ANUL I - NR. 2 IANUARIE 2011

Tema lunii: Familia - promotoare a păcii între oameni

Publicaţie electronică lunară a Asociaţiei Familia şi Viaţa, Roman

Colectivul de redacţie: Pr. Iosif Enăşoae

Pr. Bernadin Duma Pr. Petru-Sebastian Tamaş

Pr. Eduard-Emilian Păduraru Maria Gherghel

Maricica Mihăluţe Vicenţiu Ciocan Tereza Ciocan

Petruţ Gălăţeanu Maria Andrici Adina Zatîca Iuliana Petruţ

Izabela Antonică Simona Magdalena Mîrţ

Cristina Blăjuţ

Sumar

Editorial 3 Familia şi educaţia non violentă Soţi/Părinţi 4, 5 De la pacea personală la cea familială Scrisoare părinţilor mei Tineri / Logodnici 6 Aceeptarea de sine-premisă a păcii interioare Adolescenţi 7 Ceea ce semeni, aceea culegi Copii 8 Reguli de joacă-reguli de viaţă … jocuri pentru copii şi nu numai… 9

Spiritualitatea familiei 10 Examen de conştiinţă Din mărturia unei familii mixte Reflecţie 11 BISERICA-Familia lui Dumnezeu Cultura vieţii 12 Dacă vrei pacea, apără viaţa Paternitate şi maternitate responsabilă 13 La temelia familiei - Iubirea Probleme de bioetică 14 Omul, fiinţă vie, raţională Redacţia şi specialiştii vă răspund 15 Cum se pot aplana conflictele dintre soţi? Notă la iniţiativa Două minute pentru viaţă

Motto-ul anului pastoral:

Familie, devino ceea ce eşti!

Adresa redacţiei

Asociaţia Familia şi Viaţa Str. Ştefan cel Mare, nr. 228

611040-Roman tel/fax: 0233/742505 mobil: 0762/633195

e-mail: afav_roman@hotmail.com www.familiasiviata.ro

pe care l-am subliniat mai înainte, şi anume, că ea preia şi comunică în mod personalizat un standard de valori, care mobilizează atitu-dini specifice în împrejurări precise, astfel încât, pacea devine una din valorile intim legate de viaţa familiei. Ne dăm seama că atitudinea pacifică este un mod constant şi pozitiv de a înfrunta şi rezol-va problemele de natură familială şi persona-

lă, şi este nu numai punctul de plecare pentru o abordare calmă, res-pectuoasă şi agreabilă a persoanelor care compun familia şi a celor din afara ei, dar şi un punct de sosire ca rezultat al unui efort decisiv, încre-zător şi solidar, în favoa-rea unui bine concret care include şi pe cei-lalţi. Acest mod de a proceda

nu este un dat care provine din modul uman natural de a socializa cu ceilalţi, ci îşi are originea în educaţia familială care are în ve-dere creşterea şi maturizarea continuă a per-soanelor, din toate punctele de vedere. Ast-fel, acest model de educaţie familială se însu-şeşte prin experienţa promovării păcii, adică ”learnind by doing”, expresie folosită de eco-nomistul american Kenneth Joseph Arrow. Credem că aici se află ”cheia schimbării” care aparent lipseşte dar poate deveni realita-te în orice familie din societatea românească. Aceasta este, de fapt, urarea pe care o facem familiilor la început de an nou, ca ele să devi-nă instrumente ale păcii, având curajul de a trăi şi a promova valoarea păcii printr-o atitu-dine evident non violentă.

În mod inevitabil când vorbim despre fami-lie, ne gândim la semnificaţia ei actuală şi recu-noaştem în mod onest că ea stă la fundamentul structurii societăţii în care trăim. Ea este o pur-tătoare constantă de valori deoarece, prin edu-caţie, prin atitudinile repetate ale părinţilor şi ale bunicilor, înmagazinate în sfera experienţei familiale, preia şi transmite bogăţia convingeri-lor, a comportamentelor şi a limbajului, care fac trimitere la un standard de valori cunoscut şi însuşit, în baza căruia ”se cuvine să”, ”e bine să” trăim într-un fel şi nu altfel. Printre valorile pe care le promovează familia, mai precis modelul de familie creştin, se află şi valoarea păcii. Ea nu înseamnă re-nunţarea la comunicarea gândurilor, a sentimentelor celor mai profunde, la îm-părtăşirea fragmentelor de viaţă şi a proiectelor de viitor, ci consistă într-o atitudine non-violentă în faţa bogăţiei diversită-ţii dar şi a sărăciei cauzată de limitele celuilalt. Această atitudine poate avea ca punct de refe-rinţă o motivaţie religioasă fundamentală, imi-tarea lui Isus Cristos, martorul valorii păcii prin excelenţă, care poate da un sens atitudinii omu-lui non violent pentru a refuza seducţia violen-ţei de orice fel. Experienţa cotidiană ne oferă o sumedenie de informaţii contrare, din păcate, modelului de familie ca promotoare a păcii; putem însă vorbi despre această corelare fericită (familie – pace) pe baza relaţiei intrinsece necesare dintre familie şi valoarea păcii. Poate ar trebui să ad-mitem că, în realitate, nu poate exista familie fără ca pacea să fie prezentă în interiorul ei dar, la fel, ar trebui să presupunem că nu ar putea să existe pace fără familie, datorită criteriului

Pr. prof. dr. Bernadin Duma

Familia şi educaţia non violentă

Cred că orice persoană, indiferent cine ar fi ea, a rostit cuvântul pace în diferite împrejurări, cu diferite ocazii, fie referindu-se la persoana proprie, fie referindu-se la altă persoană, familie sau stat. Toţi ne dorim această pace pentru noi personal, pentru propria familie dar şi pentru alţii. E posibil de trăit oare aşa? Se poate ajunge la această stare de pace interioară în aceste timpuri pline de agitaţie şi nelinişte? Se poate menţine oare această pace în cazul în care am reuşit să o aflăm? Ştim oare ce avem de făcut pentru a depăsi momentele de tulburare şi de frică, rămânând în acelaşi timp plini de încredere şi abandonaţi în mâinile lui Dumnezeu? Eu cred că da, dar pentru aceasta trebuie să ştim că ea există şi este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu, trebuie să ne-o dorim şi apoi să încercăm să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a o afla, a o trăi, şi a o împărtăşi şi celui de lângă noi. Cum putem trăi în familie o stare de pace şi linişte dacă nu am descoperit-o mai întâi şi nu am trăit-o înlăuntrul propriei noastre persoane? De pace avem nevoie mai mult decât de sănătate, locuinţă, libertate. Lipsa păcii sufleteşti te orbeşte, nu mai vezi nimic în jurul tău, eşti veşnic nemulţumit cu ceea ce ai, provoacă multă suferinţă distrugând viaţa proprie dar şi a celor din jur. Nu putem ajunge singuri la această stare de pace ci trebuie să ni-L luăm ca aliat şi prieten de nădejde pe Dumnezeu. El trebuie pus pe primul loc atât în inima noastră cât şi în familia şi comunităţile noastre. Ce ne poate face să pierdem pacea? Grijile vieţii şi teama de lipsuri; dificultatea noastră de a crede în Providenţă; teama de suferinţa proprie sau a celui de lângă noi; greutatea de a ne abandona total lui Dumnezeu în orice situaţie, în orice moment al vieţii; neliniştea ce ne cuprinde când trebuie să luăm decizii,

defectele şi lipsurile altora etc. Cum putem să aflăm şi să păstrăm pacea în suflet şi în jurul nostru în orice circumstanţă a vieţii? Menţinând sufletul liber şi degajat; arătând bunăvoinţă, văzând în ea atât o condiţie necesară a păcii dar şi suficientă: “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă”, cum spune textul latin al Vulgatei; având convingerea că totul contribuie la binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu; ştiind că pacea se naşte din adevărata umilinţă; având o încredere totală în Dumnezeu; tot ce ne dorim să fie cu moderaţie şi să vedem în ele doar mijloace de a-l sluji pe Dumnezeu; evitând graba, primind problemele care apar în linişte, rezolvându-le în ordine, una după alta; rămânând liniştiţi în faţa defectelor noastre şi ale aproapelui; fiind răbdători cu noi

şi cu ceilalţi; dând dovadă de blândeţe şi calm în zelul faţă de ceilalţi; acceptând ca oricât ne-am dori această pace nu reuşim întotdeauna să o păstrăm dar e foarte important să ne străduim a armoniza dispoziţiile noastre în vederea realizării acestei stări sufleteşti. Dacă fiecare membru al familiei şi-ar dori să caute până găseşte această pace, iar odată aflată să o păstreze, să o trăiască împreună, atunci cu siguranţă

acea familie poate deveni “un far”, o lumină, pentru celelalte familii. Rolul farului este acela de a ghida bărci, corabii şi vapoare atunci când ceaţa şi furtuna le pun în primejdie traseul, direcţia, posibilitatea de a ajunge la destinaţie. Nu trebuie să uităm însă că familia, ca să fie “far”, are nevoie de o întreţinere permanentă (ascultare, rugăciune, disponibilitate, slujire, liturghie, sacramente) pentru a lumina cu putere, a fi un sigur şi real adăpost în vremuri grele. Dacă se poate, de ce să nu încercăm şi noi...?

Prof. Maricica Mihăluţe

De la pacea personală la cea familială

moment să mă gândesc că poate mai există şi alte variante pe care ar trebui să le iau în consideraţie. - pentru că aţi avut puterea să îmi spuneţi NU atunci când eu îmi doream să spuneţi DA; NU-urile voastre m-au salvat de multe ori atunci, dar şi mai târziu. - pentru că m-aţi învăţat să apreciez cum trebuie valorile, să caut adevărul, să iubesc dreptatea.

- pentru că m-aţi învăţat să iert, să recunosc că am greşit, să-mi cer iertare, să iubesc oamenii şi tot ce e frumos în ei. - pentru că în momentele în care m-am împie-dicat şi am căzut nu m-aţi lăsat să stau să mă plâng şi să nu fac nimic, ci m-aţi încurajat să mă ridic, să merg mai departe, să găsesc soluţii. - pentru că aţi crezut în mine chiar şi când eu îmi pierdusem speranţa şi toate mi se păreau fără rost. - pentru că mi-aţi arătat ce înseamnă căsătoria; că mi-aţi arătat că în viaţă există şi bune şi rele si că trebuie să faci faţă; că mi-aţi arătat ce în-seamnă familia şi că trebuie să lupţi pentru ea până la capăt. - pentru că datorită vouă L-am cunoscut pe Dumnezeu fără de care nu aş fi nimic şi căruia îi mulţumesc ca mi-a dăruit o familie în care am găsit pacea şi armonia, daruri minunate pe care se construieşte familia. Sunt multe alte lucruri pentru care aş vrea să vă mulţumesc, dar nu-mi aduc aminte de ele pentru că acele lucruri fac deja parte din mine, m-au format şi „am crescut mare”. Datorită tuturor acelor lucruri sunt ceea ce sunt şi aş vrea să fiu şi eu la fel ca voi, să fiu pentru copi-lul meu la fel de bună cum aţi fost voi pentru mine! Vă mulţumesc!

Dragii mei părinţi, De multe ori m-am întrebat cum aş putea să vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut sau faceţi pentru mine. Ştiu ca aţi spune că deja vă mulţumesc prin ceea ce am devenit, prin meseria mea, prin căsnicia mea, prin nepotul vostru iubit! Dar eu aş vrea să vă mulţu-mesc încă odată! Aşa că după multe gânduri şi tot felul de idei am luat decizia să vă scriu! Aş vrea să vă mulţumesc pentru foarte multe lucruri, e o listă lungă: - pentru că m-am născut; fără şansa care mi-aţi dat-o la viaţă, deşi condiţiile sociale din acel moment nu erau cele mai fericite, nu aş fi avut ocazia să mă bucur de minunatele răsărituri sau apusuri de soare, nu m-aş fi îndrăgostit de mare, nu aş fi savurat mâncărurile delicioase ale mamei, nu aş fi jucat tenis şi şah cu tata, nu aş fi citit atâtea cărţi şi multe alte lucruri minu-nate din viaţă. - pentru nopţile pierdute, când eram bolnavă, pentru grijile voastre, pentru teama ce v-a stă-pânit sufletul că m-aţi fi putut pierde. - pentru încurajările de la şcoală; pentru codi-ţele legate de mama şi guleraşele albe apretate cu atâta răbdare şi care mă făceau să par atât de preţioasă; pentru privirea dojenitoare a tată-lui când eram neatentă la şcoală, dar care m-a făcut să mă concentrez şi să merg mai departe şi să îmi doresc să evoluez. - pentru că mi-aţi arătat că nu sunteţi perfecţi, că nici eu nu sunt perfectă, dar că asta nu în-seamnă că nu trebuie să încerc să devin mai bună şi să îmi doresc să ajung departe. - pentru interdicţiile din anumite perioade din viaţă al căror rost îl înţeleg abia acum. - pentru mustrările care mi le-aţi făcut atunci când am greşit; deşi în primul moment mi se păreau nedrepte, m-au făcut în al doilea

Scrisoare părinţilor mei Med. Adina Zatîca

Ce bine sună acceptare de sine... dar ştim oare ce înseamnă? Se referă oare la aspectul fizic, la acceptarea propriului sex, la accepta-rea statutului, a locului de muncă, a părinţi-lor, a familiei în întregime? Eu aş spune că înseamnă toată acestea la un loc şi încă mai mult. Acceptarea de sine înseamnă accepta-rea şi înţelegerea de sine în prezent, aşa cum suntem, cu defectele noastre, cu slăbiciunile şi neajunsurile noastre, cu greşelile noastre, precum şi cu atu-urile şi punctele noastre tari. Acceptarea de sine este uşoară dacă înţele-gem că aceste puncte negative ne aparţin, însă nu ne definesc. Mulţi oameni se tem să se accepte, deoarece consideră că au prea multe defecte şi insistă în a se identifica cu greşelile lor. Acest lucru l-am constatat şi la întâlnirile cu tinerii, care atunci când sunt întrebaţi ce calităţi au, răspunsul este: „Calităţi? Dacă ne întrebaţi de defecte, vă facem o listă întreagă”. Cu toţii greşim, însă nu înseamnă că nu suntem în stare să facem binele. În acest sens este deosebit de impor-tant a separa persoana de greşeală, respectiv o persoană, care în sine are atât calităţi, cât şi defecte, de un comportament nedorit, adică a diferenţia între ceea ce este cineva şi ceea ce face cineva. Nu este mai puţin adevărat că trebuie să ne recunoaştem greşelile şi neajun-surile pentru a le putea corecta.

Succesul real şi fericirea adevărată nu sunt posibile până ce o persoană nu îşi câştigă treptat acceptarea de sine. Oamenii sunt cu atât mai nefericiţi şi mai chinuiţi cu cât se străduiesc permanent să se vadă pe ei şi pe ceilalţi altfel decât sunt în realitate. Şi nu există o satisfacţie mai mare decât cea pe care o are cineva când se acceptă aşa cum este, dar continuând drumul perfecţionării.

Acceptarea de sine nu se poate realiza de-cât dacă ne dezvoltăm o imagine personală adecvată şi realistă, prin autocunoaştere şi autoînţelegere.

Acceptarea de sine - premisă a păcii Psih. Izabela Antonică

Sinele nu-l putem schimba, dar îl putem înţelege şi profita la maximum de ceea ce este deja. N-are rost să vă străduiţi “să fiţi cineva”. Sunteţi deja. Sunteţi ceea ce sunteţi acum. Sunteţi cineva, nu pentru că aţi câştigat la vreun concurs sau aveţi nu ştiu ce talent, ci pentru că sunteţi o persoană unică şi irepeta-bilă, iubită de Dumnezeu.

Spuneam că acceptarea de sine presupune acceptare în mai multe domenii. Unul din ele este acceptarea propriului sex, respectiv a fi băiat sau fată şi a ne comporta ca atare. În caz contrar apar acele aberaţii precum homosexu-alitatea, travestirea şi altele. Un alt domeniu în care trebuie să ne acceptăm este cel al as-pectului fizic. Natura omenească - mai ales cea feminină - pare să fie infestată cu virusul nemulţumirii de sine, de unde şi soluţiile cos-metice oferite de societate. Avem impresia că dacă nu suntem asemănători starurilor TV suntem imperfecţi. Să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a creat “după chipul şi asemă-narea Sa”.

A ne accepta sinele înseamnă şi a ne accep-ta propria familie. Dacă există lucruri care mai pot fi schimbate (kilogramele, culoarea părului etc.), familia este unul din puţinele lucruri pe care trebuie să-l acceptăm aşa cum e, iar din acceptarea părinţilor, a fraţilor,

Nu există pace fără Dumnezeu. Pacea nu o putem găsi în lume dacă nu o avem în inima noastră. Nu o putem găsi la copiii noştri dacă nu le-am dăruit-o noi mai întâi. Dar despre ce pace este vorba? Despre acea stare de linişte interioară care emană în jur bucurie, mulţumire, bunătate, stăpânire de sine şi curaj. Mergând zi de zi în mijlocul adolescenţilor citesc pe faţa lor amărăciune, indiferenţă, teama de necunoscut, insensibilitate, intoleranţă..etc. şi mă întreb de unde provin toate aceste aspecte care le întunecă privirea şi le rătăceşte gândul departe într-o lume necunoscută, dar ostilă? De unde atâta violenţă şi reprimare? De multe ori am încercat să caut vinovaţii şi în acelaşi timp remediul problemelor. Am căutat răspunsul la

alţii mai în vârstă pe care îi credeam mai înţelepţi şi mi-au răspuns că aşa sunt timpurile şi societatea în care trăim, iar ei, adolescenţii, copiii, se modelează după ele. Într-adevăr, trăim într-o societate în care minciuna şi violenţa au devenit “virtuţi” care sunt promovate peste tot iar latura pozitivă este acoperită de parcă nu ar mai exista. De ce s-a ajuns aici? Oare nu mai există valori? Educaţia nu mai are nici o valoare? Dar familia, familia creştină, care este rolul ei în educaţie? Oare pe cine aşteptăm să ne rezolve problemele? Lăsăm totul la voia întâmplării? Problemele copiilor noştri încep de acasă şi tot aici pot fi rezolvate. Pentru a face faţă schim-bărilor din societate, părinţii trebuie să-şi schimbe atitudinea faţă de educaţie. E nevoie ca ei să-şi modernizeze metodele de educaţie pentru a creşte copii şi adolescenţi sănătoşi şi cooperanţi. Să înlocuiască pedeapsa cu iubirea, etichetarea cu vorbe simple, poziti-ve, venite din sufletul de părinte. Iată răspunsul la două întrebări puse într-un chestionar la ora de dirigenţie copiilor de clasa a VIII-a: Prima întrebare era: “Ce ţi se spunea când erai copil şi te-a nemulţumit?” , răspunsurile “Stai locului, nu pune mâna, eşti un prost, te-ai murdărit, nu fă gălăgie, nu eşti capabil, ţi-am spus că ai să cazi, eşti prea mic, acum eşti mare, eşti leneş, am de lucru, întâi să termin, stai liniştit, a-i înnebunit, nu se vorbeşte cu mâncarea în gură”. A doua întrebare: “Ce ai fi vrut să auzi când erai copil?” Răspunsurile au fost: “eşti frumoasă, sunt fericită că te am, cum te simţi, îmi place când râzi, am încredere în tine, vreau să-ţi vorbesc, spune-mi dacă greşesc, te iubesc, este bine să-mi spui ce te frământă, vreau să te ascult, vreau să vorbim puţin despre tine, care este părerea ta ...”. Cu siguranţă chiar şi fiecare dintre noi, cei adulţi, suntem zilnic în aşteptarea unor asemenea cuvinte. Dar ştim noi să le spunem?

a rudelor, vine şi acceptarea darurilor cu care am fost înzestraţi, pentru a le putea valorifica şi îmbogăţi ulterior.

Acceptarea tuturor acestor lucruri nu atrage după sine decât împăcare, armonie, pace inte-rioară, pentru că atunci când suntem nemul-ţumiri de noi înşine zbuciumul interior este la cote maxime, dar şi pace în relaţiile cu cei-lalţi (familie, prieteni), putând fi astfel mai autentici, mai naturali în relaţiile cu ei.

Acceptă-te aşa cum eşti! Gândeşte-te la cei câţiva care cu siguranţă te iubesc şi te respec-tă, aşa cum eşti.

Prof. Maricica Andrici

Ceea ce semeni, aceea culegi

Poezioara păcii de Gabrielle C.

Într-o zi un copilaş întrebă pământul: ai fi fericit să nu mai fie război?

Pământul răspunse acelui copilaş bun: Dar cine ar putea să-mi facă un astfel de dar?

Poate un pic chiar eu, răspunse copilaşul: râzând vieţii, apreciind lucrurile,

strângând mâna celui care m-a rănit, îmbrăţişându-l şi numindu-l prieten.

Când suntem copii, părinţii şi adulţii ne spun mereu: „fă aşa” sau „nu fă aşa” fără a ne da prea multe explicaţii pe moment. Unii copii întreabă: „Dar de ce?” şi primesc sau nu răspuns. Ceea ce am înţeles în timp, chiar dacă nu am primit nici eu răspunsul pe loc, este că, în spatele fiecărei reguli, există o motivaţie pozitivă şi o expresie a iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Şi putem să ne gândim în acest sens la porun-cile lui Dumnezeu. Privind îndelung la jocurile copiilor mei am constat că unele se finalizau cu supărare sau ceartă, fără vreun motiv întemeiat, ceea ce mă supăra şi pe mine, ca părinte. De aceea am fost bucuroasă când copiii mei venind de la un congres Gen3 pentru fetiţe de vârstă mică a Mişcării Focolare mi-au povestit că înaintea jocurilor pe care le-au făcut acolo, pe lângă regulile specifice fie-cărui joc, căutau să urmărească şi să pună în practică şi alte reguli pe care am să vi le prezint şi să le explic. Aceste reguli le veţi găsi pe pagina alătu-rată împreună cu explicaţia lor. Dacă veţi decupa desenul alăturat şi-l veţi asambla veţi obţine cubul care va avea pe feţele lui cele şase reguli. Să auzim de bine!

Reguli de joacă-reguli de viaţă

Iuliana Petruţ

Ceea ce semeni, aceea culegi. Iată răspunsul problemelor expuse mai sus. Copiii şi ado-lescenţii pot fi comparaţi cu nişte oglinzi în general, ei reflectă dragostea, dar nu o gene-rează. Dacă li se arată dragoste sunt capabili să o înapoieze. Dacă nu le este arătată, atunci nu au nimic de dat în schimb. Iată cuvintele pline de emoţie şi suferinţă ale unei fetiţe expuse într-o rugăciune la ora de religie: Isuse aş vrea doar astăzi, numai astăzi, când ajung acasă s-o văd pe mama fericită, tata să nu ne mai jignească, adică să nu mai bea, sora mea să stea de vorbă cu mine, iar frate-le mai mare să-şi găsească de muncă. Te rog vreau să trăiesc într-o familie normală să fie linişte şi multă, multă bucurie. Îţi promit că am să fiu mai cuminte. Te iubesc, Isuse!

Aruncând cubul înaintea jocurilor voastre veţi urmări şi regulile care vor fi pe faţa superioară a cubului şi astfel le veţi învăţa şi veţi încheia frumos jocurile voastre!(Cine doreşte numai imaginea cubului în format word se poate adresa redacţiei).

1. Să joci cinstit. Fiecare joc are stabilite câte-va reguli pe care participanţii la joc trebuie să le cunoască şi să le respecte. Reguli de respectat vor fi mereu în via-ţa ta, obişnuieşte-te să le vezi în mod pozitiv şi să le înţe-legi.

2. Să te bucuri de reuşita celuilalt. Chiar dacă nu eşti tu cel care câştigi întotdeauna, bucură-te atunci când fratele sau priete-nul tău câştigă. Aşa îţi vei arăta prietenia ta.

3. Să te bucuri şi când pierzi. Vor fi jocuri în care nu vei fi primul, ci al doilea sau al treilea. Învaţă să te bucuri şi de aceste locuri. Bucură-te de faptul că ai cu cine juca.

4. Să sărbătoreşti cu ceilalţi. Dacă eşti tu cel care ai câş-tigat, invită pe ceilalţi să se bucure alături de tine şi împarte premiul primit.

5. Să ai spirit de echipă. În jocurile de echipă fă în aşa fel ca toţi să participe şi să lucraţi ca unul. La şcoală şi în viaţă veţi munci şi în echi-pă nu numai singuri, este bine să te obişnuieşti.

6. Să ai grijă de celălalt. Când un copil din grupul de joacă are o problemă de sănătate trebuie să vă jucaţi acele jocuri care nu-l obo-sesc peste măsură. Dacă în joacă voastră un copil se loveşte, opreşte-te să-l ajuţi, este mai important decât să câştigi.

O căsătorie mixtă poate părea un de-mers riscant într-o lume din ce în ce mai grăbită în care relaţiile de durată sunt pe cale să devină o raritate. Şi, totuşi... Noi alcătuim o familie mixtă care şi-a hotărât destinul în faţa altarului din Paro-hia „Sf. Tereza” cu aproape un deceniu în urmă. Nu a fost o decizie uşoară şi, bine-înţeles, nu au lipsit întrebările, neliniştile legate de un astfel de demers. Orele de pregătire ne-au ajutat să realizăm că, în definitiv, cel mai important lucru în viaţă este dragostea care învinge orice obstacol. Viaţa de familie poate fi una liniştită dacă se respectă identitatea spirituală şi crezu-rile celuilalt. În vremuri atât de grele pentru omeni-rea agresată de idealuri false trebuie salu-tată orice iniţiativă în sprijinul familiei. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română a declarat anul 2011, Anul omagial al Sfân-tului Botez şi al Sfintei Cununii. Semnalul transmis societăţii româneşti poate fi unul revigorant la adresa familiei şi al viitoru-lui acesteia.

Examen de conştiinţă faţă de propria căsătorie

Familia Albert

Din mărturia unei familii mixte

Cine iubeşte face primul pas... Dacă am descoperit unele răni ale inimii pe care ni le-am făcut şi simţim nevoia să ne iertăm după exemplul lui Cristos, care e medicul şi medicamentul sufletelor noastre, vom merge primii să oferim iertarea pentru acele momente în care am trădat căsătoria. Cine iubeşte face primul pas… şi încă unul şi apoi altul, şi un altul…Şi iertând aducem pacea în familia noastră.

Ţi-am acordat dreptul tău la emoţii? M-am dăruit pe mine însămi sau am fost tentat să

posed persoana ta? Am acordat atenţie exigenţelor tale şi timpurilor

tale? Am impus orbeşte punctul meu de vedere? Te-am ascultat înainte de a decide ceva

important? Am făcut din tine un obiect pentru satisfacerea

ambiţiilor mele? Ţi-am mulţumit pentru lucrurile care mi le

dăruieşti gratuit? Am permis ca Dumnezeu să-ţi vorbească şi să te

iubească prin mine? Am lăsat mâna mea să apuce şi nu am educat-o

să ofere? Braţul meu ţi-a împiedicat orice mişcare de

libertate şi nu ţi-a arătat un gest de primire? Te-am blocat într-o cuşcă aurită şi confortabilă? Am răspuns cu raţiunea la apelurile inimii tale? Am încurajat rugăciunea şi creşterea ta

interioară? Ţi-am dăruit lucruri şi nu valori? Am mers pe o cale uşoară şi nu pe cea dreaptă şi

dificilă? Preocuparea mea a fost să te impovărez şi nu să-

ţi dau un exemplu bun? Am găsit timp pentru a te privi în faţă, a-ţi vorbi

şi a-ţi surâde? Am căutat adevărul şi pacea chiar dacă este

obositor şi incomod? Te-am făcut să-l vezi pe Dumnezeu prin mine?

Prelucrare după www.qumran2.net

Fiecare creştin are trei patrii: patria în care s-a născut, patria lui Isus şi a Mariei -Ţara Sfântă, şi patria cerească, visul tuturor creştinilor. Parafrazând aceste adevăruri aş putea spune că fiecare creştin are trei familii: familia pământească, în care s-a născut şi a crescut, biserica, familia spirituală a lui Dum-nezeu în care a fost botezat şi familia cerească, Raiul, în care fiecare doreşte cu ardoare să ajungă. Isus Cristos s-a născut pe pământ pentru a face o punte de legătură între familia pământească şi familia cerească. Această punte de legătură este Biserica creştină, Familia lui Dumnezeu. Isus Cristos s-a născut şi a crescut în mijlocul unei familii: al sfintei Familii de la Nazaret. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. Încă de la începuturile sale, nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care, împreună cu toată casa lor, „deveneau creştini” (Fap 18,8). Aceste familii aveau să devină insule de viaţă creştină în lume, prin măr-turia vieţii lor de zi cu zi. Astfel, familia creştină, care este imagine a legământului de iubire dintre Cristos şi Biserică, face vizibilă tuturor prezenţa vie a Mântuitorului în lume şi natura autentică a Bisericii. Trebuie să fim conştienţi că fiecare dintre noi e chemat să lucreze în secerişul Dom-nului. Biserica nu este alcătuită doar din Sfântul Părinte, episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe. Din Biserică facem toţi parte şi fiecare dintre noi are rolul său în opera apos-tolică a Bisericii. În marea familie a Bisericii, „Biserica familială”, familia pământească poate şi trebuie să găsească încurajare şi susţinere pentru a manifesta caracteristicile Bisericii. A fi Biserică domestică nu înseamnă doar a construi împărăţia lui Dumnezeu între

pereţii casei ca un loc deosebit de plăcut şi odih-nitor în care se refugiază membrii fami-liei. Familia nu este o „bisericuţă” particulară sau o zonă unde accesul este interzis şi nimeni nu poate pătrunde şi nu poate vedea nimic. Familia creştină trebuie să iasă din izolare şi să propună modul său de existenţă. Drumul fără cale de întoarcere spre regăsirea unităţii Bisericii nu poate fi parcurs separat de dialogul iubirii, adică fără a se ţine cont că sunt creştini şi catolicii şi ortodocşii; că mai multe sunt cele care unesc, decât cele care despart; şi că „ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu.” În zilele noastre, într-o lume de multe ori

străină şi chiar ostilă credinţei, familiile creştine au un rol deose-bit, fiind focare de cred-inţă vie. Fiind în comuni-une cu celelalte familii, în special prin sacramen-tul sfintei Euharistii, fie-care familie reuşeşte să fie astfel cea mai fru-moasă predică a

Bisericii. Prin par-ticiparea la activităţile cari-tative ale Bisericii, prin mărturia zilnică a credinţei în viaţa lor, prin participarea la aso-ciaţii adecvate, familia creştină, va face vizibilă şi mai mult iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Ca laici, dialogul adevărului nu ne este inac-cesibil: adesea prietenia cu creştini de altă con-fesiune poate fi o ocazie de a explica doctrina propriei Biserici, dacă aceştia o cer. Desigur cel mai la îndemâna noastră este dialogul iubi-rii. Iar o ocazie pentru a practica acest dialog ne-o oferă, an de an, octava de rugăciune pen-tru unitatea creştinilor din perioada 18-25 ia-nuarie. Să o fructificăm şi să încercăm să o extindem de la opt zile, la un an întreg.

BISERICA – Familia lui Dumnezeu Prof. Ciocan Vicenţiu

„Pacea pe pământ poate fi instaurată şi conso-lidată doar în deplin respect al ordinii constitu-ite de Dumnezeu (…) Este straniu să ne gândim că în era atomică războiul poate fi utilizat ca instrument de justiţie, (…) raporturile între popoare nu pot fi reglementate prin mijlocul forţei …”. Această afirmaţie constituie inima enciclicii „Pacem in terris” emisă de papa Ioan al XXIII-lea. Biserica mereu a condamnat răz-boiul: Benedict XV, în 1917, avea să-l defi-nească „inutil masacru”; Pius XII, în 1939, avea să spună: „nimic nu este pierdut cu pacea, totul poate fi pierdut cu războiul”. În timp Bi-serica a trecut de la o analiză moralizatoare a războiului la anunţul profetic al Evangheliei păcii, afirmând că pacea este inima Evangheli-ei, pentru că este fondată pe dragostea lui Dum-nezeu faţă de oameni:„Vă dau pacea mea, nu cum o dă lumea, eu v-o dau…” şi a oamenilor pentru Dumnezeu şi fraţi. Ioan al XXIII-lea a delimitat concret cei patru pilaştri pe care trebu-ie să se fundamenteze adevărata pace: adevărul, dreptatea, iubirea solidară şi libertatea. Războiul este, poate, maximul injustiţiei con-tra vieţii oamenilor, pentru că ucide fără discri-minare şi chiar dincolo de intenţiile celor care vor să ucidă. Iată: rădăcina condamnării războ-iului stă în duşmănia ei faţă de viaţă. În 1977 papa Paul al VI-lea a lansat un strigăt memora-bil: „Dacă vrei pacea, apără viaţă”. Nimeni înainte de papa Paul al VI-lea nu a demonstrat cu atâta forţă raportul dintre Pace şi Viaţa uma-nă. Papa a ajuns la o concluzie: „Dacă Pacea şi Viaţa pot, în mod ilogic, dar practic, să fie di-sociate, va exista în viitor o catastrofă care, în zilele noastre, ar putea fi fără măsură şi fără remediu, fie pentru Pace, fie pentru Viaţă”. În cele din urmă papa Paul al VI-lea a analizat în mod explicit tema avortului voluntar: „Dar nu numai războiul poate ucide Pacea. Fiecare delict contra vieţii este un atentat contra Păcii, (…).

Suprimarea unei vieţi nenăscute, sau deja venită la lumină, violează înainte de toate principiul moral sacru, la care fiinţa umană trebuie mereu să se raporteze: Viaţa umană este sacră încă din primul moment al conce-perii sale şi până în ultimul moment al supra-vieţuirii naturale în timp”. Iar Maica Tereza de Calcutta afirma cu fermi-tate: “Viaţa este cel mai mare dar al lui Dum-nezeu. Şi din cauza aceasta este dureros să vedem ce se întâmplă astăzi în atâtea părţi ale lumii: viaţa este în mod deliberat distrusă de război, de violenţă, de avort. Noi am fost cre-aţi de Dumnezeu pentru lucruri mari - a iubi şi a fi iubiţi. Am afirmat mereu, şi eu sunt sigură, că cel mai mare distrugător de pace în lume astăzi este avortul. Dacă o mamă poate să-şi ucidă propriul fiu, ce lucru ne-ar putea opri pe tine şi pe mine să ne ucidem reciproc? Singurul care are dreptul de a lua viaţa este Cel care a creat-o. Dumnezeu a creat o lume mare, suficientă pentru toate vieţile pe care El le-a prevăzut să se nască. Numai inimile noastre nu sunt îndeajuns de mari pentru a le dori şi a le accepta…” Pacea va fi adevărată doar când drepturile tuturor oamenilor vor fi respectate, înainte de toate ale celui conceput, şi nu în ultimul rând, al celui care suferă şi este la finalul vieţii.

Sursa www.mpv.org

Dacă vrei pacea, apără viaţa

“Să vă iubiţi unul pe altul precum eu v-am iubit”. (In 13,35 ) Iubirea este dimensiunea cea mai profundă a fiinţei umane, suprema lege a universului - lege misterioasă care guvernează şi orânduieşte totul: de la ea pleacă şi spre ea converg, ca spre un centru de irezistibilă atracţie, toate gândurile şi acţiunile umane. Familia este locul în care iubirea se manifestă în toată splendoarea ei. Conciliul II Vatican numeste familia “comunitate intimă de viaţă şi iubire”, citadelă a iubirii, locul în care acest sentiment se naşte, se dezvoltă şi se manifestă în toate dimensiunile sale şi în tot felul de circumstanţe. Nicio altă structură socială nu asociază iubirea ca principiu şi esenţă, cum o face familia. Familia este lucru mare şi sfânt, încununare a creaţiei, expresia iubirii lui Dumnezeu care este Iubire. Creând omul „bărbat şi femeie”, după „chipul si asemanarea Sa”, şi înzestrându-l cu suflet nemuritor, Dumnezeu l-a dăruit cu acea capacitate şi forţă interioară care este capacitatea de a dărui iubirea, de a se dărui pe sine din iubire. E o lege consfinţită prin Sacramentul Căsătoriei care stă la temelia familiei şi care guvernează viaţa de familie. Numai iubirea adevărată şi vie stabileste un raport loial între soţi, între părinţi şi copii, între membrii familiei. Numai familia construită pe o iubire adevărată este model pentru tineri şi angajată în promovarea binelui comun în societate. Iată de ce atunci când doi tineri hotărăsc să se căsătorească trebuie să fie convinşi că dragostea e singurul criteriu care îi determină să facă acest pas, că se angajează pentru toată viaţa lor pe un drum fără întoarcere, că vor face totul unul pentru altul, la necaz şi la bucurie, că în situaţii grele vor fi capabili de sacrificiu, spirit de jertfă, renunţare, că vor constitui acea “unitate în doi” pentru toată viaţa. Reuşita unei familii pretinde multe

exigenţe. Câţi tineri se angajează azi în căsătorie, fară să fi cucerit mai înainte stăpânirea instinctelor (specifică vârstei mature), fără să fi reflectat cu seriozitate la căsătorie şi la exigenţele familiei, fără chiar a cunoaşte sub aspect psihologic viitorul soţ sau viitoarea soţie! Câţi nu ignoră că iubirea este, înainte de orice, dăruire pentru celălalt, o dăruire care se reînoieşte de-a lungul întregii vieţi, dar nu fără sacrificiu şi nu fără harul lui Dumnezeu. Câţi soţi nu evadează din familie, căutându-şi “fericirea” în altă parte... . Şi mai grav, câţi nu ignoră valoarea sacramentală a căsătoriei, considerând-o un act public ce atrage atenţia ochilor, haine frumoase, petreceri luxoase ...!

Toate sunt roadele unei educaţii permisiviste, a unei culturi care dispreţuieşte instituţia familei, care a pierdut şirul logic al unei educaţii morale graduale, care să permită formarea copiilor şi tinerilor în cultul unei familii creştine-o cultură ce promovează filosofii care au voalat importanţa şi legimitatea iubirii conjugale atribuită căsătoriei.

Familia, mai ales familia tânără, trebuie ajutată să înţeleagă că IUBIREA e piatra sa de temelie, ea desăvârşeşte menirea şi misiunea sa, de colaboratoare la desăvârşirea planului divin.

Paternitatea şi maternitatea responsabilă poate fi trăită doar în optica iubirii reciproce dintre soţi, iubire care se revarsă asupra copiilor şi asigură fericirea familiei, după modelul Sfintei Treimi.

La temelia familiei - Iubirea (I) Prof. Maria Gherghel

Chiar dacă omul, datorită filosofiei, a unei gândiri profunde ordonate, a ajuns să descope-re prezenţa unei Divinităţi, a unei Fiinţe capa-bile să dea existenţă omului, totuşi el rămâne incapabil să cunoască, numai cu capacităţile sale intelectuale naturale, alte realităţi mult mai profunde. Omul, bazat numai pe capacitatea naturală a intelectului său, rămâne incapabil să cunoască Esenţa Fiinţei divine supreme, moti-vul care a determinat-o să-l aducă pe om la existenţă şi destinul hărăzit fiinţei umane. Da-că omul are o strânsă legătură cu Fiinţa divină, pe care noi obişnuit o numim Dumnezeu, în-seamnă că existenţa, demnitatea şi destinul său rămân învăluite în misterul divin. Prin urmare, avem nevoie de un alt mijloc pentru a cunoaşte Misterul lui Dumnezeu şi al omului, iar acesta este Revelaţia. Prin aceasta Dumnezeu ne des-coperă Misterul Esenţei sale şi a planului său cu privire la misterul demnităţii şi a destinului omului. Dacă ne limităm să-l privim pe om numai din punct de vedere biologic şi medical, adică nu-mai material şi temporar, atunci acesta este

doar o fiinţă vie, ca o plantă sau ca un animal iraţional, puţin deosebit de acestea ca înfăţişare şi comportament. Privit sub o perspectivă superioară: filozofică, psihologică şi teologică, omul nu este o simplă fiinţă vie, ci o persoană umană. Este o

substanţă bine individualizată, dotată cu o na-tură raţională şi relaţională, capabilă să se cu-noască, să se înţeleagă şi să tindă la propria realizare, precum şi să intre în contact cu Dum-nezeu şi cu alte persoane pentru a colabora la binele său personal şi al societăţii umane. Omul nu este o simplă fiinţă vie, ci o fiinţa vie raţională, adică persoană.

Pr. prof. dr. Iosif Enăşoae Omul a simţit mereu nevoia să-şi cunoască originea, motivul existenţei, demnitatea şi sem-nificaţia vieţii sale. Aceasta l-a determinat să-şi pună întrebări fundamentale: De unde vin? De ce exist? De ce sunt astfel? Ce trebuie să fac? Încotro merg? De unde vine suferinţa? De unde vine şi ce este moartea? Mai există ceva după moarte? Fiinţă umană matură, constată că în-treaga societate îşi focalizează toată atenţia spre om. Astfel, omul intră în sfera de preocupare şi de interes a societăţii al cărei membru este. Preocupat de sine şi de ambientul în care tră-ieşte, omul caută răspunsuri satisfăcătoare la întrebările sale fundamentale; el nu se poate mulţumi cu răspunsuri trunchiate sau false; el vrea să cunoască adevărul total despre sine şi despre locul şi rostul său. Toate ştiinţele, care au în centrul cercetărilor lor fiinţa umană, au voit să descopere şi să pă-trundă misterul fiinţei umane. Istoria şi filoso-fia, biologia şi medicina nu au încetat şi nu vor înceta să pună în centrul cercetării lor existenţa umană. Psihologia vrea să descopere adâncurile sufletului uman, iar bioetica promovează res-pectul pentru demnitatea fiecărei persoane, de la concepţie până la moartea naturală. Isto-ria consemnează exis-tenţa multimilenară a omului pe pământ şi roadele acţiunilor sale. Medicina păstrează şi transmite experienţele sale cu privire la bolile şi la tratamentele folo-site pentru îndepărtarea acestora şi alinarea suferinţelor omului, în dorinţa de a face viaţa acestuia cât mai plăcută şi cât mai îndelungată. Filosofia, folosind capacităţile raţionale ale omului, vrea să-i descopere demnitatea şi va-loarea specifică, pentru ca astfel să poată să-i indice drumul ce trebuie să-l parcurgă pentru realizarea sa.

Omul - fiinţă vie, raţională

lucrul acesta, a fost ca şi cum ne-am fi căsătorit din nou. Cuplul nostru a regăsit fericirea!», ne-a povestit o doamnă în vârstă. Orice fază a existenţei noastre este presărată de conflicte. Prin intermediul iertării, acestea, în loc să ucidă dragostea, pot contribui la creşterea ei.

Ce anume gândiţi despre un cuplu unde nu se discută niciodată? Nu vă întrebaţi oare cum cei doi se suportă unul pe celălalt? Diferenţele dintre bărbat şi femeie repre-zintă o resursă extraordinară: raportarea diferită a celor doi la realitate permite o îmbogăţire reciprocă a pactului în care am-bii acceptă propunerea de a se asculta şi fac efortul de a se înţelege. Punctele de vedere schimbate sau discuţiile, de multe ori chiar aprinse, ajută ca dragostea să crească prin intermediul unei mai bune cu-noaşteri reciproce. Se poate întâmpla, în schimb, ca aceştia să fie atât de aprinşi de propriile idei şi atât de decişi să şi le impună, încât să nu fie dispo-nibili să se asculte unul pe celălalt. Atunci comunicarea intră în criză, dar acest lucru nu este atât de grav, dacă nu se ajunge la scandal, judecăţi ironice sau acuzaţii grave. De fapt, toate aceste situaţii, la prima vedere puţin importante, în realitate îl rănesc pe celălalt, deoarece nu se simte respectat. Şi fiecare reacţionează în funcţie de propriul temperament: lăsând să explodeze resenti-mentele, închizându-se în mutismul amără-ciunii, trecând la contraatac. Numai dragostea declară război fricii, neîncrederii şi urii care tind să îi ia locul. A păstra în propria inimă motive de iritare sau ranchiună, «a rumega» propriul dezacord, însemnă înveninarea dragostei. Soluţia? A decide blocarea sentimentelor negative şi a opri interpretările imaginaţiei. Această decizie de a iubi din nou, de a re-deschide propria inimă celuilalt, de a-l primi şi accepta aşa cum e, de a-l privi cu o privi-re nouă, înseamnă iertarea. Nu este vorba de eliminarea trecutului ca şi cum nu ar fi existat, dar de a porni din nou, cu o nouă speranţă şi o nouă forţă. Într-o zi soţul meu mi-a zis:«Îţi cer ierta-re pentru tot ceea ce nu am făcut de când suntem căsătoriţi. Când am auzit

Cum se pot aplana conflictele dintre soţi?

Notă cu privire la iniţiativa Două minute pentru viaţă

Vă semnalăm că pliantul care explică iniţiati-va a fost îmbunătăţit la sugestia mai multor persoane cărora le mulţumim pentru aceasta. Formatul nou poate fi regăsit pe site-ul asociaţi-ei. La iniţiativă s-a alăturat încă de la început organizaţia Legio Mariae din Iaşi. Pe parcurs ni s-au alăturat persoane din Legio Mariae Plo-ieşti, Grupul Terezinelor din Roman, parohia Sf. Tereza şi Buruieneşti, credincioşi din Săbă-oani, Mărgineni, Roman, parohia Fer. Ieremia care fac parte din Acţiunea Catolică Adulţi şi nu numai, credincioşi din Iaşi, Brăila, Piatra Neamţ, Bîra. Numărul total (238 în data de 13.01.2011) al persoanelor care s-au angajat şi s-au anunţat că se vor ruga pentru viaţă este mic, faţă de ceea ce ne-am propus. Cu siguranţă numărul celor care deja o fac este mai mare, dar ar putea creş-te dacă pe plan local, în parohii ar exista o per-soană de contact care să se implice în explica-rea iniţiativei, distribuirea pliantelor şi culege-rea numelor persoanelor care doresc să adere. Persoanele care doresc să ne sprijine ne pot contacta la tel. 0233 742 505. Mulţumim!

“Să ne îndreptăm cu încredere şi abandonare filială privirea spre Maria, mama principelui păcii. La începutul acestui nou an îi cerem să ajute întregul popor al lui Dumnezeu să fie în orice situaţie făcător de pace (…). Fie ca, prin mijlocirea sa, omenirea să poată creşte în aprecierea acestui bine fun-damental şi să se angajeze în a consolida prezenţa sa în lume, pentru a încredinţa un viitor mai senin şi mai sigur generaţiilor care vor veni”. Benedict XVI, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii