343

DREPT CIVIL ŞI ADMINISTRATIV

Conf. univ. dr. RADU STANCU

OBIECTIVE Concepută şi elaborată ca parte integrantă a pregătirii de specialitate a

viitorilor economişti, disciplina Drept civil şi administrativ le asigură acestora atât însuşirea principalelor noţiuni de ştiinţă a dreptului, cât şi a instituţiilor juridice de drept civil şi administrativ.

Managementul financiar-contabil nu poate fi realizat fără o foarte bună cunoaştere a cadrului juridic în care trebuie să se încadreze activităţile umane. Nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii. În actuala etapă de trecere de la economia centralizată la economia de piaţă, ne confruntăm cu o avalanşă de reglementări legale noi, majoritatea având ca domeniu de aplicare relaţiile economice. Pentru înţelegerea şi interpretarea corectă a actelor normative este necesară cunoaşterea principalelor noţiuni, instituţii şi teorii ale ştiinţei dreptului. Cursul este astfel alcătuit încât viitorul specialist în finanţe şi bănci, care este în primul rând un om al legilor şi abia apoi un om al cifrelor, să poată să înţeleagă şi să aplice corect legea.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept

În vorbirea curentă, noţiunea de drept are mai multe accepţiuni: drept subiectiv; drept obiectiv; ştiinţa dreptului.

Dreptul subiectiv (care aparţine subiectului) este prerogativa, facultatea sau posibilitatea, recunoscută unei persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni.

Dreptul obiectiv este alcătuit din ansamblul normelor juridice recunoscute sau instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă de bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de constrângere a statului.

Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu normele juridice. Nicolae Popa defineşte ştiinţa dreptului ca fiind „ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit”.

Diviziunile dreptului Jurisconsultul roman Ulpian a fost cel care a pus în evidenţă divizarea dreptului în

drept public şi drept privat, definindu-le astfel: - Jus publicum est quod ad statum rei romanae spectat (dreptul public este acela

care se ocupă cu organizarea republicii); - Jus privatum quod ad singulorum utilitatem partinet (dreptul privat este acela

care priveşte interesele individuale). La rândul lor, atât dreptul public, cât şi dreptul privat se divid în ramuri ale

dreptului. O ramură a dreptului se caracterizează prin obiectul său de reglementare sau studiu, constituit dintr-un ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele.

344

În cadrul dreptului public s-au constituit următoarele ramuri ale dreptului: dreptul constituţional ; dreptul administrativ; dreptul penal; dreptul penal internaţional; dreptul public internaţional (dreptul tratatelor, dreptul consular); dreptul mediului; dreptul financiar ş.a.

Dreptului privat îi aparţin următoarele ramuri: dreptul civil; dreptul comercial; dreptul familiei; dreptul bancar ş.a.

În cadrul ramurilor dreptului, reglementările ce privesc un anume gen de relaţie socială sunt grupate în instituţii juridice. Exemplu: instituţia căsătoriei, instituţia contractului, instituţia răspunderii juridice. Termenul de instituţie juridică poate să desemneze şi acea instituţie a statului însărcinată cu administrarea justiţiei.

Norma juridică

Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia Norma juridică este o regulă socială de comportament, generală, impersonală şi

obligatorie. O primă trăsătură a normei juridice o constituie socialitatea, faptul că este o regulă

de comportare socială. Cea de-a două trăsătură a normei juridice o constituie generalitatea şi

impersonalitatea. Regula de conduită, pentru a fi normă juridică, trebuie să se adreseze nenominalizat şi să se aplice în toate împrejurările de acelaşi fel. Aplicarea ei într-o situaţie dată nu o lipseşte de efecte pentru alte situaţii de acelaşi fel, mai exact spus se aplică tuturor cazurilor pe care le reglementează. Sunt însă şi situaţii în care norma juridică, în funcţie de subiecţii cărora li se adresează, are o sferă de aplicare mai îngustă, fără însă a-şi pierde caracterul ei general sau impersonal.

Cea de-a treia trăsătură a normei juridice este obligativitatea. Spre deosebire de alte norme de comportare socială (norme morale, norme etice, norme religioase etc.), norma juridică este impusă cu ajutorul sancţiunii şi prin intervenţia coercitivă a statului în caz de neconformare.

Structura normei juridice Pentru asigurarea accesibilităţii şi receptării prescripţiilor normei juridice, aceasta

trebuie să aibă o anume logică. „Structura normei juridice arată cum este formulată, din punct de vedere logic, prescripţia pe care o conţine” (Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului).

Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este alcătuită din trei părţi: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.

Ipoteza este acea parte a normei juridice în care se arată împrejurările în care este aplicabilă.

Dispoziţia este partea care stabileşte modelul de conduită care trebuie adoptat. Sancţiunea este partea care stabileşte consecinţele neadoptării conduitei prescrise.

Clasificarea normelor juridice

a) Clasificarea normelor juridice după criteriul conduitei În funcţie de conduita pe care trebuie s-o adopte destinatarii normei juridice,

normele juridice pot fi:

345

onerative imperative

prohibitive Norme juridice permisive permisive dispozitive

supletive Normele imperative sunt cele care impun să se dea ceva, să se facă sau să nu se

facă ceva. Normele onerative impun o anumită conduită, de la ele neputându-se deroga.

Privesc obligaţiile de a da sau a face ceva. Normele prohibitive interzic o anumită conduită şi sunt specifice obligaţiei de a nu face ceva, fiind obligatorii.

Normele dispozitive sunt cele ce prevăd o anumită libertate a subiectului de drept în alegerea conduitei.

Normele permisive sunt cele care permit subiectului o anumită conduită, fără să i-o impună şi, bineînţeles, fără să i-o interzică.

Normele supletive sunt cele care vin şi se substituie voinţei individului, atunci când acesta nu alege singur conduita sa.

b) Clasificarea după sfera de aplicare şi gradul de generalitate Normele generale sunt cele ce alcătuiesc dreptul comun. Normele speciale derogă

de la dreptul comun şi prevalează în faţa normelor generale. La concursul dintre o normă generală şi una specială, se aplică norma specială.

Normele de excepţie reglementează situaţii de excepţie (exemplu: încuviinţarea căsătoriei femeii de 15 ani în situaţii de excepţie, cum ar fi starea de graviditate).

Normele juridice mai pot fi clasificate în funcţie de: - ramura de drept căreia îi aparţin: drept civil, penal, constituţional, administrativ,

financiar, al familiei, comercial etc.; - sancţiunea pe care o conţin: norme punitive (stabilesc o pedeapsă) sau stimulative

(au o sancţiune pozitivă, adică o recompensă: distincţii, decoraţii, facilităţi, scutiri de impozite, reducerea pedepsei).

Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este operaţiunea logică şi tehnico-juridică de cunoaştere a sensului şi conţinutului exact al unei prevederi legale pentru a vedea dacă şi cum se aplică într-un caz dat. Scopul interpretării este de a releva intenţia legiuitorului, gândirea acestuia (ratio legis, mens legis) şi de a-i da satisfacţie deplină.

După autorii interpretării, aceasta poate fi oficială sau neoficială (facultativă, doctrinală).

Interpretarea oficială poate fi autentică, judiciară sau administrativă. Interpretarea doctrinală provine de la specialişti, reprezentând opiniile acestora cuprinse în lucrări ştiinţifice.

a) Metodele de interpretare intrinsecă au la bază textele interpretate. Metoda gramaticală are la bază analiza gramaticală a textului, a sensului

cuvintelor şi legăturii dintre ele.

346

Metoda logică presupune folosirea unor procedee logice sau a raţionamentelor (a pari, per a contrario, a fortiori, a majori ad minus, a minus ad majori).

Metodele de interpretare extrinseci au la bază aspecte exterioare textelor interpretate.

- Metoda teleologică, sau a interpretării după scop, urmăreşte scopul avut în vedere de legiuitor (ratio legis, mens legis). Se caută spiritul legii (foarte des este întâlnită formula: litera şi spiritul legii).

- Metoda istorică. - Metoda sistemică. În urma operaţiunii de interpretare, rezultatul interpretării poate fi: literal;

extensiv; restrictiv. Aplicarea dreptului

Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor În aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor principiul fundamental este

cel al teritorialităţii, dreptul aplicându-se pe teritoriul statului în cauză. De la acest principiu există şi excepţii.

În ce priveşte aplicarea asupra persoanelor, au fost puse în evidenţă două categorii de destinatari: destinatari de primă linie, adică persoanele cărora norma juridică le stabileşte drepturi sau obligaţii; destinatari de linia a doua, adică autorităţile însărcinate să vegheze la respectarea legii sau chiar s-o aplice.

Aplicarea dreptului în timp În aplicarea normelor juridice în timp, se disting trei momente: 1) intrarea în vigoare a normei juridice; 2) acţiunea normei juridice; 3) ieşirea din

vigoare a normei juridice. 1) Intrarea în vigoare a normei juridice este legată de momentul aducerii la

cunoştinţa destinatarilor ei. Potrivit art. 78 din Constituţia României, Legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

2) Acţiunea normei juridice, sau perioada în care aceasta este activă, este situată între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare.

3) Ieşirea din vigoare a legii poate avea loc în următoarele modalităţi: prin ajungere la termen; prin cădere în desuetudine; prin abrogare. directă

expresă indirectă

Forme de abrogare (tacită (implicită)

Izvoarele dreptului Noţiunea de izvoare ale dreptului are două accepţiuni: - izvoarele de drept în sens material, denumite şi izvoare reale; - izvoare de drept în sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului sunt realităţile exterioare acestuia. Aceste izvoare

materiale, denumite şi factori de configurare a dreptului, sunt: cadrul natural; cadrul social-politic şi cultural; cadrul geopolitic; factorul uman.

Actul normativ este izvorul de drept creat fie de puterea legiuitoare, fie de alte organe ale autorităţii publice pe care puterea legiuitoare le-a abilitat în acest sens. În vorbirea curentă se foloseşte şi termenul de lege.

347

II. DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT,

PRINCIPII ŞI IZVOARE

Definiţie Dreptul civil este acea ramură a dreptului ce aparţine diviziunii dreptului privat,

care reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale ce iau naştere, se modifică sau se sting între persoane fizice şi/sau persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

Caracteristici ale dreptului civil: este o ramură a dreptului privată; reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale ; reglementarea cuprinde întreaga lor evoluţie: naştere, modificare, stingere; relaţiile reglementate se stabilesc între persoane; persoanele se află pe poziţie de egalitate juridică.

Obiectul dreptului civil Dreptul civil are ca obiect de reglementare: condiţia juridică a persoanelor care

participă la raporturile juridice de drept civil; raporturile patrimoniale se stabilesc în regim de drept civil; raporturile neptrimoniale tot în raport de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului civil: - principiul garantării proprietăţii private; - principiul egalităţii în faţa legii; - principiul ocrotirii drepturilor civile. Izvoarele dreptului civil Izvoarele dreptului civil sunt: acte normative emanând de la puterea legiuitoare

(legi organice, legi ordinare); acte normative emanând de la executiv ; acte ale altor autorităţi publice ; acte ale autorităţilor administraţiei publice locale. Între aceste acte este stabilită o anumită ierarhie al cărei element de bază îl constituie supremaţia legii, care, la rândul ei, trebuie să fie conformă cu Constituţia.

Izvoarele dreptului civil, în sens formal, pot să fie: a) comune cu alte ramuri de drept; b) specifice numai acestei ramuri ale dreptului.

Dreptul civil este recunoscut ca drept comun pentru alte ramuri de drept.

III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Noţiunea de raport juridic civil, premisele şi caracterele acestuia Raportul juridic civil este relaţia socială guvernată de o normă juridică de

drept civil.. Sunt considerate ca premise ale raportului juridic: a) existenţa relaţiei sociale

(subiectele); b) norma juridică şi c) o împrejurare constând într-un act sau fapt juridic care să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi subiective.

Actul juridic este o acţiune umană făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Faptul juridic poate fi o acţiune umană prin care nu s-a urmărit producerea unor

efecte juridice, dar care, totuşi, prin consecinţele ei, generează astfel de efecte, sau un eveniment ori stare de fapt de care legea leagă anumite efecte juridice.

348

Evenimentele sunt acele fapte care se produc independent de voinţa omului, dar care, potrivit legii, dau naştere la efecte juridice.

Acţiunile pot fi licite sau ilicite. Acţiunile licite sunt cele săvârşite în conformitate cu legea. Acţiunile ilicite sunt cele interzise de lege şi care atrag răspunderea juridică, fie ea civilă, administrativă sau penală.

Caracterele raportului juridic civil Trăsături definitorii denumite şi caractere ale raportului juridic civil : caracterul

social ; caracterul dublu voliţional ; egalitatea juridică a părţilor. Structura raportului juridic civil (elementele raportului juridic civil) Structura raportului juridic civil este alcătuită din trei elemente: - subiectele sau părţile, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice, titulare de

drepturi şi obligaţii; - conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile

corelative ale părţilor; - obiectul raportului juridic civil, constând în acţiunile sau inacţiunile la care părţile

sunt îndreptăţite şi respectiv obligate. Subiectele raportului juridic civil Persoanele titulare de drepturi subiective sunt denumite şi subiecte active sau

creditori, iar cele cărora le revin obligaţiile corelative sunt subiecte pasive sau debitori. Pluralitatea de subiecte. Poate fi pluralitate activă, atunci când sunt două sau

mai multe subiecte active, sau pluralitate pasivă, atunci când sunt două sau mai multe subiecte pasive.

Transmisiunea de drepturi şi obligaţii poate fi: universală - când se transmite un patrimoniu; cu titlu universal - când se transmite o fracţiune dintr-un patrimoniu; cu titlu particular - când se transmite un anumit drept.

Persoana fizică, privită ca subiect de drept civil, este omul luat în individualitatea sa, titular de drepturi şi obligaţii.

Persoana juridică sau morală este un subiect colectiv de drepturi şi obligaţii, căruia legea i-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Persoana juridică este o ficţiune a legii.

Capacitatea civilă a persoanelor fizice Capacitatea civilă a persoanelor fizice poate fi: capacitate de folosinţă şi capacitate

de exerciţiu. a) Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. b) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este capacitatea persoanei de a-şi

exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice. În funcţie de poziţia subiectului raportului juridic, constând în existenţa

discernământului, persoana fizică poate fi: lipsită de capacitate de exerciţiu - minorul sub vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc; cu capacitate de exerciţiu restrânsă - minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani; cu capacitate deplină de exerciţiu - persoana care a împlinit vârsta de 18 ani.

Persoanelor fizice le încetează capacitatea civilă în următoarele moduri şi situaţii: la data morţii; la data declarării judecătoreşti a morţii; prin punerea sub interdicţie judecătorească; în caz de anulare a căsătoriei.

349

Capacitatea civilă a persoanei juridice Elementele esenţiale ale persoanelor juridice sunt: organizare de sine stătătoare;

un scop în acord cu interesul obştesc; un patrimoniu propriu afectat acestui scop. Capacitatea civilă a persoanei juridice desemnează aptitudinea generală a

acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile. Art.34 din Decretul din 31/1954 prevede că persoana juridică are numai „drepturile ce corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut” şi declară nul orice act care nu este făcut în realizarea acestui scop. Această limitare are valoare de principiu: principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la momentul încetării persoanei juridice însăşi. Pot constitui cauze de încetare a existenţei persoanei juridice: împlinirea termenului pentru care a fost constituită; îndeplinirea scopului sau constatarea imposibilităţii îndeplinirii scopului; dizolvarea, comasarea (fuziunea), divizarea.

Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice poate fi definită ca partea capacităţii civile constând în aptitudinea de a dobândi drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice. Sediul materiei îl constituie art.35 din Decretul nr.31/1954.

Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic este alcătuit din ansamblul drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative ale părţilor (subiectelor) acestui raport.

Dreptul subiectiv se numeşte astfel deoarece aparţine subiectului raportului juridic şi este prerogativa, facultatea sau posibilitatea, recunoscută unei persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni.

Obligaţia civilă este un corespondent al dreptului civil, fapt pentru care, în cazurile raporturilor juridice civile concrete, mai este numită şi obligaţie corelativă. Constă în îndatorirea subiectului pasiv (debitorului) al raportului juridic de a avea o anumită conduită în relaţia cu subiectul activ (creditorul), constând în a da, a face sau a nu face ceva, obligaţie care, la nevoie, poate fi adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile

a) Clasificarea drepturilor subiectiv civile în funcţie de opozabilitatea lor (sau

după sfera persoanelor obligate) După acest criteriu, drepturile subiective civile se divid în: drepturi absolute sau

opozabile erga omnes; drepturi relative. Drepturile absolute sau opozabile tuturor sunt cele care se execută numai de titularul

lor, fără a mai fi necesară o altă persoană. Toate celelalte persoane au o obligaţie generală de a nu întreprinde nici o acţiune de natură să aducă o atingere dreptului absolut (obligaţie generală negativă). Drepturile relative sunt opozabile numai anumitor persoane.

b) Clasificarea după criteriul conţinutului sau posibilitatea exprimării lor băneşti: drepturi patrimoniale; drepturi reale (jus in re); drepturi de creanţă (jus in personam); drepturi nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt cele care pot fi exprimate băneşte şi au un conţinut economic. La rândul lor, tot în funcţie de conţinut, drepturile patrimoniale se subdivid în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

350

Drepturile reale (jus în re) îşi trag numele din limba latină (res, rei = bun, lucru). Prin urmare, acestea sunt drepturi legate de un anumit bun. Drepturile de creanţă sunt, în acelaşi timp, drepturi relative. Aparţin subiectului activ, care, în virtutea lor, poate să efectueze o anumită prestaţie.

Drepturile nepatrimoniale, în opoziţie cu cele patrimoniale, nu au un conţinut evaluabil în bani şi nici natură economică. Ele sunt legate de persoană - dreptul la nume, domiciliu, reşedinţă, sănătate, integritate fizică etc. Uneori, aceste drepturi nepatrimoniale se suprapun drepturilor patrimoniale.

c) Clasificarea după criteriul raportului ce poate lua naştere între drepturi: drepturi principale; drepturi accesorii.

Drepturile principale sunt drepturile care nu depind de existenţa altor drepturi, existând de sine stătătoare.

Drepturile accesorii sunt cele a căror existenţă (naştere, modificare, stingere) depinde de existenţa altor drepturi. Sunt astfel de drepturi dreptul de ipotecă şi dreptul de gaj, a căror existenţă depinde de creanţa pe care o garantează.

Clasificarea obligaţiilor civile a) Clasificarea după criteriul sancţiunii: obligaţii perfecte; obligaţii imperfecte

(obligaţii naturale). Obligaţiile civile perfecte sunt obligaţii de natură juridică, care beneficiază de

sancţiune juridică. Acestea, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire cu sprijinul forţei de constrângere a statului. Titularul dreptului subiectiv, în baza hotărârii judecătoreşti, poate obţine executarea silită a obligaţiei civile perfecte.

Obligaţia civilă imperfectă, zisă şi obligaţie naturală, este acea obligaţie civilă, de natură juridică, a cărei îndeplinire nu se mai poate face pe calea executării silite, dar care, dacă a fost îndeplinită de bunăvoie de către debitor, nu poate să îndreptăţească pe debitor la înapoierea ei (restituirea sau repetiţiunea ei). Exemplu: o datorie bănească prescrisă. Creditorul nu mai poate cere în instanţă plata acesteia. Dacă debitorul face plata nu poate să ceară restituirea ei pe motivul că era prescrisă şi că nu mai era obligat.

b) Clasificarea după criteriul opozabilităţii lor: obligaţii obişnuite (opozabile numai între părţi); obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem); obligaţii reale (propter in rem).

Obligaţiile obişnuite sau opozabile între părţi sunt obligaţiile cele mai des întâlnite şi revin numai debitorului faţă de care au luat naştere.

Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţii ce ţin de un anumit bun, titularului unui drept real revenindu-i o obligaţie care a luat naştere înainte de dobândirea de către acesta a dreptului real.

Obligaţiile reale (propter in rem) sunt corelative unor drepturi reale şi decurg din importanţa deosebită a bunului asupra căruia se aplică. Exemplu: obligaţia proprietarului unui autovehicul rutier de a face inspecţia tehnică periodică a autovehiculului.

c) Clasificarea după criteriul naturii prestaţiei Obligaţia de a da (aut dare) constă în obligaţia civilă de a constitui sau transmite

un drept real. Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a îndeplini o anumită

prestaţie în favoarea creditorului. Obligaţiile pozitive sunt cele care impun o acţiune, un fapt, pozitiv, constând în a

da sau a face ceva. Obligaţiile negative impun debitorului să se abţină de la orice acţiune de natură să aducă atingere dreptului subiectiv al altuia.

Obligaţiile de mijloace sunt cele în care debitorul se obligă să depună toată stăruinţa în scopul ajungerii la un anume rezultat, fără însă să se oblige la obţinerea

351

acestuia. Obligaţiile de rezultat sunt cele în care debitorul se obligă la obţinerea rezultatului contractat în funcţie de care se produce şi liberarea sa de obligaţie.

d) Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structura lor Obligaţiile pure şi simple sunt obligaţiile decurgând din raporturile juridice în

care este un singur subiect activ, un singur subiect pasiv, un singur obiect şi nu sunt afectate de modalităţi.

Obligaţiile complexe sunt cele în care există o pluralitate de subiecte ori o pluralitate de obiecte.Pluralitatea de subiecte poate fi: pluralitate activă, pluralitate pasivă sau pluralitate mixtă.

Obligaţiile complexe, la rândul lor, pot fi: - obligaţii conjuncte (sau divizibile), care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi

debitori, iar creanţa este divizibilă. În acest caz, fiecare debitor sau fiecare creditor nu poate fi urmărit şi, respectiv, nu poate urmări, decât pentru partea sa;

- obligaţii solidare, care se particularizează prin faptul că fiecare creditor poate cere debitorului întreaga sumă (solidaritate activă) sau fiecare debitor poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă) ;

- obligaţia indivizibilă poate să producă efecte între creditori (indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă). Indivizibilitatea poate fi generată de natura obiectului (indivizibilitate naturală) sau să rezulte din voinţa părţilor (indivizibilitate convenţională).

Obligaţiile afectate de modalităţi, cea de-a treia categorie de obligaţii în clasificarea după structura lor, sunt cele care în conţinutul lor pot avea o condiţie, un termen sau o sarcină.

Obiectul raportului juridic Prin obiect al raportului juridic civil se desemnează conduita părţilor, constând în

acţiunile sau inacţiunile care le revin acestora şi care rezultă din conţinutul raportului juridic concret.

IV. BUNURILE

Definiţie În sens larg, termenul de „bun” desemnează atât lucrul, cât şi drepturile care se

aplică la acesta. În sens strict, desemnează numai lucrurile. Putem defini bunurile ca fiind valori economice, exprimate în bani, utile oamenilor

pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale şi susceptibile de apropriere sub forma drepturilor de proprietate.

Clasificarea bunurilor a) Clasificarea bunurilor în raport de natura lor şi clasificarea dată prin lege Art.461 al Codului civil : „Toate bunurile sunt mobile sau imobile”. La rândul lor, bunurile imobile, potrivit art.462 din Codul civil, sunt: imobile prin

natura lor; imobile prin destinaţia lor; imobile prin obiectul la care ele se aplică. Bunurile mobile, potrivit clasificării făcute de Codul civil (art.472), sunt: mobile

prin natura lor; mobile prin determinarea legii; mobile prin anticipaţie. b) Clasificarea după regimul juridic al circulaţiei lor: bunuri aflate în circuitul

civil; bunuri scoase din circuitul civil.

352

Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor juridice civile. Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt cele care nu pot face obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea particularilor.

c) După modul de determinare : individual determinate (res certa); determinate generic (res genera).

Bunurile individual determinate sunt cele care fie după natura lor, fie după elementele de individualizare stabilite cu ocazia încheierii actelor juridice civile sunt precis stabilite de părţi.

Bunurile determinate generic sunt cele cărora li se indică numai anumite însuşiri şi caracteristici ale speciei sau categoriei din care fac parte. Mai sunt numite şi bunuri de gen. Particularizarea sau individualizarea lor se fac prin numărare, cântărire, măsurare.

d) Clasificarea în funcţie de posibilitatea înlocuirii lor în executarea obligaţiilor: 1) bunuri fungibile şi 2) bunuri nefungibile.

Bunurile fungibile sunt cele care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele. Ele pot fi înlocuite fie ca urmare a naturii lor generice (bunuri de gen), fie ca urmare a voinţei părţilor.

Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, în executarea unei obligaţii, nu pot fi înlocuite unele cu altele. Sunt acest gen de bunuri cele individual determinate (res certae).

e) Clasificarea după calitatea de a fi sau nu producătoare de fructe: 1) bunuri frugifere şi 2) bunuri nefrugifere.

Codul civil distinge trei categorii de fructe (art.483): fructe naturale sunt cele pe care pământul le produce de la sine (fâneţe, arbori) şi sporul animalelor (prăsila) - a se vedea şi art.522 Cod civil; fructe industriale, care se obţin ca urmare a activităţii umane, prin cultură. În acest sens, spre exemplu, culturile agricole sunt producătoare de fructe industriale şi nu fructe naturale; fructe civile, care, potrivit art.523 din Codul civil, sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele.

În afara noţiunii de fructe, în Codul civil se mai face vorbire şi de producte, aceste două noţiuni fiind diferite. Productele sunt rezultatele obţinute de pe urma unui bun cu consumarea substanţei sale, cum este cazul, spre exemplu, pietrei extrase dintr-o carieră sau producţia obţinută dintr-o mină. Regimul lor juridic este diferit.

f) Clasificarea în funcţie de modul de percepere:1) bunuri corporale şi 2) bunuri incorporale (necorporale).

Bunurile corporale sunt cele care au un corp fizic, o existenţă materială perceptibilă simţurilor omului. Bunurile incorporale (necorporale) au o existenţă abstractă, perceptibilă cu „ochii minţii”, ele scăpând simţurilor noastre. Sunt astfel de bunuri: drepturile reale; drepturile de creanţă; drepturile de proprietate intelectuală; titlurile de valoare.

Drepturile reale, care împreună cu drepturile de creanţă alcătuiesc drepturile patrimoniale, sunt acele drepturi ce privesc un lucru şi, în temeiul cărora, subiectele pasive au obligaţia de a nu face nimic de natură să împiedice subiectul activ să stăpânească şi să folosească acel lucru.

Dreptul de creanţă este dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv o anumită prestaţie. El poate fi referitor la sume de bani sau la obligaţia de a face sau a nu face.

Drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect producţii intelectuale din domeniile literar, artistic, industrial şi altele şi constă dintr-o idee, o formă sau o tehnică nouă.

353

Titlurile de valoare sau valorile mobiliare sunt acţiunile, părţile sociale, alte titluri de credit (bonuri de tezaur, cambia, biletul la ordin, cecul). Titlurile de valoare pot fi la purtător sau nominale.

g) Clasificarea în funcţie de posibilitatea divizării lor. În raport de posibilitatea divizării bunurilor, fără ca ele să-şi schimbe destinaţia

economică, acestea pot fi: 1) bunuri divizibile şi 2) bunuri indivizibile. h) Clasificarea bunurilor după corelaţia dintre ele: 1) bunuri principale şi 2)

bunuri accesorii Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite independent, potrivit destinaţiei

lor, fără a servi la utilizarea altor bunuri. Bunurile accesorii nu pot fi folosite în mod independent, ele servind la utilizarea

altor bunuri. i) Clasificarea bunurilor după posibilitatea urmăririi şi executării silite asupra lor.

În situaţiile în care debitorii (subiectele pasive) nu-şi îndeplinesc de bunăvoie obligaţiile lor, creditorii au posibilitatea să-i urmărească în justiţie şi să-i execute silit. În funcţie de această posibilitate, distingem între: 1) bunuri urmăribile (sesizabile) şi 2) bunuri neurmăribile (insesizabile).

Bunurile din domeniul public, fie al statului, fie al unităţilor administrativ-teritoriale, nu pot fi urmărite şi nici executate silit (sunt insesizabile). În schimb, bunurile din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul juridic civil şi pot fi supuse urmăririi şi executării silite (sunt sesizabile).

V. FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC

Faptul juridic. Noţiune şi clasificare Faptul juridic este o împrejurare prevăzută de norma juridică, în funcţie de

care are loc naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret. Aceste împrejurări pot să fie evenimente sau fapte voluntare (acţiuni) Evenimentele sunt împrejurările care se produc independent de voinţa omului şi de care legea leagă producerea de efecte juridice. Sunt astfel de evenimente: naşterea, moartea, catastrofele naturale, accidentele ş.a..

Evenimentele pot fi: naturale (naşterea, decesul); forţa majoră, care constă într-un eveniment imprevizibil, irezistibil şi insurmontabil (uragan, război); prescripţia, care constă în trecerea unei perioade de timp, stabilite de lege, având drept consecinţă dobândirea sau pierderea unui drept; cvasi-delictele sunt împrejurări care atrag răspunderea civilă (exemplu: accidentele de circulaţie care generează obligaţia autorului de a repara prejudiciul cauzat victimei). Faptele voluntare pot să fie licite sau ilicite.

Actul juridic. Noţiune şi trăsături Actul juridic civil este o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice, în conformitate cu norma juridică, în scopul de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice civile concrete (negotium juris). Este cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii.

Noţiunea de act juridic civil este folosită şi pentru desemnarea înscrisului constatator al manifestării de voinţă care are rolul de mijloc de probă (instrumentum probationis).

354

Trăsăturile (elementele definitorii) ale actului juridic civil sunt: 1) existenţa unei manifestări de voinţă; 2) intenţia manifestării de voinţă de a produce efecte juridice; 3) manifestarea de voinţă este făcută în conformitate cu legea, diferenţiindu-se astfel de acţiunile ilicite; 4) efectele urmărite sunt de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Clasificarea actelor juridice A) Clasificarea după criteriul voinţei pe care se întemeiază a) acte unilaterale, la baza cărora stă manifestarea de voinţă a unei singure părţi;

b) actele bilaterale şi actele multilaterale, care se formează prin voinţa a două sau mai multe părţi.

B) Clasificarea actelor juridice după efecte a) acte juridice civile constitutive sunt cele care dau naştere unui drept subiectiv

civil care nu a mai existat până în acel moment; b) acte juridice civile translative sunt cele care transmit un drept dintr-un

patrimoniu în alt patrimoniu. Un astfel de act este contractul de vânzare-cumpărare, dar şi contractul de schimb şi alte tipuri de contracte;

c) acte juridice civile declarative sunt cele care vin şi definitivează sau consolidează drepturi subiective preexistente (exemplu: partajul).

C) Clasificarea după scopul urmărit a) acte juridice civile cu titlu oneros sunt actele în care fiecare parte urmăreşte

obţinerea unui folos patrimonial în schimbul folosului procurat celeilalte părţi; b) acte juridice civile cu titlu gratuit sunt cele prin care se asigură uneia din părţi un

folos patrimonial fără ca, prin aceasta, să se urmărească obţinerea altui folos în schimbul folosului procurat. Astfel de acte sunt; donaţia, împrumutul fără dobândă ş.a..

D) Clasificarea după modul de formare a) acte consensuale sunt actele încheiate prin simpla manifestare de voinţă; b) actele juridice civile solemne (sau formale) se fac cu respectarea unor formalităţi

cerute de lege pentru validitatea lor (ad validitatem); c) actele reale sunt cele care se încheie valabil prin predarea (remiterea) bunului. E) Clasificarea după efectul economic a) actele juridice de conservare sunt cele făcute pentru a menţine, conserva sau

preîntâmpina anumite drepturi. Sunt astfel de acte cele făcute pentru întreruperea unei prescripţii sau cele pentru înscrierea unei ipoteci;

b) actele juridice civile de administrare sunt cele făcute pentru normala punere în valoare ale unui patrimoniu sau părţi a acestuia. Sunt astfel de acte: încasarea chiriilor sau altor venituri (dobânzi sau alte fructe civile); efectuarea de reparaţii sau îmbunătăţiri;

c) actele juridice civile de dispoziţie sunt cele care au ca efect ieşirea din patrimoniu a unui bun (vânzare-cumpărare), ori grevarea acestuia cu sarcini (gajare, ipotecare).

F) Clasificarea din punct de vedere patrimonial a) acte juridice civile patrimoniale sunt astfel calificate pentru că au un conţinut

evaluabil în bani (vânzare-cumpărare, împrumut, donaţie etc.); b) acte juridice civile nepatrimoniale sunt cele care nu pot fi evaluate în bani şi

privesc drepturile nepatrimoniale (exemplu: dreptul la nume). G) Clasificarea după momentul producerii efectelor a) acte juridice civile (încheiate) între vii (inter vivos) sunt cele care produc efecte

fără a fi condiţionate de moartea autorului; b) acte pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt acelea care produc efecte

numai la moartea autorului lor (exemplu: testamentul).

355

H) Clasificarea după legătura cu modalităţile a) acte juridice civile pure şi simple sunt cele care nu au în conţinutul lor modalităţi

cum ar fi: condiţia, sarcina ş.a.. Sunt astfel de acte: căsătoria; înfierea; recunoaşterea filiaţiei;

b) acte juridice civile afectate de modalităţi sunt actele care cuprind elemente ce ţin de esenţa lor, numite modalităţi, prin care poate fi afectată valabilitatea lor. Sunt astfel de acte: contractele de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere; contractul de asigurare ş.a..

I) Clasificarea după posibilitatea încheierii prin reprezentare a) acte juridice civile strict personale sunt actele care, sub sancţiunea nulităţii,

trebuie încheiate de persoanele în cauză. b) acte juridice civile care pot fi încheiate prin reprezentare. Acestea reprezintă

regula. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. J) Clasificarea după raportul dintre ele a) acte juridice civile principale sunt cele a căror existenţă nu depinde de un alt act

al părţilor; b) actele juridice civile accesorii sunt cele care depind de un alt act al părţilor.. K) Clasificarea după raportul cu cauza actului a) acte juridice civile cauzale sunt acele acte a căror valabilitate depinde de

valabilitatea cauzei; b) acte juridice civile abstracte sunt acele acte la care nu mai este necesară

cercetarea cauzei; L) Clasificarea după reglementarea şi denumirea lor legală a) acte juridice civile tipice (numite) sunt acelea care au o denumire şi reglementare

făcută prin lege. Acest gen de acte îl reprezintă regula şi majoritatea; b) acte juridice civile atipice (nenumite) sunt acele acte care nu au o denumire şi

reglementare făcute expres de lege. M) Clasificarea după determinarea conţinutului: a) acte juridice civile cu

conţinut predeterminat; b) acte juridice civile fără un conţinut predeterminat,. N) Clasificarea după modul de executare a) acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) sunt cele la care executarea se face

dintr-o singură prestaţie; b) acte cu executare succesivă sunt acele acte în care executarea obligaţiilor se face eşalonat în timp.

Condiţiile actului juridic civil Noţiune şi clasificare Condiţiile actului juridic civil sunt elementele pe care se întemeiază şi din care este

alcătuit actul juridic civil. Pentru actele juridice, condiţiile pot fi esenţiale sau neesenţiale. Condiţiile esenţiale prevăzute de art. 948 Cod civil sunt următoarele: capacitatea de

a contracta; consimţământul valabil al părţilor care se obligă; un obiect determinat; o cauză licită.

Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului şi sunt de fapt cele prevăzute de Codul civil ca esenţiale: capacitatea; consimţământul; obiectul şi cauza.

Condiţiile de formă privesc forma exterioară în care se prezintă conţinutul. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o componentă a capacităţii

juridice civile, respectiv componenta numită capacitate de exerciţiu.

356

Consimţământul

Definiţie şi noţiuni generale Actul juridic este definit ca o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce

efecte juridice. Manifestarea de voinţă presupune, în primul rând, existenţa unei voinţe şi apoi exteriorizarea ei. Voinţa juridică este un fenomen complex atât sub aspect juridic, cât şi psihologic.

Din punct de vedere juridic, voinţa juridică este complexă pentru că include consimţământul şi cauza.

Consimţământul este manifestarea în exterior a hotărârii de a încheia acte juridice.

În ce priveşte voinţa juridică, în doctrină sunt enunţate două mari principii care o guvernează: principiul libertăţii actelor juridice şi principiul voinţei interne (reale).

Condiţiile consimţământului Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii: să fie dat de o persoană cu discernământ; să fie exteriorizat; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să nu fie afectat de un viciu de consimţământ.

Viciile de consimţământ Art.953 Cod civil prevede că nu este valabil consimţământul „când este dat prin

eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Tot un viciu de consimţământ este şi leziunea. Fiecare dintre aceste vicii de consimţământ vor fi prezentate separat în continuare.

A. Eroarea Eroarea este falsa reprezentare a unui element esenţial care a determinat

consimţământul. Eroarea, ca falsă reprezentare a realităţii, poate să fie: - eroare de fapt, atunci când greşita reprezentare cade asupra unei situaţii sau stări

de fapt, ori unei împrejurări ţinând de actul juridic încheiat; - eroare de drept, constând în necunoaşterea legii. După consecinţele pe care le generează, se face distincţie între: eroarea obstacol;

eroarea viciu de consimţământ; eroarea indiferentă. În funcţie de aspectul pe care-l priveşte, la rândul ei, poate fi: eroare asupra

naturii actului care se încheie (error in negotium), subiectul crezând că încheie un alt act juridic (spre exemplu, crede că face o vânzare-cumpărare şi nu o donaţie sau o închiriere, aşa cum crede celălalt); eroare asupra identităţii obiectului (error in corpore), când părţile cred, fiecare în parte, că este vorba de un alt bun. Se spune despre eroarea obstacol că este distructivă de voinţă.

Îmbracă cele două forme enunţate în art.954 Cod civil: 1) eroarea asupra substanţei obiectului (error in substantiam). Priveşte calităţile substanţiale ale obiectului şi nu viciile ascunse. Codul civil face distincţie între viciile ascunse şi viciile aparente; 2) eroarea asupra persoanei (error in personam). Aceasta produce efecte numai atunci când tocmai considerarea persoanei (intuitu personae) este cauza principală; 3) eroarea indiferentă (inexpresivă sau uşoară). Poartă asupra unor aspecte neesenţiale şi care nu afectează valabilitatea actului.

B. Dolul Art. 960 Cod civil: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele

viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.

Dolul nu se presupune”.

357

Se defineşte dolul ca viciul de consimţământ constând în inducerea în eroare, prin mijloace viclene, pentru a determina pe cineva să încheie un contract. Se spune că dolul este eroare provocată.

Se clasifică în: dol principal, care priveşte elementele importante care au determinat încheierea actului; dol incident sau secundar, care priveşte aspecte care nu sunt determinante pentru încheierea contractului.

În funcţie de mijloacele dolosive folosite, dolul poate fi: dolus malus, care constă în manopere calificate şi grave care conduc la anulabilitate; dolus bonus, care constă în viclenii curente, uşor de dejucat, cum sunt: lăudarea calităţilor unui produs; reclama comercială (Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală).

Condiţiile dolului. Pentru a exista şi constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie: să fie determinant pentru încheierea actului; să provină de la cealaltă parte.

C. Violenţa Acest viciu de consimţământ este reglementat de art. 955, 956, 957, 958, 959

Cod civil. Astfel, violenţa este un viciu de consimţământ care constă în insuflarea unei

temeri, raţionabile pentru persoana în cauză, că va fi supusă ea personal, averea sa, soţul/soţia, ascendenţii sau descendenţii, unui rău considerabil şi prezent, dacă nu încheie un anume act juridic.

În ce priveşte felurile violenţei, distingem: 1. după cel care exercită violenţa (art.955 Cod civil): violenţă provenind de la

persoana în folosul căreia s-a făcut convenţia; violenţa provenind de la o altă persoană decât cea cu care se contractează, dar exercitată în scopul de a o determina să contracteze;

2. după natura răului cu care se ameninţă: violenţă fizică, atunci când ameninţarea vizează suferinţe fizice, integritatea corporală, averea persoanei; violenţă morală, când vizează cinstea, onoarea, demnitatea, prestigiul social sau chiar numai cel familial;

3. după persoana asupra căreia se îndreaptă ameninţarea (art.956 şi 957 Cod civil): asupra persoanei care urmează să contracteze; asupra soţului, soţiei, descendenţilor, ascendenţilor;

Condiţiile violenţei pentru a fi un viciu de consimţământ: a) să fie nelegitimă (injustă); b) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.

D. Leziunea Leziunea nu este unanim acceptată de doctrinari, ea fiind un viciu de

consimţământ. Leziunea este definită ca disproporţia vădită dintre prestaţiile părţilor

actului juridic. Având în vedere că disproporţia a fost acceptată la momentul încheierii actului,

consimţământul poartă şi asupra întinderii prestaţiilor. Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească următoarele

cerinţe: să fie acte civile de administrare; să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal; să fie lezionare pentru minor; să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative.

Obiectul actului juridic civil Obiectul actului juridic civil îl constituie acţiunile sau inacţiunile la care sunt

îndreptăţite sau obligate părţile. Pentru ca un act juridic să fie valabil, trebuie ca obiectul acestuia să îndeplinească

următoarele condiţii: a) să existe; b) să fie în circuitul civil; c) să fie determinat sau determinabil; d) să fie posibil; e) să fie licit; f) să fie moral.

358

Cauza (scopul) actului juridic civil Cauza (scopul) actului juridic civil o (îl) constituie dreptul dobândit de subiectul

raportului juridic în schimbul obligaţiei asumate (obiectivul urmărit) la încheierea actului juridic civil.

Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil: a) să existe; b) să fie reală (să nu fie falsă); c) să fie licită şi morală.

Forma actului juridic Conceptul de formă a actului juridic este definit în doctrină ca modalitatea de

exteriorizare a manifestării de voinţă, cu intenţia de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Acest concept are două accepţiuni: în sens restrâns (stricto sensu) desemnează doar modalitatea de exteriorizare care este guvernată de principiul consensualismului (simplul acord de voinţă); în sens larg (lato sensu) desemnează trei cerinţe de formă: forma cerută pentru validitatea actului juridic civil (ad validitatem); forma cerută pentru a putea proba (ad probationem); forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

a) Actele solemne (autentice). Acestea se fac în faţa funcţionarului anume desemnat. Sunt prevăzute expres de lege. Neîndeplinirea acestei condiţii duce la nevalabilitatea actului (de aici, denumirea de formă solemnă sau ad validitatem).

b)Forma cerută pentru a putea proba (ad probationem). Sunt situaţii când legea cere forma scrisă, dar nu ca o condiţie ad validitatem, ci pentru a uşura proba actului juridic civil. Este o excepţie de la principiul consensualismului. Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic, ci imposibilitatea dovedirii lui.

Modalităţile actului juridic Modalitatea este o clauză conţinută în act care afectează fie începutul sau sfârşitul

raportului juridic, fie modul de executare al acestuia. Codul civil cunoaşte trei modalităţi: termenul, condiţia şi sarcina. Termenul Este definit ca evenimentul viitor şi sigur ca realizare, până la care se amână fie

începerea, fie stingerea posibilităţii de exercitare a dreptului subiectiv şi, respectiv, de a cere executarea obligaţiei civile corelative.

1. După efectul termenului: există termene suspensive şi termene extinctive. 2. După beneficiarul termenului, termenele pot fi: în favoarea creditorului; în

favoarea debitorului; în favoarea ambelor părţi. 3. În funcţie de izvor, termenele pot fi voluntare, legale sau judiciare

(jurisdicţionale) 4. În funcţie de cunoaşterea lor, termenele pot fi certe sau incerte.

Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa

actului juridic. Codul civil defineşte următoarele feluri de condiţii: 1. După legătura cu voinţa părţilor: a) condiţia cazuală este cea care depinde de hazard şi nu este nici în puterea

creditorului şi nici a debitorului (art.1005 Cod civil);

359

b) condiţia potestativă, care, la rândul ei, poate fi potestativă pură sau potestativă simplă (art.1006 Cod civil);

b1) condiţia potestativă pură este cea care depinde exclusiv de voinţa unei părţi. Când condiţia potestativă pură vine din partea debitorului, este nulă, acesta nevoind să se oblige (mă oblig dacă vreau). Când vine din partea creditorului, este valabilă;

b2) condiţia potestativă simplă este cea care depinde de voinţa unei din părţi şi de un fapt exterior;

c) condiţia mixtă este cea care depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei alte persoane (art.1007 Cod civil).

2. După criteriul efectului: a) condiţia suspensivă este cea a cărei îndeplinire depinde de un eveniment

viitor şi necert; b) condiţia rezolutorie este cea de a cărei realizare depinde desfiinţarea obligaţiilor

şi drepturilor subiective civile. Sarcina Această modalitate nu beneficiază de o reglementare generală în Codul civil, fiind

menţionată doar în câteva texte privitoare la liberalităţi (acte cu titlu gratuit). Sarcina este o obligaţie impusă de dispunător gratificatului, nu ca o contraprestaţie, ci independent de prestaţia cu care a fost gratificat, obligaţie constând în a da, a face sau a nu face ceva.

În funcţie de beneficiarul obligaţiei, sarcina poate fi: în favoarea dispunătorului; în favoarea gratificatului; în favoarea unui terţ.

Efectele actului juridic civil În dreptul civil, prin efectele actului juridic civil se desemnează drepturile

subiective şi obligaţiile civile ale părţilor actului. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de trei principii: principiul forţei

obligatorii; principiul irevocabilităţii; principiul relativităţii. Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) – actul juridic încheiat legal se

impune între părţi, întocmai ca legea, adică este obligatoriu şi nu facultativ. Principiul irevocabilităţii – actele juridice civile nu pot fi revocate unilateral, ci

numai prin acordul părţilor. Principiul relativităţii – efectele se produc numai între părţile actului juridic

civil, neputând nici să profite, nici să dăuneze celor care nu au luat parte la facerea lui. În raport cu actul juridic civil, persoanele pot avea una din următoarele poziţii:

parte a actului juridic civil; terţ (cel de-al treilea); având-cauză. Părţile sunt persoanele fizice sau juridice între care se încheie actul juridic civil. Terţii (penitus extranei) sunt persoanele care sunt străine actului juridic, nu au

participat la încheierea lui, nici direct şi nici prin reprezentare. Avânzii-cauză (habentes causam) sunt tot persoane care nu au participat la

încheierea actului juridic, dar cărora actul poate să le profite, prin el dobândind anumite drepturi sau din acestea să le revină obligaţii ca urmare a legăturii sau relaţiei lor juridice cu una din părţile actului juridic. Aceştia sunt: succesorii universali sau succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.

Succesorul universal este persoana care dobândeşte un patrimoniu (de exemplu: moştenitorul legal unic; persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării).

Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu (moştenitorul legal sau persoana juridică dobânditoare a unei părţi dintr-un patrimoniu al altei persoane juridice divizate).

360

Succesorul cu titlu particular este persoana care dobândeşte numai un anumit drept individual (exemplu: cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu particular).

Creditorii chirografari sunt creditorii care nu au o garanţie reală pentru o creanţă a lor.

Nulitatea actului juridic civil

Definiţie şi clasificare Definiţie. Nulitatea actului juridic civil este sancţiunea de drept civil care lipseşte

actul juridic de efectele contrare legii. Clasificarea nulităţilor 1. După natura efectelor produse, nulităţile pot fi absolute şi relative. Nulitatea

absolută este sancţiunea care se aplică în cazul când normele legale nerespectate ocrotesc un interes general sau obştesc. Nulitatea relativă sancţionează nerespectarea normelor juridice care ocrotesc un interes particular.

Nulitatea absolută este imprescriptibilă Nulitatea relativă este prescriptibilă. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce nulitatea

relativă se poate acoperi prin confirmare. În concluzie: nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un

interes, este imprescriptibilă şi nu poate fi acoperită prin confirmare; nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită, este prescriptibilă şi poate fi acoperită prin confirmare.

2. Sub aspectul obiectului la care se raportează, nulităţile pot fi: - nulităţi de fond, care privesc validitatea actului juridic, cum ar fi, spre exemplu,

obligaţia întemeiată pe o cauză falsă sau ilicită; - nulităţi de formă, ce privesc înscrisul constatator (instrumentum probationis),

cum ar fi forma scrisă cerută pentru probaţiune. 3. După modul de prevedere în lege, sunt: nulităţi exprese - cele prevăzute expres

în lege (li se mai spune chiar nulităţi explicite); nulităţi virtuale - sunt cele care nu sunt prevăzute în lege cu formulele utilizate la cele exprese, respectiv „este nul”, „este nul de drept” sau „va fi lovit de nulitate”, dar rezultă, spre exemplu, din stabilirea unei anumite condiţii pentru validitatea actului.

4. Sub aspectul întinderii efectelor nulităţii, acestea pot fi: - nulităţi totale, care lovesc actul în întregul lui; - nulităţi parţiale, care au ca efect lipsirea de efecte numai a acelor clauze contrare

legii. 5. În ce priveşte modul de constatare a nulităţilor se mai distinge între nulităţi

de drept, care se impun prin caracterul lor evident, şi nulităţi judiciare, care trebuie constatate de instanţă.

Principiile care guvernează efectele nulităţii sunt: a) principiul retroactivităţii nulităţii (în unele surse este formulat ca principiul retroactivităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti); b) principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum); c) principiul desfiinţării actului subsecvent, ca urmare a desfiinţării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur jus accipiens).

Actul anulabil poate fi confirmat de titularul dreptului ocrotit, acesta devenind valabil.

Confirmarea actului anulabil este un procedeu de recunoaştere a valabilităţii acestui act.

361

Alături de confirmare, o altă modalitate de asanare a actului juridic de infecţia de care a fost cuprins (nulitatea) este conversiunea care poate fi definită ca schimbarea unui act juridic nul în alt act juridic valabil.

VI . PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Definiţie şi efecte Definiţie. Prescripţia extinctivă este o sancţiune de drept civil care stinge dreptul

la acţiune având un obiect patrimonial, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Prescripţia dreptului principal are ca urmare şi prescrierea drepturilor accesorii.

Efectele prescripţiei extinctive privesc atât dreptul la acţiune, cât şi dreptul de a cere executarea silită. În acest sens, art.7 alin.(1) din Decretul nr.167/1958 prevede: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

Prescripţia extinctivă se deosebeşte de alte instituţii de drept civil asemănătoare ca denumiri şi efecte, cum sunt prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv.

Domeniul prescripţiei extinctive şi termenele Prin domeniul prescripţiei extinctive se desemnează „sfera drepturilor subiective

civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii”. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor patrimoniale a) Drepturile de creanţă , indiferent de izvorul lor, sunt prescriptibile. b) Drepturile reale principale sunt, în principiu, imprescriptibile. Acţiuni reale

imprescriptibile extinctiv: acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată; acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică este imprescriptibilă pentru că proprietatea publică este imprescriptibilă; acţiunea în partaj succesoral. Art.728 Cod civil prevede: „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând (subl.n.s.) cere împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”.

Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor nepatrimoniale Drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile. Sunt însă şi acţiuni nepatrimoniale

care sunt prescriptibile extinctiv, după cum urmează: - acţiunea în anulabilitate a unui act juridic. Art.9 alin.(1) din Decretul nr.167/1958

prevede că „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat”;

- în ce priveşte actele juridice, art.2 din Decretul nr.167/1958 prevede că nulitatea actului juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Termenele de prescripţie extinctivă Prin termen de prescripţie extinctivă este desemnat intervalul de timp, prevăzut

de lege, în care se poate exercita dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită. Termenul general de prescripţie extinctivă, prin art.3 alin.(1) din Decretul

nr.167/1958, acesta a fost stabilit la 3 ani. Acest termen general de prescripţie de 3 ani este aplicabil ori de câte ori prin lege nu a fost stabilit un termen special de prescripţie. În sfera de aplicabilitate a acestui termen general nu intră acţiunile privind drepturile nepatrimoniale.

362

Termenele speciale de prescripţie sunt cele care derogă de la termenul general de prescripţie.

Momentul de la care curge prescripţia Începutul cursului prescripţiei se situează la data naşterii dreptului la acţiune sau a

dreptului de a cere executarea silită (art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958). Întreruperea şi suspendarea prescripţiei Decretul nr.167/1958, la art.16, instituie următoarele cauze de întrerupere a

prescripţiei extinctive: recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent; printr-un act începător de executare.

Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive sunt prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958. Potrivit acestui text de lege, prescripţia este suspendată: cât timp cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere; pe timpul cât creditorul face parte din Forţele Armate ale României şi acestea „sunt puse pe picior de război”; până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.

Prescripţia nu curge: între soţi, în timpul căsătoriei; împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele; între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acel pe care îl reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate (art.14 Decretul nr.167/1958).

VII. PROBELE ÎN DREPTUL CIVIL

Noţiunea de probă şi înţelesurile acesteia. Obiectul şi sarcina probei Condiţiile de admisibilitate a probelor Noţiunea de probă în dreptul civil are mai multe înţelesuri: a) probă, în înţelesul de activitate procesuală (a face proba, a dovedi cererile sau

susţinerile făcute în faţa instanţei); b) probă, în înţelesul de mijloc prin care sunt dovedite pretenţiile, susţinerile

părţilor în proces. Sunt socotite probe, în acest înţeles: înscrisurile, proba prin martori, prezumţiile şi proba prin mărturisirea unei părţi (art.1770 Cod civil). Codul civil, la art.1207-1222 mai conţinea şi proba jurământului, aceste prevederi fiind însă abrogate prin Decretul nr.205/1950;

c) probă, în sens de rezultat al activităţii procesuale a mijloacelor prin care părţile au urmărit să formeze convingerea instanţei cu privire la justeţea cererilor sau susţinerilor lor (se spune, în vorbirea curentă, că „s-a făcut proba”).

În legislaţie şi vorbirea curentă pentru probă se mai foloseşte şi termenul de dovadă.

363

Sarcina probei, potrivit art.1169 Cod civil, revine celui ce face afirmaţia (actori incumbit onus probandi). Dacă reclamantul a făcut proba cererii sale, este rândul pârâtului să probeze apărările sale. Probele pot fi în continuare administrate în replică, întâi de reclamant şi apoi de pârât. Deci, sarcina probei revine alternativ, întâi reclamantului şi apoi pârâtului.

Obiectul probei îl constituie ceea ce trebuie dovedit, adică actele şi faptele juridice cu privire la care a intervenit diferendul dintre părţi.

Nu pot face obiectul probei: norma juridică; faptele negative nedefinite, nefiind posibilă dovedirea lor ca atare; faptele notorii. Acestea sunt împrejurările cunoscute, în general, de toată lumea. Se dovedeşte numai notorietatea lor nu şi faptele care au determinat notorietatea lor.

Condiţii generale ale admisibilităţii probelor. Proba trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să nu fie oprită de lege; b) să fie verosimilă (de crezut); c) să fie utilă; d) să fie pertinentă; e) să fie concludentă.

Mijloacele de probă Mijloacele de probă admise în dreptul românesc sunt: înscrisurile, proba cu martori

(proba testimonială - din latinescul testis = martor), prezumţiile şi mărturisirea unei părţi.

VIII. OBLIGAŢIILE CIVILE

Noţiunea de obligaţie civilă şi izvoarele obligaţiilor Din punct de vedere juridic, termenul obligaţie semnifică îndatoririle reglementate

de o normă de drept şi care implică intervenţia forţei publice, prin aplicarea de sancţiuni prevăzute de normele legale, în cazul nerespectării lor.

Izvorul obligaţiei îl constituie actul sau faptul juridic care dă naştere raportului juridic civil concret.

Izvoarele obligaţiei sunt: izvoare voluntare (contractul) şi izvoare legale (cvasi-contractul, delictul, cvasi-delictul).

Contractul - izvor voluntar de obligaţii

Clasificarea contractelor Definiţia legală dată de art.942 Cod civil: „contractul este acordul între două sau

mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”. 1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege pune în evidenţă

două tipuri: contracte numite şi contracte nenumite. Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit printr-un act normativ şi

beneficiază de o reglementare proprie. Li se spune şi contracte tipice. Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o denumire şi reglementare

distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a libertăţii contractuale. Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină caracteristicile a două sau mai multe contracte numite. Cele care nu se aseamănă cu nici un tip de contract mai sunt numite şi contracte sui generis, iar cele care îmbină două sau mai multe contracte numite sunt numite contracte complexe.

2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate: a) contracte sinalagmatice (bilaterale) şi b) contracte unilaterale.

a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care există obligaţii reciproce. b) Contractele unilaterale nu se confundă cu actele unilaterale. Ele se particularizează

364

prin faptul că instituie obligaţii pentru o singură parte (art.944 Cod civil). Exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit.

3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte solemne; contracte consensuale; contracte reale.

Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede condiţii de valabilitate, respectiv forma autentică.

Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de voinţă, fără să fie nevoie de o anumit formă.

Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se perfectează) doar în momentul remiterii lucrului.

4. Clasificarea după scopul urmărit Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte urmăreşte obţinerea

unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi. Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia din părţi. Exemplu:

contractul de împrumut, fără dobândă; împrumutul gratuit de folosinţă. 6. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii lor, contractele

oneroase se împart în: contracte comutative şi contracte aleatorii (art.947 Cod civil). Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă de la momentul

încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la care au dreptul. Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au certitudinea

existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând de un eveniment viitor şi incert (art.947 Cod civil). Exemple: contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare).

Încheierea contractelor

Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor sunt prevăzute la art.948 Cod civil

şi au fost analizate la actul juridic, acestea fiind: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiect determinat; o cauză licită.Formarea contractelor este precedată de existenţa unei oferte de a contracta. Aceasta trebuie să fie serioasă,; să fie fermă; să fie precisă şi completă; să fie neechivocă.

Momentul încheierii contractului este cel în care se întâlnesc manifestările de voinţă - oferta de a contracta cu acceptarea ofertei. Dacă oferta a fost cu termen, ofertantul poate primi şi acceptarea după termen.

Locul încheierii contractului, dacă părţile sunt prezente, este cel unde acestea se află şi au realizat acordul de voinţă. Dacă părţile nu au fost prezente faţă în faţă, contractul se consideră încheiat la locul unde se află ofertantul.

Izvoare legale ale obligaţiilor

Sunt izvoare legale de obligaţii: - faptele licite - cvasi-contractele. Sunt cvasi-contracte: gestiunea de afaceri

(gerarea intereselor altei persoane); plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză (just temei);

- faptele ilicite - delictele şi cvasi-delictele, care sunt fapte săvârşite cu nerespectarea legii, cauzatoare de prejudicii şi care atrag răspunderea civilă delictuală.

365

Cvasi-contractele, din punct de vedere juridic, se comportă „ca şi contractele”. a) Gestiunea de afaceri, întâlnită şi sub denumirea gerarea de afaceri (a gera = a

administra) sau gestiunea intereselor altei persoane este faptul licit şi voluntar de a îndeplini unele activităţi pe seama şi în interesul altei persoane.

b) Plata lucrului nedatorat are sediul materiei poate fi definită ca obligaţia executată de o persoană fără ca această obligaţie să existe şi fără să existe nici intenţia de a plăti datoria altuia.

Cel care a efectuat o astfel de plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o se numeşte accipiens.

c) Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, constând în creşterea patrimoniului unei persoane fără să existe un temei juridic, iar creşterea să se facă pe seama patrimoniului altei persoane care, astfel, suferă o diminuare. Cel al cărui patrimoniu a cunoscut o astfel de mărire poate fi obligat la restituire. Îmbogăţirea fără justă cauză, zisă şi fără just temei, nu beneficiază de o reglementare expresă în Codul civil. Este o emanaţie a mai multor texte din Codul civil, dar şi o aplicaţie a principiului echităţii.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii Sediul materiei îl constituie art.998-1003 Cod civil. Se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează răspunderea

civilă delictuală constând în obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală se cer îndeplinite

următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi întinderii. Prejudiciul cert este atât cel actual, cât şi prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a produs, este sigur că se va produce. Se mai cere ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

Fapta cauzatoare de prejudicii nu întotdeauna are caracter ilicit. Caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat de următoarele cauze: a) legitima apărare; b) starea de necesitate; c) îndeplinirea unor activităţi permise sau impuse de lege ori ordinul superiorului; d) exercitarea unui drept subiectiv; e) consimţământul victimei.

Existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Prejudiciul trebuie să fie produs de fapta respectivă, să fie o legătură directă între faptă şi prejudiciu.

Vinovăţia prezintă două forme: intenţia şi culpa. La rândul ei, intenţia este de două feluri: - intenţia directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi urmăreşte

producerea lui prin săvârşirea faptei; - intenţia indirectă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei, nu-l urmăreşte,

dar acceptă posibilitatea producerii rezultatului păgubitor. Culpa, de asemenea, cunoaşte două forme: - imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l

acceptă, socotind fără temei că nu se va produce; - neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi putea şi trebuia să-l

prevadă.

366

IX. STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

Noţiunea de efecte ale obligaţilor

Principiul executării în natură Obligaţiile pot fi aduse la îndeplinire: prin executare directă, zisă şi executarea în

natură; prin executare indirectă, denumită şi executare prin echivalent. Executarea directă constă în îndeplinirea exactă a obligaţiei la care debitorul s-a

obligat. Executarea indirectă. Neputându-se îndeplini obligaţia ca atare, se recurge la

executarea prin echivalent bănesc. Stingerea obligaţiilor Art.1091 Cod civil prevede următoarele moduri de stingere a obligaţiilor: plata,

novaţiunea, remiterea voluntară, compensaţia, confuziunea, pierderea lucrului, anularea sau resciziunea, precum şi prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.

Plata Prin plată nu se înţelege numai darea unei sume de bani, ci şi executarea oricărei

obligaţii. Plata prin subrogare (prin înlocuire) este plata făcută de o altă persoană decât

debitorul şi care se substituie creditorului iniţial. Subrogaţia poate fi convenţională sau legală.

Cesiunea bunurilor este abandonarea tuturor bunurilor debitorului, făcută de acesta atunci când nu poate plăti creditorilor săi.

Cesiunea bunurilor poate fi voluntară sau judiciară. Cesiunea voluntară este cea acceptată de creditor de bună voie (art.1124 Cod civil). Cesiunea judiciară este cea hotărâtă de instanţă. Nu se transmite proprietatea, ci

doar dreptul de a vinde bunurile în vederea stingerii datoriei şi, până atunci, doar dreptul de a culege fructele.

Novaţia este un mod de stingere a datoriei fie prin schimbarea obiectului (novaţia obiectivă), fie prin schimbarea uneia din părţi, creditor sau debitor (novaţia subiectivă).

Delegaţia este convenţia prin care un debitor dă creditorului său alt debitor. Debitorul în acest caz se numeşte delegant, iar cel care se obligă, alături de debitor sau în locul acestuia, se numeşte delegat.

Darea în plată este operaţiunea juridică prin care creditorului i se asigură, cu acordul său, o altă prestaţie decât cea datorată.

Compensaţia este modul de stingere a două obligaţii reciproce, până la nivelul celei mai mici dintre ele.

Compensaţia poate fi: legală, când operează în puterea legii (sau de drept); convenţională, când este urmarea convenţiei părţilor; judecătorească.

Confuziunea constă în întâlnirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de creditor, cât şi de debitor cu privire la aceeaşi datorie (în acelaşi raport obligaţional). Confuziunea stinge atât activul, cât şi pasivul.

367

X. CONTRACTELE CIVILE

Contractul de vânzare-cumpărare

Art.1294 Cod civil prevede că „vinderea este o convenţie prin care două părţi se

obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

Caractere juridice: este un contract sinalagmatic (bilateral); este un contract cu titlu oneros; este un contract comutativ; este un contract consensual; este un contract translativ de proprietate.

Obiectul obligaţiei vânzătorului este lucrul vândut, iar al obligaţiei cumpărătorului este preţul.

Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut; lucrul vândut trebuie să fie cert; lucrul vândut trebuie să existe; lucrul să fie în circuitul civil, să fie licit şi posibil.

Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: preţul să fie stabilit în bani; preţul să fie determinat sau determinabil; preţul să fie cinstit şi serios.

Condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare sunt: consimţământul, capacitatea, obiectul, cauza licită şi, la cele solemne, şi forma solemnă (autentică).

Obligaţiile vânzătorului sunt de predare a lucrului vândut şi de garanţie. Predarea lucrului vândut este trecerea (strămutarea) lucrului vândut în puterea şi

posesiunea cumpărătorului. Răspunderea vânzătorului este de două feluri: răspunderea de evicţiune şi

răspunderea pentru viciile lucrului vândut. Răspunderea de evicţiune înseamnă răspunderea pentru pierderea proprietăţii

lucrului (totală sau parţială) în favoarea altei persoane sau răspunderea de orice tulburare în exercitarea drepturilor de proprietar.

Răspunderea pentru viciile lucrului vândut. Potrivit art.1352 Cod civil, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut dacă, din cauza acestora, lucrul nu este bun de întrebuinţat după destinaţia sa sau întrebuinţarea sa este atât de micşorată încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau n-ar fi dat preţul plătit dacă i-ar fi fost cunoscute viciile. Răspunderea nu este şi pentru viciile aparente pe care cumpărătorul putea sigur să le cunoască. Nu este necesar ca vânzătorul să fi cunoscut viciile ascunse (art.1354 Cod civil). Vânzătorul se poate însă învoi cu cumpărătorul, să nu răspundă de vicii.

Obligaţiile cumpărătorului sunt: să facă plata preţului, să ia în primire lucrul vândut şi să suporte cheltuielile vânzării.

Contractul de schimb Contractul de schimb este acel contract în care părţile, numite copermutanţi, îşi dau

un lucru pentru altul. Caractere juridice. La fel ca şi contractul de vânzare-cumpărare acest contract

este: sinalagmatic (bilateral); cu titlu oneros; comutativ; consensual; translativ de proprietate.

Reguli speciale. Acestea sunt cele prevăzute la art.1407-1408 Cod civil. În caz de evicţiune, copermutantul evins de lucrul primit poate să ceară fie daune-

interese, fie întoarcerea lucrului său.

368

Contractul de mandat Mandatul este un contract civil în care o parte, numită mandatar, se obligă, fără

plată, să facă ceva pe seama altei persoane, numită mandant, de la care a primit însărcinarea (art.1521 Cod civil).

Caractere juridice. Din definiţia dată de art.1352 Cod civil rezultă că acesta este un contract cu titlu gratuit. Art.1547 Cod civil permite însă şi mandatul remunerat. Este un contract consensual..

Condiţiile de validitate sunt: capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul determinat, cauza licită.

Particularităţi în ce priveşte capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să fie capabil (să aibă capacitate) să facă el însuşi actul pentru care dă mandat.

În ce priveşte întinderea mandatului, art.1544 Cod civil prevede că acesta poate fi mandat special, dat pentru o singură operaţie juridică sau un singur tip de operaţiuni (acte) juridice, şi mandat general, pentru a se ocupa de toate treburile mandantului. Mandatul general este valabil însă numai pentru actele de administrare. Pentru înstrăinare, ipotecare sau alte acte care înseamnă mai mult decât actele obişnuite (ordinare) de administrare, este necesar un mandat special.

Obligaţiile mandatarului iau naştere atât faţă de mandant, cât şi faţă de terţi (în raport cu mandantul). Obligaţiile faţă de mandant sunt: îndeplinirea mandatului; să răspundă pentru daune-interese; să termine afacerea începută; să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului; să răspundă pentru cel pe care l-a substituit în gestiunea sa; să plătească dobânzi pentru sumele utilizate în folosul său din ziua întrebuinţării, precum şi dobânzi pentru sumele rămase, din ziua când i s-au cerut aceste daune. Obligaţiile faţă de terţi, în mod normal, nu există, deoarece el contractează în numele şi pe seama mandantului. Art.1545 Cod civil dă posibilitatea contractării peste limitele împuternicirii. Dacă mandatarul a făcut cunoscut celor cu care contractează limitele împuternicirii sale şi aceştia acceptă să contracteze peste limitele mandatului, se presupune că au înţeles să-şi asume riscul. Mandatarul răspunde numai atunci când s-a obligat pe el însuşi şi în numele său.

Obligaţiile mandantului se împart, de asemenea, în obligaţiile ce-i revin faţă de mandatar şi obligaţiile faţă de terţi. Obligaţiile faţă de mandatar sunt: să-l dezdăuneze pe mandatar de cheltuielile făcute şi să-i plătească onorariu atunci când i s-a promis; să plătească dobândă pentru sumele avansate de mandatar; să-l dezdăuneze pe mandatar pentru pierderile suferite în îndeplinirea mandatului afară numai dacă pierderea nu-i este imputabilă. Obligaţiile faţă de terţi: să îndeplinească obligaţiile contractate de mandatar; el poate ratifica şi obligaţiile contractate de mandatar peste limitele împuternicirii şi, în acest caz, este răspunzător de îndeplinirea acestor obligaţii.

Dreptul de retenţie al mandatarului este o formă de garanţie a îndeplinirii obligaţiilor de către mandant către mandatar. Acesta din urmă poate reţine lucrurile pe care le-a primit pentru mandant până la achitarea cheltuielilor făcute cu îndeplinirea mandatului.

Mandatul încetează: prin revocarea mandatarului; prin renunţarea mandatarului la mandat; prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori a mandatarului, ori a mandantului.

Numirea altui mandatar pentru aceeaşi afacere este o revocare tacită a primului mandat care încetează din ziua când a fost notificat.

Actele încheiate de mandatar, după moartea mandantului, despre care nu avea cunoştinţă, precum şi cele încheiate tot fără a cunoaşte de existenţa unei cauze de încetare a mandatului, sunt valide. Se cere, însă, ca terţii cu care s-a contractat să fi fost de bună credinţă.

369

XI. DREPTUL ADMINISTRATIV. DEFINIŢIE ŞI FUNDAMENTE

XI.1. Obiect şi definiţie Pentru a defini dreptul administrativ este necesară o foarte scurtă prezentare a

organizării şi funcţionării puterilor statului. John Locke (1632-1704), în Eseu asupra guvernării, a formulat pentru prima

dată ideea separaţiei puterilor în stat. Locke a avut o viziune dihotomică, disociind între puterea legislativă şi puterea executivă.

Montesquieu (1689-1755), în De l’Esprit des lois, analizând formele de guvernare, a avut în vedere şi despotismul, cu privire la care a afirmat că în menţinerea despotismului nu mai funcţionează nici virtutea – rămasă în continuare nenecesară –, nici onoarea – periculoasă –, ci frica, sentiment care doboară orice curaj şi stinge orice ambiţie; educaţia devine aici ucenicia fricii, iar apărarea se asigură prin izolare. Oamenii sunt, în despotism, toţi egali, pentru că sunt toţi sclavi, toţi egali cu zero. Frica împiedică orice acumulare de bunuri, orice situaţie stabilă, având o funcţie distructivă în raport cu societatea1.

„Este o experienţă eternă că orice om care are puterea este tentat să abuzeze de ea... Pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca, prin dispunerea lucrurilor, puterea să oprească puterea2. Este formularea cea mai clară a principiului separării puterilor în stat. „Când în aceeaşi persoană sau în acelaşi corp de magistratură puterea legislativă este reunită cu puterea executivă, nu există deloc libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de ce executivă. Dacă ea ar fi legată cu puterea legislativă..., judecătorul ar fi legiuitor. Dacă ea ar fi legată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau aceeaşi adunare... ar exercita aceste trei puteri: de a face legi, de a executa hotărârile publice şi de a judeca crime sau diferende ale particularilor;” unde separarea puterilor nu există, „domneşte un groaznic despotism”.

În Principatele Române, principiul separaţiunii puterilor a fost menţionat pentru prima dată în Proiectul de Constituţie elaborat în 1822 de Partida Cărvunarilor din Moldova. A fost consacrat şi de cele două Regulamente organice (1831 în Muntenia şi 1832 în Moldova), dar şi în Convenţia de la Paris (1858) şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864). Constituţiile din 1866 şi 1923 consfinţeau exercitarea puterii legislative de către domn (rege) şi reprezentanţa naţională (Senat şi Adunarea Deputaţilor), iar puterea executivă, de domn şi miniştri (în Constituţia din 1866), mai apoi, de Guvern în numele regelui, conform Constituţiei din 1923. La fel şi Constituţia din 1938 a lui Carol al II-lea. În perioada dictaturii antonesciene (6 septembrie 1940 – 23 august 1944), Constituţia a fost suspendată.

Constituţia României din 1991, revizuită, la art.1 alin.4 prevede expres separaţia puterilor în stat: „(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Dintre aceste trei puteri, cea executivă constituie obiectul de reglementare şi studiu al dreptului administrativ.

1 Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului – O istorie a ideilor. Partea I, Editura All,

Bucureşti, 1998, p.129. 2 Montesquieu, De l’Exprit des lois, Cartea XI, cap.IV, cf. Ştefan Georgescu, op.cit.

p.123.

370

Dreptul administrativ este „ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor, pe de altă parte”3.

O altă definiţie a dreptului administrativ are următoarea formă: „acea ramură a dreptului public român care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează organizarea şi activitatea organelor de stat înfiinţate pentru realizarea sarcinilor puterii executive, raporturile dintre ceste organe şi particulari (persoane fizice şi juridice), precum şi răspunderea şi sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea acestor norme”4.

XI.2. Izvoarele dreptului administrativ

Ca tipuri de izvoare de drept, întâlnim şi în dreptul administrativ întreaga gamă

de izvoare. Constituţia, ca lege fundamentală, este principalul izvor de drept admi-nistrativ. Celelalte categorii de izvoare formale pot fi grupate în: izvoare specifice şi izvoare comune cu alte ramuri de drept.

Sunt izvoare specifice: Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor (M.Of. nr. 164/02.04.2001); Legea admi-nistraţiei publice locale nr.215/2001 (M.Of. nr.204/23.02.2001); Legea contenciosului administrativ nr.29/1990 (M.Of. nr.122/08.11.1990); Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 326/2001 (M.Of. nr.359/04.07.20001) ş.a.

Sunt izvoare comune cu alte ramuri de drept: Legea finanţelor publice locale; Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ş.a.

XI.3. Norma juridică de drept administrativ

Se particularizează în ansamblul normelor juridice prin obiectul de reglementare.

Acesta priveşte organizarea şi funcţionarea administraţiei de stat şi raporturile organelor administraţiei, pe de o parte, între ele, şi pe de altă parte, cu particularii.

După obiectul reglementării, normele de drept administrativ pot fi grupate astfel: – norme organice. Sunt cele care reglementează înfiinţarea, organizarea şi

desfiinţarea organelor administraţiei publice; – norme de drept material (substanţial). Sunt cele care reglementează drepturile

şi obligaţiile atât ale organelor puterii administrative, cât şi cele ale particularilor; – norme procedurale. Acestea stabilesc regulile de soluţionare a petiţiilor, a

contestaţiilor, regulile activităţii administrativ-jurisdicţionale şi ale activităţii procesuale de contencios administrativ la instanţa de judecată.

XI.4. Raportul juridic de drept administrativ

Raporturile juridice de drept administrativ sunt acele relaţii sociale, ce iau

naştere, se modifică sau se sting, pe baza normelor juridice de drept administrativ, în activitatea de realizare a sarcinilor puterii executive şi de rezolvare a intereselor de natură administrativă ale persoanelor.

3 Antonie Iorgtovan, Drept administrativ, Editura Atlas lex, Bucureşti, 1994, p.119. 4 Valentin I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Editura

Lumina lex, Bucureşti, 1993, p.21.

371

În mulţimea raporturilor juridice, raportul juridic de drept administrativ se particularizează prin următoarele trăsături specifice:

1. În raporturile juridice de drept administrativ, întotdeauna unul dintre subiecte, fie activ, fie pasiv, este un organ al administraţiei publice sau un funcţionar al său (funcţionar public sau salariat). Celălalt subiect poate fi un organ administrativ sau autoritate publică, cu care primul organ poate fi în relaţie de supraordonare, subordonare sau colaborare, sau un particular (persoană fizică sau juridică, de stat sau de drept privat).

2. Obiectul raportului juridic este determinat de sfera de competenţă a organului administrativ (atribuţiile acestuia).

3. Părţile, de regulă, nu sunt pe poziţie de egalitate, raporturile fiind de putere, ca urmare a faptului că actele administrative sunt, de regulă, acte de autoritate, fără însă să fie excluse raporturile de colaborare sau de participare. Organele admi-nistrative, în desfăşurarea activităţii lor, pot să stabilească şi alte genuri de raporturi juridice în care să se afle pe poziţii de egalitate (spre exemplu, să încheie un contract de furnizare de utilităţi – apă, energie electrică, gaze), dar aceste raporturi juridice nu sunt administrative. Deci, de esenţa raportului juridic de drept administrativ nu feste ca unul dintre subiecte să fie un organ administrativ sau o autoritate publică. Specificitatea o dă obiectul raportului şi conţinutul său care trebuie să fie o activitate de administraţie publică.

4. De regulă, sunt manifestări unilaterale de voinţă, făcute din oficiu sau la cerere. În funcţie de raporturile dintre subiecte, raporturile juridice de drept admi-

nistrativ pot fi: a) raporturi ierarhice de subordonare şi, respectiv, supraordonare, atunci

când între subiecte există relaţii funcţionale (organe ierarhic subordonate sau ierarhic superioare);

b) raporturi de participare, care sunt raporturile ce se stabilesc în cadrul organelor colegiale;

c) raporturi de colaborare, în care părţile – organe administrative se află pe poziţie de egalitate şi stabilesc relaţii în vederea atingerii unui obiectiv comun.

XII. SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Noţiuni introductive. Administraţia publică şi organele administraţiei publice Organele administraţiei publice sunt acele instituţii publice care înfăptuiesc în

concret activitatea puterii executive. Trăsături ale organelor administraţiei publice: sunt organe de stat se înfiinţează

prin lege sau în baza legii; îşi desfăşoară activitatea pe baza şi în vederea executării legii; actele organelor administraţiei publice, inclusiv cele cu caracter normativ sunt supuse controlului de legalitate la instanţa judecătorească pe calea contenciosului administrativ; activitatea lor se realizează prin personal de specialitate care are calitatea de funcţionar public; activitatea se realizează atât în interesul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi al particularilor.

Puterea executivă se exercită de către: Preşedintele României; Guvern; ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; organele administraţiei publice locale cu caracter autonom (consilii locale, judeţene, primari şi primării); serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale ale administraţiei publice; alte instituţii publice autonome; regii autonome constituite la nivel naţional, companii naţionale, societăţi comerciale cu participare a capitalului de stat; regii autonome şi societăţi comerciale de interes şi subordonare locală; prefecţi, ca reprezentanţi ai Guvernului în teritoriu; comisia judeţeană consultativă.

372

Clasificarea organelor administraţiei publice 1. După modul de formare: organe alese (consiliile locale, judeţene, primarii etc.);

organe numite (Guvernul, prefecţii etc.). 2. După natura lor: organe colegiale (Guvernul, consiliile locale şi judeţene,

comisia judeţeană consultativă); individuale sau unipersonale (Preşedintele României, primul-ministru, prefecţii, primarii etc.).

3. După competenţa lor teritorială: centrale (Guvernul, ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale, regii publice autonome de interes naţional, companii naţionale etc.); organe locale (consiliile judeţene, consiliile locale, prefecţii, primarii, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi alte organe ale administraţiei publice.

4. După competenţa materială: organe cu competenţă generală (Guvernul, consiliile locale şi judeţene); organe cu competenţă specială .

Organizarea şi funcţionarea ministerelor Funcţia publică şi funcţionarii publici Întreaga activitate a administraţiei publice are ca scop satisfacerea intereselor

generale, în deplin acord cu cele particulare. Funcţiile publice se clasifică astfel: a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice; b) funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a şi funcţii publice din

clasa a III-a. Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor

cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale. Funcţiile publice specifice sunt definite tot ca un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi, dar care au caracter specific autorităţilor sau instituţiilor publice pentru realizarea competenţelor lor specifice.

Funcţionar public, potrivit Legii nr. 1881/1999, este persoana numită într-o funcţie publică

Administraţia publică locală. Organizare şi funcţionare • Administraţia publică locală funcţionează şi se organizează în temeiul

principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional unitar şi indivizibil al României.

Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona treburile publice, în numele şi în interesul colectivităţilor locale. Este o autonomie numai administrativă şi financiară şi priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor, care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului.

Autorităţile administraţiei publice locale sunt: - consiliile locale comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative; - primarii, ca autorităţi executive. Domeniul public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale Sediul materiei îl constituie: art.136 din Constituţia României; art.121-129 din

Legea administraţiei publice locale nr.215/2001; Legea nr.213/1998 (M.Of. Nr.448/24.11.1998) privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Bunurile aflate în proprietatea statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pot fi proprietatea publică sau privată a acestora.

373

aflate în domeniul public; ♦ Bunuri proprietatea statului: aflate în domeniul privat. ♦ Bunuri proprietatea unităţilor aflate în domeniul public; administrativ-teritoriale: aflate în domeniul privat.

XIII. ACTUL ADMINISTRATIV ŞI CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Actul administrativ Actele administrative sunt actele juridice făcute de organele puterii executive în

realizarea competenţelor şi atribuţiilor lor. Actele administrative, în funcţie de natura lor, pot fi clasificate în: acte

administrative de autoritate; acte administrative de gestiune; acte administrative cu caracter jurisdicţional (acte administrative jurisdicţionale).

Actele administrative de autoritate sunt actele adoptate sau emise de un organ al administraţiei publice, în mod unilateral, în baza şi în vederea executării unei legi, pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Aceste acte pot fi atât cu caracter normativ, cât şi cu caracter individual. Se mai numesc şi acte administrative de putere publică.

Actele administrative de gestiune sunt actele juridice încheiate de un organ al puterii executive pentru gestionarea, exploatarea, conservarea şi dezvoltarea proprietăţii publice. Sunt acte patrimoniale, consensuale, fiind necesar acordul de voinţă.

Actele administrative cu caracter jurisdicţional sunt actele emise de organele de jurisdicţie care funcţionează în cadrul organelor administraţiei publice, competente, potrivit legii, să soluţioneze conflictele apărute între organele administraţiei publice şi particulari. În doctrină au fost formulate următoarele condiţii de validitate a actului administrativ: actul să fie adoptat sau emis de organul competent material şi teritorial; actul să fie emis pe baza şi în vederea executării legii; actul administrativ să nu retroactiveze; să fie emis în formă scrisă; să cuprindă elementele de formă din care să rezulte că a fost emis de organul competent, semnat de funcţionarul competent, numărul şi data emiterii, aplicarea sigiliului; actul, atunci când legea o cere, să fie contrasemnat.

Contenciosul administrativ Noţiunea de contencios are două accepţiuni: - desemnarea activităţii de soluţionare juridică a unui conflict de interese; - desemnarea organului competent să soluţioneze astfel de conflicte. În funcţie de întinderea competenţei instanţelor de contencios administrativ,

au fost distinse două categorii: 1) contencios administrativ de anulare; 2) contencios administrativ de plină jurisdicţie.

Contenciosul administrativ de anulare este acela în care instanţa de contencios administrativ este competentă să anuleze ori să modifice un act administrativ de autoritate, adoptat ori emis cu nerespectarea legii sau să oblige serviciul administrativ să rezolve o cerere cu privire la un drept recunoscut de lege.

Contenciosul administrativ de plină jurisdicţie este cel în care instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit legii, să anuleze actul atacat, să oblige organul administrativ să rezolve o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde despăgubiri pentru daunele cauzate.

374

Actele supuse contenciosului administrativ Actele care pot fi atacate în contencios administrativ trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii: - actul atacat să fie un act administrativ; - actul să producă o vătămare a unui drept sau interes recunoscut de lege; - actul să emane de la o autoritate publică; - atacarea în contencios se face după îndeplinirea procedurii administrative

prealabile, în termen de 30 zile de la comunicarea actului. În doctrină s-au formulat o serie de criterii de verificare a actului

administrativ. Judecătorul trebuie să verifice dacă acţiunea priveşte: un act administrativ extern; un act administrativ intern; un „act preparator” al unui act administrativ; o adresă sau o notă cu caracter tehnic-administrativ.

Actele administrative exceptate Art.2 al Legii nr.29/1990 prevede care sunt actele care nu pot fi atacate în

justiţie. Procedura contenciosului administrativ Înainte de a cere tribunalului anularea actului sau obligarea la eliberarea lui,

cel care se consideră vătămat trebuie să adreseze, în scris, pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ, sau la expirarea termenului de 30 zile de la data depunerii cererii la care nu s-a răspuns, autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în 30 zile. Aceasta se numeşte procedura prealabilă.

Dacă persoana vătămată este nemulţumită de soluţia dată reclamaţiei sale, se adresează instanţei de judecată.

Soluţionând cauza, instanţa de contencios administrativ poate, după caz, să

anuleze, total sau parţial, actul atacat; să oblige autoritatea publică să emită actul solicitat. În cazul admiterii cererii, instanţa de contencios administrativ va hotărî asupra daunelor morale şi materiale cerute.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Radu Stancu, Drept civil şi drept administrativ, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2003. 2. Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria

generală, vol. I, Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2001.