1. Criza petrolului din 1973

Criza petrolului din 1973, denumită și Prima criză petrolieră a început în octombrie 1973, când OPEC (avându-i ca membri la acea dată și Egiptul, Siria și Tunisia) a proclamat embargo asupra livrărilor de petrol.

La începutul aceluiași an Egiptul și Siria, cu sprijinul altor țări arabe au lansat un atac surpriză împotriva Israelului, în cea mai sfântă zi din calendarul evreiesc, Iom Kipur, declanșând astfel Războiul de Iom Kipur. Deoarece Israel a fost copleșit numeric de trupele arabe, (în Înălțimile Golan 1.400 tancuri siriene se confruntau cu 180 tancuri israeliene, iar lângă Canalul Suez 80.000 militari egipteni au atacat cei 500 soldați israelieni de pe partea cealaltă a Canalului, SUA a decis ca printr-un pod aerian să trimită armament pentru completarea stocurilor israeliene. Cu ajutorul livrărilor de armament și muniție de la SUA, Țahalul a reușit să oprească ofensiva țărilor arabe și să stabilizeze situația.

Ca răspuns, membrii OPEC în datele de 16 și 17 octombrie 1973 s-au reunit la o ședință în Kuweit și au decis să „pedepsească” SUA instituindembargo asupra livrărilor de petrol țărilor care au susținut Israelul.

Criza a durat până în martie 1974.

Embargoul petrolier a afectat SUA, aliații săi din Europa de Vest și în special Japonia. Prețul barilului de petrol într-un an a crescut în scurt timp de aproape patru ori, de la 3 dolari la 12 dolari.

Următoarea criză de petrol a avut loc în 1979. Datorită posibilității menținerii pe termen lung a prețului mare a petrolului, întreruperea livrărilor, între aliații în interiorul NATO s-a produs o ruptură adâncă. Câteva țări din Europa și Japonia s-au disociat imediat de politica SUA din Orientul Mijlociu. Producătorii de petrol arabi au condiționat sfârșitul embargoului de succesul SUA de a realiza pacea în Orientul Mijlociu.

Administrația Nixon a început imediat negocieri în paralel cu țările arabe, Egipt, Siria și Israel pentru a obține retragerea trupelor israeliene din peninsula Sinai și Înălțimile Golan după ce arabii se vor retrage de pe teritoriile israeliene. Până în data de 18 ianuarie 1974 secretarul de stat american Henry Kissinger a negociat retragerea trupelor israeliene de pe o parte a peninsulei Sinai. Rezultatele obținute și promisiunea continuării negocierilor a fost suficiente ca să convingă producătorii arabi de petrol ca în martie 1974 să ridice embargoul.

Specialiștii în domeniul petrolului consideră că motivul principal al primei crize a petrolului a fost faptul că SUA, cel mai mare producător de petrol din lume a trecut prin vârful producției de petrol, extracția de petrol, cu toate că cererea creștea neîncetat, a început să scadă. În urma acestei scăderi președintele Nixon l-a numit pe James Akins să evalueze capacitatea de producție de petrol a SUA, rezultatele deși nu au fost comunicate presei, au fost alarmante: nu există posibilități de rezervare și producția ar putea numai să scadă.

În 15 august 1971, Statele Unite ale Americii s-a retras unilateral din Acordul Bretton Woods renunțând la etalonul de aur (toate emisiunile de bancnote de dolari să fie făcute pe baza unor garanții în aur). În acest sistem dolarul avea acoperire în aur și era fixat în funcție de

valoarea aurului, iar valoarea celorlalte valute erau calculate în funcție de dolar. Din momentul părăsirii Sistemului Bretton Woods, dolarul a început „să plutească”.

La scurt timp după aceea, a urmat Marea Britanie, care a lăsat liberă lira sterlină. Națiunile industrializate au urmat exemplul cu monedele lor respective. În anticiparea fluctuației monedelor stabilizate împotriva celorlalți, națiunile industrializate au crescut, de asemenea, rezervele lor monetare (prin tipărirea de bani) în cantități mult mai mari decât oricând înainte.

Rezultatul a fost o depreciere a valorii dolarului american, precum și ale altor valute ale lumii. Pentru că prețul petrolului era stabilit în dolari, acest lucru a însemnat că producătorii de petrol au beneficiat venituri reale mai mici pentru același preț al petrolului.

Ca urmare OPEC a emis un comunicat comun prin care a precizat că de atunci, prețul barilului de petrol va fi calculat pe baza prețului aurului.

Acest lucru a condus la „Criza petrolului” de la mijlocul anilor 1970. În anii de după 1971, OPEC a reajustat lent prețurile pentru ca acestea să reflecte deprecierea. Din 1947-1967, prețul petrolului în dolari SUA a crescut cu mai puțin de 2% pe an.

Până la Criza petrolului, prețul a rămas destul de stabil față de alte valute și produse de bază, dar dintr-o dată a devenit extrem de volatil. Miniștrii OPEC nu au dezvoltat mecanismele instituționale pentru a actualiza prețurile suficient de rapid pentru a ține pasul cu schimbarea condițiilor de piață, astfel încât veniturile lor reale au rămas aceleași pentru mai mulți ani. Creșterile substanțiale de preț între 1973-1974 au prins în mare parte în urmă veniturile lor de pe vremea Acordului de la Bretton Woods, în ceea ce privește nivelurile prețurilor principalelor mărfuri, cum ar fi aurul.

2. Marea Depresiune interbelică din 1929-1933

Marea criză economică a fost perioada crizei lumii capitaliste datorate supraproducției,

între anii 1929-1933, caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice mondiale.

Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.

Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei asociată cu prăbușirea bursei

de acțiuni din ziua de marți (așa-numita Marțea neagră) 29 octombrie 1929. Criza economică a

avut efecte devastatoare, atât în țările puternic industrializate, cât și în cele mai puțin dezvoltate,

ale căror economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelul

comerțului mondial a scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel și veniturile personale,

veniturile bugetare și profitul din afaceri. Orașele din întreaga lume au suferit puternic de pe

urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea în construcții a fost

practic oprită. Zonele rurale au suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole cu 40 –

60%.  Mineritul și exploatarea lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece

cererea scăzuse puternic iar alternativele de reangajare a muncitorilor mineri sau forestieri în alte

sectoare erau cele mai reduse.

Marea depresiune economică în diferite țări ale globului s-a încheiat în momente diferite. În

majoritatea țărilor au fost concepute programe de refacere și cele mai multe au trecut prin

diferite transformări politice, care le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societățile

bazate pe democrația liberală au ieșit puternic slăbite din criză și dictatori, precum Adolf

Hitlerau ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state și au pregătit condițiile

politico-militare pentru declanșarea în 1939 a celui de-al Doilea Război Mondial.

Odată cu terminarea Primului Război Mondial relațiile economice naționale și

internaționale s-au confruntat cu probleme ca:

dispariția unor resurse umane și de producție,

emiterea banilor fără acoperire,

haos în relațiile economice,

supraproducție/respectiv scăderea dramatică a cererii și

speculații la bursă

astfel că a apărut o criză economică mondială.

Ca urmare a crizei economice, a crescut inflația și șomajul, respectiv a apărut penuria

produselor de larg consum. Motivele Marii crize economice sunt disputate de economiști,

existând mai multe teorii: teoria keynesiană, teoria monetaristă, teoria marxistă, teoria școlii

austriece, teoria șocului creșterii producției (creșterea masivă a productivității datorită

electrificării) etc.

Crahul bancar de la bursa de pe Wall Street a avut loc datorită speculațiilor din anii 1920 și a nereglementării sistemului bancar și bursier. Sute de mii de americani investeau pe bursă în

acțiuni dintre care multe nu valorau sumele pentru cât se tranzacționau. Mulți dintre jucătorii de

pe bursă investeau bani împrumutați. Brokerii în mod regulat își împrumutau clienții mici

investitori cu mai mult de două treimi din valoarea acțiunilor pe care le cumpărau clienții, astfel

că peste 8,5 miliarde de dolari erau contabilizați ca împrumuturi, valoare care depășea cantitatea

de bani care circula în SUA pe vremea aceea. Pentru faptul că valoarea nominală a acțiunilor

creștea neîncetat, acest lucru a încurajat lumea să investească, sperând că valoarea acțiunilor

cumpărate va crește, aducând astfel câștiguri. Astfel au apărut „bulele speculative”. După un

vârf înregistrat la 3 septembrie 1929 de 381.17, la 24 octombrie 1929 indicele Dow Jones a

scăzut (s-au spart bulele speculative). Bursa era caracterizată prin faptul că, datorită panicii, toată

lumea dorea să-și vândă acțiunile și foarte puțini erau dispuși să cumpere acțiuni, astfel că

valoarea marii majorități a acțiunilor a scăzut dramatic.

3. Criza asiatică din 1997-1999

Economiile emergente din Asia au cunoscut o dezvoltare rapida la inceputul anilor ’90. Asa

cum spunea Joseph Stiglitz, economist sef la Banca Mondiala „nici un alt model economic nu a

oferit atat de mult, atator oameni, intr-o perioada atat de scurta” (Singh, 1998). Intr-un raport al

Bancii Mondiale se preciza cu cateva luni inainte de declansarea crizei ca tarile din Asia de Sud-

Est au cunoscut o crestere economica sanatoasa si puternica (9% in ultimii 10 ani), reducand cu

succes nivelul ratei de saracie in timp ce FMI vorbea despre „miracolul economic asiatic”. Acest

succes s-a bazat in ultima perioada pe atragerea masiva a fluxurilor de capital, prin mentinerea

unor rate a dobanzii ridicate, iar indicatorii macroeconomici s-au imbunătăţit.

O buna parte din aceste fluxuri de capital s-au dovedit a fi „bani fierbinti” (hot money), ceea

ce a facut ca economiile unor tari ca Tailanda, Coreea de Sud, Malaezia, Indonezia si Filipine sa

devina vulnerabile. Suprainvestitiile si extinderea accelerata a sectorului privat au constituit un

factor de vulnerabilitate suplimentar. Economiile acestor state devenisera supraincalzite. De

asemenea au existat caracteristici particulare fiecarui stat care au contribuit la aparitia si

propagarea crizei financiare.

In Tailanda, desi cresterea economica atingea 10% iar investitorii continuau sa investeasca, a

aparut un deficit important al contului curent, inca din 1996. Acesta a fost cauzat printre altele de

o valoare adaugata redusa a exporturilor acestei tari si de concurenta produselor chinezesti. In

1993 Tailanda a infiintat Bangkok International Banking Facilities, un centru offshore cu scopul

de a atrage capitalurile straine si a concura Singapore. Dezechilibrele s-au acumulat treptat iar

autoritatile au intarziat sa intervina cu toate ca au fost avertizate de FMI (Aghevli, 1999).

In Coreea, dezvoltarea industriei a avut loc prin aparitia marilor conglomerate (Chaebols).

Capitalurile private erau influentate insa in mare masura de politica statului si existau in ultima

perioada pierderi de competitivitate. Sectorul bancar a finantat marile corporatii in expansiunea

lor agresiva, fara a acorda o atentie aparte calitatii creditelor. Multe din aceste credite au devenit

credite neperformante in pragul crizei financiare.

Malaezia reprezenta pana in 1997 o destinatie populara pentru investitii. Investitiile de

capital erau masive, astfel incat tranzactiile pe bursa din Malaezia (KLSE) le depaseau uneori pe

cele de pe pietele mult mai bine capitalizate. Perspectivele de crestere erau pozitive iar datoria

externa incepea sa scada. In iunie, chiar inainte de aparitia crizei, Indonezia inregistra o inflatie

scazuta si avea un sector bancar solid. Un numar important de firme indoneziene se

imprumutasera insa in dolari americani, in conditiile in care rupia se apreciase constant contra

dolarului.

O problema importanta in conditiile intrarilor masive de capital a fost alegerea regimului de

curs valutar. Aceste state aveau implementate in marea lor majoritate regimuri de curs fixe

– peg-uri contra dolarului. Semnalul crizei a fost dat de deprecierea brusca a monedelor tarilor

respective (incepand cu baht-ul thailandez). Bula financiara din Tailanda s-a spart la inceputul

anului 1997 producand retrageri masive de capital. Banca centrala a incercat sa apere moneda

care a facut obiectul unor atacuri speculative pe 2 iulie 1997, dar fara succes. Atacurile s-au

declansat la mai putin de 24 ore dupa ce Marea Britanie a anuntat cedarea Hong-Kong-ului in

favoarea Chinei.

In acelasi timp monedele din Malaezia si Taïwan au cunoscut atacuri speculative. In

Indonezia autoritatile monetare au decis largirea benzii de fluctuatie a rupiah de la 8% la 12%

pentru ca pe 14 august 1997 sa se treaca la o flotare libera a cursului de schimb. Economia

statului Singapore a intrat la randul sau in recesiune iar autoritatile monetare au decis deprecierea

monedei cu 20% in vederea realizarii unei aterizari lente in urma socului. In Hong-Kong caderea

bursei a avut loc in octombrie 1997 iar autoritatile au decis sa vanda peste 80 de miliarde de

dolari pentru a mentine paritatea mondei.

Nimic nu a anuntat aceasta criza cu exceptia vulnerabilitatii financiare a Tailandei. Agentiile

de rating nu au prevazut acumularea dezechilibrelor si nici aparitia turbulentelor care aveau sa se

extinda apoi asupra Chinei si Japoniei, dar si asupra altor state cum ar fi Rusia. Asa cum spunea

Wyplosz (1998), criza a aparut chiar daca fundamentele economice erau bune. Multi economisti

au considerat ca aceasta criza nu s-a datorat nici psihologiei pietei si nici cauzelor tehnologice, ci

relatiilor de creditare necorespunzatoare.

FMI a decis sa initieze un program de stabilizare de 40 miliarde dolari in conditiile in care

majoritatea acestor tari au dat dovada de politici fiscale solide. Suportul financiar acordat de

Fond a fost conditionat insa de implementarea unor reforme prin asa numitele „programe de

ajustare structurala”. Acestea aveau menirea pe langa relansarea economiilor sa restaureze

increderea in finantele publice, sa protejeze valoarea monedei dar sa penalizeze totodata

companiile insolvabile. 

Efectele macroeconomice ale crizei au fost importante. PIB-ul nominal al tarilor care faceau

parte din Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) exprimat in dolari, s-a redus cu 9,2

miliarde in 1997 si 218,2 miliarde in 1998. Multe firme au intrat in faliment iar prima consecinta

a fost cresterea ratei de saracie in anii ce au urmat crizei.

Investitorii institutionali au devenit reticenti in a investi in tarile emergente chiar si din ale

parti ale Globului. Socul negativ a avut ca rezultat o reducere a pretului petrolului la nivel

mondial la 8$ / baril, afectand financiar tarile OPEC. Aceasta reducere a pretului titeiului a

contribuit la aparitia crizei din Rusia din 1998 care a cauzat la randul ei criza Long-Term Capital

Management (LTCM), un fond de investitii din Statele Unite. Dupa cum s-a spus, criza asiatica a

facut sa devina evident pentru oricine ca fluxurile internationale de capital sunt „un servitor bun,

insa un stapan prost”.

4. Criza financiară din Rusia – 1998

Recesiunea globală din 1998, care a început cu criza financiară asiatică din iulie 1997, a

exacerbat criza economică din Rusia. Dată fiind scăderea prețurilor la principalele materii prime,

țările dependente de exportul acestora au fost cel mai gran afectate. Scăderea accentuată a

prețului petrolului a avut consecinte severe pentru Rusia. În martie, a izbucnit o criză politică

importantă în momentul în care Elțin i-a demis pe primul-ministru Victor Cernomîrdinși întregul

său cabinet pe 23 martie. Elțin l-a numit în funcția de premier interimar pe un tehnocrat de 35 de

ani, practic necunoscut: ministrul energiei Serghei Kirienko. În efortul de întărire a rublei și de

oprire a ieșirii valutei din țară, Kirienko a ridicat rata dobânzii la 150%. FMI-ul a aprobat pe 13

iulie un împrumut de urgență de 22,6 miliarde dolari. În ciuda tuturor măsurilor luate, ratele

împrumuturilor externe depășeau în acel moment veniturile din taxe și impozite. Dându-și seama

că această situație nu poate fi suportată, investitorii au continuat să părăsească Rusia, în ciuda

ajutorului acordat de FMI. În scurtă vreme criza financiară s-a redeclanșat, iar valoarea rublei a

contiunuat să se prăbușească. Pe 17 august, guvernul și Banca Centrală au fost nevoiți să

suspende plata datoriilor externe pentru o perioadă de 90 de zile, să restructureze întregul sistem

al datoriei naționale și să devalorizeze și mai mult rubla. S-a declanșat căderea libere a rublei, iar

rușii au început să caute cu disperare să cumpere dolari americani. Ultimii investitori străini au

părăsit țara, iar criza financiară a declanșat o fugă masivă a capitalurilor din Rusia.

Prăbușirea financiară a produs o criză politică, Elțin, aflându-se total lipsit de sprijin în țară,

fiind nevoit să negocieze cu opoziția parlamentară, tare pe poziții în acele momente. Pe 23

august, Elțin l-a demis pe Kirienko și și-a exprimat intenția de a-l reinstala în funcție pe

Cernomîrdin, în condițiiile în care țara se afunda în frământări economice profunde. Puternicii

afacerilor rusești, dar și comuniștii, au întâmpinat cu speranță și mulțumire înlocuirea lui

Kirienko.

Elțin, care începuse să-și piardă autoritatea, odată cu deteriorarea stării sale de sănătate, îl

dorea pentru funcția de prim ministru pe Cernomîrdin, dar legislativul a refuzat să-și dea

acordul. După ce Duma a respins candidatura lui Cernopmîrdin de două ori, Elțin, a cărui putere

era în mod clar la o cotă foarte scăzută, la propus pe Evgheni Primakov, ministrul de externe,

pentru funcția de prim ministru. Pe 11 septembrie, Duma l-a confirmat pe acesta în funcția de

prim ministru cu majoritate de voturi.

Numirea lui Primakov a readus stabilitatea politică în țară, el fiind văzut de toate părtîle ca

un candidat care putea închide prăpastia deschisă între diferitele grupuri de interese. Și populația

l-a primit cu entuziasm pe Primakov în fruntea guvernului. El promisese că va achita pensiile și

salariile restante mai înainte de orice și a numit în funcții guvernamentale lideri ai principalelor

facțiuni parlamentare.

Comuniștii și sindicatele au organizat o grevă generală pe 7 octombrie și au cerut demisia

președintelui Elțin. Pe 9 octombrie, Rusia, afectată pe lângă criza economică și de o recoltă

slabă, a cerut ajutor umanitar internațional, inclusiv hrană.

Rusia și-a revenit după criza financiară din 1998 cu o viteză surprinzătoare. Acest proces a

fost sprijinit și de rapida creștre a prețului petrolului în perioada 1999 – 2000, (în aceiași

măsură în care scăderea prețului energiei pe plan mondial a dus la adâncirea problemelor

financiare ale țării), în această peioadă Rusia având o balanță comercială puternic excedentară.

Alt motiv al refacerii economice a fost acela că industriile naționale au profitat din plin de

devalorizarea rublei, care scumpise importurile, obligând populația să se reorienteze către

produsele autohtone. De asemenea, cum economia se folosea pe scară largă de numeroase

instrumente de schimb neeconomice, precum barterul de exemplu, colapsul financiar a avut un

impact mult mai redus asupra producătorilor decât ar fi putut avea dacă economia ar fi fost

dependentă într-o măsură mai mare de sistemul bancar. În cele din urmă, economia Rusiei a fost

ajutată și de infuzia de bani gheață. Întreprinderile au reușit să-și plătească datorille la bugetul

de stat și către salariați, ceea ce a permis creșterea cererii consumatorilor pentru produsele și

seviciile rusești. Pentru prima oară după o lungă perioadă de timp, în anul 2000 șomajul a

început să scadă odată cu angajările masive în întreprinderile naționale.

Totuși, echilibrul politic și social în Rusia au rămas fragil până în zilele noastre. Economia

este foarte sensibila la orice fluctuație a prețului petrolului.

5. „Lunea neagră” – 19 octombrie 1987

19 octombrie 1987 este ziua intrată în istoria crahurilor care au zdruncinat lumea financiară.

În "lunea neagră" pieţele au înregistrat cea mai spectaculoasă cădere într-o singură zi, de la

începutul Primului Război Mondial. Cauzele prăbuşirii bursei sunt neclare şi-n ziua de azi.

De fapt, până în octombrie, 1987 se dovedise a fi un an bun pentru Dow Jones. În lunile

premergătoare crahului, indicele "de prim ordin" (de referinţă) al bursei din NY acumulase,

parţial, chiar şi câteva sute de puncte pe săptămână. Până în august,  Dow Jones ajunsese la 2700

de puncte. În săptămânile de dinaintea prăbuşirii bursei coborâse la 2200 de puncte. "Cu

pierderea de 500 de puncte înregistrată în Lunea Neagră, profitul anual a fost ruinat", explică

Richard Sylla - istoric în domeniul finanţelor la Universitatea New York.

În interval de numai o zi, Dow Jones Industrial Average a pierdut 508 puncte, adică a scăzut

cu peste 22%. "Pentru mine, ca debutant în lumea tranzacţiilor la bursă, a fost o catastrofă", îşi

aminteşte Louis Sulsenti. "M-am gândit că asta e sfârşitul bursei. Pe Wall Street domnea haosul

organizat", adaugă el.  

Nici până acum nu se ştie cu exactitate ce a dus la prăbuşire. Richard Sylla este de părere că,

pe lângă evoluţia economică la nivel global, un rol important i-a revenit şi tehnicii: "Aşa-numitul

mecanism de protejare a strategiilor de portofoliu ar fi trebuit să apere marile portofolii de

pierderi masive. Din păcate,  sistemul a vândut automat acţiuni în timp ce cursul era în cădere

liberă. Astfel, în cele din urmă, metoda care ar fi trebuit să garanteze siguranţa tranzacţiilor i-a

păgubit pe investitori".

La vremea respectivă, guvernator al Băncii Centrale Americane (FED) era Alan Greenspan.

În funcţie se instalase cu doar câteva luni în urmă. Când s-a prăbuşit bursa de pe Wall Street,

Greenspan se afla în avion. La aterizare, guvernatorul a anunţat scăderea imediată a dobânzilor

de referinţă şi relaxarea politicii fiscale.

"Banca centrală a luat legătura cu băncile din New York. Brokerii de pe Wall Street aveau

nevoie urgentă de capital. Băncile au primit ordin să le acorde credite, iar FED a avut grijă să

existe destule rezerve de bani", explică istoricul Richard Sylla.

Spre deosebire de alte crize din sectorul tranzacţiilor la bursă, Lunea Neagră nu a avut urmări

grave. Privind în urmă, Louis Sulsenti se bucură ca a avut ocazia să trăiască un astfel de moment

în carieră. Brokerii de pe Wall Street şi-au învăţat lecţia: "Piaţa e singurul stăpân. Alt stăpân nu

mai există!", conchide el.