CUPRINS

1. Elemente ale teoriei cunoaşterii (gnoseologia). Nivelurile cunoaşterii. Nivelul senzorial al cunoaşterii. Cunoaşterea raţională.........................................................................................................................................22. Filosofia ştiinţei. Ştiinţa - sistem de cunoştinţe. Ştiinţa ca activitate. Obiectul ştiinţei. Adevărul. Problema definirii adevărului. Problema criteriilor adevărului. Problema metodei ştiinţifice..........................73. Structurile fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice. Noţiunea. Formarea şi funcţionarea noţiunilor ştiinţifice. Legea ştiinţifică. Definirea legii ştiinţifice. Noţiunea de lege în calitate de anacronism. Clasificarea legilor. Funcţiile legilor. Explicaţia ştiinţifică. Schema deductivă a explicaţiei. Baza şi structura ca fundamente ale caracterizării explicaţiei......................................................................................................134. Arsenalul metodologic al ştiinţei. Metodele cunoaşterii ştiinţifice. Metodele universale. Metodele general-ştiinţifice. Metodele particular-ştiinţifice. Metodele speciale.............................................................175. Nivelurile cunoaşterii ştiinţifice. Nivelul empiric şi teoretic al cunoaşterii..............................................196. Cunoaşterea empirică .Descrierea, compararea, măsurarea. Obiectivitatea măsurării. Scopul măsurării. Măsurarea ca scop al experimentului. Principiul relativităţii mijloacelor de observare şi măsurare..............207. Investigarea faptelor: Observaţia. Structura observaţiei. Clasificarea observaţiilor.................................228. Experimentul. Structura experimentului. Clasificarea experimentelor.....................................................239. Modelarea. Modelarea în istoria ştiinţei. Etapele şi structura modelării. Clasificarea modelelor. Funcţiile modelelor în cunoaşterea ştiinţifică. Deficienţele modelării contemporane.....................................2410. Generalizarea şi prelucrarea datelor empirice. Orientarea inductivă a acestei etape............................2611. Metodologia nivelului teoretic. Abstractizarea. Idealizarea. Analogia. Formalizarea. Deducţia şi inducţia. Clasificarea şi tipologia.....................................................................................................................2712. Clasa metodelor teoretice cu caracter avansat. Metoda axiomatică. Metoda ipotetic-deductivă. Metoda istorică. Metoda sistemică................................................................................................................................2813. Formele cunoaşterii ştiinţifice – unităţi ale analizei metodologice.......................................................2914. Problema. Problema ca afirmare ştiinţifică. Noţiune de problemă formulată adecvat. Etapele punerii problemei. Punerea preliminară a problemei. Analiza problemei. Evaluarea problemei. Lansarea proiectului

2915. Faptul. Definirea faptului ştiinţific. Rolul faptului în cunoaşterea ştiinţifică. Faptul în structura cunoştinţelor ştiinţifice. Forma logică a faptelor..............................................................................................3216. Ipoteza. Clasificarea ipotezelor. Rolul ipotezei în cunoaşterea ştiinţifică. Cerinţele logico-metodologice faţă de ipoteză. Cerinţele logice. Cerinţele de conţinut. Cerinţele euristice. Ipoteze ad hoc. Etapele lucrului asupra ipotezei........................................................................................................................3417. Teoria. Funcţiile teoriei ştiinţifice. Funcţii cognitive concrete. Funcţii metodologice. Funcţii teoretice fundamentale. Funcţiile aplicative, tehnologice...............................................................................................3718. Clasificarea teoriilor ştiinţifice. Teoriile deductive şi nedeductive. Teoriile fenomenologice şi nefenomenologice.............................................................................................................................................3919. Structura teoriei ştiinţifice. fundamentul, nucleul, aplicaţiile...............................................................40

1

Tema 1. Elemente ale teoriei cunoaşterii (gnoseologia)

1. Elemente ale teoriei cunoaşterii (gnoseologia). Nivelurile cunoaşterii. Nivelul senzorial al cunoaşterii. Cunoaşterea raţională

Gnoseologia provine de la termenii greceşti “gnosis” – cunoaştere şi “logos” – cuvânt, raţiune, teorie şi înseamnă teoria cunoaşterii. Gnoseologia cercetează condiţiile generale, izvoarele, structura, modul de desfăşurare şi validitatea procesului cunoaşterii, privit ca proces de producere al cunoştinţelor în aspectul lor cel mai general.

Cercetarea procesului de cunoaştere este o procedură destul de dificilă, după cum a arătat Im. Kant în lucrarea sa “Critica raţiunii pure” şi A. Einstein, care spunea: “lucrul cel mai greu de cunoscut este cunoaşterea însăşi.” Acest proces a început chiar în antichitate.

Primii care s-au pronunţat în acest aspect au fost sofiştii, care şi-au expus părerea în privinţa adevărului, şi susţineau că orişice opinie este adevărată, şi chiar mai mult ca atâta, ei demonstrau că poziţii contrar opuse pot fi argumentate ca adevărate, sau false în unul şi acelaşi timp.

Socrate şi Platon au luptat împotriva acestui punct de vedere, declarându-l dăunător pentru gândire, cunoaştere şi ştiinţă. Ei au demonstrat că există doar un singur adevăr, adevăr comun pentru o anumită stare de lucruri, şi că adevărul se conţine în concepte. În legătură cu aceasta, Socrate lansează metoda maieutică de cunoaştere, care include metoda inductivă de cercetare şi metoda definirii conceptelor.

Platon aprofundează cercetările în acest domeniu şi argumentează necesitatea divizării procesului de cunoaştere în nivelul senzorial al cunoaşterii şi nivelul raţional. Arată că aceste două niveluri se deosebesc după obiectul de cercetare, după metodele de cercetare şi după rezultatele cunoaşterii. Obiectul cunoaşterii la nivelul senzorial sunt lucrurile, care sunt în continuă mişcare, mijloacele cunoaşterii sunt organele senzoriale, credinţa, şi conjectura, care depind de subiectul cunoaşterii. La nivelul raţional cunoaşterea are în calitate de obiect ideile, care sunt obiecte raţionale, aparţin minţii, mijloacele cunoaşterii sunt raţionamentul şi intuiţia.

Aristotel are un şir de lucrări împotriva gândirii sofiştilor, şi este autorul logicii, care a pus bazele teoriei cunoaşterii pentru epoca antică, medievală. El descrie un şir de metode ale cunoaşterii cum ar fi deducţia, inducţia, dezvoltă teoria adevărului prin lansarea noţiunii de adevăr prin corespondenţă.

Tot în antichitatea apare şi un alt punct de vedere, contrar, care pune la îndoială posibilitatea omului de a cunoaşte adevărul. Acest curent poartă denumirea de scepticism. Acesta trece prin trei etape în dezvoltarea sa: scepticismul vechi, scepticismul de mijloc, şi scepticismul nou.

Scepticismul vechi este întemeiat de Pirrhon. În teoria cunoaşterii el lansează două principii:1) lucrurile nu pot fi cunoscute, ceea ce ştim despre ele se reduce la păreri contradictorii; 2) de aceea trebuie să ne abţinem de la judecată. (Vorba veche: de tăceai, filosof erai.)

Scepticismul de mijloc, reprezentantul principal a fost Carneades din Cirene. El nu numai a negat posibilitatea cunoaşterii, dar a elaborat şi o teorie a probabilităţii, care evidenţiază trei grade a probabilităţii: 1) reprezentările semnifică ceva în sine şi nimic mai mult; 2) reprezentările ce conţin în sine un grad de adevăr şi nu contrazic alte reprezentări; 3) reprezentări adevărate, care sunt confirmate de experienţă.

Scepticismul nou, întemeiat de Enesidem din Cnosos. Acesta a formulat zece moduri de îndoială:1) fiinţele însufleţite sunt diferite şi percep în mod diferit obiectele, şi nu este clar care sunt

adevărate;2) Oamenii de asemenea sunt diferiţi, deci percep diferit; rezultatul este acelaşi;3) Simţurile noastre diferă şi furnizează despre aceleaşi obiecte date diferite. (O picătură de apă

este cu relief pentru ochi, dar nu şi pentru pipăit.)4) Omul percepe lucrurile în mod diferit după starea în care se află.5) Perceperile sunt diferite după poziţia în care se află omul faţă de obiectul perceput;6) Nici un obiect nu este izolat de altele, perceperile au ca obiect nu un lucru ci un amestec,7) Aceleaşi lucruri sunt percepute diferit, după cantitatea lor şi după amestecul lor;8) Relativitatea cunoştinţelor noastre;9) Perceperea diferită a obiectelor în raport cu frecvenţa contactelor cu ele;10) Diferenţele de obiceiuri, de concepţii, de mod de viaţă sunt cauze ale percepţiilor diferite a

aceloraşi lucruri.Scepticismul în epoca modernă este reprezentat de Rene Descartes, Filosoful propune folosirea

îndoielii la etapa preliminară a cercetării. Îndoială permite să excludem incertitudinea din cercetare: “Nu de astăzi mi-am dat seama, că din primii mei ani am căpătat numeroase păreri false drept adevărate şi că ceea ce

2

am clădit atunci pe aceste principii atât de puţin sigure, nu ar fi decât foarte îndoielnic şi nesigur, şi de atunci am judecat că va trebui, să mă apuc serios de a mă dezbăra de toate opiniile pe care le primisem mai înainte, şi a reîncepe totul din temelii, dacă aş fi vrut să stabilesc ceva sigur şi constant în ştiinţă.”

În epoca modernă idei sceptice asupra procesului cunoaşterii au fost expuse de filosoful englez David Hume. Hume considera că dacă cunoştinţele în ştiinţele logicii şi ale matematicii sunt clare, pentru că raţionamentul logic şi matematic poate fi controlat după legile logicii şi ale matematicii, atunci cu totul altfel stau lucrurile în ştiinţele naturii, la care obiectele cercetării nu sunt obiecte ale raţiunii, ci obiecte ale naturii. Legătura între acestea numai este logică, dar se bazează pe principiul determinist, adică a legăturii dintre cauză şi efect. Legătura dintre cauză şi efect este considerată legătură necesară, dar aceasta nu poate fi demonstrată nici într-un fel. Logic nu poate fi demonstrat că între cauză şi efect este legătură necesară, dar nici pe calea simţurilor nu se poate demonstra, pentru că simţurile încurcă relaţiile de spaţiu şi timp cu relaţiile de cauzalitate.

Unul dintre cei mai puternici sceptici, la care scepticismul trece în agnosticism în modernitate a fost Im. Kant. El considera că lucrurile reale, obiective rămân pentru noi necunoscute. Omul cunoaşte doar fenomenele care sunt de fapt create de senzaţiile şi intelectul uman, prin formele lor apriorice.

Subiectul şi obiectul cunoaşterii. Procesul cunoaşterii realităţii presupune subiect şi obiect al cunoaşterii. Aceasta înseamnă că procesul cunoaşterii are loc într-un anumit sistem. Anume în acest sistem are loc lupta dintre adevăr şi iluzii, greşeli, între diferite puncte de vedere asupra procesului de cunoaştere, păreri, ipoteze.

S © ----------------- O (c)

Subiectul cunoaşterii este considerat omenirea în general, producătorul şi ocrotitorul tuturor cunoştinţelor despre lume şi despre sine însăşi. În calitate de subiect al cunoaşterii pot fi considerate şi grupurile sociale (de exemplu, un grup de savanţi), popoarele care acumulează secole la rând informaţie despre lumea înconjurătoare, obiceiuri, deprinderi etc. În sfârşit, obiect al cunoaşterii poate fi omul particular. În diferite epoci s-au evidenţiat anumite personalităţi valoroase, Pithagora, Arhimede, Aristotel, Machiavelli, Descartes, Leibniz, Einstein ş.a.

Obiectul cunoaşterii este ceea spre ce este îndreptat procesul cunoaşterii, activitatea practică a subiectului. Obiectul spre care este orientată cunoaşterea cotidiană se evidenţiază uşor în procesul experienţei de toate zilele. Dar în cunoaşterea ştiinţifică evidenţierea obiectului cunoaşterii este un proces mai dificil. De ex., atomul a devenit obiect al cunoaşterii de abia la sfârşitul sec. al XIX-lea. De aici reiese, că realitatea obiectivă şi obiectul cunoaşterii nu sunt identice. Nu toată realitatea obiectivă a devenit obiect al cunoaşterii. Pentru evidenţierea unui obiect al cunoaşterii adesea se efectuează experimente foarte complicate şi costisitoare.

În procesul cunoaşterii se evidenţiază obiecte empirice (obiecte din practică) şi obiecte ale gândirii teoretice. Pentru ca obiectul fizic să devină obiect al cunoaşterii savantul îl transformă în obiect idealizat, îl structurează prin intermediul noţiunilor ( de ex: gaz ideal, punct, dreaptă etc.)

Obiectul şi subiectul cunoaşterii sunt noţiuni relative. O parte din obiecte pot deveni parte al subiectului cercetător (de ex: calculatorul, diferite instalaţii de laborator, microscopul, telescopul etc.) Tot astfel, subiectul poate deveni obiect al cunoaşterii (de ex. recensământul populaţiei, omul în medicina etc.)

Nivelurile cunoaşterii. În filosofie au fost evidenţiate două niveluri ale cunoaşterii: nivelul senzorial şi nivelul raţional. Cu toate că unii filosofi au considerat că sunt mai multe. Astfel Im. Kant scria în “Critica raţiunii pure” despre trei niveluri ale cunoaşterii: nivelul senzorial, nivelul intelectual şi nivelul raţional.

Nivelul senzorial al cunoaşterii.Cunoaşterea senzorială se realizează în trei forme:

Senzaţie – formă elementară a cunoaşterii, la acest nivel se percep însuşirile lucrurilor şi a fenomenelor, de ex: lumina, cald, acru, dulce, gras, mai pe scurt, culorile, sunetele etc.

Percepţia – senzaţie totalizatoare, conţine în sine mai multe senzaţii (roşu, dulce, rotund, mălăieţ – măr, ca totalizare).

Reprezentare – senzaţie, percepţia care se reaminteşte sau se reprezintă (îmi reprezint prietenul care intră în clădire pe un cal).

Cunoaşterea începe de la senzaţii, de la datele organelor senzoriale, de la ceea ce vedem, auzim, pipăim, mirosim, gustăm. Şi nu poate fi în aceasta nici o îndoială. Kant scria: “Fără îndoială, orişice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, adică cunoaşterea începe de la senzaţii.” Omul dispune de cinci organe senzoriale: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul. Nu de puţine ori senzaţiile au fost considerate

3

"poarta" sau "izvorul" cunoaşterii. Rolul lor în existenţa şi mai ales în cunoaşterea umana este atât de mare, încât unii filosofi, îl avem în vedere pe John Locke (1632-1704), nu s-au sfiit să afirme că "nimic nu exista în intelect fără să fi trecut mai întâi prin simţuri". Aproximativ în aceeaşi perioada, filosoful francez Nicolas Malebranche (1638-1715) afirma că "simţurile ne sunt date pentru a ne conserva corpul". Asemenea idei sunt duse până în contemporaneitate, "în ciuda sofisticării sistemului senzorial, înţelegerea finală a lumii este bazata pe o reproducere perfecta şi exacta a informaţiilor de la senzori" (Feldman). Sintetizând cele spuse, considerăm că importanţa senzaţiilor pentru existenţa şi activitatea umană constă în următoarele:

- senzaţiile informează despre variaţiile care se produc în circumstanţele mediului înconjurător, evident, cu condiţia ca aceste variaţii să fie importante şi să se producă în anumite limite;

- organele senzoriale furnizează creierului informaţiile, pe care acesta le interpretează, le transformă în percepţii, face ca ele să corespundă cu cele stocate déjà;

- sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate în experienţe subiective;- senzaţiile asigură adaptarea organismului la variaţiile mediului înconjurător.

Deci cunoaşterea începe de la senzaţii, dar ce pot eu cunoaşte prin senzaţii? Fiecare ştie că senzaţiile ne leagă nu numai cu lumea înconjurătoare, dar şi cu cea pe care ne-o imaginăm. Cunoaşterea este proces, de aceea este important ca să analizăm senzaţiile la diferite niveluri ale acestui proces. Să presupunem că psihica este un computer. Avem informaţie la intrare, avem prelucrarea informaţiei în calculator şi avem date la ieşire din calculator:

Tab. 1

În privinţa modului de prelucrare a informaţiei de către psihică şi a rezultatelor care se primesc la finele acestei prelucrări au fost expuse mai multe puncte de vedere:

1) Cel mai simplu punct de vedere: realitatea obiectivă se imprimă direct în psihica umană. Senzaţia este amprentă, urmă şi se imprimă ca pe ceară;

2) un punct de vedere puţin mai complicat: senzaţiile sunt reflectări aproximative ale lucrurilor, un fel de „copii”. Cineva ne-a dat să gustăm un product alimentar necunoscut care este dulce. Noi putem presupune că el conţine glucoză;

3) un punct de vedre mai complicat: senzaţiile sunt semne ale lucrurilor, sensul cărora trebuie descifrat.Nu se poate da crezare senzaţiilor pentru că ele amăgesc. De ex: miraj, închipuirile noastre, procesele

de refracţie.Necesitatea decodificării sensului senzaţiei ne spune că noi trebuie să pătrundem în interiorul psihicii,

pentru ca să vedem ceea ce se petrece în psihică. Avem următoarele răspunsuri:

Realitatea obiectivă

Datele iniţiale ale organelor senzoriale

Psihica Datele la ieşire dinpsihică

4

- Locke: senzaţiile sunt preluate de capacitatea intelectului de a le combina, uni şi compara;- Kant: senzaţiile sunt preluate de principiile apriori ale intelectului;- Huserl: senzaţiile sunt preluate de capacităţile umane (amintiri, închipuiri, fantezie) pentru a construi

şiruri de fenomene.Devine clar, ce se petrece cu senzaţiile în interiorul psihicii.

- După Locke: ele se combină, în rezultat apar idei compuse; ele se compară, astfel apar cunoştinţe despre raporturi; în rezultatul abstractizării apare generalul (idei);

- După Kant, senzaţiile sunt ordonate în baza principiilor;- După Husserl, senzaţiile se implică în torentul imaginaţiilor şi se stabileşte eidosul, o senzaţie mai

complexă decât materialul iniţial.La ieşire din psihică avem;

- După Locke – idei;- După Kant – senzaţii ordonate pe baza principiilor;- După Husserl – eidos, adică ideea cu un conţinut bogat senzorial.

Însă ceea ce am primit la ieşire din psihică trebuie să comparăm cu lucrurile din realitatea obiectivă de la care a început cunoaşterea. Datorită cunoaşterii senzoriale am primit.

- După Locke: acele cunoştinţe care se conţineau în senzaţiile iniţiale, dar nu au fost de la început percepute. Senzaţiile ne dau cunoştinţe depline despre lucruri.

- După Kant, cunoştinţele senzoriale nu aparţin pe deplin lucrurilor din exterior, parţial ele aparţin principiilor psihicii, dar cu aceste cunoştinţe se poate opera;

- După Husserl, cunoştinţele obţinute în rezultatul prelucrării lor de psihică permit să interpretăm senzaţiile iniţiale şi să le raportăm la lucruri.

Cunoaşterea raţionalăCunoaşterea raţională se realizează în formă de noţiune, judecată şi raţionament. De la început este

necesar să facem deosebire între numele proprii şi numele comune. Numele propriu este numele unui lucru concret, de ex.: această carte este manual de fizică, Chişinău, Einstein. Numele comune desemnează o clasă de obiecte. De ex.: studenţii grupei C-111, studenţi bugetari, studenţi eminenţi etc. Obiectele din aceste grupe au un semn , însuşire, raport comun. Studenţii grupei C-111 au semnul comun: învaţă în aceeaşi grupă.Problema centrală a cunoaşterii raţionale: ce este noţiunea? Să încercăm să rezolvăm această întrebare prin noţiunea de student. Să întrebăm ce este un student pe un copil de cinci ani, un adolescent de cincisprezece ani, un lucrător de bancă, un profesor.

- Copilul de cinci ani: studenţii sunt nişte băieţi şi fete, care uneori vorbesc şi vorbe urâte;- Adolescentul: studenţii iubesc să petreacă timpul vesel.- Lucrătorul băncii: studenţii sunt cei ce învaţă în colegii şi instituţii superioare de învăţământ;- Profesorul: : studenţii sunt cei ce învaţă în colegii şi instituţii superioare de învăţământ şi se atârnă

responsabil de procesul educaţional.Observăm că răspunsurile diferă. Noţiunea este un gând generalizat care permite să explice esenţa unei clase de obiecte.Judecata este un gând care afirmă sau infirmă ceva. De ex: fraza „structura atomului” nu este o

judecată. Pe când „ atomul are structură” este o judecată. Judecata se exprimă în propoziţii enunţiative.Raţionamentul este o concluzie, făcută din judecăţi, o extragere de cunoştinţe noi din ceva cunoscut

de acuma.Ex.: Metalele conduc curentul electric. Cuprul este metal.

Cuprul conduce curentul electric. Raţionamentul trebuie să nu conţină greşeli, pentru aceasta se utilizează demonstraţia, în procesul căreia se argumentează veridicitatea cunoştinţelor noi. Cele trei forme ale gândirii raţionale alcătuiesc conţinutul intelectului, de care omul se foloseşte în timpul gândirii.

5

Tema 2. Filosofia ştiinţei

2. Filosofia ştiinţei. Ştiinţa - sistem de cunoştinţe. Ştiinţa ca activitate. Obiectul ştiinţei. Adevărul. Problema definirii adevărului. Problema criteriilor adevărului. Problema metodei ştiinţifice1. Ştiinţa - sistem de cunoştinţe.

Ştiinţa este un mod de activitate umană îndreptat spre dobândirea, sistematizarea şi verificarea cunoştinţelor. În activitatea sa cotidiană omul are nevoie de cunoştinţe pentru a rezolva un şir de probleme complicate care stau în calea lui. Ştiinţa a apărut încă în antichitate, astfel sunt cunoscute un şir de nume ale geniilor din ştiinţa antică: Pithagora, Arhimede, Euclid ş.a. Dar ştiinţa contemporană îşi are izvoarele sale în epoca modernă, începând cu sec. al XVI-lea. În epoca modernă ştiinţa devine unul din factorii determinanţi ai dezvoltării societăţii umane. Desigur, că unele ştiinţe au apărut mai târziu, cum ar fi cibernetica, sociologia, psihologia, genetica. Astăzi ştiinţa are o structură destul de ramificată . Ea include ştiinţe filosofice, logico-matematice, naturale, umanitare. Despre cunoştinţele ştiinţifice s-ar putea spune că ele sunt etajele superioare ale cunoştinţelor umane.

Criteriile cunoştinţelor ştiinţifice. Ştiinţa are un şir de caracteristice specifice proprii doar ei. Este necesar de a clarifica care este relaţia ştiinţei cu cunoaşterea cotidiană. Este natural de a considera că ştiinţa apare nemijlocit din experienţă. Desigur ele nu sunt separate genetic, pentru că iniţial ştiinţa a apărut din observaţiile oamenilor asupra anumitor fenomene şi lucruri, dar nu trebuie de considerat că cunoaşterea ştiinţifică este o simplă extrapolare a experienţei. Mai întâi de toate, ştiinţei îi este propriu un fon teoretic, care permite:a) să dea ştiinţei caracter universal;b) să iasă din limitele interesului pur practic.

Cunoştinţele ştiinţifice sunt specializate, pentru ele este necesar limbaj specializat, ele conţin un sistem de obiecte abstracte. Cunoştinţele ştiinţifice corespund anumitor criterii:

- universalitate;- necesitate;- sistematizare;- verificabilitate.

Criteriul universalităţii. Obiect al cunoştinţelor ştiinţifice nu este un fenomen singular, dar ceea ce este comun tuturor lucrurilor, fenomenelor, proceselor unei anumite grupe sau clase fără excepţie, adică generalul, universalul.Criteriul necesităţii. Cunoştinţele ştiinţifice caracterizează nu contingentul din fenomene, dar părţile lor esenţiale, stabile, profunde. În acest sens, cea mai reprezentativă formă de fixare a cunoaşterii ştiinţifice este legea ştiinţifică.Criteriul sistemic. Cunoştinţele ştiinţifice sunt strâns legate între ele. Acestea formează un sistem, numit teorie, în care elementele sunt în anumite raporturi.Criteriul verificabilităţii. Este una din caracteristicile importante ale ştiinţei. Orişice cunoştinţă ştiinţifică pentru a fi recunoscută de comunitatea ştiinţifică trebuie să treacă anumite proceduri de verificare, pentru a fi considerată adevărată şi plauzibilă de a fi utilizată. Criteriile verificabilităţii evoluează. De ex: în matematică erau în modă demonstraţiile neconstructive, în care trebuia demonstrat că obiectul matematic cu însuşirile necesare poate exista; în matematica constructivistă trebuie nu numai demonstrată posibilitatea existenţei obiectului matematic, ci şi construit acest obiect matematic. Dinamica ştiinţei şi forma ei nedesăvârşită. S-ar părea din cele spuse mai sus, că ştiinţa este un fenomen desăvârşit, o structură stabilă. De fapt nu este aşa. Cunoştinţele ştiinţifice sunt nişte structuri destul de mobile, în care mereu se clarifică ceva, se revăd diferite poziţii, chiar sisteme integrale. Cunoştinţele ştiinţifice nu prezintă o structură omogenă. În ele se conţin probleme nerezolvate, probleme care în general se consideră veşnice. (De ex. apariţia vieţii pe pământ.) Se conţin paradoxuri. Există teorii contrar opuse, care luptă între ele. Aceasta înseamnă că conţinutul cunoştinţelor ştiinţifice sunt deschise pentru verificare, pentru schimbări. Deci ştiinţa este un sistem incomplet care este pregătit pentru includerea noilor teorii, noilor cunoştinţe. Unităţi (elemente) ale cunoaşterii ştiinţifice. Elemente ale cunoştinţelor ştiinţifice sunt considerate: legile, principiile, noţiunile, postulatele, ipotezele, regulile, metodele, faptele, teoria ştiinţifică, paradigma (modele de activitate ştiinţifică recunoscute de societatea savanţilor, sisteme de reprezentări primite de societatea ştiinţifică).

6

2. Ştiinţa ca activitate. Ştiinţa nu este doar un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, dar şi o activitate specifică. Ştiinţa în procesul său de activitate creează diferite produse specifice, cele mai evidente fiind cunoştinţele ştiinţifice şi metodele ştiinţifice. Dar în procesul cunoaşterii se produce însăşi subiectul cunoaşterii. La nivel individual subiectul cunoaşterii este specialistul pregătit profesional, posesorul cunoştinţelor şi deprinderilor. Să mai completăm, că subiectul crescut de ştiinţă trebuie să posede calităţi personale deosebite, cum ar fi, criticism, onestitate, scop, libertatea gândirii, capacitatea de a rezolva probleme nestandarde.Dar cel mai important rezultat al activităţii ştiinţifice este că în procesul ei se produce şi reproduce o anumită raportare la lume, şi anume, raportare ştiinţific-cognitivă, ori altfel spus, raţional-teoretică. Ştiinţa creează şi desfăşoară un mod fundamental deosebit de orientare a omului în lume. Această raportare ştiinţifică constă în înţelegerea lumii în mod raţional, în conceperea teoretică a lumii în scheme conceptuale universale, în orientarea către descoperirea relaţiilor cauzale din lume, legilor principale, care stau în fundamental acestei lumi. Activitatea ştiinţifică este un proces destul de bogat şi complicat, dar vom încerca s-o analizăm după următoarele caracteristici:

1. Caracterul social al ştiinţei. Subiectul generalizat al ştiinţei este societatea. Subiectul specializat al activităţii ştiinţifice este comunitatea ştiinţifică, care are cel puţin trei niveluri: savantul, grupa de savanţi, comunitatea ştiinţifică în general. Dar comunitatea ştiinţifică este doar o parte mică a societăţii. De aceea experienţa ştiinţifică se adânceşte cu rădăcinile sale în activitatea societăţii în general, în mediul socio-cultural. Caracterul social al ştiinţei se reflectă şi în procesul comunicării ştiinţifice: în schimbul informativ între savanţi, în procesele de comunicare dintre savanţi şi alte pături sociale.2. Caracterul finalist. Aceasta înseamnă că cercetarea ştiinţifică nu este un proces haotic. Cercetarea ştiinţifică este direcţionată spre un scop, spre rezolvarea sarcinilor care stau în faţa ei. Sigur, că în cercetare sunt şi momente spontane, dar nu ele sunt dominante. Acest principiu poate fi numit principiul activismului raţiunii. Im. Kant spunea, că raţiunea ştiinţifică trebuie să impună natura să răspundă la întrebările ei, dar nu să se târâie din urma ei. Activitatea ştiinţifică este iniţiativă teoretică, este o alegere activă a celor mai bune explicaţii, este lansarea ipotezelor, care trebuie să anticipeze prin explicaţiile sale cumulul de fapte empirice.3. Caracterul metodic. În ştiinţă este important nu doar de găsit rezolvarea problemei, dar trebuie rezolvarea asigurată metodic. La începuturile epocii moderne această exigenţă a formulat-o clar R. Descartes: pentru ştiinţă este esenţial nu o rezolvare întâmplătoare a problemei, dar cea mai bună rezolvare bazată pe metodă corectă. După părerea lui în ştiinţă rolul hotărâtor îl joacă nu capacităţile geniale ale unui singuratic, ci metoda corectă. R. Decartes desigur a absolutizat importanţa metodei în cercetare, dar cunoaşterea ştiinţifică include în sine organic metoda ştiinţifică. Cu alte cuvinte, în ştiinţă metoda nu este mai puţin importantă decât conţinutul cunoştinţelor.4. Caracterul autocorecţional. O însuşire esenţială a cunoaşterii ştiinţifice este aceea că ea este orientată nu doar spre cunoaşterea lumii exterioare, dar într-un anumit mod şi asupra sa: ea îşi perfecţionează raţionalitatea sa proprie. Este o astfel de activitate prin care ştiinţa îşi perfecţionează eficienţa sa de cunoaştere.. Cercetarea ştiinţifică se corectează pe sine însăşi şi îşi corectează greşelile sale, se autoperfecţionează.5. Caracter progresiv. Cunoaşterea ştiinţifică nu se opreşte la realizările curente. De la structurile ştiinţifice prezente, de la nivelul realizat al cunoştinţelor se mişcă mai departe spre ceea ce este necunoscut. Activitatea ştiinţifică este orientată către creşterea cunoştinţelor, novaţii, descoperiri. În secolul al XX-lea K. Popper a formulat criteriul de bază al ştiinţei: creşterea continuă a cunoştinţelor.6. Caracterul creativ. Nimic nu este mai străin ştiinţei decât dogmatismul. Activitatea ştiinţifică este creativitatea cunoaşterii.

Scopul ştiinţei. Problema scopului ştiinţei nu este atât de simplă. Între savanţi mereu au loc discuţii pe această temă. La prima vedere s-ar părea că scopul poate fi redus la ceva concret. Însă ştiinţa urmăreşte o serie de scopuri care cu timpul se schimbă. Plus la aceasta, sub noţiunea de ştiinţă trebuie să înţelegem o familie de ştiinţe concrete, scopurile cărora pot foarte mult să se deosebească.Vom încerca foarte atent să divizăm scopurile ştiinţei în externe (aplicative) şi interne (teoretice). Scopul aplicativ este mai evident şi este foarte important. Scopul aplicativ este determinat de necesităţile curente ale societăţii (utilizarea noilor izvoare de energie, lupta cu bolile etc.). Dar ştiinţa rezolvă nu numai probleme propuse din afară, ci are de rezolvat probleme interioare, pur ştiinţifice, create de ea însăşi. Acesta este un

7

moment foarte important, pentru că viaţa interioară a ştiinţei este destul de autonomă. Ştiinţa trece de la o problemă rezolvată la alta. Intelectul cunoscător este liber, şi asta se vede clar în ştiinţa fundamentală. Pentru a răspunde la întrebarea ce scopuri pune ştiinţa fundamentală trebuie să ne reamintim de scopurile ştiinţei antice. Aceasta era lipsită de interesul practic, orientat la beneficiul momentan, şi cu aceasta se mândrea. Savanţii considerau că activitatea lor ştiinţifică se deosebeşte de activitatea unui meseriaş. În antichitate exista deosebire între astfel de fenomene ca „episteme” şi „techne”. Episteme era sfera cunoaşterii pure, techne era meserie; aici accentul era pus pe utilizarea practică a cunoştinţelor. Pe când teoreticianul îşi direcţiona cunoaşterea spre descoperirea celor mai fundamentale legi ale universului, spre înţelegerea începuturilor existenţei. Cunoaşterea legilor fundamentale ale Universului în sens contemplativ nu punea direct scopuri pragmatice, cunoaşterea teoretică este scop pentru sine însăşi. Nu e secret că în societatea contemporană acest spirit teoretic deseori este spulberat. În societatea orientată spre un efect practic rapid, spre consumul în masă, oamenii privesc ştiinţa ca pe un mijloc de îmbunătăţire a nivelului material al societăţii. Astfel se ignoră esenţa interioară a activităţii ştiinţifice şi ştiinţa poate fi transformată într-un mijloc care reacţionează la problemele momentane şi haotice. Însă după natura sa ştiinţa rămâne orientată metafizic şi contemplativ.Obiectul ştiinţei. Spre ce este îndreptată cunoaşterea ştiinţifică? Cel mai simplu răspuns care se cere este: realitatea. Cercetarea ştiinţifică este direcţionată spre un şir variat de obiecte, fenomene, procese ale realităţii obiective. Multe dintre aceste obiecte sunt întâlnite în experienţa cotidiană, de ex. planetele, mineralele, substanţele etc. Proprietăţile acestor obiecte le studiază biologia, mineralogia etc. Însă ştiinţa este preocupată şi de astfel de obiecte, care nu se întâlnesc în experienţa cotidiană, dar sunt produse ale cercetării ştiinţifice însăşi, descoperite sau create de ea. De ex. aşa sunt obiectele microlumii, procesele trecutului îndepărtat, structuri matematice abstracte. Limbajul utilizat de ştiinţă adesea este foarte departe de limba cotidiană.Pierderea relaţiei cu perceptibilul, înţelegerii naturii obiectelor cercetării ştiinţifice, a devenit cauza unor discuţii aprinse la sf. sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Acestea s-au evidenţiat în controverse serioase dintre savanţi care au accentuat problema separării ştiinţei de experienţă. Discuţia este actuală şi astăzi. Într-adevăr, în rezultatul complicării cercetărilor ştiinţifice ştiinţa se închide în sine, legătura sa cu alte activităţi umane devine dificilă. Pentru a înţelege ce se petrece în ştiinţă nu poţi fi străin ei, trebuie să te afli în interiorul ştiinţei. Mai mult ca atâta, trebuie să ai o educaţie ştiinţifică serioasă. Şi nici aceasta nu garantează o interpretare univocă a cunoştinţelor ştiinţifice, pentru că conţinutul ei, îndepărtat de perceperea senzorială nu presupune aceeaşi interpretare pentru diferiţi participanţi la cunoaşterea ştiinţifică. De aici, apare şi problema interpretării cunoştinţelor ştiinţifice, nu numai pentru neprofesionişti, dar chiar şi pentru savanţi.Obiectul teoriei ştiinţifice, adică ceea despre ce discută ştiinţa, se numeşte referent. Problema referentului ştiinţific este problema căutării realităţii. Despre care realitate vorbeşte ştiinţa? Ce anume în realitate corespunde obiectelor abstracte complicate ale ştiinţei? Astăzi problema referentului este foarte departe de a fi rezolvată. În filosofia ştiinţei există două curente contrar opuse, privind problema dată: realist şi antirealist. Curentul realist susţine că obiectelor ştiinţei le corespunde ceva real. Antirealismul susţine că relaţia ştiinţei cu realitatea este mult mai complicată, că relaţia teorie ştiinţifică – realitate este nedeterminată, chiar imposibil de cunoscut. Aceste curente au diferite variaţii. Cei mai remarcabili reprezentanţi ai acestor curente sunt: curentul realist – H. Putnam, antirealist – M. Dammit.Mijloacele ştiinţei: Ştiinţa formează mijloace speciale de cunoaştere: limbajul, structuri conceptuale, mijloace tehnice (dispozitive, instrumente, instalaţii tehnice).Valoarea ştiinţifică. Ce este idealul cunoaşterii ştiinţifice? Desigur, că este adevărul. Cunoaşterea ştiinţifică este îndreptată spre cunoaşterea, descrierea, înţelegerea parametrilor adevăraţi ai existenţei. Dar problema adevărului este şi ea complicată.Problema adevărului. Cunoaşterea ştiinţifică în procesul cercetării trece testarea la adevăr. Orişice propoziţie are proprietatea de a fi adevărată sau falsă. Teoria ştiinţifică adevărată trebuie să conţină doar propoziţii adevărate. Intuitiv aceasta pare corect şi clar. Dar la încercarea de a stabili ce este adevărul în sine însăşi şi prin ce semne stabilim caracteristicile adevărului, ne întâlnim cu probleme serioase. Problema se complică şi prin aceea că pe parcursul istoriei reprezentările se schimbă. Ceea ce mai ieri era considerat adevărat, astăzi poate fi considerat fals şi aruncat, atunci unde sunt garanţiile că ceea ce este astăzi adevărat, mâine nu va fi aruncat ca fiind fals.Pentru studierea mai adecvată a problemei adevărului trebuie să deosebim două momente: definirea adevărului (ca noţiune) şi criteriile adevărului.

1) Definirea adevărului este răspunsul la întrebarea „ ce este adevărul?”, adică ce înţelegem noi prin proprietatea de „a fi adevărat”.

8

2) Criteriile adevărului - ar fi anumite proceduri (moduri, operaţii) care fiind utilizate ne-ar ajuta să deosebim propoziţiile adevărate de cele false, cunoştinţele adevărate de cele greşite, de iluzii.

Problema definirii adevărului. Există definiţia clasică a adevărului, care a fost formulată în antichitate de Aristotel. După această definiţie cunoştinţe adevărate sunt acelea ce corespund realităţii. Pe baza definiţiei clasice poate fi construită o anumită concepţie a adevărului, care ar dezvolta sistematic această înţelegere, ar deduce din ea anumite consecinţe şi ar propune anumite criterii. Această concepţie mai este numită teoria corespondentă a adevărului. Dar această concepţie nu este bine formulată în calitate de teorie. Aceasta mai degrabă este o abordare generală, în limitele cărei se aranjează un anumit sistem de reprezentări. La începutul epocii moderne R. Descartes a lansat o concepţie a adevărului, care se poate referi la concepţia adevărului corespondent. Din punctul lui de vedere raţiunii umane îi este proprie o anumită sumă de idei evidente şi clare, care în mod adevărat corelează cu realitatea. Această concepţie a fost concretizată de către logicianul polonez A.Tarski.Dar, pe de altă parte, în timpul existenţei acestei concepţii s-au adunat şi anumite dificultăţi. Mulţi dintre savanţii contemporani consideră că din concepţia clasică a adevărului este destul de greu să fie deduse anumite criterii clare a adevărului. Dificultatea se include în însăşi noţiunea de realitate, pentru că cunoştinţele nu sunt aplicate la realitate însăşi. Noi putem compara unele afirmaţii cu altele, primind unele şi îndepărtând altele. Noţiunea de adevăr se naşte într-un context conceptual specific, dar nu prin aplicarea nemijlocită a cunoştinţelor la realitate.Pe baza reprezentării despre adevărul cunoştinţelor ca o caracteristică interioară a cunoştinţelor a fost lansată teoria adevărului coerent. Reieşind din această teorie adevărate sunt acele cunoştinţe care în interiorul contextului teoretic sunt coerente şi pot trece verificare la alte caracteristice: consistenţă, conexiune, valabilitate. În filosofia modernă susţinător al acestei concepţii a fost G. Leibniz, împotriva poziţiei lui R. Descartes. Dacă pentru Descartes ideile direct sunt legate de realitate, atunci pentru Leibniz ideea este adevărată, dacă ea logic nu este contradictorie. Însăşi experienţa noastră, susţine Leibniz, este coerentă, integră; experienţa reprezintă un context interior legat. Formulând înţelegerea sa a adevărului Leibniz spune: „Noi trebuie să considerăm adevăr coerenţa fenomenelor noastre între ele.” El critică criteriul adevărului lui Descartes pentru lipsă de eficienţă, afirmând că el nu lucrează în contextul teoretic real. Şi, întra-adevăr, meritul concepţiei coerente a adevărului constă în aceea că ea este concentrată asupra analizei textului teoretic, compararea propoziţiilor, deci este mai aproape de gândirea ştiinţifică reală cu procedurile ei de argumentare, alegere a ipotezelor, verificare a consistenţei textului. Aceasta înseamnă că adevărul coerent are mai multe posibilităţi de a lansa criterii lucrative ale adevărului, decât concepţia adevărului clasic. Dar trebuie de atras atenţia că adevărul coerent şi adevărul clasic nu sunt contradictorii, se poate spune că ele doar se completează unul pe altul.Dar este şi a treia abordare a adevărului, care le contrazice pe primele două. Această abordare este legată de respingerea şi critica însăşi a noţiunii de adevăr. Această abordare poate fi numită eliminativă. În filosofia contemporană un reprezentant activ al concepţiei eliminative este B. van Fraassen ( cartea „Imaginea ştiinţifică”). El susţine, că scopul ştiinţei, la drept vorbind, nu este atingerea unui adevăr - limită, ci construirea unor teorii adecvate empiricului. În esenţă, unicul la ce putem pretinde în ştiinţă este că materialul teoretic trebuie să fie adecvat experienţei. Din acest punct de vedere, noţiunea adecvat experienţei este mai clară şi mai relevantă pentru înţelegerea proiectului ştiinţific, decât criteriile noţiunii de adevăr tradiţional.Respingerea, exilarea a însăşi noţiunii de adevăr ca valoare cognitivă fundamentală are scopul de a elimina dificultăţile reale care sunt legate de noţiunea de adevăr. Dacă este eliminată noţiunea de adevăr, atunci sunt necesare alte caracteristice, s-ar putea susţine că nu este necesară o teorie adevărată, ci o teorie ştiinţifică acceptabilă. Dispare severitatea problemei adevărului: în cazul dat o teorie astăzi poate fi considerată mai de succes, dar mâine, în alte condiţii, mai acceptabilă va fi o altă teorie. Se elimină severitatea eternei probleme a adevărului, cade noţiunea adevărului etern în general ,ca necorespunzătoare vieţii reale a ştiinţei.Cerinţa de substituire a criteriului adevărului cu criteriul acceptabilităţii se mai bazează şi pe faptul că teoriile ştiinţifice nu pot rămâne produsul unui singur individ, dar trebuie să se verifice de către comunitatea ştiinţifică şi să fie recunoscută de aceasta. Concepţia care înlocuieşte noţiunea de adevăr prin noţiunea de acord intersubiectiv se numeşte convenţionalistă. Este o abordare eliminatorie. Teoria convenţionalistă este destul de atractivă, şi trebuie de spus ,logic structurată satisfăcător. Ea semnificativ simplifică abordarea adevărului teoriei ştiinţifice: tot aşa cum noi nu ne întrebăm dacă legile societăţii sunt cu adevărat legitime, şi în ce fel acestea sunt legate de realitate, dar pur şi simplu le primim şi suntem de acord să le considerăm

9

acceptabile, tot aşa ne vom comporta şi cu teoriile ştiinţifice, pe care comunitatea ştiinţifică le consideră acceptabile, argumentate bine, adecvate empiric etc.Neajunsul acestei concepţii şi a concepţiilor eliminative în general este că acestea nu încearcă să rezolve problema adevărului, dar într-un fel îl evită. Ea ignoră momentul , că teoria ştiinţifică este recunoscută de comunitatea ştiinţifică doar când aceasta corespunde realităţii, în cel mai rău caz, este plauzibilă. Adică teoria este evaluată de comunitate ştiinţifică în termenii adevărului. Aceasta ne întoarce din nou la problema adevărului.Deci întrebarea definirii adevărului rămâne pentru a fi rezolvată.Astfel se evidenţiază trei concepţii ale adevărului:

- concepţia corespondenţei;- concepţia coerenţei;- concepţia eliminativă (teoria convenţionalistă, teoria pragmatică).

1. Reieşind din concepţia corespondenţei adevărate sunt acele enunţuri (şi în legătură cu ele simţuri, gânduri, interpretări) care corespund realităţii. De ex. „Studentul Brumaru Ion este din comuna Abaclia.” Enunţul poate fi adevărat, dacă el corespunde faptului dat, dacă nu corespunde, atunci el este fals. De aici reiese, că adevărul necesită interpretare, pentru a stabili adevărul sau falsitatea unei judecăţi.2. Concepţia coerenţei se stabileşte pentru un şir, un lanţ, un sistem de judecăţi. Şirul de judecăţi trebuie să fie coerent, adică el nu trebuie să conţină contradicţii şi să fie cotinuu.3. Concepţia pragmatică susţine că adevărul judecăţilor trebuie controlat în practică, în facerea, crearea lucrurilor, nelimitându-ne la teorii. Deci criteriu al adevărului este considerată practica.

4. Concepţia convenţionalistă (eliminativă) – adevărul este o noţiune nedeterminată, care produce dificultăţi. Adevăr trebuie înlocuit cu alte noţiuni, cum ar fi acord, convenţie, contract, care după opinia reprezentanţilor acestei poziţii nu produc probleme.

Problema criteriilor adevărului. Care sunt criteriile adevărului? Cu ajutorul căror proceduri noi putem deosebi propoziţiile adevărate de cele false? În realitate în cercetare ştiinţifică se utilizează un set întreg şi destul diferit de criterii, valori. S-ar putea evidenţia patru grupe de criterii care sunt utilizate în cunoaşterea ştiinţifică.

1. Criterii care sunt legate de concepţia coerentă a cunoaşterii. Aceste criterii sunt foarte importante, ele controlează cunoştinţele ştiinţifice din punct de vedere a valabilităţii lor, a concordanţei interioare, a compatibilităţii lor cu contextul teoretic general. Printre acestea poate fi evidenţiat: a) criteriul noncontradicţiei. Acesta are o importanţă deosebită în ştiinţele matematice, pentru că în matematică nu este posibilă verificarea rezultatelor prin datele empirice. b) criteriul coerenţei interioare a propoziţiilor, legătura generală a teoriei . c) sunt utilizate şi criteriile legate de concepţia clasică a adevărului – corespondenţa cu faptele empirice.2. A doua grupă de criterii a adevărului este legată de contextul lărgit al activităţii ştiinţifice. Cunoaşterea ştiinţifică nu este limitată doar de obiectul său concret de studiu, ea este legată şi de alte domenii. În primul rând, ea conţine un plast serios de premise premergătoare cercetării şi este încărcată cu premise metafizice. Acestea alcătuiesc un anumit fon al cercetării ştiinţifice. Cerinţa corespunderii teoriei acestui context lărgit al ştiinţei este unul din criteriile serioase ale cercetării. Ce prezintă acest context? Acesta este un sistem de teze ştiinţifice recunoscute în general. În primul rând, acestea sunt teze ontologice: ideile despre structura materiei, despre esenţele acestei lumi. Ele au o deosebită influenţa asupra viziunii savanţilor, şi au un impact deosebit asupra înţelegerii savanţilor a adevărului. O importanţă deosebită în evaluarea adevărului îl are şi criteriul estetic. Aici pot fi evidenţiate, simţul frumuseţii teoriei, armonia ei, perfecţiunea teoriei, simplitate, bogăţia legăturilor teoriei.3. Grupa criteriilor neteoretice. Sensul acestora este de a ieşi din sfera teoriei şi a verifica rezultatele ei după alte criterii. Aici unul dintre criterii este practica. Acesta înseamnă că eficienţa teoriei se verifică în practică şi acesta este un argument serios pentru adevărul teoriei. Alte criterii de verificare ale unei teorii sunt comoditatea şi simplitatea ei în folosire, aplicabilitatea ei largă.

10

4. Factorii convenţionali. La evaluarea teoriei un rol important îl joacă acordul comunităţii ştiinţifice de a utiliza terminologia, de a alege axiomele, de a utiliza metodele de verificare, de a primi standardele de înţelegere şi explicaţie.

Problema metodei ştiinţifice. După cum am văzut problema adevărului nu are o rezolvare unică, dar aceasta nu înseamnă că noi am putea nega puterea cunoştinţelor ştiinţifice. Chiar dacă noi nu vom utiliza noţiunea de adevăr faţă de cunoştinţele ştiinţifice, tot una noi vom spune că ele sunt sigure, pentru că le utilizăm eficient în practică. Se poate spune, că însăşi structura interioară a cunoştinţelor ştiinţifice prin procedurile şi abordările elaborate de ea duce spre cunoştinţe care dispun de caracteristice necesare, cum nu le-am numi: adevărate, acceptabile, probabile. Cunoaşterea ştiinţifică este asigurată metodologic. De aceea axa şi sensul activităţii ştiinţifice este metoda ştiinţifică, în care sunt prezente mecanismele de autocorectare a cunoaşterii ştiinţifice. Din cele spuse înseamnă că cunoaşterea ştiinţifică poate fi caracterizată mai succint prin metoda care este utilizată. Mai mult ca atât, caracterizarea activităţii ştiinţifice prin metoda sa ar putea slăbi problemele legate de adevăr. Apare posibilitatea de a caracteriza cunoaşterea ştiinţifică nu prin adevăr, ci prin metodă, care conţine criterii ale adevărului şi atunci adevărul ar corela cu metoda. O astfel de ipoteză a lansat C. Piers.Ce reprezintă metoda ştiinţifică? În ce constă esenţa ei? Noi utilăm noţiunea de cercetare ştiinţifică, metode ştiinţifice, dar ce înseamnă cu adevărat să cercetezi cu metode ştiinţifice?Mai întâi de toate să analizăm noţiunile metodologice fundamentale. Ce este metoda? Metoda este o totalitate de reguli (reţete) organizate într-un sistem. Regulile care se includ în componenţa metodei pot avea diferit nivel de exigenţă şi determinare: ele pot determina destul de rigid activitatea de cercetare, dar pot să funcţioneze doar în calitate de principii regulative. În ultimul caz, ele doar direcţionează activitatea. Este necesar să deosebim următoarele noţiuni: abordare, metodă, program şi algoritm. Să vedem care sunt raporturile între metodă, program şi algoritm. Metoda este o noţiune mai largă, programul şi algoritmul mai înguste. Programul este o totalitate de acţiuni univoce; descrierea programului este o totalitate de reguli univoce. Unele programe se pot include în metodă ca cele mai stricte părţi ale ei. Algoritmul este de asemenea un program, dar unul care numaidecât rezolvă problema. Algoritmul este un program garantat. Metoda nu garantează rezolvarea univocă a problemei. Una şi aceeaşi metodă poate fi utilizată la rezolvarea diferitor probleme şi invers una şi aceeaşi problemă poate fi rezolvată cu ajutorul diferitor metode. Abordarea reprezintă o noţiune mai largă decât metoda. Fundamentul abordării sunt anumite teze teoretice, presupuneri, noţiuni. Abordarea devine fundament teoretic pentru reguli metodice concrete. Abordarea este o structură metodologică mai puţin formalizată, se utilizează în domeniile noi, unde nu s-a format metodologia. Abordarea presupune o anumită libertate, ea face posibil şi alte alternative de abordare. Metoda ştiinţifică este un sistem de operaţii şi principii regulative, care dirijează cunoaşterea ştiinţifică şi face posibil dobândirea cunoştinţelor ştiinţifice.Fără doar şi poate metoda ştiinţifică este legată de teorie. Pozitiviştii au încercat să separe metoda de teorie. În perspectiva neopozitivstă metoda ştiinţifică apărea ca o metodă universală independentă care poate fi utilizată la materialul empiric şi produce teoria ştiinţifică. Acum este întărită partea teoretică a activităţii ştiinţifice, se accentuează legătura dintre conţinutul metodei şi conţinutul teoriei, şi că metodele au început în teoria ştiinţifică. Se susţine că metoda ştiinţifică este teoria ştiinţifică în acţiune. Dar şi această teză trebuie acceptată cu anumită atenţie, pentru că sferele metodologiei şi a teoriei se intersectează, dar, totuşi, ele sunt deosebite.

11

Tema 3. Structurile fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice

3. Structurile fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice. Noţiunea. Formarea şi funcţionarea noţiunilor ştiinţifice. Legea ştiinţifică. Definirea legii ştiinţifice. Noţiunea de lege în calitate de anacronism. Clasificarea legilor. Funcţiile legilor. Explicaţia ştiinţifică. Schema deductivă a explicaţiei. Baza şi structura ca fundamente ale caracterizării explicaţieiPrintre acestea vom considera noţiunea ştiinţifică, legea ştiinţifică şi explicarea ştiinţifică.Noţiunea este o formă logică de reprezentare a cunoştinţelor. Din punct de vedere a logicii noţiunea este una din formele gândirii. Nu trebuie identificată noţiunea cu reprezentarea. Reprezentarea (imaginea) esenţial este legată de partea senzorială a conştiinţei. Noţiunea se prezintă verbal şi trebuie să fie înţeleasă de interlocutori.Din punct de vedere a logicii noţiunea este formă a gândirii care descrie un obiect ori o clasă de obiecte prin însuşirile sale esenţiale. Noţiunea are conţinut şi sferă. Conţinutul este partea semnificativă a noţiunii. Dar ce înseamnă să ai o noţiune? Aceasta înseamnă să ai înţelegerea lucrului, să poţi identifica însuşirile lui principale. Sfera noţiunii este clasa de obiecte care este caracterizată de noţiunea dată. De ex: noţiunea plantă conţine în sfera sa toate speciile de plante existente. Asupra noţiunilor în logică se realizează un şir de operaţii: definirea, divizarea, clasificarea etc.Trebuie de observat că schema conţinut - sferă, parvenită din logica tradiţională nu prea este convenabilă pentru noţiunile ştiinţifice, din cauza nivelului înalt de abstractizare a celor din urmă este dificil, sau în general este imposibil de indicat existenţa reală a obiectului, care corespunde unei noţiuni sau altei.Formarea şi funcţionarea noţiunilor ştiinţifice. Noţiunile ştiinţifice adesea sunt preluate din bagajul verbal cotidian, (de ex. în fizică – lucru, forţă, acceleraţie, etc.). Însă în ştiinţă ele capătă un sens specific şi concret. Formarea noţiunilor ştiinţifice nu este un proces arbitrar, dar o activitate dirijată de un scop concret, care presupune formarea unei noţiuni ştiinţifice complete. Formarea noţiunilor este un proces destul de complicat şi se realizează printr-un şir de operaţii: abstractizare, idealizare, generalizare inductivă, lansarea ipotezelor etc. Ştiinţă tinde de a forma astfel de noţiuni care ar fi nu doar o sinteză neordonată de semne, dar ar fi un sistem logic, unitate conceptuală. E. Cassirer a demonstrat că formarea noţiunilor ştiinţifice nu se face prin simpla respingere a semnelor neesenţiale, dar se bazează pe un scop intelectual. Noţiunea ştiinţifică conţine în sine un principiu productiv, proiect logic, un raport genetic care aduce la unificarea sistemică a unei clase de obiecte.În ştiinţele naturii formarea noţiunilor se supune principiului esenţial al operaţionalizării. Operaţionalizarea noţiunii constă în clarificarea şi concretizarea a ceea cum se poate opera cu noţiunea dată, sau cu entitatea care este presupusă de această noţiune: verificarea existenţei ei, măsurarea şi determinarea nivelelor şi gradaţiilor ei, clarificarea raporturilor ei cu alte esenţe.Formarea noţiunilor ştiinţifice nu poate fi privit ca o sistematizare, fixare a ceea ce este cunoscut de acum. Adesea noţiunile sunt folosite ca un instrument pentru cercetare. În acest caz noţiunile sunt utilizate ca denumiri de esenţe ipotetice, iar întrebarea despre existenţa acestor esenţe devine sarcină pentru cercetare. Existenţa unor entităţi ipotetice în anumite cazuri este demonstrată. De ex: pozitron, neutrino. Altele sunt excluse, de ex: flogiston.În afară de aceasta, noţiunile nu numaidecât apar în uzanţă ştiinţifică în forma lor finală. Istoria ştiinţei arată că acestea pot fi concretizate şi activitatea dată este un scop al ştiinţei. Pentru termenii ştiinţifici nu întotdeauna este posibilă o determinare perfectă.

Legea ştiinţifică. Legea ştiinţifică este un element important al cunoştinţelor ştiinţifice. Legea ştiinţifică reprezintă cunoştinţele într-o formă maximă concentrată. Dar nu se poate reduce cunoaşterea ştiinţifică doar la descoperirea legilor, sunt şi alte forme ale cunoaşterii ştiinţifice, în care cunoştinţele ştiinţifice se produc şi se fixează , de ex. clasificarea, descrierea etc. Şi, totuşi, legea ştiinţifică este considerată una din cele mai tari forme ale cunoaşterii. Legea este parte integrală a teoriei ştiinţifice, de aceea formularea legii se face în limbajul teoriei date şi se bazează pe postulatele ei. De ex. legea conservării energiei în mecanică are următoarea formă : E = T + V = const, unde: „E” este energia mecanică totală, “T” este energia cinetică, iar “V” este energia potenţială. Însă aceeaşi lege în termodinamică are altă formă: ΔU = U2 – U1. Variația energiei interne a unui sistem termodinamic, la trecerea lui dintr-o stare inițială dată, într-o stare finală dată, nu depinde de stările intermediare prin care trece sistemul, ci numai de stările inițială și finală.

12

Legea nu poate fi folosită în practică nemijlocit, fără contextul teoretic, adesea sunt necesare aplicaţii, teorii intermediare. Deci legea nu este un product gata pentru utilizare.

Definirea legii ştiinţifice. Legea ştiinţifică este o afirmaţie, care are caracter universal şi descrie în mod concentrat aspectele esenţiale ale sferei cercetate. Legea ştiinţifică ca formă a cunoaşterii ştiinţifice poate fi caracterizată din două puncte de vedere:

1) din punct de vedere obiectiv, ontologic. Aici trebuie de explicat care elemente sau segmente ale realităţii ea explică;2) din punct de vedere operaţional-metodologic. Aici este necesar de explicat în ce mod savanţii ajung la definirea unei legi.

Să explicăm aceste domenii.Din punct de vedere ontologic (din punct de vedere al referentului) legea este considerată un raport, o legătură stabilă, esenţială, necesară şi universală între fenomene. Stabilitatea raportului între fenomene înseamnă că ele se repetă, sunt întotdeauna acelaşi. Esenţial este considerat raportul sau legătura care determină structura, funcţiile fenomenului. Legătură necesară, înseamnă că raportul cauză - efect nu este întâmplător. Universalitatea legăturii, înseamnă că referentul teoriei care include legea nu este un obiect singular, ci o clasă de obiecte. Universalitatea legilor este o proprietate a legii destul de complexă, pentru că însăţi legile sunt diferite; generale şi mai puţin generale. De aceea putem vorbi despre universalitatea în trei sensuri: 1) universalitatea care ţine de însăşi caracterul noţiunilor care formează legea; 2) al doilea tip, universalitatea ţine de caracterul spaţio-temporal. Afirmaţia este universală, dacă ea este luată în afara caracteristicilor spaţio-temporale. De ex: legile geologiei au caracter regional, local, pentru că ţin de timp, spaţiu; 3) al treilea tip este considerată universalitatea logică care este descrisă prin cuantorii generalităţii şi a existenţii. (Cuantorul universalităţii – A – pentru toate obiectele de tipul A are loc…; cuantorul existenţei E – există un obiect de tipul A pentru care are loc… ). Legile universale utilizează cuantorul universalităţii, iar legile mai puţin universale utilizează cuantorul existenţei.Universalul tot timpul depăşeşte actualul, ceea ce este de faţă, acum. El se propune pentru viitor, pentru ceea ce va fi, el descrie şi ceea ce poate fi în potenţă. K. Popper atrage atenţia că legea universală caracterizează şi caracterul potenţial al realităţii.Din punct de vedere operaţional-metodologic legea poate fi privită ca o ipoteză confirmată. Într-adevăr la recunoaşterea unei legi se ajunge prin lansarea unei ipoteze care are caracter universal şi are capacitatea de a explica un şir întreg de fenomene. Prin verificarea ei de către comunitatea ştiinţifică ea este recunoscută în calitate de lege. Dar, trebuie de subliniat, că proprietatea legii de a fi numită universală întâlneşte un şir de deficienţe, pentru că universalitatea presupune că legea va fi utilizată pentru o clasă infinită de obiecte. Însă ipoteza se confirmă pe un număr finit de obiecte cercetate. Cum se face trecerea de la un număr finit de obiecte la o clasă infinită? Aceasta este o problemă serioasă în ştiinţă. Suntem noi în drept să spunem, că toate corpurile la încălzire se dilată? O deosebită contribuţie în acest plan au avut D. Hume şi Im. Kant. Astfel D. Hume a arătat că de la observarea legăturii unor fenomene singulare, noi nu putem face o concluzie logică corectă despre legătura necesară a acestor fenomene. Aceasta înseamnă că la formularea afirmaţiilor universale noi facem ceva mai mult, decât descrierea regularităţii observate şi acest adaos nu este dedus logic din rândul datelor empirice. Deci, de aici reiese, că noi nu avem fundamente logice puternice pentru a trece de la observările individuale la postularea legăturilor necesare între ele.Kant merge mai departe în negarea acestor legături. El demonstrează, că intelectul uman întotdeauna când lansează anumite postulate universale sau legi singur impune naturii anumite legi, ca un legiuitor, adică de fiecare dată ocupă o poziţie activă faţă de datele empirice. Noi nu înregistrăm pur şi simplu legitatea care se întrevede din datele empirice, cu toate că uneori se pare că savantul enumără datele, le calculează şi le generalizează. În general savantul face concluzii mult mai largi, care în principiu întrec posibilităţile lui de a le controla şi care includ un şir de presupuneri despre stabilitatea naturii. Această afirmaţie a priori anticipează şirul infinit de cazuri, pe care dinainte este clar că nu-l poţi integral cerceta.Noţiunea de lege în calitate de anacronism. Unii dintre filosofii ştiinţei presupun că însăşi noţiunea de lege s-a învechit, căci aceasta ar fi fost lansată de metafizica sec. XVII-XVIII, când prin lege se înţelegea ceva absolut, necondiţionat, propriu naturii cu necesitate logică. Astfel B. van Fraassen ( în cartea”Legile şi simetria” - 1989) şi N. Cartrwright (în cartea “Cum induc în eroare legile fizicii”) susţin că ştiinţa contemporană numai înţelege legile ca ceva absolut, necesare. Legile sunt mai degrabă nişte construcţii teoretice, care ajută să rezolvăm anumite probleme.Clasificarea legilor. Ea poate fi realizată pe diferite criterii. De ex: legi biologice, fizice etc. Există divizări care duc spre rădăcinile pozitiviste. În formă simplă este expusă de R. Karnap. Acestea sunt legi empirice

13

( care explică obiectele observabile) şi legi teoretice (care includ în sine obiecte abstracte.) Al treilea tip de clasificare reiese din tipul de determinism pe care se bazează cercetarea: legi deterministe (dinamice) şi legi statistice (probabilistice). Primele caracterizează fenomenele direct, numai printr-o legătură unică. Legile statistice caracterizează fenomenele probabilistic.Funcţiile legilor. Funcţiile cele mai importante sunt: explicaţia şi predicţia. Orişice lege explică natura tuturor fenomenelor care sunt incluse în clasa dată de fenomene. Însă legea explică nu numai fenomenele cunoscute, dar şi acele care vor fi descoperite în viitor. Aceasta este funcţia predictivă a legii. În afară de aceasta legea universală unifică şi sistematizează sfere largi de cunoştinţe. Legea se include în corpul anumitor teorii, de acea funcţiile legii sunt incluse în teorii.Explicaţia ştiinţifică. Ce înseamnă a explica. Se vede, că după explicaţie, ar trebui să înţelegem esenţa unui lucru mai bine decât până la explicaţie. Explicaţia trebuie să dea o înţelegere mai profundă a lucrurilor. Explicaţia ştiinţifică a unui oarecare fenomen înseamnă interpretarea acestui fenomen în cadrul contextului ştiinţific, pentru aceasta se utilizează cunoştinţele ştiinţifice existente şi tipurile de raţionare permise de ştiinţă.În ştiinţă se utilizează mai multe tipuri de explicaţii. Sunt mai multe încercări de a clasifica modurile de explicaţie ştiinţifică. În filosofia ştiinţei, drept model de clasificare a explicaţiilor ştiinţifice se ia concepţia lui C. Hempel.Schema deductivă a explicaţiei. După Hempel, atât în ştiinţele naturii, cât şi în ştiinţele umanitare se utilizează explicaţia prin intermediul unei legi universale. A explica ştiinţific un fenomen , după el, înseamnă a-l pune sub o lege generală, caz particular al cărei este. După părerea lui Hempel explicaţia după structura ei logică reprezintă un raţionament deductiv, de la general spre particular. De aceea schema generală a explicaţiei lui Hempel a primit denumirea deductiv-nomologică (grec. nomos - lege). Mai târziu Hempel a recunoscut şi explicaţia inductivă, care face concluzii probabiliste. De aceea schema lui Hempel, care mai târziu este numită schema lui Hempel-Oppenheim, include două tipuri de explicaţii: deductivă-nomologică şi inductivă-probabilistică. Această schemă are două neajunsuri:

1) modelul explicaţiei deductiv-nomologice, care era considerat principal, totuşi este limitat. El nu este principal în ştiinţele umanitare, dar şi în ştiinţele naturii se folosesc şi alte tipuri de explicaţie;2) pentru a folosi modelul deductiv-nomologic este nevoie de creat un şir de teorii intermediare pentru explicarea fenomenelor. Deci această explicaţie nu este pur şi simplu o concluzie logică.

Concepţia explicaţiei a fost lărgită de filosoful american Ernest Nagel în lucrarea „Structura ştiinţei”. El consideră că în afara legilor mai sunt şi alte fundamente pentru explicaţie (probabilistice, funcţionale etc.).Baza şi structura ca fundamente ale caracterizării explicaţiei. Pentru a rezolva problema modelelor explicaţiei trebuie să deosebim două fundamente logice: 1) baza, la care se apelează în procesul explicaţiei (legea, cauza etc.) şi 2) structura ( structura logică a explicaţiei însăşi).Baza explicaţiei. În calitate de fundament al explicaţiei pot servi următoarele:

1) legea ( despre ea s-a scris mai sus);2) cauza. În acest caz explicaţia se reduce la găsirea şi descoperirea pricinii (sau setului de pricini) care au produs fenomenul dat. Cauza poate fi atât dinamică, cât şi probabilistică, tendinţă, descoperită prin metode statistice. Principale categorii a fundamentului cauzal sunt: relevanţă statistică, procese cauzale, interacţiuni cauzale.3) structura. Sarcina acestei explicaţii constă în aflarea structurii obiectului, care condiţionează însuşirile sau comportarea sistemului;4) funcţia. Explicaţia constă în descrierea funcţiilor, pe care le îndeplineşte obiectul în sistemul său. Explicaţia dată poate fi utilizată atunci, când obiectul este parte componentă a unui sistem. De ex. un institut social în structura societăţii;5) apariţia şi specificul dezvoltării. Este vorba despre explicarea şi înţelegerea genezei şi istoriei fenomenului, evenimentelor din trecut care au putut influenţa obiectul. Această explicaţie se mai numeşte genetică şi se utilizează des în medicină.

Structura logică a explicaţiei. Teoria lui Hempel este destul de limitată, există mai multe tipuri de explicaţii, în afara celei nomologice. De aceea să vorbim despre o structură unică de explicaţie este dificil. În afara modelului deductiv, care mai des se utilizează în ştiinţele naturii, se mai folosesc şi explicaţii inductive, probabilistice, explicaţii cu ajutorul modelelor, în care se utilizează analogia.

14

În ştiinţele umanitare des se utilizează forma narativă a explicaţiei, de fapt, uneori o întâlnim şi în ştiinţele naturii., care utilizează metafore, trimiteri la anumite texte, autorităţi etc.Standarde ale înţelegerii. Standardele înţelegerii se schimbă de la o epocă la alta. Ceea ce cândva era considerat explicat, în altă epocă poate apărea ca neexplicat. Problema dată a fost evidenţiată de S. Tulmin. Într-adevăr în rândul savanţilor există anumite standarde, anumite puncte de vedere, ce poate fi considerat explicat, sau ce nu este încă explicat. Însă şi aceste reprezentări se schimbă cu timpul, de acea unele lucruri apar din nou în atenţia savanţilor. Schimbarea punctelor de vedere asupra celor cunoscute ţin mai mult de intuiţia savanţilor. În legătură cui aceasta K. Popper a introdus noţiunea de profunzime a explicaţiei. În timpul explicaţiei, după Popper, savantul trebuie să arate nu numai proprietăţile explicate, dar şi cele, car vor fi explicate mai târziu.Factori pragmatici în structura explicaţiei. În domeniul analizei explicaţiei o contribuţie deosebită a avut B. van Fraassen. El susţine că explicaţia trebuie să furnizeze informaţie, care este necesară cazului dat, dar nu alternativelor lui. Informaţia trebuie să evidenţieze cazul dat printre alte posibile variante, adică să explice de ce are loc anume acest fenomen şi nu altul.Predicţia ştiinţifică. De explicaţia ştiinţifică este legată şi predicţia ştiinţifică. În modelul explicativ a lui Hempel predicţia este aceeaşi procedură ca şi explicaţia. Deosebirea constă doar în aceea, că concluzia logică trasă din afirmaţiile explicaţiei descrie doar cunoştinţele actuale, iar în predicţie este descris ceea ce poate fi. De fapt ele sunt apropiate, dar predicţia are specificul său. Înainte de toate, predicţia este o afirmaţie mai puternică. Predicţia se bazează pe cunoştinţe complete despre situaţie, faptele care ţin de ea, legile naturii.

15

Tema 4. Arsenalul metodologic al ştiinţei.Nivelurile cunoaşterii ştiinţifice. Nivelul empiric şi teoretic al cunoaşterii. Metodele cunoaşterii ştiinţifice

4. Arsenalul metodologic al ştiinţei. Metodele cunoaşterii ştiinţifice. Metodele universale. Metodele general-ştiinţifice. Metodele particular-ştiinţifice. Metodele speciale.Analizând metodele ştiinţifice, noi intrăm în posesia arsenalului metodologic al ştiinţei, adică cercetăm cum acţionează ştiinţa într-o situaţie sau alta. În general arsenalul metodologic al ştiinţei este foarte bogat şi diferit. Structura lui poate fi reprezentată în formă de substraturi. Această structură poate fi descrisă prin prezentarea metodelor după nivelul lor de generalitate. Astfel metodele pot fi separate în patru substraturi:

1) universale;2) general-ştiinţifice;3) particular-ştiinţifice;4) metodici speciale.

Să caracterizăm aceste substraturi ale cunoaşterii ştiinţifice.Metodele universale se utilizează în procesul cunoaşterii în general, ele caracterizează gândirea raţională ca atare. Sfera lor de utilizarea este dincolo de limitele ştiinţei. Ele sunt caracteristice şi pentru cunoaşterea filosofică, dar sunt incluse şi în cunoaşterea obişnuită, şi cunoaşterea artistică. Acestea sunt următoarele:

1) operaţiile logice, sau metodele logice ale cunoaşterii (definiţia, raţionamentul etc.);2) dispoziţii şi norme cu caracter filosofic, fundamentate pe anumite teze filosofice.

Ne vom opri la tezele sau principiile filosofice. Pentru a te preocupa de cercetare ştiinţifică, mai întâi de toate, trebuie să fii încrezut că ştiinţa are un sens. Această încredere este o teză fundamentală a preocupărilor ştiinţifice. Aparent această teză pare firească, dar trebuie cunoscut că nu în toate societăţile şi timpurile se credea în superioritatea cunoaşterii ştiinţifice. Aşadar, enumăram câteva poziţii general-filosofice pe care se sprijină cercetarea ştiinţifică:

1) natura se supune legilor raţionale;2) aceste legi pot fi cunoscute de om;3) legile naturii sunt omogene şi aceleaşi în tot Universul;4) legile naturii sunt destul de simple;5) în lume totul are cauză.

Dacă noi am considera că lumea este haotică, iraţională, atunci ştiinţa nici n-ar fi apărut. Din tezele general-filosofice reiese regulativele metodologice, legate nemijlocit de ele. De exemplu:

1) încercaţi să explicaţi toate fenomenele lumii, căutaţi legile naturale (ştiinţa faţă de orişice fenomen misterios lansează o presupunere, caută o explicaţie cel puţin aproximativă);2) căutaţi cele mai simple explicaţii, folosiţi minimum presupuneri (principiul lui Occamus);3) obţine exactitatea maximală (cea mai mare exactitate este obţinută în fizică cu aparatul ei matematic);4) expuneţi-vă poziţiile argumentat; faceţi-le deschise pentru critică (ştiinţa nu se bazează pe cunoaştere secretă, ea este deschisă pentru toţi).

Acest nivel general raţional formează fonul pe care se bazează cercetarea ştiinţifică. Să nu se uite, că poziţiile filosofice au fost puse de filosofii antici greci. Metodele general-ştiinţifice spre deosebire de cele universale sunt mai concrete şi prescriu savantului un sistem de acţiuni determinate. Acestea sunt specifice anume procesului cunoaşterii şi sunt utilizate în diferite ştiinţe. Ele au importanţă general-ştiinţifică: experimentul, modelarea, metoda sistemică etc. Metodele general-ştiinţifice pot fi divizate în două sfere: empirică şi teoretică în dependenţă de disponibilitatea obiectului de cercetare. Metodele empirice se utilizează în regim interactiv cu obiectul cercetat. Metodele empirice de bază sunt: observarea, experimentul, modelarea. Metodele teoretice introduc teoria în materialul empiric. În sfera metodelor teoretice se includ următoarele metode: abstractizarea, idealizarea, formalizarea etc.Metodele particular-ştiinţifice sunt specifice anumitor ştiinţe ori grupe de ştiinţe. De exemplu, în sociologie se folosesc interviurile, anchetarea etc., în psihologie – experimentul psihologic, testarea, în fizica cuantică – metodele de accelerare a particulelor elementare.

16

Metodele speciale sunt elemente ale cercetării de un nivel şi mai particular. Ele se utilizează pentru rezolvarea unor probleme concrete în sfere înguste (de exemplu: metodicele de formare ale unor bacterii în biologie, metodele analizei structurale în chimie etc.)

Regulativele metodologice. Idealurile şi normele cunoaşterii ştiinţifice

În dependenţă de nivelul de specializare a metodelor utilizate arsenalul metodologic al ştiinţei conţine cât metodici concrete, atât şi principii regulatorii. Principiile regulatorii se bazează pe norme şi idealuri ale cercetării ştiinţifice. Componenta regulatorie a procesului cunoaşterii include:

1) norme şi idealuri ale explicaţiei şi descrierii;2) norme şi idealuri ale argumentării şi valabilităţii cunoştinţelor ştiinţifice;3) norme şi idealuri de construire şi organizare a cunoştinţelor ştiinţifice.

17

Nivelurile cunoaşterii ştiinţifice. Nivelul empiric şi teoretic al cunoaşterii. Metodele cunoaşterii ştiinţifice

5. Nivelurile cunoaşterii ştiinţifice. Nivelul empiric şi teoretic al cunoaşteriiCunoaşterea ştiinţifică se fundamentează pe faptele stabilite, cărora li se oferă o explicare teoretică. De aceea s-ar părea natural să se considere existente sfera faptelor stabilite cu siguranţă şi sfera construcţiilor teoretice, care explică faptele. Aceste sfere stabilesc două niveluri ale cunoaşterii: nivelul empiric şi nivelul teoretic.Nivelului empiric este totalitatea cunoştinţelor acumulate în procesul cercetării nemijlocite a realităţii, adică materialul empiric, care devine fundament pentru teoretizările de mai departe.Nivelul teoretic este sfera diferitor ipoteze, generalizări, teorii, care se construiesc de asupra fundamentului, adică de asupra faptelor şi este o explicaţie al acestora.

18

Cunoaşterea empirică

6. Cunoaşterea empirică .Descrierea, compararea, măsurarea. Obiectivitatea măsurării. Scopul măsurării. Măsurarea ca scop al experimentului. Principiul relativităţii mijloacelor de observare şi măsurare

Descrierea, compararea, măsurareaDescrierea, compararea, măsurarea sunt proceduri de cercetare, care intră în componenţa metodelor empirice şi care sunt variante de culegere a informaţiei iniţiale despre obiectul cercetat. Informaţia iniţială trebuie să fie exprimată într-un limbaj special. În dependenţă de structura logico - conceptuală a limbajului se poate vorbi despre diferite moduri de noţiuni şi termeni. R. Karnap separă noţiunile în trei categorii: clasificatoare, comparative şi cantitative. Pornind de la modul de utilizare a termenilor noi putem evidenţia descrierea, compararea, măsurarea.Descrierea este acumularea şi prezentarea datelor în termeni calitativi. Obişnuit descrierea se bazează pe propoziţii enunţiative, care utilizează limbajul natural. La acest nivel se descrie fenomenul şi calităţile lui (de exemplu, atunci când se descrie lichidul, care nu are miros, se depune pe vas etc.) Dar tot la acest nivel se poate face de acum clasificarea, fenomenul se raportează la anumită clasă de obiecte. Astfel se fac descrierile taxonometrice în zoologie, botanică, microbiologie. Descrierea se folosea în ştiinţa europeană până în secolul al XYIII-lea. Astăzi descrierea este limitată în ştiinţele care utilizează limbajul matematic. Dar în anumite domenii şi astăzi descrierea joacă un rol important: botanică, zoologie, geografie, geologie, istorie, etnografie, sociologie etc.În procedurile descriptive un rol important îl au standardele corectitudinii şi unicitatea descrierii, pentru ca datele experimentale să aibă pentru toţi cercetătorii aceeaşi semnificaţie. Trebuie să se utilizeze noţiuni comune în lumea savanţilor.Comparaţia. În procesul comparării datele se prezintă în termeni comparativi. Aceasta înseamnă că semnul care este numit termen comparativ are diferite grade de expresivitate, adică poate să fie atribuit unui obiect în măsură mai mare sau mai mică în raport cu un alt obiect din aceeaşi mulţime. De ex. un obiect poate fi mai rece, mai întunecat, mai roşu decât altul etc. Operaţia comparaţiei din punct de vedere logic este reprezentată prin judecăţi de raport. Este important că operaţia comparaţiei poate fi utilizată şi atunci când nu avem un etalon pentru comparaţie. De ex.: Noi nu ştim cum arată culoarea roşie perfectă, dar putem spune că un obiect este mai roşu decât altul, mai puţin roşu etc. În cazul când vrem să ajungem la un consens este mai bine să folosim judecăţi de relaţie, decât judecăţi atributive. De ex: atunci când nu putem clar vorbi despre adevărul unei teorii este mai bine să spunem că ea se racordează mai bine cu datele decât teoria concurentă. Importanţa termenilor de comparaţie se vede mai bine acolo unde nu este posibil de utilizat aparatul matematic, în ştiinţele umanitare. Aici ne dă posibilitate să realizăm anumite succese. În genere în ultimul timp în aceste ştiinţe se introduce scară de comparaţie. De ex: scara lui Mohs în mineralogie. Ea se utilizează în mineralogie pentru compararea tăriei mineralelor. El a introdus scara de 10 puncte a tăriei mineralelor, fiind luat drept 1 punct tăria talcului şi 10 tăria almazului. Un mineral se consideră mai tare decât altul, dacă lasă urmă pe celălalt. Exemplu de metodă a scalarii pot servi scara lui Thurstone, Likert, Guttman în sociologie.Scările pot fi clasificate după posibilităţile lor informative. De ex. C. Stivens a propus pentru psihologie o clasificare a scărilor de comparaţie, deosebind: scară nominală (reprezintă o clasă de obiecte neordonate); de rang (în care se aranjează obiectele după puterea semnului în creştere sau descreştere); proporţională (care permite nu doar exprimarea relaţiei, mai mult sau mai puţin, dar permite o măsurare mai detaliată a semnelor).Metoda comparativă a jucat un rol important în aşa domenii cum este biologia, anatomia, embriologia, medicina. Cu ajutorul acestei metode se analizează forma şi structura organismelor, evoluţia lor, se organizează materialul cercetat, se lansează ipoteze.

Măsurarea. Măsurarea este o metodă mai perfectă de cercetare, dar numai în acele domenii în care pot fi utilizate metodele matematice. Măsurarea este un mod special de evidenţiere a caracteristicelor cantitative ale obiectelor, însuşirilor şi raporturilor lor. Actul măsurării, care pare simplu, de fapt include o anumită structură logică: 1) obiectul măsurării; 2) metoda de măsurare, care include o anumită scară de măsurare cu o unitate stabilită de măsură, regulile măsurării, aparatele de măsurare; 3) subiectul, sau observatorul măsurării; 4) rezultatele măsurării, care necesită o interpretate în judecăţi de raport cantitativ sunt exprimate matematic.

19

Măsurarea se realizează într-un anumit context teoretic şi metodologic şi de aceea ea include anumite condiţii preliminare teoretice şi metodologice şi deprinderi. În practica ştiinţifică măsurarea nu este una dintre cele mai simple proceduri, pentru efectuarea ei de multe ori trebuiesc pregătite condiţii destul de complicate. În fizica contemporană de exemplu. măsurările sunt deservite de construcţii teoretice destul de complicate despre aparatele de măsurare însăşi.Măsurările se divizează în măsurări directe şi măsurări indirecte. La măsurările directe rezultate se înregistrează din însuşi procesul măsurării. Măsurările indirecte se fac prin măsurarea altor mărimi, dar rezultatul aşteptat se calculează matematic. Multe fenomene nu pot fi supuse direct măsurării, de ex: obiectele din microlume, sau din cosmosul îndepărtat, de aceea se utilizează măsurările indirecte.Obiectivitatea măsurării este una din caracteristicile principale ale procedurii, de aceea trebuie deosebit alte proceduri de aceasta, de ex: aritmetizarea, deci ordonarea obiectelor după o anumită mărime (enumerarea obiectelor sau notarea lor prin sistemul de baluri), scalare. O astfel de ordonare este aranjarea elevilor după notele lor în catalog.Scopul măsurării este să se determine raportul numeric a mărimii cercetate cu o mărime omogenă, primită în calitate de unitate de măsură.Exactitatea măsurării trebuie deosebită de noţiunea obiectivitatea măsurării. Obiectivitatea măsurării este caracteristica sensului măsurării ca caracteristică a procedurii de cunoaştere. Exactitatea măsurării este caracteristică a părţii subiective a procedurii, adică caracteristica posibilităţii noastre de a fixa valoarea mărimii existente. Noţiunea de exactitate este legată de posibilitatea mijloacelor şi instrumentelor de măsurare. Trebuie de atras atenţia că în practica mai veche multe măsurări se făceau la ochi, aproximativ, nu exista un sistem unic de măsurare. La diferite popoare existau diferite unităţi de măsură a volumului, suprafeţei, timpului etc. Lumea a devenit mai exactă din secolul al XVII-lea.Măsurarea ca scop al experimentului. Măsurarea exactă a unei sau altei mărimi poate ea însăşi să aibă însemnătate teoretică. În acest caz, când procedura măsurării devine foarte complicată şi însuşi măsurarea necesită condiţii experimentale se vorbeşte despre un experiment specific de măsurare.Principiul relativităţii mijloacelor de observare şi măsurare. Nu întotdeauna este posibilă perfecţionarea mijloacelor de măsurare până la infinit. Există situaţii când atingerea exactităţii măsurării este limitată obiectiv. Acest fapt a fost descoperit în microfizică, şi este reflectat în renumitul principiu al nedeterminării formulat de V. Heizenberg, după care la mărirea exactităţii măsurării vitezei mişcării particulei elementare se măreşte nedeterminarea coordonatei ei spaţiale şi invers.În genere există anumite limite obiective a procedurii de măsurare. De ex. însăşi mijloacele de măsurare pot introduce anumite schimbări în mediul de măsurare. Mai des aceasta se observă în fizica corpurilor elementare, în biologie, când cercetătorul în timpul investigaţiei introduce anumite destrucţii ireversibile.

Cunoaşterea empirică este îndreptată nemijlocit asupra obiectului cunoaşterii şi se realizează prin intermediul observării şi a experimentului.Orişice cunoaştere începe de la un obiect, o însuşire a obiectelor. În ştiinţă obiectul cercetării primeşte denumirea de „fapt”. O caracteristică fundamentală a faptului este că el se reproduce regulat, inevitabil, când condiţiile corespunzătoare sunt întrunite. Reproductibilitatea îi asigură situaţia că el este obiect de experienţă generală în cunoaştere. Ea face posibil ca observaţiile unui cercetător să fie verificate de ceilalţi.

20

7. Investigarea faptelor: Observaţia. Structura observaţiei. Clasificarea observaţiilorCe este observarea ca metodă de cercetare ştiinţifică?Investigarea faptelor: Observaţia. Observarea faptelor cu care subiectul cunoscător intră în contact direct sau prin intermediul unor aparate constituie prima treaptă a cunoaşterii empirice. Structura observaţiei: subiectul ori observatorul care realizează observarea, obiectul supus observării şi condiţiile în care se realizează observarea (timpul, locul, mijloacele tehnice).Clasificarea observaţiilor. Observaţiile ştiinţifice se deosebesc:

a) după obiectul care este observat: 1) este supus observaţiei însăşi obiectul; 2) sunt supuse observaţiei nu obiectul, dar efectele lui ( de ex. în microlume este observată nu particula dar urmele care le lasă aceasta în urma mişcării, acestea se fixează şi după aceea se interpretează teoretic).b) după mijloacele de cercetare: 1) observare directă, fără mijloace tehnice, cu ajutorul organelor senzoriale; 2) observare instrumentală, aceasta este una din cele mai importante metodă în ştiinţele naturii.c) după acţiunea asupra obiectului: 1) neutră, nu influenţează asupra structurii şi comportării obiectului; 2) transformatoare, se influenţează obiectul şi se petrec anumite schimbări în structura obiectului şi condiţiilor lui de activitate;d) după cantitatea de obiecte observate; 1) se cercetează o clasă întreagă de obiecte; 2) ori la alegere.e) După parametri temporali: 1) de lungă durată; 2) de scurtă durată ori periodic.

21

Experimentul

8. Experimentul. Structura experimentului. Clasificarea experimentelorDin latină – experimentum – testare, încercare, experienţă – experiment, ca metodă ştiinţifică este considerat una din cele mai puternice din arsenalul ştiinţei. Experimentul reprezintă o anumită stare de cercetare a unui obiect în condiţii special create, care permit dirijarea, amestecul cercetătorului, schimbarea procesului, reieşind din sarcinile urmărite, şi reproducerea fenomenului prin reproducerea condiţiilor. Sarcina cercetătorului este de a izola fenomenul cercetat de influenţele neesenţiale, de a evidenţia fenomenul în stare pură.Structura experimentului: subiectul, sau experimentatorul; obiectul care este cercetat; condiţiile în care se petrece experimentul, în care se include locul şi timpul petrecerii experimentului; mijloacele tehnice, care se utilizează şi contextul teoretic în care se petrece experimental.Clasificarea experimentelor: 1) după condiţii: experimente naturale şi experimente artificiale; 2)după scop: de transformare a naturii obiectului, de control, de constatare, de evidenţiere; 3) după cantitatea factorilor: unu sau mai mulţi factori; 4) după nivelul posibilităţilor de control.Să explicăm unele forme ale experimentului:După condiţiile experimentului. Experimentul natural este petrecut în condiţiile lui naturale de existenţă. Acesta este petrecut mai des în ştiinţele biologice, tehnice şi umanitare. Experimentul artificial se petrece în ştiinţele anorganice, evidenţiază posibilităţi mari de înlăturare a factorilor cel influenţează, dar viz-a-viz de el apar probleme de validitate şi de extrapolare a rezultatelor.După scopul experimentului. Experimentul de transformare presupune amestecul experimentatorului pentru schimbarea structurii şi funcţiilor obiectului cercetat, pentru căpătarea unor calităţi noi.Experimentul de control presupune realizarea sarcinii de a face posibil dirijarea obiectului cercetat. Mai sunt numite şi alte experimente. De ex.: experimentul matematic care se petrece prin intermediului calcului matematic şi a calculatorului, care permite să se varieze factorii, pentru a afla efectele fiecăruia din ei. Unul din efectele acestui experiment este că el se realizează cu o mare precizie.Experimentul mental. Se efectuează în cazurile când nu este posibilă realizarea lui în condiţii naturale. Savantul poate să reproducă în gând situaţia experimentului, primind astfel rezultate teoretice importante. (Ex. Experimentul mental a lui Einstein cu ascensorul care cade, pentru demonstrarea unor poziţii ale teoriei relativităţii.) Etapele cercetării experimentale. 1) pregătirea programului experimentului; 2) planul experimentului; 3) realizarea cercetării experimentale; 3) analiza şi generalizarea rezultatelor experimentului.

22

9. Modelarea. Modelarea în istoria ştiinţei. Etapele şi structura modelării. Clasificarea modelelor. Funcţiile modelelor în cunoaşterea ştiinţifică. Deficienţele modelării contemporaneModelarea. Provine de termenul latin modus – măsură, imagine, mod şi este una din metodele general-ştiinţifice importante. Specificul acestei metode constă în înlocuirea obiectului cercetat printr-un obiect care reprezintă, mijloceşte obiectul original şi se numeşte model. Prin model se înţelege un sistem realizat material sau ideal, care reprezentând sau reflectând obiectul cercetării este capabil să-l înlocuiască astfel, încât studiul lui să ne dea o nouă informaţie despre obiect. În această definiţie sunt fixate caracteristicile principale ale metodei modelării:

1) prezenţa unui obiect mijlocitor, care înlocuieşte originalul;2) obiectul mijlocitor trebuie să se afle cu originalul în raport de reprezentare, adică de asemănare esenţială;3) studiul obiectului mijlocitor trebuie să fie euristic prodigios, el trebuie să dea informaţie nouă despre obiectul originar.

Modelarea în istoria ştiinţei. Încă în antichitate Empedocle încerca să explice funcţionarea sistemului respiratoriu al animalelor, utilizând în calitate de model principiul de acţiune al sifonului pentru apă. Medicul englez D. Harvey îşi închipuia mişcarea sângelui în corpul uman printr-un model mecanic. Modelarea mai intens este utilizată din secolul al XX-lea, odată cu dezvoltarea ciberneticii. N. Viener şi A. Rozenbluet au atras atenţia asupra acestei metode prin articolul lor Rolul modelării în ştiinţă (1946). În ultimul timp se utilizează în cercetare tot mai des metodele modelării matematice. Metoda modelării se utilizează în cazurile când din anumite cauze manipularea cu originalul este dificilă, neefectivă, ori imposibilă. Exemple de situaţii, când utilizarea modelării este preferabilă pot fi:

1) diferite forme de cercetări medico-biologice, obiectul cărora trebuie să fie omul, dar nu este posibil din punct de vedere etic;2) controlul tehnic al modelelor costisitoare (corăbii, avioane, clădiri);3) obiecte care în timp sau în spaţiu nu sunt disponibile (obiecte cosmice îndepărtate, procese din trecutul îndepărtat);4) lipsă de posibilităţi de a studia integral obiectul (fenomene în masă, care se studiază doar la alegere);5) alte cazuri în care cercetătorul în locul originalului foloseşte un model : ( în laborator – animalul în locul omului; aripa avionului în aerodinamică în locul avionului integral, eşantionul în sociologie în locul unei mase mari de populaţie, modelul matematic de fluctuaţie a preţurilor într-o anumită perioadă de timp).

Etapele şi structura modelării. Procesul modelării constă din anumite etape:1) construirea modelului;2) studierea modelului;3) extrapolarea – transferarea datelor primite în sfera obiectului studiat.

Clasificarea modelelor. Se clasifică după:1) substrat – materiale sau ideale (conceptuale, mentale). Modelele se deosebesc după materialul din care se modelează obiectul iniţial (denumirea materialului, de ex: modelul din masă plastică a avionului), după caracteristica provenirii modelului (animalul de laborator în locul omului). Modelele ideale pot fi reprezentate de asemenea prin diferite substraturi – modele grafice, modele logice, modele matematice (printre ele sunt modele algebrice, geometrice, topologice etc.)2) după aspectele modelării: structurale, funcţionale. Divizarea după aspectele de modelare înseamnă împărţirea lor după ceea ce se modelează, de ex. structura, o funcţie anumită.3) după modul asemănării între original şi model – fizice, analogice, quazianalogice ş. a.

Funcţiile modelelor în cunoaşterea ştiinţifică. Vom numi câteva funcţii ale modelelor:1) funcţia teoretică, generalizatoare;2) funcţia euristică; modelul este capabil să formeze noi idei, ipoteze;3) funcţia de translare. Modelul poate să servească drept capacitate de a transfera scheme conceptuale, forme metodologice dintr-o sferă ştiinţifică în alta;4) funcţia constructivă, de proiectare. Crearea modelului prototip pentru crearea unui obiect nou;5) funcţia pragmatică. Utilizarea modelului pentru rezolvarea anumitor scopuri pragmatice; de exemplu: pentru o prezentare mai adecvată a cunoştinţelor;

23

6) funcţia interpretativă. Modelul poate servi bază pentru o explicare parţială.Deficienţele modelării contemporane. Mai sus s-a vorbit despre părţile pozitive ale modelării, dar ea are şi un şir de dificultăţi. De ex: în ştiinţele medico-biologice există problema intransparenţii principiale în sensul extrapolării rezultatelor de la animalele de laborator la om. Utilizarea medicamentelor pentru om ca rezultat al controlului lor la animale se face cu mare atenţie. Uneori au loc greşeli foarte serioase. De asemenea în modelarea matematică, care astăzi este folosită mai des au fost evidenţiate de cercetători un şir de neajunsuri:

1) artificialitatea, care provine din interpretarea simbolică a legăturilor naturale proprii originalului;2) rigiditatea, care constă în aceea că unele schimbări mici în obiectul cercetat pot aduce mari schimbări în model;3) complexitatea programelor de programare.

Alte neajunsuri: pentru crearea unui model adesea sunt necesare conlucrarea mai multor specialişti din diferite domenii; în multe cazuri specialiştii din alte domenii nu consideră adecvate modelele din alte domenii.

24

10. Generalizarea şi prelucrarea datelor empirice. Orientarea inductivă a acestei etapeGeneralizarea şi prelucrarea datelor empirice. Orientarea inductivă a acestei etape.Stadiu finalizator al studiului empiric este generalizarea şi prelucrarea datelor. Acest stadiu are specificul său. De aceea unii metodologi ai ştiinţei consideră că ar trebui de separat acest stadiu într-unul tranzitoriu între stadiul empiric şi cel teoretic. Conţinutul activităţii la acest stadiu de cercetare este prelucrarea finalizatoare a datelor, în care materialul empiric dobândit se structurează, se generalizează, se formulează legi şi regularităţi empirice. Prin legi şi regularităţi empirice se înţeleg afirmaţiile, care însumează datele singulare şi interconexiunile dintre fenomenele care sunt observate în experienţă (mărimi, stări, evenimente.) Deosebirea dintre lege şi regularitate este că legea est universală şi este exprimată prin judecată categorică. Vom compara afirmaţia-regularitate „Toate lucrurile studiate la încălzire se dilatau.” Şi legea dilatării la căldură a lucrurilor „Toate corpurile la încălzire se dilată.” Legea definită întotdeauna iese dincolo de corpurile cercetate şi ea include toată clasa de obiecte.Metodele utilizate la faza aceasta: metode deductive exacte, analogia, clasificarea, lansarea ipotezelor cu caracter empiric. Are loc evaluarea primară a materialului, se utilizează diferite formule matematice. Se utilizează metode de vizualizare a materialului în forme de tabele, grafice, diagrame şi alte forme grafice. Scopul lor este de a organiza materialul în forme adecvate pentru utilizarea lui ştiinţifică. Se utilizează slaidurile, fotografiile, materiale video cu descrierea materialului, comentarii etc. Printre metodele importante sunt metodele statistice ale matematicii. Dar şi ele au anumite limite. Metodele statistice nu pot fi utilizate peste tot.

25

Nivelul teoretic al cunoaşterii ştiinţifice

11. Metodologia nivelului teoretic. Abstractizarea. Idealizarea. Analogia. Formalizarea. Deducţia şi inducţia. Clasificarea şi tipologiaTeoria este o totalitate de teze generale. Generalizările se fixează în termeni, judecăţi şi raţionamente. Generalizările se fac supra anumitor clase de obiecte şi în legătură cu aceasta se vorbeşte despre legi. Legea este legătura dintre fapte şi generalizări. Legile principale se mai numesc principii.

Metodologia nivelului teoreticMetodologia nivelului teoretic conţine un spectru larg de proceduri, operaţii, moduri de cercetare. Acestea pot fi sistematizate în două clase de structuri metodologice: a) clasa de operaţii şi acţiuni cu caracter logic; b) clasa metodelor ştiinţifice cu caracter avansat.În raport cu metodele empirice metodele raţionale de cercetare sunt considerate metode ale etajului superior al cunoaşterii, la care are loc prelucrarea şi conştientizarea materialului empiric, evidenţierea legităţilor obiectelor supuse cercetării.Din prima clasă fac parte un şir de operaţii logice general-ştiinţifice; a) abstractizarea; b) idealizarea; c) analogia, d) formalizarea; c) analiza şi sinteza; d) deducţia şi inducţia; e) clasificarea şi tipologia.Abstractizarea este o operaţie logică de eschivare de la anumite însuşiri, aspecte, părţi ale obiectului cercetat pentru a pune în evidenţă însuşirile importante pentru cercetarea concretă. Rezultat al abstractizării este un astfel de element al cunoaşterii ştiinţifice cum ar fi obiectul abstract. (De ex.: Punct material, formaţie social-economică, vector, tip psihologic). Prin intermediul abstractizării se formează limbajul ştiinţific, care permite să se formuleze noi teze ştiinţifice, să se efectueze raţionamentele ştiinţifice.Idealizarea este un mod al abstractizării, prin intermediul ei se construiesc concepte-limită. De ex: gaz ideal, monadă, impact absolut elastic, zero absolut al temperaturii.Analogia (din greacă proporţie, comensurabilitate) este operaţia de evidenţiere a însuşirilor, semnelor comune dintre obiecte şi construirea raţionamentelor pe această bază. Raţionament prin analogie: dacă obiecte A şi B sunt asemănătoare în anumite raporturi, deci ele sunt asemănătoare şi în alte raporturi.Formalizarea este operaţia de construire a limbajului artificial pentru reprezentarea cunoştinţelor într-un anumit domeniu. Bază pentru formalizare se prezintă limbajul neformalizat. În rezultatul formalizării enunţurile din domeniul dat se transformă într-un limbaj special. Exemple ale formalizării este matematizarea anumitor domenii: biologie, economie şi în rezultat apar domenii noi: economie matematică, biologie matematică.Deducţia şi inducţia. Deducţia este raţionament de la general la particular; o concluzie logică particulară din teze generale. Ea joacă un rol important în ştiinţele logico-matematice.Inducţia – raţionament de la particular spre general; raţionamentul inductiv este o ascendenţa de la particular spre general, spre legităţi.Clasificarea şi tipologia. Sunt procedee logice, fundamentul cărora este operaţia logică de divizare a volumului noţiunii. Volumul noţiunii în logică este clasa de obiecte, care primeşte denumire prin această noţiune. De ex: triunghi: ele pot fi clasificate în triunghiuri isoscele, dreptunghice, echilaterale. Deci se primesc un şir de clase care permit concretizarea, analiza acestor clase.

26

Clasa metodelor teoretice cu caracter avansat

12. Clasa metodelor teoretice cu caracter avansat. Metoda axiomatică. Metoda ipotetic-deductivă. Metoda istorică. Metoda sistemicăMetoda axiomatică. În fundamentul ei stă ideea axiomei, a unui enunţ afirmativ care nu necesită demonstrare. De ex: prin două puncte se poate duce doar o singură dreaptă. Sfera cunoaşterii ştiinţifice care se construieşte prin modul axiomatic, reprezintă un sistem deductiv unitar, în care tot conţinutul poate fi dedus logic din tezele lui fundamentale numite axiome.Metoda axiomatică a apărut în matematică, atunci când matematicianul grec Euclid încă în antichitate a expus conţinutul geometriei prin sistemul axiomatic. Pentru multe secole geometria lui Euclid a devenit un exemplu pentru gândirea ştiinţifică. El a influenţat şi alte ştiinţe. De ex.: filosoful olandez Spinoza a expus lucrarea sa „Etica” după modelul axiomatic. Întrebuinţarea metodei axiomatice în ştiinţa contemporană începe de la D. Hilbert, care la sf. sec. al XIX-lea – înc. secolului al XX-lea a expus geometria sa în formă axiomatică. Astăzi metoda axiomatică pătrunde şi în alte domenii: fizică, biologie. Construirea sistemului axiomatic începe de la evidenţierea într-o anumită concepţie a noţiunilor ei fundamentale primare, cărora se poate conferi statutul nedefinirii. De asemenea se aleg afirmaţiile primare, cărora li se conferă statutul de axiome fără a le argumenta. Adevărul lor în ştiinţa veche era considerat evident. În ştiinţa contemporană în calitate de axiome pot fi considerate teze care nu au caracter evident, dar este o convenţie, un acord, cărora conştient li se conferă statutul de axiomă.În conţinutul metodei axiomatice sunt incluse următoarele elemente: calculul logic (axiomele logice pure, regulile deducerii), alfabetul (termenii limbajului ştiinţific şi definirea lor)Metoda ipotetic-deductivă. În fundamentul acestei metode se află ipoteza – presupunerea, care trebuie să explice o anumită clasă de fenomene. Sfera cunoştinţelor ştiinţifice construită prin metoda ipotetic-deductivă, reprezintă un sistem teoretic, ce poate fi prezentat ca o structură formată din două sfere: sfera ipotezelor şi sfera faptelor (sau fundamentul empiric.) Între aceste două sfere se desfăşoară o interacţiune conceptuală complicată. Din ipoteze se deduc concluzii cu un caracter mai particular, din acestea se deduc alte concluzii mai particulare. Procesul se prelungeşte până şirul concluziilor logice nu ajunge la faptele deja stabilite sau presupuse. Acestea devin fundamentul empiric pentru verificarea ipotezei, a confirmării, negării ori corectării ei.Metoda istorică presupune cercetarea apariţiei, formării şi dezvoltării obiectului. Ea nu se foloseşte doar în istorie, ci este o metodă general-ştiinţifică. Metoda este folosită pe larg de un şir de ştiinţe contemporane, cum ar fi: geologia, ştiinţele medicinale, biologia, astronomia, ştiinţele lingvistice, psihologia şi altele. Metoda istorică de cercetare uneori mai este numită principiul istoric. În linii generale acest principiu presupune cercetarea obiectului nu numai în starea lui actuală, dar şi a etapelor lui de dezvoltare, trecutul , modificările lui.Metoda sistemică. În fundamentul demersului sistemic stă ideea de sistem, o totalitate de elemente ordonate şi structurate. Organizarea sistemică uneşte părţile într-un întreg, care în anumite condiţii poate fi considerat un obiect particular.Strategia generală a metodei sistemice poate fi percepută drept o tendinţă de trecere de la cercetarea analitică a obiectului la sinteză, adică la o viziune integrală a obiectului. Noţiunile fundamentale ale metodei sistemice au fost evidenţiate în biologie în lucrările biologului austriac Ludwig von Bertalanffi. Printre noţiunile introduse de el a fost noţiunea „ izomorfism”, prin care înţelegea asemănarea esenţială dintre fenomenele cu o natură desăvârşit diferită (sociale, naturale, tehnice). Bertalanffi a pus sarcina formării unei structuri teoretice unice pentru descrierea diferitor tipuri de sisteme şi evidenţierea legilor izomorfie în diferite domenii. Factura biologică a metodei sistemice a influenţat şi problematica ei, legată de astfel de însuşiri sistemice, cum ar fi. stabilitatea sistemului, adaptarea sistemului şi interacţiunea lui cu mediul. În dezvoltarea sa de mai departe, metoda sistemică de cercetare a pătruns şi în alte domenii.Metoda sistemică se bazează pe următoarele poziţii:

1) obiect sistemic, sau obiectul sistem (indiferent de natura lui) trebuie să fie privit ca o totalitate de elemente, unite între ele printr-o multitudine de legături de structură şi funcţionalitate;2) funcţionalitatea obiectului sistem depinde doar de structura sa;3) pentru organizarea structurală a obiectului sistem pot fi găsite analogii izomorfie în alte sisteme.

27

Tema 5. Formele cunoaşterii ştiinţifice – unităţi ale analizei metodologice

13. Formele cunoaşterii ştiinţifice – unităţi ale analizei metodologiceFormele cunoaşterii ştiinţifice sunt:

1) problema;2) faptul;3) ipoteza;4) teoria;5) programul ştiinţific de cercetare.

14. Problema. Problema ca afirmare ştiinţifică. Noţiune de problemă formulată adecvat. Etapele punerii problemei. Punerea preliminară a problemei. Analiza problemei. Evaluarea problemei. Lansarea proiectuluiProblema. În limbajul comun problemă înseamnă o deficienţă. În limbajul ştiinţific primeşte o altă semnificaţie. Problema ştiinţifică este una din formele reprezentării cunoştinţelor ştiinţifice. Se poate spune că problema ştiinţifică este o modalitate specifică a întrebării; iar întrebarea trebuie să aparţină unui context ştiinţific dintr-o sferă anumită a ştiinţei, adică trebuie să fie pusă de ştiinţă însăşi, să fie conştientizată conceptual, şi să nu fie pur şi simplu o comandă politică ori socială. Numai în acest caz problema poate avea statut ştiinţific. În afară de aceasta, întrebarea, care formează problema ştiinţifică este de o astfel de natură, încât pentru ea nu există încă algoritmul rezolvării. Dacă un astfel de algoritm există, atunci nu se vorbeşte de problemă ci de o sarcină. Un alt semn care formează problema ştiinţifică este că problema ştiinţifică aduce la creşterea cunoştinţelor, pe când sarcina nu dă cunoştinţe noi. În practică nu întotdeauna se cunoaşte, dacă o problemă ştiinţifică va influenţa creşterea cunoştinţelor, de aceea în asemenea cazuri despre noutatea ei se vorbeşte retrospectiv.Dacă formulăm definiţia problemei ştiinţifice, atunci vom spune: problema ştiinţifică este o judecată ori un sistem de judecăţi, ce conţine în sine o întrebare teoretic conştientizată, pentru care nu există un algoritm de rezolvare, iar rezolvarea întrebării are o noutate esenţială.Problema şi situaţia problematică. Aceste două noţiuni nu trebuie identificate. Situaţia problematică este mult mai largă, ea caracterizează necesităţile tehnico-ştiinţifice şi practice. Formarea unei situaţii problematice este un proces complicat, care are izvoare în exterior (necesităţile obiective ale societăţii), dar şi interioare ( necesităţile de dezvoltare ale ştiinţei însăşi).Stimulul interior de formare a problemei apare în formă de necorespondenţă între baza empirică şi resursele teoretice:

1) ca reacţie la descoperirea unor noi fenomene, fapte, care nu se includ în schemele conceptuale care sunt şi necesită o activizare teoretică a potenţialului sferei ştiinţifice;2) ca un avans teoretic, când teoria se dezvoltă mai repede, decât datele care ar întări-o, adică există un anumit deficit de date factologice, care ar stimula cercetarea empirică.

Problema ca afirmare ştiinţifică. Deci problema trebuie inclusă în context ştiinţific. Aceasta înseamnă că problema este reprezentată într-un anumit limbaj ştiinţific, într-un anumit câmp de premise, într-o anumită interpretare iniţială. De aceea problema ştiinţifică o poate pune doar un savant-profesionist. Istoria ştiinţei demonstrează, că problemele fundamentale, puse de reprezentanţii de vază a ştiinţei au stimulat cercetările ştiinţifice şi au determinat pe mulţi ani înainte programele ştiinţifice.Din punct de vedere logic problema este un enunţ interogativ deosebit. Orişice întrebare include în sine un şir de premise - postulate, care conţin informaţii despre obiectul căutat şi dătătoare de condiţii pentru a răspunde corect la întrebare. În afară de aceasta orişice problemă ţine de un anumit context pragmatic, are un adresat concret, de aceea întrebarea poate fi reformulată, concretizată.Putem vorbi despre probleme reale şi imaginare, despre formulări adecvate şi neadecvate a problemei. De ex: problema imaginară (sau pseudoproblemă) este întrebarea care conţine teze inacceptabile (false, neştiinţifice, failibile, negate de istoria ştiinţei). Formularea neadecvată este o formă de reprezentare nepotrivită a problemei pentru dezvoltarea, discutarea şi rezolvarea ei de mai departe.Noţiune de problemă formulată adecvat. Care sunt însuşirile ei?

1) În formularea problemei trebuie să se delimiteze clar cunoscutul de necunoscut. Simplu: în problemă trebuie să se diferenţieze hotarele dintre cunoştinţe şi lipsa de cunoştinţe.

28

Pentru punerea corectă a problemei este necesar de un anumit nivel de cunoştinţe, de aceea adesea problema se concretizează pe parcursul cercetărilor.2) O problemă pusă corect presupune concretizarea maximală a obiectului de cercetare. Aceasta înseamnă, că în problemă trebuie să fie concretizate şi evidenţiate relaţii determinate, aspecte, structura obiectului cercetat, atât de concret, cât este posibil. În cunoaştere nu există probleme în general, nu există întrebări irelevante, sarcini nedeterminate. Întrebarea pusă adecvat presupune o direcţionare clară a gândirii, un scop logic. Cerinţa concretizării problemei are o semnificaţie deosebită, deoarece faţă de orişice obiect pot fi puse o mulţime de întrebări. O întrebare formulată corect concentrează în sine alte întrebări subordonate şi are un caracter esenţial, ea este teoretic fundamentată şi accentuează momentele principiale ale problemei ştiinţifice.3) Problema formulată adecvat trebuie să aibă capacitate de a se dezvolta, de a fi concretizată şi de a se modifica, adică să fie o structură conceptuală deschisă. Ea trebuie să aibă grade de libertate, spaţiu pentru variaţii, doar în procesul cercetării sunt posibile orişicare variante de transformare – de la schimbarea punctului de vedere asupra problemei sau reformularea ei, până la cazul, când poate fi identificată o altă problemă care trebuie rezolvată.4) Problema trebuie să se integreze într-un proiect ştiinţific, cu alte cuvinte ea trebuie să fie îndreptată spre rezolvare, ea nu poate fi contemplativă. Adică problema nu trebuie să fie utopică, chiar de la începutul cercetării trebuie să fie clar ce metodologie va fi utilizată, care este sensul cercetării.

Etapele punerii problemei:1) punerea preliminară a problemei;2) analiza problemei;3) evaluarea problemei;4) lansarea proiectului.

Etapa preliminară a punerii problemei. Deja această etapă este ştiinţifică şi deci creativă, pentru că fiecare problemă reprezintă o semnificaţie structurală complicată legată prin relaţii logice cu starea curentă a ştiinţei, cu frontul ei cel mai avansat. Punerea problemei este fixarea neajunsurilor în cunoştinţele din domeniu. Cel mai des problema este pusă în forma ei cea mai generală, de aceea ea va avea nevoie de prelucrare. Acest proces se va realiza atât prin cercetarea bazei empirice, cât şi prin cercetarea legăturilor teoretice.Însă trebuie de diferenţiat procesul punerii iniţiale a problemei de procesul ei de reconstrucţie. Ultima se face retrospectiv, când problema este rezolvată.La faza preliminară a punerii problemei de acum se rezolvă un şir important de întrebări. Dacă problema este legată de un anumit material empiric care nu este explicat, atunci se analizează potenţialul explicativ al teoriilor existente. Mai întâi de toate, analizând datele empirice savantul evaluează pe cât acestea sunt de sigure, cât ele sunt în conflict cu teoriile existente şi dacă există posibilităţi (cu anumite modificări) de ale utiliza pentru baza empirică. Cu alte cuvinte, savantul hotărăşte să respingă teoria dată ori nu? Dacă savantul ajunge la concluzia, că teoria nu este în stare să explice faptele, atunci începe procesul de lansare a ipotezelor. Şi când savantul se opreşte la un număr minimum de ipoteze, care iese din limita teoriei curente se diagnostică faptul existenţei problemei.La această fază se mai rezolvă şi alte întrebări, mai întâi de toate, probleme metodologice, care este arsenalul de metode ce va fi folosit în cercetare; de asemenea modurile de abordare a problemei; se face evaluarea problemei pe diferite fundamente, adică se analizează schematic diferite momente ale etapelor următoare de cercetare.Deci, conţinutul etapei preliminare este fixarea problemei, lansarea definiţiei preliminare, expunerea orientativă a următoarelor etape de cercetare.Etapa analizei problemei. Scopul principal al etapei – concretizarea problemei. La prima fază problema a fost determinată doar în prima aproximaţie, acum ea trebuie definită concret şi clar. Etapa conţine anumite momente. Mai întâi de toate aici are loc concretizarea scopului cercetării. Care vor fi rezultatele cercetării? Ce mod de rezolvare va fi, pentru că uneori este nevoie nu de o rezolvare deplină, ci doar parţială sau aproximativă. Nivelul de rezolvare a problemei poate fi legat atât de necesităţile practice, cât şi de posibilităţile tehnico-ştiinţifice. În aceste condiţii se vorbeşte despre limitarea problemei, limitarea ei la unele aspecte, trecerea la unele particularităţi ale ei.

29

Mai departe se concretizează hotarele atât a problemei, cât şi a cercetării, pentru că orişice cercetare trebuie planificată (o cercetare poate să aibă hotare istorice, geografice etc.), cercetarea are şi limite abstracte, adică ceva face parte din ea, altceva iese din limitele ei. Procedură dată se numeşte localizarea problemei.Se face analiza structurii problemei, doar fiecare problemă este o afirmaţie, car are o natură complicată: ea conţine un şir de premise în formă implicită, ea are deferite aspecte, adică puncte de vedere prin care poate fi privită. Obişnuit în procesul de explicare a problemei are loc modificarea ei, în care întrebarea iniţială se restructurează, se divizează într-un şir de subpuncte. Într-adevăr, problemele ştiinţifice, care sunt complexe, deseori reprezintă sisteme logice de diferite niveluri, priorităţi, disponibilitate, fundamentalitate. Prin intermediul analizei structurii problemei se atinge şi înţelegerea proiectului metodologic general, se stabileşte ordinea etapelor de cercetare, semnificaţia lor în ordinea cercetării. Procedura de divizare planificată a problemei şi transformarea ei într-un sistem de subpuncte se mai numeşte compoziţia problemei. Deci la nivelul analizei problemei are loc concretizarea scopului cercetării, hotarele şi structura problemei.Etapa evaluării problemei. Necesitatea evaluării problemei se presupune de însăşi organizarea instituţională a ştiinţei. Problema nu se formulează izolat, într-un mod absolut, pentru că ea se înscrie într-un program de cercetări reale, care se planifică, se finanţează, se echipează tehnic. Care sunt criteriile de evaluare a problemei?

1) Mai întâi de toate, se stabileşte nivelul necesităţii cercetării problemei: Aici se stabileşte: a) noutatea practico-ştiinţifică şi semnificaţia rezultatului aşteptat; b) consecinţele negative în cazul când problema nu se rezolvă.2) Gradul real de rezolvare a proiectului. Există un şir limite pentru rezolvarea proiectelor: a) proiecte care nu se înscriu în reprezentările ştiinţifice contemporane (mobilul etern, elixirul tinereţii); b) scopul nedeterminat al cercetării (scop abstract, aproximativ, vag – de ex: fericirea omenirii, bunăstarea societăţii, eficacitate înaltă).3) Gradul problematicii problemei. Se defineşte nivelul de cercetare a problemei în ştiinţă: în general este cercetată problema de cineva sau nu, care sunt rezultatele cercetărilor; pe cât problema rămâne necercetată pe fonul cercetărilor. În legătură cu aceasta poate fi stabilit statutul cercetării (nu a fost cercetată, slab cercetată, cercetată neadecvat, cercetată în diferite aspecte);4) Gradul aplicativ al cercetărilor;5) Nivelul de universalitate a problemei. Sunt probleme generale, care includ probleme particulare, sau probleme particulare.6) Gradul de urgenţă a rezolvării problemei.

Etapa lansării proiectului. La această etapă se scrie proiectul, se fundamentează necesitatea cercetării, atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedre aplicativ. Proiectul trece controlul. Savanţii discută cât de bine este pusă problema, dacă ea într-adevăr este necercetată şi include în sine noutate ştiinţifică.Dinamica problemelor în cercetarea ştiinţifică.Trebuie de spus că problemele într-un fel anumit duc o viaţă a sa în ştiinţă. Ele apar, se dezvoltă, se modifică, se rezolvă, se reînnoiesc, se revăd etc. Nu trebuie de privit problemele printr-un singur act de rezolvare. Una şi aceeaşi problemă, rezolvată odată, poate apărea din nou, poate cere o nouă rezolvare, parcă ar fi o problemă strategică, perenă. Sunt posibile şi serii întregi probleme.

30

15. Faptul. Definirea faptului ştiinţific. Rolul faptului în cunoaşterea ştiinţifică. Faptul în structura cunoştinţelor ştiinţifice. Forma logică a faptelorFaptul. Necătând la claritatea intuitivă a noţiunii fapt , analizând-o ne dăm sama că are mai multe semnificaţii. Se pot evidenţia următoarele semnificaţii al faptului:

- fapt ca ceva ce există real (înţelegerea lui ontologică);- fapt ca formă logică, ca judecată empirică;- fapt ştiinţific, fapt ca formă a cunoştinţelor ştiinţifice.

Mai departe noi vom vorbi doar despre faptul ştiinţific. Faptul ştiinţific nu este doar o parte a realităţii în sine, dar ceva principial corelat cu un context ştiinţific, conştientizat în el. Din punct de vedere logic faptul nu se exprimă numaidecât printr-o judecată logică singulară, care-l concretizează. Mai degrabă se poate spune că reprezentarea logică a faptului este legată de o teorie, în care el este interpretat.Definirea faptului ştiinţific. Faptul ştiinţific este formă a cunoştinţelor ştiinţifice, ce fixează date semnificative, stabilite în procesul cunoaşterii ştiinţifice. Faptului ştiinţific îi sunt proprii următoarele caracteristice:

1) Verificabilitate metodologică. Aceasta înseamnă, că cunoştinţele factologice sunt considerate semnificative numai atunci, când sunt recunoscute şi verificat de comunitatea ştiinţifică prin metodologie acceptabilă din punct de vedere a ştiinţei.2) Semnificaţie teoretică. Cunoştinţele empirice au pentru savanţi semnificaţie şi interes teoretic.3) Universalitate ontologică. Faptul ştiinţific se reprezintă nu doar pe sine, ci pe o clasă de obiecte, situaţii şi efecte de acelaşi tip.

Deci faptul ştiinţific nu este orişice fapt din viaţa cotidiană. Ultimul este întâlnit în experienţa cotidiană, într-un anumit aspect. Faptele ştiinţifice se controlează, se curăţă de tot ce este legat de el întâmplător, el este supus controlului, cu alte cuvinte cu el se lucrează.Rolul faptului în cunoaşterea ştiinţifică. Faptul ştiinţific este rezultat al cunoaşterii ştiinţifice (adică rezultat al stabilirii faptului) şi fundament iniţial al activităţii teoretice. După cum se ştie cel mai important rol al faptului în ştiinţă, constă în aceea că el serveşte bază pentru crearea teoriilor ştiinţifice, pentru discuţiile teoretice. Discuţiile teoretice încep de la analiza faptelor. Deci faptul ştiinţific este un fundament puternic pentru cunoaştere.Faptul în structura cunoştinţelor ştiinţifice. Cercetarea faptelor în cunoaşterea ştiinţifică evidenţiază un şir de deficienţe. Faptul nu este atât de transparent cum pare la prima vedere. Deficienţele sunt legate de următoarele momente. Trebuie de înţeles, că ceea ce este privit ca fapt într-un sistem teoretic şi rolul care-l joacă în acest sistem, nu înseamnă că este caracteristica lui absolută, definitivă pentru toate sistemele. Să vedem aceasta mai concret. Deci în teorie faptul serveşte drept bază; şi funcţionează în ea ca:

1) invariant. În teoria acceptată pentru cercetare putem schimba ipoteza, putem formula altfel problema, putem să înaintăm diferite explicaţii; să analizăm faptul în diferite raporturi cu elementele teoriei, să discutăm despre semnificaţia faptului, dar dacă el a primit statul de fapt, aceasta înseamnă că el nu mai poate fi supus îndoielii. Aceasta este semnificativ pentru toate teoriile care-l primesc în calitate de fapt, cu toate că diferite teorii îi pot da diferite interpretări, dar el rămâne fapt ştiinţific.2) elementar. În cadrul acestei teorii el rămâne element conceptual. Din punct de vedere logic în sistemul teoretic este reprezentat printr-o judecată singulară cu semnificaţie afirmativă şi stabilă. Ipoteza poate să se schimbe, dacă nu corespunde faptului, faptul nu poate fi schimbat, el rămâne element stabil al teoriei.

Dar aceasta este doar o parte a problemei. Este important de înţeles că faptul primeşte caracteristice logice doar în cadrul unei teorii, în afara teoriei lui nu-i mai aparţine caracteristicele de a fi invariant şi elementar. Încercările de a absolutiza aceste caracteristici au adus la anumite deficienţe:

1) S-ar părea că se poate da faptelor caracteristici absolute, înafara unei teorii, statut de realitate aparte. Acest punct de vedre era susţinut de neopoztivişti. Enunţurile empirice erau percepute de ei ca enunţuri protocolare. Din acest punct de vedere faptele stabilite sunt absolut invariante, elementare şi teoretic neutre, ele sunt bază independentă a teoriilor ştiinţifice. Însă punctul de vedre al neopozitiviştilor este greşit, pentru că în afirmaţiile empirice se conţin componente teoretice.

31

2) Altă variantă a neînţelegerii legăturii dintre fapte şi teorie este legată de absolutizarea monoteoretică a faptului. Acest punct de vedere a fost susţinut de K. Popper. După el, faptul poate fi explicat doar în cadrul unei teorii adevărate, în cadrul unor teorii false, fartul nu poate fi explicat. De aici reiese, că dacă teoria contrazice faptele, ea trebuie aruncată şi de găsit alta. Dar cercetările recente demonstrează că acest punct de vedere nu corespunde procesului real al cercetării ştiinţifice. Imre Lacatos a arătat că abordarea monoteoretică a cercetării ştiinţifice este incorectă. El demonstrează că atunci când întâlnim confruntarea teoriei şi faptului, la drept vorbind de faţă este confruntarea a două teorii – a teoriei iniţiale şi a teoriei explicative, dar relaţiile lor nu sunt de neschimbat, teoria mai generală poate demonstra că faptele considerate ştiinţifice pot fi anomalii, artefacte şi pot fi înlăturate însăşi faptele.

Forma logică a faptelor. Faptul ştiinţific se reprezintă printr-un enunţ empiric (sau enunţ existenţial). În diferite situaţii unele sau alte afirmaţii pot să se impună în calitate de enunţuri existenţiale. „Apa îngheaţă la temperatura 0 C” ; „Eclipsa de soare a avut loc la ora 12 şi 30 min.” În anumite condiţii aceste enunţuri se consideră fapte ştiinţifice. Dar faptele ştiinţifice pot avea şi natură mai abstractă, de ex. faptele matematice. „Dacă o mulţime de formule au model, atunci ele au şi model de calcul.”Dar faptele teoretice sunt descrise nu numai de judecăţi, ci şi de diagrame, desene geometrice, grafice, formule chimice, de aceea este vorba de încărcarea teoretică a faptelor. Nu există fapte absolute cum considera K. Popper, ele pot fi doar în cadrul unor teorii.

32

16. Ipoteza. Clasificarea ipotezelor. Rolul ipotezei în cunoaşterea ştiinţifică. Cerinţele logico-metodologice faţă de ipoteză. Cerinţele logice. Cerinţele de conţinut. Cerinţele euristice. Ipoteze ad hoc. Etapele lucrului asupra ipotezeiIpoteza. Prin ipoteză (greceşte „hipothesis” – bază, a ghici) se înţelege o afirmaţie (un set de afirmaţii) ştiinţifică care:

1) după statutul logic este o predicţie, adică nu are valoare de adevăr (măcar la momentul de faţă) şi de aceea este evaluată ca o posibilitate;2) după conţinut reprezintă (desigur, în cazul confirmării) o anumită cunoştinţă nouă (un fenomen nou, o însuşire nouă, o legitate nouă, necunoscută până acum);3) după scop trebuie esenţial să dezvolte cunoştinţele ştiinţifice.

Clasificarea ipotezelor. Pentru clasificarea ipotezelor se utilizează anumite criterii:1) Mod al cunoaşterii ştiinţifice, prin care se cunoaşte un obiect. În rezultatul cunoaşterii realizăm un efect. În dependenţă de acest efect avem următoarele tipuri de ipoteze:

a) interpretativă - răspunde la întrebarea „ce este aceasta ?”; dă o interpretare iniţială obiectului;b) descriptivă – răspunde la întrebarea „ cum este acest obiect?”, face o caracterizare a obiectului; mai des se caracterizează materialul empiric;c) sistematizatoare – este un caz special al ipotezei descriptive; introduce anumită organizare, ordine în structura materialelor studiate; propune clasificări, tipologii , diferite tipuri de generalizări;d) explicativă – răspunde la întrebarea „de ce aceasta este aşa?”; reprezintă o încercare de a da explicaţie materialului factologic, în dependenţă de forma explicaţiei înaintează presupunerea despre cauze, legi, geneză şi istoria obiectului;e) extrapolară – răspunde la întrebarea „în ce sens aceasta poate avea importanţă pentru alt obiect?”; realizează transferarea informaţiei dintr-o sferă în alta; rol central îl joacă în procesul modelării;f) metodologică - răspunde la întrebarea „cum poate fi aceasta mai uşor cercetat?”; spre deosebire de celelalte tipuri de ipoteze aceasta este îndreptată nu spre obiect, ci spre procesul de cercetare, ea reflectează asupra metodelor de cercetare.2) Locul ipotezei în structura procesului de cercetare. Procesul lansării ipotezei nu este o procedură de unică dată, dar o activitate destul de îndelungată. În dependenţă de locul care-l ocupă în procesul cercetări pot fi evidenţiate diferite tipuri de ipoteze: preliminare, intermediare, de finisare. Pot fi ipoteze de bază şi auxiliare (de concretizare, detaliatoare, tehnice). Printre ipotezele speciale trebuie de evidenţiat şi ipotezele matematice. Acestea mai des se utilizează în fizică.

Rolul ipotezei în cunoaşterea ştiinţifică. Rolul ipotezei se determină de noutatea pe care o aduce în ştiinţă. Cu introducerea ipotezei trebuie să se deschidă noi orizonturi în cercetare, perspective teoretice. Cel mai important este capacitatea ipotezei să facă presupuneri asupra unor efecte care nu s-au cunoscut până acum. De multe ori presupunerea este legată de ipoteza de bază, este dedusă din ea.Dar sunt posibile şi aşa presupuneri care nu au bază logico - deductivă, ele au un caracter liber, intuitiv. Aici în prim plan apare nu calculul raţional, dar ideea îndrăzneaţă, intuirea. Ipotezele de acest fel sunt în mod obişnuit efective.Presupunerea unui fapt este o noutate empirică, dar ipoteza aduce cu sine atât noutate teoretică cât şi metodologică.Cerinţele logico-metodologice faţă de ipoteză. Există trei tipuri de cerinţe faţă de ipoteze: logice, de conţinut şi euristice. Cele mai puternice cerinţe sunt cele logice, pentru că dacă ipoteza nu corespunde cerinţelor logice ea poate fi negată, apoi merg cele de conţinut teoretic, şi apoi cele euristice, care definesc calitatea ipotezei.Cerinţele logice:

1) Consistenţa. Această cerinţă nu trebuie privită trivial, ea trebuie înţeleasă larg; a) afirmaţia prin care se exprimă ipoteza nu poate conţine contradicţie în formulare; b) ipoteza se înscrie într-o teorie, de aceea teoria nu poate conţine în sine afirmaţii contradictorii; c) nu pot fi contradicţii între ipoteză şi consecinţele ei. (De fapt, contradicţii se pot conţine şi în teorii destul de respectabile. Astfel B Russel a descoperit contradicţii în aritmetica axiomatică a lui G. Frege.);

33

2) Independenţa de tezele teoretice iniţiale. Aceasta înseamnă că afirmaţia-ipoteză trebuie să fie o afirmaţie de sine stătătoare, dar nu o consecinţă a tezelor care de acum se conţin în teorie. Dacă ipoteza este o consecinţă din materialul iniţial, înseamnă că ea nu are putere euristică.Cerinţele de conţinut:

1) verificabilitate principială. Această înseamnă că pe lângă ipoteză trebuie imediat să se propună şi metodele de control. K. Popper defineşte această cerinţă în următorul mod: „ipoteza principial trebuie să fie refutabilă”, cu alte cuvinte, ipoteza poate fi considerată ne ştiinţifică, dacă ea nu poate fi verificată, adică apărată de o posibilă irefutabilitate.;2) coerenţa conţinutului. Aceasta este cerinţa consistenţei de conţinut a ipotezei lansate cu materialul domeniului. Ipoteza poate nega anumite teorii din domeniu, dar nu fundamentele domeniului teoretic.

Cerinţele euristice:Ipoteza trebuie evaluată şi după puterea ei de a rezolva anumite probleme, ea trebuie să aducă o anumită dezvoltare a cunoştinţelor, să explice materialul empiric , să sistematizeze cunoştinţele:

1) Universalitatea utilizării ipotezei. Ipoteza trebuie să se poată utiliza la o clasă maximă de fenomene. Proprietatea dată a ipotezei este definită ca informativitatea, sau capacitatea ipotezei. Deci savantul va utiliza o ipoteza mai puternică, care explică o clasă mai largă de fenomene. Trebuie de spus, că ipoteza de la început trebuie să fie orientată să iasă din limitele faptelor care sunt prezente. Ea trebuie nu numai să explice faptele, dar să anticipeze fapte noi. Ipoteza trebuie: a) să prezică apariţia noilor fapte; b) să fie întărită cu noi mărturii empirice, doar nu toate consecinţele rezultă din ea în mod evident. Această cerinţă era evidenţiată de K. Popper, care a dedicat mult timp problemei dezvoltării cunoştinţelor;2) Fundamentalitatea ideii. Cerinţă este raportată la calitatea ideii ştiinţifice, care stă la baza ipotezei. Ipoteza trebuie să reiasă dintr-o idee simplă, nouă, fertilă şi unificatoare. (Aceste criterii aparţin lui K. Popper.)

Acestea sunt cerinţele faţă de ipoteze. Dar în realitate utilizarea acestor criterii este destul de dificilă. Ipotezele pot satisface criteriile logice şi de conţinut, dar pot să fie slabe din punct de vedere euristic. Mai mult ca atâta, poate să apere poziţiile teorii vechi, ca în teoria geocentrică. Astfel de ipoteze apologetice poartă denumirea de ipoteză ad hoc, (latineşte literal „pentru aceasta,”doar aici”). La drept vorbind ele nu îndeplinesc funcţii euristice, dar faptul acesta este destul de dificil de demonstrat.Ipoteze ad hoc. Acestea demult sunt o problemă pentru filosofia ştiinţei. Cum să recunoşti o ipoteză nesatisfăcătoare? Caracteristicile unei ipoteze ad hoc, după J. Leplin sunt următoarele:

1) ipoteza este lansată pentru susţinerea unor anomalii ale teoriei (unele fapte care nu pot fi explicate de teorie);2) ipoteza este utilizată doar pentru faptele anomalii ale teoriei;3) nu există alte fundamente independente pentru lansarea adevărului sau falsităţii ipotezei;4) ipoteza apără doar tezele esenţiale ale teoriei, fără care ea pierde semnificaţia;5) ipoteza este preconizată pentru rezolvarea problemelor teoriei iniţiale.

Etapele lucrului asupra ipotezei:1) detectarea problemei, la etape iniţială a punerii problemei cercetătorul ajunge la unele presupuneri, care mai departe vor servi fundament pentru lansarea ipotezei.2) lansarea ipotezei. Ipoteza are menirea de a lansa procesul de cercetare, chiar dacă aceasta pe parcurs va fi modificată ori chiar înlăturată;3) dezvoltarea ipotezei; începe procesul de analiză a ipotezei, evidenţiază potenţialul ei, studiază legăturile ei cu teoria iniţială, deduce concluziile, formează proiectul de cercetare;4) Verificarea ipotezei. Verificarea ipotezei este un proces dificil. Nu trebuie de crezut că verificarea ei este un proces izolat, adică se verifică un enunţ. Ipoteza include în sine un şir de afirmaţii şi însăşi ipoteza este inclusă într-un sistem teoretic, cu anumite consecinţe. De aceea ideal al confirmării ipotezei ar trebui să se considere acordul tuturor consecinţelor ipotezei cu experienţa. Dar acest control este imposibil. Nu putem spune că ipoteză este adevărată, doar pentru că am găsit anumite fapte, care o confirmă. Procesul de confirmare poate să se prelungească la infinit. Una din metodele contemporane de control al ipotezelor este considerată metoda falsificării, înaintată de K. Popper. Acesta susţine că pentru dezvoltarea cunoştinţelor ipoteza trebuie falsificată, adică să fie găsite argumente care ar infirma-o. Din acest punct de vedere noi nu trebuie să confirmăm o ipoteză, ci invers, s-o infirmăm. Nici o ipoteză nu poate fi considerată confirmată,

34

pentru că în viitor se pot găsi contraargumente împotriva ipotezei. Demult s-a observat asimetria confirmării şi infirmării. Este greu de găsit toate cazurile care ar confirma o teză, este mai uşor de găsit doar un caz ar infirma teza. Drept exemplu este adus cazul cu teza: „Toate lebedele sunt albe.” Găsirea unei lebede negre ar falsifica această teză. Asimetria confirmării şi infirmării mai poate fi privită şi astfel: se poate pregăti pentru infirmare o ipoteză contrarie şi dacă ultima nu va fi confirmată vom avea argumente pentru primirea ipotezei iniţiale.

35

17. Teoria. Funcţiile teoriei ştiinţifice. Funcţii cognitive concrete. Funcţii metodologice. Funcţii teoretice fundamentale. Funcţiile aplicative, tehnologice.Teoria. Noţiunea teorie se utilează destul de larg. Am putea enumera are mai multe semnificaţii:

1) În sensul cel mai utilizat noţiunea teorie este înţeleasă ca teorie ştiinţifică, adică ceea ce se explică în manuale. Cu alte cuvinte, teoria este ceva specific ştiinţei. Teoria este un sistem de reprezentări argumentat şi organizat conceptual. Din acest punct de vedere putem spune, că doar filosofa, alături de ştiinţă formează teorii. Noţiunea teorie utilizată în alte sensuri, de ex: „el are teoria sa de susţinere a examenelor”, nu este altceva decât o metaforă;2) Înţelegerea largă a noţiunii teorie. La aceasta de asemenea trebuie de atras atenţia, de altfel vor rămâne în umbră anumite reprezentări contemporane despre rolul teoriei în ştiinţă, despre imperfecţiunea modelului monoteoretic, despre pluralismul conceptual. Vorbind despre teorie în sens larg se are în vedere, orice organizare legată cu sens, care poate fi, măcar parţial, verbalizată. (W. Quine) Quine susţinea, că interpretând o teorie, noi mereu suntem în carul altei teorii, de aceea şi reprezentările din experienţă pot fi considerate teorie.3) Înţelegerea logică a teoriei. Aceasta se abstractizează de la conţinutul teoriei, pentru a evidenţia structura logică a teoriei. Din acest punct de vedere, teoria este o mulţime deductivă, închisă de reprezentări, sau - teoria ştiinţifică este un set de afirmaţii iniţiale plus consecinţele logice care rezultă din ele.

Pentru a crea o teorie (în sens logic) este nevoie de un limbaj (un set de noţiuni ale teoriei), de reguli ale deducţiei logice, de setul de afirmaţii iniţiale, din care sunt deduse celelalte propoziţii ale teoriei. Teoria înţeleasă în acest mod, poate fi supusă analizei logice cu scopul de a se stabili diferite caracteristici logice ale ei (consistenţa, exhaustivitatea, solvabilitatea, axiomatizarea) şi caracteristici interteoretice (consistenţă relativă, lărgire conservativă etc.) Studierea teoriilor din punct de vedere logic permite să concretizăm esenţial structura ei, conţinutul explicit, limitele posibilităţilor ei, relaţiile cu alte teorii şi alte caracteristice logice şi metodologice ale teoriei.Funcţiile teoriei ştiinţifice. Obişnuit se indică două funcţii de bază ale teoriei: explicaţia şi predicţia. Dar, de fapt, teoria realizează în cercetare un şir întreg de funcţii. Sunt evidenţiate patru grupe de funcţii ale teoriei. Prima grupă: funcţii cognitive concrete. Ea include următoarele funcţii:

1) interpretativă;2) descriptivă:3) sistematizatoare (generalizatoare);4) explicativă;5) predictivă.

Odată cu formarea teoriei ştiinţifice noi căpătăm un şir de rezultate cognitive (căpătăm datorită ei descrierea sistemică a sferei cercetate, explicarea unor fenomene ş.a.m.d.). În afară de aceasta, construind teoria ştiinţifică, metodologic sunt întărite rezultatele teoretice şi căpătăm un aparat metodologic pentru cercetările următoare.A doua este grupa de funcţii metodologice ale teoriei:1) instrumentală;2) euristică.Aceste funcţii sunt legate între ele. Funcţia instrumentală înseamnă că teoria a format un aparat metodologic ori un instrument mental pentru cercetări. Funcţia euristică este capacitatea teoriei să servească punct de pornire şi reper pentru punerea unor probleme noi, să deschidă noi perspective pentru cercetare, să stimuleze căutările şi lansarea ideilor noi..A treia este grupa funcţiilor teoretice fundamentale:1) constitutivă;2) general - raţionalizatoare.Funcţia constitutivă a teoriei este capacitate ei de a crea obiectul său de cercetare. Aceasta înseamnă a constitui o sferă nouă de cercetare, a descoperi această sferă , despre existenţa cărei omenirea nici nu-şi dădea seama. Acestea sunt noi orizonturi în conceperea lumii. Funcţia general-raţionalizatoare este legată de faptul că ea aduce o dezvoltare a cunoştinţelor raţionale despre lume, face lumea mai înţeleasă mai clară. Ambele funcţii au încărcătură metafizică.

36

A patra grupă este alcătuită din funcţiile aplicative, tehnologice. Acestea sunt aranjate în predispoziţia intelectului uman de a utiliza cunoştinţele, cum spunea F. Bacon „cunoştinţele sunt putere.” Aceste funcţii servesc scopului de a dirija cu natura. În aceste funcţii am putea include: formarea bazei pentru dirijarea cu obiectele supuse cercetării; proiectare şi formarea obiectelor noi.

37

18. Clasificarea teoriilor ştiinţifice. Teoriile deductive şi nedeductive. Teoriile fenomenologice şi nefenomenologiceClasificarea teoriilor ştiinţifice. În metodologia ştiinţei se propun diferite modele de clasificare a teoriilor (după obiectul de cercetare – teorii biologice, fizice, sociologice…), dar cel mai răspândit model este: 1) teorii deductive şi nedeductive; 2) teorii fenomenologice şi nefenomenologice.Teoriile deductive şi nedeductive. Fundament în acest caz serveşte structura logică a teoriei. Teoriile deductive obişnuit aparţin concepţiilor ştiinţelor matematice şi naturale, la care nivelul teoretic este destul de înalt; ele au structură ipotetico-deductivă sau axiomatică. Printre teoriile nedeductive vom evidenţia teoriile inductive, sau generalizatoare, care rezolvă sarcina prelucrării şi organizării materialului empiric (de ex. teoriile medii din sociologie, teorii narative din istorie, geografie, psihologie). Dar obişnuit foarte rar întâlnim teorii pur deductive ori inductive. Obişnuit teoriile conţin atât elemente deductive, cât şi elemente inductive.Teoriile fenomenologice şi nefenomenologice. Teoriile fenomenologice (greceşte „phainomenon” - fenomen) se limitează cu cercetarea materialului empiric, descrierea şi reprezentarea însuşirilor şi legităţilor evidenţiate. Teoriile nefenomenologice se mai numesc esenţiale se adâncesc în cercetările sale mai departe de materialul empiric căutând mecanismele ascunse, cauzele adânci ale fenomenelor. De ex: relaţia teorii fenomenologice şi esenţiale se întâlnesc în chimie, teoriile fenomenologice, descriptive descriu elementele chimice şi calităţile lor, iar teoriile esenţiale descriu structura chimică. Nu trebuie neglijate teoriile fenomenologice, pentru că aceste teorii: 1) sunt etapă necesară în cercetarea ştiinţifică, material pentru construirea teoriilor; 2) ele pot avea şi importanţă de sine stătătoare, acolo unde scopul este de a acumula date empirice ( de ex: în despărţiturile descriptive ale istoriei, chimiei, antropologiei, geologiei. În acest caz se poate vorbi despre teorii calitative, descriptive, taxonometrice.) Adesea teoriile fenomenologice se creează conştient ca etapă generală în cercetare.

38

19. Structura teoriei ştiinţifice. fundamentul, nucleul, aplicaţiileStructura teoriei ştiinţifice. Este destul de greu de vorbit despre o structură unică a teoriei, pentru că ştiinţele sunt forte diferite din punct de vedere a structurii lor logice. De ex: teoria fizică şi teoria istorică. Următoarea problemă este legată de înţelegerea a ceea ce trebuie considerat necondiţionat element al teoriei ştiinţifice? Astăzi elemente ale teoriei sunt considerate: noţiuni şi afirmaţii teoretice, definiţii şi alte convenţii, structuri operaţionale (reguli de măsurare, reguli de construire a modelelor, proceduri pentru interpretare), norme, presupuneri. Dar în genere teoria nu este considerată sistem închis, de aceea pot apărea noi elemente ale ei.Vom evidenţia trei componente ale teoriei ştiinţifice: fundamentul, nucleul, aplicaţiile.Fundamentul teoriei ştiinţifice - acesta este contextul general preliminar, premisele generale. El este destul de larg, deoarece teoria are rădăcini adânci în anumite condiţii şi premise. Teoria are nevoie de un context metafizic, adică anumite premise metafizice cum ar fi, unitatea şi stabilitatea lumii, cognoscbilitatea lumii, existenţa relaţiilor de cauzalitatea etc. De asemenea este necesară baza empirică pe care se clădeşte teoria, ideea fundamentală a teoriei pe care se bazează structura teoriei, sistemul de noţiuni fundamentale, sistemul metodologic.Nucleul teoriei – este totalitatea de afirmaţii fundamentale (în matematică: axiomele şi teoremele de bază, în fizică - setul de legi, în ştiinţele umanitare – oarecare teze.)Aplicaţiile – totalitatea de judecăţi şi operaţii, care ţin de contextul care-l concretizează, direcţionarea strategică a contextului – de la postulatele generale ale nucleului teoriei spre aspectele ei concrete. Nu trebuie de considerat, dacă nucleul teoriei este gata, atunci aplicarea teoriei la anumite cazuri concrete este de acum un lucru hotărât. În general contextul aplicaţiilor include:

1) totalitatea consecinţelor logice ale nucleului teoriei;2) totalitatea procedurilor interpretative.

Tema 6. Problemele dinamicii cunoaşterii ştiinţificeEste clar că ştiinţa nu este statică ea este în schimbare continuă. Dacă în prima jumătate a sec. al XX-lea primordiale erau problemele legate de analiza limbajului ştiinţific, structurii teoriei, procedurilor deducţiei şi inducţiei cunoştinţelor, începând cu jumătatea a doua a sec. al XX-lea principale devin problemele dinamicii ştiinţei, legile şi factorii dezvoltării ei, problemele coraportării şi comensurabilităţii teoriilor vechi cu cele noi, raportul dintre conservatism şi radicalitate în ştiinţă, întrebările depăşirii raţionale a neînţelegerilor ştiinţifice şi trecerii de la unele poziţii teoretice la altele.1. Devenirea şi dezvoltarea teoriei ştiinţifice. Ce serveşte fundament pentru crearea teoriei ştiinţifice? Mai întâi de toate stimul pentru crearea unei teorii pot servi faptele. De ex. fizica cuantică a apărut în rezultatul descoperirii fenomenului radioactivităţii. Mai departe a urmat înaintarea ideilor noi care au deschis un nou mod de viziune şi conştientizare a materialului empiric. Iar o ipoteză îndrăzneaţă poate deschide calea dezvoltării unei teorii. Exemplu a unei idei consistente a fost ipoteza lui Lavuasier despre aceea că procesul de ardere nu reprezintă o reacţie de descompunere a substanţei, ci invers, reprezintă o reacţie de sinteză, ceea ce a dat imbold procesului de studiere a compoziţiei aerului şi la descoperirea oxigenului şi în rezultat la dezvoltarea chimiei. De asemenea, un imbold puternic în dezvoltarea teoriei pot fi problemele care apar în diferite sfere ale ştiinţei şi care nu pot fi rezolvate reieşind din fundamentele vechi ale ştiinţei.Noţiunea „shemă teoretică”. Un punct esenţial al lansării teoriei ştiinţifice este crearea schemei teoretice, un sistem de idei fundamentale, care vor fi de ajutor în activitatea savantului. Aceasta include o serie de obiecte abstracte ale teoriei, unele legate direct de experienţă, altele se raportează la experienţă mijlocit. Schema teoretică poate fi considerată un model destul de abstract al teoriei ştiinţifice. Unul din elementele fundamentale ale schemei teoretice este formularea legilor ştiinţifice. Astfel în mecanica teoretică elemente constructive ale teoriei ştiinţifice sunt: puterea, punctul material, sistemul de referinţă spaţio-temporal ş.a. Schema teoretică poate fi caracterizată prin descrieri contextuale (de ex. acţiunea puterii poate schimba mişcarea corpului), dar şi prin expresii matematice. Schema teoretică poate fi mijlocitoare între nivelul descrierilor empirice şi formalismele matematice, mai abstracte după nivelul său. Scheme teoretice pot fi de diferite niveluri: fundamentale, adică conceptuale, particulare, care concretizează conţinutul schemelor fundamentale pentru sarcini concrete.Schemele generale pot să reiasă dintr-o anumită concepţie despre lume. Această are nivel filosofic. Am spune, că aceasta ar trebui să includă obiect abstracte ca: existenţă, substanţă, fenomene, timp, spaţiu,

39

cantitate, calitate, cauză, efect etc. Acestea trebuie să alcătuiască un tablou logic, adică elementele trebuie să fie legate între ele şi să se explice unele pe altele.Dacă am vorbi despre scheme teoretice general-ştiinţifice, atunci ar trebui să luăm un anumit domeniu de cercetare al realităţii, cum ar fi fizica şi să utilizăm obiecte fizicii: forţă, acceleraţie, timp, spaţiu etc. Însă dacă am forma schemă teoretică mai particulară, de exemplu în mecanica cuantică, drept schemă teoretică ar putea servi modelul atomului lui E. Rutherford.Iniţial schema teoretică este lansată ca ipoteză, după aceea ea este argumentată. În procesul argumentării ea poate fi schimbată, pot fi introduse elemente noi, pot fi utilizate scheme din alte domenii ale ştiinţei.Verificarea şi primirea (recunoaşterea) teoriei ştiinţifice. Contorul şi primirea teoriei ştiinţifice este un proces de lungă durată, legate de procedurile de verificare, argumentare, evaluare, corectare a tezelor ştiinţifice. Ele trebuie înţelese în dinamică, nu doar ca procese momentane. Verificarea tezei ştiinţifice prervede o totalitate de acţiuni care permit evaluarea ei ca o posibilitate de a fi adevărată.. Primirea tezei ştiinţifice este hotărârea finală despre statutul şi utilizarea ei. Teoria ştiinţifică nu este pur şi simplu ipoteza care a fost recunoscută, ci ipoteza care s-a îmbogăţit cu materiale ştiinţifice noi, demonstraţii, consecinţe etc. Teoria ştiinţifică este un sistem de cunoştinţe cu potenţial bogat, ea devine concurent al altor teorii şi poate să le facă pe acestea să plece de pe arena ştiinţifică.Verificarea teoriei. Procesul de verificare a tezelor ştiinţifice este un proces mai dificil , decât verificarea faptelor empirice. Şi această dificultate creşte cu atât mai mult cu cât nivelul sistemului ştiinţific de afirmaţii este mai abstract, mai universal. Teoriile universale nu descriu direct anumite fapte empirice. De aceea pentru coraportarea lor cu realitatea sunt necesare construcţii complementare, convenţii, teorii auxiliare, scheme particulare adaptate special pentru verificarea materialului empiric.Verificarea teoriei ştiinţifice începe chiar în procesul de construire a schemelor teoretice. La întâlnirea teoriei cu fapte contrare teoriei, problemele, legate de acestea pot fi rezolvate prin modificările ce vor avea loc în corpul teoriei. Da poate fi cazul când teoria va fi înlăturată de acestea, dacă există o teorie concurentă cu o putere mai mare de explicaţie.Dar nu întotdeauna verificarea teoriei se face doar pe cale empirică. Sunt un şir de posibilităţi neempirice de verificare a teoriei. Pot fi evidenţiate patru niveluri de verificare a sistemelor ştiinţifice:

1) metateoretică;2) interteoretică;3) filosofică;4) empirică.

Primele trei sunt conceptuale, neempirice, ele pot da savantului posibilitate ca acesta să clarifice cât de viabilă şi de perspectivă este teoria verificată de el. Verificarea metateoretică stabileşte, dacă teoria interior nu este contradictorie; sunt deductibile din ea consecinţe empirice verificabile. Verificarea interteoretică stabileşte compatibilitatea teoriei date cu alte teorii recunoscute, cu contextul conceptual a sferei date de cercetare. Verificarea filosofică cercetează posibilităţile ei metafizice, conceptele fundamentale, principiile şi presupunerile. Dacă teoria nu trece verificarea conceptuală, ea nici nu este permisă la verificare empirică.Teza: Duhem – Quine. În procesul verificării teoriei se implică atât metode conceptuale, cât şi empirice şi aceasta produce anumite dificultăţi. Dar mai există şi o altă dificultate legată de cazul, când s-ar părea că teoria poate fi verificată direct pe cale empirică. Aceasta este cunoscută ca problema lui Duhem. Dacă în procesul verificării teoriei sunt evidenţiate anumite contradicţii între teorie şi datele empirice, atunci apare problema: în ce mod pot fi determinate tezele teoretice false, tezele care trebuie înlocuite.Este o problemă destul de complicată, pentru că teoria nu este pur şi simplu o sumă de teze ştiinţifice, acestea sunt strâns legate între ele; se explică una pe alta, este un sistem şi atunci nu este clar care dintre aceste cunoştinţe sunt invalidate de către faptele care se opun teoriei. Teoria reacţionează la verificare ca un tot întreg şi nu ca unele elemente de sine stătătoare. Quine scrie că propoziţiile nastre despre lumea înconjurătoare apar în faţa tribunalului empiric al omenirii nu individual, dar ca o integritate . Teza: Duhem – Quine afirmă că teoria se verifică nu ca o sumă de afirmaţii singulare, ci ca un sistem de afirmaţii coerente. O consecinţă importantă a acestei teze constă în faptul că nu există o procedură efectivă de separare a afirmaţiilor false de afirmaţiile adevărate. Duhem se vede că susţine poziţia că totuşi cercetătorul este în stare să rezolve problema: ori prin introducerea ipotezelor complementare pentru a salva teoria, ori prin crearea unei noi teorii. În orişice caz, procesul cunoaşterii ştiinţifice demonstrează că există posibilităţi de a găsi căi de dezvoltare.Altă poziţie mai pesimistă susţine că de fapt cercetătorul are posibilitate să susţină teoria neadecvată prin diferite manipulări, cum ar fi ipoteze complementare, redactări a sistemului iniţial. O astfel de interpretare transformă teza lui Duhem-Quine în cetate a susţinerii iraţionalismului ştiinţific.

40

În orişice caz sunt tratări mai moderate a acestei teze. De exemplu, K. Popper susţine că dacă şi sunt probleme în procesul de verificare empirică a teoriilor, totuşi este posibil de a identifica ipotezele care nu sunt corecte, ori de a identifica partea problematică a teoriei. Primirea teoriei. Referindu-ne la cele spuse mai sus se observă că primirea unei teorii de către savanţi este procedură destul de îndelungată. Pentru a fi recunoscută teoria de către societatea ştiinţifică ea trebuie să treacă, mai întâi de toate o verificare prin proceduri logice. Se consideră, că teoria ar trebui să aibă forma unei teoreme matematice care ar face posibil controlul ei. Dar această este imposibil uneori chiar şi în ştiinţele nutuirii, care folosesc aparatul matematic, cu atât mai mult aceasta devine imposibil în ştiinţele neformalizate. Deci recunoaşterea unei teorii iese din limitele verificării strict logice. De aceea este necesar să se privească procesul de recunoaşterea a teoriei într-un cadru mai larg, în legătură cu aceasta se introduce planul sociologic al analizei cunoaşterii ştiinţifice.Caracteristicele sociologice şi istorice ale cunoaşterii ştiinţifice. Înţelegerea că fenomenul recunoaşterii unei teorii nu se reduce numai la proceduri pur operaţionale, că de la crearea unei teorii până la primirea de către societatea ştiinţifică durează, că între savanţi există diferite păreri în legătură cu recunoaşterea teoriei, că există părtaşi şi rivali a unei teorii a făcut ca să se treacă la studiul societăţii savanţilor şi istoriei ştiinţei. Societatea ştiinţifică. Cercetările în această direcţie s-au încununat cu lucrarea lui T. Kuhn „Structura revoluţiilor ştiinţifice”. Cu toate că în acest domeniu pot fi date citire nume notorii, cum ar fi M. Polani, St, Tulmin, G. Bachleare ş.a, totuşi, lucrarea lui Kuhn singură a fost o revoluţie în metodologia ştiinţei. Una din noţiunile fundamentale ale concepţiei lui Kuhn a fost noţiunea de societate ştiinţifică. Ieşirea din limitele procedurilor strict logice ale neopozitiviştilor a fost legată de problema: ce trebuie să înţelegem prin noţiunea de subiect al cunoaşterii ştiinţifice? În concepţia neopozitiviştilor care domina metodologia ştiinţei, subiectul cunoaşterii era privit drept un intelect abstract, purtător al cunoştinţelor şi executor al procedurilor logico-metodologice, drept o maşină logică, neistorică. Kuhn reiese din faptul că subiect al cunoaşterii ştiinţifice este societatea ştiinţifică. Societatea savanţilor este structura primară, adevăratul arhitect şi fondator al cunoştinţelor ştiinţifice. Kuhn demonstrează că ştiinţa este creată de grupuri de savanţi care au primit aceeaşi educaţie, au aceleaşi competenţe de cercetare şi profesionale. Aceasta înseamnă că savanţi devin nu cei care citesc manualele, dar cei ce lucrează într-un colectiv de cercetători sub egida unor savanţi emeriţi. Cuhn atrage atenţia că înafara planului logic al ştiinţei mai există şi planul de acţiune, adică de utilizare a cunoştinţelor la anumite situaţii de laborator(experimente, crearea modelelor etc.). Aceasta înseamnă că grupele de specialişti sunt uniţi nu numai de cunoştinţe de un anumit tip, dar şi de activitatea lor în acelaşi colectiv, asupra aceloraşi probleme.Ce-i uneşte pe savanţi într-o societate ştiinţifică? În primul rând, lucrul în comun. Astfel savanţii ce activează împreună formează o unitate naturală şi această comunitate se uneşte simplu, neformal: ei comunică, se informează despre rezultate, discută. De sigur în activitatea lor este mult comun: o viziune comună asupra problemelor, deprinderi de rezolvare a sarcinilor, folosirea mijloacelor tehnice în comun. Pentru descrierea fundamentelor care-i uneşte Kuhn propune să se utilizeze noţiunea de matrice disciplinară. Elemente ale matricei disciplinare sunt considerate: tezele ştiinţifice, care ce utilizează în grupă fără controverse, teze metafizice care au şi semnificaţie euristică, de asemenea valori comune. În afară de aceasta, în matricea disciplinară foarte importante sunt asemenea elemente ca anumite modele ale activităţii ştiinţifice sau paradigma.Paradigma. Noţiunea este introdusă de către T. Kuhn şi s-ă răspândit în diferite domenii ale ştiinţei. Acum noţiunea este bogată în semnificaţii şi este utilizată în sens de concepţie despre lume, tablou ştiinţific al lumii, stil de gândire etc. Chiar şi în lucrarea „Structura revoluţiilor ştiinţifice” el are diferite semnificaţii. Însă sensul iniţial este de „model” de la grecescul „paradeigma”.Paradigma în general este model de activitate. De ex. în limbă se dă un model de conjugare a verbelor, conjugându-se un verb concret. După acest model putem conjuga şi alte verbe. În activitatea ştiinţifică de asemenea sunt modele, să spunem un exemplu concret de rezolvare a unei probleme din matematică. Cunoştinţele ştiinţifice (teoriile, legile) parcă ar învia în paradigma concretă. Dar trebuie de înţeles că paradigma ştiinţifică nu este pur şi simplu un model de copiat. Exemplu de rezolvare a problemei serveşte fundament pentru perfecţionarea modului de rezolvare, utilizarea lui pentru o clasă de probleme mai dificile, generalizarea şi concretizarea lui.. De aceea paradigma este un model operaţional destul de flexibil, dinamic şi în dezvoltare continuă.Aşadar, paradigma ştiinţifică este un model de activitate, care în procesul utilizării variază, se îmbogăţeşte, se concretizează, dar cel mai important este că ea acţionează ca un principiu strategic de structurare a tuturor activităţilor viitoare. Paradigma statornicită dirijează cu cercetările curente.. Caracteristică esenţială a paradigmei este eficacitatea ei înaltă de rezolvare a unei clase de probleme, pentru că ea se formează pe

41

exemple concrete de rezolvare a problemelor şi acumulează în sine toate succesele atinse în direcţie şi devine un instrument eficient în practica ştiinţifică. În rezultat sfera de cercetare devine în mare parte structurată de către paradigma ştiinţifică. Astfel în condiţiile unei paradigme formate societara ştiinţifică atinge nivelul unei unităţi adevărate, iar sfera ştiinţifică capătă caracteristice ale ştiinţei mature.Ştiinţa normală. Kuhn separă perioadele de dezvoltare a ştiinţei în perioada ştiinţei normale şi perioada extraordinară sau a revoluţiilor ştiinţifice. Perioada ştiinţei normale începe odată cu recunoaşterea noii paradigme ştiinţifice de marea majoritate a societăţii ştiinţifice. Această perioadă are o influenţă dublă asupra savanţilor. Pe de o parte, noua paradigmă face posibilă rezolvarea problemelor ştiinţifice, este o perioadă de succese, de dezvoltare a ştiinţei în cadrul acestei paradigme. Însăşi paradigma se perfecţionează prin rezolvarea problemelor, care desigur nu sunt probleme standard. Ea include în sine noile posibilităţi ale paradigmei descoperite pe parcursul activităţii savanţilor asupra rezolvării noilor şi noilor probleme. Cercetările devin destul de fine şi sunt îndreptate spre diferite nuanţe ale teoriei paradigmei date. Deseori rezultatele cercetării sunt dinainte cunoscute, cu excepţia unor detalii, astfel că spectrul rezultatelor aşteptate este doar puţin mai larg decât tabloul general. Astfel cercetarea ştiinţifică în această perioadă este destul de conservativă. Acumularea succeselor şi întărirea continuă a eficienţei paradigmei îi oferă cunoaşterii ştiinţifice din această perioadă un caracter cumulativ. Pe de altă parte, în procesul cercetărilor ştiinţifice încetul cu încetul se acumulează un şir de probleme care nu pot fi rezolvate prin intermediul acestei paradigme. Problemele nerezolvate sunt numite anomalii.Revoluţia ştiinţifică formă a schimbării paradigmei. Anomalia apare doar pe fonul unei paradigme dezvoltate. Anume paradigma dezvoltată devine indicator că anomaliile descoperite nu pot fi rezolvate în limitele acestei paradigme. Reflecţia asupra anomaliilor descoperite este un proces îndelungat şi ambiguu. Obişnuit savanţii nu se dezic atât de uşor de paradigma veche. Ei încearcă să rezolve problemele în limitele paradigmei recunoscute, alteori le lasă pentru viitor cu gândul că dezvoltarea paradigmei va deschide noi posibilităţi ale ei. Dar cu timpul printre savanţi apar oponenţi ai paradigmei recunoscute. De sigur, că aici acţionează un complet de factori, nu numai factorii logici ai ştiinţei. Criticii serioase paradigma poate fi supusă de către factori socio-culturali. (Teoria lui Ptolemeu a fost criticată şi prin supunerea criticii filosofiei aristotelice). Un rol important în destituirea paradigmei dominante poate juca asigurarea tehnică (descoperirea noilor aparate experimentale, care schimbă baza experimentală a teoriei dominante). Dar desigur principal este imposibilitatea paradigmei de a rezolva anomaliile. Dacă societatea ştiinţifică conştientizează ineficienţa paradigmei pentru viitorul sferei ştiinţifice se poate vorbi despre starea de criză în sfera dată. În acest caz se începe critica paradigmei date din partea savanţilor şi se poate spune că perioada normală a ştiinţei a luat sfârşit.În faza extraordinară a ştiinţei societatea ştiinţifică se divizează. Unii savanţi prelungesc să utilizeze metodele vechi de cercetare, alţii încearcă să propună noi metode ştiinţifice pentru rezolvarea problemelor acumulate. Ei nu propun altceva decât o nouă paradigmă. Trecerea la ea nu înseamnă altceva decât revoluţie în domeniul dat. Revoluţia ştiinţifică nu este altceva decât schimbul de paradigme. (Exemple: revoluţia lui N. Copernic în astronomie, a lui A. Lavoisier în chimie, C. Darvin în biologie.)Trecerea de al o paradigmă la alta este un eveniment de o importanţă considerabilă. Aceasta schimbă faţa domeniului ştiinţific. Paradigma propune o viziune nouă asupra universului, sau a unei părţi a lui. Dar aceasta nu înseamnă că toţi savanţii au primit noua paradigmă. Paradigma nouă are încă mai multe probleme decât cea veche. Încep dezbateri între savanţi, unii susţin paradigma veche, înaintează argumente în folosul ei. De asemenea şi promotorii noii paradigme înaintează argumente pentru susţinerea ei. Dacă totul s-ar baza numai pe argumentele logice, atunci nu s-ar putea da întâietate la vreuna din paradigme. Unii din savanţi îşi dau sama de puterea euristică a noii paradigme şi aceasta o face să biruie. După anumite succese a noii paradigme marea majoritate a savanţilor o primesc.Problema incomensurabilităţii teoriilor ştiinţifice. Această problemă a reieşit din observaţiile făcute de T, Cuhn, despre aceea că în procesul schimbării paradigmelor punctele de vedere ale savanţilor sunt diferite şi comunicarea între ei devine dificilă şi tensionată. În acelaşi timp nu sunt argumente logice pentru ca ambele teorii să fie aduse la un numitor comun: părtaşii teoriilor într-un anumit sens privesc lumea diferit. Aceleaşi elemente, dar în diferite teorii sunt interpretate diferit. (De ex. Timpul în mecanica lui Newton şi termodinamica lui S. Carnot, genele în teoria lui G. Mendel şi biologia moleculară au primit semnificaţii diferite.) Aceasta înseamnă că devine imposibil compararea teoriilor după elementele lor, concepţia devine închisă şi incomensurabilă. Teza aceasta a fost susţinută şi de Feyerabend., dar ea n-a fost bine definită şi a inclus în sine şi un element de iraţionalism. S-au început un şir de discuţii despre incomensurabilitatea teoriilor, care a adus la determinarea a două poziţii:

1) În diferite teorii aceeaşi termini au semnificaţie diferită. (Kuhn- Feyerabend);

42

2) Trecerea problemei incomensurabilităţii în plan semantic de fapt este o încercare de a ajunge la un punct de vedere comun asupra problemei.

Dacă am face anumite concluzii pe problema incomensurabilităţii teoriilor ar trebui să spunem că: a) ea nu are o rezolvare universală, nu există un standard unic de compararea a teoriilor; b) problema a fost puţin exagerată şi a fost utilizată ca un hotar între raţionalism şi iraţionalism; c) teoriile care se înlocuiesc una pe alta nu sunt izolate, există un spectru bogat de raporturi interteoretice, care necesită de a fi studiate: d) însăşi problema continuităţii cunoştinţelor ştiinţifice pusă în mod exagerat nu este relevantă pentru ştiinţă, pentru că ea mai mult se îngrijeşte de ce sete nou, decât pentru păstrarea vechiului.Problema raţionalităţii cunoaşterii ştiinţifice. Însăşi această problemă pare paradoxală. Cum se poate pune la îndoială raţionalitatea ştiinţei., când ea este un exemplu pentru raţionalitate în general? Şi totuşi, în anii 60 – 70 ai sec. al XX-lea, în perioada falimentului proiectului neopozitivist, problema raţionalităţii ştiinţei a devenit câmp de discuţie între reprezentanţii filosofiei ştiinţei: T. Kuhn – K. Popper – I. Lakatos – P. Feyerabend. Orientările deschise de ei în problema raţionalităţii ştiinţei.Tomas Kuhn. Problema care a ridicat-o Kuhn: cum se comportă în realitate savanţii în cercetarea ştiinţifică şi nu cum ar trebui ei să se comporte? Prin aceasta el deschide o direcţie nouă în metodologia ştiinţei şi anume sociologia ştiinţei, care este legată de abordarea descriptivă în teoria ştiinţei. Dacă ştiinţa cu adevărat este raţională, atunci din care cauze apar periodic între ei neînţelegeri? Adică care este mecanismul concret al neînţelegerilor şi de depăşire a acestora? Trebuie de spus, că Kuhn a lăsat mai multe probleme, decât a rezolvat. Anume el a atras atenţia la problema incomensurabilităţii paradigmelor ştiinţifice şi dificultăţile care apar în comunicarea savanţilor în perioada revoluţiilor ştiinţifice. Dar n-a oferit nici o cale de rezolvare a problemei. Meritul lui Kuhn este că el a evidenţiat importanţa valorilor pentru cercetarea dinamicii ştiinţei. Kuhn atrage atenţia că anume valorile, dar nu criteriile şi regulile sunt regulative în aprobarea unei paradigme sau alta în activitatea de cercetare. Exemple de valori cognitive sunt: exactitatea, consistenţa, sfera utilizări, simplitatea.Karl Popper. A fost oponentul neopozitiviştilor. Dar mulţi nu au înţeles acest moment. Ceea ce îl deosebea pe Popper de neopozitivişti este că el în cercetarea ştiinţifică dădea întâietate dinamicii asupra staticii. După Popper, ştiinţa nu este altceva decât o revoluţie continuă şi cine nu recunoaşte aceasta nu înţelege însăşi esenţa ştiinţei. Anume Popper a introdus termenul “creşterea cunoştinţelor ştiinţifice”. Ştiinţa rămâne ştiinţa până atunci, până când ea creşte, merge înainte, dacă ea nu creşte ea pierde caracterul de ştiinţă.În concepţia de raţionalitate a lui Popper ideea principală este ideea criticismului. Calitatea esenţială a gândirii raţionaliste este criticismul ei. Aceasta înseamnă, că raţionalitatea cunoaşterii ştiinţifice trebuie văzută nu în succesele ei, ci în dispoziţia critică a societăţii ştiinţifice. Nu afirmarea poziţiei proprii (şi astfel pe sine însăşi) în ştiinţă este important, dar criticismul la ce mai înalt nivel faţă de sine şi faţă de colegi. Ştiinţific devine doar ceea ce a trecut un examen serios prin verificări încrucişate.Următoarea idee care a fost susţinută de Popper este ideea direcţiei dezvoltării ştiinţei. Aceasta nu este pur şi simplu dinamica teoriilor ştiinţifice, dar este dinamică orientată, evolutivă. Ideea direcţiei dezvoltării ştiinţei ne aduce la noţiunea de progres care se cercetează intens în ultimul timp.Imre Lakatos. Este împotriva iraţionalismului în ştiinţă. Susţine punctual de vedere dinamic asupra ştiinţei propagat de Popper. Pentru el ştiinţa este un tablou dinamic al structurilor teoretice. Pentru filosofia lui Lacatos principală este ideea reconstrucţiei raţionale a istoriei ştiinţei. Reconstrucţia raţională a istoriei ştiinţei este un model propus istoricilor ştiinţei de a introduce faptele istorice incomode în limite raţionale. Dacă istoria ne propune fapte care par iraţionale, atunci datoria istoricului ştiinţei este de a le descrie raţional. Istoria ştiinţei este complicată şi savanţii nu întotdeauna aleg pentru rezolvare ceea ce este plauzibil, dar mai degrabă ceea ce este optim. Istoricii ştiinţei, atât raţionaliştii, cât şi iraţionaliştii evidenţiază din materialele istorice numai anumite fapte, care le permit să vadă şi să stabilească doar ceea ce este pentru dânşii dinainte stabilit. De aceea reproducerea istoriei concrete este un ideal care nu poate fi atins, anumite necorespondenţe între realitatea istorică şi reconstrucţie vor rămâne întotdeauna. Dar sarcina metodologului este de a corecta şi perfecţiona mereu modelul, să caute reconstrucţii noi.Paul Feyerabend. Feyerabend în afara tezei incomensurabilităţii teoriilor a mai evidenţiat încă două momente. Primul este antinormatismul radical. Poziţia lui Feyerabend mai este numită anarhistă. El este împotriva tuturor normelor şi canoanelor în activitatea ştiinţifică. Poziţia lui poate fi definită astfel: nu este nici o normă care nu poate fi infirmată. El consideră că ştiinţa nu se ţine de canoane. Cercetările reale demonstrează că realizările ştiinţifice sunt aceea care au înlăturat orişice normă. Nu există o metodă unică ştiinţifică. În ştiinţă domină libertatea cercetării.

43

Al doilea moment: pluralismul principial al cunoaşterii teoretice. Feyerabend afirmă principiul, care cere să se producă teorii incompatibile teoriilor recunoscute. Lansarea teoriilor concurente este factorul primar în dezvoltarea ştiinţei.Subiectele contemporane ale problematicii raţionalităţii.Astfel, prin eforturile savanţilor susnumiţi a fost evidenţiat setul de probleme, privind raţionalitatea ştiinţei:

1) dezvoltarea abordării descriptive a cunoaşterii ştiinţifice (fiind preponderentă strategiilor normative), refuzul de la pretenţiile universaliste de a impune ştiinţei anumite standarde, cercetarea situaţiilor concrete ale parametrilor raţionalităţii;2) evidenţierea şi accentuarea rolului socio-istoric în dezvoltarea ştiinţei;3) cercetarea mecanismelor interioare a apariţiei controverselor şi atingerea consensului în societatea ştiinţifică;4) analiza temei raporturilor dintre valori, norme, scopuri şi alte regulative ale activităţii ştiinţifice şi a variaţiilor acestora în diferite epoci istorice;5) studierea procedurilor critice şi de argumentare care se utilizează real în ştiinţă, studierea raţionalităţii altor forme de activitate umană,6) tema progresului, direcţiei dezvoltării ştiinţei;7) programul reconstrucţiei raţionale;8) problema utilizării parametrilor adevăraţi în analiza ştiinţei;9) tema pluralismului principial în dezvoltarea ştiinţei.

Principiile evaluării şi comparării teoriilor ştiinţifice. Pentru ca o teorie să fie primită de comunitatea ştiinţifică există anumiţi parametri de car se conduc savanţii. Ei sunt destul de mulţi, dar în calitate de esenţiali putem evidenţia următorii parametri ca principii:

1) confirmarea empirică, principiu care cere ca afirmaţiile care sunt înaintate de teorie să fie confirmate de datele observărilor şi a experimentelor;2) consistenţa interteoretică, compatibilitatea afirmaţiilor teoriei cu principiile teoriilor recunoscute, cu ideile metafizice fundamentale;3) euristic, principiu, după care teoria deschide perspective noi de cercetare; fundamentarea pe idei creative;4) simplitatea, principiu care intuitiv este atractiv şi este unul din principiile influente în procesele reale de primire a hotărârilor, dar practic este foarte dificil de a-l clarifica.

Schimbările mari şi mici în ştiinţă.Schema lui Kuhn despre dinamica ştiinţei: ştiinţa normală – revoluţie ştiinţifică – ştiinţă normală în mare măsură a determinat modalitatea abordării problemei. Dar aceasta totuşi a fost o schemă. Lucrările lui I. Lcatos, P. Feyerabend, L. Laudan au accentuat caracterul pluralist al dezvoltării ştiinţei, existenţa şi amestecul diferitor abordări în ea, programe, tradiţii de cercetare. În afară de aceasta ştiinţa în fiecare moment arată ca un tablou cu multe niveluri; în ea interacţionează, dar în acelaşi timp îşi descoperă şi propriul specific diferite substraturi: empiric, teoretic, metodologic, cunoştinţe aplicative, tradiţiile experimentale. După cercetările lui Kuhn a fost descoperit că ştiinţa este muabilă, se înnoieşte, are caracter multidirecţional. Este recunoscut că transformările în ştiinţă au loc continuu. Dar unele sunt mari, cu perspective serioase, altele sunt mici, se acumulează în mici porţii şi pregătesc terenul pentru schimbări grandioase. Schimbările mari – revoluţiile. Schimbările mari în ştiinţă sunt numite revoluţii. Revoluţia ştiinţifică obişnuit produce schimbări uriaşe: schimbarea paradigmei ştiinţifice, o nouă repartizare a problemelor, înnoirea terminologiei, apariţia unor noi direcţii de cercetare, transformarea operaţiilor şi metodelor tehnice, schimbări de scopuri şi valori în sfera de cercetare sau chiar în mai multe sfere. Problema revoluţiilor ştiinţifice încă este o problemă deschisă pentru cercetare, cu toate că se vorbeşte mult despre revoluţiile ştiinţifice, dar până când în putere rămâne punctul de vedere a lui T. Kuhn. Revoluţia ştiinţifică este un fenomen de lungă durată, care include transformarea a mai multor niveluri şi subsisteme de cunoştinţe. Intuitiv noi legăm de revoluţia ştiinţifică procesul de transformare esenţială a ştiinţei. Exemple pot servi teoria lui N. Kopernic în astronomie, care a schimbat viziunea generală asupra Universului, teoria lui C. Darvin, care a schimbat viziunea omenirii asupra speciilor şi dezvoltării speciilor; teoria radioactivităţii în fizică.Tipologia revoluţiilor ştiinţifice. Se propune ca revoluţiile ştiinţifice să fie deosebite după maştab: mari, medii şi mici.

1) revoluţii globale - formează o viziune nouă asupra lumii;2) revoluţii în ştiinţele fundamentale, care transformă fundamentele lor;

44

3) microrevoluţii, esenţa lor constă în crearea unor teorii în diferite domenii;Problemele creaţiei ştiinţifice. Ce este creaţia? De diferite definiţii este descrisă ca o activitate umană caracterizată de o noutate principială. Ea are loc în toate domeniile activităţii umane – artistică, politică, economică etc. Creaţia ştiinţifică este activitatea îndreptată spre rezolvarea problemelor ştiinţifice (nestandarde) în condiţii nedeterminate.Metodologia ştiinţei şi creaţia: contextul descoperirii şi contextul argumentării.O anumită dificultate în cercetarea creaţiei ştiinţifice constă în aceea că fenomenul creaţiei conţine elemente paradoxale. Pe de o parte, pare imposibil ca creaţia să fie descrisă printr-o abordare pur raţională, pentru că creaţia pare alogică şi nimiceşte toate canoanele; un rol important în creaţie îl îndeplinesc emoţiile, o stare emoţională sublimă numită inspiraţie. Pe de altă parte, creaţia ştiinţifică iniţial este compatibilă cu reperele activităţii ştiinţifice şi rezultatele gândirii creatoare, nu produs al samavolniciei, dar sunt construcţii intelectuale raţional verificabile.Posibil că strategia depăşirii acestei deficienţe constă în divizarea clară a elementelor raţionale şi neraţionale ale activităţi şi descoperirii ştiinţifice. Realizarea acestei strategii îi aparţine lui H. Reihenbach în lucrarea „Experienţa şi presupuneri”. El introduce divizarea activităţii ştiinţifice în contextul descoperirii şi contextul argumentării. Aceasta înseamnă că însuşi procesul creaţiei ştiinţifice, care finisează cu descoperirea nu poate fi cercetat prin abordare logico-metodologică. Tot ceea ce ţine de condiţiile empirice al acestui proces (factorii psihologici, social-politici, cultural-istorici) este partea subiectivă a procesului cunoaşterii şi trebuie analizate de ştiinţele ce ţin de acest plan – psihologie, politologie, istorie etc. În plan logico-metodologic nu trebuie să ne intereseze cum a ajuns savantul la rezultatul său, dar este foarte important cum au fost argumentate produsele creaţiei, cum au fost verificate şi ce dovezi au fost utilizate.Marea majoritate a metodologilor ştiinţei au ajuns la concluzia, că nu există nici o cale măsurată de la fapte la ipoteze. Putem rezuma în felul următor: nu există logica descoperirii, există doar logica argumentării. Însă această este doar o etapă în rezolvarea problemei creaţiei ştiinţifice.O nouă etapă în analiza problemei a iniţiat N. Hanson în lucrarea sa „Modelele descoperirii”. El demonstrează că modelul ipotetico-deductiv este destul de îndepărtat de realitatea cercetării ştiinţifice, doar savantul începe cercetarea nu de la ipoteze, ci de la fapte. Studiind faptele savantul ajunge la idee nu arbitrar, ci sub a influenţa faptelor. Dar nu există fapte neutre, ele au încărcătură teoretică. Deci există o încrucişare a teoriei cu faptele ca influenţează cercetarea ştiinţifică. Studiind faptele savantul întrevede în ele o anumită tendinţă, structură. Configurarea faptelor determină şi cea mai posibilă ipoteză. Aceasta înseamnă că lansarea ipotezei este un proces raţional. Cum judecă savantul la lansarea ipotezei şi analiza faptelor. Pentru aceasta el se foloseşte de raţionament abductiv. (Raţionamentul abductiv a fost analizat de C. Piers). Acesta este un raţionament probabilistic, care deduce afirmaţii noi din premise empirice. Schema raţionamentului abductiv (mai poartă denumirea şi de retroductiv) este următoarea: 1) Există un anumit fapt deosebit X; 2) dacă ar fi adevărat Y, atunci ar avea loc X; 3) deci putem presupune adevărul lui putem presupune adevărul lui Y (sau lansa ipoteza Y). Deci savantul poate folosi metode raţionale de lansare a ipotezelor. S-ar putea spune, că a fost iniţiat un proces logic de explicaţie a lansării ipotezelor, alegerea lor din anumită mulţime, dar acesta poate fi considerat doar un început în explicarea proceselor creaţiei ştiinţifice. Astăzi mulţi cercetători au ajuns la concluzia că elementele cunoaşterii ştiinţifice, descoperirea ştiinţifică şi argumentarea rezultatelor, nu sunt separate ci reprezintă o continuitate, un proces unic, în care este destul de dificil de ale separa. Demult s-a observat că în procesul argumentării se dobândesc mai multe cunoştinţe, decât au fost la nivelul intuiţiei. Astfel s-a ajuns la concluzia că trebuie apropiate contextele descoperirii şi contextul argumentării şi să se găsească noi metode logice pentru analiza procesului cunoaşterii.Modele ale investigaţiilor ştiinţifice. Să încercăm să cercetăm calea care o trece gândirea creatoare de la întâlnirea cu problema până la găsirea rezolvării ei. Poate în această cale vom vedea care sunt elementele raţionale şi cele iraţionale ale procesului cunoaşterii. Procesul cunoaşterii poate fi reprezentat ca două modele:1) modelul liniar al investigaţiei ştiinţifice (o anumită continuitate temporală de activităţi şi stări ); 2) modelul structural - sistemic al investigaţiei ştiinţifice (cunoaşterea ştiinţifică este prezentată într-un sistem organizat de sarcini şi acţiuni ştiinţifice).Modelul liniar al investigaţiei ştiinţifice. Problema psihologică a intuiţiei. În acest model investigaţia ştiinţifică este prezentată în timp ca o continuitate de acţiuni ştiinţifice. Aceste acţiuni sunt reprezentate în plan logic ( ca descrierea stadiului la care se găseşte cercetătorul în rezolvarea sarcinii ştiinţifice) şi în plan psihologic ( ca descrierea proceselor ce au loc în conştiinţă în timpul lucrului asupra problemei).Din punct de vedere logic procesul include: 1) punerea sarcinii; 2) analiza ei; 3) căutarea rezolvării; 4) găsirea rezolvării; 5) îmbunătăţirea sau revizuirea rezolvării.

45

Din punct de vedere psihologic în conştiinţă se petrec următoarele: 1) pregătirea incipientă pentru investigaţie; 2) incubaţia; 3) insight (înţelegerea); 4) justificarea.Primele etape ale investigaţiei ştiinţifice sunt activităţi conştiente. Savantul analizează materialul empiric, concretizează condiţiile sarcinii, încearcă să utilizeze metodele cunoscute şi cumva să limiteze cercul investigaţiei. Nereuşindu-i o rezolvare rapidă, el încearcă din nou şi din nou şi iarăşi încearcă să rezolve problemele apărute. La un moment el poate lăsa cercetările în direcţie şi poate să se ocupe de altceva. Dar procesul investigaţiei nu se sfârşeşte, dar se schimă la nivelul subconştientului, acesta prelungeşte activitate în direcţie. Această etapă a activităţii ascunse se numeşte incubaţie. În sfârşit, savantul găseşte rezolvarea care este diferită de ceea ce propunea el până acum. Această sclipire a minţii se numeşte insight (capacitate de pătrundere, înţelegere). Stadiul următor este argumentarea, care este raţională. Deci cele mai neînţelese stadii sunt incubaţia şi insight-ul. Anume la aceste stadii în psihică se petrec anumite activităţi care nu se dau explicaţiei raţionale. Reieşind din această se consideră că sunt două forme ale gândirii; 1) discursivă (aceasta se separă în părţi care se deosebesc una de alta şi pot fi explicate); 2) intuitivă (procese psihice care aduc la rezolvarea unor probleme, dar care nu pot fi lămurite de subiect). Dar în general nu se poate de absolutizat opoziţie discursiv – intuitiv, pentru că intuiţia i se dă doar la cel ce este pregătit într-un domeniu concret şi lucrează permanent în domeniu.Modelul structural-sistemic al investigaţiei ştiinţifice. Sistemul liniar face doar o introducere în procesele complicate ale cercetării ştiinţifice. În realitate cercetarea ştiinţifică este mai degrabă un sistem ciclic. Dacă se analizează în detalii procesele cunoaşterii ştiinţifice, trebuie de introdus spre cercetare diferite structuri ale procesului cunoaşterii şi raporturile dintre ele. Mijloacele cercetării ştiinţifice astfel pot fi divizate în trei structuri: argumentarea teoretică, reprezentările despre modelare, procedurile concrete. Poate fi propusă un model integrativ al investigaţiei ştiinţifice, care ar utiliza atât elementele cercetării liniare, cât şi a celei structural-sistemice.Munca de rezolvare a sarcinii ştiinţifice începe cu analiza condiţiilor incipiente. Acesta este un proces important la care cercetătorul se va întoarce de mai multe ori. Analizând condiţiile savantul va încerca să le reformuleze într-un mod sau altul, aruncând din ele neesenţialul şi să evidenţieze în ele principalul. În acelaşi timp se face o alegere între modele, care ar permite să formuleze sarcina într-o formă mai comodă şi să găsească strategia acţiunilor. Rolul central în procesul lucrului asupra sarcinii îl va juca experienţa anterioară a cercetătorului; evidenţierea elementelor analogice ale sarcinii curente cu cele anterioare, utilizarea unor metode cunoscute. Rezultat al lucrului efectuat va fi înaintarea unui plan de acţiuni, pe baza căruia se va efectua compararea, evaluarea, şi alegerea diferitor variante de rezolvare a sarcinii. La un moment oarecare savantul se poate opri la cea mai bună idee de rezolvare a sarcinii. Dar aceasta până când poate fi doar o predicţie. Însă controlul ipotezei îl poate reîntoarce din nou la început, adică la condiţiile sarcinii, la înaintarea altui plan de cercetare. Şi aceasta va fi un nou ciclu de cercetare. În sfârşit, va fi înaintată o nouă ipoteză, care controlată poate fi adevărată. Dar aceasta nu înseamnă că procesul a luat sfârşit, înainte este un proces îndelungat de lucru cu ideea, de îmbunătăţire a ei, descrierea argumentată a rezolvării şi includerea ei în câmpul general al domeniului cărui aparţine cercetarea.

46

BIBLIOGRAFIE

Bunge M. Ştiinţă şi filosofie. B., “Editura politică”, 1984.Istoria ştiinţei şi reconstruirea ei conceptuală. Antologie. “Editura ştiinţifică şi enciclopedică”, B., 1981. Istoria generală a ştiinţei. V.II., B., 1971.

Mihai N. Introducere în filozofia şi metodologia ştiinţei. Ch., “Editura Arc”, 1966.Lecourt D. Dicţionar de istorie şi filosofia ştiinţelor. “Polirom”, 2005.Mihaela Şt. Rădulescu. Metodologia cercetării ştiinţifice, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 2006R. Spazgenburg, D. Moser. Istoria ştiinţei. V. 1-5, “Editura Lider”, 2004 -2006.Ţapoc V. Teoria şi metodologia ştiinţei contemporane: concepte şi interpretări. Ch., “CEP USM”, 2005.Ţapoc V. Iniţiere în gnoseologie şi ştiinţele cogniţiei. Ch., “CEP USM”, 2005.Teoria cunoaşterii ştiinţifice. B, 1982.

47