CAPITOLUL IINTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI COMERCIAL

1.1.NOŢIUNEA DREPTULUI COMERCIAL

Originea şi sensurile cuvântului comerţ.

Originea cuvântului “comerţ” se află în latinescul “commercium”.

În dreptul roman, “commercium” avea o accepţiune largă, desemnând toate

raporturile juridice care luau naştere între persoane referitoare la bunurile lor.

Romanii au clasificat bunurile după cum acestea se aflau ori nu în circuitul civil în

“res in commercio” şi “res extra commercium”. Accepţiunea romană n-a dispărut,

ea regăsindu-se în textul art. 963 din Codul civil român, potrivit căruia “Numai

lucrurile ce sunt în comerţ1 pot fi obiectul unui contract”.

Sub aspectul economic, cuvântului comerţ i se pot da două sensuri. Într-un prim

sens, semnifică un schimb de produse prin vânzare-cumpărare. Într-un al doilea

sens, se poate spune despre comerţ că reprezintă acea ramură a economiei

naţionale prin care se realizează circulaţia mărfurilor de la producător la

cumpărător.

Din punct de vedere juridic, aceste sensuri nu satisfac, pentru că ele nu

iau în considerare decât simpla interpunere a negustorului în circulaţia mărfurilor

în drumul lor de la producător la consumator, fără a avea în vedere operaţiunile

care preced ori sunt concomitente producerii mărfurilor, precum şi activităţile

conexe cum ar fi cele bancare, de asigurări, de transporturi s.a., şi care pot fi

numite ca fiind activităţi de prestări de servicii.

Suportul juridic al acestei afirmaţii se găseşte în prevederile art. 3 din

1 În circuitul civil.

1

Codul comercial român. Astfel, între actele juridice, faptele şi operaţiunile pe care

acesta le declară, exemplificativ, ca fiind fapte de comerţ, figurează alături de

vânzare-cumpărare ca act juridic prin care se realizează circulaţia mărfurilor şi

întreprinderile care realizează producţia de mărfuri, asigură circulaţia lor fizică ori

prestează servicii2.

Având în vedere cele arătate anterior, se poate concluziona că, în sens

juridic, cuvântul “comerţ” desemnează un ansamblu de operaţiuni ce au ca obiect

producerea şi interpunerea comerciantului în circulaţia mărfurilor de la

producător la consumator, precum şi prestarea de servicii.

Definirea obiectului dreptului comercial.

Pentru a fi definit obiectul dreptului comercial trebuie avut în vedere sistemul

instituit de legiuitor. Acesta are latitudinea de a alege între sistemul subiectiv,

potrivit căruia dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile unei

anumite categorii profesionale, adică comercianţilor şi sistemul obiectiv, potrivit

căruia dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului.

Acest ultim sistem, adoptat de altfel în 1887 şi de legiuitorul român în Codul

comercial, are în vedere normele juridice aplicabile acelor acte juridice, fapte şi

operaţiuni calificate de lege ca fapte de comerţ indiferent de persoana care le

săvârşeşte (comerciant sau necomerciant).

Definiţia dreptului comercial.

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat, care

sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor

şi operaţiunilor, considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor

juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant3.

2 A se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 2.3 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 3.

2

1.2. EVOLUŢIA ISTORICÃ A REGLEMENTÃRILOR JURIDICE REFERITOARE

LA COMERŢ.

Perioada antică.

Din perioada antică au ajuns până la noi puţine reglementări cu privire la viaţa

comercială; în marea lor majoritate acestea se refereau la comerţul maritim.

Una din ele şi anume Les Rhodeja de Jacta, privind aruncarea mărfurilor în

mare, se află la originea regulilor care guvernau avariile normale, arătând modul

cum urmează a se contribui la pierderi atunci când, pentru salvarea navei,

căpitanul trebuia să arunce în mare o parte a încărcăturii ce o transporta.

Romanii, preocupaţi mai mult de agricultură nu au avut un drept comercial

propriu zis, ei făcând aplicarea cel mai adesea a regulilor dreptului civil, care

cuprindeau şi prevederi specifice comerţului şi comercianţilor.

Evul mediu.

Secolul XI este momentul naşterii unui adevărat drept comercial ca urmare a

dezvoltării fără precedent a comerţului. Principalele târguri au fost oraşele

Genova, Pisa, Florenţa, Veneţia în Italia, oraşele Bruges, Anvers, Amsterdam în

Flandra, Leipzig şi Frankfurt în Germania. Practicile folosite de comercianţi în

târgurile existente au ajutat la dezvoltarea unui drept al contractelor, la apariţia

cambiei, ca titlu de valoare, care avea avantajul transferării de fonduri în mod

sigur pe drumuri nesigure, la perfecţionarea procedurii falimentului.

Simultan, cu aceste noi reguli, apar elemente de contabilitate precum şi

societăţile comerciale.

Evul mediu este marcat şi de existenţa unor instituţii specifice menite să

soluţioneze litigiile dintre comercianţi; amintim dintre acestea Consules

Mercatorum din târgul Florenţa.

Dezvoltarea şi extinderea folosirii uzurilor comerciale ne pot conduce la

3

concluzia că în evul mediu exista deja un drept al comercianţilor, un lex

mercantoria care capătă, fără a exagera, dimensiuni internaţionale.

Perioada modernă.

Secolul al XVII-lea este marcat de constituirea marilor naţiuni şi a statelor,

ocazie cu care folosirea internaţională a uzurilor comerciale este restrânsă. În

această perioadă se constituie şi obţin o poziţie dominantă breslele (corporaţiile) 4.

Apariţia acestora a constituit într-o primă etapă un fenomen pozitiv, numai că,

în timp ele au creat obstacole artificiale care împiedicau persoanele din afara lor

să exercite profesiuni similare. O barieră artificială legislativă care împiedica

accesul la anumite profesiuni o constituie Ordonanţa din 1673 asupra comerţului

terestru, dată în Franţa sub influenţa lui Colbert5. Această ordonanţă mai este

cunoscută sub numele de Codul Savary6. O altă ordonanţă dată la 1681

reglementa într-o manieră precisă comerţul maritim.

Revoluţia franceză, prin Legea din 2-17 martie 1791, dă o grea lovitură

breslelor, proclamând libertatea comerţului şi a industriei, asigurând astfel cale

liberă dezvoltării comerţului şi accesului la practicarea oricărei profesiuni.

Codul de comerţ, promulgat de Napoleon în 1807 şi care a intrat în vigoare în

Franţa la 1 ianuarie 1808, este inspirat de Ordonanţa din 1673. El cuprindea 648

articole şi era împărţit în patru cărţi: Despre comerţ în general; Despre comerţul

maritim; Despre faliment şi bancrută; Despre jurisdicţia comercială. Ca un aspect

negativ care nu poate fi neglijat, Codul de comerţ de la 1807, nu reglementa

activitatea societăţilor şi băncilor. Cu toate minusurile sale, Codul comercial

francez de la 1807 are meritul de a marca naşterea unei noi ramuri a dreptului

4 Breslele erau asociaţii de persoane care exercitau aceeaşi profesie şi ai căror membri se obligă să se supună anumitor reguli precum şi de a-şi acorda ajutor reciproc.5 Jean Baptiste Colbert (1619 – 1683) a fost ministru sub Ludovic al XIV-lea. A încurajat “Compania Indiilor”.6 Alfred Jauffret, Jacques Mestre, Droit commercial, 22e edition, L. G. D. J, Paris, 1995, p. 3.

4

privat şi anume a dreptului comercial. Acelaşi cod a servit ca sursă de inspiraţie

pentru legislaţiile comerciale din Belgia, Olanda, Italia, Brazilia, Turcia etc.

Pentru România un rol important l-a jucat Codul comercial italian de la

1882 căci el a servit ca sursă de inspiraţie principală pentru legiuitorul român de

la 1887.

În Anglia, evoluţia dreptului comercial se prezintă diferit datorită sistemului de

drept jurisprudenţial anglo-saxon întemeiat pe succesiunea precedentelor

judiciare care nu cunoaşte o diviziune pe ramuri de drept7. Sub aspect

terminologic, în Anglia, se utilizează expresia Common Low pentru a se

desemna dreptul cutumiar, dreptul original englez în opoziţie cu Statute Low sau

Acts of Parlament care au semnificaţia tuturor legilor emise de parlament. Anglia

a preluat şi a introdus în Low Merchant o parte din cutumele comerciale

continentale ale vremii reţinându-le numai în măsura în care acestea au servit

interesului său.

Dezvoltarea extraordinară a comerţului a făcut ca reglementările existente

şi care îşi aveau originea în Codul comercial francez de la 1807 să nu mai

răspundă exigenţelor epocii, care erau: adaptabilitatea, celeritatea, siguranţa

creditului. Acest fenomen a fost observat şi înţeles de chiar juriştii francezi care

spuneau că: “Franţa, care la începutul secolului a exercitat o influenţă aproape

generală, mai toate statele luând codul ei drept model, şi-a pierdut de câteva

decenii influenţa. Codul de comerţ francez, nu mai este la nivelul trebuinţelor

comerţului şi lasă fără soluţie un prea mare număr de chestiuni”.

De altfel, din consultarea Codului comercial român se poate constata astăzi că şi

el este în mare parte abrogat sau depăşit.

7 T. R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 49.

5

1.3. REGLEMENTAREA JURIDICÃ A COMERŢULUI ÎN ROMÂNIA

Primele reglementări juridice.

Pentru a consolida statul feudal, domnitorii au introdus reglementări juridice

asigurând şi aplicarea lor uniformă pe întreg teritoriul pe care domneau. Dintre

acestea amintim “Cartea românească de învăţătură”, care este prima codificare

legislativă cu caracter laic din dreptul nostru. Acest monument de drept a fost

întocmit de către logofătul Eustaţie din porunca lui Vasile Lupu şi tipărit în anul

1646 la Iaşi8. O altă operă o reprezintă “Îndreptarea legii”, tipărită în anul 1652 la

Târgovişte. Ea este rodul muncii lui Daniil Panoneanul care a dat viaţă poruncii

lui Matei Basarab.

Aceste opere legislative nu cuprind reglementări speciale în materie

comercială, dar reglementau aspecte din materia obligaţiilor, numind şi instanţele

care judecau pricinile civile.

În cea de-a doua fază a regimului turco-fanariot, se manifestă un progres în

direcţia sistematizării tehnicii de reglementare juridică, noile legiuiri fiind

desemnate, potrivit tradiţiei romane şi practicilor din Europa, cu termenul de

condică, codică sau cod9.

Importante sub aspectul reglementării juridice a comerţului în România sunt

Codul Calimah (Condica ţivilă a Moldovei), intrat în vigoare în versiunea greacă

la 1817 şi în versiunea română la 1833 şi Legiuirea Caragea, întocmită şi

publicată în anul 1818 din porunca domnului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe

Caragea. Astfel, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea reglementau regimul juridic

al tovărăşiilor negustoreşti, în special cu privire la formarea capitalului,

administrarea, răspunderea, împărţirea câştigurilor şi stingerea tovărăşiei.

Dezvoltarea puternică a schimburilor comerciale ca urmare a creşterii producţiei

8 E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă “Şansa” , Bucureşti, 1993, p. 131 şi urm. 9 E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p.152 şi urm.

6

a impus sancţionarea cu severitate în cele două acte normative a acelora care în

mod fraudulos declarau că sunt în stare de încetare a plăţilor cu scopul de a nu-

şi plăti datoriile. Pentru a se descuraja declararea falimentului fraudulos, alături

de mofluzul mincinos sufereau aceeaşi pedeapsă cei ce acceptau să ascundă

bunurile falitului, precum şi cei ce încercau să salveze din bunurile acestuia,

declarându-se în mod fraudulos ca fiind creditori.

Perioada cuprinsă între 1821 şi 1887.

Ca organe ale statului apar tribunalele apelative de comerţ ce erau,

organizate la Bucureşti, Craiova şi Iaşi şi care erau, competente să judece

pricinile legate de comerţ: vânzări de mărfuri, comision şi transport, navigaţie,

cambie, etc.

Aceste instanţe judecau având în compunere şi trei asesori ce erau aleşi din

rândul negustorilor.

Pentru că prevederile Codului Calimah, Codului Caragea precum şi

Regulamentele organice s-au dovedit a nu corespunde cerinţelor, s-a trecut la

traducerea Codului comercial francez din 1807 în Ţara Românească. Astfel,

Simion Marcovici a întocmit Condica de comerciu. Acest act normativ va fi aplicat

şi în Moldova. Condica de comerciu era structurată în trei cărţi şi un supliment. În

Cartea întâi erau prevăzute dispoziţii privitoare la negustori, registrele de comerţ

(catastifele), tovărăşii, burse de comerţ, comisionari, samsari, cărăuşi, vânzare-

cumpărare, poliţe (cambii); Cartea a doua reglementa falimentul; Cartea a treia

avea în vedere regulile privind navigaţia, vasele şi negoţul maritim; Anexa

cuprindea organizarea judecătorească şi procedura de judecată a pricinilor

comerciale.

Codul comercial român.

La 16 aprilie 1887, Regele Carol I decretează sancţionarea şi promulgarea

proiectului Codului comercial român, fixând ca dată de intrare în vigoare ziua de

7

1 septembrie 1887. Prin această codificare, România are legislaţia necesară

desfăşurării activităţilor comerciale şi se aliniază sub acest aspect celorlalte ţări

din Europa. Codul comercial a fost conceput în patru cărţi: Cartea I-a, “Despre

comerţ în general”; Cartea a II-a, “Despre comerţul maritim şi despre navigaţie”;

Cartea a III-a, “Despre faliment”; Cartea a IV-a, “Despre exerciţiul acţiunilor

comerciale şi durata lor”.

Existenţa Codului comercial român a fost marcată de evoluţia societăţii

româneşti. Astfel, constatându-se faptul că unele prevederi ale acestuia sunt

depăşite s-au făcut două proiecte de Cod comercial în anii 1938 şi 1940, dar

războiul şi schimbarea regimului politic au împiedicat punerea lor în aplicare.

Regimul politic instaurat la 6 martie 1945 a considerat că proprietatea privată

trebuie desfiinţată pentru că ea serveşte exploatării muncii omului de către om.

Prin urmare, după naţionalizările făcute în 1948 şi în perioada următoare,

precum şi ca efect al cooperativizării practic, în România, cu mici excepţii,

proprietatea privată dispare, apărând un unic proprietar: statul. Cu toate că a

dezavuat prevederile Codului comercial român, regimul politic nu a putut, din

raţiuni practice, să-l abroge. Două considerăm că au fost cauzele împiedicării şi

anume:

- necesitatea existenţei unei legislaţii specifice care să poată fi aplicată când

întreprinderile de stat româneşti intrau în relaţii contractuale cu partenerii străini;

- asigurarea posibilităţii de încheiere a contractelor în cazul societăţilor mixte

constituite în temeiul Legii nr. 1/1971 privind activitatea de comerţ exterior, de

cooperare economică şi tehnico ştiinţifică.

Ceea ce trebuie remarcat, este că prevederile Codului comercial nu erau

aplicate în relaţiile comerciale care se stabileau între întreprinderile româneşti

întrucât pe plan intern îşi produceau efectul actele normative specifice unei

economii planificate, dirijate exclusiv de către stat, ca proprietar unic. Chiar şi în

cazul cooperativelor, ca entităţi asociative de tip privat, acţionau tot legile

economice de tip socialist.

După anul 1989, au fost abrogate succesiv actele normative specifice

economiei de tip socialist şi în acest fel prevederile Codului comercial român

8

devin din nou aplicabile în relaţiile dintre agenţii economici români, atât cu capital

privat, cât şi cu capital de stat. Cum însă, şi acesta era în mare parte depăşit, s-a

trecut la o reformă legislativă de proporţii în domeniu.

Reforma dispoziţiilor Codului comercial român.

Restructurarea societăţilor comerciale ca principali agenţi economici s-a

înfăptuit printr-o reformă de proporţii a dispoziţiilor aplicabile în materie, în

principal pe baza Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale10. Această lege

se aplică exclusiv societăţilor comerciale, delimitându-se net de prevederile

Codului civil care reglementează societatea civilă. Mai mult decât atât, noua lege

abrogă majoritatea prevederilor privind societăţile comerciale aflate în Codul

comercial. Potrivit art. 287 din Legea nr. 31/1990 (republicată), s-au abrogat art.

77-220 şi 236 din Codul comercial. De asemenea, potrivit art. IX din Ordonanţa

de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997, aprobată prin Legea nr. 195/1997, pe data

intrării în vigoare a acestei ordonanţe (28 iulie 1997) se abrogă art. 237-250 şi

art. 264-269 din Codul comercial.

Un alt act normativ necesar reformei în domeniul economic îl constituie Legea

nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Această

lege era necesară pentru că reglementarea Codului comercial referitoare la

faliment nu mai corespundea exigenţelor perioadei actuale11. Potrivit art. 130 din

Legea nr. 64/1995, de la data aplicării ei, se abrogă art. 695-888 (Cartea a-III-a,

“Despre faliment”) şi art. 936-944 (“Dispoziţiuni speciale de procedură în materie

de faliment”) din Codul comercial. Băncile, deşi sunt societăţi comerciale, au

reglementată procedura falimentului prin Legea nr. 83/1998 privind procedura

falimentului băncilor.

Reglementările celor două acte normative se completează cu cele ale Legii

nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

10 O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ediţia a II-a, actualizată şi întregită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 51.11 St. D. Cărpenaru, Drept comercial. Procedura falimentului, Editura Global Print, Bucureşti, 1998, p.11.

9

Prin prevederile unor acte normative s-au mai abrogat şi alte articole din Codul

comercial român. Astfel:

a) Titlul XIV „Despre gaj”, art. 478-489 din Codul comercial a fost

abrogat de art. 105 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru

accelerarea reformei economice.

b) Art. 889-906 şi art. 909 din Codul comercial au fost abrogate prin

prevederile art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură

civilă, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului privind modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului

de procedură civilă.

c) Titlul XIII, Cartea I, „Despre contractul de asigurare”, art. 442-447 au

fost abrogate prin prevederile art. 70 din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările şi reasigurările în România.

Consecinţa reformei este evidentă pentru că, spre exemplu, dreptul comun în

privinţa societăţilor comerciale devine, după abrogarea textelor menţionate din

Codul comercial, Legea nr. 31/199012. Urmează ca, în subsidiar, potrivit art. 285

din Legea nr. 31/1990, prevederile acesteia să fie completate cu cele ale Codului

comercial. Alte reglementări sunt complementare, de exemplu: Legea bancară

nr. 58/1998, Legea concurenţei nr. 21/1996, Legea nr. 32/2000 privind societăţile

de asigurare şi supravegherea asigurărilor etc.

Exigenţele specifice ce trebuie satisfăcute de dreptul comercial. Enumerare.

Dreptul comercial s-a îndepărtat de dreptul civil din motive obiective.

Astfel, el este obligat să satisfacă cerinţele specifice comerţului prin

transformarea sa într-o ramură distinctă de drept privat care pune pe primul plan

eficacitatea, utilitatea, într-un cuvânt pragmatismul. Exigenţele specifice ce

12 O. Căpătînă, op. cit., p. 52.

10

trebuie a fi satisfăcute de dreptul comercial sunt: celeritatea, securitatea

creditului, adaptabilitatea, transparenţa şi publicitatea, ordinea publică13.

Exigenţa de celeritate.

Necomercianţii încheie rar contracte civile ce au ca obiect bunurile de valoare

mare şi pentru acest motiv ei au suficient timp pentru a consulta un avocat. Mai

mult decât atât consilierea se poate face şi de către notarul public atunci când

pentru anumite înscrisuri se cere forma autentică.

În materie comercială există situaţii când părţile au timpul de a negocia

îndelung clauzele contractuale, însă, cel mai adesea, decizia trebuie luată rapid

pentru a nu se pierde ocazia, spre exemplu, a obţinerii unui credit şi/sau

satisfacerea unei nevoi urgente a pieţei.

La realizarea exigentei de celeritate contribuie14:

- importanta aparenţei; orice persoană trebuie să aibă încredere în aparenţă fără

a fi obligată la o verificare aprofundată prealabilă. Astfel, de exemplu, cel ce a

semnat o cambie sau bilet la ordin devine obligat ca efect al semnăturii sale chiar

dacă semnătura s-a dat animus jocandi;

- importanţa contractelor tip care reunesc adesea condiţii generale care

împiedică introducerea unor clauze abuzive în contra consumatorilor;

- libertatea probaţiunii;

- simplitatea tehnică a transmiterii creanţelor în materie comercială. Astfel, o

cambie se poate transmite prin simpla înscriere a noului posesor pe titlu, urmată

de predarea titlului;

- simplitatea regulilor care guvernează vânzarea-cumpărarea comercială;

- maniera relativ simplă de soluţionare a litigiilor comerciale.

Exigenţa securităţii creditului.

Apelarea la credit este de multă vreme specifică comercianţilor. Ei împrumută 13 Alfred Jauffret, Jacques Mestre, op. cit., p. 5.14 Alfred Jauffret, Jacques Mestre, op. cit., p. 6.

11

pentru a produce sau a distribui, cu alte cuvinte pentru a-şi finanţa investiţiile şi a

cumpăra mărfuri spre a le revinde. Asemenea credite sunt profitabile economic

atâta timp cât debitorul returnează la timp ratele şi majoritatea celor împrumutaţi

au bune rezultate economice.

De importanţa acordată securităţii creditului se leagă:

- dezvoltarea tehnicilor financiare cum ar fi: scontarea cambiilor, deschiderea

unei linii de credit, garanţiile mobiliare, leasingul bancar, factoringul etc.;

- protecţia creditorilor. Cuvântul credit îşi are originea în latinescul “credere”

adică a avea încredere. Creditul presupune ca încrederea dobândită să fie

menţinută. În acest scop, s-au stabilit reguli specifice care îl protejează pe

creditor. Dintre acestea amintim: prezumţia de solidaritate pentru obligaţiile cu

caracter comercial (art. 42 din Codul comercial)15; pedepsirea penală a celor care

emit cecuri fără acoperire; inopozabilitatea excepţiilor pe care trasul le-ar putea

opune posesorilor anteriori ai titlului; caracterul colectiv (concursual) al procedurii

reorganizării judiciare şi a falimentului16. Nu putem să nu remarcăm ca Legea nr.

64/1995 nu mai pune pe primul plan protecţia creditorilor prin lichidarea averii

debitorului, ci salvarea acestuia prin reorganizare.

Exigenţa de adaptabilitate.

Pentru că afacerile au o dinamică deosebită, dreptul comercial trebuie să aibă

capacitatea de adaptare, să fie mobil. Aceste calităţi le are şi dreptul comercial

român, preluând o serie de contracte care au apărut în viaţa comercială cum ar

fi: factoringul, leasingul, franciza. De asemenea, dreptul comercial a trebuit să

răspundă, creând un nou cadru juridic, cerinţelor practice ale comercianţilor în

situaţii cum ar fi cea a concentrărilor societare, schimbarea formei societăţilor

comerciale etc.

15 Prezumţia de solidaritate pentru obligaţiile comerciale este opusă celei reglementate de art. 1041 C. civ.16 I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.141.

12

Exigenţa de transparenţă şi publicitate.

Comercianţii, în mod obişnuit, sunt ataşaţi ideii de secret al afacerilor şi în

acest sens nu doresc să facă publice maniera în care îşi conduc afacerile şi nici

principalele operaţiuni comerciale la care ei au participat, participă sau urmează

să participe. În acelaşi fel înţeleg să acţioneze şi băncile comerciale care nu vor

să divulge valoarea sumelor de bani depuse la ele şi nici numele clienţilor lor.

Acest comportament tradiţional a suferit modificări, de cele mai multe ori nu prin

actul de voinţă al comercianţilor, ci pentru că legea i-a obligat pe motiv de ordine

publică, astfel:

- comercianţii au obligaţia ca înainte de începerea comerţului să ceară

înregistrarea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea

comerţului, să ceară înregistrarea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele

şi faptele a căror înregistrare este cerută de lege (art. 1 din Legea nr. 26/1990);

- administratorii trebuie să comunice asociaţilor toate problemele ce urmează a fi

pe ordinea de zi a adunării generale iar dacă pe ordinea de zi figurează

propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să cuprindă

textul integral al propunerilor (art. 117 din Legea nr. 31/1990). Numai în acest fel

asociaţii se vor putea pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză;

- băncile vor păstra confidenţialitatea tuturor tranzacţiilor şi serviciilor pe care le

oferă, inclusiv cu privire la identitatea titularilor conturilor (art. 35 din Legea nr.

58/1998). Cu toate acestea, în cazurile penale în care s-a pus în mişcare

acţiunea penală împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a

instanţei judecătoreşti banca este obligată să furnizeze informaţiile cerute (art. 37

din Legea nr. 58/1998).

Transparenţa şi publicitatea nu trebuie însă să afecteze, printr-o interpretare

greşită, secretul afacerilor şi din acest motiv comercianţii interesaţi continuă să

vegheze pentru a se proteja împotriva acţiunilor pe care le-ar putea întreprinde

concurenţa.

13

Exigenţa de ordine publică.

Accepţiunea pe care urmează să o dăm ordinii publice în dreptul

comercial este mult mai largă decât în dreptul civil, şi aceasta pentru că statul

trebuie să asigure o protecţie severă a interesului general. Prin urmare, statul

fixează regulile, urmăreşte respectarea lor şi trece la măsuri de constrângere

împotriva celor care le încalcă. Ordinea publică în materie comercială are în

vedere nu numai contractele comerciale dar şi activitatea comercianţilor.

Reglementările stricte se referă, de exemplu, la înfiinţarea, funcţionarea şi

încetarea societăţilor comerciale. Cei care încalcă normele de ordine publică vor

fi puşi în situaţia de a suporta, în funcţie de gravitatea încălcării, a unei întregi

game de sancţiuni, mergând de la una contravenţională până la pierderea

libertăţii ori dizolvarea societăţii comerciale.

De altfel, aşa cum se arătă în literatura de specialitate, respectarea normelor de

ordine publică este asigurată tot mai mult prin acţiuni represive (contravenţionale

şi penale) ducând chiar la apariţia unui drept penal comercial17.

1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

Constituţia României.

Constituţia este principalul izvor de drept a întregului nostru sistem de drept.

În art. 134 din legea fundamentală se proclama că economia României este o

economie de piaţa şi că statul are obligaţia de a asigura libertatea comerţului,

protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor

factorilor de producţie. De asemenea, statul trebuie să asigure protejarea

intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.

Constituţia României consacră, prin prevederile art. 135, ocrotirea proprietăţii de

17 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 19.

14

către stat. Tot astfel, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului

sunt garantate (art. 41).

Dreptul de proprietate este garantat pentru că la baza economiei de piaţă stă

proprietatea privată ca expresie economică a libertăţii individului iar aceasta

poate fi pusă în valoare de către individ ca persoană fizică, sau în mod colectiv,

prin exercitarea dreptului de asociere, adică prin crearea de subiecte colective de

drept privat (societăţi comerciale, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii fără scop

lucrativ etc.)18.

Codul comercial.

Principalul izvor de drept comercial este Codul comercial pentru că el

enunţă şi defineşte instituţiile de drept comercial şi reglementează raporturile

juridice ce iau naştere din exercitarea actelor de comerţ de către subiecţii

dreptului comercial19.

Codul civil şi legile civile speciale.

Potrivit art. 1 Cod comercial, “În comerţ se aplică legea de faţă.

Unde ea nu dispune se aplica Codul civil”.

Această dispoziţie legală trebuie privită nuanţat. Astfel, expresia “legea de faţă”

trebuie interpretată în sensul că în comerţ se aplică Codul comercial şi toate

legile comerciale speciale.

Când nu există o astfel de reglementare, se vor aplica dispoziţiile Codului

civil precum şi ale legilor civile speciale. În acelaşi sens s-a pronunţat şi

jurisprudenţa: “În cadrul principiului consacrat de legiuitor prin art. 1 Cod

comercial, când pentru o materie care se găseşte tratată în Codul civil, legiuitorul

18 C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, Drept civil, Drepturile reale, Editura Institutul European Iaşi, 1997, p. 30.19 R. Petrescu, Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995, p. 26.

15

comercial o reglementează şi el printr-o serie de dispoziţiuni de amănunt,

urmează a se decide că legiuitorul comercial a înţeles să deroge de la dispoziţiile

Codului civil, astfel că ele nu pot fi invocate, în completarea celor cuprinse în

Codul civil” 20.

Concluzia ce se desprinde este aceea că atât Codul civil, cât şi legile

civile speciale constituie un izvor subsidiar al dreptului comercial21. Amintim

câteva dintre legile civile speciale (lato sensu) care prezintă interes în materia

dreptului comercial:

- Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;

- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

1. Uzurile comerciale.

Uzul comercial (obiceiul, cutuma) poate fi definit ca fiind acea regulă de

conduită ce s-a născut dintr-o practică socială îndelungată şi respectată

asemenea unei norme juridice obligatorii22.

Dezbaterile parlamentare premergătoare adoptării Codului comercial

român au scos în evidenţă şi existenţa unei puternici susţineri a aplicării, în lipsă

de dispoziţii legale, a uzurilor comerciale23.

Din conţinutul art. 1 al Codului comercial rezultă că legiuitorul român nu

admite ca uzul să fie izvor de drept comercial.

Literatura de specialitate distinge după cum uzurile sunt legale (normative)

şi interpretative (convenţionale). Uzurile legale (normative) nu pot constitui

izvoare de drept pentru că ele ar institui o formă de precedent judiciar ce este

incompatibil cu principiile generale ale dreptului comercial24. Practica judiciară şi

20 Cas. III, dec. nr. 432 din 5 martie 1935, Revista de drept comercial, 1935, p. 655. Această soluţie nu este singulară. Astfel s-a decis: “Nu este loc de a completa dispoziţiile C. com. cu dispoziţiile C. civ. când C. com. reglementează în mod complet în materie”, Trib. Ilfov I, Sent. 6/27.o2.1889, Dr.1889, p.188.21 În acelaşi sens St. D. Cărpenaru, op. cit., p.16. 22 St. D. Cărpenaru, op. cit., p.16.23 E. Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. I (art.1-76), Editura Socec & Co. S.A, Bucureşti, 1908, p. 3-4 . 24 R. Petrescu, Drept comercial roman, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 21.

16

literatura de specialitate recunosc existenţa uzurilor interpretative (convenţionale)

pentru că din acestea poate rezulta voinţa prezumată a părţilor contractante şi

lămurirea sensului şi limitelor acestor voinţe25. Tot cu ajutorul uzurilor

interpretative (convenţionale) se poate defini înţelesul unei norme juridice

existente, neclare.

Practica judiciară a recunoscut în mod repetat aplicarea uzurilor portuare26.

Prin uzul portului se înţeleg acele norme portuare specifice unui anumit port

încetăţenite, de regulă, ca urmare a unei îndelungate tradiţii27.

2. Doctrina.

Deşi doctrina nu este izvor de drept nu se poate nega rolul deosebit pe care

aceasta îl are atât în interpretarea legilor cât şi în formularea unei propuneri care

să se regăsească ulterior în acte normative.

3. Jurisprudenţa.

Nici jurisprudenţei nu i se poate recunoaşte rolul de izvor de drept. Cu toate

acestea, în mod tradiţional se consideră, şi pe drept cuvânt, că aceasta

reprezintă locul unde se verifică28 solidaritatea concepţiei şi implicit eficienţa legii.

Chiar dacă în practica judiciară s-ar întâlni cauze nereglementate de legislaţia în

25 St. D. Cărpenaru, op. cit., p.17.26 Când este vorba de o cumpărare de cărbuni din Cardiff (Anglia) se refuză de către cumpărător primirea lor, pe motiv că nu au fost introduşi din vapor în caric prin mijlocul numit uluce, cu toate că părţile prin contractul intervenit n-au prevăzut nici o clauză relativ la acest punct, şi, când, pe de altă parte, cumpărătorul nu probează cu nimic, că mijlocul de a introduce cărbunii din vapor în caric prin uluce este conform cu regulile şi uzurile locale (Brăila), ci din contră vânzătorul, prin exhibarea unei planşe de model, face dovada că atât în porturile noastre cât şi la Cardiff cărbunii se încarcă şi se aruncă dintr-un vas în altul, fără a se întrebuinţa uluce, atunci în zadar cumpărătorul încearcă a-şi justifica refuzul de a primi lucrul vândut, căci nu are dreptate şi urmează a fi condamnat la plata preţului plus daune (Trib.Brăila, 43/1892 cond. citată de E. Antonescu, op. cit., p. 5 ).27 A. Bejan, M. Bujeniţă, Dicţionar de marină, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 293.28 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 17.

17

vigoare nu este admis a se aplica precedentul judiciar urmând a se face în acest

caz aplicarea art. 3 Cod civil şi potrivit cu care judecătorul nu poate refuza să

judece fără a fi sancţionat sub “cuvânt că legea nu prevede, că este întunecată

sau neîndestulătoare”.

1.5 . PRINCIPIILE DREPTULUI COMERCIAL.

Alături de principiile fundamentale ale dreptului român ce sunt idei de

bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României, ca stat de drept, în curs

de consolidare, trebuie să fie enunţate şi principiile dreptului comercial ca drept

special, autonom faţă de dreptul civil29. În acest fel se pune în evidenţă spiritul

dreptului comercial.

Principiile dreptului comercial sunt următoarele30:

- în comerţ actele juridice sunt acte cu titlu oneros;

- în comerţ întotdeauna banii sunt fructiferi(produc dobânzi);

- în contractele comerciale, în caz de dubiu se aplică regula care favorizează

circulaţia;

- contractarea în favoarea celui de al treilea este obişnuită.

29 Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele Dreptului civil, ediţia a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P.Truşcă, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p. 36.30 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 19.

18

CAPITOLUL II.

FAPTE DE COMERŢ

2.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Întrucât Codul comercial român conţine dispoziţii care ar putea crea

confuzii, este necesară definirea noţiunilor de „acte juridice”, „fapte juridice” şi

19

„operaţiune juridică31.

Actul juridic reprezintă o manifestare (unilaterală sau bi/multilaterală) de

voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice constând în naşterea,

modificarea ori stingerea unui raport juridic concret32.

Faptul juridic, în sensul restrâns al noţiunii, este acea faptă licită sau

ilicită, săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se

produc în virtutea legii, independent de voinţa celor care au săvârşit fapta şi sunt

cuprinse în această categorie:

a) gestiunea intereselor altuia;

b) plata lucrului nedatorat;

c) îmbogăţirea fără justă cauză;

d) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii33.

Operaţiunea juridică este un mijloc şi o tehnică juridică, prin care se realizează,

în concret, un act juridic34.

În literatura de specialitate s-a făcut precizarea că între sintagmele „fapte

de comerţ” şi „acte de comerţ” există un raport gen-specie: ”faptele” înglobează

şi „actele”35.

Practica judiciară şi o mare parte a doctrinei consideră cele două sintagme

sinonime şi folosite concurent, în sensul de acte juridice, fapte juridice şi

operaţiuni juridice, după caz36.

Interesul practic în a distinge între faptele de comerţ şi actele civile.

Faptele de comerţ trebuie distinse de actele civile întrucât:31 V. Pătulea, C. Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Editura Scripta, Bucureşti, 1994, p. 21.32 M. N. Costin, M. C. Costin., Dictionar de drept civil, A-C, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 24.33 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 20.34 R. P. Vonica, Drept comercial. Partea general., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 243.35 I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 45.36 R. P. Vonica, op. cit., p. 248.

20

a) săvârşirea în mod obişnuit a faptelor de comerţ conferă calitatea de

comerciant şi dă naştere la obligaţii profesionale specifice37;

b) dacă persoana săvârşeşte în mod accidental o faptă de comerţ, ea nu

dobândeşte prin aceasta calitatea de comerciant dar va fi supusă legislaţiei

comerciale pentru toate contestaţiile ce se vor ridica din această operaţiune;

c) actele de comerţ, săvârşite chiar în chip accidental de către un necomerciant

cad, în caz de litigiu, sub incidenţa Codului comercial, pe când actele civile

indiferent de calitatea persoanei care le săvârşeşte cad numai sub incidenţa

Codului civil.

Această distincţie prezintă importanţă practică pentru că:

a) în materie comercială sunt instituite reguli speciale cu privire la probaţiune,

solidaritate, dobânzi, termenul de graţie, retractul litigios, termenul de prescripţie

şi perimare, efectele contractelor comerciale38;

b) în raport de natura comercială sau civilă a obligaţiilor în litigiu se determină şi

competenţa materială a instanţelor judecătoreşti39.

- societăţile vor fi comerciale sau civile, după cum obiectul lor de activitate îl

constituie sau nu efectuarea unor acte de comerţ40.

Reglementarea faptelor de comerţ.

Potrivit art. 3 din Codul comercial “Legea consideră ca fapte de comerţ:

- Cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după

ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi

cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit

circulând în comerţ;

- Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi

vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, 37 M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu comentat, vol. I, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1904, p. 27.38 M. A. Dumitrescu, op. cit., p. 27.39 I. Turcu, op. cit., p. 43.40 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 27.

21

când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;

- Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit

circulând în comerţ;

- Cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;

- Orice întreprinderi de furnituri;

- Întreprinderile de spectacole publice;

- Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;

- Întreprinderile de construcţii;

- Întreprinderile de fabrici, de manufactură, de imprimerie;

- Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau

artistul vinde;

- Operaţiunile de bancă şi schimb;

- Operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale;

- Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat;

- Cambiile şi ordinele de producte sau mărfuri;

- Construcţiunea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru

navigaţiunea interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi

aprovizionarea unui vas;

- Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate

contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţiuni;

- Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;

- Asigurările chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii;

- Depozitele pentru cauză de comerţ;

- Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra

recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj, liberate de ele”.

Codul comercial prevede în art. 4 că: “Se socotesc afară de acestea, ca

fapte de comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu

sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.

Expresia “se socotesc în afară de acestea” trebuie înţeleasă în sensul că în afara

faptelor de comerţ arătate în art. 3 din Codul comercial vor fi considerate ca fapte

de comerţ acele contracte încheiate de comerciant ori acele obligaţii pe care

22

acesta şi le-a asumat dacă ele nu sunt de natură civilă sau contrariul nu rezultă

din însuşi actul.

Se mai poate deduce, de asemenea că art. 4 exclude aplicării sale faptele

de comerţ obiective şi înţelege să se ocupe numai de celelalte contracte şi

obligaţiuni ale comerciantului care în temeiul art. 3 din Codul comercial nu sunt

socotite fapte de comerţ obiective41.

Codul comercial român consacră sistemul obiectiv prin utilizarea în textul art.

3 din Codul comercial a expresiei “Legea consideră ca fapte de comerţ”. Aceasta

înseamnă că legiuitorul a voit să precizeze care sunt actele şi operaţiunile

considerate ca fapte de comerţ şi pe care doreşte să le supună legilor comerciale

indiferent de calitatea persoanei care le-a săvârşit ori le săvârşeşte.

Caracterul enumerării legale a faptelor de comerţ.

Când a redactat Codul comercial legiuitorul a trebuit să aleagă între o

enumerare restrictivă sau o enumerare exemplificativă a faptelor de comerţ.

Pentru că prima cale avea dezavantajul evident de a fi imediat depăşită datorită

mobilităţii naturale a comerţului s-a optat pentru calea enumerării exemplificative.

În doctrină s-au conturat, încă de la apariţia Codului comercial, două curente

care au interpretat diferit prevederile art. 3. Astfel, s-a susţinut că enumerarea

faptelor de comerţ are caracter restrictiv42; celălalt curent prin forţa argumentelor,

a demonstrat, devenind opinie dominantă43, că este o enumerare exemplificativă,

demonstrativă. Argumentul se găseşte în chiar textul legii: “Legea consideră ca

fapte de comerţ”; dacă legiuitorul ar fi vrut să facă o enumerare restrictivă el ar fi

zis, de exemplu: “Actele de comerţ sunt”44.

Jurisprudenţa s-a pronunţat şi ea cu privire la textul art. 3 din Codul

comercial. Deosebită considerăm maniera în care a decis Tribunalul Gorj prin

sentinţa din 28 nov 1888: “Din art. 3 C. com. reiese clar că legiuitorul român din 41 M. A. Dumitrescu, op. cit.., vol. I, p. 175.42 C. Arion, Curs de drept comercial, vol. I, p. 33.43 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 30; St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 26; I. Turcu, op. cit, p. 445.44 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 30.

23

1887, temându-se să nu dea o definiţie incompletă actelor comerciale, s-a

mărginit în art. 3 C.com a enumera câteva ca exemple”45.

Pornind de la acest adevăr se poate spune că enumerarea din art. 3 va putea

fi completată numai printr-o analogie prudentă şi fidelă. Aprecierea unei fapte ca

fiind “de comerţ” sau “civilă” trebuie lăsată la suverana apreciere a instanţelor de

judecată. Cu privire la acest aspect în literatura de specialitate se arată ca:

“Legiuitorul a procedat în art. 3 la o enumerare demonstrativă a categoriilor de

acte mai frecvente, lăsând ca judecătorul să aplice maxima latină: Ubi eadem

ratio ibi eadem legis dispozitio”46.

Aşa fiind, vor putea fi considerate fapte de comerţ: producerea şi

comercializarea de emisiuni radio-tv, transporturile altele decât cele pe uscat şi

pe apă, serviciile telefonice etc.

2.2. NOŢIUNEA FAPTEI DE COMERŢ

Definirea faptei de comerţ, cerinţă obiectivă.

Formularea definiţiei faptei de comerţ este:

necesară pentru că nu există o definiţie legală a acesteia şi în acest caz este

îngreunată posibilitatea determinării sferei de cuprindere a dreptului comercial

pentru a-l delimita de alte ramuri de drept privat;

utilă din punctul de vedere al practicii judiciare care va avea astfel instrumentul

juridic care să-i permită a stabili dacă un act juridic, faptă juridică sau operaţiune

cu caracter patrimonial este comercială sau nu.

Teorii formulate pentru a justifica diferitele definiţii date faptelor de comerţ.

Teoria speculaţiei.

Potrivit acestei teorii, actul de comerţ este un act de speculaţie prin care 45 Citată de M. A. Dumitrescu, op. cit.,vol. I, p. 31.46 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 25.

24

se urmăreşte realizarea unui profit. Această teorie prezintă inconvenientul creării

unei viziuni simpliste şi în acelaşi timp inexacte care nu serveşte definirii faptei

de comerţ. Astfel este adevărat că actele de comerţ sunt animate de spiritul

speculaţiei , a dorinţei de a obţine un profit, dar sunt numeroase cazurile când

acesta lipseşte cum ar fi de exemplu la vânzarea deliberată în pierdere a unor

mărfuri de către un comerciant care prin aceasta urmăreşte evitarea unor

pierderi previzibile; depunerea unei semnături pe o cambie constituie faptă de

comerţ, cu toate că subscriitorul, cum ar fi avalistul, n-a avut intenţia să

speculeze47.

Teoria circulaţiei.

Cea de a doua teorie susţine că actul de comerţ are la bază ideea de

circulaţie, indiferent dacă este însoţită sau nu de ideea de speculaţie48susţinând

că prin actele de comerţ are loc o interpunere a negustorului între producător şi

consumator. Această teorie face abstracţie de existenţa unor acte comerciale

care sunt străine de circulaţia mărfurilor cum ar fi actele agenţiilor şi oficiilor de

afaceri, precum şi de activitatea de producţie care este ea însăşi o activitate

comercială49.

Teoria întreprinderii.

Autorii teoriei, ori cei ce au aderat la ea, consideră că actul de comerţ este

cel îndeplinit într-o întreprindere, adică o reuniune de mijloace materiale şi

umane, organizate după anumite criterii şi care este destinată realizării unui

anumit scop.

Această teorie nu a fost primită pentru că există şi acte de comerţ care n-

au caracteristicile unei întreprinderi cum sunt actele agenţilor de bursă50. În

47 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 28.48 Thaller, Traite elementaire de droit commercial, 2e edition, Paris, 1900, p. 5.49 St. D. Cărpenaru, op .cit., p. 29.50 R. P. Vonica, op. cit., p. 261.

25

acelaşi timp există alături de întreprinderile comerciale şi întreprinderile civile

cum sunt întreprinderile agricole (exploatările agricole)51.

Teoria mixtă.

Această teorie a preluat constructiv aspecte din teoria speculaţiei şi cea a

circulaţiei având ca temei şi soluţii date de jurisprudenţă şi este cea care a oferit

posibilitatea definirii corecte a faptelor de comerţ.

Noţiunea faptelor de comerţ.

Actele de comerţ sau, mai larg, faptele de comerţ sunt actele juridice şi

operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri,

executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia

mărfurilor, cu scopul de a obţine un profit52.

Natura juridică a unor acte şi operaţiuni cu caracter special.

Literatura de specialitate precum şi jurisprudenţa s-au pronunţat cu privire la

natura juridică a unor acte juridice şi operaţiuni cu caracter special.

. Activitatea de învăţământ privat.

Referitor la învăţământul privat, jurisprudenţa a decis că el nu este faptă

de comerţ53. Aceasta a fost considerată a fi concepţia tradiţională şi ea este în

concordanţă şi cu cea actuală. Astfel s-a decis în privinţa autorizării funcţionării

unei societăţi cu răspundere limitată a cărei obiect declarat a fost învăţământul

51 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 29.52 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 29.53 “O şcoală în care se predă canto şi artă dramatică nu este o întreprindere comercială, indiferent dacă are firmă şi profesori cu plată, care predau cursurile” – Tribunalul Ilfov, secţia a IV-a, sentinţa nr. 57 din 17 ianuarie 1925, Pandectele Române, 1925, III, p. 71.

26

preşcolar şi secundar următoarele: “Cu privire la obiectul de activitate al societăţii

comerciale a cărei autorizaţie de funcţionare se cere, din domeniul

învăţământului, instanţa constată că această activitate nu are trăsăturile unui act

de comerţ, astfel că învăţământul nu poate fi considerat ca profesie comercială.

“Şcoala” nu poate constitui operaţie de comerţ nici chiar dacă ea este privată.

Convenţia privind învăţământul, educaţia şi supravegherea elevilor nu sunt acte

obiective de comerţ”54.

Se poate spune că organizarea unei activităţi de învăţământ printr-o

instituţie ce poartă denumirea generică de “şcoală”, chiar dacă are caracter

privat, este o activitate din domeniul civil şi nu poate fi caracterizată ca fiind o

întreprindere comercială55 întrucât învăţământul constituie prestări de servicii cu

caracter intelectual de natură civilă56.

Activităţile care constituie obiectul unor profesii liberale.

Activitatea avocaţială.

Potrivit art. 1 al.1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea

profesiei de avocat: “Profesia de avocat este liberă şi independentă cu

organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului

profesiei”.

Fiind o profesie liberală, avocatura nu poate fi considerată ca faptă de

comerţ57 pentru că avocatul nu a pus şi nici nu va pune niciodată pe primul plan

interesul său, ci pe cel al persoanei ale cărei interese este chemat să le apere.

Prin urmare, onorariul pe care el urmează a-l primi pentru activitatea depusă este

un element secundar, subsidiar la principalului scop al avocatului care este acela

de a acorda asistenţa juridică, de a apăra drepturile şi interesele clientului său.

Practica judiciară este constantă în a statua că avocatura nu constituie 54 Tribunalul Constanţa, sentinţa civilă nr. 1218/C din 9 iunie 1994, citată de R. Petrescu, op. cit., p. 25.55 R. Petrescu, op. cit., p. 25.56 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 30.57 I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 59.

27

faptă de comerţ. Astfel s-a decis: “Contractul ce intervine între avocat şi clientul

său este o locaţiune de serviciu. Avocatul, angajând serviciile sale faţă de un

comerciant, sub forma unui contract de locaţiune de serviciu, acţiunea sa în

daune pentru desfiinţarea contractului din culpa celeilalte părţi, are un caracter

pur civil ca şi contractul de locaţiune care a servit de substrat juridic al acestei

acţiuni. Prin urmare instanţa competentă este tribunalul civil iar nu cel

comercial”58.

Activitatea medicală.

Această activitate se desfăşoară în temeiul Legii nr. 74/1995 privind

exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

Colegiului Medicilor din România.

Scopul profesiunii de medic este, potrivit art. 2 din Legea nr. 74/1995

“asigurarea sănătăţii publice prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea,

menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a colectivităţii”. Potrivit

prevederilor art. 3 alin. 2 din aceeaşi lege „medicul nu este funcţionar public în

timpul exercitării profesiei medicale, prin natura umanitară şi liberală a acesteia”.

După cum uşor se poate constata, ca şi în cazul profesiunii de avocat, pe primul

plan al interesului unui medic nu se află onorariul, obţinerea unui profit, ci actul

medical, grija faţă de cel aflat în suferinţă.

Jocurile de întrajutorare.

Jocurile de întrajutorare, înscrise ca obiect de activitate în actele

constitutive ale societăţilor comerciale sub numele de “joc colectiv”, “joc

distractiv”, “întrajutorare umanitară”, “activităţi de întrajutorare bănească”, “circuit

financiar”, “supervalută”, “program de ajutor reciproc” s-au propagat intens în

perioada de după anul 1990, derulându-se prin modalităţi diversificate, axate pe

finalitatea concentrării banilor spre participanţii din prima parte a listelor, pe baza 58 Curtea de Casaţie, I, dec. nr. 641 din 11 martie 1925, în Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 26, pct. 9.

28

principiului progresiei geometrice59.

Practica judiciară a fost neuniformă, unele instanţe admiţând, altele nu,

înscrierea ca obiect de activitate al societăţilor comerciale a jocurilor de

întrajutorare. Această practică a continuat şi după ce Curtea Supremă de Justiţie

a statuat, în sensul neautorizării funcţionării unei societăţi cu răspundere limitată

care avea înscrisă în actele constitutive ca obiect de activitate “întrajutorarea

bănească” pe considerentul că aceasta nu constituie activitate comercială60.

A fost nevoie să se producă falimentul jocului de întrajutorare “Caritas” pentru a

înceta autorizările de funcţionare a unor asemenea sisteme şi trecerea, pe plan

naţional, la o practică uniformă a instanţelor de judecată.

2.3. CATEGORII DE FAPTE DE COMERŢ

Clasificarea faptelor de comerţ.

Criteriul folosit pentru clasificarea faptelor de comerţ va fi însăşi

reglementarea dată de Codul comercial. Astfel faptele de comerţ se clasifică în:

- fapte de comerţ obiective (art. 3 Cod comercial);

- fapte de comerţ subiective (art. 4 Cod comercial);

- fapte de comerţ unilaterale sau mixte (art. 56 Cod comercial)61.

Faptele de comerţ obiective.

Noţiunea faptelor de comerţ obiective.

Faptele de comerţ obiective sunt acele acte şi operaţiuni prevăzute în art.

59 T. Medeanu, Regimul juridic al societăţilor care au prevăzute în obiectul lor de activitate jocuri de întrajutorare, Revista de drept comercial nr. 3/1995, p. 134.60 C. S. J, dec nr. 150/S.c/1992, Probleme de drept în deciziile C.S.J pe anii 1990-1992, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 483.61 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 32; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M. G. Lăstun, Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 38.

29

3 din Codul comercial şi pe care legiuitorul le-a calificat comerciale datorită

naturii lor şi pe motiv de ordine publică62 independent de calitatea persoanei care

le săvârşeşte63.

Clasificarea faptelor de comerţ obiective.

Faptele de comerţ obiective sunt reglementate de art. 3 din Codul

comercial şi se caracterizează prin aceea că în majoritatea lor sunt activităţi

economice şi mai puţin acte juridice64. Pentru acest motiv acestea se vor clasifica

pe criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia economică a

operaţiunilor în cauză65. Analizând faptele de comerţ obiective în funcţie de

obiectul şi funcţia lor economică rezultă că ele pot fi clasificate în trei grupe:

a) operaţiuni de interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor;

b) întreprinderi comerciale;

c) acte juridice şi operaţiuni conexe (accesorii).

Operaţiunile de interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor.

Fac parte din această grupă cumpărarea-vânzarea comercială, închirierea

bunurilor cumpărate şi operaţiunile de bancă şi schimb.

Cumpărarea-vânzarea comercială.

Această faptă de comerţ obiectivă prevăzută în art. 3 al.1 şi 2 din Codul

comercial este operaţiunea cea mai des folosită în activitatea comercială. În

acelaşi timp ea este şi cel mai ilustrativ exemplu de aplicare dualistă a codurilor

consacrată de art. 1 din Codul comercial66. Această aplicaţiune este consecinţa 62 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 32.63 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I , p. 32.64 E. Popa, Drept comercial, Editura Servo-Sat, Arad, 1997 , p. 15.65 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 32.66 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 56.

30

nedefinirii de către Codul comercial a vânzării şi în acest caz, apelând la

prevederile art. 1294 din Codul civil vom defini că vânzarea “este o convenţie

prin care două părţi se obligă între sine, una de a transmite celeilalte proprietatea

unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”. Criteriul pe care-l vom folosi

pentru a distinge între vânzarea civilă şi cea comercială este funcţia economică

şi anume interpunerea în circulaţia bunurilor.

Potrivit art. 3 din Codul comercial, pct. 1 şi 2 sunt considerate a fi

comerciale:

“1. Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde fie în natură, fie

după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea

şi cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de

credit circulând în comerţ;

2. Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate

şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ,

când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere”.

Comercialitatea cumpărării-vânzării comerciale.

Intenţia de a revinde care-l animă pe cumpărător adică de a nu păstra

pentru sine ceea ce el a cumpărat reprezintă trăsătura caracteristică a

cumpărării-vânzării comerciale. Şi în cazul închirierii lucrului cumpărat intenţia de

a închiria trebuie să existe în momentul încheierii contractului. Chiar dacă

cumpărătorul a avut ca scop revânzarea şi el renunţă şi închiriază ori invers,

comercialitatea operaţiunii se menţine pentru că intenţia de revânzare sau

închiriere a existat în momentul încheierii contractului67.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească intenţia de revânzare sau

închiriere pentru a fi o trăsătură caracteristică a cumpărării-vânzării comerciale

sunt:

67 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 36.

31

a) intenţia să existe în momentul cumpărării cu menţiunea că cel care cumpără bunuri

pentru uzul său personal ori al familiei sale nu face o operaţiune comercială68.

Această concluzie se desprinde din prevederile art. 5 Cod comercial potrivit cu care:

“Nu se poate considera ca faptă de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce

s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori a familiei sale, de

asemenea revânzarea acestor lucruri…”.

Cât priveşte bunul nu are nici o relevanţă dacă el există sau este unul viitor69. De

altfel în comerţ se întâlnesc frecvent situaţii în care se revând sau se închiriază

bunuri chiar dacă ele încă nu există. Un exemplu l-ar putea constitui cel practicat în

S.U.A. şi anume de a închiria pentru turism cosmic nave spaţiale care încă nu au

fost fabricate.

Cumpărarea în scopul revânzării sau al închirierii îşi păstrează caracterul

comercial chiar dacă ulterior cumpărătorul îşi schimbă intenţiile hotărând

bunăoară să doneze bunul70.

b) intenţia să fie de a afecta bunul cumpărat, unui scop comercial şi nu unuia

civil.

O astfel de condiţie nu se va socoti că a fost îndeplinită când un agricultor

doreşte să vândă grâul obţinut pe terenul său sau cel cultivat de dânsul şi

cumpără în acest scop saci, nici când pictorul cumpără vopsele şi pânză spre a

le vinde sub forma unui tablou unicat şi nici atunci când sculptorul cumpără

marmură pe care o vinde ca statuie unicat71. Cumpărările enumerate mai sus

sunt accesorii realizării unui scop civil şi prin urmare ele nu vor putea fi calificate

drept comerciale. Opiniem că intenţia de a cumpăra în scop de revânzare sau

închiriere trebuie să aibă ca principală motivaţie afectarea bunului unui scop

comercial şi nu trebuie să privească în principal bunul.

68 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 35.69 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 35.70 M. A. Dumitrescu, op..cit., vol. I, p. 37.71 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 37.

32

c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie manifestată expres ori tacit

ori să fie prezumată conform art. 4 Cod comercial, în virtutea calităţii de

comerciant a cumpărătorului72.

Cu privire la această condiţie în literatura de specialitate s-au conturat două

opinii:

- cea a lui Cesare Vivante potrivit cu care intenţia de revânzare sau închiriere

trebuie să fie făcută cunoscută celeilalte părţi contractante, fie în urma unei

declaraţii exprese, fie să reiasă din circumstanţe externe, din cantitatea şi

calitatea mărfurilor, din modul de plată, din locul unde s-a încheiat afacerea, din

profesiunea comercială a cumpărătorului73;

- cea a lui M.A.Dumitrescu74 care susţine că părerea lui C.Vivante este

inadmisibilă pentru că ea nu se bazează nici pe textul legii şi nici pe principiile

dreptului comercial.

În ce ne priveşte considerăm că opinia75 potrivit căreia în lipsa unei

declaraţii exprese făcută de cumpărător vânzătorului, actul nu este comercial nu

poate fi primită pentru că o astfel de abordare conduce la concluzia că, acela

care a făcut o profesiune obişnuită din cumpărarea în scop de revânzare sau de

închiriere, nedeclarându-şi intenţia vânzătorului, nu dobândeşte calitatea de

comerciant pentru că pentru el actul ar avea natură civilă. O astfel de viziune ar

infirma un principiu unanim recunoscut şi anume că dobândirea calităţii de

comerciant este rezultatul săvârşirii de fapte de comerţ obiective cu caracter

profesional şi nu rodul unei declaraţii formale.

Obiectul cumpărării-vânzării comerciale.

Cumpărarea-vânzarea comercială poartă numai asupra unor bunuri

mobile, prin aceasta înţelegându-se nu numai bunuri mobile corporale (producte,

mărfuri, materii prime, produse finite şi semifinite etc.) ci şi bunuri mobile

72 I. Turcu, op. cit., p. 59-60.73 C. Vivante, Traite de droit commercial, vol. I, p. 130 şi urm.74 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 42 şi urm.75 C. Vivante, op. cit.,vol. I, p. 130 şi urm.

33

incorporale (fonduri de comerţ, valori mobiliare, creaţii intelectuale etc.).

Într-adevăr, Codul comercial în art. 3 al.1 şi 2 prevede că obiect al cupărării-

vânzării comerciale sunt productele76, mărfurile77 şi titlurile de credit78.

Din textul celor două alineate ale art. 3 din Codul comercial rezultă că

legiuitorul nu reglementează decât operaţiunile care au ca obiect bunurile mobile.

Aceasta pentru că el a eliminat alineatul al treilea din Codul comercial italian care

i-a servit ca sursă de inspiraţie, şi a trecut la contractul de report care în codul

italian figurează la alineatul al patrulea iar în Codul comercial român acesta

figurând la alineatul al treilea79. Eliminarea conduce la concluzia că nu s-a dorit a

se considera cumpărarea de imobile în scop de revânzare ca o faptă de

comerţ80. Această concepţie urmează a suferi în viitor modificări în sensul

introducerii într-o nouă reglementare în rândul faptelor de comerţ şi a cumpărării

de imobile în scop de revânzare în cazul când este evidentă intenţia de

speculaţiune cu astfel de bunuri. Bunurile cumpărate pot fi vândute în starea în

care se găseau în momentul cumpărării sau asupra lor se pot face anumite

manopere prin care să li se sporească valoarea. Astfel lemnul cumpărat poate fi

transformat în furnir şi vândut ca atare sau sub formă de mobilă, metalul poate fi

transformat prin prelucrare într-un produs semifinit sau finit, pielea animalelor

poate fi transformată în produse de pielărie cum ar fi încălţăminte, haine etc.

Considerăm că fac fapte de comerţ şi aceia care în mod frecvent cumpără

autoturisme uzate, le repară şi le revând pentru că ei au cumpărat în mod

evident spre a revinde după ce vor fi pus în lucru bunul în cauză.76 Productele numite în Regulamentul organic şi zaherele sunt produsele naturale ale pământului obţinute prin cultură sau exploatare directă precum şi produsele animalelor (St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 34).77 Mărfurile sunt bunurile rezultate ca urmare a unui proces de fabricaţie şi sunt destinate consumului.78 Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor au calitatea de a exercita drepturile specificate în cuprinsul lor (St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 34). În cazul titlurilor de credit, dreptul este încorporat în document, ajungându-se astfel ca acesta să dobândească o valoare de hârtie-valoare, care poate fi obiect de proprietate, de drepturi reale, precum şi de operaţiuni juridice (P. V. Pătraşcu, O. Sachelarie, Titlurile de credit în comerţul internaţional, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1975, p. 9).79 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 52.80 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p.52.

34

Închirierea bunurilor cumpărate. Leasingul.

Aşa cum rezultă din textul art. 3 al.1 şi 2 din Codul comercial, cumpărările

de bunuri mobile nu se fac numai în scop de revânzare dar şi de închiriere.

Comerciantul este acela care, în funcţie de cerinţa pieţei şi interesul său, va opta

fie spre a revinde bunul ori a-l închiria.

Desigur, trebuie să fie considerat a fi act de comerţ şi subînchirierea

bunului închiriat în acest scop81.

Cu privire la operaţiunile de leasing, art. 1 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.

51/1997 republicată prevede că ele sunt operaţiuni „prin care o parte, denumită

locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă

asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi, denumită utilizator, la

solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la

sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul

de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de

leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru

cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin

astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract”.

Prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 republicată se aplică şi în situaţia

în care o persoană juridică îşi vinde echipamentul industrial unei societăţi de

leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu obligaţia de răscumpărare (art.

22).

Obiect al operaţiunilor de leasing vor fi, potrivit art. 1 alin. 2 din Ordonanţa

Guvernului nr. 51/1997 republicată:

- bunuri imobile;

- bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu

excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru,

manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.

Echipamentul industrial sau construcţiile pot fi utilizate în sistem leasing de

81 R. P. Vonica, op. cit., p. 287.

35

către mai mulţi utilizatori, societăţi comerciale, dacă între acestea s-a încheiat un

contract care poate avea ca scop realizarea în comun a unei construcţii sau

folosinţa comună a bunurilor anterior menţionate.

În cazul operaţiunilor de leasing poate avea calitatea de:

a) finanţator, numai o societate de leasing, persoană juridică

română sau străină;

b) utilizator, orice persoană fizică sau juridică, română sau

străină.

Dacă doreşte să devină parte într-un contract de leasing, utilizatorul

trebuie să se adreseze unei societăţi de leasing cu o ofertă fermă, însoţită de

lista cuprinzând bunurile care vor constitui obiectul contractului de leasing,

precum şi de acte din care să rezulte situaţia sa financiară.

Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 republicată conferă utilizatorului dreptul de a-

şi alege, cu acordul prealabil al finanţatorului, furnizorul bunurilor precum şi

societatea de asigurări unde acestea urmează să fie asigurate (art. 5 ).

Obligaţiile părţilor în cadrul operaţiunilor de leasing vor fi stipulate într-un

contract de leasing. Drepturile şi obligaţiile minimale ale părţilor sunt cele

prevăzute de art. 9 şi 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 republicată., ceea

ce înseamnă că ele nu sunt limitate numai la cele prevăzute de art. 9 şi 10.

Astfel, potrivit prevederilor art. 9, locatorul/finanţatorul se obligă:

să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor;

să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în

condiţiile expres formulate de către acesta;

să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul

contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-

cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;

să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a

opta pentru prelungirea contractului sau pentru achiziţionarea ori restituirea

bunului;

să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta

a respectat toate clauzele contractuale;

36

să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.

Utilizatorul, potrivit prevederilor art. 10, se obligă:

să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de

leasing;

să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să

asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze;

să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără

acordul finanţatorului;

să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la

termenele prevăzute în contractul de leasing;

să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul

de leasing;

să îşi asume pentru întreaga perioadă contractului, în lipsa unei stipulaţii

contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin

prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din

cauze fortuite, şi continuarea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea

integrală a valorii contractului de leasing;

să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de exploatare a

bunului care face obiectul contractului de leasing;

să îl informeze pe finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de

proprietate, venită din partea unui terţ;

să nu aducă modificări bunului fără acordul finanţatorului;

să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.

Utilizatorul, în temeiul contractului de leasing, are dreptul:

a) de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea,

calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi

postgaranţie;

b) de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi (at. 12);

c) la daune-interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu

valoarea sa de circulaţie, calculată la data expirării contractului de leasing, dacă

finanţatorul nu respectă dreptul său de opţiune (art. 16);

37

d) de a păstra folosinţa bunului până la expirarea contractului de leasing, chiar

dacă bunul în cauză a fost vândut de către finanţatorul parte în contract unui alt

finanţator (art. 17).

Finanţatorul, în temeiul contractului de leasing, are dreptul:

a) de a rezilia unilateral contractul de leasing cu daune-interese în

cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul în termenul stipulat în

contract sau dacă acesta se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment

(art. 14 alin. 1);

b) de a rezilia contractul în ipoteza în care utilizatorul nu execută

obligaţia de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive, caz în care

utilizatorul este obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente cu daune

interese, dacă în contract nu se prevede altfel (art. 15).

Societăţile de leasing pot dobândi ca urmare a perfectării unui contract de

leasing, având ca obiect utilizarea unei construcţii sau realizarea şi utilizarea unei

construcţii:

a) dreptul de folosinţă sau de achiziţie a terenului pe care se

efectuează lucrarea de către antreprenor;

b) dreptul irevocabil de achiziţie a construcţiei la expirarea

contractului de leasing (art. 24).

Societatea de leasing nu răspunde:

a) dacă bunul ce face obiectul contractului de leasing nu este livrat utilizatorului

(art. 14 alin. 2);

b) faţă de terţi, pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului de către

utilizator, din momentul încheierii contractului de leasing şi până la expirarea

acestuia şi reintrarea sa în posesia bunului (art. 18).

Drepturile reale ale societăţii de leasing (finanţatorul) asupra bunului

folosit de utilizator în temeiul unui contract de leasing sunt opozabile:

a) judecătorului-sindic, în situaţia în care utilizatorul este supus reorganizării

judiciare şi/sau falimentului potrivit Legii nr. 85/2006;

b) lichidatorului numit în condiţiile Legii nr. 31/1990 republicată, când utilizatorul

societate comercială se află în dizolvare şi/sau lichidare (art. 13).

38

Orice locator sau utilizator este obligat să înscrie în evidenţele sale următoarele

date:

a) valoarea de intrare a bunurilor la momentul încheierii contractului;

b) suma totală a ratelor de leasing aferente contractului într-un exerciţiu financiar,

inclusiv cuantumul lor indexat, dacă părţile au prevăzut în contract actualizarea

periodică a ratelor;

- pentru leasingul financiar rata de leasing va fi calculată ţinându-se cont de

valoarea de intrare şi de dobânda de leasing aferentă, eşalonată pe perioada

derulării contractului; achiziţiile de mijloace fixe sunt tratate ca investiţii, fiind

supuse amortizării în conformitate cu actele normative în vigoare;

- pentru leasingul operaţional rata de leasing va fi calculată ţinându-se cont

de valoarea de intrare a bunului, de beneficiul stabilit de părţi şi de

amortizarea unei părţi din valoarea acestuia; regimul de amortizare va fi

stabilit de părţi, de comun acord, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.

15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi

necorporale, republicată;

c) calculul şi evidenţierea amortizării bunului ce face obiectul

contractului se vor efectua, în cazul leasingului operaţional, de

către finanţator, iar în cazul leasingului financiar, de către

utilizator;

d) evaluarea la data închirierii bilanţului contabil a ratelor rămase

de rambursat (art. 20 din O.G. nr. 51/1997 republicată).

Aceste operaţiuni se vor face distinct, după natura bunului obiect al

operaţiei de leasing.

Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 conţine o dispoziţie cu privire la

publicitatea operaţiunilor de leasing. Astfel orice contract de leasing având ca

obiect utilizarea bunurilor imobile se va înscrie în Cartea funciară – partea a III-a,

din registrul cadastral de publicitate imobiliară de la biroul judecătoriei în a cărei

rază teritorială de activitate este situat bunul respectiv.

În ipoteza în care au intervenit schimbări în ce priveşte sediul utilizatorului

sau al finanţatorului, ori schimbări cu privire la situaţia juridică a bunului,

39

finanţatorul şi utilizatorul trebuie să procedeze la rectificare în Cartea funciară şi

la oficiul registrului comerţului.

Societatea de leasing este interesată în a efectua publicitatea

operaţiunilor de leasing prevăzute în Cap VI, întrucât în caz contrar ea nu va

putea opune creditorilor săi contractul încheiat cu utilizatorul.

Operaţiunile de bancă şi schimb valutar.

Principalele acte normative care reglementează aceste operaţiuni sunt:

- Legea nr. 58/1998, legea bancară;

- Legea nr. 101/1998, privind Statutul Băncii Naţionale a României.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 58/1998 “Activitatea bancară în România se

desfăşoară prin Banca Naţională a României şi prin alte bănci.

Prin lege se poate autoriza desfăşurarea activităţii bancare şi de către alte

persoane juridice cu respectarea principiilor prezentei legi”.

Legea bancară se aplică băncilor, persoane juridice române, constituite ca

societăţi comerciale, precum şi sucursalelor din România ale băncilor, persoane

juridice străine. Banca Naţională a României este banca centrală a statului

român (art. 1 al.1) şi are ca obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii monedei

naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor (art. 2 al.1 din Legea nr.

101/1998).

În art. 8 din Legea nr. 58/1998 se dispune că: “Băncile, persoane juridice

române, şi sucursalele băncilor străine pot desfăşura, în limita autorizaţiei

acordate următoarele activităţi:

a) acceptarea de depozite;

b) contractarea de credite, operaţiuni de factoring şi scontarea efectelor de

comerţ, inclusiv forfetare;

c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi credit;

d) plăţi şi decontări;

e) leasingul financiar;

f) transferul de fonduri;

40

g) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;

h) tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:

- valută;

- instrumente financiare derivate;

- metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;

- valori mobiliare;

i) intermedierea şi plasarea de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate

de acestea;

j) administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;

k) custodia şi administrarea valorilor mobiliare;

l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

m) închirierea de casete de siguranţă;

n) consultanţa financiar-bancară;

o) operaţiuni de mandat.

Băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile

mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital,

care vor funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a

Valorilor Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi

desfăşurate în mod direct de către bănci.

Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de bănci prin societăţi

distincte, constituite în acest scop”.

Băncile nu vor putea desfăşura, aşa cum se prevede în art. 53 din legea

bancară, următoarele activităţi:

a) angajarea în tranzacţii de bunuri mobile şi imobile. Se exceptează tranzacţiile

cu astfel de bunuri, necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa asociaţilor,

precum şi tranzacţiile cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca urmare a

executării creanţelor băncii.

Bunurile mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării silite a

creanţelor altele decât cele necesare desfăşurării activităţilor şi pentru folosinţa

salariaţilor, se vând de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor.

Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii

41

Naţionale a României.

b) achiziţionarea propriilor acţiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii. Se

exceptează răscumpărarea acţiunilor proprii în vederea reducerii capitalului

social, care face obiectul unei aprobări prealabile a Băncii Naţionale a României;

c) acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată

de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii;

d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;

e) primirea în depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de

plăţi;

f) angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provine de

la angajaţii băncii. Se exceptează operaţiunile fondurilor de plasament şi alte

operaţiuni financiare bazate pe principiul mutualităţii”.

Rezumând cele arătate privitor la operaţiunile de bancă şi cele valutare se

poate afirma că ele sunt în număr de patru şi anume82:

- operaţiuni active, de depozite la vedere şi la termen, în cont, în numerar

şi cu titluri;

- operaţiuni active, de acordare de credit;

- operaţiuni accesorii: cumpărare, vânzare, custodie şi administrare de

active monetare, transferuri, operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament,

pe cont propriu sau în contul terţilor, precum şi primirea de titluri în gaj sau în

păstrare;

- operaţiuni conexe: operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale

preţioase sau cu obiecte confecţionate din acestea şi cu alte valori cu grad mare

de lichiditate; plasamentul, subscrierea, gestionarea, păstrarea şi comerţul cu

titluri; consulting bancar; garanţii, mandatări sau alte activităţi care pot fi asumate

pe cont propriu sau în contul clienţilor.

Potrivit art. 1 din Normele nr. 1/1999 ale Băncii Naţionale ale României

privind registrul bancar, băncile persoane juridice române şi sucursalele băncilor

străine, care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, vor fi 82 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 69. Problematica este abordată în amănunt în I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, ediţia a II-a, Bucureşti, 1995.

42

înmatriculate într-un registru, denumit în continuare registru bancar, ţinut de

Banca Naţională a României în sistem computerizat. Acest registru are caracter

public şi se află la sediul central al Băncii Naţionale a României.

Înmatricularea în registrul bancar nu înlătură obligaţia de înregistrare a băncilor

comerciale în registrul comerţului pentru că ele sunt comercianţi şi au această

obligaţie profesională şi legală.

. Întreprinderile comerciale.

Noţiunea şi caracteristicile întreprinderii.

Ca şi în cazul faptelor de comerţ, Codul comercial român nu dă o definiţie

a întreprinderii mulţumindu-se numai a le enumera. Astfel în art. 3 din Codul

comercial sunt enumerate următoarele întreprinderi:

- de furnitură ( pct. 5);

- de spectacole publice ( pct. 6);

- de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri ( pct. 7);

- de construcţii ( pct. 8);

- de fabrici, manufactură şi imprimerie ( pct. 9);

- de editură, librărie şi obiecte de artă ( pct. 10);

- de transporturi de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat ( pct. 13);

- de asigurări ( pct. 17);

- depozitele în docuri, silozuri şi antrepozite ( pct. 20).

Lipsa unei definiţii legale se află la originea formulării mai multor definiţii

aleîntreprinderii comerciale. Aceste definiţii se consideră în mod tradiţional că au

ca elemente comune coexistenţa a trei factori: natura, munca şi capitalul83.

Astfel, întreprinderea a fost definită ca fiind un organism economic în fruntea

căreia se găseşte factorul uman, întreprinzătorul, al cărui risc constă în punerea

în joc a capitalului său sau al altora, al muncii sale sau împreună cu a altora”84.

În literatura de specialitate franceză întreprinderea a fost definită ca fiind 83 R. Petrescu, op. cit., p. 33.84 I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 45.

43

un ansamblu de mijloace materiale şi umane, coordonate şi organizate în

vederea realizării unui obiectiv economic determinat85.

De asemenea, întreprinderea a fost definită ca un organism economic şi

social; ea constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor

de producţie (forţele naturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul

său, în scopul producerii de bunuri şi servicii, destinate schimbului, în vederea

obţinerii unui profit86.

Pornind de la definiţia dată putem afirma că întreprinderea are

următoarele caracteristici:

- este o activitate economică desfăşurată în condiţiile legii;

- întreprinzătorul subordonează forţa de muncă şi mijloacele materiale

scopului său care este profitul; activitatea economică reprezintă numai mijlocul

prin care se realizează scopul;

- profitul este probabil pentru că orice activitate comercială are ca asociat

nelipsit, riscul.

Considerând87 întreprinderea ca faptă de comerţ rezultă că actele legate

de organizarea şi funcţionarea acesteia au natura comercială.

Un aspect asupra căruia dorim să insistăm este acela că noţiunea de

întreprindere-fapta de comerţ nu se poate confunda cu cea dată întreprinderii ca

unitate de bază a economiei naţionale88 de către economia politică chiar dacă

există elemente comune. De aceea apreciem că atâta timp cât criteriul pentru

determinarea calităţii de comerciant îl constituie exercitarea faptelor de comerţ

prevăzute exemplificativ în art. 3 din Codul comercial, noţiunea de întreprindere

în sens juridic rămâne actuală şi necesară.

Clasificarea întreprinderilor.

În literatura de specialitate întreprinderile enumerate în art. 3 din Codul 85 Alfred Jauffret, Jacques Mestre, op. cit., p. 107.86 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 38.87 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 39.88 Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie politică, Editura “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 116.

44

comercial au fost clasificate în două grupe şi anume89:

- întreprinderi de producţie (industriale), care includ întreprinderile de construcţii (

pct. 8) şi întreprinderile de fabrici, manufactură şi imprimerie ( pct. 9). În această

grupă au fost incluse recent de către jurisprudenţă şi întreprinderile de editură90

( pct. 10);

- întreprinderile de prestări servicii şi anume întreprinderile de furnituri ( pct. 5);

întreprinderile de spectacole publice ( pct. 6); întreprinderile de comisioane;

agenţii şi oficii de afaceri ( pct. 7); întreprinderile de librărie şi obiecte de artă

( pct. 10); întreprinderile de transport ( pct. 13); întreprinderile de asigurări ( pct.

17 şi pct. 18); întreprinderile de depozite în docuri, silozuri şi antrepozite ( pct.

20).

Întreprinderile de construcţii (art. 3 pct. 8 din Codul comercial).

Întreprinderile de construcţii pot avea ca obiect al activităţii lor construcţia

de case, biserici, poduri, şosele, căi ferate, obiective militare, terasamente,

porturi, străzi, desecări, canalizări, construcţia de aeroporturi, reparaţii şi

modernizări ale unor construcţii91. O astfel de întreprindere este comercială chiar

şi atunci când materialele necesare sunt puse la dispoziţia constructorului de

către beneficiarul construcţiei92, sau când s-a contractat cu statul, unităţile sale

administrativ-teritoriale ori cu un particular93. Nu săvârşeşte faptă de comerţ

acela care-şi procură singur materialele şi cu eforturi proprii ridică o construcţie

pentru că acesta nu speculează interesul altei persoane, iar dacă ulterior el se

89 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 39.90 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 90.91 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 92.92 Art.3 al.8 nu se face nici o deosebire între cazul când materialul întrebuinţat s-a dat de proprietar sau s-a procurat de întreprinzător. Dacă este cert, că atunci când materialul este procurat de constructor, actul este comercial, deoarece în acest caz el speculează asupra acestui material, pe care-l cumpără spre a-l revinde proprietarului, şi în cazul când materialul este al proprietarului, nu poate fi îndoială, că actul este comercial, pentru că aci întreprinzătorul speculează asupra muncii lucrătorilor (C.A.Craiova, I, nr. 11 din 15 iunie 1892 citată de E. Antonescu, op. cit., vol. I, p. 94).93 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 93.

45

hotărăşte să vândă construcţia ori terenul pe care a construit împreună cu

construcţia, actul său are natură civilă.

De asemenea întreprinderile de construcţii vor fi comerciale chiar dacă ele

aparţin statului sau unităţilor sale administrativ teritoriale sub forma unor regii

autonome ori societăţi comerciale (art. 1 al.2 din Legea nr. 26/1990) 94.

Toate95 contractele legate de executarea unei lucrări de construcţii de

către o întreprindere de construcţii au natură comercială96. Astfel jurisprudenţa a

statuat că şi concesionarea97 a unor lucrări publice constituie faptă de comerţ.

Întreprinderile de fabrică şi de manufactură (art. 3 pct. 9 din Codul

comercial).

În literatura de specialitate s-au dat definiţii atât întreprinderii de fabrică

cât şi celei de manufactură.

Întreprinderea de fabrică a fost definită ca aceea ce are ca obiect

“transformarea produselor teritoriale (extractive sau agricole) fie ca formă, pe

cale mecanică, fie ca substanţă, pe cale chimică; această transformare are loc în

stabilimente unde un număr de oameni lucrează contemporan şi periodic, cu

ajutorul predominant al maşinilor”98. Acelaşi autor defineşte întreprinderea de

manufactură arătând că ea are acelaşi scop cu întreprinderea de fabrică, că

lucrătorii îşi desfăşoară activitatea în ateliere, însă cu diferenţa, după cum însuşi

manufacturile o exprimă, că aici joacă mai mare rol munca manuală99.

Aşadar deosebirea între cele două întreprinderi este dată nu de numărul

94 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 91.95 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 94.96 Întreprinderile de construcţiuni sunt fapte de comerţ (art. 3 alin. 8 C. com.), şi obligaţiunile izvorâte din asemenea fapte supun pe codebitori la plata solidară a sumelor datorate (art. 42 C.com). Erezii însă ai unui codebitor solidar nu răspund de întreaga datorie decât proporţional cu partea ereditară a fiecăruia (Cas.II, nr. 185, 2 oct. 1895, Buletinul Curţii de casaţie, 1895 , p. 1212).97 Concesiunea chiar şi parţială a unei construcţiuni de drum de fier, cuprinzând nu numai mişcarea şi săparea terenului, ci şi opera de artă de orice specie, este un act de comerţ (Cas. Neapole, 23 mai 1886, citată de E. Antonescu, op. cit., vol. I, p. 97).98 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 97.99 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 97.

46

de salariaţi, ci de importanţa pe care o are în realizarea obiectului de activitate

factorul tehnic reprezentat de maşini, utilaje etc.

Chiar dacă în prezent asistăm, la o “mecanizare” masivă a tuturor activităţilor

economice, nu putem nega că deşi mai puţine la număr, întreprinderile de

manufactură există. Ele sunt specifice unor anumite activităţi deosebit de

profitabile cum ar fi confecţionarea covoarelor, a bijuteriilor, a unor bunuri unicat.

Întreprinderile de fabrici şi manufactură sunt comerciale chiar şi atunci când

materialele pe care le pun în lucru sunt ale beneficiarului100.

Întreprinderile de imprimerie şi editură (art. 3 pct. 9 şi pct. 10 din Codul

comercial)

Am abordat împreună întreprinderea de imprimerie cu cea de editură

pentru că:

- amândouă desfăşoară aceeaşi activitate101;

- amândouă sunt întreprinderi de producţie.

Încadrarea întreprinderii de editură în categoria celor de producţie şi nu în cea a

celor de prestări de servicii este corectă întrucât principala preocupare a unei

edituri este de a tipări iar alte activităţi le considerăm auxiliare principalei sale 100 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 97.101 Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea românească”, autori I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, Editura “Cartea românească” S.A., Bucureşti, 1931 dă următoarele sensuri cuvintelor:- imprimerie: tipar, arta de a tipări; localul unde se tipăreşte; tipografie (p. 607);- edita: a publica, a tipări; a scoate de sub tipar (o carte, o gravură, o compoziţie muzicală etc.) (p. 450)- editură: faptul de a edita şi rezultatul acestei activităţi; librărie care editează o carte (p. 450)Dictionarul de neologisme, Ediţia a II-a, autori F. Marcu si C. Manea, Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1966, dă următoarele sensuri cuvintelor:- imprima: a lăsa urme prin apăsare; a tipări; a întipări; a întipări desene pe pânză (p. 376);- imprimerie: tipografie; atelier de imprimat ţesături.Vom observa că Dicţionarul de neologisme adaugă un sens nou cuvântului “imprimerie” dar aceasta nu aduce nici o modificare de substanţă pentru că este irelevant mijlocul de imprimare cât şi suportul pentru calificarea dată

47

activităţi.

În acelaşi sens, Curtea Supremă de Justiţie a decis102 că întreprinderile de

editură au fost şi rămân activităţi de producţie: “Prin decizia 276050 din 18

octombrie 1993, Ministerul Finanţelor a respins contestaţia formulată de

societatea comercială “E. M.” S.R.L Braşov, privind modul de soluţionare a

cererii acesteia de scutire de la plata impozitului pe profit.

S-a precizat în cuprinsul deciziei respective că, societatea comercială se

încadrează în categoria unităţilor prestatoare de servicii, care nu pot beneficia de

prevederile art. 5 lit.a din Legea nr. 12/1991.

Împotriva acestui act administrativ jurisdicţional a declarat recurs, conform art. 4

din Legea nr. 29/1990, Societatea Comercială “E. M.” SRL.

Recurenta a susţinut că în mod greşit Ministerul Finanţelor a respins contestaţia,

deoarece în cadrul activităţii pe care o desfăşoară, tipărirea unor publicaţii are o

pondere de 95% faţă de 1% cât reprezintă prestările de servicii (publicitate). Ca

atare, existau temeiuri suficiente pentru a aprecia că, fiind vorba de o activitate

industrială, nu datorează impozitul pe profit pe o perioadă de 5 ani. Critica este

întemeiată.

Cu xerocopia statutului Societăţii Comerciale “ E. M.” SRL, anexă la

dosar, se atestă că obiectul activităţii acesteia se limitează la editarea de

publicaţii, comerţ exterior şi servicii. Pentru îndeplinirea obiectivelor sale,

recurenta îndeplineşte operaţiuni specifice, între care se regăsesc cele de

editare a publicaţiei centrale “Ecran magazin”, editarea de suplimente ale

revistei, de cărţi şi reviste, transporturi de mărfuri cu mijloacele proprii.

Potrivit constatărilor care au fost consemnate în procesul-verbal de control

financiar, în perioada de la 1 ianuarie-30 septembrie 1993 societatea comercială

a efectuat operaţiuni scutite de plata impozitului pe profit în proporţie de peste

95%.

Prin prestare de serviciu se înţelege acea activitate îndeplinită în vederea

realizării unui anumit scop, altul decât obţinerea unui produs.

Aşadar interpretarea restrictivă dată de Ministerul Finanţelor principalului obiect 102 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, decizia nr. 52 din 24 ianuarie 1994, Revista de drept comercial nr. 4/1994, p. 78-79.

48

de activitate a recurentei astfel cum este el precizat în statut, nu poate fi

acceptată, deoarece contravine semnificaţiei reale a noţiunii mai sus amintite, pe

de o parte, iar pe de altă parte, ignoră, tocmai acele activităţi care deţin

ponderea, începând cu aprovizionarea cu hârtie de ziar, alte materiale necesare

tipăririi şi până la operaţiunile care asigură imprimarea publicaţiilor sau

transportul produsului finit.

În sprijinul acestei concluzii pot fi invocate însă şi argumente deduse din

analiza clasificării făcute de Comisia Naţională pentru Statistică, potrivit căreia,

activitatea editurilor şi a poligrafiei este de domeniul industriei, clasele 2211 şi

2212.

Rezultă deci, ca editura nu este încadrată într-o activitate de prestare de

servicii, de vreme ce nu realizează o prestaţie.

Ea a fost şi rămâne un ansamblu de activităţi executate de autori, tehnoredactori,

tipografi şi concretizată într-un produs finit, respectiv publicaţiile destinate

publicului.

Faţă de considerentele expuse urmează a se admite recursul şi a se

dispune desfiinţarea actului administrativ jurisdicţional, în sensul admiterii

contestaţiei şi al constatării că recurenta este scutită de impozit pe profit, timp de

5 ani, conform art. 5 lit.a din Legea nr. 12/1991”.

Aşa cum s-a pronunţat doctrina103, autorul care-şi publică o singură carte,

nu face fapte de comerţ chiar dacă editarea este făcută cu ajutorul unui editor şi

difuzarea se face cu ajutorul unui întreprinzător104. Asupra operei sale autorul are

drepturile conferite prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile

conexe.

. Întreprinderile de furnituri (art. 3 pct. 5 din Codul comercial).

Potrivit art. 3 pct. 5 din Codul comercial sunt considerate ca fapte de

comerţ obiective “Orice întreprinderi de furnituri”.

Din analiza acestui text de lege rezultă că legiuitorul nu a înţeles să limiteze 103 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 92.104 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 45.

49

obiectul întreprinderii de furnituri. Desigur, această îngăduinţă a legii nu trebuie

înţeleasă ca o renunţare de a mai aplica prevederile art. 5 din Codul civil. Prin

urmare obiectul întreprinderii de furnituri poate fi oricare, cu condiţia să nu

deroge de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.

De asemenea, se consideră că prevederile art. 3 pct. 5 din Codul

comercial trebuie interpretate şi în sensul că faptele de comerţ izolate105, care nu

implică prezenţa întreprinzătorului şi a întreprinderii nu constituie întreprinderi de

furnituri, chiar dacă sub aspectul conţinutului lor se aseamănă cu aceasta.

Întreprinderea de furnituri este definită ca acea activitate organizată prin care

întreprinzătorul, în schimbul unui preţ stabilit anticipat, asigură prestarea unor

servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive106.

Obligaţia asumată de această întreprindere are ca specific că ea nu se execută

dintr-o dată, ci succesiv, la anumite termene fixate prin contract sau ori de câte

ori beneficiarul are nevoie, la un preţ prestabilit. Astfel, printr-un contract de

furnitură, furnizorul se obligă să asigure tensiune în reţea în aşa fel încât

beneficiarul să poată să o folosească oricând are nevoie şi în orice cantitate.

Cererea de a se furniza energie electrică se materializează prin pornirea

aparatelor şi a echipamentelor electrice urmând ca la intervale stabilite prin

contract a se plăti, la preţul convenit anterior, costul energie furnizate. Faptul că

întreprinderea de furnituri reactualizează preţul convenit la încheierea

contractului nu afectează esenţa acestui act juridic.

Specificul contractului de furnitură şi care-l deosebeşte de contractul de

vânzare-cumpărare sau locaţiune de lucrări este107 executarea sistematică şi

reiterată a prestaţiilor, cu vocaţie de stabilitate în timp.

În literatura de specialitate se arată, în mod corect, referitor la natura

juridică a contractului de furnitură că el este un contract sui-generis pentru că

poate avea ca obiect atât prestarea de servicii (obligaţia de a face) cât şi

transmiterea dreptului de proprietate asupra unor produse (obligaţia de a da)108.

105 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 75-76.106 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 42.107 I. Turcu, op. cit, vol. I, p. 93.108 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 43.

50

Au fost considerate întreprinderi de furnituri cele care furnizează energie

electrică, gaz metan, energie termică, asigură curăţenia localităţilor etc109.

Jurisprudenţa a statuat că nu sunt astfel de întreprinderi pensioanele110, şcolile111

şi spitalele112.

Pentru a aduce un plus de clarificare asupra contractului de furnitură

găsim utilă a reda o decizie113 mai veche a Curţii de apel Bucureşti: “Contractul

de furnitură se caracterizează prin livrările succesive făcute într-un termen

determinat, în schimbul unui preţ unic stabilit în momentul încheierii convenţiei.

Nu sunt contracte de furnitură unde din lipsa mijloacelor de transport se prevede

ca livrarea să nu se facă dintr-o dată. Aceste contracte, deşi cu livrare succesivă

nu sunt contracte de furnitură. Contractul de furnitură este acela cu o livrare

succesivă în care părţile au înţeles ca livrarea să aibă caracter de periodicitate”.

Când predarea se face la un singur termen, contractul este de vânzare-

cumpărare şi nu un contract de furnitură114

Când un proprietar sau un cultivator câştigă spre exemplu, o licitaţie spre a

furniza producte la anumite termene, la un preţ stabilit de la bun început, şi

acestea provin de pe pământul său sau cel cultivat de dânsul, actul are natură

civilă.

Întreprinderile de spectacole publice (art. 3 pct. 6 din Codul comercial).

Întreprinderea de spectacole publice poate fi definită ca acea activitate

prin care întreprinzătorul, în schimbul unui profit, oferă publicului producţii

artistice sau sportive115.

Pot constitui obiectul unei asemenea întreprinderi: instituţiile de

spectacole şi concerte: teatrele-dramatice, lirice, de balet, de estradă, de păpuşi

109 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 71.110 Ap.Buc.VI, Dec.fisc.4 din 20 ian 1940, Pandectele române 1940, Supl.fisc.45111 Trib.Ilfov IV sent. 57 din 17 ian 1925, Pandectele române 1925, III, 71112 Trib.Bruges, 18 iulie 1920, Pandectele române, 1927, III, 9113 C.Ap.Buc.IV dec. 202, decembrie 1941, Jurisprudenţa generală, 1942 , p. 42114 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 42.115 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 43.

51

şi marionete, operele, operetele, filarmonicile, orchestrele simfonice, formaţiile

corale, circurile, formaţiile şi ansamblurile artistice de muzică şi dansuri;

activitatea de exploatare de filme cinematografice pentru public, organizarea de

competiţii sportive, videotecile, discotecile, hipodromurile, biliard, jocuri de noroc,

organizarea de spectacole televizate, difuzarea de programe radio etc.

Ca şi în cazul întreprinderii de furnituri, şi în cel al întreprinderii de spectacole,

trebuie să fim în prezenţa întreprinzătorului şi întreprinderii pentru a fi incidente

dispoziţiile art. 3 pct. 6 din Codul comercial. Anumite persoane pot fi autorizate în

condiţiile Decretului-lege nr. 54/1990 să organizeze serviciile de spectacole,

turism şi sport (anexa 1, Hotărârea Guvernului nr. 201/1990).

Specific întreprinderilor de spectacole publice, este că ele speculează

asupra curiozităţii publicului procurându-i distracţii. Întreprinzătorul speculează

asupra talentului artiştilor, dar şi a muncii celorlalte persoane angajate de el,

pentru realizarea spectacolului, toate acestea pentru a-şi asigura pentru sine un

profit.

Când un artist dă, spre exemplu, unul sau mai multe spectacole singur,

fără a angaja munca şi talentul altor persoane, mulţumindu-se a-şi pune în

valoare doar propriul talent nu face o faptă de comerţ.

În ipoteza în care mai mulţi artişti se asociază pentru a produce un spectacol, în

mod evident, suntem în prezenţa unei fapte de comerţ, mai exact în prezenţa

unei întreprinderi de spectacole publice pentru că apare factorul de organizare,

de coagulare a talentului şi a resurselor materiale comune.

Dacă se organizează spectacole de binefacere, deşi toate actele şi faptele

juridice legate de pregătirea şi desfăşurarea acestei activităţi au caracter

comercial, ele sunt accesorii scopului de a ajuta o persoană, un grup de

persoane, o fundaţie deci nu se îndeplineşte finalitatea faptei de comerţ adică

obţinerea unui profit pentru întreprinzător.

Când se afirmă că un asemenea spectacol a fost în realitate o faptă de

comerţ, lămurirea situaţiei rămâne la suverana apreciere a instanţei de judecată.

52

Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri (art. 3 pct. 7 din

Codul comercial).

Codul comercial român face referire asupra comisionului în art. 3 pct. 7 şi

în art. 405-412. Astfel în art. 3 pct. 7 comisionul este analizat ca obiect de

activitate al întreprinderii de comisioane, pe când în art. 405-412 este prezentat

ca un contract, varietate a contractului de mandat comercial (mandatul comercial

fără reprezentare)116.

Art.3 pct. 7 din Codul comercial are în vedere exclusiv ipoteza unei întreprinderi

şi declară faptă de comerţ o astfel de activitate117. Întreprinderile de comision îşi

vor realiza obiectul încheind contracte de comision în temeiul cărora vor trata, în

calitate de comisionari, afaceri comerciale în socoteala comitetului (art. 405 din

Codul comercial).

Dacă are loc o operaţiune de intermediere ca o acţiune singulară, izolată,

în afara unei întreprinderi, ea va fi comercială numai dacă priveşte o operaţiune

comercială118.

Agenţiile sau oficiile de afaceri, ca întreprinderi comerciale, realizează

intermedierea între comerciant şi client119.

Agenţiile de afaceri sunt întreprinderi complexe120. Ele au un obiect de

activitate complex cum ar fi: încasarea creanţelor (factoring), atragerea de clienţi,

publicitatea, agenţii de voiaj şi turism, administrarea de patrimonii, obţinerea de

informaţii cu caracter comercial, expertiză industrială, agenţii matrimoniale etc.

Cu privire la administrarea (girarea) afacerilor altor persoane, s-a reţinut că:

“Întreprinderea de agenţii de afaceri şi reprezentanţe de comerţ, din care art. 3

al.7 Cod comercial face un fapt de comerţ de sine stătător, deşi constă din

girarea afacerilor altor persoane, este cu totul distinctă de întreprinderile acelor

116 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 441.117 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 87.118 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 44.119 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 44.120 R. P. Vonica, op. cit, p. 340.

53

persoane” 121.

Sediile secundare ale unor societăţi comerciale poartă denumirea de oficii

(art. 7 lit. g; art. 8 lit. l din Legea nr. 31/1990). Este limpede că activitatea

acestora nu cade sub incidenţa art. 3 pct. 7 din Codul comercial pentru că acesta

reglementează întreprinderile de oficii în afaceri şi nu subunităţile unei persoane

juridice.

Întrucât stabilirea naturii juridice a operaţiunilor de intermediere constituie

o chestiune de fapt122, urmează ca determinarea să se facă prin cercetarea

voinţei părţilor şi în funcţie de calificarea dată, calitatea întreprinzătorului

intermediar123 ar putea fi aceea a unui comisionar, mandatar sau mijlocitor.

Întreprinderile de librărie şi de vânzare a operelor de artă (art. 3 pct. 10

din Codul comercial).

Întreprinderea de librărie este o întreprindere de prestări de servicii numai

dacă nu i se dă sensul de întreprindere care editează cărţi.

Ca întreprindere de prestări de servicii întreprinderea de librărie are ca

obiect de activitate vinderea diferitelor tipărituri cu precădere cărţi pe care le-a

cumpărat, le-a primit în depozit sau în comision.

Întreprinderile de vânzare a operelor de artă au ca obiect punerea la îndemâna

persoanelor interesate să dobândească rezultatul muncii artiştilor124. Aceasta

poate fi concretizat în picturi, gravuri, sculpturi, goblenuri etc.

Codul comercial instituie o condiţie pentru ca întreprinderile de librărie şi obiecte

de artă să fie considerate fapte de comerţ şi anume altul decât autorul sau

artistul să-şi vândă tipăritura sau opera de artă (art. 3 pct. 10). Aceasta înseamnă

că legiuitorul cere ca întreprinzătorul să joace rolul de intermediar între autor sau

121 Tribunalul Iaşi, I, 24 martie 1923, Jurisprudenţa generală, 1923, p.296.122 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 44.123 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 44.124 Arta este o formă a activităţii umane care are drept scop producerea unor valori estetice, folosind mijloace cu caracter specific. (V. Breban, Dicţionar al limbii române contemporane de uz curent, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 36).

54

artist şi consumatorul de carte ori de artă. Pe cale de consecinţă dacă autorul îşi

vinde singur opera el nu săvârşeşte o faptă de comerţ.

Întreprinderile de transport persoane sau lucruri (art. 3 pct. 13 din Codul

comercial).

Transportul este o activitate care constă în deplasarea în spaţiu a unor

persoane sau mărfuri125. Codul comercial român reglementează numai

transporturile de persoane sau lucruri pe apă şi pe uscat. Cartea a II-a a Codului

comercial român este intitulată “Despre comerţul maritim şi despre navigaţiune”

(art. 490-694).

Pentru că legea cere existenţa unei întreprinderi, urmează că o operaţiune

izolată de transport care nu întruneşte condiţiile unei întreprinderi nu este supusă

prevederilor art. 3 pct. 13 din Codul comercial.

Pentru a fi considerată faptă de comerţ obiectivă nu se poate cere ca

întreprinzătorul să se ocupe în mod obişnuit, profesional de transportul de

persoane sau bunuri126. El poate organiza şi pune în funcţiune o întreprindere de

transport când apare o oportunitate şi numai cu o astfel de ocazie cum ar fi de

exemplu deplasarea unui grup masiv de suporteri la o anume întrecere sportivă,

vizitarea unui târg sau a unei expoziţii. De altfel legea nici nu cere ca mijloacele

de transport terestre, navale sau aeriene să fie proprietatea întreprinzătorului.

Singura condiţie legală este ca actul întreprinzătorului să aibă caracterul unei

întreprinderi127. În caz de litigiu urmează să se aprecieze de către instanţele de

judecată dacă suntem sau nu în prezenţa unei întreprinderi.

Considerând întreprinderea de transport o faptă de comerţ obiectivă

urmează că toate actele făcute în scopul realizării obiectului de activitate au

natură comercială. În acest sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: “Din actele

obiective de comerţ prevăzute la art. 3, unele sunt izolate, altele precum

125 O. Căpăţînă, Contractul comercial de transport, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 32126 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 133.127 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I , p. 132.

55

întreprinderile, cuprind un grup complex de acte sau fapte, organizate în scopul

de a desfăşura o activitate economică continuă. Când legiuitorul comercial, în

art. 3 pct. 13, enumera şi întreprinderile de transport ca acte de comerţ, a înţeles

a socoti ca acte obiective de comerţ toate actele care servesc a constitui o

asemenea întreprindere, a o exploata sau lichida şi prin urmare, ca obligaţiuni de

natură comercială toate obligaţiunile care derivă din întreg acest complex de

acte. Dat fiind caracterul obiectiv comercial al întreprinderii de transport

complexul de acte ce le compun şi obligaţiunile ce derivă din ele păstrează

caracterul comercial”128.

Pentru a se realiza transportul de persoane şi bunuri între întreprinderea

de transport şi expeditor se încheie un contract de transport. Aceasta este

convenţia prin care o parte, cărăuşul-profesionist, se obligă, în schimbul unei

remuneraţii, să efectueze o deplasare de persoane sau de bunuri pe o anumită

distanţă, cu un vehicul corespunzător129. Potrivit art. 1470 pct. 2 din Codul civil,

contractul de transport se încadrează în sfera locaţiunii de servicii (locatio operis

faciendi) numai că această clasificare cu caracter tradiţional, provenită din

dreptul roman, nu mai corespunde exigenţelor actuale când este evident că un

contract de transport nu mai este o simplă închiriere de lucrări130.

În funcţie de natura transportului respectiv, rutier, pe căile ferate, naval,

aerian, reglementarea se face prin acte normative specifice.

Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 din Codul comercial).

Codul comercial român prevede în art. 3 că sunt considerate fapte de

comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii ( pct.

17) precum şi asigurările chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii.

Contractul de asigurare este un contract aleatoriu prin care o parte (persoană

fizică sau juridică) numită asigurat, se obligă să plătească periodic celeilalte părţi

numită asigurator, o anumită sumă de bani (prima de asigurare) în schimbul

128 Cas.I, dec.100 din 2 oct. 1940, Pandectele Române, 1941, III, p. 47.129 O. Căpătînă, op. cit, p. 26.130 O. Căpătînă, op. cit, p. 27-29.

56

obligaţiei pe care şi-o asumă asiguratorul de a suporta riscurile ce decurg din

producerea în viitor a unor evenimente determinate , prejudiciabile pentru

asigurat (calamităţi naturale, accidente etc.)131. Contractul de asigurare

urmăreşte ca finalitate înlăturarea consecinţelor negative generate de realizarea

riscului asigurat, care este evenimentul viitor, posibil dar incert la momentul

perfectării acestui contract şi care periclitează potenţial bunurile ori patrimoniul

sau viaţa ori sănătatea unei persoane132.

În raport de modalitatea de suportare a daunei asigurările pot fi cu primă

sau mutuale133.

Prima de asigurare este o sumă de bani (remuneraţia) pe care o plăteşte

asiguratorul (contractantul) asiguratorului pentru asumarea riscului (preţul

asigurării)134.

Asigurarea mutuală135 se realizează între mai multe persoane expuse unor

riscuri similare, toate părţile contractante (asociaţii) obligându-se la plata primei

de asigurare – numită în această materie cotizaţie – în vederea constituirii unui

fond comun, din care urmează să se plătească, la survenirea cazului asigurat,

îndemnizaţia de asigurare asociatului în cauză sau altor persoane îndreptăţite.

Specific asigurărilor mutuale este că fiecare parte contractantă are o dublă

calitate şi anume acea de asigurator şi asigurat, iar prin încheierea unui astfel de

contract de asigurare mutuală nu se urmăreşte realizarea de beneficii (profit) ci

numai partajarea riscurilor între asociaţi136.

Reglementarea asociaţiilor de asigurare mutuală este dată de Codul comercial în

art. 257-263.

În prezent nici un alt act normativ specific nu face referire la asociaţia de

asigurare mutuală.

Constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale

131 M. N. Costin, M. C. Costin, op. cit., p. 278.132 M. N. Costin, M. C. Costin, op. cit, p. 279.133 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 95.134 F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 386.135 F. Deak, op. cit., p. 399.136 F. Deak, op. cit., p. 399-400.

57

specializate în asigurări sunt reglementate de Legea nr. 32/2000 privind

societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, iar asigurările şi

reasigurările sunt reglementate de Legea nr. 136/1995.

Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 32/2000 activitatea de asigurare se grupează

în: asigurări de viaţă şi asigurări generale.

Potrivit Ordinului nr. 3/2001 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru

punerea în aplicare a Normelor nr. 3/2001 privind clasele de asigurare care pot fi

practicate de societăţile de asigurare:

A. Clasele aferente asigurărilor de viaţă sunt următoarele:

a) Asigurări de viaţă:

- asigurarea de supravieţuire;

- asigurarea de deces;

- asigurarea mixtă de viaţă;

b) Anuităţi (asigurări de tip rentă);

c) asigurări de viaţă suplimentare, care cuprind: asigurări de vătămări corporale

din accidente, asigurări de incapacitate de muncă cauzate de un accident,

asigurări de deces rezultat dintr-un accident;

2. Asigurări de căsătorie şi de naştere;

3. Asigurări de viaţă legate de investiţii, pentru care expunerea la riscul de

investiţii este transferată asiguratului;

4. Asigurări permanente de sănătate, administrate la fel ca asigurările de viaţă;

5. Asigurări de capitalizare, care cuprind: asigurări de viaţă cu prima unică,

asigurări de viaţă cu prima eşalonată.

B. Clasele aferente asigurărilor generale sunt următoarele:

1. Asigurări de accidente şi boală, inclusiv accidente şi boli profesionale, pentru

care se pot acorda atât despăgubiri financiare, în natură sau mixte (financiare şi

în natură), cât şi despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în

timpul transportului;

2. Asigurări de sănătate, pentru care se pot acorda atât despăgubiri financiare

sau în natură, cât şi mixte (financiare şi în natură);

3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare, care

58

acoperă orice daună suferită de vehiculele terestre, cu motor şi altele decât cele

cu motor;

4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă orice daună suferită

de vehiculele ce se deplasează sau transportă mărfuri sau persoane pe calea

ferată;

5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă orice daună suferită de

vehiculele aeriene care se deplasează sau transportă mărfuri sau persoane pe

linie aeriană;

6. Asigurări de mijloace de transport naval, care acoperă orice daune suferite de

vehiculele maritime, fluviale, lacustre sau pentru canale navigabile, construite,

amenajate şi echipate pentru a pluti, a se deplasa, a transporta mărfuri sau

persoane, precum şi pentru a executa lucrări tehnice;

7. Asigurări de bunuri în tranzit inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte

bunuri, care acoperă orice daună suferită de bunurile în tranzit sau de bagaje

oricare ar fi mijlocul de transport;

8. Asigurări de incendii şi calamităţi naturale, care acoperă orice daună parţială

sau totală cauzată proprietăţilor şi bunurilor, altele decât cele menţionate la pct.

3-7, cauzate de incendiu, cutremur, inundaţie, alte calamităţi naturale etc;

9. Alte asigurări de daune la proprietăţi, asigurări care acoperă orice daună

parţială sau totală suferită de proprietăţi sau bunuri, altele decât cele menţionate

la pct. 3-8, cauzate de grindină sau îngheţ şi de alte evenimente;

10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care se referă atât la

asigurarea obligatorie de răspundere civilă, internă, pentru pagubele produse

terţilor prin accidente de autovehicule, cât şi la asigurarea de răspundere civilă

auto, externă, carte verde, care acoperă orice răspundere rezultată din

producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane din utilizarea

autovehiculelor, inclusiv răspunderea transportatorului;

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, prin care

se acoperă orice răspundere rezultată prin producerea unor prejudicii produse

unor terţe persoane prin utilizarea mijloacelor de transport aerian, inclusiv

răspunderea transportatorului;

59

12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval, destinate

acoperirii oricărei răspunderii rezultate prin producerea unor prejudicii produse

unor terţe persoane prin utilizarea mijloacelor de transport maritim, fluvial,

lacustru sau pe canale navigabile, inclusiv răspunderea transportatorului;

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă orice răspundere

rezultată prin producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane, altele

decât cele menţionate la pct. 10-12;

14. Asigurări de credite şi garanţii, care au ca obiect acoperirea riscurilor de

insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare în rate, de credit

ipotecar, de credit agricol, precum şi de garanţii directe sau indirecte;

15. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă riscuri de pierderi din: utilizare,

insuficienţa veniturilor, pierderi cauzate de timpul nefavorabil, pierderi din

beneficii, cheltuieli comerciale neprevăzute, menţinerea cheltuielilor generale,

pierderea valorii de piaţă, pierderi de rentă sau alte venituri, pierderi comerciale

indirecte, altele decât cele menţionate mai sus, precum şi pierderi necomerciale

sau alte pierderi financiare;

16. Asigurări de protecţie juridică, care au ca obiect suportarea cheltuielilor cu

procedura judiciară şi oferirea altor servicii care decurg din acoperirea asigurării,

cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau

penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală,

administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia;

17. Asigurări de asistenţă turistică, prin care se acoperă riscul de asistenţă

oferită persoanelor aflate în dificultate în cursul unor deplasări sau al unei

absenţe de la domiciliu sau de la locul reşedinţei permanente.

Potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 32/2000, activitatea de asigurare

în România se poate exercita numai de:

a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asiguratori străini,

constituite ca persoane juridice române, autorizate de Comisia de Supraveghere

a Asigurărilor potrivit procedurii reglementate la art. 12;

b) sucursale ale unor asiguratori, persoane juridice străine, autorizate de Comisia

de Supraveghere a Asigurărilor potrivit procedurii reglementate la art. 12.

60

Potrivit art. 6 al.1 din Codul comercial, “asigurările de lucrări sau stabilimente

care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ

numai în ce priveşte pe asigurător”. Prin urmare asigurările de persoane de orice

fel sunt de natură civilă pentru asigurat, chiar dacă el are calitatea de comerciant

- persoană fizică -, întrucât asigurarea de persoane vizează persoana

asiguratului ca persoană fizică şi este străină de profesiunea acestuia137.

Pentru că asigurarea are caracter mixt (este comercială pentru asigurător şi civilă

pentru asigurat) putem să afirmăm că dacă s-a îndeplinit condiţia din ipoteză şi

atunci suntem în prezenţa unui fapt de comerţ unilateral (mixt). Codul comercial

în art. 56 dispune cu privire la faptele de comerţ mixte că: “Dacă un act este

comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi cât priveşte

acel act legii comerciale”.

Depozitele în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20 din Codul comercial).

Codul comercial prevede în art. 3 pct. 20 că sunt considerate fapte de

comerţ obiective: “Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate

operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj,

liberate de ele”.

Depozitarea în docuri şi antrepozite are în vedere bunuri mobile indiferent

dacă ele sunt destinate comerţului intern, exportului sau provin din import.

Asemenea depozite reprezintă faptă de comerţ chiar pentru deponentul care nu

este comerciant138. Legiuitorului i-a fost indiferent de asemenea scopul pentru

care s-a făcut depozitul în docuri şi antrepozite declarând fapta de comerţ

obiectivă orice fel de depozite139. Aşadar depozitul în docuri şi antrepozite este o

faptă de comerţ atât pentru deponent cât şi pentru depozitar. O problemă avută

în vedere în literatura de specialitate este dacă depozitarea în docuri sau

antrepozite a productelor ce proprietarul sau cultivatorul le are pe pământul său

137 F. Deak, op. cit., p. 391.138 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 49.139 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 151.

61

sau cel cultivat de dânsul este faptă de comerţ140. Pentru că art. 5 din Codul

comercial are în vedere numai vânzarea şi nu depozitul considerăm că

depozitarea în docuri şi antrepozite constituie fapte de comerţ şi pentru

agricultori.

Codul comercial român declară că sunt fapte de comerţ toate operaţiunile

asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra înscrisurilor de gaj, eliberate de

ele.

Faptele de comerţ conexe (accesorii).

Noţiunea faptei de comerţ conexe (accesorii).

Faptele de comerţ conexe sau accesorii fac parte din categoria faptelor de

comerţ obiective şi sunt acele acte sau operaţiuni juridice cu caracter civil care

sunt calificate fapte de comerţ datorită legăturii lor strânse cu alte acte sau

operaţiuni considerate de Codul comercial ca fiind fapte de comerţ141

Fac parte din categoria de faptelor de comerţ conexe (accesorii): contractele de

report asupra titlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau

acţiuni ale societăţilor comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau

ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele

pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul; contractul de mandat, comision şi

consignaţie; contractele de garanţie reala mobiliară şi fidejusiune.

Contractele de report asupra titlurilor de credit (art. 3 pct. 3 din Codul comercial).

Potrivit art. 3 pct. 3 din Codul comercial, sunt considerate ca fapte de

comerţ “Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de

credit circulând în comerţ”.

Contractul de report constă, potrivit art. 74 al.1 din Codul comercial, “în

cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit circulând în comerţ şi în 140 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 152.141 R. P. Vonica, op. cit., p. 412.

62

revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană

a unor titluri din aceeaşi specie”.

Deşi art. 74 din Codul comercial nu face precizarea că titlurile trebuie să fie şi în

aceeaşi cantitate la revânzare, acest lucru rezultă explicit din textul art. 76 din

Codul comercial142.

Reportul este un act juridic complex, care cuprinde o dublă vânzare: prima se

execută imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului), iar a doua este

o vânzare cu termen, la un preţ determinat143.

Părţile în contractul de report sunt:

- reportatul, care este persoana care deţine titluri şi care le înstrăinează cu

termen în schimbul unei sume de bani plătită imediat şi care urmează să

răscumpere aceste titluri la termenul şi la un preţ prestabilit;

- reportatorul (reportorul) este persoana care cumpără pe bani gata titlurile pe

care le va revinde la termenul şi preţul stabilit reportatului.

Utilitatea contractului de report este indiscutabilă. Astfel cel ce are spre exemplu

acţiuni şi are nevoie urgentă de bani poate opta fie:

- să le vândă;

- să facă un contract de report.

Prima opţiune prezintă inconvenientul că, înstrăinându-le, în condiţiile

legii, proprietarul acţiunilor le pierde definitiv. A doua opţiune prezintă avantajul

pentru reportat de a-şi răscumpăra propriile acţiuni. Precizăm că reportatorul nu

trebuie să-i revândă reportatului aceleaşi acţiuni dar ele trebuie să fie de acelaşi

fel şi în număr egal. Astfel dacă s-au revândut acţiuni la o societate comercială

purtând numărul de la 1-50 reportatorul poate revinde reportatului fie aceleaşi

acţiuni fie acţiunile cu numărul 70-78; 109; 1001-1040 dar aparţinând aceleiaşi

societăţi comerciale.

În acelaşi timp şi cumpărătorul temporar al titlurilor de credit circulând în

comerţ are prin contractul de report posibilitatea de a-şi investi economiile făcând

142 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. III (art.74 şi urm. C. com. şi art. 1491 şi urm. C. civ. Reportul si societăţile civile şi comerciale în nume colectiv şi în comandită simplă, 1912, p. 9).143 V. Pătulea, C. Turianu, op. cit, p. 27.

63

cu această ocazie şi o speculaţie prin diferenţa obţinută din preţul cu care a

cumpărat şi cel cu care a revândut şi prin perceperea fructelor civile ale acestor

titluri dacă în contract nu s-a prevăzut astfel.

Codul comercial consideră faptă de comerţ obiectivă contractul de report. Prin

urmare nu interesează nici calitatea de comerciant sau necomerciant a părţilor

contractante şi nici motivaţia care a avut-o în vedere reportatul şi reportatorul

când au încheiat contractul de report. De asemenea, Codul comercial instituie, în

privinţa titlurilor de credit, o singură condiţie: ca ele să circule în comerţ.

Alături de contractul de report, sunt considerate ca fapte de comerţ conexe

(accesorii) şi operaţiunile de bursă144. Bursa este considerată a fi piaţa unde se

oferă şi se desfac, după o procedură specială, mărfuri şi valori mobiliare. Ca

instituţie a economiei de piaţă, bursa de mărfuri sau valori mobiliare este privită

cu interes, ea constituie barometrul care indică starea economică a unei ţări.

Pentru motive de ordine publică activitatea burselor de mărfuri şi a celor de valori

mobiliare sunt reglementate prin acte normative speciale. Astfel activitatea

burselor de mărfuri este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 69/1997, iar

cea a celor de valori mobiliare de Legea nr. 52/1994.

Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor

comerciale (art. 3 pct. 4 din Codul comercial).

Potrivit art. 3 pct. 4 din Codul comercial sunt considerate fapte de comerţ:

“Cumpărările sau vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale”.

Ca urmare a aportului efectuat la o societate comercială, asociatul primeşte în

schimb: părţi sociale sau acţiuni.

Părţile sociale sunt diviziunile în care este împărţit capitalul social al societăţilor

de persoane. Ele nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

Acţiunile sunt diviziunile în care este fracţionat capitalul social al societăţilor pe

acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Ele sunt reprezentate prin titluri de credit

care circulă în comerţ.

144 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 50.

64

Asociatul sau acţionarul poate înstrăina, către ceilalţi asociaţi sau acţionari

ori către terţe persoane, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv, părţile sociale

sau acţiunile sale.

Dacă părţile sau acţiunile sunt transmise de asociat sau acţionar prin donaţie nu

suntem în prezenţa unei fapte de comerţ pentru că legea cere în mod expres

vânzarea145. Nici cei care dobândesc pe cale succesorală părţi sau acţiuni ale

societăţilor comerciale nu săvârşesc o faptă de comerţ pentru că ei nu le

cumpără; prin urmare nu este îndeplinită cerinţa expres exprimată în art. 3 pct. 4

din Codul comercial.

Cumpărările sau vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale

sunt fapte de comerţ indiferent dacă părţile contractante doresc ori nu să dea un

caracter comercial acestei operaţiuni. De asemenea nu se cere, pentru a fi

considerate faptă de comerţ, ca cumpărările de părţi sau acţiuni ale societăţilor

comerciale, să se fi făcut cu intenţia de revânzare146.

Dobândirea de părţi sau acţiuni la o societate comercială nu conferă

calitatea de comerciant asociatului sau acţionarului, comerciant fiind societatea

comercială. Vânzătorul, cât şi cumpărătorul pot fi atât comercianţi cât şi

necomercianţi, deoarece Codul comercial nu cere ca aceştia să aibă o anume

calitate.

Actul subscrierii de părţi sau acţiuni la o societate comercială deja

constituită este, la fel considerat a fi faptă de comerţ.

Ca o ultimă condiţie care se poate desprinde din analiza prevederilor art. 3 pct. 4

din Codul comercial este că pentru a fi în prezenţa unei fapte de comerţ trebuie:

a) să fie vorba de părţi sau acţiuni ale unei societăţi comerciale şi nu de

obligaţiuni emise de aceasta;

b) societatea să fie comercială şi nu civilă147.

145 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 68.146 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 68.147 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 71.

65

Operaţiunile de mijlocire în afaceri (art. 3 pct. 12 din Codul comercial).

Codul comercial califică operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri

comerciale ca fapte de comerţ (art. 3 pct. 12).

Operaţiunile comerciale se încheie cel mai adesea prin intermediul unor

mijlocitori (samsari)148. Aceştia luând la cunoştinţă, pe cele mai diverse căi,

despre interesul unei persoane de a încheia o afacere comercială îşi oferă

serviciile. Acceptate fiind aceste servicii, între cel interesat şi mijlocitor se încheie

un contract de mijlocire şi pentru că demersurile samsarului sunt acte materiale,

contractul de mijlocire apare sub forma contractului de locaţiune de servicii149.

Mijlocitorul poate încheia un asemenea contract şi cu cealaltă parte interesată,

de exemplu, să cumpere. Contractul de mijlocire are un caracter aleatoriu pentru

că el depinde de voinţa părţilor, altele decât mijlocitorul. Obligaţia pe care şi-a

asumat-o mijlocitorul urmează a fi calificată ca fiind una de diligenţă şi nu una de

rezultat pentru că obligaţia acestuia nu constă în îndatorirea precizată de la

început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a

depune toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze150.

Nerealizarea contractului de mijlocire îndreptăţeşte pe cel care a contractat cu

mijlocitorul să nu-i plătească remuneraţia cuvenită. Pentru că obligaţia este

calificată ca fiind una de diligenţă şi nu una de rezultat, nu face să se presupună,

ipso facto, lipsa de diligenţă a mijlocitorului, deci neîndeplinirea obligaţiei

înseşi151. A califica altfel obligaţia ar însemna că, neîncheierea afacerii

comerciale, constituie, ipso facto, o dovadă a culpei mijlocitorului o prezumţie de

culpă a acestuia152.

O condiţie care o impune legea operaţiunilor de mijlocire pentru ca ele să

fie considerate fapte de comerţ, este ca să servească la tratarea de afaceri

comerciale. Cu privire la acest aspect, jurisprudenţa a statuat că: “Samsarlâcul 148 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 129.149 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 51.150 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 13.151 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 14.152 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 14.

66

făcut pentru închirierea unui imobil al unui proprietar către o autoritate, nu

constituie un fapt de comerţ, ci o afacere pur civilă, fiindcă nu intră sub

prevederile art. 3 pct. 12, unde e vorba de operaţiuni de samsarlâc în afaceri

comerciale, ceea ce în specie nu este”153.

Codul comercial nu impune ca o condiţie pentru a fi calificată mijlocirea ca

faptă de comerţ, existenţa unei pluralităţi de astfel de operaţiuni. Prin urmare, o

singură operaţiune de mijlocire într-o afacere comercială este de ajuns pentru ca

ea să constituie fapta de comerţ154.

În sfârşit, pentru a realiza o mijlocire în afaceri comerciale, mijlocitorul nu are

nevoie de o anume autorizaţie legală şi nu trebuie să aibă calitatea de

comerciant.

Cambia şi ordinele de producte sau mărfuri (art. 3 pct. 14 din Codul comercial).

Legea consideră fapte de comerţ cambia şi ordinele de producte sau

mărfuri (art. 3 pct. 14 din Codul comercial)

Cambia este acel înscris prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie unei alte

persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane

(beneficiar) sau la ordinul acesteia155.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se obligă să

plătească o sumă de bani la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul

acesteia156.

Codul comercial român de la 1887 suprimă deosebirile existente între

cambie şi biletul la ordin şi le consideră pe amândouă fapte de comerţ,

îndepărtându-se de prevederile art. 306 din Regulamentul organic. Prin urmare,

sunt considerate fapte de comerţ atât cambiile cât şi biletele la ordin157 fără a

distinge dacă au fost semnate de un comerciant sau un necomerciant şi

153 Cas. I, Nr. 289, 22 iunie 1891, Buletinul Curţii de Casaţie română, p. 744.154 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 129.155 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 51.156 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 51.

67

indiferent dacă raportul fundamental158 este de natură civilă sau comercială. În

acelaşi sens, s-au pronunţat în mod constant şi instanţele judecătoreşti159:

“Cambia, după art. 3 C. com, este întotdeauna un act de comerţ. Fără condiţiune

şi fără restricţie, legiuitorul a pus-o între actele de comerţ; deci, nu este permis a

examina, faţă de termenii absoluţi ai acestei dispoziţiuni, dacă cauza pentru care

a fost emisă era comercială sau civilă. Cambia este un act a cărui formă este

îndestulătoare a-i imprima întotdeauna caracter comercial. Prin faptul că un

comerciant a subscris o cambie, chiar pentru o datorie necomercială, face un act

de comerţ, care obligaţiune, fie că e subrogată, fie adaos la cea civilă de mai

înainte, a intrat în patrimoniul său comercial şi nu e nici un motiv să o diferenţiem

de celelalte”.

Precizăm că o cambie sau un bilet la ordin conferă dreptul numai la o

sumă de bani posesorului lor legal şi că ordinele în producte sau mărfuri nu au

fost reglementate legal şi nu au fost operaţionale în activitatea practică160.

Operaţiunile cu privire la navigaţie (art. 3 pct. 15, pct. 16 din Codul comercial).

Sunt considerate fapte de comerţ construirea, cumpărarea, vânzarea şi

revânzarea de tot felul de vase161 pentru navigaţia interioară şi exterioară şi tot ce

priveşte echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas (art. 3 pct. 15), precum şi

157 C. Nacu, Dezbateri parlamentare asupra Codului comercial: “Cambiile cuprinzând sub această denumire şi biletele la ordin, semnate chiar de necomercianţi, care până acum nu erau considerate ca efecte comerciale, decât numai când erau achitate sau girate de un comerciant, sunt fapte de comerţ, prin natura lor, indiferent dacă persoanele care le semnează sunt sau nu comercianţi” (Monitorul Oficial, 29 aprilie 1886, p. 822); I. G. Poenaru-Bordea, Raportul comisiei Camerei asupra Codului comercial: “Faptele de comerţ fiind dificil de definit, erau cuprinse în vechiul cod într-o dispoziţiune rudimentară a art.306 din Regulamentul organic. Prin proiectul de faţă se face o enumerare aproape completă a faptelor de comerţ, la care se adaugă o inovaţie, poate fericită, şi foarte importantă, că orice bilet la ordin subscris chiar de un necomerciant, constituie un fapt de comerţ şi prin urmare atrage competenţa tribunalului comercial”. (Monitorul Oficial, 1886, p. 1879).158 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 135.159 Cas.Torino, 30 iunie 1886, citată de E. Antonescu, op. cit. vol. I, p. 278.160 I. Turcu, op .cit, vol. I, p. 119.

68

expediţiile162 maritime, închirierile de nave, împrumuturile maritime şi toate

contractele privitoare la comerţul pe mare şi navigaţie.

Considerăm că atunci legiuitorul a folosit în Codul comercial denumirea

generică de “vas”, a dorit să arate că dispoziţiile art. 3 pct. 15 şi pct. 16 sunt

aplicabile oricărui bun mobil ce face parte din categoria navelor. În acelaşi sens

s-a pronunţat şi jurisprudenţa: “Dragele sunt vase de navigaţie în sensul art. 490

C.com şi ca atare le sunt aplicabile toate regulile înscrise în Codul de comerţ

pentru vase în general şi deci şi dispoziţiile art. 505 C.com referitoare la

proprietatea colectivă a unui vas de comerţ”163. Opiniem că acelaşi regim juridic

poate fi aplicat şi ambarcaţiunilor.

Se consideră164, privitor la construcţia navelor, că aceasta este fapt de

comerţ, neavând relevanţă dacă antreprenorul îşi cumpără singur materialele

necesare şi construieşte fără a apela la o întreprindere şi de asemenea nu se

ţine cont când se face calificarea dacă aceasta urmăreşte ori nu după construire

să le vândă. De asemenea orice act izolat legat de navigaţie constituie fapt de

comerţ, legea necerând realizarea lui în cadrul unei întreprinderi165.

161 Vas este sinonim cu cuvântul navă (V. Breban, op. cit.., 1980, p. 654). Nava poate fi definită ca fiind un plutitor de dimensiuni mari (a nu se confunda cu ambarcaţiunea), amenajat şi echipat pentru a se deplasa pe apă sau sub apă, în scopul efectuării transporturilor de mărfuri şi pasageri, în scopuri militare, pentru lucrări hidrografice, pescuit, etc. După destinaţie navele se împart în nave civile şi nave militare. Navele se împart după zona de navigaţie în nave care navighează în zone nelimitate (oceanice); nave care navighează în zone limitate (nave costiere, nave care navighează în ape interioare – fluvii, lacuri). Navele civile se împart în următoarele grupuri: nave de transport – pasageri, pacheboturi, cargouri, mineraliere, petroliere, vrachiere, portcontainere etc; nave auxiliare-remorchere, spărgătoare de gheaţă, pilotine, şalupe de servicii etc; nave cu destinaţie specială-ateliere plutitoare, docuri plutitoare; nave far; nave de exploatare piscicolă-nave bază pentru pescadoare, driftere, traulere etc; nave tehnice - drăgi, macarale plutitoare, elevatoare plutitoare etc. Ambarcaţiunea este un mijloc plutitor de dimensiuni mici, de regulă nepuntat, propulsat cu rame, cu vele sau cu motor (barcă, iolă, şalupă etc.). Este folosită pentru transportul de călători şi mărfuri, pentru salvare, pescuit, ridicări hidrografice, lucrări portuare, sport etc, precum şi pentru scopuri militare (A. Bejan, M. Bujeniţă, op. cit.., p. 17 şi p. 201-202).162 Faptul de a expedia, trimitere de mărfuri, scrisori etc.163 Cas.III, dec.163 din 20 aprilie 1942, R.D.C, 1942, p. 313.164 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 137 şi urm.165 St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 52.

69

Sunt comerciale pentru armator toate contractele referitoare la echiparea,

armarea şi aprovizionarea vasului166.

Depozitele pentru cauză de comerţ (art. 3 pct. 19 din Codul comercial).

Sunt considerate fapte de comerţ şi depozitele pentru cauză de comerţ

(art. 3 pct. 19 din Codul comercial). Legiuitorul a avut în vedere depozitul în alte

locuri decât în docuri şi antrepozite, adică cele cu caracter izolat, dar care sunt

legate de o afacere comercială. Un depozit pentru cauză de comerţ îl poate

constitui depunerea unor tablouri ce urmează a fi vândute de un organizator de

licitaţii în casetele de siguranţă ale unei bănci.

Depozitul este fapt de comerţ pentru ambele părţi contractante când pentru ele

cauza este comercială sau poate fi faptă de comerţ numai pentru o parte şi civil

pentru cealaltă, după cum cauza depozitului este comercială numai pentru

deponent sau depozitar167. Pentru că pct. 19 nu face nici o distincţie urmează că

prevederile sale se aplică la toate categoriile de depozit: voluntar, necesar,

neregulat şi cel judecătoresc dacă cauza este de natură comercială168. Pentru că

depozitul comercial este cu titlu oneros, vor rezulta obligaţii atât pentru deponent

cât şi pentru depozitar, contractul fiind în acest caz sinalagmatic169.

Contul curent şi cecul (art. 6 al.2 din Codul comercial).

Potrivit art. 6 al.2 din Codul comercial, “Contul curent şi cecul nu sunt

considerate ca fapte de comerţ în ce priveşte pe necomercianţi, afară numai

dacă ele n-au o cauză comercială”.

Contul curent (art. 370-373 din Codul comercial) este o convenţie intuitu

personae prin care părţile de regulă comercianţi, denumite “corentişti” consimt ca

toate creanţele şi datoriile lor reciproce să fuzioneze într-un sold unic care să 166 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 138.167 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 145.168 M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 145.169 D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 224.

70

definească poziţia unuia faţă de celălalt ca debitor şi creditor170. Aşadar, în cazul

contului curent corentiştii se înţeleg ca în loc să procedeze la lichidarea

permanentă a creanţelor pe care le au unul faţă de celălalt ca urmare a

prestaţiilor reciproce, să facă lichidarea171 la un anumit termen, prin achitarea

soldului de către partea care a rămas debitoare. Pentru ca să fie considerat ca

faptă de comerţ, contul curent trebuie să aibă o cauză comercială.

Doctrina s-a pronunţat constant că soluţionarea unor litigii legate de un

cont curent între doi comercianţi este de competenţa tribunalelor comerciale172.

Calificarea ca fapt de comerţ se menţine chiar şi atunci când o parte

contractantă este necomerciant dacă contul curent are o cauză comercială.

Cecul este înscrisul prin care o persoană (trăgătorul) dă ordin unei bănci în care

are disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau

la ordinul acesteia173.

Cecul este faptă de comerţ, chiar atunci când a fost emis de un

necomerciant, dacă el are drept cauză o afacere comercială.

Contractele de mandat, comision şi consignaţie.

Codul comercial consideră contractele de mandat, comision şi consignaţie

ca fiind comerciale dacă au ca obiect afaceri comerciale.

Contractul de mandat este acel contract prin care o persoană (mandatarul) se

obligă să încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane (mandantul)

de la care a primit împuternicirea174. Acest contract este considerat faptă de

comerţ numai în situaţia în care actele juridice pe care le-a încheiat mandatarul

sunt fapte de comerţ şi pentru mandant (art. 374 al.1 din Codul comercial)175;

Contractul de comision este acel contract în care o parte (comisionarul) se

obligă ca, din însărcinarea celeilalte părţi (comitentul) să încheie anumite acte

170 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 122.171 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 52.172 C. Toneanu, Tratat de Drept comercial, vol. I, p. 38.173 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 52.174 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 53.175 V. Pătulea, C. Turianu, op. cit., p. 28.

71

juridice în numele său, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii

(comision). Contractul va fi considerat faptă de comerţ când actele juridice pe

care le-a încheiat comisionarul să constituie fapte de comerţ şi pentru comitent

(art. 405 din Codul comercial).

Contractul de consignaţie, ca varietate a contractului de comision, este

definit ca acel contract prin care una din părţi (consignant) încredinţează

celeilalte părţi (consignatar) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în nume

propriu, dar pe seama consignantului176. Pentru că este o varietate a contractului

de comision, urmează să fie supus aceluiaşi regim juridic, adică constituie faptă

de comerţ numai în măsura în care actul de vânzare-cumpărare încheiat cu terţul

are caracter comercial pentru consignant177.

De asemenea, întrucât este o varietate a contractului de comision,

contractul de consignaţie va fi considerat ca faptă de comerţ şi în ipoteza când

este folosit178 în cadrul unei întreprinderi de consignaţie (art. 3 pct. 7 din Codul

comercial), precum şi în cazul când a fost folosit de un comerciant (art. 4 din

Codul comercial).

. Contractele de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune.

Codul comercial socoteşte contractul de garanţie reală mobiliară şi

contractul de fidejusiune fapte de comerţ atunci când ele sunt accesorii ale unei

obligaţii comerciale principale.

Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia se

constituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui anumit creditor

(art. 14 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999).

Contractul de fidejusiune este acel contract prin care o persoană numită fidejusor

se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă

acesta nu o va executa (art. 1652 din Codul civil).

176 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 53.177 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 52-53.178 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 54.

72

Faptele de comerţ subiective.

Noţiunea faptelor de comerţ subiective.

Potrivit art. 4 din Codul comercial “Se socotesc, în afară de acestea, ca

fapte de comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu

sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.

Pentru că art. 4 urmează imediat după enumerarea din art. 3, sensul pe care

trebuie sa-l dăm textului este că el exclude aplicării sale faptele de comerţ

obiective şi înţelege să se ocupe de toate celelalte contracte şi obligaţiuni ale

comerciantului, care în temeiul art. 3 nu ar constitui fapte de comerţ obiective

pentru că nu întrunesc condiţiile cerute179. Condiţia cerută de art. 4 din Codul

comercial pentru ca celelalte contracte şi obligaţiuni să fie considerate fapte de

comerţ este ca ele să fie săvârşite de un comerciant. În literatura de specialitate

în mod întemeiat s-a arătat că faptele de comerţ subiective reprezintă un reflex al

activităţii desfăşurate de comerciant180.

Alături de faptele de comerţ obiective principale şi faptele de comerţ

obiective conexe (accesorii), legiuitorul introduce o nouă categorie de fapte de

comerţ şi anume cele subiectiv accesorii, calificate astfel pentru că aceste fapte

şi acte sunt accesorii activităţii comerciantului şi nu activităţii obiectiv

comerciale181. În acest fel, prin considerarea ca fapte de comerţ subiective a

contractelor şi obligaţiunilor unui comerciant, dacă ele nu sunt de natură civilă

sau contrariul nu rezultă din însuşi actul, se asigură o certitudine asupra naturii

cât şi a regimului juridic al actelor şi operaţiunilor săvârşite de un comerciant182.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa, care însă a dat o

interpretare mai nuanţată prevederilor art. 4 din Codul comercial: “Art.4 Cod

comercial prescrie că sunt fapte de comerţ nu numai contractele anume

179 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 175.180 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 54.181 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 151.182 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 55.

73

specificate în art. 3 dar şi toate celelalte obligaţiuni ale unui comerciant care nu

sunt de natură civilă, sau dacă contrariul nu rezultă chiar din act şi cum obligaţiile

derivă nu numai din contracte ci şi din delicte sau cvasidelicte, rezultă că faptele

comise de un comerciant în exercitarea comerţului său, sunt de natură

comercială, iar nu civilă; deci acţiunile introduse pentru repararea prejudiciului

cauzat de astfel de fapte ale unui comerciant sunt potrivit art. 56 şi 893 din Codul

comercial, de competenţa jurisdicţiei comerciale”183.

Prezumţia de comercialitate.

Prin prevederile sale, art. 4 din Codul comercial instituie o prezumţie de

comercialitate pentru toate contractele şi obligaţiile comerciantului, indiferent de

izvorul lor, cu excepţia acelora care sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu

rezultă din însuşi actul184.

Sunt considerate izvoare ale obligaţiilor contractuale, actele juridice

unilaterale, faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delictele şi cvasidelictele

civile), îmbogăţirea fără just temei, gestiunea de afaceri, plata unei prestaţii

nedatorate (plata nedatoratului)185.

Obligaţiile pot avea şi un izvor legal cum sunt plata impozitului pe profit, taxa pe

valoare adăugată186.

În acest sens instanţele de judecată au statuat că “Gestiunea de afaceri

(negotiorum gestio) nu este un act esenţialmente civil.

Este comercială gestiunea de afaceri îndeplinită de un comerciant cu ocazia sau

în relaţia cu operaţiunile inerente comerţului său”187.

Convertirea unui act civil într-unul comercial nu poate avea loc dacă acesta a fost

şi rămâne de natură civilă ori dacă contrariul rezultă din însuşi actul.

Pentru o mai bună înţelegere a problemelor teoretice găsim cu cale să

183 Apel Chişinău, dec. civ. nr. 322 din 13 noiembrie 1928, Pandectele Române, 1928, III, 6.184 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 55.185 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.13 şi urm.186 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 154.187 Cas.Roma, 22 febr.1922, Pandectele Române, 1925, III, p. 46.

74

prezentăm următoarea decizie a Curţii de Casaţie: “Prin dispoziţiile art. 4 Cod

comercial, legiuitorul a căutat să precizeze caracterul unor serii de fapte de

comerţ – altele în afară de cele obiective deja reglementate în art. 3 – şi anume

acelea subiective, sau prezumate comerciale din cauza calităţii persoanei care le

face, prezumţie care încetează – după cum însuşi textul exprimă – pentru acele

contracte şi obligaţiuni, care sunt de natură civilă, adică prin esenţa lor nu pot fi

socotite ca accesorii comerţului obligatului.

În acest înţeles al textului menţionat, un împrumut va fi prezumat ca fiind

un act comercial subiectiv, atâta timp cât actul nu conţine o declaraţie expresă că

banii au fost destinaţi la scopuri străine comerţului sau cât timp din clauzele şi

împrejurările contractului nu va reieşi dovada, cum că creditorul ştia sau trebuia

să ştie în momentul încheierii contractului, că împrumutul nu era în interesul

comerţului, adică din acele clauze sau împrejurări să rezulte caracterul civil al

obligaţiei”188.

Atunci când iau naştere litigii, de regulă, o parte afirmă despre un act că

este comercial şi competentă a rezolva pricina este instanţa comercială sau

dimpotrivă afirmă că un anume act nu este de natură comercială şi competentă a

da o rezolvare este instanţa civilă. Urmează ca cel ce afirmă să dovedească ca

actul este de natură comercială sau să răstoarne prezumţia de comercialitate.

Aceasta va putea fi combătută numai în condiţiile art. 4 din Codul comercial prin

producerea dovezilor din care să rezulte în mod indubitabil natura civilă a

obligaţiei sau caracterul ei necomercial, chiar dacă actul a fost săvârşit de un

comerciant. Urmează ca instanţa de judecată să decidă dacă prezumţia de

comercialitate operează sau nu în funcţie de probele administrate în cauză189.

Excepţiile de la prezumţia de comercialitate.

Excepţiile de la prezumţia de comercialitate sunt arătate chiar în textul art.

4 din Codul comercial. Nu vom fi în prezenţa unui fapt de comerţ subiectiv când

obligaţia comerciantului are natură civilă sau necomercialitatea rezultă din însuşi 188 Cas.II, dec. nr. 237 din 12 febr. 1935, Pandectele Române, 1936, II, p. 120.189 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 56.

75

actul săvârşit de către comerciant.

Natura civilă a obligaţiilor comerciantului.

Din prevederile legii nu rezultă în mod expres care sunt actele considerate

a avea numai o natură civilă şi în acest caz trebuie avute în vedere actele de

drept privat care prin structura şi funcţia lor esenţială nu se pot referi la

activitatea comercială şi care rămân civile indiferent dacă persoana care le

săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant190. Dintre aceste acte

esenţialmente civile enumerăm: căsătoria, testamentul, renunţarea la o

moştenire, acceptarea unei moşteniri, recunoaşterea unui copil din afara

căsătoriei, adopţia191.

Cu privire la actele juridice privind imobilele, jurisprudenţa, dar şi legislaţia

actuală s-au îndepărtat de concepţia tradiţională potrivit căreia rămân

esenţialmente civile operaţiunile ce au ca obiect imobile. Astfel, de exemplu,

contractul de leasing, care poate avea ca obiect bunuri imobile este,

incontestabil, un contract comercial192.

Pentru argumentele deosebit de interesante ale părţilor, dar şi pentru

eleganţa soluţiei date cităm ca exemplu o decizie a Curţii de Apel Cluj, secţia

civilă şi de contencios administrativ193 în care aceasta s-a pronunţat asupra

naturii unui contract de locaţiune: “Prin acţiunea civilă înregistrată la 4 august

1993 la Tribunalul Cluj, reclamanta S. C. “T.T.” S.A. CLUJ-NAPOCA a chemat în

judecată pe pârâta B. R. S.A.BUCUREŞTI prin care a solicitat rezilierea

contractului de locaţiune încheiat între părţi la 15 iulie 1992, având ca obiect

suprafaţa de 1205 m.p. din imobilul situat în Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 10 şi în

consecinţă, evacuarea necondiţionată a locatarului.

De asemenea, s-a mai cerut obligarea pârâtei la plata chiriei restante şi a

penalităţilor în sumă de 19.890.927 lei, precum şi la plata daunelor viitoare, 190 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 56.191 C.Petrescu Ercea, Curs de drept comercial, Cluj, p. 115.192 În acelasi sens, I. Turcu, op. cit., vol. I, p.154.193 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă şi de contencios administrativ, dec.nr 1 din 4 ian. 1994 citată de prof. I. Turcu, op. cit., vol. I, p.169-172.

76

rezultate din indisponibilizarea spaţiului închiriat, până la executarea hotărârii de

evacuare ce se va pronunţa în cauză, cu cheltuieli de judecată.

Tot prin această acţiune, reclamanta a arătat că a determinat competenţa

Tribunalului Cluj de a soluţiona litigiul în primă instanţă pe baza art. 10 pct. 1 şi 2

C. pr. civ. şi art. 2 pct. 1 lit. a C. pr.civ, în speţă fiind vorba de un litigiu comercial

al cărui obiect are valoare de peste 10 milioane lei.

Tribunalul Cluj, din oficiu, a pus în discuţia părţilor problema competenţei

soluţionării acestei cauze.

Reprezentantul reclamantei a susţinut că litigiul este de natură comercială şi că

ţinând cont de valoarea obiectului acestuia competenţa aparţine Tribunalului

Cluj.

Dimpotrivă, reprezentantul pârâtei, a arătat că este vorba de un litigiu civil

şi pe cale de consecinţă, competenţa soluţionării cauzei revine judecătoriei.

După amânarea pronunţării dispusă pentru ca părţile să depună concluzii scrise,

Tribunalul Cluj, prin sentinţa civilă nr. 105 din 12 octombrie 1993, a declinat

competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, statuând că

este vorba de un litigiu civil.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a pornit de la constatarea că obiectul

litigiului constă în rezilierea unui contract de închiriere asupra unui imobil,

evacuarea pârâtei, plata chiriei restante şi repararea prejudiciului cauzat

reclamantei-locator. Aşa fiind, se pune problema calificării juridice a contractului

de închiriere a cărui reziliere se solicită de reclamantă. În acest scop, instanţa a

apreciat că atunci când urmează să se stabilească dacă un act juridic este civil

sau, dimpotrivă, comercial, trebuie avut în vedere că regula este civilitatea actului

iar comercialitatea excepţia; în caz de dublă natură se va tinde spre natură civilă

a acestui act.

Pe această linie de gândire, instanţa a considerat că, în spiritul Codului

comercial, închirierile de imobile nu sunt fapte de comerţ obiective. Ba mai mult,

astfel de acte nu pot fi considerate nici fapte de comerţ subiective, în baza art. 4

C. com, chiar în situaţia în care se încheie exclusiv între comercianţi. Ele pot fi

calificate fapte de comerţ numai atunci când obiectul închirierii este un fond de

77

comerţ în alcătuirea căruia intră şi imobilul în care se exercită comerţul.

Or, în speţă, imobilul în litigiu nu poate fi considerat ca făcând parte dintr-un fond

de comerţ, deoarece în art. 1 al contractului de închiriere se precizează că

închirierea s-a făcut cu destinaţia “sediu firmă”.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, prin care solicită

desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei aceluiaşi tribunal spre competentă soluţionare.

Reclamanta critică sentinţa atacată, apreciind că soluţia Tribunalului Cluj este

greşită din mai multe motive.

Astfel, în legătură cu ideea reţinută de instanţă în sensul că atunci când

urmează să se stabilească dacă un act juridic este sau nu comercial, civilitatea

actului este regula, iar comercialitatea excepţia, a fost formulată ca urmare a

unui viciu de interpretare, deoarece: legea comercială nu este o lege de excepţie

la cea civilă, ci este ea însăşi o lege generală; chiar dacă legea comercială este

considerată lege specială ea trebuie să aibă întâietate faţă de legea civilă; în caz

de dublă natură a actului de locaţiune, nu se tinde pur şi simplu spre natura lui

civilă, ci trebuie să se stabilească dacă prin încheierea sa părţile au urmărit sau

nu realizarea unui interes comercial.

De asemenea raţionamentul pe baza căruia în considerentele sentinţei s-a

spus că singură voinţa părţilor nu poate conferi caracter comercial unor acte care

după criteriul legii nu-l au şi că instanţa stabileşte comercialitatea numai după

natura internă a actului în litigiu pentru a se găsi condiţiile de vădită identitate şi

echivalenţă cu acelea care au determinat pe legiuitor să atribuie caracter

comercial unor fapte, rămâne discutabil sub trei aspecte: dacă voinţa părţii nu

are nici o semnificaţie, atunci cauza actului juridic devine o categorie superfluă;

repudiind cauza actului se poate ajunge la concluzia, inadmisibilă, că nici un

contract civil n-ar putea îmbrăca forma unui fapt comercial; căutarea condiţiilor

de “vădită identitate şi echivalenţă” cu faptele arătate de art. 3 C. com. este

inutilă, din moment ce art. 4 din Codul comercial a instituit prezumţia de

comercialitate.

În fine, reclamanta apreciază că teza reţinută în cuprinsul considerentelor

potrivit căreia în spiritul Codului comercial închirierile de imobile nu sunt fapte de

78

comerţ, intenţia legiuitorului fiind aceea de a califica “fapte de comerţ” numai

convenţiile care au ca obiect bunuri mobile, pragmatic, prin analogie şi legal este

şi rămâne vulnerabilă, astfel: pragmatic-de regulă, închirierea unui imobil

constituie primul şi necesarul fapt al unui comerciant pentru a-şi putea desfăşura

activitatea; prin analogie - dacă vânzarea – cumpărarea poate fi un contract

comercial, cu atât mai mult închirierea poate fi un asemenea contract; legal-

locaţiunea de imobile, nu numai că nu a fost expres interzisă în sfera raporturilor

comerciale, dar a fost chiar confirmată (art. 717 C. com. sau art. 25 din Legea nr.

33/1991).

Apelul este fondat pentru considerentele următoare: studiul doctrinei

juridice şi analiza practicii judiciare anterioare ne permite să constatăm că, în

opinia dominantă, închirierea unui imobil, nu poate fi considerată ca fapt de

comerţ, chiar dacă ar interveni între comercianţi, afară dacă obiectul închirierii

este un fond de comerţ. În motivarea acestei opinii, s-a arătat că soluţia rezultă

din faptul că Codul comercial, referitor la imobile, s-a îndepărtat de modelul său,

Codul comercial italian, care în art. 3 alin. 3 declară vânzările-cumpărările şi

revânzările de imobile ca fiind comerciale, când sunt făcute în scop de

speculaţiune comercială, şi a menţinut formularea din Codul comercial francez,

unde nu există o astfel de dispoziţie. Această soluţie împărtăşită şi aplicată, fără

a admite nici o explicaţie, apreciem că este contrară prevederii art. 4 C.com şi o

socotim eronată. Din modul în care este redactat art. 4 C. com., în sensul că se

consideră fapte de comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui

comerciant”, rezultă că operaţiile la care se referă textul sunt altele decât cele din

art. 3. De aceea, pe baza comparării textului art. 3 C. com. român şi textele

Codului comercial italian, a deduce că, din moment ce legiuitorul nostru nu a

urmat pe cel italian, s-ar dovedi voinţa sa de a califica închirierile de imobile ca

fiind acte de natură civilă, oricând şi de oricine ar fi fost încheiate este o

concluzie prea generalizatoare şi contrară realităţii.

Aşa fiind, nimic nu ne îndreptăţeşte să admitem că atunci când un

comerciant închiriază imobile pentru nevoile comerţului său, actul ar avea în

intenţia legiuitorului caracterul ştiinţific organic şi structural de act civil.

79

Analizând cauza din speţă rezultă că locatarul este o societate bancară pe

acţiuni cu capital privat. Motivul determinant care a stat la baza hotărârii

locatarului de a închiria imobilul care face obiectul contractului a fost acela de a

obţine un sediu pentru a putea să-şi desfăşoare comerţul care intră în obiectul

său de activitate.

Contractul de locaţiune nu are şi nu poate avea întotdeauna o natură

exclusiv civilă. El dobândeşte caracterul unui act comercial când este în legătură

cu comerţul pe care îl desfăşoară locatarul.

Este în afară de orice discuţie că primul act, pe care un comerciant trebuie să-l

facă, este acela de a-şi asigura localul care îi este necesar pentru a-şi desfăşura

activitatea sa comercială. Aşa cum s-a afirmat, contractul de locaţiune a

imobilului în care comerciantul îşi va instala stabilimentul său comercial este

contract comercial. Fără îndoială că el nu urmăreşte, în principal, să câştige din

spaţiul închiriat, dar contractul de încheiere este de natură a-i procura mijlocul de

a-şi desfăşura obiectul principal al comerţului, prin operaţiuni speculative.

Închirierea sediului de către o societate bancară este un fapt de comerţ, în

virtutea principiului accesoriului, care are drept scop de a face posibil comerţul

pe care îl desfăşoară în spirit de câştig.

În concluzie, în situaţia de faţă, spaţiul respectiv din imobilul în discuţie a

fost închiriat de către pârâtă pentru sediu firmă, unde intenţiona să-şi desfăşoare

operaţiunile bancare, operaţiuni care sunt fapte de comerţ.

Ba mai mult, am putea considera că, în speţă, suntem în prezenţa închirierii unui

fond de comerţ. Elementul definitoriu al fondului de comerţ este clientela. Prin

clientelă se înţelege ansamblul persoanelor aflate în relaţii de afaceri cu un

comerciant (clientelă atrasă) sau aptitudinea de a atrage clienţii datorită

amplasării locului unde se desfăşoară operaţiunile comerciantul (vadul

comercial). Or, pârâta-locatară, prin închirierea imobilului în discuţie, imobil situat

în plin centrul municipiului Cluj-Napoca, unde îşi au sediul majoritatea celorlalte

societăţi bancare, a urmărit asigurarea unui vad comercial, contând pe o clientelă

viitoare.

Prin urmare, se poate susţine că, în realitate închirierea a avut ca obiect

80

un fond de comerţ, în alcătuirea căruia intră şi spaţiul din imobilul dobândit în

locaţiune. Caracterul de act comercial al contractului de închiriere a unui fond de

comerţ este unanim recunoscut.

Faţă de considerentele de mai sus, urmează ca apelul să fie admis şi

procedându-se la desfiinţarea sentinţei atacate, se va trimite cauza Tribunalului

Cluj, spre competentă soluţionare potrivit art. 2 pct. 1 lit.a C. pr. civ”.

Necomercialitatea să rezulte din însuşi actul săvârşit de comerciant.

Legea nu opreşte pe comerciant să încheie şi acte juridice care n-au

legătură cu activitatea sa comercială. Astfel, prin propriul său act de voinţă,

comerciantul poate imprima actului un caracter necomercial194. Prin urmare, un

comerciant poate închiria o vilă pentru a-şi petrece concediul în ea; poate

cumpăra pentru uzul său şi al familiei sale hrană, haine, medicamente, bunuri de

folosinţă îndelungată; poate împrumuta sume de bani care să-i folosească într-un

alt scop decât finanţarea afacerilor proprii sau ale altuia; poate garanta un

împrumut civil făcut de o altă persoană.

Trebuie reţinut că prin “act” legea are în vedere operaţiunea juridică

(negotium) şi nu înscrisul constatator al actului juridic (instrumentum)195.

Înscrisul constatator al actului juridic nu trebuie să cuprindă o declaraţie expresă

a comerciantului din care să rezulte dorinţa sa de a înlătura prezumţia de

comercialitate instituită prin prevederile art. 4 din Codul comercial. Urmează, ca

în caz de litigiu, instanţa de judecată, în temeiul probelor ce i-au fost înfăţişate şi

a cercetării judecătoreşti efectuate în cauză, să stabilească care a fost intenţia

reală a comerciantului când a încheiat actul juridic în discuţie.

În acelaşi sens a statuat şi jurisprudenţa: “ Faptul unui debitor de a

împrumuta pentru cumpărarea unui imobil-cum a făcut obştea din comuna

Slobozia-Moară, constituită în acest scop constituie pentru debitor un act de

natură civilă; garanţia personală pentru acest act, faţă de caracterul accesoriu pe

care-l are această garanţie, nu poate să aibă şi ea decât tot un caracter civil; într-194 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 56.195 St. D. Cărpenaru, op. cit., p .56.

81

adevăr datoria nu mai este decât una, cu caracter civil, iar pentru această datorie

sunt doi debitori, cel principal şi cel accesoriu, care dacă are calitatea de

comerciant, nu poate să schimbe prin acest fapt natura datoriei faţă de el.

La acest rezultat se ajunge şi prin solidaritatea la care s-a obligat garantul

emiţând cambii împreună cu debitorul principal, pentru datoria iniţială; prin

solidaritatea datoriei, garantul a devenit codebitor, deci debitor pentru datoria

iniţială, care s-a văzut că este de natură civilă.

Natura datoriei nu s-a schimbat prin faptul că raportul juridic dintre părţi este

constatat printr-o cambie; într-adevăr cambiile s-au dat pentru avantajele pe care

le prezintă pentru plată sau ca titlu de credit, însă prin aceasta ele n-au novat

datoria iniţială, astfel că deşi cambiile sunt acte de comerţ, însă pe baza lor nu se

poate cere declararea în stare de faliment, când s-ar constata că datoria impusă

în ele, are o cauză civilă”196.

Dovada în cazul litigiilor cu privire la comercialitatea ori necomercialitatea

unui act al unui comerciant, adică pentru a se stabili care a fost intenţia reală a

părţilor, se va putea face prin orice mijloc de probă admis de lege197.

Faptele de comerţ unilaterale sau mixte.

Noţiunea faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.

Aşa cum am arătat anterior un act juridic sau o operaţiune poate fi faptă

de comerţ pentru ambele părţi participante la raportul juridic sau numai pentru

una din ele.

Actul juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ bilaterală în

următoarele situaţii:

196 Trib. Dîmboviţa, Sent.71 din 2 decembrie 1927, Pandectele Române, 1928, III, p. 68.197 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 56.

82

- când pentru ambele părţi constituie faptă de comerţ obiectivă;

- când pentru ambele părţi constituie faptă de comerţ subiectivă;

- când pentru o parte este faptă de comerţ obiectivă şi pentru cealaltă este faptă

de comerţ subiectivă198.

Sunt o multitudine de situaţii când fapta de comerţ are caracter bilateral,

dar tot atât de multe situaţii sunt acelea când actul sau operaţiunea are caracter

de faptă de comerţ numai pentru una din părţi. Pentru că actele şi operaţiunile

sunt fapte de comerţ numai pentru una din părţi, ele au fost denumite fapte de

comerţ unilaterale sau mixte.

Codul comercial, în două articole consecutive respectiv art. 5 şi art. 6, prevede

anumite situaţii în care anumite acte juridice au caracter necomercial numai

pentru una din părţi. Astfel, potrivit art. 5, nu se poate considera ca fapt de

comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe

pământul său, sau cel cultivat de dânsul.

În art. 6 se prevede: “Asigurările de lucruri sau stabilimente199 care nu sunt

obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce

priveşte pe asigurator.

Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de comerţ în ce priveşte pe

necomercianţi, afară numai dacă ele n-au o cauză comercială”.

Regimul juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.

A evidenţia dacă suntem în prezenţa unei fapte de comerţ pentru o parte

şi a unui act civil pentru cealaltă parte, constituie o necesitate pentru a lămuri

regimul aplicabil raportului juridic care a luat naştere.

Reglementarea situaţiei este dată de prevederile art. 56 din Codul comercial:

“Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt

supuşi cât priveşte acest act legii comerciale…”.

Ideea exprimată de art. 56 din Codul comercial o regăsim şi în art. 893 din acest

198 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 56; I. Turcu, op. cit., vol. I, p.175.199 Stabilimentul este locul unde se desfăşoară o anumită activitate industrială sau comercială.

83

cod unde este lămurită problema instanţei competente să judece când un act

este comercial pentru o parte şi necomercial pentru cealaltă, astfel: “Chiar când

actul este comercial numai pentru una din părţi, acţiunile ce derivă dintr-însul

sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale”200.

O altă aplicare a aceleiaşi idei, dar în materie de prescripţie, o găsim în

art. 945 Cod comercial: “Acţiunile din acte care sunt comerciale chiar numai

pentru una din părţi, se prescriu pentru toate părţile contractante în conformitate

cu dispoziţiile legii comerciale”.

Toate aceste prevederi legale au ca unic201, scop de a supune un raport

juridic unic unui regim unic202 acordând prevalenţă203 legii comerciale. În acelaşi

sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa : “Societatea comercială reclamantă a

solicitat obligarea pârâtei “M.” la plata contravalorii lucrărilor executate şi

neachitate şi la penalităţi de întârziere în decontare, obiectul contractului fiind

construirea unui lăcaş de cult pentru pârâtă.

Tribunalul a admis în parte acţiunea, în sensul că a diminuat penalităţile

de întârziere în decontare.

Pârâta a declarat apel, care a fost admis de curtea de apel, s-a desfiinţat

sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, ca litigiu civil, la judecătorie.

Instanţa a reţinut că obiectul cauzei îl constituie un contract de lucrări de

construcţii, ce nu poate fi considerat un fapt de comerţ, astfel că în mod greşit

tribunalul s-a investit cu soluţionarea litigiului.

Reclamanta a declarat recurs, considerând că eronat instanţa de apel a calificat

litigiul comercial, ca fiind de drept comun.

Recursul este fondat, reţinându-se că în art. 3 din Codul comercial sunt

prevăzute faptele de comerţ, între care se menţionează ( pct. 8) şi întreprinderile

de construcţii. De asemenea, se mai reţine ca art. 56 C.com prevede că dacă un

act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ce

priveşte acest act legii comerciale.

200 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 569.201 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I , p.569.202 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 58.203 I. Turcu, op. cit., vol. I, p.177.

84

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că, în speţă, ne aflăm în

prezenţa unui litigiu comercial atât sub aspectul faptelor de comerţ, cât şi a

calităţii de comerciant a părţii reclamante, situaţie în care, în mod legal, s-a

investit tribunalul cu soluţionarea în fond a pricinii.

În consecinţă, curtea de apel trebuia să procedeze la examinarea

motivelor de fond ale apelului cu care a fost legal sesizată, soluţia de trimitere a

cauzei la judecătorie, ca instanţă de drept comun, fiind greşită”204.

Excepţiile de la aplicarea legii comerciale.

Art.56 din Codul comercial indică şi situaţiile în care faptului de comerţ

unilateral nu-i este aplicabilă legea comercială. Se au în vedere în primul rând

situaţiile în care este vorba de dispoziţiile privitoare chiar la persoana

comerciantului şi în al doilea rând cazurile în care legea ar dispune altfel.

Prima excepţie trebuie înţeleasă în sensul că necomerciantului nu-i sunt

aplicabile dispoziţiile legii comerciale care reglementează exercitarea profesiei

de comerciant205. Avem în vedere regulile referitoare la capacitatea, înregistrarea

în registrul comerţului, obligaţia de a ţine registre contabile, cele referitoare la

obligaţiile comerciantului care nu vrea să primească o însărcinare de la mandant,

cele legate de reorganizarea judiciară şi la faliment206.

Cea de a doua excepţie are în vedere cazurile când în loc să se aplice

legea comercială anumitor raporturi juridice se aplică legea civilă. O astfel de

situaţie este aceea în care există207 o obligaţie şi o pluralitate de debitori şi care

este reglementată de art. 42 Cod comercial: “În obligaţiunile comerciale

codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrarie.

Aceiaşi prezumţie există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant, care

garantează pentru o obligaţiune comercială.

Ea nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiunile care, în cât îi priveşte, nu 204 Curtea Supremă de Justiţie, s.com, dec. nr. 174/1997, Dreptul. Tabla de materii pe anul 1997. Supliment al Revistei Dreptul, Bucureşti, 1998, p.107.205 I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 177.206 M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 571-572.207 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 59.

85

sunt fapte de comerţ”.

Potrivit acestui text de lege prezumţia de solidaritate a codebitorilor în

obligaţiile comerciale nu este aplicabilă codebitorului şi fidejusorului

necomerciant şi pentru care actul juridic nu are caracter comercial.

Aceasta înseamnă că vor fi incidente, în caz de litigiu, dispoziţiunile legii civile cu

privire la divizibilitatea obligaţiunilor în cazul pluralităţii de debitori. În acelaşi sens

s-au pronunţat constant şi instanţele de judecată: “Plata solidară nu poate să se

aplice decât atunci când rezultă dintr-o stipulaţie expresă primită, sau din

calitatea coobliganţilor care să fie comercianţi. Când una din aceste condiţii nu

este îndeplinită, atunci conform art. 42 C.com alineatul ultim fiecare nu poate fi

răspunzător decât pentru partea de obligaţie pe care şi-a luat-o”208.

Operaţiunile din domeniul agriculturii.

Interpretarea dispoziţiilor Codului comercial român.

Potrivit art. 5 din Codul comercial, “Nu se poate considera ca fapt de

comerţ… vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe

pământul său, sau cel cultivat de dânsul”.

Reforma legislativă ulterioară anului 1989 a avut printre altele, ca efect,

abrogarea unui mare număr de articole din Codul comercial.

Cu toate acestea, până în prezent, prevederile art. 5, au fost menţinute,

continuându-se în acest fel tradiţia de peste un secol în a se considera că

agricultorul trebuie protejat, ferindu-l de riscurile la care s-ar expune dacă ar

dobândi calitatea de comerciant ca urmare a operaţiunilor pe care le face.

Astfel, legiuitorul a considerat că au caracter civil vânzarea productelor pe

care proprietarul sau cultivatorul le-a obţinut de pe terenul său sau cel cultivat de

dânsul. Din textul legii rezultă că agricultorul nu trebuie, în mod obligatoriu, să fie

şi proprietarul terenului de pe care a obţinut productele pe care le vinde209. Locul

208 C.A.Bucureşti, II, nr. 8 din 19 ian.1905, Cond, p.14-15, citată de E. Antonescu, op. cit., vol. I, 1908, p. 278.209 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 60.

86

în care vinde, precum şi persoana căreia îi vinde productele nu schimbă

calificarea actului, el fiind şi rămânând civil, ca regulă, pentru agricultor.

Valorificarea profitabilă, pentru a se relua ciclul de producţie şi pentru a se

asigura traiul agricultorului şi a familiei sale, presupune executarea unor

operaţiuni de prelucrare, de transformare a productelor. Prelucrarea din care

rezultă produse derivate se consideră că este un mijloc accesoriu al activităţii de

producţie agricolă şi are ca scop numai crearea unor condiţii favorabile desfacerii

către consumator, a acestor produse210.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: “Sunt socotite acte de

comerţ, conform art. 3 şi 258 Cod comercial, numai vânzarea lucrurilor mobile în

genere, conferite sau dobândite în scop de revânzare, iar nu şi vânzarea

produselor proprii, ori transformarea sau prelucrarea lor, cu condiţiunea însă ca

această operaţie să nu depăşească cercul unei industrii, adică această activitate

să nu constituie o activitate independentă de cea de producător şi o ramură de

industrie aparte; în speţă, este vorba de transformarea strugurilor în vin, ceea ce

nu constituie o activitate independentă de cea de viticultor”211.

Cuvântului “agricultură” nu trebuie să i se dea un sens restrâns, adică să se

refere numai la obţinerea de producţii cerealiere. El însumează în înţelesul său şi

alte activităţi cum ar fi: floricultura, horticultura, silvicultura, creşterea animalelor

etc212.

Jurisprudenţa a decis că213: “Face însă act de comerţ agricultorul care nu

se mărgineşte a vinde produsul albinelor sale, ci cumpără miere şi ceară de la

alţii, în cantitate mare, spre a le preface şi a le vinde”. Aceasta înseamnă că

agricultorul care cumpără în scop de revânzare producte devine comerciant

pentru că el săvârşeşte în acest caz un fapt de comerţ obiectiv prevăzut în art. 3

din Codul comercial. Nu aceiaşi calificare se poate da cumpărării în scop de

îngrăşare de animale tinere, pentru că activitatea principală a agricultorului care

are asemenea preocupări este creşterea, îngrijirea animalelor, cumpărarea 210 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 60.211 Cas III, dec 2440 din 1937, Practica judiciară în materie comercială vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 32.212 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 60.213 Trib. Comme. La Rochelle, 9 mai 1919, Pandectele Române, III, 1938.

87

iniţială având caracter accesoriu la cea principală, agricultura

Exploataţiile agricole.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile

agricole a fost reglementat caracterul comercial sau necomercial al acestor

forme de organizare a proprietăţii.

Exploataţiile agricole sunt forme complexe de organizare a proprietăţii, prin care

se pun în valoare pământul, animalele şi celelalte mijloace de producţie,

interconectate într-un sistem unitar, în vederea executării de lucrări, prestări de

servicii şi obţinerii eficiente de produse agricole (art. 1 din Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 108/2001).

Exploataţiile agricole vor putea fi formate din una sau mai multe proprietăţi

de terenuri, animale şi mijloace necesare procesului de producţie agricolă,

conducerea şi administrarea acestora urmând a fi asigurată de specialişti

acreditaţi de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, la propunerea

organelor de specialitate de la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti.

Articolul 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului apreciază că

exploataţiile agricole se vor diferenţia în funcţie de:

natura juridică a acesteia;

forma de proprietate;

natura activităţii pe care o desfăşoară;

mărimea economică şi dimensionarea acesteia:

comerciale;

familiale.

Pentru ca o exploataţie agricolă să poată fi considerată comercială trebuie

să aibă următoarele dimensiuni minime:

Pentru sectorul vegetal:

a) cereale, plante tehnice şi medicinale:

zona de câmpie, 110 ha;

zona de deal, 50 ha;

88

pajişti naturale cultivate şi culturi furajere pentru zona de munte, 25 ha;

legume, 2 ha;

plantaţii de pomi şi pepiniere, 5 ha;

căpşunerii, arbuşti fructiferi, 1 ha;

plantaţii de vii nobile, pepiniere şi hamei, 5 ha;

sere şi solarii, 0,5 ha.

B. Pentru sectorul animalier:

vaci de lapte, 15 capete;

taurine la îngrăşat, 50 capete;

oi sau capre, 300 capete;

porci, 100 capete;

alte specii de animale, 100 capete;

găini ouătoare, 2000 capete;

păsări pentru carne, 5000 capete;

alte specii de păsări, 1000 capete;

apicultură, 50 familii.

C. Pentru sectorul piscicol:

bazine amenajate pentru producerea puietului, peste 10 ha;

bazine amenajate pentru producerea peştelui de consum, peste 20 ha;

păstrăvării 1 ha (art. 5 alin 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

108/2001).

Sunt considerate a fi exploataţii familiale exploataţiile agricole cu dimensiuni sub

limitele prevăzute la art. 5 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

108/2001.

Constituirea exploataţilor agricole se poate face cu:

a) terenurile dobândite în proprietate de persoanele fizice sau juridice, conform

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi ale Legii nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor

forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale

Legii nr. 167/1997, cu modificările ulterioare;

b) terenurile dobândite prin acte între vii şi pentru cauză de moarte;

89

c) terenurile rezultate în urma schimburilor efectuate conform prevederilor art. 12

şi 13 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;

d) terenurile rezultate prin asocierea liber consimţită a proprietarilor individuali;

e) terenurile arendate;

f) tenurile concesionate;

g) terenurile în proprietate comună, deţinută în devălmăşie;

h) terenurile în proprietate comună, pe cote-părţi (indiviziune).

CAPITOLUL III.

COMERCIANŢII

3.1. NOŢIUNEA DE COMERCIANT ŞI CATEGORIILE COMERCIANŢILOR

90

Codul comercial român are la bază sistemul obiectiv iar reglementarea sa

se aplică oricărei persoane care săvârşeşte anumite fapte de comerţ obiective

prevăzute de art.3 C.com., indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau

nu calitatea de comerciant. Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter

profesional, persoana în cauză devine comerciant (art.7 C.com.), dar dacă

săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter accidental, raportul juridic care se

naşte este supus legilor comerciale, însă persoana păstrează calitatea de

necomerciant (art.9 C.com.).

Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii, cât

şi necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se realizează de

către comercianţi.

Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului, ci precizează cine are

calitatea de comerciant. Astfel, art. 7 C.com. prevede că „sunt comercianţi aceia

care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită, şi societăţile

comerciale” . Deci, au calitatea de comerciant persoanele fizice care săvârşesc

fapte de comerţ ca profesiune obişnuită şi societăţile comerciale care au ca

obiect activitatea comercială.

Potrivit art.7 C.com., comercianţii se împart în două categorii: comercianţi

persoane fizice şi societăţile comerciale; acestea sunt principalele categorii de

comercianţi, dar nu sunt singurele, la acestea adăugându-se, conform art.1

alin(2) din Legea nr.26/1990, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste. Prin

Legea nr.161/2003 a fost reglementată o nouă categorie de comercianţi –

grupurile de interes economic214.

Persoanele fizice- în concepţia Codului comercial, comerciantul

persoană fizică este definit nu prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional,

ci prin actele şi operaţiunile, adică faptele de comerţ, pe care le săvârşeşte în

mod profersional.

214 A se vedea Legea nr.85/2002 privind procedura insolvenţei, Infra, nr.1117 şi urm.

91

Condiţiile în care persoanele fizice pot desfăşura o activitate comercială

sunt stabilite în O.U.G. nr.44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de

către persoanele fizice autorizate, întreprinderile indivuduale şi întreprinderile

familiale215.

Potrivit acestei reglementări, orice persoană fizică, cetăţean român sau

cetăţean al altui stat membru al Uniunii Europene ori a Spaţiului Economic

European poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în

condiţiile prevăzute de lege(art.3 din Ordonanţă)216.

Reglementarea ordonanţei se aplică pentru activităţile prevăzute în Codul CAEN

desfăşurate în condiţiile stabilite de ordonanţă.

Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în următoarele

modalităţi: individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; ca

întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale; ca membru al unei

întreprinderi familiale.

a). Persoana fizică autorizată- poate desfăşura activitate economică,

individual şi independent, folosind, în principal, forţa de muncă şi aptitudinile sale

profesionale. Ea nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru

desfăşurarea activităţii pentru care este autorizată.

Pentru desfăşurarea activităţii, persoana îşi pote constitui un patrimoniuz

de afectaţiune, ca fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice. Pentru

obligaţiile asumate, paersona fizică autortizată răsapunde cu patrimoniul de

afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniu

său.

b). Persoana fizică, în calitate de întreprinzător titular al unei întreprinderi

individuale- poate desfăşura o activitate economică în calitate de întreprinzător

titular al unei întreprinderi individuale; are calitatea de întreprinzător persoana

care organizează o întreprindere economică.

215 M.Of. Partea II, nr.328/25.04.2008- anterior, persoanele fizice puteau desfăşura activităţi economice numai în baza unei autorizaţii administrative, a se vedea Legea nr.300/1990 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară Activităţi econbomice în mod independent(în prezent abrogată).216 Reglementarea ordonanţei nu se aplică profesiilor liberale, precum şi a activităţilor economice ce sunt reglementate prin legi speciale.

92

Prin întreprindere economică se înţelege o activitate economică

desfăşurată în mod organizat, permanent şi sitematic, conbinând resurse

financiare, forţă de muncă atrasăm, materii prime, mijloace logistice şi informaţie,

pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit ordonanţei, întreprinderea individuală este organizată de un

întreprinzător persoană fizică şi este lipsită de personalitate juridică. Pentru

organizarea şi exploatarea întreprinderii, întreprinzătorul, în calitate de angajator

persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă.

c). Persoana fizică, în calitate de membru al unei întreprinderi familiale-

întreprinderea familială poate fi constituită, conform ordonanţei, din 2 sau mai

mulţi membrii ai unei familii. Prin familie, ordonanţa înţelege soţul soţia, copii

acestora, care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii

familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulewa inclusiv. Potrivit dispoziţiilor

ordonanţei, întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire,

încheiat între membrii familiei, în formă scrisă. Fiind lipsită de personalitate

juridică, întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi îi este intersiză

angajarea terţelor persoane cu contract de muncă.

Societăţile comerciale

Codul comercial precizează că societăţile comerciale au calitatea de

comerciant. Într-adevăr, prin însuşi obiectul lor comercial, societăţile comerciale

sunt recunoscute în calitate de cmerciant.

În prezent, prin societăţi comerciale trebuie să înţelegem, atât societăţile

comerciale constituite în condiţiile Legii nr.31/1990, cât şi societăţile comerciale

cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr.15/1990.

Regiile autonome – aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea

unităţilor economicxe de stat, în temeiul Legii nr.15/1990, în ramurile strategice

ale economiei naţionale. Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă

93

cu cea a societăţilor comerciale şi sunt persoane juridice ce-şi desfăşoară

activitatea pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

Organizaţiile cooperatiste – Potrivit legilor organice, organizaţiile

cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi

prestări servicii. Ele beneficiază de personalitate juridică şi îşi desfăşoară

actvitatea pe baza principiilor gestiunii economice.

Grupurile de interes economic.

Grupul de interes economic (GIE) reprezintă o formă asociativă al cărei scop

este înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economicxe a membrilor săi, precum şi

îmbunătăţirea rezultatelor activităţii respective. Potrivit Legii nr.16/2003, grupul

de interes economic are calitatea de comerciant când obiectul său de activitate

are caracter comercial.

3.2. Capacitatea comerciantului persoană fizică

O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la

împlinirea vârstei de 18 ani (Legea nr.507/2002).

Art. 13 din Codul comercial, dispoziţie încă în vigoare se referă la

imposibilitatea celor ce exercită puterea părintească să continue comerţul în

interesul unui minor, în lipsa unei autorizaţii speciale, dată în principiu prin

intermediul instanţei. Din textul de lege rezultă că minorul nu poate desfăşura

activitatea comercială şi deci nu poate avea calitatea de comerciant. Nici minorul

cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu vârsta între 14-18 ani, nu poate fi

comerciant, chiar dacă, pentru unele acte juridice(ex. Contractul de muncă),

minorul are capacitate deplină de exerciţiu începând cu vârsta de 16 ani, nefiind

nevoie de încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.

94

Conchidem prin a spune că:

- comercianţii persoane fizice pot presta activităţi economice în mod

independent numai de la vârsta de 18 ani, de la această vârstă

dobândind capacitate comercială;

- persoanele fizice pot presta activitate în cadrul asociaţiilor familiale de la

vârsta de 16 ani, în calitate de angajaţi proprii ( aşa cum îi defineşte

Legea nr.507/2002 în cuprinsul art.3 alin.1), cu condiţia să nu aibă

calitatea de reprezentanţi ai acelor asociaţii familiale.

Pe aceeaşi linie de idei, se consideră că nu au capacitatea de comercianţi

nici interzişi judecătoreşti , atâta vreme cât nici aceştia nu au capacitate deplină

de exerciţiu, neavând practic discernământul faptelor pe care le realizează,

datorită stării de alienaţie mintală.

3.3. Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii

Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter speculativ, în sensul

că urmăreşte obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercială

să nu poată fi exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate

de intreresele generale ale societăţii. Existând o incompatibilitate de interese,

legea interzice persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să exercite

comerţul cu caracter profesional. Scopul urmărit prin instituirea acestor

incompatibilităţi este să asigure demnitatea şi prestigiul funcţiei sau profesiei în

cauză.

Chiar dacă o persoană are capacitatea de a exercita un comerţ în nume

propriu, anumite legi speciale pun în discuţie o serie de incompatibilităţi sau

decăderi, ce nu permit sau nu mai permit ca acea persoană să devină

comerciant.

Incompatibilităţi – nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o deţin:

- parlamentarii;

95

- funcţionarii publici, în condiţiile specifice impuse de statutul propriu217;

- magistraţii(judecătorii, procurorii);

- militarii etc.

Totodată, nu pot fi comercianţi datorită profesiei, acele persoane care

exercită profesiuni liberale.

- avocaţii218;

- notarii219;

- medicii etc.

Decăderile - au în vedere faptul că o persoană poate deveni comerciant în

măsura în care în cadrul profesiei respective(de comerciant) reputaţia sa nu este

atinsă de săvârşirea unor fapte ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de

calitate.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale220, persoanele care au fost

condamnate penal pentru una din faptele(infracţionale) prevăzute de lege – art.1

lit.i)-p) din Legea nr.12/1990, modificată – nu mai pot exercita profesiunea de

comerciant; evident trebuie să existe o hotărâre judecătorească prin care să se fi

interzis condamnatului exercitarea profesiei de comerciant, ca o pedeapsă

complementară (în condiţiile art.64 C.penal).

Interdicţiile - pot fi legale sau convenţionale.

Interdicţile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul

comerţului particular (privat) şi care sunt monopol de stat (ex. prelucrarea

tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase), sau

activităţi care sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau comercializarea

unor droguri sau narcotice în alt scop decât medicament).

217 Legea privind statutul funcţionarilor publici, nr.188/1999, republicată în M.Of. nr.251/2004218 A se vedea Legea pentru organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat nr.51/1995219 A se vedea Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, nr.35/1995220 A se vedea Legea nr.12/1990, modificată şi completată prin Legea nr.42/1991 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite

96

Interdicţiile convenţionale – sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în

contract şi produc efecte între părţile contractante. De exemplu, într-un contract

de vânzare a fondului de comerţ se poate stabili o clauză prin care vânzătorul

fondului de comerţ se obligă ca o anumită perioadă de timp, să nu facă acelaşi

gen de comerţ sau să nu se restabilească în acel loc pentru a exercitarea

aceluiaşi comerţ.

Tot astfel, interdicţiile convenţionale pot rezulta din clauze de exclusivitate,

prin care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu vândă decât anumite

produse(în speţă, cele fabricate de producător), deci distribuitorul este

incompatibil de a „desface” alte categorii de produse.

3.4.Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege

O altă condiţie necesară exercitării activităţii de comerţ este obţinerea de

către comerciant a autorizaţiei prevăzute de lege.

Autorizaţia se eliberează la cerere de către primarii comunelor, oraşelor,

municipiilor, respectiv ai sectoarelor municipiului Bucureşti pe ale căror raze

teritoriale îşi au domiciliul persoanele fizice.

În cazul în care autorizaţia este solicitată de o parsoană fizică ce nu are

domiciliul în România, competenţa eliberării unei astfel de autorizaţii revine

primarilor unitîţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază persoana în cauză îşi

are reşedinţa.

Menţionăm astfel, că în conformitate cu dispoziţiile art.1 alin.1 din Legea

nr.507/2002, pot desfăşura activităţi economice în mod independent, sau pot

constitui asociaţii familiale nu numai cetăţenii români ci şi cetăţenii statelor

membre ale Uniunii Europene şi ale celorlalte state aparţinând spaţiului

european.

Pentru obţinerea autorizaţiei, persoana fizică sau, după caz,

reprezentantul asociaţiei familiale trebuie să depună o documentaţie formată din:

- cazierul judiciar;

97

- copii ale actelor de identitate;

- certificatul medical,

- în cazul persoanelor fizice, cetăţeni străini, se vor depune actele din care

să rezulte locul de reşedinţă al acestora în România,

- documentele care să ateste calificarea profesională .

Un asemenea act este necesar pentru că una din condiţiile impuse de art.4

alin.1 din Legea nr.507/2002, este existenţa unei calificări corespunzătoare

desfăşurării activităţii economice pentru care se solicită autorizaţia.

În vederea dovedirii profesionale, legea impune depunerea unor acte:

- diploma sau certificatul de absolvire a unei instituţii de învăţământ,

eliberată în condiţiile legii, în specialitatea pentru care se solicită

autorizaţie;

- certificatul de absolvire a unei forme de pregătire profesională

orgabnizată în condiţiile legii în vigoare;

- certificatul de competenţă profesională eliberat de instituţiile abilitate

conform legii în vigoare,

- cartea de meşteşug ( care atestă pregătirea într-o anumită profesiune);

- orice alte acte, care în conformitate cu legea fac dovada pregătirii

profesionale în domeniul de activitate pentru care solicită autorizaţia.

Pentru ca cetăţenii străini să poată obţine autorizaţia pentru desfăşurarea

unei activităţi economice în mod independent sau pentru a deveni membru într-o

asociaţie familială este necesar să depună şi atestatul de recunoaştere şi

echivalare a diplomei, sau certificatului de absolvire a unei forme de învâţământ

în specialitate , eliberat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Centrul Naţional

de Recunoaştere şi echivalare a Diplomelor.

Exercitarea activităţilor economice fără autorizaţia emisă în condiţiile legii

constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

Legea nr. 507/2002 impune principiul unicităţii autorizaţiei – astfel,

conform art.6 alin.3, o persoană fizică, sau, după caz, o asociaţie familială nu au

dreptul de a deţine decât o singură autorizaţie.

98

Autorizaţia poate fi suspendată , în cazul în care titularul încalcă

dispoziţiile legii, sau anulată, în cazul în care intervine o renunţare la autorizaţie;

cererea de renunţare se adresează în formă scrisă aceloraşi autorităţi care au

emis autorizaţia, soluţionându-se în termen de 15 zile lucrătoare de la data

înregistrării ei.

3.4. Statutul juridic al comerciantului

Comerciantul beneficiază de anumite drepturi dar are şi obligaţii, care

împreună formează conţinutul statutului juridic al acestuia. Din obligaţii cele mai

importante ale comerciantului fac parte,

- înregistrarea în registrul comerţului,

- întocmirea actelor comerciale.

Potrivit art.7 din O.U.G. nr.44/2008, persoanele fizice au obligaţia ca, înainte

de începerea comerţului să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în

cursul exercitării şi la încetarea comerţului să ceară înscrierea în acelaşi registru

a menţiunilor privind actele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

Persoanele fizice care solicită înmatricularea rebuie să declare pe propria

răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia

specifică în domeniul sanitar veterinar, protecţia mediului şi al protecţiei muncii.

Pentru îndeplinirea acestor condiţii trebuie respectate dispoziţiile art. 5,15 şi urm

din Legea nr.359/2004.

Înmatriculările sau înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei

încheieri a judecătorului delegat sau a hotărârii tribunalului în cazurile prevăzute

de lege.

Încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte

înregistrări în registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai

99

recursului soluţionat de curtea de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul

sau sediul comerciantului.

Pe parcursul execitării comerţului, potrivit art.21 din Legea nr.26/1990,

republicată, comerciantul este obligat să evidenţieze în registrul comerţului toate

modificările privitoare la :

- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită

asupra fondului de comerţ;

- date privind identificarea împuternicitului;

- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de com erţ şi de serviciu,

denumirile de origine, firma, emblema asupra cărora comerciantul

persoană fizică are un drept,

- hotărârea de divorţ a comerciantului şi aceea de partajare a bunurlor

comune, pronunţate în timpul exercitării comerţului,

- hotărârea judecătorească de punere sub intedicţie a comerciantului sau

de instituire a curatelei acestuia;

- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după

caz, precum şi înscierea menţiunilor corespunzătoare;

- hotărârea judecătorească de condamnare a comeciantului,

administratorului, pentru fapte care îl fac nedemn sau incompatibil să

exercite această activitate,

- orice altă modificare privitoare la actrele, faptele şi menţiunile

înregistrate.

Potrivit art.24 din Legea nr.26/1990, republicată, în situaţia în care

comerciantul are sediul în străinătate şi înfiinţează în România sucursale şi/sau

filiale, este obligat să respecte dispoziţiile legale referitoare la înmatricularea,

menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din tară.

O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele

contabile a activităţii pe care o desfăşoară.

Potrivit Codului comercial, registrele obligatorii pentru comercianţi sunt:

registrul-jurnal, registrul inventar, registrul copier.

100

Registrele contabile, actele şi documentele care satu la baza

înregistrărilor, potrivit art.25 din Legea nr.82/1991, se păstreză timp de 10 ani, cu

începere de la data încheierii exerciţiului financiar, cu excepţia statelor de salarii

care se păstreză timp de 50 ani.

3.5. Obligaţii ale comercianţilor –

Comercianţilor le mai revin şi alte obligaţii legate de activitatea contabilă,

cum ar fi ţi obligaţia de întocmire a situaţiilor financiare anuale.

În situaţia în care nu se respectă obligaţiile ce-i revin în legătură cu

organizarea şi conducerea contabilităţii, potrivit dispoziţiilor art.35 din Legea

nr.82/1991, republicată, comerciantul răspunde contravenţional pentru

încălcarea următoarelor norme:

- utilizarea şi reţinerea registrelor contabile,

- întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru

operaţiunile efectuate, păstrarea şi arhivarea acestora precum şi

reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse,

- efectuarea inventarierii patrimoniului;

- întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale;

- întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite de

Ministerul Finanţelor Publice;

- nedepunerea declaraţiilor din care să rezulte că, comercianţii nu au

desfăşurat activitate.

De asemenea, reprezintă contravenţie deţinerea de orice titlu de bunuri

materiale, titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi

efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate.

Potrivit art.37 din Legea nr.82/1991, coroborat cu art.289 şi art.291 C.penal,

constituie infracţiune de fals intelectual efectuarea cu ştiinţă a unor înregistrări

inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a unor înregistrări în contabilitate, având

101

ca scop denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor

patromoniale care se referă la bilanţul contabil.

Îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale potrivit Codului fiscal, reprezintă o altă

principală obligaţie a comerciantului. Aceste obligaţii fiscale sunt:

- plata impozitului pe profit;

- plata impozitului pe venituri;

- plata T.V.A.-ului;

- alte taxe şi impozite datorate statului.

Nerespectarea acestor obligaţii duce la răspundere contravenţională sau

penală, conform prevderilor Legii nr.87/1994, republicată, privind combaterea

evaziunii fiscale.

Evaziunea fiscală, reprezintă „sustragerea prin orice mijloace de la impunerea

sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate

bugetului de stat, bugetelor locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi

bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice

române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili”.

Organizarea şi conducerea de evidenţe duble, alterarea sau distrugerea de

acte contabile, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile sunt

infracţiuni şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor

drepturi(Legea nr.11/1991 art.1.). Aceeaşi lege, modificată şi completată de

Legea nr.298/2001 privind combaterea concurenţei neloiale221, stabileşte faptele

pe care legiuitorul le califică ca infracţiuni neloiale (art.5), respectiv:

a). folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau

model industrial, unei embleme sau a unui ambalaj de natură să producă

confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

b). Punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a cărui

comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul

asupra calităţii produsului/serviciului,

221 Legea nr.11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale a fost modificată prin Legea nr.298/2001, publicată în M.Of. nr.313/2001

102

c). folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror

obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură

cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de

comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate

agriculturii, care conţin produşi chimici noi,

d). divulgarea unor informaţii prevăzute la lit.c), cu excepţia situaţiilor în care

dezvăluirea acestor informaţii este necesară protejării publicului sau cu excepţia

cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate

contra exploatării neloiale;

e). divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţ,

fără consimţământul deţinătorului său legitim;

f). divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane

aparţinând autorităţilor publice;

g). producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre

vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind

brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice etc, în scopul de a-i duce în

eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.

Altfel spus, comerciantul care încalcă sau nesocoteşte dispoziţiile legale,

privind concurenţa cinstită sau loială poate să răspundă penal, contravenţional şi

civil, prin plata unor despăgubiri pentru daunele pricinuite. Principalele practici

de concurenţă neloială pot fi grupate în următoarele categorii: confuzia,

denigrarea, dezorganizarea, acapararea clientelei prin oferirea de avantaje222.

222 A se vedea Convenţia de la Paris, pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883, cu revizuirile şi modificările ulterioare; Legea nr.11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare.

103

CAPITOLUL IV.

SOCIETĂŢILE COMERCIALE –CONSTITUIRE ŞI ÎNMATRICULARE

4.1. Consideraţii introductive

Dispoziţiile Codului civil român, arată că societatea este un contract, prin

care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop

de a împărţi foloasele ce ar putea deriva. Societatea comercială trebuie să aibă

un obiect licit şi să fie contractată spre folosul comun al părţilor ( art.1491 şi

art.1492).

104

Orice societate are un scop lucrativ iar asociaţii pot urmări atât realizarea

unor beneficii cât şi foloasele de altă natură223. Spre deosebire de reglementarea

în materie civilă, societatea comercială are personalitate juridică proprie – în

raporturile cu terţii şi faţă de asociaţi, societatea comercială este o persoană

juridică distinctă224.

Societatea comercială se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în

mod liber. După dobândirea personalităţii juridice societatea comercială devine

un subiect de drept autonom şi rolul voinţei părţilor se estompează. Cu toate

acestea, originea contractuală se răsfrânge în organizarea şi funcţionarea

societăţii comerciale.

În doctrină, se consideră că societatea comercială are natură juridică

dublă, adică: contractuală şi instituţională, laturi ce se îmbină şi completează

reciproc.

Noţiunea de societate comercială este folosită în legislaţiile statelor, în

care dreptul comercial are o existenţă de sine stătătoare. În celelalte legislaţii,

nu există o distincţie formală între societăţile civile şi cele comerciale.

4.2. Clasificarea societăţilor comerciale

O primă clasificare a societăţilor comerciale a fost realizată prin

intermediul Legii privind transformarea fostelor unităţi socialiste de stat în

societăţi comerciale şi regii autonome, nr.15/1990.

Astfel, această lege a încercat să facă o delimitare a societăţilor

comerciale ţinându-se cont de titularul de capital:

-societăţi cu capital integral de stat,

- societăţi cu capital mixt(de stat şi privat);

- societăţi cu capital integral privat.

223 C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională, Bucureşti, 1929, p. 994 şi urm.224 Legea nr.31/1990 art.1. alin.2, privind societăţile comerciale, republicată.

105

După adoptarea Legii nr.31/1990, s-a revenit la clasificarea societăţilor

comerciale după natura lor, în societăţi cu capitaluri şi societăţi de persoane. Alături de societăţile de persoane şi cele de capital, ca societate de graniţă, care

împrumută atât trăsături specifice societăţilor de persoane cât şi de la cele de

capital, s-a constituit societatea cu răspundere limitată,societate care, în

special în actuala conjunctură social-economică din România, reprezintă forma

cea mai uzitată.

Ţinând cont de întinderea sau gradul răspunderii asociaţilor, societăţile

comerciale se divid în trei grupe: societăţi cu răspundere limitată, societăţi cu

răspundere nelimitată şi societăţi cu răspundere mixtă.

În societăţile cu răspundere nelimitată, obligaţiile sociale sunt garantate

cu patrimoniul social şi cu răspunderea nemărginită şi solidară a tuturor

asociaţilor(aici se include societatea în nume colectiv).

În societăţile cu răspundere limitată, obligaţiile sociale sunt garantate

numai cu patrimoniul social. Acţionarii sau asociaţii răspund numai până la

concurenţa capitalului social subscris. În această grupă se află societatea

anonimă pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

În societăţile cu răspundere mixtă, obligaţiile sociale sunt garantate cu

patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor

comandidaţi şi cu răspunderea limitată a asociaţilor comanditari, până la

concurenţa aportului lor- în această grupă se cuprind societăţile în comndită

simplă şi societăţile în comandită pe acţiuni.

În funcţie de forma de constituire, se cunosc mai multe tipuri de societăţi:

societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în

participaţiune, societatea anonimă pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni

şi societatea cu răspundere limitată.

Între formele de societăţi reglementate, legea română nu include şi

societatea în participaţiune, aceasta din urmă fiind fără personalitate juridică este

admisă de Codul comercial, în art.251-256.

106

După provenienţa capitalului social se disting două tipuri de societăţi:

societăţi cu capital autohton, de stat sau privat, şi societăţi cu capital străin,

sub forma de investiţiii directe.

Condiţiile de finanţare şi de funcţionare a societăţilor comerciale cu

participare străină prezintă anumite particularităţi, determinate de elementele de

extraneitate pecare le conţin.

4.3. Constituirea societăţilor comerciale

Societatea comercială se înfiinţează printr-un contract, care îi determină

structura originară. În funcţie de forma de constituire, actul constitutiv va conţine,

pe lângă contractul de societate şi un statut. Dacă societatea se constituie prin

voinţa unei singure persoane se întocmeşte numai statutul.

Prin contractul de societate, două sau mai multe persoane convin să

desfăşoare împreună o activitate comercială şi să aducă un aport, în vederea

împărţirii beneficiilor rezultate.

Contractul de societate se individualizează prin următoarele caractere

juridice: plurilateral, întrucât presupune mai multe persoane care lucrează în

interes propriu; cu titlu oneros, deoarece fiecare contractant urmăreşte

obţinerea unui avantaj, materializat în beneficii; consensual, pentru că se

încheie prin simplul acord de voinţă al asociaţilor, predarea bunurilor care

constituie obiectul aporturilor fiind numai un act de executare; comutativ, dat

fiind că întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile este cunoscută din

momentul încheierii contractului; cu executare succesivă, fiindcă obiectul şi

scopul contractului se înfăptuiesc în timpul existenţei societăţii. Faţă de obligaţiile

care revin părţilor, contractul de societate reprezintă o uniune de interese.

Elementele specifice ale contractului de societate sunt: aportul asociaţilor, exercitarea în comun a unor activităţi comerciale şi realizarea de beneficii, care se împart între asociaţi.

107

Aportul asociaţilor – pentru constituirea capitalului social, asociaţii sunt

ţinuţi să aducă aporturile la care s-au obligat.

Prin aport se înţelege obligaţia asumată de fiecare asociat de a preda un

anumit bun, însă potrivit sensului juridic al noţiunii, obligaţia de dare sau facere

nu implică imediata prestare a bunului în momentul încheierii contractului;

asociatul se obligă a preda ulterior bunul promis.

Obligaţia de aducere a aportului există pentru toţi asociaţii. Constribuţia

asociaţilor la formarea capitalului social nu este necesar să fie de valoare egală

sau de aceeaşi natură. Obiect al aportului poate fi orice bun mobil sau imobil,

corporal sau incorporal, care prezintă valoare economică. Aportul poate consta

într-un fond de comerţ, un brevet de invenţie, o marcă de fabrică, un drept de

concesiune, dacă nu are caracter strict personal, un credit personal sau

comercial etc.

Aporturile pot fi în numerar, în natură sau în industrie.

Sumele de bani fiind necesare începerii activităţii, aporturile în numerar

sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.

Aporturile în natură sunt acceptate la toate formele de societate

comercială. Ele se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi

prin predarea efectivă a bunurilor. Asociatul poate aduce bunul în societate cu

titlu de proprietate, uzufruct sau uz. În absenţa unei stipulaţii contrare, bunurile

aduse aport societăţii devin proprietatea acesteia, din momentul înmatriculării în

registrul comerţului.225

Prin aporturile în industrie se înţelege munca sau activitatea personală pe

care asociatul se obligă să o desfăşoare în societate. Astefl, asociatul pune la

dispoziţia societăţii cunoştinţele sau tehnicile sale profesionale – aportul în

muncă nu este cuprins în capitalul social, întrucât nu poate constitui un element

al gajului creditorilor sociali.

225 În acest sens, art.16 alin.2 şi art.65 alin. 1 Legea nr.31/1990; art.1509 C.civ.

108

Aporturile în muncă se pot aduce de către asociaţi în societatea în nume

colectiv şi în societatea în comandită simplă. În schimbul aportului în muncă,

asociaţii au dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului social, fiind

însă obligaţi să participe şi la pierderi.

Capitalul social – nu coincide cu patrimoniul societăţii comerciale,

acestea fiind distincte şi opuse.

Suma totală a aporturilor aduse de părţi la constituirea societăţii formează

capitalul social. Cu respectarea formelor legale, capitalul social se exprimă în

monedă şi reprezintă o cifră contractuală, care se stabileşte la înfiinţarea

societăţii. Capitalul social nu poate fi modificat decât în cazurile prevăzute de

lege, printr-o decizie a adunării generale. Capitalul social se înscrie în bilanţul

societăţii: la pasiv capitalul social este concretizat printr-un post fix, iar la activ de

un fond echivalent de bunuri.

Capitalul social reprezintă măsura drepturilor asociaţilor, regulatorul

raporturilor cu terţii şi gajul general al creditorilor sociali. În conformitate cu

mărimea capitalului social, se determină beneficiile şi se calculează rezervele.

Patrimoniul societăţii- reprezintă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor

care au valoare economică. Patrimoniul societăţii este o universalitate juridică, ce

există distinct de elementele sale componente şi independent de conţinutul său

concret.

Spre deosebire de capitalul social, care nu are o existenţă reală, în

compunerea patrimoniului intră toate bunurile societăţii. Evidenţiat în bilanţul

societăţii, patrimoniul cuprinde activul social sau fondul social şi pasivul social. În

funcţie de activitatea comercială a societăţii, compoziţia şi valoarea patrimoniului

este variabilă şi nu fixă.

Realizarea şi împărţirea beneficiilor. Prin exrcitarea unei activităţi

comune, orice societate comercială urmăreşte realizarea de profituri. În funcţie

de rezultatele concrete înregistrate în societate, toţi asociaţii trebuie să participe

la împărţirea beneficiilor, cât şi la suportarea pierderilor.

109

Pin prisma acestor reguli, actul constitutiv nu permite clauza contractuală

prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor ori potrivit căreia unul

sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.

Beneficiile reprezintă diferenţa dintre activul şi pasivul societăţii

comerciale şi se constată prin întocmirea, în condiţiile legii, a situaţiei financiare

anuale. La societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii au

obligaţia de a constitui din beneficiile nete rezerve legale.

Beneficiile se împart asociaţilor sub formă de dividende şi se plătesc din

beneficiul net al societăţii comerciale. Beneficiul net se obţine prin scăderea din

beneficiul real a cheltuielilor şi cotelor prevăzute pentru fondul de rezervă şi

amortizare.

Dividendele se plătesc numai atunci când există beneficii care depăşesc

capitalul social. Pentru existenţa unei plăţi valabile, beneficiile trebuie să fie reale

şi utile, iar cuantumul lor să se stabilească în modul precizat prin contractul de

societate sau prin statut.

Dividendele reprezintă pentru asociat un drept social. De la data aprobării

situaţiilor financiare anuale, dreptul la beneficii se transformă într-un drept de

creanţă exigibil împotriva societăţii. Tot de la această dată, suma care revine

asociatului nu mai face parte din patrimoniul societăţii comerciale. Dacă

societatea este declarată în stare de faliment, asociatul se poate înscrie la masa

falimentară.

Împărţirea beneficiilor se face în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în

actul constitutiv, iar în absenţa acestora, partea de beneficii ce se acordă fiecărui

asociat va fi proporţională cu cota de participare la capitalul social vărsat.

4.4. Condiţiile de fond ale contractului de societate

Condiţiile de validitate ale contractului de societate sunt capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.

110

Pentru a participa la o societate comercială, trebuie îndeplinită condiţia de

a avea capacitate deplină de exerciţiu. Întrucât formarea capitalului social

presupune subscrierea aportului, încheierea contractului de societate implică un

act de dispoziţie.

Consimţământul asociaţilor trebuie să exprime intenţia de asociere pentru

a constitui o societate comercială; intenţia părţilor de a colabora în desfăşurarea

unei activităţi comerciale reprezintă un element specific, iar în absenţa conlucrării

părţilor, contractul de societate nu există.

Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liber exprimată, să fie făcută

cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie afectată de viciile de

consimţământ.

Obiectul contractului îl formează prestaţiile la care se obligă asociaţii,

prestaţii ce se concretizează prin aporturile ce se aduc pentru constituirea

capitalului social. În cadrul societăţii, prin obiect se înţelege activitatea ce

urmează să fie desfăşurată în vederea efectuării de acte de comerţ. Obiectul

societăţii este prevăzut în actul constitutiv şi permite delimitarea societăţilor

comerciale de cele civile. Activităţile comerciale pot privi comerţul, producţia,

executarea de lucrări, prestarea de servicii.

Obiectul societăţii comerciale trebuie să fie determinat, licit şi să nu

contravină ordinii publice. În cazul nerespectării cerinţelor legale, contractul fiind

afectat în întregul sîu, sancţiunea va fi nulitatea absolută a actului constitutiv.

Cauza contractului constă în realizarea unei activităţi comerciale, cu

scopul de a obţine beneficii destinate a fi împărţite între toţi asociaţii.

În conformitate cu dispoziţiile dreptului comun, cauza contractului de

societate licită şi morală; nerespectarea acestora duce la sancţionarea cu

nulitatea absolută a contractului de societate.

Condiţiile de fond ale contractului de societate

111

Contractul de societate se încheie sub semnătură privată, fiind semnat de

toţi asociaţii. Dacă societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică,

actul constitutiv se semnează de către fondatori.

Forma autentică a contractului de societate reprezintă o condiţie ad validitatem; nerespectarea formei impuse de lege atrage nulitatea absoltă.

După ce actul constitutiv dobândeşte data certă sau este autentificat, se

va solicita efectuarea înregistrării societăţii la oficiul registrului comerţului,

înregistrare ce se va realiza în baza unei încheieri a judecătorului delegat sau a

unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de cazul în care legea prevede

altfel. Odată înmatriculată, societatea va primi certificatul de înregistrare,

conţinând numărul de ordine în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare

atribuit de către Ministerul Finanţelor Publice. Înmatricularea societăţii în registrul

comerţului presupune şi autorizarea funcţionării acesteia.

Orice modificarea intervenită în actul constitutiv al societăţii comerciale

este supusă formalităţilor de publicitate. Astfel, actul constitutiv poate fi modificat

prin hotărârea adunării generale, adoptată în condiţiile legii, printr-un act adiţional

la actul constitutiv ori prin hotărârea instanţei judecătoreşti, în cazul excludeii

sau retragerii unui asociat.

Modificările care ar putea surveni în cadrul actului constitutiv al unei

societăţi comerciale pot privi persoana asociaţilor, denumirea societăţii, sediul

societăţii, obiectul de activitate, transmiterea părţilor de interes sau a părţilor

sociale, forma societăţii, fuziunea cu alte societăţi, divizarea societăţii, înfiinţarea

de sucursale ale societăţii, prelungirea duratei societăţii, dizolvarea şi lichidarea

societăţii.

4.5. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

Societatea comercială constituită în mod legal, cu îndeplinirea condiţiilor

de fond şi formă stabilite, dobândeşte personalitate juridică.

112

Din momentul recunoaşterii peronalităţii juridice, societatea comercială are

o firmă, un sediu social, o naţionalitate, un patrimoniu propriu, o voinţă socială şi o capacitate juridică specifică.

Firma - societatea comercială are un nume propriu, care se menţionează

pe firma socială. În legislaţiile comerciale, sub numele de „firmă” sunt

reglementate numele comerciantului persoană fizică, respeciv denumirea

societăţii comerciale226. Fiind un element important al fondului de comerţ, firma

este un indicator al activităţii economice desfăşurate de societatea comercială.

Firma unei societăţi de persoane se compune din numele a cel puţin

unuia dintre asociaţi, cu menţiunea privind forma juridică a societăţii, scrisă în

întregime.

Firma unei societăţi de captitaluri, se compune dintr-o denumire

proprie, de natură a se deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de o

menţiune referitoare la forma juridică a societăţii scrisă în întregime sau prin

prescurtare.

Pentru societatea de acţiuni sau comandită pe acţiuni, se aplică

principiul libertăţii firmei; asociaţii au libertatea de a alege denumirea societăţii,

care poate consta şi în numele unei persoane fizice.

Firma unei societăţi cu răspundere limitată, se compune dintr-o

denumire proprie, la care se adaugă numele unuia sau a mai multor asociaţi, şi

va fi însoţită de menţiunea privind forma juridică a societăţii comerciale, scrisă în

întregime sau prin prescurtare.

Firma sucursalei din ţara noastră a unei societăţi străine va trebui să

cuprindă şi menţiunea sediului principal din străinătate.

Sediul societăţii comerciale – orice societate comercială are un

domiciliu propriu, care constituie sediul social. Sediul social se prevede de către

asociaţi în actul constitutiv al societăţii ţinânde-se seama de locul unde se

226 A se vedea Legea nr.26/1990 art. 30-43

113

administrează societatea şi nu de locul unde se desfăşoară principala activitate

comercială a societăţii.

Determinarea sediului societăţii prezintă importante consecinţe, în funcţie

de acesta, se apreciază naţionalitatea societăţii comerciale, locul unde se

comunică actele de procedură, instanţa competentă să judece litigiile în care

societatea este parte etc.

Naţionalitatea societăţii – societatea comercială are o naţionalitate

proprie, care nu se identifică cu cetăţenia asociaţilor. Spre deosebire de

persoana fizică, societatea comercială are întotdeauna naţionalitate.

Noţiunea de naţionalitate exprimă apartenenţa societăţii la un anumit stat

şi sistem de drept; aparteneţa societăţii comerciale se poate stabili prin mai multe

criterii, cum ar fi: sediul social, înregistrarea sau înmatricularea, principala

exploatare şi controlul.

În dreptul nostru, pentru determinarea naţionalităţii societăţii comerciale se

foloseşte criteriul sediului social, astfel, societatea comercială cu sediul în ţara

noastră are naţionalitate română, fiind supusă legii române. Acelaşi criteriu este

aplicabil şi societăţilor comerciale cu participare străină.227

Patrimoniul societăţii – este distinct sau separat de cel al asociaţilor,

având un caracter autonom. Această autonomie a patrimoniului implică mai

multe consecinţe: bunurile care reprezintă aporturile asociaţilor intră în

patrimoniul societăţii, iar în absenţa unei stipulaţii contrare, bunurile aportate intră

în proprietatea societăţii, asociaţii dobândind astfel, în schimbul lor, părţi de

interes, părţi sociale sau acţiuni, care le dau dreptul la baneficii; bunurile incluse

în activul patrimoniului formează dreptul de gaj general al creditorilor sociali; între

datoriile societăţii şi creanţele unui asociat nu operează compensaţia; procedura

insolvenţei se aplică numai patrimoniului societăţii, acesta din urmă

administrându-se şi lichidându-se separat de patrimoniul asociaţilor.

227 A se vedea Legea nr.31/1990 art.1 alin.(2) şi art.280

114

Capacitatea societăţii – în calitate de subiect distinct de drepturi,

societatea comercială are capacitate juridică proprie, care este formată din

capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

În unele legislaţii228 , societatea comercială are o capacitate de folosinţă

funcţională, determinată de specialitatea scopului activităţii sociale. Drepturile şi

obligaţiile societăţii comerciale trebuie să corespundă scopului pentru care a fost

înfiinţată. Capacitatea de folosinţă este stabilită prin lege şi prin actul constitutiv

al societăţii comerciale, în funcţie de obiectul de activitate.

4.6. Clasificarea societăţilor comerciale

Principalele criterii de clasificare a societăţilor comerciale sunt: natura societăţii, obiectul de activitate, întinderea răspunderii ascociaţilor, forma de constituire şi provenineţa capitalului social.

- În funcţie de natura lor, societăţile comerciale se împart în: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri – distincţia dintre ele constând în modul de

formare al capitalului social.

Societăţile de persoane, se formează intuitu personae, pe baza

încrederii reciproce şi a calităţilor personale ale asociaţilor. Părţile de interes nu

sunt negociabile şi nici transmisibile. În categoria societăţilor de persoane se

cuprind: societatea în nume colectiv, societatea în comndită simplă şi societatea în participaţiune.

Societăţile de capitaluri, se întemeiază pe aportul părţilor la formarea

capitalului social.; părţile de capital, sub forma acţiunilor sunt negociabile şi

transmisibile. Din această categorie fac parte:societatea anonimă pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.

- În funcţie de obiectul de activitate, societăţile comerciale pot fi, de producţie de bunuri şi de comercializare a mărfurilor.

228 În acest sens, legislaţiile neolatine.

115

- Ţinând seama de întinderea răspunderii ascoiaţilor, societăţile

comerciale pot fi divizate în trei grupe: societăţi cu răspundere nelimitată,societăţi cu răspundere limitată, şi societăţi cu răspundere mixtă.

- În funcţie de forma de constituire, societăţile comerciale se împart în:

societatea în nume colectiv, societatea în comdită simplă, societatea în participaţiune, societatea anonimă pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

În sistemul dreptului român, Legea nr.31/1990 prevede în art.2 că

societăţile comerciale se pot constitui în una dintre următoarele forme: societatea

în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni,

societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

În formele de societăţi reglementate, legea română nu include şi

societatea în participaţiune. Acest tip de societate fără personalitate juridică este

admis de Codul comercial, art.251-256, prevede regimul asociaţiunii în

participaţiune.

În dreptul englez există două forme de societăţi comerciale: partnership şi company.

„Partnership” indică grupa societăţilor de persoane, iar „company” este o

desemnare generală pentru societăţile cu persoanlitate juridică.

- După provenienţa capitalului social, se disting : societăţi cu capital autohton, de stat sau privat, şi societăţi cu capital străin.

A. Societăţile de persoane

- Societatea în nume colectiv

- Societatea în comandită simplă

- Societatea în participaţiune

116

Societatea în nume colectiv – în cadrul acestor societăţi, obligaţiile

sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi

solidară a tuturor asociaţilor229 .

Acest tip de societate se caracterizează prin:

- societatea are la baza elementul intuitu persoane,

- asociaţii au calitatea de comerciant230,

- activitatea societăţii se desfăşoară sub o firmă socială,

- capitalul social este divizat, în părţi de interes, care, în principiu nu sunt

transmisibile,

- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este nelimitată şi

solidară.

Constituirea societăţii în nume colectiv

Condiţiile de fond şi de formă stabilite de lege, care stau la baza

constituirii societăţii în nume colectiv, nu conţin prevederi care să limiteze

numărul de membri, capitalul social sau obiectul de activitate. În unele sisteme

de drept, (cel francez, german, englez) asociat poate fi atât o persoană fizică, cât

şi o persoană juridică, sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni.

Contractul de societate se încheie sub formă autentică iar actul constitutiv

trebuie să includă: numele şi prenumele sau denumirea asociaţilor; domiciliul ori

sediul şi cetăţenia sau naţionalitatea acestora; forma, denumirea, sediul şi

emblema societăţii; obiectul de activitate al societăţii, capitalul social subscris şi

cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în valută,

valoarea lor şi modul evaluării, precum şi data la care se varsă integral capitalul

social subscris; asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau

administratorii neasociaţi, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le

229 Regimul juridic al societăţii este prevăzut prin art. L221-1 – L 221-17 C.com.fr., art 105-160 din C.com.ger., Partnership Act 1980 în dreptul englez, art.75-87 Legea nr.31/1990230 În unele sisteme de drept, asociaţii care participă la constituirea societăţii nu sunt consideraţi ca fiind comercianţi.

117

exercite împreună sau separat; partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;

sediile secundare; durata societăţii; modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.

Din momentul înregistrării în registrul comerţului, societatea în nume

colectiv dobândeşte persoanlitate juridică.

Societatea în nume colectiv îşi desfăşoară activitatea sub o firmă socială,

care se compune din numele tuturor asociaţilor ori cel puţin a unuia dintre ei;

denumirea firmei trebuie urmată de menţiunea „ societate în nume colectiv”,

scrisă în întregime .

Funcţionarea societăţii în nume colectiv

Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau

mai mulţi administratori sau geranţi. Administratorii pot fi membri asociaţi sau

specialişti neasociaţi, peroane fizice sau juridice, numiţi prin actul constitutiv sau

ulterior, prin decizia asociaţilor.

În calitate de mandatari ai societăţii, administratorii pot face toate actele

necesare realizării obiectului de activitate, fără împuternicire specială.

Operaţiunile efectuate de către administratori pot consta în vânzări şi cumpărări

de mărfuri, închirierea sau amenajarea localurilor necesare, angajarea şi

concedierea personalului, ţinerea contabilităţii, plata şi încasarea datoriilor,

remiterea şi negocierea de cambii, reprezentarea în justiţie.

În situaţia în care sunt mai mulţi administratori, decizia trebuie luată în

unanimitate; cu toate acestea, un administrator poate hotărî şi singur, dacă actul

are caracter urgent Ir inacţiunea ar provoca un prejudiciu considerabil societăţii.

În raporturile cu terţele persoane, societatea este reprezenată de către

administratori care folosesc semnătura socială- în absenţa unor alte dispoziţii în

actul constitutiv, fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea.

Administratorul asociat nu poate transmite dreptul de a reprezenta

societatea, dacă nu este autorizat prin contract – în caz contrar, societatea nu

este obligată faţă de actele substituitului, dar poate pretinde beneficiile rezultate

din operaţiune.

118

Calitatea de administrator încetează prin revocare. Administratorul statutar

poate fi revocat prin acordul unanim al asociaţilor şi numai pentru cauze legitime.

Dacă administratorul este numit ulterior actului constitutiv, revocarea se face prin

decizia asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Activitatea administratorului mai poate înceta în cazul decesului, incapacităţii sau

falimentului, precum şi a retragerii sau excluderii din societate.

Drepturile şi obligaţiile asociaţilor – principalele drepturi ale asociaţilor

societăţii în nume colectiv sunt: dreptul de a participa la deliberări şi la luarea

deciziilor; dreptul la beneficii; dreptul de a folosi fondurile societăţii; dreptul la

restituirea valorii aporturilor la încetarea societăţii.

În afara drepturilor, asociaţii au şi obligaţii faţă de societate: să nu

întrebuinţeze capitalul, bunurile sau creditul societăţii în interesul lor ori al altei

persoane, fără consimţământul scris al celorlalţi ascoaţi; să nu ia din fondurile

societăţii sume mai mari decât cele fixate pentru cheltuielile lor personale; să nu

participe ca asociaţi în alte societăţi cu răspundere nelimitată,; să nu efectueze

operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul

asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi.

Retragerea şi excluderea asociaţilor – retragerea se poate produce: în

cazurile prevăzute de actul constitutiv; cu acrodul tuturor celorlalţi asociaţi; pentru

motive temeinice în baza unei hotărâri a tribunalului. Prin retragere, asociatul îşi

pierde calitatea în societate. Drepturile sale asupra părţilor sociale se stabilesc

prin acordul părţilor sau prin hotărârea instanţei.

Excluderea din societatea în nume colectiv se poate realiza în

următoarele cazuri: când nu aduce, în societate, aportul la care s-a obligat; când

devine legalmente incapabil sau este declarat în stare de faliment; când se

amestecă fără drept în administraţie ori utilizează capitalul, bunurile sau creditul

societăţii, în folosul altor persoane care fac concurenţă societăţii; când comite

fraude în dauna societăţii. Excluderea se pronunţă la cererea societăţii sau a

oricărui asociat, prin hotărâre judecătorească.

Asociatul exclus este obligat să suporte pierderile societăţii până în

momentul excluderii, precum şi consecinţele operaţiunilor în curs de efectuare;

119

tot până la data excluderii, asociatul are dreptul la beneficii. El nu are însă

dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani

care să reprezinte valoarea acesteia.

Transformarea societăţii –

Societatea în nume colectiv se poate transforma prin modificarea actului

constitutiv.

Societatea veche nu se înlocuieşte cu una nouă, ci numai se schimbă

structura organizatorică, astfel, societatea veche îşi continuă activitatea sub o

altă formă juridică. Deci, societatea în nume colectiv se poate transforma în

societate pe acţiuni, urmând ca asociaţii să răspundă în limita aportului lor social.

Schimbarea decisă de asociaţi trebuie să îndeplinească cerinţele

necesare noului tip de societate. Modificarea actului constitutiv produce efecte

faţă de terţele persoane numai după efectuarea formalităţilor de publicitate.

Transformarea societăţii nu trebuie să mărească sau să lezeze

angajamentele asociaţilor şi drepturile terţilor.

Fuziunea şi dizolvarea societăţii în nume colectiv

Operaţiunea fiziunii poate avea loc prin contopire sau prin absorbţie . În

prima formă, societăţile care fuzionează îşi încetează existenţa, constituind o

nouă societate, iar în cea de a doua formă, societatea care încorporează alte

societăţi îşi păstrează personalitatea juridică.

Fuziunea sau divizarea se hotărărşte de fiecare societate în parte, în

condiţiile stabilite pentru modificarea vactului constituitv.

Realizarea fuziunii, implică următoarele opreaţiuni: întocmirea de către

administratori a proiectului de fuziune sau divizare; depunerea proiectului de

fiziune sau divizare semnat de reprezentanţii scoietăţilor participante, la oficiul

registrului comerţului, însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi încetează

activitatea; publicarea proiectului de fuiziune sau divizare, vizat de judecătorul

delegat, în Monitorul Oficial; exercitarea dreptului de opoziţie a fiecărui creditor al

120

societăţii care fuzionează sau se divide; informarea asociaţilor asupra condiţiilor

şi consecinţelor operaţiunii; adoptarea hotărârii privind fiziunea sau divizarea de

adunarea asociaţilor a fiscăreia dintre societăţile participante.

Prin fuziune sau divizare se produce o transmitere universală a

patrimoniului social231. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor care fuzionează vor fi

preluate de noua societate înfiinţată sau de societatea care constinua a subzista.

Dizolvarea societăţii în nume colectiv

Dizolvarea societăţii în nume colectiv poate avea loc în mai multe

împrejurări. Motivele de dizolvare se clasifică în două categorii: cauze comune

tuturor societăţilor comerciale şi cauze specifice societăţii în nume colectiv.

Cauzele de dizolvare comune sau generale tuturor societăţilor comerciale

sunt următoarele: trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; imposibilitatea

realizării obiectului de activitate al societăţii, declararea nulităţii societăţii;

hotărârea ascoaiţilor; hotărârea tribunalului; falimentul societăţii.

Cauzele specifice de dizolvare sunt configurate de caracaterul intuitu

personae a formei de constituire. Astfel, societatea în nume colectiv se dizolvă

prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre

asociaţi, când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s- a redus la unul

singur.

După dizolvarea societăţii administratorii nu mai pot încheia noi

operaţiuni. Această interdicţie a administratorilor începe din ziua expirării

termenului fixat pentru durata societăţii sau a realizării obiectului de activitate a

societăţii ori de la data în care dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea asociaţilor

sau prin sentinţă judecătorească.

În urma dizolvării, societatea în nume colectiv trece în faza de lichidare,

fază ce constituie ultima perioadă de existenţă a societăţii.

231 A se vedea C.Stătescu, op. cit. p. 440 şi urm.

121

Lichidarea societăţii în nume colectiv

Lichidarea societăţii este o instituţie prin care se apără, în principal,

interesele asociaţilor. Procedura lichidării poate fi declanşată numai de asociaţi.

Mai mult, asociaţii au posibilitatea, până la repartiţia activului net, de a reveni

asupra dizolvării sau de a evita lichidarea prin fuziune sau divizare.

Lichidarea societăţii în nume colectiv, reprezintă ansamblul de operaţiuni

necesare pentru terminarea afacerilor angajate, încasarea creanţelor societăţii,

transformarea activului în numerar, plata datoriilor existente şi împărţirea între

asociaţi a părţii rămase.

Prin derogare de la regulă, dizolvarea societăţii poate să nu aibă ca efect

deschiderea procedurii lichidării. În anumite situaţii, cum ar fi fuziunea ori

divizarea totală, dizolvarea are loc fără lichidare.

În perioada lichidării, societatea dizolvată îşi păstrează personalitatea

juridică, menţinându-şi firma, sediul, social, naţionalitatea şi autonomia

patrimonială, numai pentru operaţiunile legate de lichidare.

Asociaţii au libertatea de a determina procedura lichidării,- în cazul în care

actul constitutiv nu conţine prevederi speciale, se vor aplica dispoziţiile legale în

materie.

Administratorii sunt înlocuiţi cu unul sau mai mulţi lichidatori, care se face

de către toţi ascoiaţii, dacă în contractul de societate nu se prevede atfel. În

absenţa unei înţelegeri între asociaţi, lichidatorii se numesc de către instanţă la

cererea oricărui asociat ori administrator, numire ce se va înscrie în registrul

comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial.

Lichidatorii pot fi persoane fizice sau juridice, autorizaţi în condiţiile legii.

Atribuţiile lor sunt stabilite prin actul de numire, precum şi de lege.

Societatea în comandită simplă

122

În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se

regăsesc şi în cazul societăţilor în comandită simplă, dar există şi unele diferenţe

datorită particularităţilor acesteia din urmă.

Astfel, societatea în comandită simplă presupune două categorii de

asociaţi:

- asociaţi comanditari,

- asociaţi comanditaţi.

Din prima categorie, fac parte asociaţii comanditari, care au puterea de

comandă a societăţii, care finanţează societatea, fără a participa în mod direct la

coordonarea şi administrarea patrimoniului acesteia.

Asociaţii comanditaţi sunt cei care lucrează sub comanda comanditarilor,

ei fiind aceia care administrează societatea.

Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social,

pe câtă vreme asociaţii coamnditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi

asociaţii în societatea în nume colectiv.

Constituirea societăţii- condiţiile de constituire a societăţii în comandită

simplă sunt la fel cu cele prevăzute la societăţile în nume colectiv.

Formalităţile necesare înfiinţării, datorită statutului diferit al asociaţilor,

prezintă totuşi unele particularităţi, pentru formarea societăţii trebuie să existe

câte un ascoiat din fiecare categorie.

Firma societăţii nu poate cuprinde decât numele unuia sau mai multor

asociaţi comanditaţi. La denumirea firmei se adaugă menţiunea „societate în

comandită simplă”, scrisă în întregime; în cazul în care numele unui asociat

comanditar este inclus în denumirea firmei, el va răspunde nelimitat şi solidar

pentru toate obligaţiile sociale.

Comanditarii au o pziţie juridică diferită, adică: comanditarii nu au calitatea

de comerciant; numele comanditarilor nu poate fi inclus în firma socială;

comanditarii nu pot interveni în administrarea societăţii; răspunderea

comanditarilor este limitată la aportul lor social.

123

Administrarea societăţii-

Societatea funcţionează prin administrarea de către unul sau mai mulţi

administratori, numiţi geranţi. Aceştia din urmă se aleg dintre asociaţii

comanditaţi, cu excluderea comanditarilor. În administrarea şi reprezentarea

societăţii se aplică normele de la societatea în nume colectiv.

Participarea la beneficii se stabileşte prin contractul de societate sau

proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat. În situaţia micşorării

capitalului social, plata devidendelor este interzisă până la acoperirea deficitului.

Cauzele de excludere şi de retragere din societate a asociaţilor

comanditaţi sunt identice cu cele din societatea în nume colectiv.

Dizolvarea şi lichidarea societăţii – societatea în comandită simplă se

dizolvă pentru cauze comune tuturor societăţilor comerciale; societatea se mai

dizolvă şi prin faliment, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul

singurului asociat comandita sau comanditar.

Lichidarea societăţii se desfăşoară după regulile generale privind

societăţile comerciale şi dispoziţiile speciale stabilite pentru societatea în

comandită simplă.

Societatea în participaţiune - reprezintă un contract prin care părţiel se

asociază pentru desfăşuarera unei activităţi lucrative şi împărţirea beneficiilor

realizate.

Societatea în participaţiune sau ascoierea simplă, constiutie forma

primordială a contractului de commenda. Cu toate că nu figura în Ordonanţa

asupra comerţului terestru din 1673, asociaţia în participaţiune a fost inclusă de

Codul comercial francez alături de celelalte societăţi comerciale232. Iniţial

societatea a fost utilizată pentru perfectarea unor operaţiuni urgente; cu timpul,

societatea s-a impus în cele mai diferite sectoare de activitate,- în practică, sub

232 M.Hacman, op. cit., Vol.II, p. 378

124

forma societăţii în participaţiune se pot constitui: sindicatele de emisiune, care

grupează mai multe bănci; consorţiile de investiţii; societăţile multinaţionale etc.

Societatea în participaţiune se caracterizează prin:

- asociaţii se aleg intuitu personae,

- existenţa societăţii este ocultă;

- societatea nu are personalitate juridică;

- aporturile participanţilor nu formează un capital social,

- drepturile asociaţilor nu sunt reprezentate prin titluri negociabile.

Constituirea societăţii în participaţiune – nu necesită îndeplinirea unor

formalităţi prevăzute de lege. La deplina libertate a părţilor se adaugă facilităţile

de ordin fiscal şi posibilitatea transferării în străinătate a beneficiilor realizate.

Asociaţii pot fi persoane fizice sau juridice, denumiţi şi parteneri,

identitatea asociaţilor nefiind cunoscută de către terţi.

Societatea în participaţiune se concretizează printr-un contract-

elementele esenţiale ale contractului de societate sunt aportul asociaţilor, voinţa

asociaţilor de a colabora, în condiţii de egalitate, pentru resalizarea unei activităţi

comune şi participarea la beneficii precum şi la pierderi. Cu toate că reprezintă o

societate comercială, prin acest contract nu se crează o persoană juridică

distinctă, societatea este internă, fiin configurată doar de elementul

contractual233.

Datorită naturii sale, societatea în participaţiune nu are personalitate

juridică, nu se individualizează prin denumire, sediul social, naţionalitate şi

patrimoniu propriu. Societatea nu beneficiază de calitatea de comerciant, nu are

activ, şi pasiv nu poate fi acţionată în justiţie.

Existenţa societăţii în participaţiune se poate dovedi prin orice mijloc de

probă – în mod obişnuit, contractul de societate se constată printr-un înscris234.

233 A se vedea şi art. 253 C.com.rom.234 În legislaţia noastră, art.256 C.com. prevede că asociaţiile în participaţiune trebuie să fie probate prin act scris.

125

Administrarea societăţii - acest tip de societate poate fi administrat de

toţi ascoiaţii.

În practică, asociaţii desemnează un administrator, care poate fi asociat

sau terţ; acesta din urmă încheie acte juridice în nume propriu şi răspunde

personal pentru întreaga activitate desfăşurată.

Dizolvarea societăţii - societatea în participaţiune se dizolvă în cauzele

prevăzute la societăţile de persoane235.

Motivele de dizolvare privind existenţa unor neînţelegeri grave între

asociaţi sau înregsitarea de rezultate negative în activitatea societăţii pot fi

invocate de administratorul asociat.

Cu toate că asociaţii nu sunt cunoscuţi de către terţi, moartea unuia dintre

ei implică dizolvarea societăţii.

În cazul în care societatea se află în încetare de plăţi, administratorul

asociat va fi declarat în stare de faliment. Aporturile şi beneficiile ce se cuvin

celorlalţi asociaţi, şi care formează creanţele lor, vor fi valorificate în cadrul

procedurii falimentului.

Lichidarea societăţii, neexistând un patrimoniu social, cuprinde numai o

reglementare de conturi între asociaţi. În conformitate cu stipulaţiile contractului,

asociaţii vor primi aporturile sau contravaloarea lor şi eventualele beneficii

realizate.

B. Societăţile de capitaluri

- Societatea anonimă pe acţiuni

- Societatea în comandită pe acţiuni

Societatea anonimă pe acţiuni

235 A se vedea supra, pct.2.1.6, p. 118.120

126

Societatea anonimă poate fi pe acţiuni sau cote-părţi. În funcţie de forma

concretă, aportul asociaţilor este reprezentat fie prin titluri negociabile numite

acţiuni, fie prin cote sau părţi sociale; fiecare asociat răspunde numai cu

valoarea acţiunilor sale care s-a obligat să le aducă în societate.

Societatea anonimă reprezintă forma tipică a societăţilor de capitaluri.

Originea societăţii anonime se găseşte în două precedente primare din dreptul

feudal: în coproprietatea minieră germană şi în unele bănci italiene236.

Reglementarea societăţii anonime, ca tip general de societate, a fost

realizată de Codul comercial francez din 1807. În prezent, societatea anonimă

este cunoscută în sistemele de drept ale tuturor statelor.

Importanţa societăţii anonime pe acţiuni constă în posibilitatea de asociere

a unor mari capitaluri, continuitatea ei independent de personalitatea acţionarilor

şi răsunderea lor limitată.

Societatea anonimă pe acţiuni se induvidualizează prin:

- societatea se constituie în considerarea contribuţiei părţilor la formarea

capitalului social,

- asociaţii nu au calitatea de comerciant,

- capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi

transmisibile, configurând aspectul anonim al societăţii;

- răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea aporturilor subscrise.

Constituirea societăţii anonime pe acţiuni

Formarea societăţii pe acţiuni este guverantă de regimul lbertăţii de

constituire, care începând cu sec. al XIX lea, a înlocuit regimul autorizaţiei

administrative prealabile.

Acest tip de societate se poate înfiinţa prin două moduri: prin constituire

continuă sau subscripţie publică şi prin constituire simultană sau fără apel la

subscripţia publică.

236 P.I.Demetrescu, op. cit., p.21, şi urm; I.L.Georgescu, op. cit., vol.II, p.17 şi urm.

127

Condiţiile defond şi formă privind constituirea societăţii anonime pe acţiuni

sunt comune ambelor forme. În principal, ele prevăd următoarele: un număr

minim de asociaţi; un capital social minim; depunerea prealabilă a unei cote din

capitalul social, redactarea actelor constitutive; un conţinut determinat al

contractului de societate şi statutului; obţinerea autorizaţiei de funcţionare;

efectuarea publicităţii.

Asociaţii pot fi persoane fizice sau juridice şi sunt consideraţi comercianţi.

Actele constitutive ale societăţii anonime pe acţiuni se încheie în formă

autentică. Formalitatea autentificării contractului de societate şi statutului este

cerută de complexitatea relaţiilor dintre asociaţi şi efectuarea formalităţilor de

publicitate. Statutul face parte integrantă din actul constitutiv şi cuprinde normele

referitoare la organizarea şi funcţionarea societăţii.

Actul constitutiv al societăţii anonime pe acţiuni trebuie să prezinte

următoarele elemente: date de identificare a asociaţilor persoane fizice sau

juridice; forma, denumirea, sediul şi emblema societăţii; capitalul social subscris

şi cel vărsat; valoarea bunurilor aduse ca aport în antură şi modul de evaluare;

numărul şi valoarea nominală a acţiunilor; persoanele care vor administra şi

reprezenta societatea; datele de identificare a cenzorilor persoane fizice şi

juridice ; reguli privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul

gestiunii societăţii; durata societăţii, modul de distribuire a beneficiilor şi de

suportare a pierderilor; sediile secundare; operaţiunile încheiate de asociaţi în

contul societăţii; modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.

Autorizaţia de funcţionare a societăţii se obţine după controlul

operaţiunilor de constituire, şi înregistrarea la registrul comerţului. După

dobândirea personalităţii juridice, societatea va prelua actele de la data încheierii

lor.

128

Acţiunile – sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale, constituind

fracţiuni ale capitalului social, conferind posesorilor calitatea de acţionar.

Acţiunile desemnează raportul corporativ sau societar, adică legătura

juridică dintre acţionar şi societate. Drepturile şi obligaţiile parrticipanţilor sunt

determinate de posesia acţiunilor şi nu de contractul de societate sau de

calitatea de asociat.

Valoarea nominală a acţiunii se poate stabili prin actul constitutiv sau prin

lege. În cazul în care cuantumul acţiunii este fixat prin actul constitutiv, asociaţii

au liberate deplină. În legislaţiile naţionale, dispoziţiile legale stabilesc o limită

minimă privind valoarea nominală a acţiunii.

Răspunderea acţionarilor- principala obligaţie a acţionarilor se referă la

plata acţiunilor subscrise. Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este

limitată la valoarea acţiunilor pe carele deţine fiecare.

Conducerea, administrarea şi controlul

Conducerea societăţii se face pe principiu majorităţii voturilor acţionarilor

şi nu a unanimităţii. Organul de conducere al societăţii este adunarea generală a

acţionarilor, care poate fi ordinară sau extraordinară.

Administrarea se realizează, de regulă, de către un consiliu de

administraţie sau de un comitet de direcţie; este posibil ca administrarea

societăţii să poată fi făcută de unsingur administrator(conform art.134 alin.1 din

Legea nr.31/1990, republicată).

Controlul activităţii societăţii se realizează în mod obligatoriu de o comisie

de cenzori formată din minim 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul

constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile numărul

cenzorilor trebuie să fie impar(conform art.154 alin.1 din Legea nr.31/1990,

republicată, şi modificată prin Legea nr.161/2003).

Dizolvarea - societăţilor de capital se produce pentru cauze generale,

comune tuturor societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în

care nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:

- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege;

129

- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus

completarea lui în termenul legal.

Societatea în comandită pe acţiuni

În societatea în comandită pe acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate cu

patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a comanditaţilor şi

răspunderea limitată la acţiunile subscrise a comanditarilor.

În prezent, datorită modului de reglementare, societatea în comandită pe

acţiuni este rar utilizată – în absenţa unui patrimoniu real, răspunderea nelimitată

a comanditatului reprezintă o iluzie.

Societatea în comandită pe acţiuni se defineşte prin următoarele trăsături:

- asociaţii sunt grupaţi în comanditaţi şi comanditari;

- capitalul social este fracţionat în acţiuni,

- răspunderea comanditaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită faţă de

comanditari.

Constituirea societăţii

Constituirea acestui tip de societate este reglementată de normele

referitoare la societatea anonimă pe acţiuni – ea se poate înfiinţa prin constituire

simultană sau prin constiutire continuă.

130

În dreptul francez, numărul participanţilor trebuie să fie de cel puţin patru

asociaţi şi anume, un comanditat şi trei comanditari. În dreptul german, numărul

minim de fondatori este de 5 asociaţi comanditaţi şi comanditari.

Organizarea şi funcţionarea societăţii

Structura societăţii pe acţiuni este următoarea: adunarea generală a

acţionarilor, administratorii şi cenzorii.

În conformitate cu prevederile legislaţiilor comerciale, poziţia juridică a

asociaţilor este diferită. Comanditatul are un regim juridic asemănător cu al

asociatului unei societăţi în nume colectiv, iar comanditarul cu al asociatului unei

societăţi în comandită simplă.

Administratorii sunt aleşi din rândul asociaţilor comanditaţi şi se numesc

prin actul constitutiv al societăţii.

Drepturile şi obligaţiile administratorilor sunt identice cu ale celor din

societatea pe acţiuni. Revocarea administratorilor se face de către adunarea

generală, cu majoritatea prevăzută pentru adunarea extraordinară.

Dizolvarea şi lichidarea societăţii

Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni se produce

după regulile prevăzute pentru societatea anonimă pe acţiuni237. Acest tip de

societate se mai dizolvă şi prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea

sau decesul singurului asociat comandita sau comanditar. Societatea nu se va

dizolva în cazul în care în actul constitutiv este stipulată clauza de continuare cu

moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea activităţii sun forma

societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

237 A se vedea supra, pct.3.1.8. şi pct.3.1.9. p. 153-154

131

Societatea cu răspundere limitată

Creaţie a practicii comerciale, societatea cu răspundere limitată a fost legiferată

în dreptul german printr-o Legea specială din 20 aprilie 1892. Datorită regimului

său favorabil, societatea cu răspundere limitată a fost adoptată de majoritatea

legislaţiilor238. În dreptul finlandez, norvegian şi suedez nu este reglementat acest

tip de societate.

Societatea cu răspundere limitată îmbină trăsăturile societăţilor de

persoane şi societăţilor de capitaluri239 Societatea are un caracter intuitu

personae, dar răspunderea asociaţilor este limitată la aportul lor social.

Societatea cu răapundere limitată se individualizează prin următoarele

caractere:

- asociaţii se angajează intuitu personae,

- capitalul social este fracţionat în părţi sociale care sunt netransmisibile;

- asociaţii nu dobândesc calitatea de comerciant,

- răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea aportului lor.

Constituirea societăţii

Formalităţile constituirii societăţii cu răspundere limitată prezintă unele

condiţii proprii. Ele se referă la: numărul asociaţilor; firma socială; obiectul

societăţii; capitalul social; aportul asociaţilor; părţile sociale; actul constiutiv al

societăţii, publicitate.

238 În sistemul nostru de drept, societatea cu răspundere limitată a fost admisă prin Decretul nr.424/1972, ca formă de constituire a societăţilor mixte şi reglementată de Legea nr.31/1990239 În dreptul francez, prin Legea din 24 iulie 1966, societatea cu răspundere limitată se apropie de regimul societăţii anonime pe acţiuni.

132

Numărul asociaţilor nu este minim şi limitat. Societatea se poate constitui

de către o singură persoană, care în calitate de ascoiat unic, va deţine toate

părţile sociale. O persoană fizică sau juridică nu poate fi asociat unic la mai multe

societăţi cu răspundere limitată.

Firma societăţii cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire

proprie, la care se adaugă numele unuia sau mai multor asociaţi, urmată de o

menţiune privind natura juridică asocietăţii.

Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral.

Capitalul social este limitat la un anumit minim, şi trebuie prevăzut în actul

consitutiv al societăţii( ex. 750.000 franci, în dreptul belgian; 50.000 franci în

dreptul francez; 20.000.000 lire în dreptul italian; 2.000.000 lei în dreptul român).

Aportul asociaţilor poate consta în bani sau în natură.Nu sunt permise

aporturile în muncă şi creaţie. La data constituirii societăţii, aportul va fi subscris

şi vărsat în întregime.

Actele constitutive ale societăţii cu răspundere limitată sunt contractul de

societate şi statutul. Dacă societatea se constituie prin voinţa unei singure

persoane atunci se va întocmi numai statutul. După întocmirea actelor

constitutive, societatea cu răspundere limitată se înmatriculează la registrul

comerţului. Din momentul înmatriculării, societatea devine persoană juridică.

Organizarea şi funcţionarea societăţii

Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca

şi în cazul societăţilor în nume colectiv. De aceea, numărul asociaţilor este

limitat, iar părţile sociale nu sunt cesibile.

133

Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui

număr mic de asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai

mare de 50.

Capitalul social,este stabilit de lege, minimmul fiind de 200 lei(2 milioane

lei vechi). Acesta de constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire,

aporturi care pot consta în bani sau în natură, neadmiţându-se aportul în creanţe,

conform art.15 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicată.

Părţile sociale – Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere

limitată este împărţit în părţi sociale, considerate a fi titluri de valoare negociabile,

care nu sunt liber transmisibile, operând în cazul cesiunii acestora regulile

specifice stabilite art.197 din Legea nr.31/1990, republicată.

Conducerea, administrarea şi controlul

Conducerea societăţilor comerciale cu răspundere limitată este asigurată

de adunarea generală a asociaţilor, în cadrul cărora hotărârile se adoptă, de

regulă, cu majoritatea absolută de voturi.

Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multo

administratori, numiţi prin actul constitutiv, sau aleşi de adunarea generală.

Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor(numirea acestora

fiind obligatorie, în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15), fie

direct de către asociaţii care nu au şi calitatea de administrator.

La fel ca în cazul societăţii pe acţiuni, răspunderea asociaţilor este limitată,

aceştia răspunzând pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la

capitalul social.

Dizolvarea – acest tip de societate se dizolvă atât pentru cauze generale,

comune tuturor societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre

ele regăsindu-se şi în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea,

interdicţia, retragerea, excluderea unui asociat, dacă în actul constitutiv nu există

clauză de continuare a activităţii cu moştenitorii celui decedat sau dacă,

rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte transformarea societăţii în societate

cu răspundere limitată cu unic asociat.

134

Societatea cu unic asociat

Legislaţia română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma

societăţilor cu răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi

calificată ca o ficţiune juridică recunoscută şi răspândită în practica societăţilor

comerciale.

Asociatul unic poate fi atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. O persoană, fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singura societate cu răspundere limitată.

Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale, existentă

în cazul societăţilor cu mai mulţi asociaţi. Asociatul unic poate fi administratorul

societăţii care, pentru a beneficia de drepturi de asigurări sociale de stat, poate

încheia un contract de asigurare cu direcţia teritorială de muncă şi protecţie

socială, urmând să verse contribuţiile datorate statului în baza acestui contract.

Regiile autonome

Regulamantele de organizare şi funcţionare a regiilor autonome, care sunt

aprobate prin actele normative prin care acestea se înfiinţează sau modifică,

prevăd aproape în toate cazurile, în obiectul de activitate al regiei respective,

efectuarea de operaţiuni de comerţ exterior şi/sau de cooperare economică

internaţională, operaţiunile de încasări şi plăţi cu străinătatea efectuându-se prin

conturi bancare deschise la unităţile bancare specializate, cu sediul în România.

Regiile autonome sunt pe cale de a dispărea din viaţa economică în urma

transformării lor în companii naţionale, societăţi naţionale sau simple societăţi

comerciale, ca urmare a aplicării legislaţiei speciale în materie, în cadrul căreia

locul central îl ocupă O.U.G.30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome.

Conform acestui act normativ, regiile autonome organizate în temeiul Legii

nr.15/1990 şi Legii nr.84/1992 se reorganizează ca societăţi comerciale pe

135

acţiuni care, în cazul în care au ca obiect activităţi de interes public naţional, pot

fi denumite companii naţionale sau societăţi naţionale, după caz, şi sunt supuse

procesului de privatizare, în condiţiile legii(art.1 şi 2 din Ordonanţă).

Organizaţiile cooperatiste:

Cooperativele meşteşugăreşti

Cooperativele de consum

Cooperativele de credit

Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei

meşteşugăreşti, prevede că aceste cooperative pot avea ca obiect de activitate,

printre altele, operaţiuni de „comerţ exterior, prin unităţi proprii şi alte unităţi

specializate”, precum şi „relaţii economice...cu organizaţii din alte ţări”.

De asemenea, cooperaţia meşteşugărească poate organiza, potrivit legii,

unităţi cu activităţi specifice, în străinătate (art5.).

De exemplu, UCECOM poate organiza unităţi de comerţ exterior, care

dobândesc personalitate juridică potrivit legii(art.12 alin.2).

Cooperativele de consum pot realiza operaţiuni de comerţ în condiţiile

Legii nr.109/1996, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, cu

modificările ulterioare.

Conform acestui act normativ, obiectul de activitate al cooperativelor de

consum se poate realiza prin „export şi import de mărfuri, produse, servicii şi

schimburi de mărfuri cu organizaţii cooperatiste, întreprinderi şi firme din alte

ţări”, precum şi prin „cooperări şi asocieri cu alte unităţi cooperatiste, cu

persoane fizice sau juridice din ţarp şi din străinătate.

Federalele teritoriale ale cooperativelor de consum- FEDERALCOOP-

organizează 2activităţi de export-import, de schimburi de mărfuri şi cooperări cu

organizaţii cooperatiste sau cu firme de peste hotare”.

Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum- CENTROCOOP –

„inişiază şi negociază, cu organizaţiile cooperatiste din alte ţări, acorduri sau

înţelegeri de cooperare internaţională”.

136

Cooperativele de credit , conform OUG nr.97/2000 privind organizaţiile

cooperatiste de credit, aprobată cu modificări prin Legea nr.200/2002,pot

desfăşura, în limitele autorizaţiei acordate următoarele activităţi:

- plăţi şi decontări;

- transferul de fonduri,

- contractarea de împrumuturi intercooperatiste şi de la bănci,

- operaţiuni de vânzare/cumpărare de valută contra monedei naţionale, în

conformitate cu reglementările valutare în vigoare.

Asociaţiile în participaţie

Asociaţiile în participaţie, fără personalitate juridică, reglementate de art.251-

256 C.com., pot face operaţiuni de comerţ exterior, atâta timp cât legea nu

interzice acest lucru240.

Asociaţiile familiale

În materie sunt aplicabile prevederile Legii nr.300/2004 privind autorizarea

persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice

în mod independent.

Conform acestei legi, „persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni ai

statelor membre ale U.E. şi ai celorlalte state aparţinând Spaţiului Economic

European, pot desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în mod

independent sau pot constitui asociaţii familiale în condiţiile prevăzute de

prezenta lege”, putând fi”autorizate să desfăşoare activităţi economice în toate

domeniile, meseriile, ocupaţiile, cu excepţia celor stabilite sau interzise prin legi

speciale”.

240 Vezi, pt.participarea investitorilor străini la o ascoiaţie în participaţie, supra T.I., C. Subc. 1,S 2, nr.7.3.

137

Asociaţia familială se poate înfiinţa la iniţiativa unei persoane fizice şi se

constituie din membrii familiei acesteia241, care au domiciliu sau reşedinţa în

România.

Asociaţia familială este reprezentată în relaţiile cu terţii de persoana care a

înfiinţat asociaţia sau de persoana împuternicită de acesta, în baza unei procuri

autentificate – aşadar, asociaţia familială nu are personalitate juridică -.

Pentru a putea realiza activităţi de comerţ internaţionale,

asociaţiilefamiliale trebuie să obţină autorizaţia administrativă, iar ulterior să se

înregistreze la Registrul comerţului şi la organele fiscale teritoriale, întocmai ca

şi persoanele fizice care desfăşoară asemenea activităţi în mod independent.

Venitul realizat de persoanele fizice care alcătuiesc asociaţia familială se

impozitează conform Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal.

Persoanele fizice rezidente care alcătuiesc asociaţia familială sunt supuse

impozitului, pe venitul obţinut din aceste activităţi, atât în România cât şi în

străinătate, în aceleaşi condiţii ca şi cele care desfăşoară activităţi comerciale în

mod independent.

În cazul în care asociaţia familială are în componenţa acesteia şi cetăţeni

ai statelor membre ale U.E. sau ai ceorlalte state aparţinând S.E.E., aceştia sunt

obligaţi la plata impozitului pe profit, conform art.13 lit.c şi art.14 lit.c C.Fiscal.

241 Sunt consideraţi membrii unei familii, în sensul prezentei legi, soţul, soţia şi copii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani, la data autorizării asociaţiei familiale, precum şi rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv(art.2 alin.2 din Lege).

138

CAPITOLUL V.

PROCEDURA INSOLVENŢEI

Procedura insolvenţei este un ansamblul de norme juridice prin care se

urmăreşte plata datoriilor debitorului aflat în stare de insolvenţă faţă de creditorii

săi, în condiţiile stabilite diferenţiat pe categorii de debitori, prin reorganizareea

judiciară bazată pe un plan de reorganizare sau prin faliment, sau acea stare a

patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor

băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile(art.3 pct.1 din Legea 85/2006).

Definiţia legală cuprinde elemente definitorii ale insolvenţei debitorului:

a). insuficienţa fondurilor băneşti disponibile- legal, insolvenţa presupune

incapacitatea de plată a debitorului. Aşadar, debitorul este în insolvenţă când

patrimoniul său este lipsit de lichidităţi ori acestea sunt insuficiente . În

consecinţă, procedura insolvenţei nu se poate aplica când debitorul, deşi dispune

de lichidităţi nu plăteşte datoriile scadente; într-un asemenea caz, creditorii au

calea executării silite, în condiţiile dreptului comun;

b). Neplata datoriilor scadente – insolvenţa presupune neplata datoriilor

exigibile de către debitor. Cu toate că legea se referă la datorii, trebuie să avem

în vedere numai datoriile băneşti ale debitorului. În actuala reglementare nu

interesează natura juridică a datoriilor debitorului, acestea putând fi comeciale,

civile, bugetare, salariale etc.

Legea nr. 85/2006 reglementează căile şi modalităţile prin care se

realizează scopul legii. Cele două căi de realizare a procedurii insolvenţei sunt:

procedura generală şi procedura simplificată.

139

Procedura generală – reprezintă procedura prin care un debitor, care

îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.1 alin.1, fără a le îndeplini simultan pe

cele prevăzute de art.1 alin.2 din Legea nr.85/2006, intră, după perioadsa de

observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura

falimentului sau, separat, numai în reorganizarea judiciară ori doar în procedura

falimentului .

Din dispoziţiile menţionate mai sus, rezultă că procedura generală se

aplică categoriilor de persoane, prevăzutede art.1 alin.1 din lege. Aceste

categorii de persoane sunt supuse, după perioada de observaţie, fie succesiv,

procedurii de reorganizare judiciară şi procedurii falimentului, fie separat, numai

procedurii reorganizării judiciare ori procedurii falimentului.

Procedura simplificată – este procedura prin care debitorul care

îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.1 alin.2 din Legea nr.85/2006 intră direcxt

în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie

după o perioadă de observaţie de maximum 60 de zile, perioadă în care vor fi

analizate elementele arătate la art.1 alin.2 lit.c şi d din lege.

Modalităţile de realizare a procedurii insolvenţei sunt procedura

reorganizării judiciare şi procedura falimentului.

Prima modalitate, cea a reorganizării judiciare, este procedura care se

aplică debitorului persoană juridică, în vederea achitării datoriilor debitorului,

conform programului de plată a creanţelor.

Aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea

activităţii debitorului, urmărind obţinerea sumelor de bani necesare pentru plata

creanţelor creditorilor.

Cea de a doua modalitate, cea a falimentului, este procedura consursuală

colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia

pentru acoperirea pasivului debitorului (art.3 pct.23 din lege).

140

Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii

debitorului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Prin finalitatea sa, procedura insolvenţei este o procedură unică. Ea se

realizează însă pe căile şi prin modalităţile menţionate. Drept consecinţă, Legea

nr.85/2006 cuprinde unele reguli comune care se aplică indiferent de calea sau

modalitatea de realizare a procedurii, şi alte reguli speciale aplicabile uneia sau

alteia dintre căile sau modalităţile de realizare a procedurii(reorganizarea

judiciară, falimentul).

A. Categoriile de debitori supuşi procedurii generale

Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.85/2006, procedura generală se aplică

următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau insolvenţă

iminentă: societăţile comerciale, societăţile cooperative, organizaţiile

cooperatiste, societăţile agricole, grupurile de inrteres economic, orice persoană

juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.

Societăţile comerciale- procedura insolvenţei se aplică societăţii

comerciale ca persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă

societatea. Procedura se aplică societăţii nu asociaţilor, deoarece, în concepţia

Legii nr.31/1990, prin constituirea societăţii, asociaţii nu dobândesc calitatea de

comerciant, această calitate aparţinând societăţii coemrciale.

Nu pot face obiectul procedurii nici asociaţii în nume colectiv şi nici

asociaţii comanditaşi din societatea în comandită; art. 29 din Legea nr.85/2006

prevede că procedura aplicată societăţii în nume colectiv sau societăţii în

comandită nu se extinde şi asupra asociaţilor societăţii. O societatea comercială

aflată în lichidare, ca urmare a dizolvării, poate fi supusă numai procedurii

falimentului (art.20 alin.4 din Legea nr.31/1990).

Societăţile cooperative- sunt forme asociative de tip privat prin care se

realizează cooperaţia.

141

Regimul juridic al societăţilor cooperative este reglementat de Legea

1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei242 .

Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice

şi/sau juridicxe, după caz, constituită în baza consumţământului liber exprimat de

acestea, în scopul prtomovării intereselor economice, sociale şi culturale ale

membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată democtratic de către

membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste (art.7 din lege). Legea

reglementează două tipuri de societăţi cooperative: societăţi cooperative de

gradul I şisocietăţi cooperative de gradul II.

Societatea cooperativă din prima categorie, este o persoană juridică

constituită de persoane fizice şi înregistrată la registrul comerţului. Ea se poate

organiza ca societate cooperativă meşteşugărescă, de consum, de valorificare

de produse, agricolă, de locuinţe etc.

Societatea cooperativă din cea de a doua categorie, este o persoană

juridică constituită din societăţii cooperative de gradul I, în majoritate, şi alte

persoane fizice sau juridice, în scopul integrării activităţii economice desfăşurate

de acestea şi înregistrată în registrul comerţului.

Societatea cooperativă se dizolvă şi se lichidează în condiţiile stabilite de

art.82-85 din lege.

Organizaţiile cooperatiste – sunt forme asociative din domeniul agriculturii

şi sunt reglementate prin Legea cooperaţiei agricole nr.566/2004243.

Cooperativa agricolă este o asociaţie autonomă cu un număr nelimitat de

membrii, cu capital variabil, care desfăşoară o activitate economică, tehnică şi

socială pentru a furniza bunuri, servicii şi locuri de muncă exclusiv sau

preponderent membrilor săi.

242 M.Of. Partea I, nr.172/2005. Prin intrarea în vigoare a Lrgii 1/2005 au fost abrogate: Decretul-lege nr.66/1990, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti, cu excepţia art.2 alin.2 şi 3 şi a art. 6,7,8,10 alin.2, art.13 şi 21; Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, cu excepţia art.123 şi 124.243 M.Of. Partea I, nr.1236/22.12.2004

142

Cooperativa agricolă se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pe

baza actului constitutiv şi se înregistrează la registrul comerţului.

Societăţile agricole - sunt forme asociative din agricultură reglementate

de Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în

agricultură.

Societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil şi cu

un număr nelimitat şi variabil de asociaţi având ca obiect exploatarea agricolă a

pământului, uneltelor, animalelorşi a altor mijloace aduse în societate, precum şi

realizarea de investiţii de interes agricol.

Societatea agricolă nu are caracter comecial şi se înfiinţează prin actul de

constituire şi statut.

Grupurile de interes economic – este o entitate juridică reglementată de

Legea nr. 1621/2003. Grupul de interes economic (GIE), reprezintă o asociere

înbtre două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă

determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării economice a membrilor săi,

precum şi a îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

Întrucât Legea nr.85/2006 nu face nici o distincţie, grupul de interes

economic este supus procedurii insolvenţei atât în cazul în care are calitatea de

comerciant, cât şi în cazul când are calitatea de necomerciant.

Orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi

economice- Procedura insolvenţei se aplică şi altor persoane juridice, care nu

sunt menţionate în mod expres în art.1 alin.1 din lege. Legea are în vedere nu

orice altă persoană juridică, ci numai persoanele juridice de drept privat, care

desfăşoară şi activităţi economice. Aceste două condiţii sunt îndeplinute de către

fundaţiile şi asociaţşiile reglementate de O.G. nr. 26/2000. Astfel, asociaţiile şi

fundaţiile sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, iar pentru

realizarea scopului, acestea pot desfăşura activităţi comerciale, pot înfiinţa

societăţi comerciale şi pot realiza activităţi economice direct.

143

Debitorii exceptaţi de la aplicarea insolvenţei generale.

Procedura generală nu se aplică debitorilor care nu au prezentat

documentele prevăzute de art.28 alin.1 lit. b,c,e şi h în termenul prevăzut de

lege, adică: o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toaste

conturiler şi băncile prin care debitorul îşi relează fondurile; o listă a numelor şi a

adreselor creditorilor; o lictă a activităţilor curente pe care le intenţionează să le

desfăşoare în perioada de observaţie; o declaraţie prin care debitorul îşi arată

intenţai de intrare în prtocedura simplificată sau de reorganizare, conform unui

plan, prin restructurarea activităţii orin prin lichidare.

A. Categorii de debitori supuşi procedurii simplificate

Procedura simploificată, potrivit art.1 alin.2 din lege, se aplică următoarelor

categorii de debitori aflaţi în insolvenţă: comercianţii, persoane fizice; asociaţii

familiale;comercianşii, care fac parte din categoriile prevăzute la art.1 alin 1 din

lege; debitorii care fac parte din categoriile prevăzute la art.1 alin.1 din lege;

societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; debitorii care

şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment.

Comercianţii, persoane fizice, acţionând individual- persoana fizică poate

desfăşura activităţi economice în mod independent în condiţiile Legii

nr.300/2004, cu condiţia ca persoana fizică să deţină autorizaţia şi certificatul de

înregistrare.

În calitatea sa de comerciant individual, persoana fizică este supusă

procedurii insolvenţei, în condiţiile legii, însă aplicarea procedurii insolvenţei

reclamă anumite precizări în privinţa persoanelor fizice lovite de incapacitate ori

aflate sub incidenţa unor incompatibilităţi. Astfel, procedura insolvenţei nu se

aplică persoanelor care nu au capacitatea cerută pentru a fi comerciant(minorii şi

persoanele puse sub intedicţie)- aceste persoane sunt lovite de incapacitate şi

nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă săvârşersc acte de comerţ.

144

Excepţional, în cazul prevăzut de art.13 C.com., adică cel al continuării

comerţului pentru minor de către ocrotitorul său legal, minorul poate face obiectul

procedurii insolvenţei.

Procedura insolvenţei se aplică persoanelor fizice, care, prin desfăşurarea

unei activităţi comerciale încalcă dispoziţiile legale prin care se stabilesc anumite

incompatibilităţi. Dacă persoana care nu respectă incompatibilitatea săvârşeşte

fapte de comerţ în condiţiile art.7 C.com., ea dobândeşte calitatea de comerciant.

În consecinţă, în cazul insolvenţei, această persoană poate fi supusă procedurii

insolvenţei – din momentul în care persoana a încetat să mai aibă calitatea de

comerciant, ea nu mai poate face obiectul procedurii in solvenţei.

Trebuie arătat că, sub imperiul Codului comercial, anumite efecte ale calităţii

de comerciant supravieţuiau încetării acestei calităţi. Potrivit art.707 C.com. – în

prezent abrogat – comerciantul retras din comerţ şi cmerciantul decedat puteau fi

declaraţi în faliment în anumite condiţii244.

O altă de soluţie nu a mai fost consacrată de Legea nr.64/1995 şi nici de

Legea nr.85/2006, astfel încât în absenţa unui temei legal, un comerciant retras

din comerţ sau care a decedat nu mao poate face obiectul procedurii insolvenţei.

Încetarea calităţii de comerciant va avea drept rezultat stingerea ex nunc a

tuturor efectelor pe care le implică această calitate.

Pornind de la faptul că, aşa cum am arătat, condiţia calităţii de comerciant se

apreciază la data cererii introductive, considerăm în cazul decesului

comerciantului debitor, ulterior adtei cererii introductive, procedura insolvenţei va

continua. Concluzia se bazează şi pe dispoziţiile art.47 din Legea nr.85/2006

potrivit cărora de la data deschideri procedurii, debitorul pierde dreptul de a

administra bunurile din patrimoniul său, şi de a dispun de ele. Desigur, ca urmare

a trnsmisiunii succesorale, operată în condiţiile Codului civil,moştenitorii

comerciantului debitor decedat vor avea – în cazul acceptării moştenirii- toate

drepturile şi obligaţiile care decurg din aplicarea procedurii insolvenţei.

244 A se vedea I.N.Finţescu, op. cit. vol. III p. 48-65

145

Asociaţiile familiale – procedura insolvenţei se aplică şi persoanelor fizice

care desfăţoară activităţi economice în cadrul unei asociaţii familiale, în condiţiile

Legii nr.300/2004.

Aşa cum am arătat, asociaţia familială este lipsită de personalitate juridică,

participând la raporturile juridice prin reprezentantul desemnat de membrii

asociaţiei, care, de obicei, este şi titularul autorizaţiei administrative.

Întrucât asociaţia familială nu este subiect de drept, procedura insolvenţei

se aplică reprezentantului asociaţiei familiale, care încheind acte juridice în nume

propriu este şi debitor pentru obligaţiile asumate. Efectuând fapte de comerţ în

condiţiile art.7 C.com., reprezentantul asociaţiei dobândeşte calitatea de

comerciant şi, deci, este subiect al procedurii insolvenţei.

Comercianţii care fac parte din categoriile prevăzute de art.1 alin.1 din lege,

care îndeplinesc una din condiţiile menţionate la pct.1- 4.

Legea are în vedere următoarele categorii de debitori comercianţi. Societăţile

comerciale, societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de

interes economic, care au calitatea de comerciant. Acestor categorii de

comercianţi li se aplica procedura simplificartă, dacă îndeplinesc una dintre

condiţii: nu deţin nici un bun în patrimoniul lor; actele constitutive sau

documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu poate fi găsit; sediul nu

mai există sau nu corespunde adrsei din registrul comerţului. Inaplicabilitatea

procedurii generale, acestor categorii de comercianţi este pe deplin explicabilă,

deoarece, având în vedere situaţiile menţionate, în care s-au afla debitorii

comercianţi este exclusă pisibilitatea aplicării procedurii reorganizării judiciare-

lor li se aplică procedura simplificată, adică direct procedura falimentului.

Debitori care fac parte din categoriile prevăzute de art.1 alin.1 din lege, care

nu au prezentat documentele prevăzute de art.28 alin.1 lit.b,c,e, şi h în termenul

prevăzute de lege- ascestor categorii de debitori li se aplică procedura

simplificată în cazul în care, formulând cererea introductivă pentru deschiderea

procedurii de insolvenţă nu aneaxează la cerere şi nu depun în 10 zile de la

146

înregistrarea cererii următoarele acte: lista completă a tuturor bunurilor

debitorului; lista creditorilor; lista acti ităţilor curente pe care le intenţionează să le

desfăşoare în perioada de observaţie, declaraţia prin care debitorul îşi arată

intenţia de intrare îăn procedura simplificată sau de reorganizare.

Societăţile comerciale dizolvate anterior cererii introductive- conform art. 228

din Legea nr-31/1990, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii

lichidării. Această procedură implică lichidarea activului şi pasiului socetăţii,

precum şi satisfacerea drepturilor asociaţilor cuvenite la lichidarea societăţii.

Societatea în lichidare care se află în stare de insolvenţă poate fi supusă

procedurii simplificate, adică procedurii falimentului, în condiţiile Legii 85/2006.

Debitorii care şi-au declarat prin cererea introductivă inbtenţia de intrare în

faliment – prin declaraţia anexă la cererea introductivă, debitorul poate opta

pentru intrarea în faliment, în felul acesta debitorul va fi supus procedurii

simplificate.

Procedura simplificată se va aplica şi debitorului care nu este îndreptăţit să

beneficieze de procedura de reorganizare judiciarp. Potrivit legii nu poate formula

o cerere de reorganizare judiciară, debitorul, persoană juridică, care în ultimii 5

ani, precednţi hotărârii de deschidere a pricedurii, a mai fost supus unei astfel de

proceduri(art.30 din Legea nr.85/2006).

Participanţi la procedura insolvenţei

Organele care aplică procedura insolvenţei

Scopul procedurii insolvenţei este acoperirea pasivului debitorului aflat în

insolvenţă, prin plata creanţelor creditorilor- astfel procedura insolvenţei

urmăreşte asigurarea unei protecţii a intereselor creditorilor.

147

Procedura insolvenţei este aplicată de anumite organe abilitate de lege:

instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul.

A. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI -

Intervenţia instanţelor judecătoreşti este necesară pentru ocrotirea intereselor

generale, dar şi indispensabilă pentru soluţionarea unor aspecte litigioase pe

care le implică realizarea procedurii insolvenţei. Potrivit legii, instanţele

judexătoreşti chemate să aplice procedura insolvenţei sunt, tribunalul şi curtea

de apel.

Tribunalul – toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia

recursului prevăzut la art.8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază

teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul

comerţului.

Deci, pe lângă competenţa obişnuită, stabilită de art.2 pct.1. lit.a C.proc.civ.,

tribunalul are în competenţa sa şi aplicarea prcedurii insolvenţei, indiferent de

valoarea creanţelor debitorilort.

Competenţa tribunalului, privind aplicarea procedurii insolvenţei priveşte şi

societăţile comerciale cu capital de stat. Astfel, în temeiul art.6 din Legea

nr.85/2006, instanţa judecătorească de drept comun în aplicarea procedurii

insolvenţei este tribunalul şi nu judecătoria.

Pentru a evita orice confuzie, legea precizează că sediul debitorului avut în

vedere este cel care figurează în registrul comerţului, sau după caz, în registrul

societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Determinarea competenţei teritoriale privind aplicarea procedurii insolvenţei

ridică o problemă în cazul care, după ivirea stărtii de insolvenţă, debitorul îţi mută

sediul în raza teritorială a altui tribunal. Pentru determinarea competenţei într-un

asemenea caz se ia în considerare sediul debitorului la data deschiderii

procedurii.

Pentru aplicarea cu o mai mare operativitate şi în scopul asigurării unei

continuităţi în realizarea procedurilor pe care le implică procedura insolvenţei,

148

legea prevede că procedurile în cauză sunt exercitate de un judecător sindic-

acesta fiind un judecător al tribunalului specializat în aplicarea procedurii

insolvenţei.

Legea nr.85/2006 instituie noi reguli procedurale menite să asigure o mai

mare celeritate a desfăşurării procedurii insolvenţei (art.7 din lege).

Astfel, în vederea publicării citaţiilor, convocărilor şi notificării actelor de

procedură efectuate de instanţele judecătoreşti, după deschiderea procedurii se

editează Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în

Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării acestora,

citarea, convcocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual, faţă

de participanţii la proces, acestea fiind prezimate a fi îndeplinite la data publicării.

Prin excepţie, se realizează, conform c.proc.civ., comunicarea actelor de

procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii.

În procedurile contencioase reglementate de Legea nr.85/2006 vor fi citate în

calitate de părţi numai persoanele ale căror drepturi şi interese sunt supuse spre

soluţionare judecătorului-sindic, în condiţii de contradictorialitate.

Curtea de Apel – potrivit art.8 din Legea nr.85/2006, curtea de apel este

competentă să soluţioneze recursul împotriva hotărârilor judecătorului-sindic

pronunţate în executarea atribuţiilor sale prevăzute de art.11 din lege.

Termenul de recurs este de 10 zile şi curge de la data comunicării hotărârii

judecătorului-sindic, dacă legea nu prevede altfel. Recursul se judecă în

cmpleturi specializate, în termen de 30 zile de la înregistrarea dosarului la curtea

de apel; citarea părţilor se face prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.

În vederea soluţionării rercursului, se trimit la curtea de apel, în copie

certificată de grefierul-şef al tribunalului, numai actele care interesează

soluţionarea căii de atac, stabilite de judecătorul sindic.

Hotărârile judecătorului sindic atacate cu recurs nu pot fi suspendate de

instanţa de recurs- prin această intedicţie, legea derogă de la dispoziţiile art.300

alin2 şi 3 C-proc.civ.

149

Sunt exceptate de la această interdicţie:

- sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului la cererea introductivă a

creditorilor, prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale;

- sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;

- sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în cazurile

prevăzute de art.107 din lege;

- sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor

obţinute din lichidare şi încasarea creanţelor, introdusă în temeiul art.122

alin.2 din lege.

B.JUDECĂTORUL –SINDIC

Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului245.

Art. 55 din Legea nr.300/2004 pentru organizarea judiciară prevede că preşedinţii

instanţelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii,

şi ate atribuţii decât ele privind activitatea de judecată. În temeiul acestei

dispoziţii legale, preşedintele tribunalului desemnează pe judecătorii tribunalului

care vor avea calitatea de judecător-sindic şi, deci, vor exercita atribuţiile

prevăzute pentru aplicarea insolvenţei.

Judecătorul-sindic îndeplineşte o funcţie publică, de ineteres general; el

organizează şi conduce întreaga procedură a insolvenţei, de la deschidere şi

până la închiderea ei. Acesta acţionează, în calitatea sa de magistrat nu ca

reprezentant al debitorilor sau creditorilor.

Princialele atribuţii ale judecătorului sindic (conform art.11 din Legea

nr.85/2006) sunt:

- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz,

de intrare în faliment atât prin procedura generală cât şi prin procedură

simplificată;

245 A se vedea M.Voicu, Satutul legal şi atribuţiile judecătorului-sindic, în Revista de drept comercial, nr.10/2001, p. 7 şi urm.

150

- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a

creditorilor pentru începerea procedurii, precum şi judecarea opoziţiei

creditorilor la deschiderea procedurii,

- desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre

practicienii în insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens la

dosarul cauzei, administratorului udiciar provizoriu sau, după caz, a

luchidatorului, care va administra procedura până la confrmarea ori, după

caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor- judecătorul sindic trebuie

să stabvilească atribuţiile administratorului judiciar/lichidatorului, precum şi

remuneraţia cuventiă profesiei de practician în insolvenţă,

- confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sa a lichidatorului

desemnat de adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu

adunarea creditorilor,

- înlocuirea, pentru motive temeinice, prin înxcheiere, a administratorului

judiciar sau a lichidatorului;

- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi ma conduce

activitatea,

- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de

conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă;

- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator

pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri

cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii,

- judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale altor

persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar

sau de lichidator;

- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de

lichidare, după votarea lui de către creditori;

- soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor

de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în

faliment;

151

- soluţionarea contestaţiilor formulate de rapoartele administratorului

judiciar sau ale lichidatorului,

- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;

- pronunţarea hotărârii deînchidere a procedurii.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul sindic pronunţă hotărâri, care, după

caz, sunt sentinţe sau încheieri. Hotărârile acestuia sunt definitive şi executorii,

ele putând fi atacate separat cu recurs la curtea de apel, în condiţiile art.8 din

lege.

B. ADMINISTRATORUL JUDICIAR –

Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în

insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute

de art.20 din lege, în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de

reorganizare.

Potrivit Legii nr.85/2006, administratorul juridiciar persoană fizică sau juridică,

inclusiv reprezentantul acesteia trebuie să aibă calitatea de practician în

insolvenţă. Statutul juridic al practicienilor în insolvenţă este reglementat prin

O.G.nr.79/1999.

În vederea desemnării unui administrator judiciar, practicienii în insolvenţă

interesaţi vor depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de admnistrator

judiciar în dosarul respectiv, la care trebuie să se anexeze dovada calităţii de

practician în insolvenţă şi o copie după poliţa de asigirare profesională.

Pentru desemnarea provizorie a admnistreatorului judiciar, judecătorul sindic

trebuie să şină seama de toate ofertele, de cererile depuse de creditori şi, după

caz, de debitor, dacă cererea introductivă aparţine debitorului.

În cazul în care nu s-a depus nici o ofertă, judecătorul sindic va desemna

provizoriu până la prima adunare a creditorilor un practician în insolvenţă ales în

mod aleatoriu din Tabloul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă.

Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar desemnat provizoriu

de către judecătorul-sindic. Decizia luată de creditori în privinţa confirmării

152

administratorului judiciar poate fi contestată, pe motive de nelegalitate în termen

de 3 zile. Judecătorul-sindic va soluţiona, de urgenţă şi deodată toate

contestaţiile orintr-o încheiere, prin care va desemna administratorul judiciar

propus de creditori, sau, după caz, va solicita adunării creditorilor desemnarea

unui alt administrator judiciar.

Principalele atribuţii, prevăzute de lege, ale administratorului judiciar sunt:

- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi

întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura

simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii

generale şi supunerea acestui raport judecătorului sindic în termenul

stabilit de lege;

- examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit

asupra cauzelor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu

menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă ;

- întocmirea actelor prevăzute de art.28 alin.1 din lege, în cazul în care

debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia în termenele legale, precum şi

verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în actele

respective, când acestea au fost prezentate de debitor;

- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de

cuprinsul raportului prevăzut art.20 alin.1 lit.a din lege şi în condiţiile şi

termenele prevăzute de art.94 din lege,

- supravegherea operaţiunilor de gestiune privind patrimoniul debitorului;

- conducerea integrală sau în parte a activităţii debitorului, în condiţiile

stabilite de judecătorul sindic;

- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării

creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor sau membrilor debitorului

persoană juridică;

- in introducerea acţiunilor pentru anularea actelor frauduloase încheiate de

debitor în dauna drepturilor creditorilor;

153

- sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu

există bunuri în averea debitorului ori că acestea nu sunt suficiente pentru

a acoperi cheltuielile administrative;

- menţinerea sau denţarea unor contracte încheiate de debitori;

- verificarea creanţelor, şi atunci când este cazul formularea de obiecţiuni la

acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;

- încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor; formularea şi

susţinerea acţiunii în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului;

- încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor

şi renunţarea la garanţii- toate sub condiţia confirmării lor de către

judecătorul sindic-;

- sesizarea judecătorului sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o

soluţionare de către acesta.

Administratorul judiciar are obligaţia ca, la fiecare termen de continuare a

procedurii să prezinte un raport judecătorului sindic, care să cuprindă descrierea

modului în care acesta şi-a îndeplinit atribuţiile în desfăşurarea procedurii,

precum şi justificarea cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a

altor cheltuieli făcute din fondurile existente în averea debitorului.

C. LICHIDATORUL-

Lichidatorul este persoană fizică sau juridică, practician în insolvenţă autorizat

în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite

atribuţiile prevăzute de art.25 din lege, în cadrul procedurii falimentului, atât în

procedura generală cât şi în procedura simplificată.

Conform art.24 din Legea nr.85/2006, lichidatorul este desemnat după

aceleaşi reguli ca şi administratorul judiciar – legea permite a fi desemnat în

calitate de lichidator şi administratorul judiciar desemnat anterior.

Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt:

- examinarea activităţii debitoruluiasupra căruia se iniţiază procedura

simplificată în raport cu situaţia der fapt şi întocmirea unui raport

154

amănunţit asupra cauzelor care au dus la insolvenţă cu menţionarea

persoanelor cărora le-ar fi imputabilă;

- conducerea activităţii debitorului;

- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de

debitor în dauna creditorilor;

- aplicarea sigiilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor

corepsunzătoare pentru conservarea lor;

- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;

- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni

la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;

- urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului;

- primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii

debitorului,

- vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile

prezentei legi;

- încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor,

renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul

sindic,

- orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de judecătorul sindic.

Măsurile luate de lichidator pot fi contestate de către debitorul persoană

fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, de oricare dintre

creditori. Contestaţia trebuie înregistrată în termen de 5 zile de la depunerea

raportului întocmit de lichidator destinat judecătorului sindic.

Judecătorul sindic va soluţiona contestaţia în termen de 10 zile de la

înregistrarea ei, în Camera de consiliu,iar la cererea contestatorului, judecătorul

sindic poate suspenda executarea măsurii contestate până la soluţionarea

contestaţiei.

În desfăşurarea procedurii de insolvenţă un rol important îl au şi adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.

155

Prin Legea nr.85/2006, rolul adunării creditorilor şi în special al comitetului

creditorilor a fost sporit, prin amplificarea atribuţiilor şi participarea la luarea unor

importante decizii în aplicarea procedurii insolvenţei.

CERERILE INTRODUCTIVE –

Procedura insolvenţei începe pe baza unei cereri introdusă la tribunaluil

competent de către persdoanele prevăzute de lege. Prin urmare, în principal,

procedura insolvenţei se deschide prin cererea debitorului sau cererea

creditorilor246.

Aplicarea procedurii de insolvenţă este impusă de starea de insolvenţă în

care a ajuns debitorul- prin debitor, Legea nr.85/2005 înţelege persoana fizică

sau juridică de drept privat, care face parte din una din categoriile prevăzute la

art.1, al cărei patrimoniu este în stare de insolvenţă.

Prin urmare, dacă debitorul constată că fondurile băneşti disponibile din

patrimoniul său sunt insuficiente pentru plata datoriilor ajunse la scadenţă

înseamnă că se află în stare de insolvenţă, şi, în consecinţă, el este obligat să

adreseze tribunalului cererea de a fi supus procedurii de insolvenţă.

Legea permite debitorului să introducă cererea privind aplicarea procedurii

de insolvenţă, chiar înainte de apariţia stării de insolvenţă, dacă aceasta este

iminentă, adică debitorul este în măsură să facă dovada că nu va putea plăti la

scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data

scadenţei. În acest caz, introducerea cererii reprezintă un drept şi nu o obligaţie

a debitorului.

Neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii constituie infracţiunea

de bancrută simplă şi se sancţionează în condiţiile art. 143 alin.1 din Legea

nr.85/2006 – sancţiunea de aplică debitorului persoană fizică ori reprezentantului

legal al debitorului persoană juridică.

246 Legea nr.85/2006 ca şi Legea 64/1995, nu a preluat soluţia Codului comercial care permitea deschiderea procedurii falimentului din oficiu(art.701 C.com.-în prezent abrogat)

156

Cererea debitorului privind aplicarea procedurii de insolvenţă trebuie să fie

însoţită de anumite acte.

- bilantul, balanţa de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării

cererii de deschidere a procedurii,

- o lită completă a bunurilor debitorului;

- o listă a creditorilor,

- o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor

în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive;

- o listă a activităţilor curente pe care intenţionează debitorul să le

desfăşoare în perioada de observaţie;

- contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii introductive;

- o listă a membrilor grupului de interes economic sau a ascoiaţilor;

- o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura

simnplificată sau de reorganizare;

- o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru

reorganizarea activităţii;

- o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte dacă a mai fost

supus procedurii insolvenţei într-un interval de 5 ani anterior formulării

cererii introductive;

- o declaraşie pe propria răspundere din care să rezulte că nu a fost

condamnat definitiv pentru fals ori pentru infracţiuni prevăzute de Legea

concurenţei nr. 21/1996;

Primele măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei

Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea judecătorului-sindic,

trebuie luate unele măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei, acestea fiind:

notificarea deschiderii procedurii; declararea creanţelor creditorilor, întocmirea şi prezentarea unor rapoarte privind situaţia debitorului.

Potrivit legii, în urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va

trimite o notificare tuturor creditorilor (menţionaţi în lista depusă de debitor),

157

debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor

agricole ori altor registre, unde debitorul este înregistrat, pentru efectuarea

menţiunii.

Notificarea se face potrivit Codului de procedură civilă – aceasta

depunându-se, pe cheltuiala debitorului, într-un ziar de largă ciurculaţie, precum

şi în Buletinul procedurii de insolvenţă.

În cadrul procedurii insolvenţei creanţele creditorilor trebuie

admise(înregistrate), verificate şi înscrise în tabelul preliminar al creanţelor şi

ulterior în tabelul definitiv al creanţelor.

Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută, chiar dacă creanţele nu

sunt stabilite printr-un titlu şi se înregistrează într-un registru, care se păstrează

la grefa tribunalului, în termenul stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii.

Nedepunerea cererii de admitere a creanţelor în termen atrage după sine

decăderea titularului creanţei respective din următoarele drepturi: de a participa

şi de a vota în cadrul adunării creditorilor; de a participa la distribuirile de sume în

cadrul procedurii de insolvenţă.

În actuala reglementare, administratorul judiciar trebuie să întocmească

două rapoarte, pe care să le supună judecătorului sindic. Primul raport are ca

scop stabilirea căii de urmat: intrarea în procedura simplificată sau continuarea

perioadei de observaţie în procedura generală; al doilea raport priveşte stabilirea

modalităţii în care se va realiza procedura generală: reorganizarea judiciară

sau procedura falimentului.

Efectele patrimoniale ale hotărârii de deschidere a procedurii

Conform dispoziţiilor Legii nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei

produce anunmite efecte juridice. Aceste efecte nu privesc persoana debitorului,

ci patrimoniul său ( aceste efecte se referă la drepturile şi obligaţiile debitorului

precum şi la drepturile terţilor privind valorificarea creanţelor).

Potrivit art. 47 din lege, deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare – constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi

158

administra bunurile din avere şi der a dispune de acestea, dacă nu şi-a declarat,

în condiţiile legii, intenţia de reorganizare.

Întrucât debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale,

toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor, ulterior deschiderii

procedurii, sunt nule, cu excepţia cazurilor prevăzute de art.49 din lege şi cele

autorizate de judecătorul sindic.

Efectul ridicării dreptului de administrare priveşte bunurile existente în

patrimoniul debitorului la data deschiderii procedurii, precum şi la cele dobândite

ulterior, în cursul desfăşurării procedurii, cu excepţia cazurilor prevăzute expres

de lege. De reţinut este faptul că, efectul ridicării dreptului de administrare nu

afectează dreptul de prorietate al debitorului asupra bunurilor sale. Atunci când

debitorul îţi pierde dreptul de administrare, acest drept este exercitat de

administratorul judiciar sau, după caz, de lichidator, în condiţiile legii.

Articolul 36 din lege prevede că la data deschiderii procedurii se

suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru

realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Din textul de lege rezultă că toate acţiunile individuale, anterioare

deschiderii procedurii, având ca scop realizarea creanţelor asupra debitorului sau

a bunurilor sale, vor fi suspendate pe data începerii procedurii. Pentru a asigura

efectul suspendării, prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul sindic

va dispune la comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti în a căror

jurisdicţie se află sediul debitorului.

Efectul suspensiv al deschiderii procedurii are menirea de a proteja pe

creditori. Într-adevăr aşa cum am arătat, procedura insolvenţei este o procedură

cilectivă prin care se urmăreşte redresarea debitorului şi plata pasivului sau

lichidarea patrimoniului debitorului, prin procedura falimentului, în vederea

satisfacerii creanţelor creditorilor.

Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea

reglementează şi suspendarea cursului prescripţiei privind aceste acţiuni. Art.40 din Legea nr.85/2006 dispune că pe data începerii procedurii se

suspendă orice termene de precirpţie a acţiunilor prevăzute de art.36 din lege.

159

Conform art.41 din lege, un alt efect al deschiderii procedurii insolvenţei,

este şi suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor. Astfel,nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va

putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii.

Potrivit legii, după deschierea procedurii, la cererea creditorilor, este

interzis administratorilor debitorilor, persoane juridice, să înstrăineze fără

acordul judecătorului sindic, acţiunile sau părţile lor sociale sau de interes

deţinute la debitorul care face obiectul procedurii.

Pentru a asigura o eficienţă acesti interdicţii, legea prevede că judecătorul

sindic dispune indisponibilizarea acţiunilor sau părţilor sociale sau de interes în

registrele speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic.

Ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei, acţiunile emise de

debitor(asociaţie pe acţiuni) care se tranzacţionează pe pieţele reglementate se

suspendă de la tranzacţionare. Suspendarea operează de la data primirii

comunicării de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare privind deschiderea

procedurii insolvenţei şi până la data confirmării unui plan de reorganizare.

La data primirii de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a

comunicării privind intrarea în faliment a debitorului, acţiunile acestuia sunt

retrase de pe piaţa reglementată pe care acestea se tranzacţionează.

Planul de reorganizare

Prin procedura instituită de Legea nr.88/2006 se urmăreşte acoperirea

pasivului debitorului aflat în insolvenţă, pe calea procedurii generale sau pe calea

procedurii simplificate.

Datorită rolului pe care trebuie să-l îndeplinească planul, Legea

nr.85/2006 reglementează amănunţit condiţiile elaborării şi confirmării planului,

precum şi consecinţele pe care realizarea planului sau nerealizarea acestuia le

poate avea asupra situaţiei debitorului. Acest plan, conform dispoziţiilor legii,

160

poate fi propus de debitor, administrator judiciar, sau de unul sau mai mulţi

creditori.

Debitorul, poate propune un plan de reorganizare cu aprobarea adunării

generake a acţionarilor/asociaţilor cu condiţia formulării intenţiei de reorganizare

prin cererea introductivă -, acest plan poate fi propus în termen de 30 de zile de

la afişarea tabelului definitiv de creanţe.

Administratorul- potrivit legii, nu poate propune un plan de reorganizare

debitorul, care, într-un interval de 5 ani anterior formulării cerererii introductive a

mai fost subiect al procedurii insolvenţei, precum şi a debitorului care a fost

condamnat definitiv pentru fals, sau ai căror administratori, directori şi/sau

asociaţi au fost condamnaţi definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune

frauduloasă, abuz de încredere, delapidare, înşelăciune, în ultimii 5 ani anteriori

deschiderii procedurii.

Administratorul judiciar- va putea propune un plan de reorganizare, cu

condiţia să-şi fi manifestat această intenţie până la votarea raportului întocmit de

el. Planul poate fi propus de la data desemnării sale şi până la împlinirea unui

termern de 30 zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor.

Unul sau mai mulţi creditori – care deţin cel puţin 20% din valoarea

totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv aş creanţelor pot propune un plan

de reorganizare, cu condiţia să-şi fi anunţat această intenţie până la votarea

raportului întocmit de administratorul judiciar.

Obiectul planului de reorganizare, potrivit art.94 din Legea nr.85/2006,

poate prevedea, fie restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie

lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor variante de

reorganizare.

Planul de reorganizare, în primul rînd, trebuie să indice perspectivele de

redresare a activităţii debitoprului, lu-nd în considerare posibilităţile şi specificul

activităţii debitorului cu mijloace financiare disponibile şi cu cererea oieţei faţă de

oferta debitorului; în al doilea rîn planul de reortganizare trebuie să prevadă, în

mod obligatoriu, programul de plată al creanţelor.

161

În al treilea rând, planul de organizare trebuie să cuprindă măsurile

adecvate pentru relizarea obiectivelor sale: păstrarea, în întregime sau în parte,

de către debitor a conducerii activităţii sale; obţinerea de resurse financiare şi

sursele de provenienţă; fuziunea debitorului, în condiţiile legii; lichidarea tuturor

sau a unira dintre bunurile averii debitorului, sepaerat sau în bloc sau distribuirea

acestora către creditori în contul creanţelor; modificarea sau stingerea garanţiilor

reale; prelungirea date scadenţei, precum şi modificarea cuantumului dobânzilor

sau penalităţilor; modificarea actului constitutiv al debitorului, în condiţiile legii;

emiterea de către debitor a unor titluri de valoare.

Pentru măsurile propuse în planul de reorganizare trebuie stabilite

termene de îndeplinire. Potrivit legii, executarea planului de reorganizare nu va

depăşi 3 ani, socotiţi de la data confirmării planului.

Prelungirea planului poate fi făcută cu încă o perioadă de un an, dar după

trecere unui termen de 18 luni sde la confirmarea planului, la recomandarea

administratorului judiciar şi cu votul a cel puţin 2/3 din număpruil creditorilor aflaţi

în sold, la acea dată.

FALIMENTUL

Pe lângă procedura reorganizării, Legea nr.85/2006 reglementează şi

procedura falimentului.

Procedura falimentului priveşte deopotrivă, atât procedura simplificată cât

şi procedura generală. Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are

drept scop prefacerea în bani a bunurilor din averea debitorului, în vederea

satisfacerii creanţelor creditorilor.

Legea defineşte procedura falimentului ca fiind procedura de insolvenţă

concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării

averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului

din registrul în care este înmatriculat.

162

Procedura falimentului constă într-un ansamblu de acte juridice şi

operaţiuni care privesc: hotărârea de intrare în faliment; stabilirea masei active;

efectarea lichidării bunurilor din averea debitorului; distribuirea sumelor de bani

realizate din lichidare a bunurilor din averea debitorului; încheierea procedurii de

faliment. Toate aceste acte şi operaţiuni pe care le implică prcedura falimentului

sunt realizate de organele abilitate de lege cu aplicarea acestei proceduri.

CAPITOLUL VI.

EVOLUŢIA ISTORICĂ GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE ŞI A DREPTULUI FINANCIAR

6.1. Aspecte generale

Comuna primitivă, după cum se ştie, nu a cunoscut statul. În

această orânduire, diferitele funcţii publice - organizarea muncii în comun,

aplanarea conflictelor dintre ginţi şi triburi, supravegherea respectării obiceiurilor,

ritualurilor religioase, apărarea membrilor unui trib împotriva atacurilor altui trib -

erau îndeplinite de oameni aleşi de către întreaga populaţie. Cu timpul însă,

diviziunea socială a muncii a condus la creşterea productivităţii muncii, la

sporirea producţiei şi la dezvoltarea schimbului; şi-a făcut apariţia proprietatea

privată, a crescut inegalitatea de avere, iar societatea s-a scindat în clase. Odată

cu împărţirea societăţii în clase antagoniste a apărut necesitatea unei instituţii

care să protejeze proprietatea privată, să apere privilegiile celor avuţi împotriva

celor neavuţi,

să ocrotească interesele stăpânilor de sclavi împotriva sclavilor. Această

instituţie, care era statul, şi-a făcut apariţia247 .

247 I.Văcărel, Finanţe Publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992,p.13

163

În toate orânduirile social-economice în care au existat relaţii financiare,

statul, ca instituţie suprastructurală, a reglementat diferitele categorii financiare-

taxe, impozite, buget etc.- în scopul formării şi dezvoltării bazei economice a

societăţii. Sub acest aspect, sfera finanţelor publice diferă de la o orânduire la

alta248 .

Sub aspect istoric, noţiunea de finanţe a apărut pe o anumită treaptă de

dezvoltare a societăţii, suferind de-a lungul timpului schimbări multiple şi

profunde.

Înainte de întemeierea Principatelor Române, până la „descălecare”, pe

teritoriul ţării noastre au existat diferite forme de organizare politică. Ca urmare a

„descălecării” şi închegării unor organizaţii politice unitare, organizarea fiscală din

Ţările Române se dezvoltă după sistemul de dări, existent în Transilvania, de

unde au pornit voievozii descălecători. Se pare că a exercitat o anumită influenţă

şi populaţia românească de peste Dunăre, din Serbia, care avea o organizare

administrativă şi o structură socială bine definită, cu drepturi şi obligaţiuni faţă de

fisc249 .

În realitate sistemul fiscal era stabilit în raport cu organizarea politică din

acele timpuri. O caracteristică fundamentală a constat în aceea că domnii, ca

autoritate supremă în stat şi-au asumat fixarea dărilor, controlul activităţilor

tuturor slujbaşilor visteriei, de la marele vistier până la cel mai mic agent fiscal,

fixarea atribuţiilor acestora, numirea lor, rezolvarea tuturor neînţelegerilor dintre

membrii aparatului fiscal şi contribuabili, acordarea de reduceri sau scutiri de

dări250.

Sursele de venituri ale statului

În ţara Românească şi în Moldova până la 1830, sursele

Principale de venituri ale statului erau:

248 D.D. Şaguna, Drept financiar şu fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, p. 156249 I. Condor, Drept financiar şi fiscal, Ed. Tribuna Economică , Bucureşti 1996 p.21250 G. Leon, Istoria Economiei Publice la Români, Bucureşti, 1924,p.12.

164

a). dările de repartiţie , care constau, în general, din bir, plătit în mod

eşalonat, într-un anumit număr de rate;

b). dările de cotitate compuse din: dijmăritul de stupi şi porci, oieritul pe oi

( goştina în Moldova), vămile, amenzile etc. În acelaşi timp, au existat unele dări,

care azi par cel puţin curioase, cum sunt: fumăritul, văcăritul (pe boi, pe vaci şi

cai) ierbăritul, tutunăritul, etc. Aceste forme de dări erau multiple şi variau , cu

timpul unele dispăreau iar altele se înfiinţau.

Întrucât perceperea acestor dări era arbitrară, frecventele plângeri

ajungeau la domni care „ se îndurau să facă ruptura”, adică o înţelegere care

stabilea obligaţia fiscală şi termenele de executare.

Înţelegerea acestora cu visteria se făcea desigur pe grupuri de

contribuabili şi nu individual (ex. grupuri profesionale- negustorii braşoveni,

grupul preoţilor dintr-o eparhie etc).

Contribuabilii erau împărţiţi în două mari categorii:

a). Bresle , care beneficiau de unele privilegii fiscale , adică scutiri totale

sau parţiale de dări şi un sistem fiscal mai avantajos. Astfel, marii stăpâni de

moşii, (boierii, episcopiile, mănăstirile) erau scutiţi total de dări; doar în cazuri

excepţionale erau impuse stările privilegiate;

b). birnicii , care plăteau toate dările, iar sistemul lor fiscal era plin de

neajunsuri . În această categorie intra în principal, ţărănimea liberă şi clăcaşă

supusă la toate dările de repartiţie şi de cotitate.

În Transilvania , principalele categorii de obligaţii faţă de stat au fost dările

pe părţi, după animale, pentru întreţinerea armatei, muncile obşteşti, capitaţia,

adică obligaţii în bani şi muncă . În 1754, printr-o patentă, împărăteasa Maria

Tereza a stabilit următoarele impozite directe către stat:

a). Impozitele pe avere, percepute pentru bunurile imobile (terenuri de

diverse categorii, deosebite pe clase – după felul culturii, după rodnicia, poziţia

locurilor) şi pentru bunuri mişcătoare (boi, cai, porci, capre, stupi de albine),

deosebite după natura obiectului impus;

b). Impozitul pe cap , numit taxa captis , aplicabil în mod variat pe

categorii de contribuabili, astfel: pentru ţărani mai mic( în raport de cuantumul

165

dărilor plătite de fiecare) iar pentru orăşeni , mai mare (taxa orăşenească);

nobilimea era scutită de dări251 .

Organele fiscale

Organele fiscale din Ţara Românească şi Moldova erau: marele

vistier , vistier II şi III, ajutaţi de o cancelarie a visteriei, complexă, formată din

logofeţi specializaţi pe servicii şi sameşii .

În ţară se exercitau atribuţii fiscale prin: în judeţe, sameşii trimişi de

vistierie şi ispravnicii de judeţ; în plăşi, zapcii; în plaiuri , vătafii de plai; iar în sate,

pârcălabul, preotul şi bătrânii satului.

Organele centrale răspundeau de impunerea şi perceperea dărilor,

evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. Sameşii ţineau evidenţa în judeţe şi

supravegheau pe dregătorii locali să nu facă abuzuri. Ispravnicii aveau în grija lor

stabilitatea contribuabililor în judeţ, repartiţia judicioasă a dărilor pe sate şi bresle,

precum şi supravegherea zapciilor, vătafilor de plai şi vameşilor252.

Pentru a evidenţia puterea domnilor, Dimitrie Cantemir în lucrarea

„Discripţio Moldaviae” afirmă că domnitorii „afară de Dumnezeu şi sabia lor, nu

cunoşteau pe nimeni altul în ţara lor”.

Domnul, fiind atotputernic, dispunea de veniturile ţării fără să asculte de

glasul altor factori din interiorul ţării, iar când recurgea la Adunarea Obştească şi

la Sfatul Boierilor o făcea numai spre a obţine avizul consultativ al acestora253.

În acea perioadă exista un control special al banilor domneşti exercitat, în

numele şi pentru interesul domnului, ca nu cumva cei interesaţi cu perceperea

impozitelor că comită jafuri sau abuzuri care să-l păgubească pe domn.

Ca autoritate financiară consultativă, exista în acea epocă, pe lângă

vistierie, un sfat compus din şapte boieri, iar în ceea ce priveşte controlul privind

îmbunătăţirea veniturilor, autoritatea revenea Divanului domnesc.251 Istoria dreptului românesc, vol. II/1, Partea întâi, Ed. Academiei Bucureşti, 1984, p. 101252 A se vedea Enache M.Săsană, Aparatul Fiscal, Bucureşti, „Tirajul”, Institutul de Arte Grafice, 1940 p. 21253 D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997,p.9

166

De asemenea, în această epocă nu exista buget; existau însă situaţii

privind veniturile încasate şi cheltuielile efectuate, întocmite de funcţionarii

domnului, pe care aceştia le prezentau divanului. Asemenea situaţii, cuprinse în

„codice de venituri şi cheltuieli”, se găsesc pe vremea lui Gheorghe Ştefan Vodă

în Moldova (1654) şi pe vremea lui Constantin Brâncoveanu în Muntenia (1694-

1704). Mai târziu întâlnim ceea ce se numeau „sămi” sau „sămile visteriei”, un fel

de conturi de gestiune care se refereau la veniturile şi cheltuielile deja efectuate.

Cele dintâi „sămi ale visteriei” datează din vremea lui Constantin

Mavrocordat (1712)254. În aceiaşi perioadă au avut loc în Ţările Române aşa-

zisele reforme fiscale, continuate ulterior de Alexandru Ipsilanti(1775), Constantin

Ipsilanti (1804) şi Ioan Caragea (1814-1815).

Nicolae Iorga afirma că:” birul nu poate fi decât în legătură cu araciul,

deoarece cea mai mare parte a acestuia constituia dările date de Ţările Române

turcilor255.

Repartiţia veniturilor a diferit de la an la an. Spre exemplu, în 1918, era

următoarea: 41% pentru folosul clasei stăpânitoare, 35% în fondul turcilor, 23%

rămâneau domniei. Se pare că o parte din sumele cuvenite clasei stăpânitoare şi

domniei, mergeau, sub diferite forme, tot la turci astfel că, în realitate, turcii

beneficiau de 45 % din veniturile fiscale.

Regulamentul organic.

Adevărata reformă financiară s-a realizat în Ţările Române prin

Regulamentul Organic. În perioada ocupaţiei ruse (1828-1856) s-au produs

transformări importante în domeniile politic, social, economic şi financiar. Din

punct de vedere financiar, această perioadă, se divide în două părţi:

a). Epoca vechiului regim, de la 1828 şi până la punerea în aplicare a

Regulamentului organic, adică 01.iulie 1831 pentru Muntenia şi o1.ianuarie 1832

pentru Moldova; şi

254 Istoria României în date, Bucureşti, 1992255 N.Iorga, Istoria românilor, vol.II şi III, Bucureşti, 1923.

167

b). Epoca noului regim , aceea a Regulamentului Organic, de la punerea lui în

aplicare şi până la Convenţia de la Paris, 30. martie 1856, care a pus capăt

amestecului ruşilor în treburile noastre.

Regulamentul Organic, în capitolul III, cuprinde reforma financiară care se

referă, în general, la desfiinţarea unor dări şi instituţii, crearea de noi venituri şi

instituirea unei ordini în perceperea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor şi

introducerea unor norme moderne de drept bugetar. Conform reglementărilor

reformei financiare, toate veniturile se concentrau în Casa Statului şi erau

repartizate în cheltuieli stabilite prin buget, instituind, în acest fel principiul

modern al universalităţii bugetare.

Sistemul fiscal

În perioada domniei lui Al.I.Cuza (1859-1866) au fost puse, bazele unei

organizări financiare şi s-a unificat legislaţia financiară a celor două Principate.

În 1862, odată cu unirea administrativă a Principatelor, au fost adoptate

mai multe legi privind impozitele, inspirate din practica fiscală occidentală.

În esenţă au fost adoptate următoarele măsuri fiscale noi:

a). Introducerea impozitului funciar. Anterior proprietatea funciară era

scutită de impozit;

b). Instituirea taxei de transmitere asupra proprietăţilor aşezămintelor

publice (bunuri de „mână moartă” pentru că nu circulă);

c). Legea patentelor a fost mult lărgită prin adăugarea mai multor categorii

de plătitori de patente;

d). Legile din trecut pentru contribuţii personale şi contribuţia de poduri şi

şosele au fost extinse la toate clasele societăţii şi unificate pentru ambele

principate.

În aceste condiţii , sistemul fiscal dobândeşte o organizare nouă, devenind

o parte constitutivă foarte importantă a finanţelor publice.

Sursele principale de venituri ale statului în această perioadă pot fi

clasificate astfel:

168

Impozitele (contribuţiile), ca principală sursă de venituri a statului, utilizate

pentru „îndeplinirea funcţiilor sale economice, financiare şi politico-

sociale”256.

Impozitele erau divizate în două categorii:

a). De repartiţie – adică repartizate dintr-o sumă globală, sau,

b). De cotitate, adică stabilite pe unităţi impozabile.

Impozitele mai erau împărţite în directe sau indirecte, ordinare sau

extraordinare, reale (obiective) sau personale (subiective), proporţionale

sau progresive.

Taxele erau destinate să acopere cheltuielile determinate de efectuarea

serviciilor solicitate, spre deosebire de impozite care erau destinate

acoperirii cheltuielilor generale ale statului şi pentru care statul nu

presta nici un serviciu sau lucrare în favoarea contribuabilului.

Taxele erau clasificate după următoarele criterii:

a). După natura lor erau împărţite în :

- fixe sau variabile;

- aparte sau personale;

- directe sau indirecte;

b). după modalitatea de încasare de divizau în:

- judecătoreşti;

- administrative.

Activitatea productivă ce se efectua pe domeniile statului,

cum era cea agricolă, exploatarea minieră, în întreprinderile industriale şi

comerciale ( căi ferate, poştă, telegraf, telefon, bănci de stat etc) sau în unele

întreprinderi mixte.

Monopolurile ( asupra tutunului, sării, băuturilor alcoolice etc) şi amenzile

Mijloace deghizate de realizare a veniturilor statului, cum sunt spre

exemplu:

- devalorizarea monetară;

- reevaluarea stocurilor Băncii Naţionale;

256 Leon George, Elemente de ştinnţă financiară, Bucureşti, 1926, p.162

169

- exproprieri;

- emisiuni de bonuri pentru lichidarea datoriilor.

Succesiuni vacante şi donaţii

Organizarea bugetară

Constituţia din 1866, în Titlul VI intitulat „Despre finanţe”, dispune în

art.108-117, că în fiecare an Adunarea Deputaţilor încheie socotelile şi votează

bugetul, iar art.113 alin.2 din aceeaşi constituţie vorbeşte despre faptul că toate

veniturile statului trebuie trecute în buget.

Din analiza textului de mai sus rezultă că, instrumentul principal al

organizării bugetare îl reprezintă bugetul , considerat ca actul legislativ prin care

se prevedeau şi se aprobau veniturile şi cheltuielile anuale ale statului şi tuturor

serviciilor publice.

Exerciţiul bugetar era egal cu anul financiar, adică de 12 luni şi începea la

01. aprilie şi se încheia la 31.martie a anului următor. Proiectul bugetului se

elabora de Ministerul Finanţelor în condiţiile asigurării unui echilibru între

veniturile şi cheltuielile publice.

Procedura de elaborare a proiectului de buget se desfăşura astfel:

ministerele sau administraţiile publice, înainte de a-şi elabora proiectele definitive

de buget, aveau obligaţia de a comunica Ministerului de Finanţe, până cel târziu

la 1 decembrie, propuneri pentru bugetul anului următor, Ministerul de Finanţe

supunea aceste propuneri comisiei tehnice bugetare , iar apoi comunica

hotărârea luată către ministerul sau administraţiile publice. Pe baza proiectelor

de bugete ale ministerelor şi administraţiilor publice, după echilibrarea şi

definitivarea lor, Ministerul de Finanţe, incluzând şi bugetul său, elabora bugetul

general al statului, care era supus aprobării Guvernului şi Adunării Deputaţilor,

până la 1 martie.

În această perioadă bugetul reprezenta un mijloc de redistribuire a

venitului naţional. Astfel, impozitele erau suportate în principal de categoriile

productive ale societăţii. În cadrul veniturilor publice predominau impozitele

170

indirecte . Spre exemplu, în anul 1864, impozitele directe reprezentau o treime,

iar la începutul secolului XX au scăzut la 17,2%, în timp ce impozitele indirecte

au crescut în perioada respectivă de la 66,3% la 82,8%.

Curtea de conturi

Sistemul financiar modern cunoaşte metoda controlului dublu asupra

banului public, unul efectuat de paratul de specialitate al executivului şi altul

exercitat de organul legislativ. Această metodă a fost introdusă în România prin

Regulamentul Organic.

Deoarece modul de organizare nu a permis un control financiar sistematic,

prin Legea din 24 ianuarie/05.februarie 1864(modificată la 14/26 martie 1874; la

1/13 aprilie 1886) a fost înfiinţată Curtea de Conturi de inspiraţie franceză.

Curtea era competentă să cerceteze şi să stabilească conturile veniturilor

tezaurului, casieriilor generale de judeţ, regiilor administraţiilor, contribuţiilor

indirecte, precum şi să încheie socotelile cheltuielilor făcute de toţi agenţii fiscali.

Competenţa de control ulterior (postum) a Curţii a fost extinsă prin legile

modificatoare prin care i s-au atribuit şi unele competenţe jurisdicţionale privind

apelurile făcute de organele comunale , precum şi de contribuabilii şi perceptorii

direcţi care nu erau supuşi jurisdicţiei de primă instanţă a Curţii, în contra

încheierilor comunale sau administraţiei de care aparţineau.

Astfel, Legea din 1895 aduce unele îmbunătăţiri în organizarea Curţii de

Conturi care vizează:

a). Stabilirea ordinii ierarhice, în raport de celelalte organe judecătoreşti;

b). Extinderea competenţei jurisdicţionale asupra oricărui funcţionar

public care nu putea justifica avansurile primite pentru îndeplinirea unor servicii

publice.

Regimul vamal

171

În 1859, odată cu Unirea Principatelor Române, s-a trecut la organizarea

administrării vămilor, înfiinţându-se două direcţii generale ale vămilor cu sediul în

Bucureşti şi Iaşi, care coordonau activitatea celor 51 puncte de vamă.

Totodată, taxa vamală generală a fost stabilită la 5% fiind percepută

numai de către administraţia publică.

Taxa vamală pentru export a rămas de 5%( Legea din 24 august/5

septembrie 1864), în schimb cea de import a fost majorată la 7,5% (1866). Prin

numeroase legi ulterioare (1874, 1875, 1882, 1886, 1889) au fost stabilite

categoriile de mărfuri supuse taxelor, modul de organizare a administraţiei

vămilor şi paza frontierei, procedura, antrepozitele, tranzitul judecarea

infracţiunilor, înfiinţarea unei comisii speciale pentru stabilirea tarifelor vamale.

În perioada 1886-1904 s-a aplicat o politică protecţionistă, cu taxe sporite

pentru importuri. În 1904, s-a adoptat un nou tarif vamal (pus în aplicare din

1906), care acorda unele avantaje pentru statele cu care România avea

încheiate convenţii vamale şi stabilea unele înlesniri la importul mărfurilor de

mare, importantă pentru economia ţării şi majorări de taxe la mărfurile ce se

produceau în ţară.

Războiul din 1916-1918 a ocazionat mari cheltuieli publice şi a provocat

importante distrugeri economiei naţionale, ceea ce a determinat creşterea

considerabilă a datoriei publice. În aceste condiţiuni drastice şi ca urmare a

înfăptuirii statului naţional român în 1918, dreptul financiar s-a orientat în trei

direcţii principale:

- unificarea sistemului fiscal;

- reforma fiscală radicală;

- măsuri pentru echilibrarea bugetului public.

172

Prima măsură fiscală importantă a constituit-o reforma fiscală din 1921,

propusă de Nicolae Titulescu257, care avea la bază o idee progresistă pentru

acea vreme şi anume impozitul cedular258, completat cu unul global pe venit

progresiv, pe lux, cifra de afaceri şi anexe, precum şi scutiri pentru minimum de

existenţă.

Legea din 1 august 1921 desfiinţa vechile impozite directe, menţinând

însă toate impozitele indirecte şi monopolurile, dar reglementa 8 impozite directe,

din care şapte cedule şi anume :

1. impozitul pe veniturile proprietăţii funciare neclădite(cedula A) stabilit

l5%;

2. impozitul pe venitul proprietăţilor funciare clădite (cedula B), în cota de

15%;

3. impozitul pe veniturile exploatărilor agricole (cedula C), fixat la 12%;

4. impozitul pe întreprinderile industriale şi comerciale (cedula D), în cota

de 12% pentru întreprinderile comerciale şi de 10% pentru cele

industriale;

5. impozitul pe venituri din profesiuni şi ocupaţiuni necomerciale (cedula

E), stabilit la 10%;

6. impozitul asupra lefurilor, îndemnizaţiilor, pensiilor şi rentelor viagere

(cedula F), fixat la 10%;

7. impozitul asupra veniturilor valorilor mobiliare, creanţelor depozitelor,

garanţiilor (cedula G), în cota de 15%;

- impozitul progresiv pe venitul global , perceput asupra veniturilor nete

din cele 7 cedule de mai sus, în cota de la 2% la 33%.

257 Legea pentru impozitul progresiv pe avere şi îmbogăţirea din timpul războiului, publicată în Monitorul Oficial din 1 august 1921258 Se calculează în funcţie de provenienţa venitului/ Gh.D-Bistriceanu, C.G.Demetrescu, E.I.Macovei, Lexicon de finanţe-credit, contabilitate şi informatică financiar contabilă, Vol.I, Finanţe şi credit, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981,p.377

173

În afară de aceste impozite, prin Legea din 1 august 1921, s-a

instituit un impozit extraordinar- impozitul progresiv pe avere şi pe îmbogăţirea

din timpul războiului – de data aceasta pe capital , aplicat asupra întregii averi

nete mobile şi imobile a contribuabililor, în cota de 3% la 33%, putându-se ridica ,

în anumite cazuri, până la 65% sau chiar 91%.

În plus, tot la 1 august 1921s-a instituit impozitul pe lux şi cifra de afaceri ,

în cotă de 15%, perceput pe vânzarea de automobile, bijuterii, bronzuri,

parfumerie ,cosmetice, mătăsuri, lichioruri şi de 10% pe alte mărfuri, precum şi

de 1% asupra cifrei de afaceri.

3.1.2. O nouă reformă fiscală a fost efectuată în 1923, fiind propusă de

Vintilă Brătianu, care urma să consolideze unificarea sistemului fiscal românesc.

Este vorba de Legea pentru unificarea contribuţiunilor directe şi pentru înfiinţarea

impozitului pe venitul global259. Prin noua lege, impozitele cedulare sunt înlocuite

cu 6 impozite directe, reale, denumite de lege şi elementare.

Astfel, s-a renunţat la impozitul asupra veniturilor exploatărilor agricole şi

la impozitul extraordinar asupra capitalului, fiind menţinute celelalte 6 impozite

din 1921, dar cu cote mai mici pentru unele din acestea.

Cele 6 impozite erau:

a). Impozitul pe veniturile proprietăţilor agricole în loc de 15% a fost stabilit

la 12%, iar în caz de arendare a proprietăţii agricole, 14%; dacă contribuabilul

locuieşte în străinătate mai mult de 6 luni, 24%;

b). impozitul pe veniturile proprietăţilor clădite redus de la 15% la 12%, iar

pentru cei ce locuiesc în străinătate, 20%;

c). Impozitul pe veniturile valorilor mobiliare cunoaşte unele diferenţieri în

nivelul de cote în raport cu categoriile actelor şi faptelor impozabile;

d). Impozitul pe veniturile comerciale şi industriale , stabilit la 10%;

e). Impozitul pe salariu, redus la 4% de la 6%, iar pentru sume ce

depăşesc 4.ooo lei, 8%;

259 Monitorul Oficial nr.253 din 23 februarie 1923. A se vedea Lascăr Davidoglu, Legea contribuţiilor directe, adnotată, Tiparul românesc S.A.-Bucureşti, 1932

174

f). Impozitul pe veniturile din profesiuni şi ocupaţiuni neimpuse la celelalte

impozite.

Aceste 6 impozite, denumite de lege şi „obiective”, sunt stabilite pe diferite

venituri, împărţite în tot atâtea (6) categorii, în raport cu originea şi tratamentul

aplicat.

În plus, legea din 1923 stabileşte impozitul progresiv pe venitul global ,

care avea natură subiectivă personală. Venitul global se forma prin scăderea

impozitelor elementare, (cele şase de mai sus) şi unele dobânzi. Cotele de

impozit au fost stabilite între 1-30%, în raport cu venitul.

Criza mondială de la finele deceniului trei şi începutul deceniului patru al

secolului nostru a influenţat negativ şi sistemul fiscal, astfel că, în 1933 s-a

procedat la sporirea taxelor de consumaţie şi a fost modificat impozitul pe lux şi

pe cifra de afaceri, precum şi a contribuţiunilor directe şi introducerea

monopolului de desfacere a băuturilor spirtoase.

De asemenea, la 1 aprilie 1934, impozitul global a fost înlocuit cu unul

supracotă260, care se percepea la sursă combătându-se evaziunea fiscală şi

simplificându-se procedura de impunere.

Impozitul supracotă se aseamăna cu impozitul progresiv anterior,

aplicându-se ca şi acesta, la toate veniturile elementare, cu deosebirea că se

stabileşte automat , fără a fi necesară o declaraţie specială a contribuabilului şi

se percepea asupra fiecărei surse de venit.

În deceniul patru al secolului nostru raportul dintre impozitele directe şi

cele indirecte s-a schimbat, ultimele ajungând la ¾ din veniturile statului.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial s-a trecut la o politică fiscală,

pentru perceperea rapidă şi simplificată a impozitelor. În acelaşi scop, s-a

adoptat o procedură de impunere completă, cuprinsă în Codul de procedură

fiscală, adoptat la 1 aprilie 1942261.

260 Monitorul Oficial, nr.78 din 1 aprilie 1934, Supracota se aplică o dată cu cota principală şi asupra aceluiaşi venit iar nu asupra venitului rezultat, după ce s-a scăzut impozitul calculat cu cota principală.261 Monitorul Oficial, nr.78 din 1 aprilie 1924

175

Procedura bugetară

Procedura bugetară s-a menţinut, în general, pe principiile perioadei

anterioare, examinate deja în secţiunea a II a, a acestui capitol.

3.2.1. În vederea unei mai bune organizări bugetare, fiecare minister

elabora un buget interior de execuţie, prin care se repartizau creditele bugetare,

între diferite servicii publice centrale şi locale. Cheltuielile bugetare nu puteau fi

efectuate decât în limita strictă a creditelor deschise. Potrivit Legii din 31 iulie

1929262(modificată la 31 august 1931 şi 24 decembrie 1932), ordonanţarea

plăţilor se făcea pe cale ierarhică. Astfel, miniştrii şi ceilalţi conducători de

administraţii aveau dreptul de a dispune, în calitatea lor de ordonatori principali,

de credite ce li se deschideau. În continuare, ordonatorii secundari, pe baza

delegaţiei primite pe numele lor, emiteau mandate de plată în limitele prevăzute

de ordonanţele de delegaţie. Plăţile se puteau face de către casieriile publice

numai după verificarea ordonanţelor şi mandatelor de plată.

Organele locale, conform Legii din 14 aprilie 1933, aveau bugete proprii,

aprobate de consiliul judeţean sau comunal, pe baza proiectelor elaborate de

prefect, respectiv de către primarul comunei. Veniturile bugetelor locale erau,

potrivit legii din 1933, menţionată, constituite pe două căi:

- venituri dependente de sistemul fiscal al statului prin subvenţii, cote

adiţionale etc;

- venituri independente provenite din taxe comunale, calculaţia

mărfurilor, etc.

Cheltuielile publice locale se efectuau prin serviciile de contabilitate ale

administraţiilor respective, potrivit Legii contabilităţii publice.

În deceniul al treilea al secolului nostru, echilibrarea

bugetară neputând fi realizată s-a procedat la:

a). Reducerea importantă a cheltuielilor publice;

262 Monitorul Oficial, nr.167 din 31 iulie 1929

176

b). Majorarea cu cca. 10% a impozitelor directe şi cca 20% a celor

indirecte;

c). Scindarea bugetului statului în ordinar şi extraordinar; cel din urmă

cuprindea veniturile neîncasate şi cheltuielile neefectuate din exerciţiile bugetare

anterioare.

Aparatul fiscal

În perioada interbelică263 , aparatul fiscal a fost organizat pe baza

importantului principiu al separării atribuţiilor ce-i reveneau:

- constatarea şi aşezarea impozitelor;

- administrarea (mânuirea) încasării şi plăţii impozitelor.

În aplicarea acestui principiu, prin reforma din 1929 funcţionarii

din domeniul fiscal au fost împărţiţi în mod corespunzător în:

- funcţionari aparţinând serviciilor de constatare a impozitelor;

- funcţionari aparţinând serviciilor de încasări şi plăţi.

De altfel, această distincţie se bazează, în ultimă instanţă, pe

principiul general al finanţelor publice de separare a funcţiei de decizie de funcţia

de casă, pentru a se evita operaţiuni nelegale, păgubitoare pentru bugetul public,

favorizate de situaţiile în care cele două funcţii ale finanţelor s-ar exercita de

acelaşi organ şi chiar de acelaşi funcţionar public.

Separarea celor două administraţii (servicii) nu înseamna că ele acţionau

fără nici o legătură între ele. Dimpotrivă, cele două administraţii colaborau intens,

comunicându-şi reciproc activităţile efectuate şi rezultatele obţinute.

În judeţe funcţiona câte o administraţie de constatare a impozitelor ,

condusă de administratori de constatare. Aceste administraţii aveau două secţii:

- pentru constatarea impozitelor directe;

- pentru constatarea impozitelor indirecte.

La nivelul plăşilor funcţiona câte o circumscripţie de constatare a

263 Pentru detalii, a se vedea, E.M.Săsană, op. Cit., p. 88

177

impozitelor , care reprezinta celula sistemului fiscal de constatare condusă de

către un controlor financiar, având în subordine ajutori de controlori .

În acelaşi timp, în fiecare judeţ funcţiona câte o administraţie de încasări şi

plăţi cu principala atribuţie de a urmări şi încasa veniturile publice ce le erau

date în debit şi efectuau plăţile statului. Ele erau subordonate nemijlocit Direcţiei

contabilităţii generale a statului.

Administraţia de încasări şi plăţi era condusă de un administrator, ajutat

de controlori de urmărire, care exercitau operaţiunile de urmărire şi încasare a

veniturilor publice. La nivelul plăşilor funcţionau percepţiile de circumscripţie,

conduse de câte un contabil şi un număr de funcţionari de birou.

Constatarea veniturilor publice provenite din taxe şi contribuţii în cadrul

administraţiei locale, se făcea de către comisii de constatare locale compuse din:

- delegatul serviciului financiar la oraşe, sau notarul comunal;

- un consilier comunal delegat şi

- un delegat al contribuabililor.

Cei nemulţumiţi de constatările comisiei puteau face apel , în

termen de 15 zile de la comunicare.

Comisia de apel era compusă din:

- delegatul consiliului comunal;

- delegatul contribuabililor şi

- judecătorul de ocol.

Împotriva deciziilor comisiilor de apel, când impozitul depăşea

100.000 lei, se putea face apel la Tribunal sau la Curtea de Apel.

Pe baza constatărilor definitive, se făcea înregistrarea în rolurile de

încasări.

Dominaţia sovietică, în România după Al Doilea Război Mondial, a impus

înlocuirea statului de drept şi a economiei de piaţă cu dictatura comunistă de stat

şi economică.

Cadrul de acţiune a pârghiilor financiare, ca de altfel, a tuturor categoriilor

economice în general, era nemijlocit legat şi condiţionat de planul naţional unic

178

de dezvoltare , ca instrument principal cu ajutorul căruia se asigura înfăptuirea

dictaturii economice comuniste.

În aceste împrejurări, noţiuni ca „ autonomie economico-financiară” a

organelor administrative şi unităţilor de producţie, „autogestionarea

întreprinderilor”şi „ autoconducerea muncitorească”, erau creaţii ale oligarhiei

comuniste menite a justifica dictatura exercitată de un număr restrâns de

persoane.

În domeniul finanţelor regimului comunist bugetul de stat a avut un rol

important, în toate etapele perioadei respective, de peste 40 de ani din ţara

noastră, fiind subliniat rolul său politic în evoluţia economico- socială. Fiind un

instrument al statului monopolist, supracentralizat, bugetul de stat avea o „menire

tehnico- financiară subordonată principiului planificării socialiste”264. La rândul ei,

legislaţia bugetară a reflectat concepţia menţionată despre importanţa şi menirea

bugetului de stat.

Astfel, cu ocazia restructurării financiare din 1949 , bugetul de stat a fost

definit „planul financiar anual al formării fondului unic de mijloace băneşti

necesare îndeplinirii funcţiilor statului şi îndrumării lor. În conformitate cu planul

economic general, în vederea dezvoltării puterii economice a ţării, aşezării

economiei naţionale pe baze socialiste, ridicării nivelului material şi cultural al

celor ce muncesc şi garantării independenţei naţionale”265.

Din această definiţie se desprind cele două caracteristici esenţiale ale

concepţiei comuniste despre bugetul de stat şi anume:

a). Natura bugetului de stat de „plan financiar” cu rol, în principal, de

finanţare a economiei naţionale, adică- cum se prevedea în Legea din 1949- „în

264 I.Gliga, Gh.Gilescu, P. Olcescu, Drept financiar, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981,p.47265 Art.1 din Legea nr.3/1949 asupra întocmirii şi încheierii bugetului general al Republicii Populare Române.

179

vederea dezvoltării puterii economice a ţării, aşezării economiei naţionale pe

baze socialiste”, şi

b). poziţia de subordonare a bugetului de stat faţă de planul economic, din

moment ce urma a fi întocmit „în conformitate cu planul economic general”. În

realitate, proiectul planului economic era elaborat de Comitetul de Stat al

Planificării, supus aprobării conducerii Partidului Comunist Român, iar pe baza

şi în executarea acestuia, se întocmea proiectul bugetului de stat.

Pe parcursul consolidării statului centralizat, denumit şi „socialist” a

evoluat şi organizarea finanţelor, inclusiv a bugetului de stat şi a legislaţiei

bugetare.

Astfel, ultimul act legislativ cu caracter general în domeniul

financiar, Legea finanţelor266, stabileşte rolul bugetului de stat, după cum

urmează: „Bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului şi

repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele planului naţional unic, pentru

finanţarea economiei naţionale, acţiunilor social-culturale, apărării ţării şi altor

nevoi ale societăţii”(art.38).

Rezultă că au fost menţionate două caracteristici prezentate mai sus şi, în

plus se precizează în mod expres principiul centralismului excesiv al bugetului de

stat , în acord cu supercentralismul statului, deoarece cuprinde „veniturile

centralizate ale statului şi repartizarea acestora „ (deci tot pe cale centralizată).

Această caracteristică este demonstrată şi de includerea bugetelor locale de

stat , înlăturând orice manifestare de autonomie financiară a organelor de stat

locale (judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale). Astfel, Legea finanţelor

nr.9/1972, modificată şi completată prin Legea nr.2/1979, prevede că „bugetul de

stat se compune din bugetul republican şi bugetele locale” (art.183).

Veniturile bugetului de stat, erau formate, ţinând seama

de caracteristicile menţionate, din următoarele surse băneşti:

a). Venituri provenite de la unităţile socialiste de stat;

b). Venituri şi alte încasări aferente bugetului asigurărilor sociale de stat

(incluse şi ele în bugetul de stat);

266 Legea nr.9/1972, modificată şi completată prin Legea nr.2/1979

180

c). Impozite şi taxe plătite de organizaţiile cooperatiste şi unităţile

economice ale celorlalte organizaţii obşteşti;

d). Taxe vamale;

e). Impozite şi taxe de la populaţie;

f). Alte venituri.

5. Cheltuielile bugetului de stat

În legea finanţelor se prevedea expres că, ele „se efectuează în

concordanţă cu obiectivele planului naţional unic”, având deci principala

destinaţie de finanţare a economiei naţionale care, după cum ştim, însemna de

fapt finanţarea proprietăţii de stat, respectiv a întreprinderilor de stat. Astfel,

cheltuielile bugetare se efectuau pentru:

a). Finanţarea economiei naţionale, cuprinzând obiective şi acţiuni care se

finanţează din fondurile de dezvoltare economico- socială şi anume: investiţii

productive, acoperirea necesarului de mijloace circulante al unor unităţi

economice, constituirea rezervelor de stat, etc;

b). Realizarea acţiunilor social culturale;

c). Acordarea de pensii şi realizarea altor acţiuni din bugetul asigurărilor

sociale de stat;

d). Apărarea ţării;

e). Funcţionarea organelor puterii de stat, organelor administraţiei de stat,

organelor judecătoreşti şi celor ale procuraturii;

f). Realizarea altor acţiuni şi sarcini prevăzute prin dispoziţiile legale.

Evoluţia dreptului fiscal

1. În 1944, la terminarea celui de Al Doilea Război Mondial,

principalele impozite şi taxe ce se aplicau în România erau următoarele:

a). Impozite directe, împărţite în şase cedule , astfel:

- impozitul pe veniturile din proprietăţi agricole;

- impozitul pe veniturile din proprietăţi clădite;

- impozitul pe veniturile din capitalurile mobiliare;

181

- impozitul pe veniturile din comerţ şi industrie;

- impozitul pe salarii;

- impozitul pe veniturile din profesii;

b). impozite indirecte, dintre care menţionăm:

- impozitul pe lux şi cifra de afaceri;

- taxele de consumaţie;

- impozitul excepţional de 12%;

- impozitele şi taxele de timbru;

- impozitul de echivalent;

- taxele vamale de import şi export;

- taxele pe băuturi spirtoase şi altele;

c). monopolurile fiscale de stat.

2. După Al Doilea Război Mondial, au avut loc importante

modificări în sistemul fiscal. Reforma agrară din 1945, reforma şi stabilizarea

monetară din 15 august 1947, abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii

Populare Române la 30 decembrie 1947, adoptarea Constituţiei din 13 aprilie

1948 şi, mai ales, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie la 11 iunie

1948, măsură prin care s-a constituit un larg sector de stat în economia

românească, sunt factori care au avut consecinţe considerabile şi din punct de

vedere fiscal. Astfel, în perioada 1945-1948 au avut loc şi unele modificări

fiscale, dar nu de mare complexitate, cum au fost, spre exemplu, desfiinţarea

impozitului excepţional de la 12%, sau înlocuirea impozitelor proporţionale cu

cele progresive.

3. În aceste condiţii social-economice, de la 01.ianuarie 1949 s-a efectuat o

structurare financiară în cadrul căreia au fost luate o serie de măsuri fiscale

radicale determinate mai ales de naţionalizarea principalelor mijloace de

producţie şi transformarea întreprinderilor particulare în întreprinderi de stat.

Naţionalizarea a dat un alt conţinut şi o altă natură prelevărilor la bugetul de stat

de la aceşti noi contribuabili. Ca atare, au fost desfiinţate impozitele directe.

Astfel, impozitul pe cifra de afaceri ce-l datorau anterior întreprinderile fost

particulare, ca impozit direct, a fost schimbat într-un impozit indirect, deoarece s-

182

a transformat într-un mijloc de atragere la buget a venitului net centralizat al

statului. De altfel în anul 1950, cu unele modificări, impozitul pe cifra de

afaceri a devenit impozitul pe circulaţia produselor, care se aplica nu numai

asupra produselor de consum individual, ci şi asupra mijloacelor de producţie şi

se datora atât de întreprinderile de stat, cât şi de cele particulare ce mai existau.

Din anul 1952 numai întreprinderile de stat datorează noul impozit. În anul

1954, efectuându-se o reaşezare a impozitului, acesta este aplicat numai asupra

bunurilor de consum individual, nu şi asupra mijloacelor de producţie, iar

denumirea sa a devenit, „impozit pe circulaţia mărfurilor”.

Cu această denumire, impozitul, dar cu modificări pe parcurs în ce

priveşte sfera de cuprindere, s-a aplicat în toată perioada regimului „socialist”.

Mulţi ani la rând, acest impozit a constituit principala plată a venitului net

centralizat al statului, încasat de la întreprindere de stat.

În acelaşi timp, în anul 1949 au fost introduse impozitul asupra operaţiilor

de executări de lucrări , prestări de servicii şi transporturi

(care ulterior a fost înlocuit cu impozitul asupra operaţiunilor necomerciale),

impozitul pe veniturile cooperativelor şi impozitul pe spectacole.

Unităţile cooperaţiei agricole au fost obligate la suportarea impozitului

agricol , devenit în anul 1952 (Decretul nr.125/1952) impozitul pe veniturile

agricole şi ale întovărăşirilor, iar din anul 1955 (Decretul nr.212/1955) a fost

înlocuit cu impozitul pe teren, cu cote fixe stabilite pe hectar, cu scopul de a

încuraja sporirea producţiei agricole şi creşterea animalelor.

Legislaţia fiscală de la 01-ianuarie 1949 a desfiinţat şi impozitele directe

datorate de populaţie. S-a introdus însă impozitul pe veniturile populaţiei şi

impozitul agricol. Ambele impozite au suferit numeroase modificări pe parcurs,

în ce priveşte obiectul şi subiectele impunerii în raport cu politica fiscală. În

domeniul taxelor, menţionăm Legea timbrului (Legea nr.6/1949 şi Decretul

nr.2/1949) care reglementa taxele de timbru, impozitul proporţional de timbru şi

impozitul progresiv de timbru.

183

De la o1. iulie 1955, această lege a fost înlocuită (Decretul nr.199/1955 şi

H.C.M nr.911/1955), desfiinţându-se impozitul de timbru, iar taxele de timbru li se

atribuie natura reală de taxe, plată a unui serviciu prestat.

La data de o1.ianuarie 1949, au fost introduse şi unele impozite şi taxe

locale (Legea nr.11/1949). De la 01.ianuarie 1952, aceste impozite şi taxe

dobândesc o nouă reglementare (Decretul nr.18/1952), care se va aplica până la

01.ianuarie 1982, când se va adopta Legea nr.25/1981şi Decretul nr.425/1981.

Organele administraţiei de stat financiar-bancare

1. După luarea puterii de către comunişti prin măsurile economice

adoptate, s-a instituit monopolul absolut al proprietăţii de stat (peste 2/3 din

avuţia naţională şi fondurile fixe din economie), s-a redus exagerat ponderea

proprietăţii cooperatiste, s-a îngrădit tot mai accentuat mica producţie

ţărănească, s-a limitat extrem proprietatea şi producţia meşteşugărească, s-a

ajuns la concentrarea excesivă a producţiei industriale. Ca atare, statul a devenit

administrator general al unui imens patrimoniu.

În aceste condiţii, în sfera domeniului public au fost incluse în mod arbitrar

şi bunurile aparţinând în mod tradiţional domeniului privat al statului, cum sunt

cele aflate în administrarea directă a întreprinderilor de stat, centralelor

industriale, trusturilor şi altor unităţi economice de stat.

În consecinţă, şi activitatea financiară pe care era interesat să o

reglementeze în detaliu, statul şi-a extins sfera, cuprinzând nu numai pe cea

implicată de finanţele publice, ci şi pe cea a unităţilor economice de stat care,

potrivit practicii financiare internaţionale este considerată ca aparţinând

domeniului financiar privat.

2. Ţinând seama de această situaţie, activitatea executivă financiară de stat

era exercitată, atât pe plan central cât şi pe plan local, de organele

administrative financiar-bancare de stat, cum erau:

a). Pe plan central: Ministerul Finanţelor, Banca Naţională, băncile

specializate( Banca de Investiţii, Banca Agricolă şi Banca Română de Comerţ

184

Exterior), Casa de Economii şi Consemnaţiuni, Administraţia Asigurărilor de

Stat, precum şi direcţiile financiare şi de preţuri din ministere şi celelalte

organe centrale de stat.

b). Pe plan local .

- organele financiare ale unităţilor administrativ teritoriale;

- organele şi unităţile subordonate ale organelor centrale administrative,

financiar-bancare de stat menţionate mai sus;

- compartimentele financiar-contabile din cadrul:

o instituţiilor de stat;

o unităţilor economice de stat.

În ultimele două decenii ale regimului comunist a funcţionat şi

Consiliul Financiar-Bancar şi comisiile financiar-bancare teritoriale, compuse din

reprezentanţii organelor administrative financiar-bancare enumerate mai sus.

3. Ministerul Finanţelor era organul administrativ central de

specialitate care răspundea de înfăptuirea „politicii financiare a partidului şi

statului în domeniul finanţelor” şi acţiona pentru asigurarea echilibrului financiar,

monetar şi valutar al ţării267.

4. Banca Naţională, împreuna cu băncile specializate, ca organe

de stat, răspundeau de înfăptuirea şi asigurarea aplicării, în

activitatea lor, a „politicii partidului şi statului în domeniul monetar şi al creditului,

potrivit prevederilor Legii finanţelor şi ale legilor şi statutelor lor de organizare şi

funcţionare”268. Banca Naţională era şi principalul organ de casierie al executării

bugetului de stat.

Casa de Economii şi Consemnaţiuni , constituia instituţia

specializată în atragerea şi păstrarea economiilor băneşti ale populaţiei, având şi

unele atribuţii bancare şi financiare269.267 Art.228 din Legea finanţelor nr.9/1972, modificată şi completată prin Legea nr.2/1979268 Idem, art.232269 Decretul nr.371/1958 privind organizarea şi funcţionarea Case de Economii şi Consemnaţiuni, precum şi Statutul CEC.

185

Administraţia Asigurărilor de Stat îndeplinea atribuţii de

asigurare prin efectul legii, a valorii contractuale a bunurilor, a persoanelor şi de

răspundere civilă.

Celelalte organe administrative financiare şi bancare, centrale sau locale

menţionate mai sus, aveau atribuţii specifice organelor sau unităţilor în cadrul

cărora funcţionau.

6.2. SISTEMUL BUGETELOR PUBLICE

Bugetul public- noţiuni introductive

Apariţia şi existenţa statului, extinderea schimbului de mărfuri mijlocit de bani,

reprezintă baza generală a apariţiei finanţelor. Amplificarea diviziunii sociale a

muncii a făcut ca alături de cei ocupaţi în producţia materială să existe şi alte

categorii de oameni care efectuează diferite activităţi în justiţie, administraţie,

armată, conducere etc270.

În vederea acoperirii cheltuielilor necesare în scopul satisfacerii intereselor

generale ale societăţii şi dezvoltării funcţiilor sale, statul s-a implicat în

procurarea de venituri care într-o primă etapă au fost asigurate pe calea dărilor

în natură şi a prestaţiilor în muncă, iar cu timpul odată cu dezvoltarea

economiei, sub formă bănească271.

Instrumentele şi tehnicile financiare nu au fost cunoscute de la început de

toate statele europene, perceperea impozitelor făcându-se din iniţiativă privată.

270 P.Olcescu, T.Toma, Drept Financiar şi Fiscal, Tratat, Ed. Cantes, Iaşi, 2000, p. 73271 Idem, p. 73

186

Instituirea controlului statului s-a concentrat în apariţia finanţelor publice şi

bugetului272.

Etimologic, cuvântul „buget” îşi are originea în latinescul bulgo a cărui

semnificaţie este aceea de „sac” sau „pungă de bani”. Ulterior, în Franţa s-au

folosit expresiile bouge şi bougette, în sensul „o pungă de piele sau o pungă de

bani”. Majoritatea autorilor de specialitate consideră cuvântul „buget” ca provenit

din limba franceză veche.

În România, termenul de „buget” apare pentru prima oară în Regulamentul

Organic, în capitolul 3 care tratează finanţele publice273. În capitolul menţionat se

întâlnesc expresiile bindge şi închipuirea cheltuielii.

Noţiuni referitoare la buget s-au regăsit în Statutul dezvoltător al

Convenţiei de la Paris din 1858 şi în Constituţiile române din 1886, 1923, 1938.

Definirea bugetului de stat

În literatura de specialitate, asupra bugetului de stat, au fost emise

numeroase definiţii. Astfel, unii autori, au afirmat că bugetul este un document de

prevedere a veniturilor şi cheltuielilor pe o perioadă determinată sau că bugetul

este un program de cheltuieli ce urmează a se efectua şi de venituri ce urmează

a se realiza într-o perioadă determinată. Alţi autori, abordând sub aspect juridic

noţiunea de buget, consideră că acesta reprezintă un act prin care sunt

prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.

Legea contabilităţii publice din 1929274 definea bugetul public astfel

„bugetul este actul prin care sunt prevăzute şi în prealabil aprobate, veniturile şi

cheltuielile anuale ale statului sau ale unor instituţii publice”275.

272 Idem, p.73273 Cf.-art.117 din Regulamentul Organic al Moldovei274 Legea asupra contabilităţii publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public, M.O. nr.167 din 31 iulie 1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930.275 M. Lăzeanu, Curs de ştiinţă şi legislaţie financiară, editor M.Bădeanu, 1942, p. 133

187

Din cuprinsul acestei definiţii rezultă trei elemente specifice ale bugetului

public:

a). Bugetul public este un act de previziuni, în sensul că prezintă un tablou

evaluativ şi comparativ de venituri publice, adică indică sursele băneşti ale

bugetului;

b). Bugetul public este un act de autorizare, prin care puterea executivă

este împuternicită de puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în

acord cu prevederile bugetare;

c). Bugetul public este un act anual, deci limitat în timp la o perioadă mai

potrivită pentru a se efectua programarea şi a se urmări execuţia bugetară.

Potrivit art.2 pct.6 din Legea finanţelor publice nr.500/2002 bugetul de stat

este definit ca fiind documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an

veniturile şi cheltuielile, sau, după caz, numai cheltuielile în funcţie de sistemul

de finanţare al instituţiilor publice.

Dintre toate definiţiile şi caracterizările bugetului de stat exprimate în

literatură şi legislaţia financiară, cea la care aderăm şi pe care o considerăm de

referinţă este cea consacrată prin Legea franceză a contabilităţii publice, conform

căreia bugetul statului este un act de stabilire şi autorizare a veniturilor şi

cheltuielilor anuale ale statului sau altfel spus, bugetul de stat este principalul

plan financiar al statului în care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile statului pe

o perioadă determinată, respectiv un an.

Actualitatea modernă a acestei definiţii este confirmată de faptul că

elementele ei esenţiale au fost preluate şi pentru caracterizarea oficială a

bugetului Comunităţilor Europene.

Regulamentul financiar al acestor comunităţi precizează că bugetul lor

este actul care prevede şi autorizează în prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi

veniturile comunităţilor276.

Natura juridică a bugetului de stat

276 L. Carton, Droit financier et fiscal europeen, Precis Dalloz, Paris 1972, p. 23

188

Natura juridică a bugetului de stat a dat naştere unor puternice

controverse şi opinii diverse în literatura de specialitate.

Au fost exprimate mai multe opinii cu privire la natura juridică, cele mai

comentate fiind următoarele:

1. Teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act administrativ,

deoarece atât veniturile cât şi cheltuielile sunt simple evaluări de natură

financiară realizate de agenţii administrativi. Potrivit acestei opinii bugetul de stat

ar fi un act- condiţie pusă de legiuitor la dispoziţia agenţilor administrativi pentru

a realiza acte juridice prin care sunt create creanţe de la şi în formarea tezaurului

public şi prin care se efectuează plata acestor creanţe277. Mai mult această teorie

a fost fundamentată prin faptul că, în statele moderne, prin bugetele anuale se

condiţionează atât cheltuielile, cât şi veniturile pe care le efectuează şi respectiv

le realizează statul, sub aspecte parţiale diferite însă comune actelor

administrative.

I.Gliga278 arată că într-adevăr, prin bugetele statelor moderne cu

economie liberal-capitalistă se stabileşte cuantumul veniturilor şi cheltuielilor în

acest fel. În susţinerea acestei teorii, referindu-se la totalitatea veniturilor acestor

bugete, se prevede conţinutul fiecăruia dintre principalele impozite sau categorii

de venituri şi, de asemenea, se specifică impozitele, taxele şi celelalte venituri de

stat programate a se realiza anual în conformitate cu dispoziţiile din legi sau

celelalte acte normative referitoare la fiecare dintre aceste venituri ale bugetului

de stat. Dacă, potrivit necesităţii de stabilire şi autorizare a veniturilor bugetare,

prin bugetele anuale se condiţionează realizarea anumitor venituri publice….. pe

baza acestui efect specific administrativ se formulează concluzia că „bugetul

veniturilor este un act condiţiune”. Dar cum existenţa unui buget presupune şi o

parte de cheltuieli, autorul referindu-se la acestea, arată că potrivit acestei teorii,

bugetul anual al statului este condiţia obţinerii din trezoreria publică a sumelor

de bani destinate cheltuielilor bugetare, pe lângă faptul că prin acest buget se

stabilesc şi se aprobă cuantumul bănesc al fiecăreia dintre cheltuielile 277 I. Văcărel, ş.a. Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 15,p.39-41278 I.Gliga, Drept financiar public, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994,p.51-53

189

programate a se efectua. În temeiul acestor argumente se apreciază că „şi

bugetul cheltuielilor este un act condiţiune”.

Considerăm că teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act condiţie de

natură administrativă s-a fundamentat pe faptul că în lipsa bugetului de stat,

efectuarea cheltuielilor şi încasarea veniturilor statului ar fi fost de neimaginat.

2. Teoria naturii juridice a bugetului de stat este fundamentată pe ideea că

legea este orice decizie emanată de la puterea legislativă, iar în situaţia în

care bugetul statului este o decizie a legislatorului el este şi lege propriu-

zisă279. Astfel această teorie se bazează pe principiul că tot ce îmbracă

forma legii este o normă de drept şi în consecinţă bugetul de stat nu poate

fi decât o lege.

3. Teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege şi de

act administrativ, susţinută de L.Dugiut280, ajunge la concluzia că bugetul

este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ

în părţile creatoare de acte individuale şi concrete. În acest sens, I.Gliga,

relevă că dintre

cele două componente ale bugetului de stat, partea de venituri este considerată

creatoare de dispoziţii generale. Astfel, aprobarea anuală a părţii de venituri a

bugetului statului este o adevărată lege, materială, deoarece determină în fiecare

an, prin dispoziţie generală, perceperea impozitelor şi taxelor ca şi când ar fi

reglementate din acel moment. Şi este cert că actele prin care se creează

obligaţiuni de plată a impozitelor şi taxelor sunt acte legislative. Partea de

cheltuieli a bugetului de stat este considerată creatoare de acte individuale şi

concrete de natură administrativă deoarece votul cheltuielilor bugetare de către

Parlament se produce în sfera de aplicare a legilor preexistente, referitoare la

deschiderea de credite bugetare şi alte procedee de cheltuieli bugetare. Din

moment ce acest vot nu aduce nici o modificare a unor norme juridice

preexistente şi rămâne conform unor reguli generale, este un act individual de

natură administrativă.

279 I.Gliga, Drept financiar public, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 55280 L.Dugiut, Traite de Droit constituţionnel, vol II Paris,1923, p.144

190

Dintre aceste teorii principale privind natura juridică a bugetului de stat,

formulate în primele decenii ale secolului XIX ultimele două, au rămas în atenţia

şi aprecierea doctrinelor de specialitate.

În literatura de specialitate nouă în legătură cu natura juridică a bugetului

de stat, întâlnim două teorii şi anume:

-teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act de planificare

financiară care odată aprobat de Parlament, printr-o lege emisă în

acest scop, dobândeşte natura juridică de lege;

- teoria potrivit căreia bugetul de stat este principalul plan financiar cu

caracter executoriu al statului.

Funcţiile bugetului de stat

Bugetul de stat ca principal plan financiar şi act juridic îndeplineşte

următoarele funcţii:

a). Funcţia de mobilizare, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului;

b). Funcţia de control prin leu.

a). Funcţia de mobilizare, repartizare şi utilizare a rezervelor băneşti ale statului,

constă în atragerea la fondurile statului a unei părţi din produsul naţional brut şi

chiar din avuţia naţională, în repartizarea şi utilizarea acestor fonduri pentru

satisfacerea cerinţelor comune ale societăţii, de regulă cu titlu definitiv,

nerambursabile şi fără contraprestaţie directă şi imediată.

Această funcţie îşi găseşte fundamentul în faptul că bugetul de stat este

principalul instrument prin care are loc repartiţia produsului naţional brut.

Repartiţia produsului naţional brut presupune atât distribuirea primară, cât şi

redistribuirea acestuia.

Veniturile rezultate din procesul distribuirii primare a produsului naţional

brut se numesc venituri de bază sau primare. Astfel, primesc venituri în această

fază numai acele persoane juridice şi fizice care participă nemijlocit la producţia

materială iar persoanele fizice şi juridice care nu lucrează în sfera producţiei

191

materiale primesc venituri în procesul redistribuirii produsului brut. Procesul

redistribuirii produsului naţional brut cuprinde două faze şi anume:

mobilizarea;

dirijarea unei părţi din produsul naţional brut distribuit.

Mobilizarea presupune relaţii economice exprimate valoric cu

ajutorul cărora se atrage prin mecanismul economico- financiar,

prin organele financiare şi bancare, prin sistemul preţurilor,

precum şi pe calea prestărilor de servicii o parte din veniturile

întreprinderilor de stat, private sau mixte şi o parte diferenţiată

din veniturile grupelor de populaţie, adică formarea fondurilor

financiare.

Procesul redistribuirii produsului naţional brut cuprinde relaţiile

băneşti prin intermediul cărora sunt apoi dirijate şi folosite

aceste fonduri băneşti împreună cu o parte a resurselor băneşti

mobilizate în procesul distribuirii produsului naţional brut către

sfera social- culturală, administraţie, ordine publică, apărare.

Redistribuirea trebuie să se realizeze atât prin intermediul impozitelor şi taxelor,

cât şi cheltuielilor. Astfel, instituirea unui impozit progresiv asupra veniturilor

persoanelor fizice poate să vizeze redistribuirea veniturilor între diferitele

categorii sociale.

Tehnicile fiscale în acest scop sunt: deducerile din venit, diferenţierea

impunerii în funcţie de tranşele de venit, instituirea de impozite particulare numai

pentru persoanele ce obţin venituri sau deţin averi, utilizarea unor impozite

diferenţiate în raport cu originea veniturilor.

Procesul formării, repartizării şi utilizării produsului naţional brut reclamă

un control eficient pentru a-şi atinge scopul.

b).Funcţia de control prin leu este strâns legată de prima şi se manifestă în

controlul care se exercită prin bugetul de stat asupra întregii activităţi economice

şi sociale. În primul rând, acest control se realizează în procesul mobilizării

veniturilor bugetare cu ocazia plăţii veniturilor datorate bugetului de stat de către

192

persoanele fizice sau juridice iar în al doilea rând, exercitarea funcţiei de control

este determinată de faptul că fondurile financiare care se formează la dispoziţia

statului sunt ale întregii naţiuni. Respectarea şi întărirea disciplinei economice şi

financiare se pot asigura numai prin exercitarea unui control riguros, multilateral

şi sistematic din partea organelor de stat ce au atribuţii de control în domeniul

economic-financiar. Prin această funcţie se urmăreşte apărarea integrităţii

avutului public, legalitatea, necesitatea oportunitatea şi eficienţa utilizării

fondurilor financiare de către agenţi economici şi instituţiile publice şi private,

respectarea obligaţiilor faţă de bugetul statului.

Conţinutul bugetului de stat

Bugetul statului român, ca de altfel al oricărui stat, cuprinde în

mod constant două părţi şi anume:

1. veniturile bugetare;

2. cheltuielile bugetare.

1. Veniturile statului sunt definite în mod emblematic de Montesquieu, care

în lucrarea „Spiritul legilor”- cartea XIII, afirma că veniturile statului sunt o

parte pe care fiecare cetăţean o dă din bunul său pentru a avea siguranţa

celeilalte părţi rămasă lui, sau de a se bucura deplin de aceasta.

Veniturile bugetare sunt resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la

art.1 alin.2 din Legea nr.500/2002 care se mobilizează în baza unor prevederi

legale, formate din impozite, taxe, contribuţii băneşti şi alte vărsăminte editate de

fiecare stat în funcţie de politica sa economico-financiară privind repartiţia

produsului intern net şi mobilizarea unor surse externe (accesibile).

2.Cheltuielile publice reprezintă sumele aprobate în bugetele prevăzute la art.1

alin.2 în limitele şi potrivit destinaţiei stabilite prin bugetele respective. Partea de

cheltuieli a bugetului statului nostru are un conţinut orânduit şi el conform

concepţiei moderne. Astfel, principalele categorii de cheltuieli ale bugetului de

193

stat sunt cele social-culturale, pentru apărarea naţională şi ordinea publică

internă, pentru organele de stat legislative, executive şi juridice, pentru acţiuni

economice şi cercetare ştiinţifică, precum şi pentru datoria publică şi alte

trebuinţe de interes general.

În art.30, Legea nr.500/2002 privind finanţele publice se prevede că în

bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului şi

Fondul de intervenţie la dispoziţia aceleaşi instituţii.

Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor

ordonatori principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază

de hotărâri ale Guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau

neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar.

Fondul de intervenţie aflat la dispoziţia aceleaşi instituţii se repartizează

aceloraşi ordonatori de credite ( ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale), în

condiţiile de mai sus, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării

efectelor unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.

4. Sistemul bugetar281

Datorită faptului că bugetul de stat este procedeul financiar cel mai

important de autorizare şi corelare a veniturilor şi cheltuielilor statului, din punctul

de vedere al organizării bugetare publice sunt remarcabile anumite particularităţi

care presupun atât asemănări cât şi deosebiri, între statele de tip unitar şi cele

de tip federal.

Comparând statele de tip unitar cu cele de tip federal vom reuşi să

scoatem în relief principalele variante practice de organizare bugetară şi în

acelaşi timp, faptul că în unele dintre aceste state s-au conceput şi s-au pus în

aplicare variante originale care au dezvoltat categoria variantelor moderne de

organizare bugetară de interes public.

Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele lumii pot fi:

1. state de tip unitar;

2. state de tip federal

281 vezi D.D.Şaguna, Tratat de Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 528-531

194

1. State de tip unitar, cum sunt: Franţa, Italia, Olanda, Grecia, Turcia,

Suedia, România, etc, se caracterizează prin: legislaţie unică; prin organe

centrale unice ale puterii şi administraţiei de stat; teritoriu împărţit în unităţi

administrativ-teritoriale conduse de organe locale autonome, care au

personalitate juridică şi dispun de bugete locale proprii.

Astfel, în Franţa, unde unităţile administrativ-teritoriale sunt comunele urbane şi

comunele rurale, departamentele şi teritoriile de bază, pot fi create, prin lege

cantoane, arondismente, regiuni şi asociaţii de comune.

Teritoriul Italiei este organizat în: regiuni autonome, provincii şi comune. Anglia ,

are ca unităţi administrativ teritoriale: comitatele, teritoriile de comitat şi districtele

de comitat. Suedia, are ca unităţi administrativ teritoriale provinciile comunale şi

administraţiile ecleziastice. În România, teritoriul este organizat în comune,

oraşe, municipii (sectoare ale capitalei) şi judeţe.

Organizarea bugetară a statelor de tip unitar era la început simplă,

deoarece cuprindea numai bugetul de stat şi bugetele locale. Actualmente

structura bugetară, a unor astfel de state a fost dezvoltată, cuprinzând bugete

anexe celui de stat, bugete extraordinare sau fonduri băneşti speciale şi alte

fonduri băneşti alăturate bugetului de stat.

Referindu-se la bugetul de stat ce aparţine statelor unitare, denumit şi

bugetul ordinar sau general, trebuie să precizăm că acesta a avut şi are ca

venituri principale impozite şi taxe ce sunt completate în caz de insuficientă cu

împrumuturile de stat. Cheltuielile acestui buget sunt destinate celor mai

importante necesităţi cum ar fi: învăţământ, sănătate publică, întreţinerii

organelor legislative şi executive, instanţelor judecătoreşti şi altor autorităţi

publice.

În ceea ce priveşte bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale,

acestea sunt o componentă a organizării şi structurii bugetare de interes public

din statele unitare naţionale cu o însemnătate deosebită pentru autonomia

funcţională a organelor de conducere a acestor unităţi. Prin aceste bugete locale

sunt finanţate: întreţinerea autorităţilor publice locale; instituţiile publice

195

(învăţământ public, culturale şi sanitare); modernizarea şi dezvoltarea

urbanistică.

2. State de tip federal cum sunt: S.U.A., Brazilia, Germania, Elveţia, Austria,

India, care sunt formate din federaţie, statele (provinciile) membre ale

federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale. Federaţia dispune de organe

supreme legislative şi executive, care au competenţe atât pe plan intern,

cât şi în relaţiile internaţionale. La rândul lor statele, provinciile,

cantoanele, republicile, landurile cuprind unităţi administrativ-teritoriale

conduse de organele locale care şi în cazul statelor unitare, îşi alcătuiesc

bugete locale proprii.

În consecinţă structura bugetară a statelor de tip federal este complexă

cuprinzând: bugetul federaţiei, bugetele statelor, landurilor, provinciilor,

cantoanelor membre ale federaţiei şi bugetele locale ale unităţilor administrativ-

teritoriale din fiecare dintre statele, landurile, provinciile, cantoanele componente.

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, afară de bugetul de stat în forma

sa clasică, se mai propune un document mai cuprinzător, denumit buget al

economiei naţionale (Franţa) sau buget economic (S.U.A., Anglia). Acesta

reprezintă un document estimativ ce cuprinde toate resursele naţiunii şi

destinaţia lor ( producţia, repartiţia, consumul PIB-ului şi utilizarea resurselor

bugetare).

În România, sistemul bugetar corespunde structurii de organizare

teritorial-administrativă, prerogativelor şi autonomiei organelor puterii legislative

şi executive, centrale şi locale, existând o legislaţie unică pentru elaborarea şi

executarea bugetelor.

Astfel, potrivit art.138 alin.1 din Constituţie, bugetul public naţional

cuprinde:

- bugetul de stat;

- bugetul asigurărilor sociale de stat;

- bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi ale judeţelor.

Raportându-se la sfera acţiunilor şi competenţelor, bugetul de stat

196

concentrează relaţiile financiare menite să asigure exercitarea atribuţiilor interne

şi externe ale statului, iar bugetele locale pe cele menite a satisface cerinţele

autonomiei în sferele de competenţe ce revin administraţiei locale.

Resursele finanţelor publice se constituie şi se gestionează printr-un

sistem unitar de bugete care sunt prevăzute în art.1 alin.2 din Legea nr.500/2002

şi anume:

a). Bugetul de stat;

b). Bugetul asigurărilor sociale de stat;

c). Bugetele fondurilor speciale;

d). Bugetul trezoreriei statului;

e). Bugetele instituţiilor publice autonome;

f). Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din: bugetul de

stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

g). Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

h). Bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau

garantate de stat şi ale cărei rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din

fonduri publice;

i). Bugetele fondurilor externe nerambursabile;

j). Bugetele locale.

Noţiunea de proces bugetar

Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare,

precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor

publice.

În literatura de specialitate există mai multe opinii privind definirea

procesului bugetar. Astfel, într-o primă opinie, procesul bugetar a fost definit ca

fiind totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ, înfăptuite de

197

organe specializate ale statului, în scopul elaborării, adoptării, executării şi

încheierii bugetului public naţional282, într-o altă opinie, prin proces bugetar

înţelegem ansamblul operaţiilor cu caracter tehnic şi legislativ, desfăşurate de

organele competente ale statului în scopul elaborării, executării şi încheierii

bugetelor de stat anuale283, iar într-o ultimă opinie284, procesul bugetar este definit

ca fiind un ansamblu de operaţiuni care se succedă anual şi privesc elaborarea

şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului,

încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi control bugetar.

Aderăm la ultima opinie deoarece, definiţia dată este mai extinsă

incluzând în procesul bugetar şi execuţia, încheierea şi controlul bugetar.

Caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici care-i conferă trăsăturile

specifice unui proces:

1. decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare

limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice;

2. democratic, deoarece în cursul derulării etapelor procesului bugetar se

manifestă atât atributele statului de drept- între care cel al separaţiei puterilor în

stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economico-sociale ale diferitelor

grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică în decizie,

3. preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică

economică, în general de politică financiară şi monetară, în special, toate

reflectate în conţinutul bugetului, reprezintă un act de decizie politică al forţelor

majoritare în Parlament.Principiile procesului bugetar

282 D.D.Şaguna, op. Cit., p. 566283 P. Olcescu, T.Toma, op. Cit., p. 94284 I.Talpeş, Finanţele României, vol.1, Ed.Sedona, Timişoara, 1996, p.119

198

Bugetul de stat se conformează unor principii devenite tradiţionale.

Aceste principii prezintă două laturi:

- latura tehnică, deoarece sunt necesare unei bune organizări a

finanţelor publice;

- latura politică întrucât sunt destinate să uşureze controlul

Parlamentului asupra gestiunii guvernamentale.

Principiile îşi găsesc consacrarea atât în lege cât şi în literatura de specialitate, şi

avem în vedere:

1. principiul universalităţii bugetare;

2. principiul publicităţii bugetare;

3. principiul unităţii bugetare;

4. principiul anualităţii;

5. principiul specializării- realităţii bugetare

6. principiul unităţii monetare.

1.Principiul universalităţii bugetare (art. 8 din Legea nr.500/2002).Conform

acestui principiu nici un venit public şi nici o alocare bugetară nu se poate

percepe şi respectiv repartiza în afara cadrului bugetar. Datorită faptului că acest

principiu prezintă unele asemănări cu principiul unităţii bugetare, în literatura de

specialitate uneori a fost prezentat independent iar alte ori îmbinat cu principiul

unităţii. Principiul universalităţii bugetului de stat impune ca acest buget să

cuprindă pe larg toate veniturile care provin de la regiile autonome, societăţi

comerciale, alţi agenţi economici, instituţii publice şi private, precum şi de la

populaţie, respectiv toate cheltuielile statului din fiecare exerciţiu bugetar.

Bugetul întocmit cu respectarea principiului universalităţii poartă denumirea de

buget brut, în timp ce bugetul care cuprinde numai rezultatul final al acţiunilor

producătoare de venit şi al celor generatoare de cheltuieli poartă denumirea de

buget net.

199

Elaborarea bugetului public cu aplicarea acestui principiu are avantajul că

permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor publice şi al

cheltuielilor publice, precum şi a legăturii ce există între anumite venituri şi

cheltuieli care sunt în conexiune strânsă.

Referitor la avantajele acestui principiu, un reputat economist francez

susţine că „Principiul universalităţii permite cunoaşterea şi controlul sumei exacte

a cheltuielilor publice. Distingând, pe de o parte, veniturile şi, pe de altă parte

cheltuielile, devine imposibil, fie să se compenseze veniturile şi cheltuielile, fie să

se afecteze un anume venit unei cheltuieli”285.

În legislaţia noastră, principiul universalităţii bugetare este înscris în

Legea privind finanţele publice286, ceea ce permite controlul Parlamentului asupra

cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice287 . Realizarea acestui drept

al Parlamentului este asigurat practic prin adoptarea Legii bugetare şi prin

normele stabilite, mai ales în art.2 pct.42 şi 3 din Legea nr.500/2002.

1. Principiul publicităţii bugetare art. 9 din Legea nr.500/2002)

impune sistemului bugetar deschidere şi transparenţă. Aceste două calităţi se

realizează prin:

dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării

acestuia;

dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a

bugetelor, cu prilejul aprobării acestora;

publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor

normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de

execuţie a acestora;

mijloace de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor

asupra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi

documentele nepublicabile, prevăzute de lege.

285 P.Lalumiere, Les Frances publiques, Librairie Armand Colin, Paris, 1970, p. 67-68286 art.8 din Legea 500/2002287 Pentru detalii, a se vedea Tatiana Moşteanu, coordonator Finanţe, buget, Ed. Economică, Bucureşti, 2001,p.13

200

2. Principiul unităţii bugetare (art.10, din Legea nr.500/2002).

Conform acestui principiu, toate veniturile şi toate cheltuielile publice

se înscriu într-un singur document , bugetul de stat pentru a se asigura utilizarea

eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.

Respectarea acestei cerinţe conduce la elaborarea unui buget clar, care

oferă informaţii de ansamblu privind resursele publice şi utilizarea lor, permite

aprecierea importanţei relative a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli şi

facilitează nivelul soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor.

Potrivit concepţiei lui Maurice Duverger288 principiul unităţii bugetare se sprijină

pe două genuri de motivaţii, unele financiare, altele politice. Din punct de vedere

financiar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine şi claritate, pentru a

prezenta starea reală a situaţiei financiare a ţării fără artificii de disimulare.

Multiplicând bugetele şi conturile particulare se poate ajunge să devină

foarte dificilă o vedere de ansamblu asupra veniturilor şi cheltuielilor publice,

ceea ce formează risipa.

Din punct de vedere politic, unitatea bugetară este şi mai importantă.

Fracţionând cheltuielile şi veniturile în multiple documente, controlul

Parlamentului devine foarte dificil şi astfel, puterea sa de decizie în materie de

finanţe nu se mai poate exercita cu aceeaşi eficacitate. Pentru a stabili opţiuni

între cheltuielile care îi sunt propuse de Guvern, Parlamentul trebuie să aibă o

vedere de ansamblu asupra acestora. Într-o prezentare fracţionată, printr-o

manevră, s-ar putea face să se voteze mai întâi cheltuielile care nu sunt

indispensabile, de vreme ce mărimea totală a cheltuielilor publice nu ar fi

cunoscută şi la sfârşit cheltuielile absolut necesare, pe care Parlamentul ar fi

obligat să le accepte.

Cu toate argumentele tehnic- financiare şi politice, în foarte multe state

contemporane s-a renunţat la unitatea bugetului de stat şi s-a preferat procedeul

pluralităţii bugetare. Acest procedeu se aplică declarându-se bugetul statului ca

buget ordinar, sau general sau central, şi admiţându-se, alăturat acestuia, alte

288 M. Duverger, Finances publiques, PUF, Paris, 1978, p. 313-314

201

bugete: extraordinare, anexe, speciale, automate, etc. Aceste bugete sunt, în

mod obişnuit, mai mici şi de importanţă mai mică decât bugetul ordinar care

rămâne principalul act financiar, deci principalul component al finanţelor publice.

În practica legislativă românească actuală, acest principiu este aplicat de

Legea privind finanţele publice, care consacră regula elaborării şi adoptării unei

legi bugetare anuale care prevede totalitatea veniturilor şi cheltuielilor publice,

precum şi structura acestora. De asemenea, legea permite constituirea şi

utilizarea de mijloace financiare aparţinând statului, în afara bugetului, numai pe

baza aprobării prin lege. Astfel se stabileşte că toate veniturile reţinute şi

utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme sau denumiri, se introduc în

bugetul de stat, urmând principiile şi regulile acestui buget.

3. Principiul anualităţii bugetare (art.11 din Legea nr.500/2002).

Universalitatea şi anualitatea bugetară definesc întinderea bugetului

de stat; dimensiunile în spaţiu, pe orizontală şi verticală ale bugetului de stat.

Dimensiunea în timp a bugetului vizează periodicitatea acestuia, adică durata de

timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze veniturile şi să

efectueze cheltuielile aprobate, după care se impune reînnoirea autorizaţiei

parlamentare pentru o nouă perioadă de timp.

Acordarea autorizaţiei parlamentare doar pentru o perioadă de 1 an de

zile este fundamentată pe argumente de ordin politic şi financiar. Astfel, din punct

de vedere politic, principiul anualităţii bugetului de stat, a fost acceptat potrivit

concepţiei care pretinde emiterea oricărei decizii parlamentare cu precauţie în

mod temeinic, cât şi exercitarea de către puterea legiuitoare a unui control

eficace în timp asupra puterii executive289.

Emiterea autorizaţiei parlamentare la intervale de un an s-a impus ca o

măsură practică, izvorâtă din experienţa luptei duse de Parlamentul englez, ca şi

de cel francez, de a controla actele de decizie a monarhului şi Guvernului său.

Din punct de vedere tehnic-financiar, periodicitatea anuală a bugetului de

289 Dacă bugetul statului s-ar vota pe o perioadă de mai mulţi ani, Guvernul ar putea face abateri de la prevederile bugetare, abateri despre care Parlamentul ar lua cunoştinţă prea târziu. (G.V.Leon, op. Cit., p. 357-359)

202

stat a fost confirmată ca răspunzând mai multor posibilităţi reale de prevedere

sau de stabilire prealabilă a cuantumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare de

stat.

Perioada de valabilitate a autorizaţiei bugetare, adică anul bugetar poate

să coincidă cu anul calendaristic sau să difere de acesta. Factorii care

influenţează data începerii anului bugetar sunt: caracterul economiei, nivelul de

dezvoltare, perioada de lucru a Parlamentului, de numărul şi de durata sesiunilor

în care se dezbate bugetul public de tradiţie. Astfel, în ţări ca Austria, Belgia,

Brazilia, Franţa, România, Germania, anul bugetar coincide cu cel calendaristic

(1 ianuarie-31 decembrie).

În alte ţări ca Marea Britanie, Canada, Japonia, anul bugetar durează între

1 aprilie şi se termină la 31 martie. În S.U.A. anul bugetar durează între 1

octombrie-31 septembrie, iar în Australia, Philipine, Italia, Pakistan, India anul

bugetar este cuprins între 1 iulie-30 iunie

Anualitatea bugetului de stat face ca veniturile bugetare aferente unui

buget să fie considerate numai cele încasate în perioada 1 ianuarie-31

decembrie a anului calendaristic respectiv, urmând ca veniturile cuvenite

aceluiaşi buget dar încasate în anul următor să fie considerate venituri ale noului

buget. Constituţia României, la art.138 alin.2 consacră principiul anualităţii în

elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat ca şi cel al asigurărilor

sociale de stat.

De la acest principiu este prevăzută o singură excepţie, la alin.3: dacă

legea bugetului de stat şi legea asigurărilor sociale de stat nu sunt aprobate cu

cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare,

bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până

la adoptarea noilor bugete.

În această ipoteză, bugetele exerciţiului bugetar expirat ultraactivează, în

sensul că, deşi ele au fost legiferate pe o perioadă expirată şi deci valabilitatea

lor a încetat pentru a preveni blocajul instituţional pe care l-ar provoca

imposibilitatea efectuării de cheltuieli bugetare şi a formării resurselor financiare

necesare, ele se aplică în continuare până la adoptarea noilor bugete.

203

Principiul specializării bugetare (art.12 din Legea nr.500/2002).

Conform acestui principiu, veniturile bugetare trebuie prevăzute în

buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice

care urmează să se efectueze, pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul

lor economic. La începutul activităţii bugetare, Parlamentul dădea o autorizaţie în

bloc pentru toate veniturile şi cheltuielile statului. Cu timpul, s-a trecut la

individualizarea veniturilor şi a cheltuielilor pe destinaţii. Individualizarea poziţiilor

privind veniturile şi cheltuielile publice, pe baza unor criterii definite semnifică

specializarea bugetară. În plus, Parlamentul aprobă nivelul cheltuielilor ca limite

maxime, care pentru fiecare destinaţie reprezintă credite bugetare, în limita

cărora se pot efectua plăţile.

Aplicarea acestui principiu necesită, în consecinţă, utilizarea clasificaţiei

bugetare, care este o schemă de grupare a veniturilor bugetare şi a destinaţiilor

acestora, într-o anumită ordine, pa baza anumitor criterii.

Clasificaţia bugetară este un instrument tehnic de sistematizare, urmărire

şi control al realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor bugetare. Aceasta este

obligatorie pentru cuprinsul acestui buget şi pentru evidenţa contabilă bugetară

de stat. În acest sens, în bugetele ministerelor, instituţiilor publice, în

documentaţia anexă a acestor bugete în dispoziţiile de plăţi şi chitanţe şi în toate

înscrisurile de evidenţă contabilă bugetară de stat se înscriu toate veniturile şi

cheltuielile bugetare cu denumirea şi numerotarea statornicită prin clasificaţia

bugetară elaborată de Ministerul Finanţelor Publice. Clasificaţia bugetară

cuprinde o serie de caracteristici care sunt:

să fie concepută de aşa natură, încât să grupeze veniturile pe surse de

provenienţă şi alocaţiile bugetare pe categorii de cheltuieli;

să fie simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei

chemaţi să examineze bugetul de stat;

să creeze condiţii pentru exercitarea controlului asupra execuţiei bugetare;

să respecte disciplina financiar-bugetară;

stabilirea de drepturi şi obligaţii organelor financiar- bancare cu atribuţii în

executarea bugetului de stat, care poartă răspunderea pentru realizarea

204

normelor prevăzute ca venituri ale bugetului de stat sau pentru efectuarea plăţilor

din sumele prevăzute ca fiind cheltuieli bugetare.

Clasificaţia bugetară este stabilită pentru:

venituri;

cheltuieli.

Clasificaţia veniturilor bugetului de stat cuprinde aceste venituri

grupate în capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de

venituri fiscale, venituri nefiscale şi diverse, fiecare cu impozite directe şi

indirecte.

Clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat este mai complexă deoarece,

potrivit necesităţilor practice ale programării bugetare şi ale evidenţei contabile

bugetare, cuprinde atât o clasificaţie funcţională care enunţă părţile, capitolele şi

subcapitolele de cheltuieli bugetare, cât şi o clasificaţie economică ce

numerotează şi prevede intitularea speciilor şi subspeciilor de cheltuieli limitativ

admise şi finanţate din bugetul statului.

Principiul unităţii monetare (art. 13 Legea 500/2002).

Potrivit acestui principiu toate operaţiunile bugetare se exprimă în

moneda naţională. Astfel, se asigură punerea în aplicare a alin.2, art.137 din

Constituţie, conform căruia moneda naţională este leul iar subdiviziunea acestuia

este banul. De asemenea, acest principiu constituie reflecţia în plan financiar a

suveranităţii statului român, care implică nu doar supremaţia şi independenţa

politică ci şi dreptul de a emite moneda proprie.

Neafectarea veniturilor bugetare înseamnă că, prin perceperea lor, veniturile

bugetare se depersonalizează, adică servesc la acoperirea cheltuielilor publice

privite în ansamblul lor. Ca atare, nu este admisă perceperea unui venit public

pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice. Acest principiu este aplicat şi în

legislaţia noastră, rezultând din prevederile Legii nr.500/2002. În practica

bugetară există numeroase abateri de la acest principiu. În unele ţări, legea

205

admite afectarea unor venituri, chiar în cadrul bugetului general (ordinar). În

Franţa290, de exemplu, sumele vărsate benevol la buget de persoane fizice sau

juridice, publice sau private, în vederea efectuării unor cheltuieli de interes public,

precum şi cele provenind din reconstituirea unor credite bugetare şi care

urmează a fi folosite pentru finanţarea unei noi cheltuieli, au regimul veniturilor cu

afectaţie specială. La acestea se adaugă cele autorizate de lege să rămână în

afara bugetului general şi să fie utilizate pentru finanţarea unor acţiuni bine

determinate.

Principiul echilibrării bugetului public implică faptul că bugetul trebuie să

fie echilibrat, respectiv ca veniturile sale să acopere cheltuielile publice.

Deficitul bugetar291, adică autorizarea de cheltuieli superioare veniturilor

provenite din impozite, era apreciat ca o sursă de pericol care duce la bancruta

statului şi la inflaţie, deoarece se acoperea din împrumuturile de stat sau

emisiuni monetare suplimentare.

„ Dacă declaraţia statului în stare de bancrută292 este un fenomen rar

întâlnit, în schimb inflaţia monetară provocată de deficitele bugetare este destul

de frecventă(…)”293.

Principiul echilibrului bugetar nu este expres enumerat de Legea privind

finanţele publice, dar se face referire în unele articole, cum sunt spre exemplu,

art.49 alin.4, art.50.

Totodată, legea interzice acoperirea cheltuielilor bugetului public prin

recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţare directă de către bănci.

290 I. Văcărel, Finanţele publice, Teorie şi practică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 309291 Pentru detalii, a se vedea Mariana Kiesne-Skreb, Buget deficit în Central and East European Countries Undergoing Transition, în revista Financiyska Praksa Zagreb nr.4/1993, p. 339-351292 Vezi C.C. Kiriţescu, Moneda. Mica Enciclopedică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1982, p. 23. Situaţie în care se poate găsi o persoană, întreprindere sau altă entitate legală, care nefiind capabilă din diferite motive să-şi îndeplinească obligaţiile financiare este declaraţia printr-o hotărâre judecătorească în stare de insolvabilitate. Bunurile existente sunt administrate, în continuare, de organul stabilit prin hotărâre”293 I. Văcărel, op. Cit., p. 321

206

Pentru situaţia când apar goluri temporare de casă, legea permite acoperirea lor,

până la încasarea veniturilor, pe seama resurselor aflate în conturile de

trezorerie ale statului. În acest scop, prin Legea bugetară anuală se poate

autoriza Ministerul Finanţelor Publice, ca pe parcursul execuţiei bugetului, dacă

este necesar şi cu aprobarea Guvernului, să emită bonuri de tezaur, purtătoare

de dobândă sau alte instrumente specifice, pentru a face faţă cheltuielilor statului

până la încasarea veniturilor, fără a depăşi 7% din volumul total al cheltuielilor

bugetare. Aceste bonuri intră în circulaţie prin achiziţionarea lor de către agenţii

economici şi populaţie.

În cazuri excepţionale, prin Legea bugetară anuală se poate stabili

acordarea de către Banca Naţională a României a unui împrumut fără dobândă

pentru acoperirea decalajului temporar dintre veniturile şi cheltuielile bugetului de

stat, pe seama resurselor de creditare ale acesteia, fără a depăşi 10% din totalul

bugetului aprobat. Acest împrumut urmează a fi rambursat pe seama veniturilor

bugetare curente sau a unui împrumut de stat efectuat în baza unei legi.

Componentele de aprobare a bugetelor publice anuale

Bugetele locale

Potrivit Constituţiei României, bugetele locale, se elaborează, se aprobă şi

se execută în condiţiile legii. Această normă de trimitere se referă, în prezent, la

Ordonanţa de Urgenţă privind finanţele publice locale nr.45/2003, care , la art.15

alin.1 prevede că bugetele locale se aprobă de către consiliile locale, consiliile

judeţene şi Consiliul general al Municipiului Bucureşti.

De asemenea, Ordonanţa de Urgenţă privind finanţele publice locale

prevede că fiecare comună, oraş, municipiu, sector al Municipiului Bucureşti,

judeţ, îşi întocmeşte bugetul local în condiţii de autonomie.

207

Bugetele instituţiilor publice

Conform art.16 din Legea privind finanţele publice, bugetele instituţiilor

publice, se aprobă, în mod diferit, în raport cu sursa de finanţe, astfel:

a). Bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate prin legi

speciale;

b). bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetul de stat şi bugetul

asigurărilor sociale de stat, prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorului principal

de credite;

c). bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetul de stat sau din

bugetele locale, se aprobă de către ordonatorul de credit ierarhic superior al

instituţiilor publice;

d). bugetele instituţiilor publice, care se finanţează integral din venituri proprii , se

aprobă de către organul de conducere al instituţiei respective, cu acordul

ordonatorului de credite ierarhic superior.

Metodologia de elaborare a bugetelor locale, ale instituţiilor publice

precum şi bugetele tuturor agenţilor economici, ale altor unităţi, care, potrivit legii,

au obligaţia de a întocmi bugete, se stabileşte prin norme emise de către

Ministerul Finanţelor Publice.

6.3.Elaborarea şi aprobarea bugetului de stat, a bugetului

asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale

Iniţiativa bugetară

În practica internaţională se disting trei sisteme în ce priveşte

iniţiativa în materie bugetară.

Sistemul iniţiativei guvernamentale practicat în Marea

Britanie , care constă în prerogativa Guvernului de a iniţia sau sprijini măsurile

care au drept consecinţă aprobarea unei cheltuieli publice sau instituirea unui

208

venit public. În această concepţie, Trezoreria primeşte şi centralizează toate

propunerile de cheltuieli de la celelalte ministere şi are dreptul de a le controla,

iar în caz de divergenţe, primul-ministru sau guvernul fiind arbitrul.

De asemenea, Trezoreria este împuternicită a se îngriji de veniturile

publice. Camera Comunelor evită, în general, să modifice propunerile bugetare

ale Guvernului pe care le aprobă sau le respinge, iar Camera Lorzilor nu are

atribuţii în această materie.

Sistemul mixt, al iniţiativei bugetare parlamentare şi guvernamentale,

aplicat în Franţa şi în alte state continentale. În acest sistem rolul Ministerului

Finanţelor este mult redus. Acesta centralizează propunerile tuturor ministerelor

şi întocmeşte o schiţă (schemă de buget) cu cheltuielile şi veniturile publice

propuse. Echilibrarea şi definitivarea proiectului de buget se realizează de

Cabinetul de Miniştri, proiect care este prezentat Parlamentului de către

Ministerul de Finanţe, dar în numele şefului statului. În acelaşi timp, fiecare

Cameră are o comisie financiară care discută propunerile bugetare şi este, în

mod exclusiv sesizată cu orice propunere de amendament. Totodată, Comisia

financiară intervine în mod direct, în dezbaterile publice ale bugetului în

Camerele Parlamentului.

Sistemul american, în cadrul căruia iniţiativa în materie bugetară aparţine

preşedintelui S.U.A. Acesta este sprijinit de un birou bugetar, care centralizează

şi revizuieşte propunerile departamentelor şi le supune spre examinare

preşedintelui ţării, care definitivează proiectul de buget.

În ţara noastră, potrivit Constituţiei României294 proiectul bugetului de stat

şi cel al asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern, care le

supune aprobării Parlamentului, prin proiecte de lege separate. Legea privind

finanţele publice295 prevede că Guvernul elaborează proiectul bugetului de stat şi

al bugetului asigurărilor sociale de stat şi al bugetelor fondurilor speciale, pe care 294 Art.137 alin.2295 Legea nr.500/2002 publicată în M.O. nr.598/13.08.2002

209

le înaintează Parlamentului, împreună cu raportul privind situaţia

macroeconomică şi socială pentru anul bugetar respectiv şi proiecţia acestora pe

următorii 3 ani .

Etapele de elaborare a proiectului de buget

În cursul fiecărui exerciţiu bugetar se procedează cel mai târziu în cel de-

al treilea trimestru, la elaborarea proiectului bugetului de stat, pentru exerciţiul

financiar următor.

Potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 proiectele legilor bugetare anuale şi

ale bugetelor se elaborează de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice,

pe baza următoarelor elemente:

a). Prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar

pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;

b). politicilor fiscale şi bugetare;

c). prevederilor memorandumurilor de finanţe, ale memorandumurilor de

înţelegere sau ale altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare

internaţionale, semnate şi/sau ratificate;

d). politicilor şi strategiilor sectoriale a priorităţilor stabilite în formularea

propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;

e). propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

f). programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul

finanţării unor acţiuni sau ansamblului de acţiuni, cărora le sunt asociate

obiective precise şi indicatori de rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite

de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program, care trebuie să

precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute

şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi a căror alegere

este justificată;

g). propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat,

precum şi de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice

locale;

210

h). Posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

Elaborarea proiectului de buget fiind o activitate complexă şi pentru a se

putea realiza şi prezenta Parlamentului în timp util, Legea privind finanţele

publice prevede un adevărat scadenţar al datelor până la care trebuie să se

efectueze lucrările ce revin organelor implicate în procesul bugetar.

Astfel, indicatorii macroeconomici şi sociali, menţionaţi mai sus pentru

anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru

următorii 3 ani, vor fi elaboraţi de organele abilitate până la data de 31 martie a

anului curent; aceşti indicatori vor fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării

procesului bugetar.

Ministerul Finanţelor Publice, va înainta Guvernului, până la data de 1 mai

, obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se

elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli

stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până

la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale

Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi

ale finanţelor publice.

Potrivit art.33 alin. 1, ministrul finanţelor va transmite ordonatorilor

principali de credite, până la 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va

specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectul de

buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli

aprobate de guvern.

Conform art.33 alin.2 în cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic

impune modificarea limitelor de cheltuieli, acestea vor fi adoptate de către

Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice.

Ministerul Finanţelor Publice până la data de 15 iunie comunică

ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în

vederea definitivării proiectelor de buget.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a

fiecărui an să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul

de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în

211

limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art.33,

însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.

Camera Deputaţilor şi Senatul, consultând Guvernul, îşi aprobă bugetele

proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului

de stat.

Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru

propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale

bugetului de stat.

Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă

discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora, iar în caz de

divergenţă hotărăşte Guvernul.

Proiectele de buget şi anexele la acesta, definitivate potrivit prevederilor

alineatului de mai sus se depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1

august a fiecărui an.

Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale

ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele

legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data

de 30 septembrie a fiecărui an.

Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia

macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de

buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani.

Acest raport va cuprinde un rezumat a politicilor macroeconomice în

contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum strategia

Guvernului în domeniul investiţiilor publice.

Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-

bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu.

După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi a

proiectului de buget, acesta le supune spre aprobare Parlamentului cel mai târziu

până la data de 15 octombrie a fiecărui an.

212

Evaluarea veniturilor şi cheltuielile bugetare

Raportul cu care se supune Parlamentului proiectul bugetului de

stat cuprinde, în realitate, însuşi programul de guvernare al partidului sau

partidelor aflate la putere, cu indicarea direcţiilor, obiectivelor, mijloacelor,

metodelor şi căilor de realizare a acestui program296.

Elaborarea lucrărilor de buget necesită analize complexe referitoare la

evoluţia economiei şi finanţelor, atât în perioada anterioară, cât şi, mai ales,

pentru perioada următoare. Numai pe baza unei documentaţii complete

Parlamentul va putea lua o decizie care are caracter politic, deoarece cifrele de

venituri şi cheltuieli ce se aprobă exercită influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei

întregii activităţi social-economice a ţării.

În consecinţă, la evaluarea volumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare se

utilizează mai multe metode297, dintre care menţionăm:

a). Metoda autonomă sau a penultimei, care constă în evaluarea forfetară a

veniturilor şi cheltuielilor bugetare, pe baza rezultatelor obţinute în penultimul an,

corectate cu eventuale modificări determinate de schimbarea legislaţiei sau de

alte măsuri adoptate până la data întocmirii proiectului de buget;

b). Metoda majorării sau diminuării are în vedere rezultatele executării bugetului

de stat obţinute în ultimii ani, pe baza cărora se stabileşte rata medie anuală a

creşterii (descreşterii) veniturilor, respectiv cheltuielilor bugetare. În raport cu

această medie se procedează la dimensionarea volumului şi structurii veniturilor

şi cheltuielilor bugetare pentru anul viitor;

c). Metoda evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care are în

vedere dimensionarea fiecărei categorii de venituri, sau destinaţie de cheltuieli,

în raport cu preliminările pe anul în curs şi cu previziunile privind dezvoltarea

economiei în perioada următoare.

296 I. Ionescu, Trăsături ale finanţelor publice şi ale politicii fiscale, revista „Finanţe, credit, contabilitate”, nr.9/2001, p.29 şi urm.297 M. Lăzeanu, Curs de ştiinţă şi legislaţie financiară, Ed.M.Bădeanu, Bucureşti, 1942, p.212 şi urm; I. Văcărel, Finanţe publice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 324 şi urm.

213

Având în vedere că ţara noastră se află în stadiul de tranziţie spre

economia de piaţă, ceea ce prezumă schimbări importante de la an la an, este

de înţeles să se utilizeze ultima metodă de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor

bugetului de stat.

Procedura de aprobare a bugetului de stat

Potrivit Constituţiei României298, bugetul de stat se aprobă de către

Parlamentul României. Această atribuţie a Parlamentului se realizează în

Şedinţa Comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, ceea ce relevă importanţa

deosebită ce se acordă de Constituţie problemei aprobării bugetului de stat.

Bugetul se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole

subcapitole, titluri, articole etc. şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul

bugetar, precum şi pentru creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.

Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de

expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în

bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă

1/2 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite,

temeinic motivate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12

din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai

mici decât cele din anul precedent. În acelaşi timp, se prevede că „Instituţiile

publice şi acţiunile nou aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1

ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate până la aprobarea legii

bugetare, în limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de

buget”.

Potrivit dispoziţiilor art.62 alin.2 lit.b in Constituţia României, aprobarea

bugetului de stat se realizează de către cele două Camere, în şedinţa comună,

298 Art. 62 alin.2 lit.b din Constituţia României

214

până cel mai târziu la 31 decembrie; această soluţie constituţională este menită

să elimine blocajul din activitatea parlamentară.

Procedura parlamentară, etapele examinării şi aprobării legii bugetului de

stat sunt:

a). Examinarea proiectului legii şi a Raportului Guvernului de către Comisiile

permanente ale fiecărei camere (Comisia de buget, finanţe, bănci, sesizată în

fond şi alte comisii interesate);

b). Avizele Comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice se transmit Comisiei

permanente de buget-finanţe, împreună cu eventualele amendamente formulate;

c). Comisiile de buget-finanţe ale celor două camere reunite întocmesc un

raport comun asupra proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele

celorlalte comisii şi formulează propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea

proiectului de lege, care se transmit plenului;

d). Dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat în

plenul celor două Camere, pe baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului.

Dezbaterile cu privire la proiectul de buget şi al legii bugetare încep prin:

prezentarea de către Guvern- prin ministrul finanţelor- a expunerii de motive

asupra celor două proiecte şi a raportului comisiilor de specialitate;

dezbaterea pe articole a proiectului legii;

adoptarea Legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului

de ansamblu, care poate fi deschis sau secret.

După adoptare, proiectul de lege bugetară şi proiectul bugetului

de stat se înaintează Preşedintelui României, în vederea promulgării potrivit

art.77 din Constituţia României.

Legile bugetare anuale şi structura acestora

Legile bugetare anuale

Potrivit art.26 din Legea 500/2002 legile bugetare cuprind:

a). La venituri, estimările anului bugetar, în volumul lor total şi pe principalele

categorii de venituri;

215

b). La cheltuieli, sunt stabilite creditele bugetare determinate de autorizările

conţinute în legi speciale, în structura funcţională şi economică a acestora;

c). Deficitul sau excedentul bugetar;

d). Reglementări specifice exerciţiului bugetar în cauză.

Articolul 27 prevede că anexele legilor bugetare cuprind:

a). Sintezele bugetelor care, potrivit art.16 alin.1 lit.a se adoptă prin lege şi

anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,, bugetele fondurilor

speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi

bugetele fondurilor externe nerambursabile;

b). Bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea, în raport de

specificul fiecărui ordonator principal de credite;

c). Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de

repartizare a acestora;

d). Alte anexe specifice.

Structura acestora

Structura bugetelor anuale este complexă, iar veniturile şi

cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare.

Astfel, veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole iar cheltuielile

pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate după caz;

Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi

limitată.

Numărul de salariaţi permanenţi şi temporari şi fondul salariilor de bază se

aprobă distinct, prin anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.

Numărul de salariaţi aprobat fiecărei instituţii nu poate fi depăşit.

Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar în conformitate

cu credite de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.

Programele se aprobă ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de

credite.

216

Fondurile externe nerambursabile se cuprind în anexe la bugetele

ordonatorilor principali de credite şi se aprobă odată cu acestea.

Fondurile speciale299

Necesitatea unor fonduri importante în anumite ramuri sau

activităţi economice şi sociale, care nu pot fi finanţate integral de la bugetul de

stat, bugetele locale sau bugetul asigurărilor sociale de stat a determinat

instituirea unor fonduri speciale, cu bugete proprii. Constituirea unor astfel de

fonduri este reglementată prin legi speciale, iar bugetele acestora se aprobă prin

Legea bugetară anuală, odată cu bugetul de stat, care stabileşte categoriile de

venituri şi cuantumul sumelor ce se alimentează, precum şi principalele destinaţii

ale cheltuielilor cu sumele aferente.

Având în vedere aceleaşi necesităţi, Legea finanţelor publice permite

constituirea şi în ţara noastră de fonduri băneşti speciale300. Bugetele acestor

fonduri se aprobă de către Parlament prin Legea bugetară anuală, ca anexă la

bugetul de stat. Fondurile speciale pot fi constituite numai în cazurile autorizate

de lege, care stabileşte regimul lor juridic, respectiv modul de constituire şi

administrare, precum şi destinaţiile pentru care pot fi utilizate sumele respective.

Aceste fonduri se constituie în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor

sociale de stat.

Proiectele bugetelor fondurilor speciale se elaborează de către Ministerul

Finanţelor Publice, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite

responsabili cu gestionarea fondurilor respective.

Elaborarea şi execuţia bugetelor fondurilor speciale se efectuează potrivit

legilor de constituire a acestor fonduri şi prevederilor din lege.

Pe măsura stabilizării şi restructurării sectoarelor economice şi bugetare,

Guvernul analizează şi propune Parlamentului desfiinţarea fondurilor speciale

299 R. Stanciu, S.Cristea, Drept financiar bugetar şi fiscal, Ed.Condor, Bucureşti, 2003, p. 121300 Art.2 pct.28 şi art.16 alin.1 din Legea nr.500/2002

217

constituite în afara bugetului de stat ori a bugetului asigurărilor sociale de stat

sau includerea acestora în bugetele respective.

6.4. Execuţia şi încheierea execuţiei bugetului de stat şi a bugetelor fondurilor speciale

Ordonatorii de credite şi compartimentele financiar contabile

Ordonatorii de credite

Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituţiilor publice care

primesc credite bugetare prin legea bugetului de stat. Aceştia au obligaţia de a

angaja şi utiliza credite bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor

aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice şi cu

respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite sunt de 3 grade şi anume:

1. principali;

2. secundari;

3. terţiari.

1. Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii conducătorii celorlalte

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii

altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome.

Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate

înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în

acest scop. Prin actul de delegare, ordonatorii principali de credite vor preciza

limitele şi condiţiile delegării. În cazurile prevăzute de legi speciale ordonatorii

principali de credite sunt secretarii generali sau persoane desemnate prin aceste

legi.

218

Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea

ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite,

după caz.

2. Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor

publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor

principali de credite proprii şi a celor din bugetele fondurilor

speciale cu respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează

creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror

conducători sunt ordonatorii terţiari de credite.

3.Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii de instituţii

Publice cu personalitate publică din subordinea ordonatorilor principali sau

secundari de credite, care utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate

numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc.

Rolul ordonatorilor de credite

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate,

pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai

căror conducători sunt ordonatorii secundari sau terţiari de credite, după caz, în

raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Ordonatorii principali de credite vor repartiza, creditele bugetare, după

reţinerea a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei

execuţii bugetare prudente, cu excepţia cheltuielilor de personal şi acelor care

decurg din obligaţii internaţionale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea

sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al doilea, după

examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare pe primul semestru.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate,

potrivit alineatului de mai sus, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele

instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatorii terţiari de

credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Ordonatorii terţiari de credite utilizează credite bugetare ce le-au fost

repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc,

219

potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile

legale .

Obligaţiile şi responsabilităţile ordonatorilor de credite

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele

bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli

strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea

dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii de :

a). Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor

bugetare repartizate şi aprobate potrivit prevederilor art.21;

b). Realizarea veniturilor;

c). Angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni

financiare;

d). Integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;

e). Organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a

situaţiilor financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei

bugetare;

f). Organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi

a programului de lucrări de investiţii publice;

g). Organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi

acestora;

h). Organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului conform prevederilor

legale.

Concluzionând, ordonatorii principali şi cei secundari au pe lângă atribuţii

legate de întrebuinţarea sumelor aprobate pentru instituţiile proprii şi atribuţii de

repartizare a alocaţiilor bugetare pe instituţii aflate în relaţie de subordonare.

În conţinutul acestor raporturi de subordonare există şi dreptul

ordonatorilor principali şi, respectiv secundari de credite, de a verifica modul de

respectare a disciplinei bugetare şi financiare de către ordonatorul subordonat.

Atunci când se constată încălcarea normelor legale, ordonatorii superiori pot

aplica sancţiuni ordonatorilor din subordine, cum ar fi: reacordarea de noi alocaţii

220

bugetare sau retragerea alocaţiilor bugetare acordate. Alături de aceste măsuri

de ordin financiar, cei vinovaţi îşi pot atrage răspundere disciplinară,

administrativă sau de altă natură.

Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice

Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice sunt

însărcinate cu ţinerea evidenţei contabile privind constituirea resurselor şi

efectuarea cheltuielilor din sumele alocate de la bugetul de stat, precum şi din

venituri proprii.

Conducătorul compartimentului financiar-contabil avizează orice cheltuială

efectuată din sumele alocate de la bugetul de stat, punând viza pe controlul

preventiv.

Procedura execuţiei bugetare

Pentru realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare este

necesar un complex de acte, fapte şi operaţiuni, îndeosebi cu privire la

încasarea, păstrarea şi eliberarea fondurilor băneşti în şi din contul bugetului de

stat care alcătuiesc procedura execuţiei bugetare.

Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze:

repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;

execuţia de casă a bugetului de stat;

realizarea veniturilor bugetare;

efectuarea cheltuielilor bugetare.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe

contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi

bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de

termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de

221

asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este

necesară efectuarea cheltuielilor.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor aprobate în bugetele

prevăzute la alineatul de mai sus se aprobă de către:

Ministerul Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în

cadrul acestuia, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali

de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi

în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la

propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru sumele

defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru

transferurile din bugetul de stat către bugetele locale, la

propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor

locale, transmise de Direcţiile generale ale finanţelor publice ale

Ministerului Finanţelor Publice;

Ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale

clasificaţiei bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele

ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor

terţiari de credite, după caz;

Ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi

pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare.

Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, pot fi folosite la

cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite

sau alimentarea cu fonduri de către Ministerul Finanţelor Publice a conturilor

bancare deschise pe seama acestora.

Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru în cadrul

fiecărui trimestru între veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita

eventualele diferenţe între volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor.

În cazul în care apar totuşi, în cursul execuţiei bugetare, asemenea

diferenţe, ele se vor acoperi, din aşa-numitele sume în completare, adică

fondurile de rezervă bugetară. De asemenea, atunci când situaţiile concrete

222

permit, se pot trece în unele categorii de cheltuieli în trimestrele următoare, în

care există posibilităţi de acoperire prin veniturile ce se vor realiza.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare impune

organelor financiar-bancare, organelor centrale ale administraţiei de stat şi

agenţilor economici, obligaţia de a realiza la termen şi în cuantumul prevăzut

indicatori financiari, aceasta fiind condiţia esenţială pentru execuţia echilibrată, în

cursul anului, a bugetului de stat.

Execuţia de casă a bugetului de stat

Potrivit art.60, execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul

bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice

emise de Ministerul Finanţelor Publice, care asigură:

a). Încasarea veniturilor bugetare;

b). Efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor

publice, în limita creditelor bugetare, şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor

legale;

c). Efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică

internă şi externă rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de

stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor,

comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente;

d). Efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor

administraţiei publice centrale şi locale.

În cadrul execuţiei fiecărui buget anual de stat, execuţia de casă se

intercalează între execuţia părţii de venituri şi execuţia părţii de cheltuieli,

cuprinzând operaţiunile inerente de încasare, păstrare şi eliberare a fondurilor

băneşti bugetare.

223

Realizarea veniturilor bugetare

Scopul execuţiei părţii de venituri a bugetului de stat este realizarea

integrală şi în temenele legale a veniturilor prevăzute în legea de aprobare a

fiecărui buget anual. Această realizare constituie premisa elementară a efectuării

cheltuielilor programate pe acelaşi exerciţiu bugetar şi deci este condiţia

primordială a execuţiei conforme a întregului buget anual de stat.

În realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere următoarele

principii:

nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot

fi încasate, dacă nu au fost stabilite prin lege;

lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora, se

aprobă prin lege bugetară anuală;

inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu ori sub orice

denumire, de contribuţii directe sau indirecte, în afara celor

stabilite de Parlament.

Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală

şi la termenele stabilite a veniturilor bugetare; aşadar în realizarea veniturilor

trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: încasarea la termen şi în cuantumul

prevăzut.

În realizarea veniturilor bugetare sunt necesare o serie de acte şi

operaţiuni şi anume:

1. Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi stabilirea

obligaţiilor faţă de bugetul de stat;

2. Încasarea veniturilor bugetare realizată în urma plăţii de către

subiectele plătitoare a sumelor datorate bugetului de stat;

3. Urmărirea realizării veniturilor bugetare.

1. Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi stabilirea

obligaţiilor faţă de bugetul de stat

Aceasta se realizează prin următoarele metode:

224

calcularea obligaţiilor bugetare datorate de către subiectele

plătitoare;

calcularea şi reţinerea obligaţiilor bugetare de către terţul

plătitor, pentru unele venituri datorate de persoane fiice cum ar

fi: impozitele pe venituri datorate de persoane fizice meseriaşi

pentru: livrări de marfă, executări de lucrări, precum şi impozitul

pe veniturile oamenilor de ştiinţă, litere, artă etc, care se

calculează şi se reţin de către societăţile comerciale prin care şi-

au valorificat operele;

calcularea obligaţiilor bugetare de către organele financiare

locale metodă folosită pentru taxele şi impozitele datorate de

către persoanele fizice.

2. Încasarea veniturilor bugetare realizată în urma plăţii de către subiectele

plătitoare a sumelor datorate bugetului de stat

Încasarea veniturilor bugetare se realizează prin unităţile operative ale

societăţilor bancare, organele financiare locale, precum şi prin alte organe,

instituţii ori persoane ( casele colectorilor speciali, casieriile comunale)

împuternicite special în acest scop.

Casele colectorilor speciali sunt instituţii speciale, autorizate de Ministerul

Finanţelor Publice să facă încasări pentru bugetul administraţiei centrale de stat,

pe care le varsă periodic la Banca Naţională.

Asemenea instituţii sunt unităţile vamale, unităţile ale Ministerului

Afacerilor Externe şi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, Comisia de

arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie.

Persoanele fizice, pot remite direct Băncii Naţionale sau prin mandat

poştal sumele datorate bugetului de stat.

De asemenea, persoanele fizice, pe bază de convenţie, pot deschide

conturi curente personale la unităţi bancare, urmând ca acestea să vireze la

bugetul de stat, din disponibilul aflat în aceste conturi.

Încasarea veniturilor bugetului de stat se realizează prin:

225

a). Plata prin virament (metoda plăţii directe), utilizată de către agenţi

economici, care vor dispune virarea din contul lor de la bancă în contul bugetului

de stat a sumelor ce reprezintă venituri datorate bugetului de stat. Potrivit

metodei plăţii directe, calcularea sumelor datorate se face de către însuşi

unităţile plătitoare, ele fiind în acelaşi timp, responsabile pentru vărsarea la

termen şi în cuantumul prevăzut. Organele financiar-bancare au obligaţia de a

verifica exactitatea calculelor şi respectarea termenelor de vărsare.

b). Plata în numerar utilizată în general de către persoanele fizice. Plăţile se

fac pe baza actelor emise de către organele financiare, fie pe baza declaraţiei

dată de cel care face plata.

c). Metoda reţinerii şi vărsării (stopajul la sursă) folosită pentru veniturile

realizate prin societăţile comerciale. Potrivit acestei metode, unităţile care fac

plăţi către persoanele fizice sub diferite forme (plata drepturilor de autor, a

onorariilor de expertiză, plata colaboratorilor la ziare, reviste, emisiuni radio şi de

televiziune) au obligaţia să calculeze impozitele legale şi să le reţină şi să le

vireze periodic în contul bugetului de stat.

d). Plata prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale pe actele

solicitate, utilizată numai în cazul taxelor de timbru. Emisiunea de timbru fiscal

este de competenţa Ministerului Finanţelor Publice. Timbrele fiscale sunt puse în

vânzare prin unităţi poştale care, la rândul lor se folosesc atât de reţeaua proprie

cât şi de unităţile comerciale.

Urmărirea realizării veniturilor bugetare

A treia categorie de acte şi operaţiuni necesare pentru realizarea

veniturilor bugetului de stat, cuprinde o serie de măsuri iniţiate de organele

financiar-bancare în vederea asigurării integrale şi la termenele prevăzute a

tuturor veniturilor bugetare.

Este firesc ca în ipoteza neplăţii la termenele legale a impozitelor directe

şi indirecte, execuţia părţii de venituri a bugetului de stat să cuprindă acţiuni

226

coercitive de competenţa organelor financiare şi de control financiar, începând cu

calculul şi aplicarea majorărilor de întârziere şi încheind cu executarea silită

împotriva debitorilor, în vederea recuperării creanţelor bugetare devenite restante

prin neachitarea lor de bunăvoie la scadenţele legale.

Efectuarea cheltuielilor bugetare

Cheltuielile, în general, reprezintă expresia valorică a consumului

de mijloace de producţie şi forţă de muncă pentru satisfacerea unor trebuinţe

sociale sau individuale.

Execuţia cheltuielilor aprobate prin Legea bugetară în vederea îndeplinirii

acţiunilor şi obiectivelor social-economice presupune un ansamblu de acte şi

operaţii, alcătuit din următoarele:

solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a

conturilor bugetare;

repartizarea fondurilor regiilor autonome, societăţilor comerciale

cu capital de stat şi instituţii publice;

transferuri pentru unităţi, în cazurile în care acestea nu îşi pot

acoperi cheltuielile din venituri proprii, stabilite în condiţiile legii;

utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.

Creditele sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la

dispoziţia unor beneficiari, în limita cărora se poate decide efectuarea de

cheltuieli pe seama resurselor provenite de la bugetul statului; acestea nu pot fi

depăşite,

Finanţarea de la bugetul statului reprezintă alocarea de fonduri băneşti

necesare entităţii finanţate pentru îndeplinirea unor activităţi social-economice,

sume primite gratuit şi nerambursabile.

Finanţarea de la bugetul statului se caracterizează prin:

beneficiarii de alocaţii bugetare sunt numai întreprinderile şi

instituţiile publice;

227

scopul pentru care sunt alocate fondurile bugetare este bine

precizat prin lege: acţiuni social-culturale, activităţi economice,

cercetare ştiinţifică, apărare, funcţionarea aparatului de stat, iar

schimbarea destinaţiei creditelor bugetare este interzisă.

Această cerinţă este justificată de faptul că posibilităţile

societăţii sunt limitate în raport cu trebuinţele sale social-

economice, fapt ce determină folosirea cu maximum de eficienţă

a banului public şi numai în interesul întregii societăţi.

Lipsa elementului de echivalenţă este justificată de interesul aparte

al societăţii pentru realizarea unor acţiuni şi obiective, în asigurarea

funcţionării unor structuri publice, de care beneficiază într-o măsură mai mare

sau mai mică, toţi cetăţenii.

creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează,

adică sumele de bani puse la dispoziţia beneficiarilor nu se mai

restituie acestuia.

Asupra folosirii creditelor bugetare, acordate conform prevederile

Legii bugetare, pot dispune numai persoanele care au calitatea de ordonatori

de credite bugetare.

Procedura folosirii creditelor bugetare începe cu deschiderea acestor

credite de către Ministerul Finanţelor Publice care la cererea ordonatorilor

principali de credite, dispune trecerea sumelor de bani reprezentând credite

bugetare din bugetul statului în conturile ordonatorilor principali de credite. Din

acest moment aceştia pot trece la acordarea cheltuielilor cu respectarea

următoarelor principii:

a). Acordarea de fonduri de la buget se face în limita creditelor bugetare

aprobate;

b). Creditele bugetare deschise se folosesc potrivit destinaţiilor stabilite;

c). Alimentări sau deschideri de credite bugetare se fac numai pe măsura

folosirii resurselor anterior puse la dispoziţia ordonatorilor de credite bugetare;

d). Cheltuielile se efectuează numai în măsura necesităţii şi în regim de

economicitate.

228

Procedura utilizării creditelor bugetare şi deci a efectuării practice a

cheltuielilor prevăzute în bugetele proprii ale ministerelor, ale altor organe

centrale de stat şi ale tuturor instituţiilor publice finanţate din bugetul statului este

o procedură complexă, ce cuprinde potrivit articolului 52 alin.1 din Legea

nr.500/2002 următoarele faze:

1. angajarea cheltuielilor;

2. constatarea lichidităţii;

3. ordonanţarea cheltuielilor;

4. plata sumelor de bani.

1. Angajarea cheltuielilor este considerată act generator al fiecărei cheltuieli

bugetare, care poate apărea în forme diferite, ca de exemplu: dispoziţia

legală de a se plăti o indemnizaţie, salarii, contracte de angajare a unor

lucrări de reparaţii ale clădirilor, acceptarea unei oferte de livrare a unor

produse necesare.

Ca cerinţă generală, angajarea de cheltuieli din bugetul statului se

poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

2. Constatarea lichidităţii este operaţiunea de verificare a realităţii fiecărei

cheltuieli, de verificare şi definitivare a cuantumului bănesc al fiecărei

cheltuieli. În acest sens este verificat conţinutul real al statelor de plată a

salariilor sau altor drepturi băneşti, existenţa facturilor pentru cumpărări

de bunuri, prestaţii reale de lucrări, etc precum şi conformitatea

cuantumului salariilor, a preţurilor înscrise în facturi, a tarifelor etc.

Constatarea lichidităţii are însemnătatea juridică de verificare a

necesităţii de a efectua o cheltuială, a dreptului unor subiecte de drept de a

primi sume de bani din bugetul statului sau al unei instituţii publice etc.

3. Ordonanţarea cheltuielilor este actul administrativ-financiar prin

care funcţionarul competent dispune plata sumei de bani în folosul subiectului

de drept beneficiar al fiecărei cheltuieli.

Dispoziţia de acest fel se poate exprima prin aprobarea şi semnarea

înscrisului constatator al cheltuielii sau printr-un act întocmit şi semnat în

acest scop de către ordonatorul de credite.

229

4. Plata sumelor de bani ca etapă a procedurii de întrebuinţare a

creditelor bugetare sau de efectuare a cheltuielilor bugetare se poate face în

numerar, prin mandat poştal, prin decontare fără numerar ori în alt mod prevăzut

de reglementarea juridică în vigoare.

Remiterea sumei de bani în una din modalităţile de mai sus, în folosul

beneficiarului legal produce efectul juridic de stingere a unei obligaţii

pecuniare a statului, având în vedere ca orice cheltuială prevăzută în bugetul

statului, după constatarea lichidităţii ei, constituie o dotare bănească a statului în

relaţie cu orice alt subiect de drept.

Creditele aprobate prin Legea bugetară anuală pentru cheltuielile unui

exerciţiu bugetar nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu

bugetar şi nici cheltuielile bugetare aprobate unui ordonator principal de credite,

pentru finanţarea altui ordonator.

Totodată, cheltuielile aprobate la un capitol al clasificaţiei bugetare nu pot

fi utilizate pentru finanţarea altui capitol dar, de la această regulă sunt admise, în

condiţiile legii, o serie de excepţii determinate de unele situaţii care nu au putut fi

prevăzute în perioada întocmirii şi aprobării bugetului de stat. Aceste excepţii

permit ca, în timpul execuţiei bugetare, anumite cheltuieli să se efectueze în

funcţie de necesarul concret de fonduri băneşti, precum şi în funcţie de

obiectivele şi acţiunile care sunt finanţate de la buget.

În practica execuţiei bugetare se cunosc următoarele mijloace de

modificare a destinaţiei creditelor bugetare:

a). Virările de credite bugetare;

b). Transferarea creditelor bugetare;

c). Suplimentarea creditelor bugetare;

d). Anticiparea creditelor bugetare;

e). Blocarea creditelor bugetare;

f). Anularea creditelor bugetare.

a). Virările de credite bugetare.

230

Virările de credite bugetare reprezintă modalitatea prin care se pot face

modificări în bugetele de venituri şi cheltuieli ale ministerelor celorlalte organe de

stat şi în bugetele de venituri şi cheltuieli ale unităţilor subordonate.

Virările constau în trecerea sumelor bugetare de la subdiviziunile

clasificaţiei bugetare unde sunt disponibile, la subdiviziuni unde sunt insuficiente.

b). Transferarea creditelor bugetare

În situaţiile în care pe baza dispoziţiilor legale au loc treceri de unităţi,

acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul, Ministerul

Finanţelor Publice este autorizat să introducă modificările corespunzătoare în

bugetele acestora şi în structura bugetului de stat, fără afectarea echilibrului şi

rezervei bugetare.

Transferarea sumelor bugetare justificată de trecerile legale a unor unităţi,

obiective şi acţiuni de la o parte la alta a bugetului de stat, se poate efectua

numai la începutul trimestrului anului bugetar.

c). Suplimentarea creditelor bugetare

În conformitate cu prevederile legii, Guvernul este autorizat să repartizeze

fonduri suplimentare pe acţiuni, obiective şi în cadrul acestora pe ministre,

celelalte instituţii centrale de stat, precum şi pe prefecturi şi primăria capitalei, pe

măsura reglării preţurilor şi creării condiţiilor de stabilire a evoluţiei indicilor de

preţuri pentru cheltuielile materiale şi a evoluţiei indicilor de preţuri pentru

cheltuieli materiale şi de capital.

Suplimentarea se face la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, pe

baza cererilor primite de la ordonatorii principali de credite bugetare. Pentru

aceasta, în bugetul de stat este prevăzut un fond de rezervă la dispoziţia

Guvernului, fond utilizat la acoperirea financiară a unor acţiuni sau sarcini noi

intervenite în cursul anului.

Aceste noi repartizări, care determină o suplimentare a creditelor bugetare

anuale, sunt supuse aprobării Parlamentului rapoarte şi propuneri privind

măsurile fiscale şi bugetare.

d). Anticiparea creditelor bugetare

231

În vederea finanţării unor acţiuni social-culturale şi acoperirea unor

cheltuieli economice de interes local, organele de decizie ale unităţilor

administrativ-teritoriale pot încuviinţa utilizarea unor fonduri de până la 50% din

sumele încasate din veniturile proprii ale bugetelor locale respective peste cele

aprobate.

Utilizarea veniturilor realizate peste cele prevăzute în legea bugetară,

pentru anticiparea unor cheltuieli este condiţionată de următoarele:

depăşirea încasărilor să fie realizată în totalitatea veniturilor

proprii stabilite prin bugetul local respectiv şi să se menţină

până la finele anului;

plusurile de venit să provină din activitatea anului respectiv şi să

nu fie rezultatul unor modificări ale legislaţiei sau anumitor

subevaluări constatate de organele de control prevăzute de

lege;

unitatea administrativ-teritorială să nu aibă împrumuturi

nerambursate.

e). Blocarea creditelor bugetare

Blocarea creditelor bugetare este prevăzută pentru fondurile băneşti

aprobate prin legea bugetară şi rămase nefolosite la sfârşitul trimestrelor I, II, şi

III ale anului bugetar.

Alocaţii bugetare rămase nefolosite la sfârşitul primelor trei trimestre ale

anului bugetar reprezintă, în fapt, disponibilităţi care, în cursul anului, pot fi

trecute fie la fondurile de rezervă destinate unor cheltuieli noi, fie folosite pentru

cheltuielile trimestrului următor al aceluiaşi an, prin deblocare. Pentru unităţile

finanţate de la bugetul de stat, Ministerul Finanţelor Publice poate aproba

folosirea sumelor blocate în trimestrul următor la cererea justificată a

ordonatorilor principali de credite.

Potrivit prevederilor legale, se trece la fondul de rezervă bugetară

următoarele:

1. disponibilităţile blocate din alocaţii bugetare pentru redistribuirea muncii,

inclusiv impozitul pe fondul de retribuire;

232

2. disponibilităţile blocate de la sumele bugetare pentru care s-a solicitat sau

nu s-a primit, în termen de 45 de zile de la încheierea trimestrului,

aprobarea de folosire în perioada următoare;

3. alte asemenea disponibilităţi prevăzute în mod expres prin acte normative

.

f). Anularea creditelor bugetare

Se anulează creditele bugetare rămase neutilizate în timpul execuţiei

bugetare.

Conform dispoziţiilor bugetare, anularea creditelor bugetare poate avea

loc numai la cererea ordonatorilor principali de credite bugetare sau a

Ministerului Finanţelor Publice, precum şi prin efectul legii.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza trimestrial

necesitatea menţinerii unor credite bugetare, pentru care, în baza unor dispoziţii

legale sau a altor cauze, sarcinile au fost desfiinţate sau amânate, şi de a

propune Ministerului Finanţelor Publice anularea creditelor respective. În anumite

situaţii Ministerul Finanţelor Publice va cere acordul ordonatorilor principali de

credite pentru anularea unor credite constatate ca fără justificare temeinică. În

caz de divergenţă între Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorul principal de

credite cu privire la anularea unor credite, aceasta va fi soluţionată de o comisie

de mediere a Guvernului. Creditele bugetare anulate pe această cale vor fi

utilizate pentru majorarea fondului de rezervă bugetară aflat la dispoziţia

Guvernului. Referitor la această dispoziţie se poate ridica o obiecţie şi anume

acea referitoare la imparţialitatea Guvernului în medierea unor asemenea

divergenţe având în vedere că este parte interesată într-un astfel de litigiu.

Interesul guvernului este justificat că fondurile anulate pot fi o sursă importantă a

fondului de rezervă bugetară pus la dispoziţia acestuia.

În vederea asigurării imparţialităţii asemenea divergenţe ar trebui mediate

de o comisie de specialitate a Parlamentului.

Deoarece execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui

an, orice venit bugetar şi orice cheltuială bugetară neefectuată până la această

dată se va încasa sau se va plăti în şi din contul bugetului anului următor.

233

Creditele neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de drept. De

la această regulă se admite o singură excepţie şi anume – creditele aprobate din

fondurile speciale care nu au fost utilizate până la finele anului bugetar se

raportează în anul viitor, cu păstrarea destinaţiei iniţiale.

Încheierea execuţiei bugetului de stat

Încheierea execuţiei bugetului de stat se realizează în baza

următoarelor principii prevăzute în art.61 din Legea nr.500/2002:

1. execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an;

2. orice venit neîncasat sau orice cheltuială angajată, lichidată şi

ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de

31 decembrie, se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului

pe anul următor;

3. creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de

drept;

4. disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile

publice destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii

Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de

implementare, se raportează în anul următor.

Execuţia bugetului de stat ia sfârşit pe data de 31 decembrie a fiecărui an,

dată la care îşi încetează aplicativitatea legile bugetare anuale. La această dată

încetează toate operaţiile de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor

bugetare aferente bugetului care expiră. Veniturile rămase de încasat, precum şi

cheltuielile neefectuate până la data de 31 decembrie vor constitui acte şi

operaţii ale bugetului pe anul următor.

234

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat

Încheierea exerciţiului bugetar anual implică acte şi operaţii după

care se procedează la elaborarea şi aprobarea contului general anual de

execuţie a bugetului de stat.

În ultimul trimestru al exerciţiului bugetar, în vederea încheierii exerciţiului

este necesară urmărirea veniturilor bugetare restante şi efectuarea cheltuielilor în

raport de evoluţia reală a trebuinţelor de fonduri băneşti ale fiecărui organ sau

instituţii publice. În această situaţie dacă se constată că anumite credite bugetare

sau părţi din credite bugetare aflate la dispoziţia ordonatorilor de credite nu mai

sunt necesare din cauza amânării modificării ori renunţării la activităţi finanţate

din bugetul statului se procedează la anularea creditelor bugetare respective ca

fiind fără justificare. Anularea se propune de ordonatorii de credite care sunt

obligaţi să analizeze menţinerea sau nu a respectivelor credite bugetare şi să

propună Ministerului Finanţelor Publice anularea celor fără justificare301 .

Concomitent cu realizarea tuturor veniturilor bugetare şi cu efectuarea

cheltuielilor necesare, încheierea exerciţiului bugetar anual implică completarea

inventarelor referitoare la bunuri, completarea evidenţei contabile cu toate

înregistrările contabile aferente anului respectiv, ca şi verificarea conţinutului şi

conformităţii soldurilor contabile.

După expirarea exerciţiului financiar anual se procedează la întocmirea

conturilor anuale de executare ale bugetelor ministerelor, celorlalte organe

centrale de stat, precum şi ale organelor şi instituţiilor subordonate acestora.

Conturile anuale de execuţie ale acestor bugete împreună cu dările lor de seamă

contabile anuale şi conturile privind execuţia de casă, întocmite de serviciile de

trezorerie, se centralizează la Ministerul Finanţelor Publice în vederea elaborării

contului general anual de execuţie al bugetului de stat.

În mod obligatoriu, contul anual de execuţie a bugetului de stat trebuie să

cuprindă:

1. la venituri:

301 I. Gliga, op. cit., 1998, p. 93

235

prevederile bugetare aprobate iniţial;

prevederile bugetare definitive;

încasările realizate.

2. la cheltuieli:

creditele bugetare aprobate iniţial;

creditele bugetare definitive;

plăţile efectuate.

Contul general de execuţie al bugetului de stat se întocmeşte de

către Ministerul Finanţelor Publice cu un cuprins corespunzător structurii

bugetului statului aprobat de Parlament însoţit de conturile anuale de execuţie a

bugetelor ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat împreună cu anexele

acestora.

Guvernul analizează lucrările şi prezintă contul general anual de execuţie

a bugetului administraţiei centrale de stat spre aprobare Parlamentului, până la

data de 1 iunie a anului următor celui de execuţie.

Parlamentul aprobă contul general anual de execuţie a bugetului

administraţiei centrale de stat, cel mai târziu până la data de 10 noiembrie a

anului următor celui care se referă.

Împreună cu acest cont general anual de execuţie a bugetului

administraţiei centrale de stat se depun, se analizează, şi se aprobă de către

Parlament şi conturile de execuţie ale fondurilor speciale (bugete anexe, bugete

extraordinare, bugete autonome, conturi speciale, taxe parafiscale).

6.5. Controlul execuţiei bugetare

Execuţia bugetului de stat presupune ca realizarea veniturilor şi

efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală să se facă sub

controlul unor organisme de stat cu răspunderi în activitatea bugetară302.

302 D.D.Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed.All Beck, Bucureşti,2003, p. 325

236

Atribuţiile de control al execuţiei bugetare sunt îndeplinite de următoarele

organe:

1. Parlamentul ţării, care exercită controlul politic;

2. Curtea de Conturi, care exercită controlul financiar;

3. Ministerul Finanţelor Publice, care exercită un control administrativ

specializat.

1. Controlul politic se efectuează de către Parlamentul României, în cadrul

prerogativelor sale generale de control al activităţii executive. Parlamentul

ţării, având îndrituirea de a aproba contul general anual de execuţie a bugetului

statului, exercită prin această aprobare controlul parlamentar asupra modului în

care a fost exercitat bugetul de stat în fiecare exerciţiu bugetar şi ajunge să

cunoască exact situaţia financiară a statului, rezultatele şi perspectivele ei.303

Pentru cunoaşterea şi aprecierea situaţiei financiare a statului cu prilejul

aprobării de către Parlament a contului general anual de execuţie a bugetului

statului este remarcabil ca în finalul acestui cont să se precizează excedentul ori

deficitul bugetar statului, rezultat din compararea veniturilor realizate şi

cheltuielile efectuate.

În caz de excedent, conform dispoziţiilor legale, Parlamentul decide la

propunerea Guvernului, modul de utilizare a excedentului, avându-se în vedere

posibilitatea de a repartiza, cel puţin o parte, din excedent pentru crearea unui

fond de tezaur al statului, a cărui utilizare să fie decisă în viitor tot de Parlament.

În ipoteza contrară, în care, din contul general anual de execuţie a bugetului

rezultă deficite, Parlamentului îi revine îndatorirea de a decide, tot la propunerea

Guvernului, modul şi termenul de acoperire a deficitului, precum şi acţiunile

necesare pentru a se preveni repetarea deficitelor bugetare. Hotărârile

Parlamentului de acest fel de importanţă deosebită în împrejurările în care

execuţia bugetului anual a fost sprijinită prin împrumuturi interne de stat realizate

prin bonuri de tezaur nerambursate ori contractate de Banca Naţională.

2. Controlul financiar

303 I. Gliga, Drept financiar Public, Ed.All, Bucureşti,1994, p. 80

237

La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi ca organ suprem de control

financiar, poate declanşa controale detailate asupra conturilor ordonatorilor de

credite şi a documentelor justificative care au stat la baza operaţiunilor bugetare.

3. Controlul administrativ-financiar sau de specialitate se exercită de

către autorităţile puterii executive. Astfel, potrivit Legii nr.500/2002 privind

finanţele publice, Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în

domeniul finanţelor publice, în acest scop examinând periodic situaţia financiară,

pe economie, execuţia bugetului de stat şi stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea

echilibrului financiar.

La nivelul Guvernului funcţionează Corpul de Control al Primului Ministru,

care, potrivit atribuţiilor legale, poate desfăşura acţiuni de control în domeniul

execuţiei bugetului e stat.

Ministerul Finanţelor Publice exercită, în numele statului, controlul în

întreaga economie asupra administrării şi utilizării fondurilor de la bugetul de stat,

a realizării veniturilor bugetare, precum şi pentru prevenirea faptelor de evaziune

fiscală.

În abordarea acestei secţiuni, vom ţine seama de importanţa tot mai mare a

finanţelor publice locale, rezultată din legislaţia în acest domeniu; această lege

este mai nouă şi are numeroase particularităţi.

Constituţia României, ca lege fundamentală, stabileşte cadrul juridic

general al administraţiei publice locale, mai ales din punct de vedere

organizatoric şi al finanţelor publice. Prin dispoziţiile sale generale, Constituţia

României, în ce priveşte probleme bugetelor locale, le aminteşte într-o normă de

trimitere la o lege separată dar face precizarea că „ impozitele şi taxele locale se

stabilesc de Consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii”304.

Actul normativ la care face trimitere Constituţia României este ordonanţa

de urgenţă privind finanţele publice locale nr.45/2003305. Această reglementare

stabileşte normele privind formarea, administrarea, utilizarea şi controlul

resurselor financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor şi

serviciilor publice de interes local.304 Art.138/2 din Constituţia României305 Monitorul Oficial nr.431 din 19 iunie 2003

238

În privinţa resurselor financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale, art.5

alin.1, prevede că acestea se constituie din: impozite, taxe, contribuţii, alte

vărsăminte, alte venituri şi cote defalcate din impozit pe venit, sume defalcate din

unele venituri ale bugetului de stat, subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la

alte bugete.

Formarea şi utilizarea resurselor financiare publice locale şi contul de

execuţie a bugetelor locale sunt supuse controlului Curţii de Conturi, ţinând

seama de larga autonomie financiară locală.

Autorităţile administraţiei publice locale au, în principal, următoarele

competenţe şi răspunderi, în ceea ce priveşte finanţele publice locale:

1. elaborarea şi aprobarea bugetelor locale la termenele stabilite;

2. stabilirea, încasarea şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile

legii;

3. urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora, pe parcursul

anului bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;

4. administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică sau privată a

unităţilor administrativ-teritoriale;

5. angajarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung şi urmărirea

achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;

6. administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei bugetare, în

condiţii de eficienţă;

7. stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea

cheltuielilor publice locale;

8. elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de

dezvoltare în perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale, ca bază a

gestionării bugetelor locale anuale;

9. organizarea şi urmărirea efectuării controlului financiar de gestiune asupra

gestiunilor proprii, gestiunilor instituţiilor şi serviciilor publice din

subordinea consiliilor locale şi acelor judeţene.

239

Ordonanţa de urgenţă privind finanţele publice locale reglementează şi modul

de elaborare, aprobare, executare şi încheiere a bugetelor locale, pe care le

defineşte ca fiind bugetele de venituri şi cheltuieli ale unităţilor administrativ-

teritoriale.

La baza elaborării, aprobării şi executării bugetelor locale stau principiile:

autonomiei locale, universalităţii, publicităţii, unităţii, unităţii monetare, anualităţii,

specializării bugetare, echilibrului, unele fiind deja tratate.

Elaborarea bugetelor locale

Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali

de credite, având în vedere:

a). Prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul

bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii

3 ani, elaborate de organele abilitate;

b). politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;

c). prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale

memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate

şi/sau ratificate;

d). politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în

formularea proiectelor de buget;

e). Propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din

subordine;

f). programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării

unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi

indicatorii de rezultate şi de eficienţă;

g). programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii

administrativ-teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel

naţional, regional, judeţean, zonal sau local.

240

Calendarul bugetar

Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor

publice, până la data de 1 iunie a fiecărui an o scrisoare cadru care va specifica

contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget,

metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele

venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidabile, după caz, în

vederea elaborării de către ordonatorii de credite a proiectelor de buget.

Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau altor bugete, în

bugetele cărora sunt prevăzute transferuri către bugetele locale, transmit

autorităţilor administraţiei publice locale sumele aferente, în termen de 10 zile de

la primirea limitelor de cheltuieli aprobate de Guvern, în vederea cuprinderii

acestora în proiectele de buget.

Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primite (sume

defalcate ori transferuri) elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor

publice, până la data de 1 iulie, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele

la acestea, pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3

ani, urmând ca aceasta să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul

judeţului, la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.

Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor

publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile

consolidabile, aprobate prin legea bugetului de stat, în termen de 5 zile de la

publicarea în Monitorul Oficial al României.

Consiliile judeţene, în condiţiile legii, repartizează pe unităţi administrativ-

teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele

241

venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidabile, în vederea

definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite.

Pe baza veniturilor proprii şi a sumelor ce le-au fost repartizate,

ordonatorii principali de credite, în termen de 15 zile de la publicarea legii

bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, definitivează proiectul

bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţii

administrativ-teritoriale.

Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15

zile de la data publicării sau afişării acestuia.

În termen de 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor,

proiectul bugetului local, însoţit de raportul primarului, al preşedintelui consiliului

judeţean, după caz, şi de contestaţiile depuse de locuitori, este supus aprobării

consiliului local, judeţean, după caz, de către ordonatorii principali de credite.

Aprobarea bugetelor locale

Ordonanţa de urgenţă privind finanţele publice locale stabileşte

competenţa de aprobare atât a bugetelor locale, cât şi ale instituţiilor şi serviciilor

publice de interes local, după cum urmează:

a). Bugetele locale ori judeţene de către consiliile locale ori judeţene;

b). Bugetele instituţiilor ori serviciilor, finanţate integral sau parţial din

bugetele locale, de către consiliile menţionate la lit.a, în funcţie de subordonarea

acestora;

c). Bugetele instituţiilor şi serviciilor publice, finanţate integral din venituri

extrabugetare, de către organul de conducere a acestora, cu avizul ordonatorului

principal de credite.

Execuţia şi încheierea bugetelor locale

242

Veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetele locale se repartizează pe

trimestre, în funcţie de doi factori:

a). Termenele legale de încasare a veniturilor;

b). Perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă

de către:

1. Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele

venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile de la acest buget, pe baza

propunerilor ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de

direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, în termen

de 20 de zile de la intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat;

2. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru

bugetele proprii şi bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, în

termen de 15 zile de la aprobarea sumelor prevăzute la punctul 1.

Pe baza bugetelor locale aprobate, în condiţiile legii, de consiliile

locale judeţene, direcţiile generale ale finanţelor publice întocmesc şi transmit

Ministerului Finanţelor Publice bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ, cu

repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor grupate în cadrul fiecărui

judeţ, pe comune, oraşe, municipii şi bugetul propriu, pe structura clasificaţiei

stabilită de către Ministerul Finanţelor Publice.

Ordonatorii de credite sunt de trei categorii:

a). Ordonatori principali;

b). Ordonatori secundari;

c). Ordonatori terţiari.

a). Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii

consiliilor judeţene şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale. Aceştia

analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale

şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatorii

secundari sau terţiari de credite, după caz, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din

bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.

243

b). Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate,

pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători

sunt ordonatorii terţiari de credite, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele

proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.

c). Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost

repartizate numai pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc, potrivit

prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele

bugetare în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict

legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor

legale.

Ordonatorii de credite răspund de:

a). Elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget propriu;

b). Urmărirea modului de realizare a veniturilor;

c). Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor

bugetare aprobate şi a veniturilor bugetare posibil încasate;

d). Integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei

pe care o conduc;

e). Organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a

situaţiilor financiare asupra patrimoniului aflat în administrare şi execuţie

bugetare;

f). Organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice

şi a programului de investiţii publice;

g). Organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi

acestora;

h). Organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor

legale;

i). Alte atribuţii stabilite de dispoziţiile legale.

Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare aprobate în

buget se aprobă de ordonatorul de credite şi se efectuează numai cu viza

prealabilă de control financiar preventiv intern, care atestă respectarea

244

dispoziţiilor legale, încadrarea în creditele bugetare aprobate şi destinaţia

acestora.

Conturile anuale de execuţie a bugetelor locale se întocmesc de

ordonatorii principali de credite bugetare şi se prezintă spre a fi aprobate

consiliilor locale sau judeţene, după caz, până la data de 31 mai a anului

următor, în structura la venituri şi cheltuieli identică cu cea a contului general

anual de execuţie a bugetului de stat.

De asemenea, trimestrial, ordonatorii principali de credite întocmesc

situaţii financiare asupra execuţiei bugetare, care se depun la direcţiile generale

ale finanţelor publice; după verificare, acestea întocmesc şi depun la Ministerul

Finanţelor Publice situaţii financiare centralizate privind execuţia bugetară, la

termenele şi potrivit normelor stabilite de acestea.

Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului

bugetar, după efectuarea regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele

venituri ale bugetului de stat, precum şi a transferurilor consolidabile din bugetul

de stat sau din alte bugete, se utilizează, în ordine, pentru:

a). Rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor,

comisioanelor, spezelor şi a altor costuri aferente acestora;

b). Constituirea fondului de rulment

Disponibilităţile fondului de rulment sunt purtătoare de dobânzi, se

păstrează într-un cont distinct, deschis pe seama fiecărei unităţi administrativ-

teritoriale la unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în afara bugetului local, şi

pot fi utilizate, temporar, pentru acoperirea golurilor de casă provenite din

decalaje între veniturile şi cheltuielile anului curent, precum şi pentru acoperirea

definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la finele exerciţiului bugetar.

De asemenea, fondul de rulment poate fi utilizat şi pentru finanţarea unor

investiţii din competenţa autorităţilor administraţiei publice locale sau pentru

dezvoltarea serviciilor publice locale în interesul colectivităţii.

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin efectuează prin

unităţile teritoriale ale trezoreriei statului, evidenţiindu-se în conturi distincte:

a). Veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare;

245

b). Efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor

publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor

legale;

c). Efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică

internă şi externă, rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat

precum şi cele contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice

locale, inclusiv şi a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata

dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente;

d). Efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor

administraţiei publice locale;

e). Păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe

nerambursabile sau contravaloarea în lei a acestora, permite pe bază de

acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme internaţionale, şi

utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate;

f). Alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.

Metodologia de elaborare şi execuţie a bugetelor locale se stabileşte de

către Ministerul Finanţelor Publice.

Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale

Veniturile bugetelor locale

Potrivit art.5 alin.1 veniturile bugetelor locale se constituie din:

venituri proprii formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte

vărsăminte, alte venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit:

sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;

subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete

donaţii şi sponsorizări.

Impozitele şi taxele locale sunt reglementate Ordonanţa

246

Guvernului nr.36/2002, cu acelaşi nume, republicată306, şi sunt, în principal,

impozitul pe clădiri, impozitul şi taxa pe teren, taxa asupra mijloacelor de

transport, taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor, taxele

pentru folosirea mijloacelor de publicitate şi reclamă, impozitul pe spectacole,

taxă hotelieră.

Din impozitul pe venit, încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi

administrativ-teritoriale se alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele

lunii în care s-a încasat acest impozit, o cotă de 36% la bugetele locale ale

comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea

plătitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al judeţului şi 17% într-un cont

distinct, deschis pe seama consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor

locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului. Aceste cote pot fi

modificate anual prin Legea bugetului de stat.

Sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri

aparţinând domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, constituie

venituri ale bugetelor locale.

Sumele încasate din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat al

unităţilor administrativ-teritoriale constituie venituri cu destinaţie specială a

bugetelor locale şi se utilizează pentru realizarea de investiţii din componenţa

autorităţilor administraţiei publice locale.

Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate devin venit local, în

funcţie de subordonarea instituţiilor care au dispus confiscarea acestora, în

condiţiile legii, după deducerea cheltuielilor legate de activitatea de valorificare.

Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile cu

destinaţie specială din bugetul de stat se aprobă anual, prin Legea bugetului de

stat, pe ansamblul fiecărui judeţ, respectiv al Municipiului Bucureşti.

Transferurile de la bugetul de stat la bugetele locale se acordă pentru

investiţiile finanţate din împrumuturile externe la a căror realizare contribuie şi

Guvernul.

306 M.Of. nr.670 din 10 septembrie 2002

247

Potrivit art. 26 alin.1 taxele speciale, constituie o sursă de venituri

specifică bugetelor locale; acestea se stabilesc de către consiliile locale ori

judeţene, după caz, pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în

interesul persoanelor fizice şi juridice.

Cuantumul taxelor speciale se stabilesc anual şi trebuie să acopere cel

puţin sumele investite şi cheltuielile cuvenite de întreţinere şi funcţionare a

acestor servicii.

Taxele speciale constituie venituri cu destinaţie speciale ale bugetelor

locale, fiind utilizate în scopurile pentru care au fost înfiinţate. Sumele rămase

neutilizate din taxele speciale, stabilite ca diferenţă între veniturile încasate şi

plăţile efectuate, se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie, odată cu

încheierea exerciţiului bugetar.

Acelaşi regim se aplică şi celorlalte venituri cu destinaţie specială.

Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice

care se folosesc de serviciile publice pentru care s-au instituit taxele respective.

Prin regulamentul aprobat de consiliile locale ori judeţene, după caz, se

determină condiţiile în care se pot percepe taxele speciale, modul în care se

obţine acordul persoanelor fizice şi juridice plătitoare, precum şi modul de

repartizare a acestora.

Cheltuielile bugetelor locale

Potrivit art.5 alin.3, fundamentarea, dimensionarea şi repartizarea

cheltuielilor bugetelor locale, pe ordonatori de credite, pe destinaţii, respectiv pe

acţiuni, activităţi, programe, proiecte, obiective, se efectuează în concordanţă cu

atribuţiile care revin autorităţilor administraţiei publice locale, cu priorităţile

stabilite de acestea, în vederea funcţionării lor în interesul colectivităţilor locale

respective. Fundamentarea şi aprobarea cheltuielilor bugetare locale se

248

efectuează în strictă corelare cu posibilităţile reale de încasare a veniturilor

locale, estimate a se realiza.

Conform art.32 alin.1, în bugetele locale se înscrie fondul de rezervă la

dispoziţia Consiliului local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului

Bucureşti, după caz, în cotă de până la 5% din totalul cheltuielilor. Acesta se

utilizează la propunerea ordonatorilor principali de credite, pe bază de hotărâri

ale consiliilor respective, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau

neprevăzute apărute în cursul exerciţiului bugetar, pentru înlăturarea efectelor

unor calamităţi naturale, precum şi pentru acordarea unor ajutoare către unităţile

administrativ-teritoriale în situaţii de extremă dificultate.

Cheltuielile pentru investiţiile judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor,

după caz, şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare judeţeană şi

locală, care se finanţează potrivit legii din bugetele locale şi din împrumuturi, se

înscriu în programul de investiţii al fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, care se

aprobă ca anexă la bugetul local de către consiliul local, judeţean şi Consiliul

General al Municipiului Bucureşti, după caz.

Ordonanţa de urgenţă privind finanţele publice locale interzice înscrierea

în bugetele locale şi aprobarea de cheltuieli fără asigurarea resurselor financiare

corespunzătoare.

249

CAPITOLUL VII. BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

7.1.Consideraţii introductive

Asigurările sociale, concept şi evoluţie

Din punct de vedere istoric, necesitatea unei protecţii a persoanelor

fizice împotriva unor riscuri inevitabile precum boala, accidentele, moartea,

şomajul etc., a fost conştientizată în perioada modernă, în contextul

industrializării şi a exodului rural. Nou-apăruta clasă socială, acea a muncitorilor,

avea ca sursă de venit salariul. Drept urmare, survenirea unui eveniment care

conducea la pierderea sau reducerea acelui venit avea pentru aceştia consecinţe

tragice.

În acest context au fost semnalate primele încercări de asigurare a

unei minime protecţii împotriva acestor riscuri: au apărut unele case de

asigurări încurajate de stat; au fost emise anumite dispoziţii obligatorii care-i

obligau pe patroni să întreţină, într-o anumită măsură, muncitorii bătrâni şi

bolnavi; unele societăţi mutuale ofereau o modestă asistenţă în bani în caz de

boală sau bătrâneţe307.

Primul mare sistem de protecţie socială a fost organizat la sfârşitul sec. al XIX

lea în Germania, ca urmare a eforturilor cancelarului Otto von Bismarck, sistem

ce oferea protecţie împotriva consecinţelor provocate de bătrâneţe şi boală.

În România, primul sistem de asigurări sociale a fost înfiinţat prin Legea

minelor(1895), care instituia asigurările sociale obligatorii ale minerilor şi a

lucrătorilor din industria petrolieră. Fondurile necesare erau constituite din

contribuţia egală a patronilor şi a muncitorilor308.

307 A se vedea Sandală Ghimpu,Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Dreptul securităţii sociale , Ed.All Beck, Bucureşti, 1998, p. 4 şi rum.308 Ibidem

250

În prezent, dreptul cetăţenilor români de a beneficia de asigurări sociale este

consacrat în Constituţie indirect, respectiv prin consacrarea dreptului la ocrotirea

sănătăţii309, dar cu acest prilej legiuitorul constituant face vorbire expresă despre

obligaţia de a organiza sistemul public de asigurări sociale310.

În acest sens, legea reglementează sistemul public de pensii şi alte drepturi

de asigurări sociale, iar pentru a fi mai uşor gestionate resursele financiare

destinate susţinerii sistemului public al asigurărilor sociale, a fost creat un buget

public, de interes naţional, care să servească exclusiv realizării acestui scop. De

asemenea, chiar dacă ponderea cea mai importantă o deţin sistemele publice de

asigurări sociale, au apărut şi chiar este încurajată dezvoltarea sistemelor private

de asigurări sociale311.

Pornind de la noţiunea de buget public, vom defini bugetul asigurărilor sociale

de stat ca fiind programul prin care se prevăd şi se aprobă veniturile şi

cheltuielile anuale destinate finanţării sistemului public de asigurări sociale,

program ce îmbracă forma legii (în sensul de act juridic al Parlamentului) .

Trebuie remarcat că fondurile de asigurări sociale se constituie, cel puţin în

sistemul public, prin contribuţii obligatorii prelevate de la angajatori şi angajaţi,

element ce accentuează caracterul social al asigurărilor.

Asigurările sociale şi asistenţa socială.

Asigurările sociale trebuie distinse de o altă componentă a securităţii sociale,

anume de asistenţa socială.

Definind asistenţa socială ca „un ansamblu de instituţii, programe, măsuri

activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu

probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză, şi deci vulnerabile312, în 309 Constituţia României, art.34 alin.1310 Constituţia României art.34 alin.3311 Potrivit Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.102/1952, „riscurile sociale” sunt considerate a fi următoarele: boala, maternitatea, invaliditatea, bătrâneţea, accidentul de muncă, boala profesională, decesul, şomajul, obligaţiile familiale.312 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu , Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, Bucureşti, 1992, p.46 şi rum.

251

doctrina de specialitate au fost semnalate o serie de elemente de diferenţiere

între cele două componente:

Asigurările sociale funcţionează pe principiul punerii în

comun a riscurilor(fiecare asigurat varsă o contribuţie şi are dreptul la o

indemnizaţie), în timp ce asistenţa socială este finanţată pe principiul solidarităţii

naţionale(din fondurile publice se acordă alocaţii şi ajutoare pentru cămine de

bătrâni, copii, orfani, invalizi, văduve de război etc.);

Asigurările sociale acoperă o categorie determinată de

riscuri sociale, în vreme ce asistenţa socială are o arie de cuprindere mult mai

vastă, derivată din noţiunea de nevoie;

De asigurări sociale beneficiază doar persoanele

asigurate(în sistemul public sau într-un sistem privat), în timp ce asistenţa

socială are o vocaţie de universalitate, pentru că din momentul în care starea de

nevoie este dovedită, de asistenţă socială beneficiază toţi cei defavorizaţi.

7.2. Sistemul public de asigurări socialeAsigurări publice şi private

Sistemul public de asigurări sociale se referă, cu precădere, la pensii, dar

şi la alte drepturi de asigurări sociale.

Funcţionarea acestui sistem are la bază o serie de principii statuate prin

lege313, după cum urmează:

1. Principiul unicităţii – potrivit căruia statul organizează şi garantează

sistemul public de asigurări sociale baza pe aceleaşi norma de drept;

2. Principiul egalităţii – este cel care asigură tuturor participanţilor la

sistemul public de asigurări sociale, contribuabili şi beneficiari, un

tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile

prevăzute de lege;

313 Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi deasigurări sociale, art.2

252

3. Principiul solidarităţii sociale – conform căruia participanţii la sistemul

public de asigurări sociale îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de

drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale

prevăzute de lege;

4. Principiul obligativităţii – potrivit cărui persoanele fizice şi juridice au,

conform legii, obligaţia de a participa la acest sistem public, drepturile de

asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor,

5. Principiul contributivităţii – potrivit căruia fondurile de asigurări sociale se

constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice

participante la acest sistem, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se

pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite,

6. Principiul repartiţiei – pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie

pentru plata obligaţiilor ce revin în sistemul public de asigurări sociale,

conform legii;

7. Principiul autonomiei - bazat pe administrarea de sine stătătoare a

sistemului public, conform legii.

Organizarea instituţională a sistemului public de asigurări sociale are la

bază ultimul principiu enunţat, respectiv principiul autonomiei. În temeiul acestuia

şi al legii a fost constituită Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări

Sociale, iar în subordinea acesteia s-au înfiinţat case judeţene de pensii în

fiecare municipiu-reşedinţă de judeţ, având personalitate juridică.

Subiecţii ce vor beneficia de drepturile asigurării sociale protejate prin

intermediul acestui sistem sunt asiguraţii, au obligaţia de a plăti contribuţii de

asigurări sociale Pot fi asiguraţi în cadrul acestui sistem cetăţeni români, cei

străini sau apatrizi în perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România.

Sunt consideraţi asiguraţi prin efectul legii următoarele categorii de persoane:

Persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract de muncă şi

funcţionarii publici;

Persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii eletive sau care sunt

numite în cadrul activităţii executive, legislative, judecătoreşti, pe durata

mandatului;

253

Persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din

bugetul asigurărilor pentru şomaj;

Persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu

cel puţin trei salarii medii brute,şi se află într-una din situaţiile:

a. Asociat unic, comanditari, sau acţionari;

b. Administratori sau manageri care au încheiat contract de

administrare sau management;

c. Membrii ai asociaţiei familiale,

d. Persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;

e. Persoane angajate în instituţii internaţionale care nu sunt asiguraţi

ai acestora,

f. Persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;

Persoane care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic

echivalente cu cel puţin trei salarii medii brute.

Celelalte categorii de persoane care nu sunt considerate asigurate prin

efectul legii, dar doresc să se asigure în sistemul public de asigurări sociale, pot

face acest lucru în baza unui contract de asigurare.

Prestaţiile de asigurări sociale, reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea

totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii,

accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului, toate acestea fiind considerate

riscuri asigurate.

Prestaţiile de asigurări sociale îmbracă forma pensiilor, indemnizaţiilor,

ajutoarelor etc., corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări

sociale.

Sistemul asigurărilor private de sănătate – este organizat prin Legea

nr.212/2004, şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. Potrivit art.1 din legea de

organizare, „ asigurările private de sănătate pentru plata serviciilor medicale

constituie un sistem facultativ, suplimentar celui de asigurări de sănătate

254

obligatoriu, care acoperă asiguraţilor serviciile medicale în condiţiile legislaţiei

privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate”.

Scopul asigurării private de sănătate este de a completa sau substitui, în

tot sau în parte, plata serviciilor medicale finanţate în sistemul public de asigurări

sociale de sănătate(„pachet de bază a serviciilor medicale”).

Accesul la sistemul privat de asigurări de sănătate se face în baza unui

contract de asigurare(poliţă de asigurare) încheiat cu un asigurător autorizat de

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Contractul va conţine în mod obligatoriu

clauze referitoare la tipul şi volumul serviciilor medicale şi alte altor servicii;

condiţiile de asigurare a serviciilor pentru asiguraţi; data începerii şi data încetării

asigurării, primele de asigurare, termenul şi modul de plată; sumele

asigurate(art.18).

Procedura bugetară privind bugetul asigurărilor

sociale de stat

Principiile procedurii bugetare

Procedura bugetară privind bugetul asigurărilor sociale de stat este guvernată

de aceleaşi principii ca şi cele enunţate în legătură cu procedura bugetară

privind bugetul de stat, astfel:

1. principiul universalităţii,

2. principiul unităţii;

3. principiul anualităţii;

4. principiul specializării bugetare,

5. principiul unităţii monetare;

6. principiul publicităţii.

În literatura de specialitate314 s-a arătat că, în cazul bugetului asigurărilor

sociale de stat, principiul echilibrului bugetar este foarte important întrucât ar fi de

neconceput realizarea execuţiei bugetare în condiţii de dezechilibru. O

asemenea situaţie ar aduce sistemul asigurărilor sociale de stat în imposibilitatea

de a mai realiza scopul pentru care a fost conceput.

314 Doina Petică Roman, op.cit., p. 166

255

Elaborarea proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat

Propunerile pentru proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se

întocmesc de către ordonatorul principal de credite al acestui buget. Conform

legii, ordonatorul principal de credite este ministrul muncii şi solidarităţii sociale,

dar atribuţiile sale se vor delega, în baza legii, preşedintelui Casei Naţionale de

Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. În această calitate, el trebuie să

respecte, pentru a-şi îndeplini atribuţiile, toate obligaţiile ce revin ordonatorilor

principali de credite ai bugetului de stat în condiţiile stipulate de lege pentru

aceştia. Astfel, Casa Naţională d Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări sociale este

cea care va întocmi şi va comunica Ministerului Finanţelor Publice întreaga

documentaţie cerută de lege, pe baza căreia se vor întocmi propunerile bugetului

asigurărilor sociale de stat.

Pe baza acestor documentaţii şi a estimărilor pentru următorii 3 ani,

Ministerul Finanţelor Publice va stabili, cu întregul Guvern, limitele maxime de

cheltuieli pentru bugetul asigurărilor sociale de stat, cu respectarea principiului

echilibrului bugetar. În aceste condiţii, ordonatorul principal de credite al

bugetului asigurărilor sociale de stat va putea proceda la definitivarea

propunerilor de proiect de buget, astfel încât Ministerul Finanţelor Publice să

poată definitiva, la rândul său, în termenele legale, proiectul bugetului asigurărilor

sociale de stat, împreună cu proiectul legii bugetare de adoptare a acestuia

pentru anul următor, spre a fi supus apoi analizei Guvernului.

Odată întocmite, proiectul de buget şi proiectul legii bugetare anuale

privind bugetul asigurărilor sociale de stat, Guvernul le poate analiza, aproba, şi,

în cele din urmă să-şi asume răspunderea pentru ele şi pentru executarea lor

astfel încât să poată fi depuse la Parlament în vederea adoptării în termenele

stabilite de lege.

256

Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi

adoptarea legii bugetare

Bugetul asigurărilor sociale de stat, asemeni bugetului de stat, se adoptă

printr-o lege menită să îi confere forţa juridică necesară punerii lui în aplicare.

Legea bugetului asigurărilor sociale trebuie adoptată până la 15

decembrie a anului anterior celui de execuţie, astfel încât până la începerea

anului bugetar, să poată fi publicat.

Dacă legea bugetului asigurărilor sociale nu a fost adoptată cu cel puţin

trei zile înainte de începerea exerciţiului bugetar pentru care se adoptă, se aplică

în continuare bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul precedent până la

adoptarea noului buget. În acest sens, există prevederi multiple, atât în

Constituţie315, cât şi în Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte

drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, dar mai

alea în Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, de asemenea cu modificările

ulterioare, care reglementează o procedură bugetară detailată, similară pentru

bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat.

Aprobarea de către Parlament a bugetului asigurărilor sociale de stat se

face pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole,titluri, articole, precum şi

alineate pentru anul bugetar, dar şi pentru creditele de angajament în cadrul

acţiunilor multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani au doar un caracter

informaţional şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi.

Execuţia bugetară privind bugetul asigurărilor

sociale de stat

315 Constituţis României art.138 alin.3

257

Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat se referă, în principal la

execuţia părţii de venituri, execuţia părţii de cheltuieli şi execuţia de casă a

acestui buget.

Execuţia bugetară a acestui buget public, începe la 1 ianuarie şi se

încheie la 31 decembrie a anului pentru care s-a elaborat şi s-a adoptat bugetul.

Execuţia părţii de venituri a bugetului asigurărilor sociale de stat se referă

la încasarea acelor sume care, prin lege, sunt destinate să alimenteze acest

buget public.

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale împreună

cu structurile sale din teritoriu, administrează bugetul asigurărilor sociale de stat ,

fiind astfel implicată direct şi nemijlocit în realizarea execuţiei bugetare, atât a

părţii de venituri, cât şi a părţii de cheltuieli ale acestui buget.

Execuţia bugetară a părţii de venituri a bugetului asigurărilor sociale de

stat este patronată de dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr.500/2002, privind

finanţele publice.

Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului asigurărilor sociale de stat,

prevede în principal realizarea prestaţiilor de asigurări sociale , dar şi la

realizarea altor cheltuieli privind funcţionarea sistemului public de pensii şi alte

drepturi de asigurări sociale.

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale împreună

cu structurile sale din teritoriu, este de asemenea implicată în realizarea

execuţiei părţii de cheltuieli a acestui buget, preşedintele său fiind unicul

ordonator principal de credite(delegat) al bugetului asigurărilor sociale de stat.

Creditele bugetare circulă prin intermediul ordonatorilor de credite conform

bugetelor proprii ale acestora.

Rezultatele la sfârşitul anului de execuţie se pot concretiza, fie în

excedente, fie în deficite bugetare. Echilibrul bugetar trebuie privit ca un obiectiv

de realizat, menit să garanteze funcţionarea în cele mai bune condiţii a

sistemului public de asigurări sociale.

258

Excedentul anual al bugetului asigurărilor sociale de stat poate fi utilizat în

anul următor, potrivit destinaţiilor aprobate prin lege, după restituirea

transferurilor primite de la bugetul de stat.

Eventual, deficitul acestui buget se poate acoperi din disponibilităţile

bugetului asigurărilor sociale de stat din anii precedenţi, iar dacă acestea nu sunt

suficiente se va apela la fondul de rezervă.

Fondul de rezervă se constituie prin prelevarea a unui procent de 3% din

veniturile asigurărilor sociale de stat care se cumulează an de an, fără a depăşi

astfel nivelul cheltuielilor prevăzut pentru anul bugetar respectiv.

În mod excepţional şi numai în situaţii temeinic motivate, dacă nici fondul

de rezervă nu este suficient pentru a acoperi deficitul bugetului asigurărilor

sociale de stat, se pot aloca sume de la bugetul de stat.

Execuţia de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat este realizată de

către Trezoreria Statului împreună cu structurile teritoriale ale acesteia, şi în

acelaşi condiţii ca cele ale bugetului de stat.

Încheierea exerciţiului bugetar privind bugetul

asigurărilor sociale de stat

Ultima etapă a procedurii bugetare privind bugetul asigurărilor sociale de

stat, începe la 1 ianuarie a anului următor celui de execuţie şi se derulează ca şi

cele referitor la bugetul de stat.

Astfel, pe baza situaţiilor financiare depuse de Casa Naţională de Pensii şi

alte Drepturi de Asigurări Sociale, precum şi pe baza conturilor privind execuţia

de casă depuse de Trezoreria statului, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte

contul general anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care

îl prezintă Guvernului. Aceasta îl analizează şi îl prezintă spre adoptare

Parlamentului până la data 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul

259

general de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat se aprobă prin lege,

dar nu înainte ca el să fi fost în prealabil verificat de către Curtea de Conturi.

Structura bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde pe de o parte, acele venituri

destinate să alimenteze exclusiv acest buget, iar pe de altă parte, acele cheltuieli

ce se constituie, cu precădere, în prestaţii de asigurări sociale, conform legii.

Categorii de venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat

Veniturile bugetului asigurărilor sociale sunt constituite, în principal, din

contribuţiile de asigurări sociale(C.A.S.), dobânzi, penalităţi de întârziere

percepute ca sancţiuni pentru neplata la termenele legale a contribuţiilor de

asigurări sociale şi alte venituri care au o pondere mai mică în cadrul acestui

buget.

Contribuţia pentru asigurări sociale – reprezintă principala sursă de venit a

bugetului pentru asigurări sociale de stat , şi este compusă dintr-o contribuţie

individuală a persoanelor fizice angajate şi o contribuţie a persoanelor fizice sau

juridice la care acestea sunt angajate.

a). Contribuţia individuală pentru asigurări sociale de datorează, prin

efectul legii, de către:

- persoanele ca efectuează activităţi pe bază de contract individual de muncă

şi funcţionarii publici;

- persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt

numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata

mandatului;

Potrivit art.21 din Legea nr.19/2000, contribuţia individuală se stabileşte

prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul constituite din salariul

individual lunar brut(baza de calcul nu poate depăşi plafonul a de 5 ori salariul

260

mediu brut). Nivelul contribuţiei individuale pentru asigurări sociale de stat este

stabilită anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

b). Contribuţia de asigurări sociale a angajatorilor – este datorată, fie de

persoanele fizice sau juridice care au această calitate, fie de persoanele juridice

asimilate angajatorilor316.

Baza de calcul pentru determinarea contribuţiei angajatorilor o constituie

fondul total de salarii brute lunare realizate de asiguraţi.

Pentru determinarea contribuţiei actualmente datorate, trebuie însă avute

în vedere şi prevederile Ordonanţei de urgenţă nr.158/2005 privind concediile şi

indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, în temeiul căreia nivelul

contribuţiilor de asigurări sociale ale angajatorilor stabilit prin legea bugetului

asigurărilor sociale de stat se diminuează cu 0,75%(art.4).

Există şi anumite reguli speciale, pentru alte categorii de persoane care au

calitatea de asiguraţi în sistemul de asigurări sociale de stat, astfel, pentru

şomeri, contribuţia pentru asigurările sociale de stat se suportă integral din

bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul cote stabilite pentru condiţii normale

de muncă. Calitatea de contribuabil îl are în acest caz, Agenţia Naţională pentru

Ocuparea Forţei de Muncă.

Categorii de cheltuieli ce se suportă de la bugetul asigurărilor

sociale de stat

Cele mai importante cheltuieli ce se suportă de la bugetul asigurărilor

sociale de stat, sunt pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale.

În sistemul public de asigurări sociale se acordă următoarele categorii de

pensii:

Pensia pentru limită de vârstă;

Pensia anticipată;

Pensia anticipată parţială;

Pensia de invaliditate;

316 Art.18 alin.1 lit. b şi c din Legea nr.19/2000

261

Pensia de urmaş.

De la bugetul asigurărilor sociale de stat se mai acordă asiguraţilor, alături

de pensii, şi alte drepturi de asigurări sociale, şi anume:

a). concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă,

cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli

profesionale şi accidente de muncă;

b). prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de

muncă, care potrivit legii, se referă la:

indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă;

indemnizaţie pentru reducerea timpului de lucru;

indemnizaţie pentru carantină;

ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi alte produse ortopedice

care nu se suportă din fondurile de asigurări sociale de sănătate;

reabilitare profesională,

bilete de odihnă pentru asiguraţii unităţilor în care nu este reglementată

constituirea fondului social, potrivit legii.

c). concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;

d). concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului;

e).concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;

f). ajutor de deces.

CAPITOLUL VIII COLECTAREA CREANŢELOR

8.1. Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care conduc la realizarea acestora prin mijloace de constrângere

262

Executarea silită

Executarea silită este o modalitate de realizare a creanţelor fiscale, dar nu

prin onorarea de bună-voie a acestora de către debitorul fiscal, ci prin intervenţia

forţei de constrângere a statului.

Utilizarea acestei modalităţi de stingere a creanţelor bugetare are un

caracter de excepţie, regula având în vedere ipoteza onorării benevole a

creanţelor datorate bugetelor publice, motiv pentru care executarea silită poate

să intervină doar după împlinirea termenului de scadenţă.

Un alt motiv pentru care se recurge la executarea silită în ultimă instanţă

este şi faptul că ea poate să conducă la realizarea integrală a creanţei fiscale,

dar poate să conducă şi la realizarea ei parţială, sau chiar să nu determine

realizarea creanţei, adeseori creanţa urmând a fi stinsă prin declararea stării de

insolvabilitate a debitorului.

Nu în ultimul rând, executarea silită este utilizată doar după ce s-au

epuizat celelalte posibilităţi de realizare a creanţelor fiscale întrucât intervenţia de

constrângere a statului, deşi are menirea de a restabili ordinea de drept şi

legalitatea, ea are totuşi un caracter represiv şi poate deschide calea unor

abuzuri din partea celor chemaţi să aplice legea. Pentru acest motiv, legiuitorul a

şi reglementat o procedură foarte riguroasă de efectuare a executării silite care

să permită statului să-şi realizeze interesul fiscal fără să devină represiv faţă de

debitorii săi.

În primul rând se impune a fi făcută o referire la subiecţii implicaţi în

raporturile juridice ce iau naştere cu ocazia executării silite.

Astfel, vor exista două categorii de subiecţi:

- organele de executare silită(subiecţi activi);

- debitorii fiscali(subiecţi pasivi).

Organele de executare silită – sunt subiecţii activii, organe specializate

în legătură cu colectarea creanţelor fiscale. Analizând competenţa acestor

organe ne vom referi la competenţa lor materială.

263

În concret este vorba despre Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ce

funcţionează la nivel central în cadrul Ministerului Finanţelor publice şi care

are structuri în teritoriu aflate în subordinea sa. Ea colectează şi urmăreşte

toate categoriile de creanţe datorate bugetelor publice centrale(ale statului),

mai puţin bugetele publice locale.

Creanţele datorate acestora din urmă sunt colectate şi urmărite de către

structurile specializate ce funcţionează în cadrul primăriilor.

În ceea ce priveşte prima categorie de organe de executare silită, C.pr.

Fiscală distinge între creanţele fiscale şi cele bugetare, astfel:

creanţele fiscale vor fi urmărite silit de către organele fiscale;

creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se

contabilizează şi se utilizează de către instituţiile publice ca venituri

proprii sau rezultate din raporturi juridice contractuale, vor fi

urmărite silit de către organele proprii cu atribuţii în acest sens.

Din cele arătate mai sus rezultă că sunt îndrituite să efectueze executări

silite nu doar organele fiscale ale statului, ci şi alte instituţii publice pentru

recuperarea creanţelor ce le sunt datorate.

Procedura de executare silită revine în competenţa organului de executare

în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile sau valorile urmăribile.

Debitorii fiscali se află în evidenţa fiscală a organelor unde ei îşi au

domiciliul sau sediul. În acest caz, organul fiscal competent se numeşte organ de

coordonare.

Atunci când debitorul fiscal îşi are domiciliul, pe de o parte, şi bunurile sau

valorile urmăribile, pe de altă parte în raza teritorială a aceluiaşi organ fiscal,

atunci organul de executare coincide cu organul de coordonare.

Atunci când debitorul fiscal îşi are sediul sau domiciliul pe raza teritorială a

unui organ fiscal, iar bunurile urmăribile se găsesc pe raza teritorială a altui

organ fiscal, cel de coordonare va întocmi dosarul de executare silită şi va

solicita organelor de executare competente să efectueze executarea silită.

264

Organele de executare silită cuprind în structurile lor o serie de funcţionari

publici împuterniciţi să efectueze procedurile de executare silită a creanţelor

fiscale datorate – ei se numesc executori fiscali.

Executorii fiscali au o serie de îndrituiri legale, pentru realizarea

procedurilor executării silite, şi anume:

să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică,

sau în alte incinte unde acesta îşi păstrează valorile care pot fi

executate;

să analizeze evidenţa contabilă a persoanelor juridice în scopul

identificării terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori

bunuri ale debitorului;

să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri urmăribile

aparţinând debitorului persoană fizică,

să solicite şi să cerceteze orice document sau element material

care poate constitui probe în determinarea bunurilor proprietate a

debitorului.

Debitorii fiscali – sunt subiecţii pasivi ai executării silite şi pot fi persoane

juridice sau fizice ori asocieri de persoane fără personalitate juridică.

Debitorii fiscali răspund cu bunurile sau valorile personale atât pentru

propriile lor debite cât şi pentru debitele pentru care sunt răspunzători în mod

solidar alături de alţi debitori fiscali.

Condiţiile executării silite – ele se referă la următoarele aspecte:

- să existe un titlu executoriu, în termenul căruia să se declanşeze

executarea silită;

- creanţa să fie certă şi exigibilă;

- executarea silită să fie declanşată înainte de termenul legal de prescripţie;

- să se fi efectuat procedurile legale de înştiinţare a debitorului cu privinţă la

existenţa creanţei sale, de somare şi de atenţionare asupra iminenţei

declanşării executării silite.

Deci, titlul de creanţă devine titlul executoriu la data la care creanţa fiscală

este scadentă prin expirarea termenului de plată.

265

Titlul executoriu, este un act administrativ fiscal şi a are o serie de

elemente specifice:

- codul de identitate fiscală;

- domiciliul fiscal al debitorului şi alte date de identificare,

- cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;

- temeiul legal al puterii executorii a titlului.

Comunicarea somaţiei este o procedură prealabilă declanşării executării

silite în oricare din formele ei.

Somaţia – este un act administrativ fiscal care, cuprinde o serie de

elemente specifice, şi anume:

numărul dosarului de executare silită;

suma pentru care se începe executarea silită,

termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută

în titlul executoriu,

indicarea consecinţelor neefectuării plăţii.

8. 2 .Măsurile asiguratorii

Măsurile asigurătorii se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura

administrativă, de organele fiscale competente.

Aceste măsuri pot fi luate şi în cazul în care creanţa nu a fost încă

individualizată şi nu a devenit scadentă. Măsurile asigurătorii dispuse atât de

organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe

competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată

perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu

individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii,

măsurile asigurătorii devin măsuri executorii.

Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul competent,

unde se va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei

stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate . Decizia de

266

instruire a măsurilor asigurătorii trebuie să fie motivată şi semnată de către

conducătorul organului fiscal competent.

Măsurile asigurătorii dispuse de organul fiscal, precum şi cele dispuse de

instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în

conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod

corespunzător.

Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa

fiscală a bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi

asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe

persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.

Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile

asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la executarea silită.

Măsurile asigurătorii instituite se ridică, prin decizie motivată, de către

creditorii fiscali, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse.

8. 3.Executarea silită prin poprire

Poprirea – este acea modalitate de executare silită a creanţelor fiscale ce

cade asupra sumelor de bani (venituri şi disponibilităţi băneşti), titluri de valoare

sau alte bunuri mobile necorporale deţinute şi/sau datorate cu orice titlu

debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine

în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Orice modalitate de executare silită, deci şi executarea silită prin poprire

este precedată de procedura comunicării somaţiei. Dacă în 15 zile de la data

comunicării somaţiei nu se stinge debitul se va continua executarea silită.

Procedura executării silite prin poprire – poate viza atât veniturile

debitorului persoană fizică, cât şi pe cele ale persoanelor juridice. Ea de

înfiinţează de către organul de executare silită, care va fi trimisă printr-o

267

scrisoare recomandată terţului poprit însoţită de o copie certificată de pe titlul

executoriu.

Terţul poprit este persoana fizică sau juridică ce datorează sume de bani

debitorului fiscal, cu orice titlu, sau care le va datora în viitor în baza unor

raporturi juridice existente la data la care poprirea a devenit executorie.

Terţul poprit este obligat ca în termen de 5 zile de la primirea acestei

adrese să înştiinţeze organul de executare silită dacă datorează debitorului fiscal

vreo sumă de bani cu orice titlu.

Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit, prin

înştiinţarea trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de bani

debitorului.

După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să facă de îndată toate

reţinerile prevăzute de lege şi să vireze sume astfel reţinute în conturile indicate

de organul de executare.

8. 4. Executarea silită mobiliară

Executarea silită mobiliară este acea modalitate a executării silite ce cade

asupra bunurilor mobile ale debitorului, persoană fizică sau juridică.

Procedura executării silite mobiliare este precedată de procedura

comunicării somaţiei, aşa cum se procedează în cazul executării silite prin

poprire.

În literatura de specialitate317 procedura executării silite cunoaşte trei mari

etape:

A. identificarea bunurilor mobile urmăribile;

B. aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile ce vor fi supuse

executării silite,

317 I.Gliga, op. cit., p 214-216 şi Doina Petică Roman, op.cit., p. 109-113

268

C. valorificarea bunurilor sechestrate în vederea realizării creanţei.

Identificarea bunurilor nu presupune doar stabilirea bunurilor urmăribile,

ci şi o inventariere a bunurilor aflate la locul executării silite, precum şi o evaluare

acestora. În această fază, evaluarea este făcută de către executorul fiscal în

raport cu posibilităţile de apreciere de care acesta dispune.

Aplicarea sechestrului se face prin întocmirea unui proces verbal şi el se

instituie indiferent dacă bunurile urmăribile se află în posesia debitorului sau la

un terţ.

Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal

dobândeşte un drept de gaj, care conferă acestuia, în raport cu alţi creditori,

toate drepturile consacrate în legislaţia civilă.

De la data întocmirii procesului verbal de sechestru, bunurile sechestrate

sunt considerate indisponibilizate. Aceasta înseamnă că pe toată durata

executării silite, debitorul nu mai poate dispune de aceste bunuri decât cu

aprobarea dată, în condiţiile legii, de organul competent.

Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a

creditorului sau a altei persoane desemnate de către organul de executare sau

de executorul fiscal, după caz, sau vor fi ridicate şi depozitate în spaţii de

depozitare special amenajate în acest scop ale organului de executare silită.

Dacă bunurile sechestrate sunt sume de bani, în lei sau valută, titluri de

valoare, obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă sau

colecţii de valoare, vor fi ridicate şi depuse la unităţile specializate cel mai târziu

a doua zi lucrătoare după data întocmirii procesului verbal de sechestru.

Valorificarea bunurilor sechestrate – în cazul în care creanţa fiscală nu

a fost stinsă în termen de 15 zile de la data întocmirii procesului verbal de

sechestru se va trece la valorificarea bunurilor.

Valorificarea bunurilor se poate realiza prin mai multe modalităţi:

- vânzarea prin înţelegea părţilor;

- vânzarea directă;

- vânzarea prin licitaţie publică;

- vânzarea în regim de consignaţie;

269

- alte modalităţi admise de lege.

Vânzarea prin înţelegerea părţilor: este acea modalitate de valorificare a

bunurilor prin care cumpărătorul acestora este găsit de către debitorul fiscal, cu

acordul organului de executare silită. Preţul propus de cumpărător şi acceptat de

organul de executare nu poate fi mai mic decât preţul de evaluare.

Vânzarea directă: este modalitatea valorificării bunurilor prin care

cumpărătorul este găsit de către organul de executare, la aceasta putându-se

apela în cazul în care urmează a fi vândute bunuri perisabile, dar şi bunuri de

orice fel însă, fie înaintea începerii procedurii de vânzare la licitaţie publică, fie pe

parcursul sau după epuizarea acesteia, dacă bunul nu a fost vândut. Şi la

vânzarea directă, condiţia principală pentru a se putea realiza vânzarea bunurilor

, este preţul, care trebuie să fie mai mare sau egal cu preţul de evaluare.

Vânzarea prin licitaţie publică: modalitate de valorificare a bunurilor în

cadrul căreia cumpărătorul este găsit de către organul de executare silită pe

parcursul unei licitaţii organizate de către acesta.

Vânzarea în regim de consignaţie: modalitate de valorificare a bunurilor

în cadrul căreia organul de executare silită va preda bunurile unităţii specializate

cu efectuarea unor astfel de activităţi.

Predarea bunurilor vizate se face pe baza unui proces verbal de predare

primire întocmit în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte.

Dacă în timpul perioadei de expunere a bunurilor debitorul achită suma

datorată, organul de executare va înştiinţa de îndată unitatea de vânzări în regim

de consignaţie să înceteze vânzarea bunurilor.

8. 5. Executarea silita imobiliara Executarea silită imobiliară este acea modalitate de executare silită care

are ca obiect bunurile imobile aparţinând debitorilor fiscali, persoane fizice sau

juridice.

Procedura executării silite imobiliare coincide într-o mare măsură cu

procedura executării silite mobiliare. Executarea silită imobiliară se întinde de

drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, dar acestea nu pot fi urmărite

decât odată cu imobilul.

270

Procedura executării silite imobiliare parcurge acelaşi etape deja expuse

mai sus, la executarea silită mobiliară. Astfel, în cadrul etapei identificării

bunurilor urmăribile trebuie făcută precizarea că, în cazul executării silite a

persoanelor fizice, nu poate fi urmărit spaţiul minim de locuit318 necesar

debitorului şi familiei sale.

Referitor la etapa aplicării sechestrului, menţionăm că ea se realizează tot

prin întocmirea unui proces verbal de sechestru, cu precizarea că sechestrul

aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală319.

Astfel, pentru toate bunurile imobile sechestrate, organul de executare

silită va solicita biroului de carte funciară competent teritorial să efectueze

inscripţia ipotecară în baza procesului verbal de sechestru.

Cu ocazia aplicării sechestrului, şi pe toată durata executării silite, organul

de executare, poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură se

impune, respectiv pentru încasarea chiriilor, a arendei, a altor venituri obţinute

din administrarea acestuia.

Poate avea calitatea de administrator-sechestru, creditorul, debitorul sau o

altă persoană fizică sau juridică. În această din urmă împrejurare, persoana fizică

sau juridică ca fi remunerată pentru prestaţiile pe care le efectuează în calitate

de administrator-sechestru.

În termen de 15 zile de la comunicarea procesului verbal de sechestru,

debitorul fiscal poate solicita organului de executare silită ca plata integrală a

creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte

venituri ale sale în timp de cel mult 6 luni.

În cadrul etapei valorificării bunurilor, cele mai mari diferenţe faţă de etapa

valorificării bunurilor mobile, apar în cadrul procedurii de licitaţie.

Vânzarea la licitaţie a bunurilor imobile atrage în sarcina organului de

executare obligaţia de a încheia procesul verbal de adjudecare în termen de 5

318 Acesta se stabileşte conform disp. dreptului comun în materie locativă, în funcţie de nr.de persoane care compun familia debitorului şi de suprafaţa locativă stabilită prin lege pentru o persoană.319 Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori, aceleaşi drepturi ca cele cunoscute în dreptul comun.

271

zile de la data efectuării plăţii integrale a preţului sau a avansului , dacă bunul a

fost vândut cu plata în rate.

Procesul verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul

dreptului de proprietate operând de la data încheierii acestuia.

În cazul vânzării cu plata în rate, se va trimite un exemplar al procesului

verbal de adjudecare la biroul de carte funciară, pentru a se înscrie interdicţia de

înstrăinare şi grevare a bunului, până la plata integrală a preţului şi a dobânzilor

stabilite.

Cumpărătorul care nu plăteşte restul de preţ în condiţiile şi la termenele

stabilite, va putea fi executat silit în temeiul titlului executoriu emis de organul de

executare pe baza procesului verbal de adjudecare.

8. 6. Executarea silită a ansamblului de bunuri şi executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini

Executarea silită a ansamblului de bunuri este acea modalitate de

executare silită ce cade asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului fiscal, şi

care permite urmărirea silită într-o procedură unică a ansamblului pe care îl

compun.

Decizia privind urmărirea silită a ansamblului de bunuri mobile şi bunuri

imobile aparţine organului de executare silită şi are la bază posibilitatea

valorificării ansamblului în condiţii mai avantajoase decât dacă s-ar urmări

separat bunurile mobile de cele imobile.

Toate dispoziţiile legale referitoare la procedura de executare silită a

bunurilor mobile şi imobile se aplică în mod corespunzător şi acestei modalitate

de executare silită.

Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse în rădăcini

Este acea modalitate de executare silită care permite aplicarea dispoziţiilor

legale referitoare la executarea silită imobiliară.

272

Dacă executarea silită cade asupra recoltelor şi fructelor culese, devin

aplicabile dispoziţiile legale referitoare la executarea silită mobiliară.

8. 7. Contestatia la executare

Orice persoana interesata poate face contestatie impotriva masurilor de

executare silita, luate de organul de executare.

Contestatia poate fi facuta si impotriva titlului executoriu, in temeiul caruia

a fost pornita executarea, in masura in care acest titlu nu este reprezentat de

hotararea unei instante judecatoresti sau a altui organ jurisdictional.

Instanta competenta sa judece contestaţia, va fi cea in a carei raza

teritoriala se afla organul care a emis sau a confirmat titlul executoriu, in cazul in

care contestatia la executare are ca obiect titlul executoriu.

Termenul in care poate fi facuta contestatia la executare este de 15 zile, si

va incepe sa curga la urmatoarele etape:

de la data cand contestatorul a luat cunostinta de inceperea executarii silite

sau de actul de executare pe care il contesta:

de la data cand contestatorul a luat cunostinta in orice mod de refuzul

organului competent de a indeplini un act de executare;

de la data cand cel interesat a luat la cunostinta, in orice mod, de eliberarea

sau distribuirea sumelor pe care le contesta.

La judecata contestaţiei instanţa va cita şi organul de executare în a cărui

rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi

are sediul sau domiciliul terţul poprit.

Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune:

anularea actului de executare contestat ori îndreptarea acestuia;

anularea sau lămurirea titlului executoriu;

efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

În cazul în care se dispune anularea actului de executare contestat, sau

încetarea executării silite şi anularea titlului executoriu, instanţa poate dispune

273

prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din

valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.

8.8.Stingerea creanţelor bugetare care conduc la realizarea acestora pe cale amiabilă

1.Compensarea – constiuie o modalitate de stingere a creanţelor administrate

de Ministerul Finanţelor Publice cu creanţele debitorului, reprezentând sume de

rambursat sau de restituit la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când

ambele părţi dobândesc reciproic atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de

debitor. Creanţele fiscale administreate de unităţile administrativ-teritoriale se

sting prin compensare cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit la

bugetele locale.

Compensarea se poate face la cererea debitorului sau din oficiu (ori de

câte ori se constată existenţa unor creanţe reciproce).

2. Restituirea de sume – se face la cererea debitorului sau din oficiu320.

La cererea debitorului se restituie următoarele sume:

- cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;

- cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;

- cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

- cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

- cele de rambursat de la bugetul de stat;

- cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare;

- cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerilr prin

poprire.

Din oficiu, restituirea sumelor se face în cazul diferenţelor de impozite

rezultat din regularizarea anuală a impozitului e venit datorat persoanelor fizice,

în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.

320 A se vedea art.111.4 din Normele metodologice aprobate prin H.G nr.1050 din 2004

274

3. Plata – este principalul mod de stingere a obligaţiilor fiscale.

În mod obişnuit plata se face de bună voie, din iniţiativa contribuabililor,

persoane juridice sau fizice sau plătitorilor creanţelor fiscale. În caz contrar, se

aplică măsurile legale de constrângere în cadrul executării silite.

Având o importanţă deosebită pentru realizarea fondurilor băneşti publice,

care se constituie ca venituri al bugetului public naţional, plata impozitelor,

taxelor şi a altor obligaţii financiar bugetare trebuie să se efectueze în mod

corespunzător, adică la termenele şi în cunatumul prevăzut de lege. În scopul

realizării acestui deziderat, prin actele normative care reglementează impozitele

şi taxele, sunt stabilite condiţiile şi procedeele de plată, preum şi sanţiunile care

se aplică în cazul neachitării la termenele legale de plată a tuturor creanţelor

bugetare.

Plata obligaţiilor fiscale se face de către subiectul impozabil – direct sau

indirect – şi au drept efect stingerea obligaţiei financiar-bugetare. Plata se face

separat pentru fiercare impozit ,taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului

general conslidat, inclisiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Cât priveşte ordinea stingerii obligaţiilor fiscale prin plată, art.111 Cod

procedură fiscală, prevede:

- în cazul în care un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite,

taxe, contribuţii, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate

datoriile, atunci se stinge creanţa fiscală principală stabilită de

contribuabil.

Neplata la termen a creanţelor fiscale atrage, conform dispoziţiilor legale,

obligaţia suplimentară de plată a unor sume cu titlul de dobânzi şi penalităţi de

întârziere. Este de precizat că mai vechea instituţie a majorărilor de întârziere321

a fost abrogată prin O.G. nr.61/2002 privind colectarea creanţelor fiscale, care la

rândul său a fost abrogată prin Codul de procedsură fiscală ce menţine în mare

parte dispoziţiile în O.G.nr.61/2002.

321 Instituţia majorărilor va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2006, ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură fiscală, prin Legea nr.210 din 2005

275

Doctrina dreptului financiar a avut o poziţie mai nuanţată faţă de natura

juridică a acestei instituţii, opinii care şi-au găsit concretizarea în dispoziţiile

legale actuale. Astfel, noile opinii exprimate în doctrina dreptului financiar

publiuc, consideră că majorările de întârziere aveau o dblă funcţie, respectiv

reparatorie (de despăgubire) şi de sanţionare322.

8.9. Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care nu conduc la realizarea acestora

1. PrescripţiaRealizarea creanţelor fiscale, prin intervenţia forţei de constrângere a

statului, este posibilă după împlinirea termenului de scadenţă, dar nu mai târziu

de împlinirea termenului de prescripţie.

Împlinirea acestui termen are ca efect stingerea dreptului creditorului

bugetar(şi implicit şi a organului de executare) de a mai cere, prin mijloace de

constrângere, executarea creanţei.

Deci, stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie apare ca o sancţiune la

adresa creditorului bugetar pentru neglijenţa manifestată faţă de creanţele pe

care este chemat să le administreze.

Termenul de prescripţie în materia urmăririi creanţelor fiscale este de 5 ani

şi începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a stins

creanţa. Acest termen este valabil pentru toate categoriile de creanţe fiscale,

inclusiv pentru cele ce provin din amenzi contravenţionale.

322 A se vedea Cristina Oneţ Răspunderea juridică în domeniul finanţelor publice, Teză doctorat, Univ. Babeş Bolyai Cluj-Napoca, 2001

276

Suspendarea termenului de prescripţie are ca efect faptul că, pe durata

existenţei cauzei care a atras suspendarea,cursul prescripţiei este sistat.

Situaţiile care atrag suspendarea termenului de prescripţie sunt:

în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea

termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;

în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este

prevăzută de lege sau este dispusă de instanţa de judecată, ori alt

organ competent;

pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;

cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea

silită,

în alte cazuri prevăzute de lege.

Întreruperea termenului de prescripţie este o a doua modificare care poate să o

suporte cursul prescripţiei.

Potrivit legii,323situaţiile care atrag întreruperea termenului de prescripţie

se referă la:

- cazurile şi condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de

prescripţie a dreptului la acţiune;

- data îndepliniri de către debitor, înainte de începerea executării silite sau

în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în

titlul executoriu;

- pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;

- pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii

debitorului;

- în alte cazuri prevăzute de lege.

După împlinirea termenului de prescripţie, organul de executare va proceda la

încetarea măsurilor de realizare a creanţei şi la scăderea acesteia din evidenţa

analitică pe plătitori.

2.Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de

323 Codul de procedură Fiscal, art.128

277

insolvabilitate a debitoruluiCreanţele fiscale se mai pot stinge, fără ca acest lucru să ducă la realizarea

lor, şi prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului.

Declararea stării de insolvabilitate se produce în una din situaţiile:

când debitorul nu are bunuri sau venituri urmăribile;

când, după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului,

rămân debite neachitate;

când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;

când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut, sau

în alte locuri unde există indicii că a avut avere, nu găsesc venituri

sau bunuri urmăribile;

când, potrivit legii, debitorul persoană juridică încetează existenţa şi

au rămas neachitate creanţe fiscale.

Organele de executare silită sunt obligate să urmărească situaţia

debitorilor pe toată perioada existenţei stării de insolvabilitate, până la împlinirea

termenului de prescripţie, chiar dacă acesta a fost suspendat sau întrerupt.

Verificarea insolvabilităţii debitorului se va face de cel puţin o dată pe an,

repetându-se ori de câte ori se consideră necesar.

În cazul în care se constată că debitorul a dobândit venituri sau bunuri

urmăribile, după declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor

lua măsuri de redebitare a sumelor şi de executare silită a debitorului, dacă este

necesar.

3.Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii de organizare judiciară sau faliment

Creanţele fiscale datorate de către comercianţi, societăţi comerciale, ori

chiar persoane fizice vor fi „urmărite” de către organele de executare prin

278

solicitarea adresată instanţelor judecătoreşti de a începe procedura reorganizării

judiciare sau a falimentului.

Procedura falimentului, va fi efectuată de către organele competente,

potrivit legii comerciale, urmând ca organele de executare care au solicitat

declanşarea ei, să înscrie pe lista creditorilor ale căror creanţe urmează a fi

satisfăcute din activul deţinut de către comerciantul-debitor fiscal.

4. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare (amnistia fiscală)

Amnistia fiscală este o modalitate de stingere a creanţelor fiscale ce nu

conduce la realizarea acestora.

Condiţiile de acordare a acesteia se stabilesc prin actul cu caracter normativ

care o dispune, şi ca atare poate beneficia de norma respectivă orice persoană

fizică sau juridică ce are calitatea de debitor fiscal şi se încadrează în

respectivele condiţii.

În situaţii excepţionale, dar bine întemeiate, poate avea loc stingerea

creanţelor fiscale, prin anularea lor dispusă printr-o hotărâre emisă, fie de

Guvern, fie de către autorităţile publice locale, după cum creanţa datorată este

sursă de alimentare a unui buget central (al statului) sau a unui buget local (al

unei unităţi administrativ-teritoriale).

8.9. Procedura soluţionării contestaţiilor Competenţa de soluţionare a contestaţiilor

Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un

interes legitim, printr-un act administrativ fiscal, poate formula o contestaţie, în

cadrul unei proceduri prealabile, contestaţie care se depune la organul fiscal,

respectiv vamal al cărui act este atacat.

Contestaţia nu este supusă taxelor de timbru şi se depune în termen de

30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, dată la care se naşte

dreptul la plângere. Contestaţia se poate îndrepta împotriva deciziilor de

279

impunere, actelor administrative-fiscale asimiliate acestora sau împotriva titlurilor

de creanţă privind datoria vamală.

Cât priveşte natura juridică a acestei proceduri prealabile, ea a fost

calificată în doctrină, în practică sau de legiuitor fie ca o procedură

administrativă, fie ca o procedură administrativ-jurisdicţională. Dacă legiuitorul a

consacrat expres această procedură ca o procedură administrativă, de fiecare

dată Curtea Constituţională a calificat procedura drept una administrativ-

jurisdicţională324.

Calificarea procedurii ca una administrativ-jurisdicţională s-a făcut pe baza

unor elemente ca: obligativitatea motivării contestaţiei în fapt şi în drept,

obligativitatea motivării deciziei de soluţionare, structura identică a deciziei cu

cea a unei hotărâri judecătoreşti. Pe cale de consecinţă, în special după

revizuirea Constituţiei,această procedură nu ar mai fi obligatorie, fiind incident

art.21 ali.4 din Constituţie care dispune că”jurisdicţiile speciale administrative

sunt facultative şi gratuite”. Astfel contribuabilul ar putea ataca actul direct în

instanţă.

Nu este însă lipsită de argumente nici calificarea procedurii prealabile

drept o procedură administrativă. În acest sens, autorii citaţi invocă faptul că

organul care soluţionează contestaţia nu se bucură de o reală independenţă sau

că nu este respectat principiul contradictorialităţii. Prin urmare, procedura

prealabilă este o procedură administrativă, ea este obligatorie înainte de

sesizarea instanţei judecătoreşti.

Jurisprudenţa Curţii Consatituţionale nu reprezintă, din păcate, un reper în

domeniu. Deşi iniţial, prin deciziile nr.208/2000, nr.411/2003 şi nr.176/2004,

Curtea Constituţională a calificat expres procedura în cauză ca fiind de natură

administrativ-jurisdicţională, prin decizia nr.409/2004, confirmată prin decizia

nr.478/2004325, înalta instanţă constituţională pare să fi revenit asupra acesti

jurisprudenţe. Mai precis, această procedură a fost considerată una de recurs

324 Corneliu Liviu Popescu, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr.176/20.apr.2004, în RRDA nr.7-8/2004, pp.210.219325 M.Of. nr.69/20.01.2005

280

administrativ, modificare de jurisprudenţă ce nu a fost sub nici o formă

motivată326.

Contestaţiile al căror cuantum se situează sub plafonul de 500.000 ron se

soluţionează de către organele competente constituive la nivelul Direcţiilor

Generale ale Finanţelor Publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti unde

contestatorii au domiciliul fiscal sau, după caz, de către organul fiscal pe al cărui

teritoriu se realizează, în întregime sau cu preponderenţă, cifra de afaceri a

contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriu României.

Contestaţiile marilor contribuabili al căror cuantum este sub 500.000 ron

se soluţionează de către organul competent constituit în cadrul Direcţiei generale

de administrare a marilor contribuabili.

Contestaţiile al căror cuantum este de 500.000 ron sau mai mare, precum

şi cele formulate împotriva actelor emise de organele centrale se soluţionează de

către Direcţia generală de soluţionare a contestaţiile din cadrul Agenţiei

Naţionale de Administrare Fiscală.

Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale, altele

decât cele care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi

accesorii ale acestora, se soluţionează de către organele fiscale emitente.

Contestaţii formulate de către cei vătămaţi prin refuzul nejustificat de

emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic

superior organului fiscal competent să emită acel act.

Atunci când actele administratice fiscale sunt emise de autorităţile

administraţiei publice locale, contestaţiile vor fi soluţionate de acestea.

Procedura de soluţionare a contestaţiilor

Procedura administrativă prealabilă

326 Daniel Dascălu, Cătălin Alexandru, op. Cit., p. 482

281

Organul de soluţionare, la cerere sau din oficiu poate introduce în cadrul

procedurii de soluţionare şi alte persoane al căror interese juridice au fost

lezate prin emiterea deciziei de impunere sau a actului administrativ fiscal.

În calea de atac administrativă contestatorului nu i se poate crea o situaţie

mai grea, decât cea stabilită de organul fiscal constatator.

Procedura administrativ-prealabilă presupune verificarea motivelor de fapt

şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal atacat,

solicitarea punctului de vedere al direcţiilor de specialitate din minister sau a

altor instituţii şi autorităţi, administrarea de probe noi.

Organul de soluţionare se pronunţă şi asupra excepţiilor de procedură sau

a celor de fond, şi dacă le va considera întemeiate, nu se va mai trece la

analiza de fond a contestaţiei.

Pentru motive bine întemeiate, organul de soluţionare poate dispune, prin

decizie, suspendarea procedurii administrativ-prealabile327. Introducerea

contestaţiei pe cale administrativă, nu suspendă executarea actului

administrativ fiscal, ceea ce. În tăcerea legiuitorului, ne face să credem că nici

suspendarea procedurii administrativ-prealabile a contestatorului nu produce

acest efect. La cererea temenic justificată, organul de soluţionare poate

suspenda executarea actului administrativ atacat până la rezolvarea

contestaţiei.

Soluţiile în contestaţie şi căile de atac Organul competent va soluţiona contestaţia prin decizie sau prin dispoziţie.

Decizia se emite de către organele de soluţionare

competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, având un caracter

definitiv în cadrul procedurii administrativ-fiscale. Prin urmare, aceasta poate fi

atacată numai în faţa instanţelor de contencios administrativ-fiscale în baza Legii

nr.554/2004 privind contenciosul administrativ. Decizia se emite în formă scrisă

şi cuprinde: preambulul, considerentele şi dispozitivul şi este semnată de către

327 A se vedea art. 184 C.proc.fisc.

282

conducătorul direcţiei generale a finanţelor publice, sau, după caz, de directorul

genertal al Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei

Naţionale de Administrare Fiscală ori, acolo unde se impune, de conducătorul

organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat.

Dispoziţia se pronunţă în soluţionarea contestaţiei de către autorităţile

administraţiei publice locale. Deşi Codul de procedură fiscală nu face nici o

precizare cu privire la aceasta, pentru identitate de raţiune, şi dispoziţia aidoma

deciziei, trebuie emisă în formă scrisă, având u preambul, considerente,

dispozitiv şi va fi semnată de conducătorul autorităţii administraţiei publice locale.

Şi dispoziţia are un caracter definitiv putând fi atacată numai în faţa instanţelor

de contencios administrativ-fiscale.

Prin decizie sau dispoziţie, contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau în

parte, ori respinsă.

În cazul admiterii contestaţiei, se poate decide anularea totală sau parţială sau

desfiinţarea totală sau parţială.

Decizia sau dispoziţia va fi comunicată contestatorului, persoanelor introduse

în cauză şi organul emitent.

În termen de 6 luni de la comunicarea deciziei sau dispoziţiei, instanţele de

contencios administrativ pot fi sesizate, pentru verificarea legalităţii acestora.

Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, dar pentru motive temeinice,

cererea poate fi introdusă şi peste acest termen, dar nu mai târziu de un an de la

data emiterii actului, acesta din urmă fiind un termen de decădere.

Litigiile privind actele administrative se soluţionează pe fond de către

tribunalele administrativ-fiscale sau de secţiile de contencios administrativ şi

fiscal ale curţilor de apel, dacă legea specială nu prevede altfel, iar recursurile,

după caz, vor fi de competenţa Curţilor de Apel sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie .

283

284