CRIZELE ECONOMICE ÎN RETROSPECTIVA ISTORIEI

Privire sintetică

1. Repere ale apariţiei şi ascensiunii economiei moderne.

Economia modernă, cu primele ei forme de manifestare încă din

secolul al XIV-lea când au apărut, din structurile înseşi ale economiei

medievale, mlădiţele producţiei de tip industrial-respectiv manufacturile –

însoţite, chiar uşor precedate, de acumularea iniţială de capital sau

cristalizarea tehnicilor financiare şi comerciale, a cunoscut timp de peste

patru secole un drum ascendent. Protagoniştii ei, adică posesorii de

capital, şi-au amplificat şi diversificat iniţiativele; au acţionat cu tenacitate

pentru depăşirea multiplelor stavile ridicate de societatea privilegiilor şi

rangurilor sociale nobiliare şi ecleziastice; adesea s-au asociat cu un

segment social-politic sau altul, îndeosebi cu regalitatea, pentru a izbândi

în atingerea ţelurilor propuse şi urmărite ca atare; a renunţat la

compromisuri dacă pe calea confruntărilor directe era previzibilă victoria

luptei pentru putere organizând revoluţii ca în Ţările de Jos (1572-1574), în

Anlia la mijlocul secolului al XVII-lea, în coloniile nord-americane şi mai

ales în Franţa (1789-1794) etc.

Un lung drum istoric a marcat în timp apariţia şi devenirea economiei

moderne sau ale capitalismului ce se înfăţişează ca un proces extrem de

complex în cadrul căruia formarea burgheziei (iniţial doar negustorească şi

bancară, mai apoi şi industrială), s-a îmbinat cu afirmarea ideii naţionale şi

constituirea statelor moderne, cu extinderea şi amplificarea schimburilor

până la o scară mondială, cu dezvoltarea tehnicilor de transport şi de

producţie, cu instituirea unor noi moduri de creare a bunurilor şi apariţia

unor mentalităţi noi în structura cărora fundamentală avea să fie cea

desemnată cu termenul spiritul capitalist.1

O veritabilă cotitură istorică în dezvoltarea economiei moderne, a

capitalismului, a fost marcată, chiar înainte de izbucnirea revoluţiei politice

în Franţa, de o altă revoluţie, ce-i drept mai puţin observabilă la „prima

vedere” dar nu mai puţin profundă sau mai puţin tumultoasă în raport

îndeosebi cu radicalismul transformărilor provocate şi aceasta a fost

revoluţia industrială. O revoluţie în cursul căreia s-a trecut la

transformarea manufacturilor în fabrici, urmare directă a folosirii maşinilor

în procesul de producţie şi, pe o scară din ce în ce mai mare, până la

generalizare, a forţei de muncă salariate, lipsite de orice alte obligaţii.2 De

altfel, procesele istorice desemnate cu termenul de revoluţie industrială,

deşi sesizate în epocă, n-au putut fi botezate astfel încă de la început. La

conceptul de revoluţie industrială s-a recurs mai târziu când

consecinţele generate de transformarea treptată a manufacturilor în fabrici,

de folosirea pe scară din ce în ce mai mare a maşinilor în procesul de

producţie şi a forţei de muncă salariate, libere de orice alte obligaţii dar şi

cu un grad de calificare din ce în ce mai înalt, s-au răsfrânt pe multiple

planuri în viaţa economică, mai ales, dar şi în acela al societăţii ca structură

globală (relaţii sociale, instituţii, politică economică, ideologii şi chiar creaţii

literar-artistice, între acestea din urmă celebră fiind Comedia umană a lui

Honore de Balzac). Şi toate acestea se petreceau abia pe la 1830-1840

când a devenit deosebit de frapantă condiţia de existenţă a celor care

roboteau prin fabrici, a proletariatului, acest copil frumos al revoluţiei

1 Michel Beaud, Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000, Editura Cartier, Bucureşti/Chişinău, 2001, p. 23.2 Marin Badea, Istoria economiei mondiale. Manual universitar, ediţia a III-a, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2009, p.184-185.

2

industriale, iar pe continentul european în primul rând şi-a făcut apariţia o

stafie considerată înspăimântătoare, comunismul, glorificat, totuşi, de doi

tineri, Marx şi Engels, într-o broşură devenită în timp nu mai puţin celebră

dacă o privim din perspectiva mai largă a istoriei: Manifestul Partidului

Comunist.1 Şi, totuşi, de ce revoluţie industrială? Pentru că observaţii

întemeiate pe date ale statisticii, ca izvor istoric, au relevat şi relevă în şi

mai mare măsură o creştere bruscă, aproape verticală, a producţiei şi

comerţului de bunuri, „moment” ce se situează în jurul anilor 1780, oricum

cu puţin timp înainte de izbucnirea revoluţiei franceze care a avut loc în

iulie 1789. Iar patria izbucnirii şi desfăşurării iniţiale a revoluţiei industriale a

fost Anglia, ţara în care revoluţia politică şi socială avusese loc cu mai bine

de un secol în urmă; unde preocuparea pentru profit şi dezvoltare

economică devenise obiectiv esenţial al actului guvernării; unde pământul,

considerat încă principalul mijloc de producţie, ajunsese să fie supus

valorificării cu ajutorul ţăranilor nu în calitate de proprietari, ci de salariaţi,

destinaţia rezultatelor producţiei fiind aproape în exclusivitate piaţa.

Oricum, agricultura îşi schimbase radical locul şi rolul ei în economia

britanică: din sursă a autosubzistenţei ajunsese a căpăta chiar funcţii

fundamentale pentru ansamblul societăţii: „să sporească producţia şi

productivitatea spre a hrăni o populaţie nonagricolă care se mărea cu

repeziciune; să ofere un surplus amplu şi din ce în ce mai mare de recruţi

potenţiali pentru oraşe şi industrii; şi să ofere un mecanism pentru

acumularea în alte sectoare mai moderne ale economiei”.2

Pecetea revoluţiei industriale s-a imprimat pe imaginea istorică a

economiei moderne o dată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul

1 Vezi Eric Hobsbawm, Era revoluţiei 1788-1848, Editura Cartier, Bucureşti/Chişinău, 2002, p.37-38.2 Ibidem, p.41-42.

3

secolului al XIX-lea nu doar în Marea Britanie, ci şi în SUA, mai apoi în

Franţa, Belgia, Olanda, Suedia ş.a.m.d. S-a extins, ulterior, în Europa

centrală şi de est, sau şi mai departe, din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, până în Insulele nipone şi nu numai. Revoluţia indistrială şi-a găsit

concretizarea prin numărul tot mai mare de fabrici, prin explozia

construcţiilor de căi ferate şi a transporturilor maritime, expansiunea

aproape necontenită a schimburilor comerciale, consolidarea pieţelor

economice naţionale în Europa Occidentală ori SUA sau de închegare a

altora şi concomitent de accentuare a pătrunderii capitalului în divrese zone

neeuropene ale Planetei.1

2. De la ascensiune continuă la primele forme de criză (1800-

1846)

Imaginea istorică de ansamblu a economiei moderne, a capitalismului

ca o structură globală, nu pune în evidenţă o ascensiune lină, o evoluţie

continuă, fără nici o poticnire, chiar fără nici o sincopă. În mersul ei, desigur

triumfal, pe „durata foarte lungă a istoriei”, economia capitlistă relevă şi

perioade mai lungi sau mai scurte de poticnire, chiar de stagnare relativă,

de dereglare a circuitelor producţiei de mărfuri, implicit a celor de

valorificare a bunurilor realizate, ceea ce s-a putut observa începând încă

din primii ani ai secolului al XIX-lea. Iniţial, au fost considerate drept simple

crize comerciale determinate conjunctural, mai precis în 1803 pentru

economia britanică şi 1804 pentru cea franceză,2 într-un context istoric aflat

fie sub semnul consecinţelor destructurării „vechiului regim” ca urmare a

1 Cf. Marin Badea, op. cit., p. 194.2 Clement Juglar, Des crises commerciales et de leur retour periodique en France, en Angleterre et aux Etats Unis, ed. a II-a, Paris, 1989, p. 167.

4

revoluţiei din Franţa, fie din cauza confruntărilor militare care, pe timpul

existenţei Imperiului napoleonian, au răvăşit efectiv cea mai mare parte a

Europei, din dinamica acestora nelipsind componenta economică având ca

expresie concretă ar,a retorsiunii ca în cazul blocadei continentale instituite

în noiembrie 1806 de către Napoleon ca formă de luptă contra Marii

Britanii.1 Iar autorul decretului prin care a instituit blocada continentală

menite a împiedica pătrunderea mărfurilor britanice pe piaţa ţărilor

europene avea conştiinţa clară a gravităţii acestui act de retorsiune de

vreme ce într-un mesaj către Senat transmis în aceeaşi zi în care a semnat

la Berlin amintitul decret (21 noiembrie 1806) putea să scrie că: „ne-a

costat mult să facem ca interesele particularilor să depindă de certurile

dintre regi şi să ne întoarcem, după atâţia ani de civilizaţie, la principiile ca

caracterizează barbaria timpurilor primitive dar am fost constrânşi să

opunem inamicului comun aceleaşi arme de care el se serveşte împotriva

noastră”.2

De făcut menţiunea că pe fondul aceleiaşi realităţi istorice,

depăşindu-se criza economică din anii 1800-1805, a urmat o perioadă de 5

ani de-a lungul căreia au fost reluate afacerile în ciuda războaielor ce

continuau să se desfăşoare şi chiar a blocadei napoleoniene, că „acelaşi

spirit întreprinzător... se observa în Franţa şi în Anglia”.3 Iar cursul

ascendent al economiei probabil că ar mai fi putut continua ceva vreme

dacă nu s-ar fi înregistrat în 1809 un an agricol cu recolte proaste, ceea ce

avea să se repete şi doi ani mai târziu. Oricum în 1810 a izbucnit o criză,

prelungită şi în 1811, o criză economică ce s-a abătut ca un uragan asupra

1 Cf. Francois Crouvet, L’econimie britanique et le blocus continetal, vol. 1-2, Prese Universitaire de France, Pris, 1958.2 Napoleon, Correspondance, vol. XIII, p.553.3 Clement Juglar, op. cit., p. 256.

5

Imperiului. Iar sensul mai adânc al acestei crize Napoleon se pare că nu l-a

putut înţelege chiar dacă, prin multe dintre formele ei de manifestare, putea

fi considerată în strânsă legătură cu blocada continentală chiar de la

primele semne, apărute în mai 1810, când negustorii nu mai puteau să-şi

vândă produsele coloniale procurate la preţuri mari şi se vedeau în

imposibilitatea de a face faţă angajamentelor lor.

Primele victime care au căzut pradă falimentului au fost recrutate din

lumea comercială şi financiară, din lumea agenţilor de schimb şi a

speculanţilor. Ele n-au fost alarmante la prima vedere, căci una era situaţia

în Lubeck şi alta era la Amsterdam sau în alte oraşe situate în afara Franţei

propriu-zise. Numai Mollien, ministrul Finanţelor, era neliniştit de pe urma

acestor falimente pentru că „primele şi cele mai prudente case de bancă

din Paris erau interesate”.1 El a fost cel care în scrisorile sale către

Napoleon atrăgea atenţia asupra situaţiei critice a finanţelor, descria cu

îngrijorare repercursiunile crizei şi a evidenţia fiecare faliment. Nu uita să

menţionaze, în acelaşi timp, rumoarea existentă printre bancheri, negustori

şi chiar industriaşi care se pronunţau în favoarea abrogării decretului de la

Berlin.

Spre sfârşitul anului şi industriaşii şi-au intensificat plângerile lor că

blocada continentală lovea nu numai în englezi dar şi în propriile lor

buzunare; că le lipseau materiile prime necesare; că în Europa mărfurile lor

nu mai puteau fi vândute; că taxele de import erau prea mari iar

confiscarea arbitrară a stocurilor de mărfuri îi împiedica să recupereze

capitalurile cu care să continue producţia; că prin aceste sume mari de bani

mergeau în tezaurul public împiedicându-se circulaţia lor. În esenţă aceste

plângeri scoteau în evidenţă două aspecte: lipsa de materii prime şi

1 O. Viennet, Napoleon et l’industrie francaise, La crise de 1810-1811, Paris, 1947.

6

imposibilitatea desfacerii mărfurilor şi realizării lor pe pieţele Europei şi

chiar pe cea a Franţei. Era o criză de materii prime dar şi o criză de

supraproducţie care se agrava lună de lună şi ale cărei consecinţe

inevitabile erau micşorarea capacităţii de producţie, creşterea şomajului,

înmulţirea rapidă a numărului de falimente care se anunţau unul după altul.

Criza de materii prime lovea unele ramuri ca industria bumbacului care

primeşte în anul 1810 o cantitate de numai 40 milioane franci iar în 1811 în

valoare de 29 milioane franci, făcea să lipsească şi alte produse coloniale

necesare industriei ca indigoul. Ele nu puteau intra în cantităţi mai mari nu

numai din cauza blocadei engleze dar şi din cauza măsurilor arbitrare luate

în cadrul Imperiului de sechestrare a mărfurilor coloniale (printre care şi

bumbac, indigo etc.) sau arderea lor în pieţele publice. Un raport al lui

Collin de Sussz menţiona că în Elveţia se oprise tranzitul a 127.000 kg

bumbac şi 5.000 kg indigo, toate aparţinând francezilor; că Wurtembergul,

Saxonia, Prusia, Danemarca şi oraşele hanseatice deţineau 264.000 kg

bumbac şi 12.000 kg indigo.1

Lipseau şi alte materii prime cum era lâna al cărei import era

împiedicat de războiul ce se purta în Spania. Cea care se aducea din

teritoriile cucerite cum era Italia, se aducea pe uscat şi preţul ei creştea

considerabil.

Dar criza din 1810-1811 era mai ales o criză de supraproducţie, o

criză de desfacere a mărfurilor produse care nu mai puteau fi asimilate de

masa consumatorilor şi care formau principalele obiecte ale comerţului şi

industriei, în fapt surse reale de îmbogăţire a Franţei. Renumitele

giuvaeruri pariziene, mobilele şi obiectele preţioase lucrate din piele

scumpă, mătăsurile şi catifelele lyoneze, stofele de Sedan sau lenjeria fină

1 Ibidem, p. 194.

7

din Lille, Amiens, Roubaix, ori dantelele din Valenciennes, toate aceste

mărfuri de lux nu mai puteau fi valorificate. Lipseau bogaţii consumatori

englezi sau americani pentru că blocada îi îndepărtase; lipseau moşierii

ruşi privaţi de aurul englez pe care-l luau în schimbul produselor agricole,

iar moneda lor proprie se devalorizase aproape cu trei pătrimi; lipseau

junkerii germani care sărăciseră ca urmare a blocadei şi a zdruncinării

iobăgiei. Şi când se vorbeşte de scăderea puterii de cumpărare a

consumatorilor nu trebuie să se aibă în vedere numai clasa feudalo-

iobăgistă a Europei ci mai ales marea masă a consumatorilor: muncitori,

ţărani, burghezia mică etc. care aveau posibilităţi tot mai reduse de a

apărea pe piaţă în calitate de consumatori. Veniturile lor s-au redus

continuu fie din cauza impozitelor şi a contribuţiilor de război, fie din cauza

recrutărilor repetate şi a urmărilor războiului însuşi. Vital Roux, un

observator din rândurile burgheziei, remarca într-un raport din 7 mai 1811

că „marea parte a veniturilor se compune în mod necesar din salarii,

beneficii de comerţ sau de întreprinzători de manufacturi; este ceea ce se

pot numi venituri industriale. Când sursele acestor venituri sunt secate,

consumaţia pe care ei o achitau dă naştere în mod necesar unei reduceri

proporţionale.”1

Iată, deci, cauza adâncă a crizei din 1810-1811 remarcată chiar şi de

contemporani în forma ei dar sintetizată mai târziu de Marx care i-a

dezvăluit nu numai conţinutul dar şi izvorul ei. „cauza ultimă a tuturor

crizelor reale este întotdeauna sărăcia şi consumul restrâns al maselor,

care acţionează în sens contrar tendinţei producţiei capitaliste de a

dezvolta forţele productive în aşa fel ca şi cum limita lor ar constitui-o

1 Ibidem, p. 149.

8

numai capacitatea absolută de consumaţie a societăţii”,1 iar izvorul ei stă în

contradicţia fundamentală a capitalismului dintre caracterul obiectiv al

producţiei şi caracterul individual al însuşirii.

Criza a lovit în primul rând industria mătăsii care a avut şi cel mai

mult de suferit cu toate ajutoarele financiare primite din partea statului şi a

lui Napoleon personal. Capacitatea de producţie a industriei lyoneze

scădea cu 1/10 în septembrie 1810, se reducea la jumătate în octombrie,

iar în noiembrie numai 1/5 mai putea lucra. La sfârşitul anului erau reduşi la

şomaj numai în acest oraş circa 25.000 de muncitori.2 Situaţia e

asemănătoare şi în alte centre ca: Lille, Roubaix, Amiens, Saint Quentin

etc.

Suferinţe mari a avut de îndurat şi industria bumbacului care de la

începutul blocadei resimţea lipsa materiei prime. Intreprinderile lui Richard

Lenoir, cele mai mari de acest gen din Franţa, foloseau numai 1/3 din forţa

de muncă necesară capacităţii de producţie pe care o posedau şi s-ar fi

redus la 1/5 dacă Napoleon n-ar fi ordonat să se dea industriaşului o

subvenţie extraordinară de 1.500.000 franci aur.3

Şi industria lânii a fost lovită dar numai parţial şi numai în anumite

departamente. Criza avea urmări grave nu numai pentru Franţa. În Elveţia

numeroase manufacturi au încetat lucrul, iar Beugnot parcurgând ducatul

Berg nota situaţia dezastruoasă a „fabricilor sale în general, a lui Elberfeld

în special”. Pentru această regiune criza a „început în primele luni ale lui

1810 şi merse agravându-se cu fiecare etapă nouă a protectoratului

francez”.4 Situaţia era critică peste tot şi Richard – Lenoir spunea pe drept

1 K. Marx, Capitalul, vol. III, partea a II-a, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1955, p.467-468.2 O. Viennet, Op. cit., p. 134.3 E. V. Tarle, Napoleon, Editura „Cartea rusă”, Bucureşti, 1960.4 O. Viennet, Op. cit., p. 140.

9

cuvânt că „o astfel de stare a lucrurilor, prelungită mai mult timp, va duce la

ruina completă a acestui gen de industrie”.1

Criza a lovit însă în mod deosebit în clasa muncitoare care era

condamnată la şomaj, privaţiuni alimentare şi mizerie. Prefecţii sunt nevoiţi

să semnaleze în rapoartele lor că „mii de muncitori sunt într-o mizerie

extremă (la plus extreme misere) şi cer de lucru şi pâine”.2 Situaţia devine

aproape tragică şi autorităţile se văd nevoite să reprime cu forţa mişcări

răzvrătitoare precum cele din Strassbourg provocate de închiderea fabricii

de tutun sau pe cele din departamentele Gard, Herault, Isere etc.

provocate de scumpetea grâului şi spectrul foamei. La Bordeaux o

placardă afişa următoarea dilemă ameninţătoare care e suficient de

semnificativă pentru starea de spirit a maselor împinse la revoltă de

stomacurile goale: „pâine la un preţ convenabil sau focul în patru colţuri”.3

Frământarea maselor îi dădea cel mai mult de gândit lui Napoleon şi

e considerentul principal care l-a determinat să acorde ajutoare din ce în ce

mai mari: în martie 1.000.000 franci aur fabricanţilor din Amiens, apoi

subvenţii mari manufacturilor lyoneze, iar celor din Rouen le-a alocat uriaşa

sumă de 15.000.000 franci.4

Concomitent Napoleon făcea achiziţii masive de stofe de lână pentru

armată. Mătăsuri şi catifele pentru palate, deschidea lucrări publice, ordona

curţilor europene şi înalţilor demnitari de la curtea sa să-şi facă cumpărături

în Franţa şi mai ales la paris şi Lyon. Atât ajutoarele financiare cât şi

cumpărăturile masive nu erau decât simple paleative – ele nu puteau

înlătura criza care continua să facă noi şi noi victime clătinând până şi în

1 Ibidem, p.140-141.2 Ibidem.3 Ibidem, p. 128.4 Vezi, E. V. Tarle, op. cit., p. 290-291.

10

cele mai solide case de credit ca aceea a lui Tourtan Ravel care după luni

de zile de plutire la bordul catastrofei a reuşit să se menţină numai graţie

ajutorului lui Napoleon.

Criza a început să scadă în intensitate o dată cu luna martie 1811

când Mollien, după întâlnirea ce a avut-o cu comercianţii şi industriaşii

francezi, trăgea concluzia optimistă că „efectele crizei se atenuează în

fiecare zi”.1 Această atenuare a crizei nu însemna însă şi o intensificare a

activităţii industriale şi comerciale. Era urmată de „o perioadă de atonie şi

depresiune consecutivă (în locul) violentelor convulsiuni”.2 Un raport din 18

iulie descria această stagnare ca fiind „atât de absolută că fiecare zi începe

şi sfârşeşte de aceeaşi manieră şi, dacă există vreo diferenţă de remarcat,

este că această situaţie de inerţie ia un caracter mai general. Necesitatea

unui viitor mai fericit este atât de mare încât cel mai mic eveniment, cea

mai lejeră variaţie reînsufleţeşte speranţele şi credinţa într-o reîntoarcere a

prosperităţii”.3 În fapt, sfârşitul crizei a început abia către finele anului 1811

şi a fost foarte lent în condiţiile unei recolte slabe, obţinute în acel an, care

făcea traiul şi mai greu, nemulţumirile veneau mai ales din partea

burgheziei comerciale. Glasuri care cereau în mod insistent renunţarea la

blocadă veneau la urechea împăratului din toate colţurile Imperiului. Dar,

nota un contemporan în memoriile sale, „inflexibilitatea împăratului sfida

această defavoare populară şi respingea toate aceste plângeri,

concomitent însă el era obligat să caute a se justifica”.4 Şi, când căuta

aceste justificări, le găsea. Aşa, de pildă, la sfârşitul anului 1811 începutul

lui 1812, după criza care zguduise Imperiul, Napoleon gândea că atâta

1 Ibidem, p. 123.2 Lanzac de Labarie, Paris sous Napoleon, Paris, 1905, p.297.3 O. Viennet, op. cit., p. 125.4 Ibidem.

11

timp cât blocada continentală nu va fi înfrânt Anglia, atâta timp cât mările

nu vor fi deschise pentru francezi, industria şi comerţul francez nu puteau

înflori. Blocada şi în anul 1812, în concepţia lui Napoleon, trebuia să fie

dusă până la capăt. Poate mai mult ca oricând, Napoleon considera

blocada ca fiind mijlocul principal pentru consolidarea imperiului său. De

aceea lupta pentru aplicarea ei efectivă, pentru înlăturarea oricărei breşe

care o făcea ineficace, trebuia continuată până la capăt. În 1812 lupta

trebuia îndreptată contra Rusiei care, de la sfârşitul anului 1810, devenise

cea mai mare spărtură în „zidul” înarmat al blocadei.

Napoleon a pierdut confruntarea militară cu Rusia. Şi-a atras

împotriva sa şi alte mari puteri în frunte cu Anglia căreia îi plăcea să-i

spună „perfidul Albion”. A pierdut şi „bătălia naţiunilor” iar mai apoi şi

bătălia de la Waterloo. Toate de-a lungul unor ani de relativă prosperitate

economică. Doar către finalul epocii napoleoniene şi-au făcut apariţia

semnele unei noi crize economice întrucât, în condiţiile încheierii

confruntărilor militare, tranzacţionarea acţiunilor pe bursă n-a fost reluată,

ba, mai mult, căderea împăratului francez a provocat o intensă speculaţie

financiară, uşurată în apariţia şi manifestările ei de o emisiune excesivă de

monedă. Apoi, s-a putut observa că exportatorii englezi acumulaseră mari

cantităţi de mărfuri, între care şi numeroase produse coloniale cu care

sperau să inunde pieţele europene suferinde ani de zile din cauza blocadei

napoleoniene. Acestea, însă, nu şi-au dovedit o reală putere de absorbţie

din cauza gradului ridicat de sărăcire la care fusese adus continentul

european în ansamblul său.1 În plus, pe timpul blocadei se dezvoltaseră

industrii noi precum producţia de zahăr pe bază de sfeclă astfel că Anglia a

înregistrat foarte repede o amplificare deosebită a stocurilor de mărfuri. La

1 Maurice Flamant, Histoire economique et sociale contemporaine, Editions Montchrestien, Paris, 1976, p.306-307.

12

această realitate s-a adăugat oprirea bruscă a comenzilor de mărfuri cu

destinaţie militară ceea ce a provocat închiderea a numeroase fabrici care

furnizaseră uniforme, arme, nave de război etc. Iar de aici a mai derivat o

consecinţă: 2-300 de mii de oameni au fost lăsaţi la vatră fără să-şi poată

găsi locuri de muncă în condiţiile în care pe timpul războiului maşinismul

continuase să ia avânt iar diviziunea muncii să se adâncească, procesele

de producţie putând fi continuate cu forţă de muncă mai redusă.1

În acest context economic preţurile la produsele agricole au scăzut la

jumătate, la producţia internă a Marii Britanii, spre exemplu, stimulată în

anii războiului, adăugându-se importurile realizate de negustorii specializaţi

în comerţul cu produse agro-alimentare şi prosperitatea agriculturii engleze

a luat sfârşit, chiar dacă sub presiunea marilor proprietari s-a adoptat o

legislaţie prin care au fost interzise importurile de cereale în 1815 –

celebrele Corn low şi care n-aveau să fie abolite decât în 1846 după o

luptă de câţiva ani care a ţinut sub o tensiune deosebită scena politică a

Marii Britanii.

De menţionat că scăderea preţurilor s-a înregistrat nu numai la

produsele agricole. S-a produs o scădere generală a preţurilor, în 1816 cu

20% faţă de anul 1814, iar tendinţa de scădere a acestora s-a dovedit a fi

una de lungă durată, stoparea acestui proces economic producându-se

abia în 1849.

O componentă puternică a crizei din 1816-1818 au contituit-o

turbulenţele financiare, prima devalorizare a lirei sterline, spre exemplu

producându-se imediat după bătălia de la Waterloo; speculaţiile financiare

au înflorit, Banca Angliei a ajuns la un moment dat să-şi suspende plăţile

după o reducere masivă a rezervelor ei de aur, iar falimentele bancare s-au

1 Ibidem, p. 307.

13

ţinut lanţ.1 Industria şi comerţul n-au putut decât să ajungă în stadiul de

stagnare.

Şi în plan teoretic mai ales criza din anii 1816-1818 şi-a găsit o

anume reflectare. David Ricardo descriind-o drept rezultat al unor

evenimente excepţionale, o „criză a reconversiei”, negând posibilitatea de a

fi fost o criză de sistem şi cu atât mai mult ca o manifestare inerentă

sistemului economiei capitaliste.

Criza din anii 1816-1818, sub aspectul durităţii efectelor ei, a fost

resimţită îndeosebi de către muncitori, ei, ca şi alte categorii sociale

precum mica burghezie sau ţărănimea suportând în toate ţările angrenate

în războaie şi, cea mai mare parte a serviciului împrumuturilor de război,

mizeria economică şi socială a celor mulţi căpătând accente agravante şi

ca urmare a recoltelor slabe din anul agricol 1816-1817. Şi-au făcut

apariţia, inevitabil, mişcările sociale de protest precum mişcările luddiste

din Marea Britanie având ca principală formă de acţiune distrugerea

maşinilor pe care, în simplitatea lor, muncitorii la considerau vinovate de

provocarea şi întreţinerea şomajului. De-a dreptul surprinzătoare în epocă

a fost simpatia de care luddisştii s-au bucurat din partea unui mare număr

de oameni de afaceri sau fermieri pentru că, la rândul lor, se considerau

victime ale unei minorităţi diabolice de inventatori egoişti.2 Pe acest fond de

simpatie şi solidaritate aveau să ia naştere, o dată şi cu accentuarea

consecinţelor negative în plan social ale revoluţiei industriale, amplele

mişcări de masă ale „radicalismului”, „democraţiei” sau „republicanilor” la

care îndeosebi s-au angajat radicalii britanici, republicanii francezi şi

1 Clement Juglar, op. cit., p.263-265.2 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 49-50.

14

democraţii jacksonieni din SUA până la izbucnirea revoluţiei europene din

1848-1849.1

În Franţa, criza a fosu mai mult una de natură agrară decât

industrială, urmare a unei recolte catastrofale din 1816-1817, situaţie în

care preţurile la produsele agricole au cunoscut o creştere foarte mare;

influenţa acestora s-a răsfrânt şi asupra unora dintre ramurile industriale,

îndeosebi industria textilă, pentru ca în toamna anului 1818 să izbucnească

şi o criză monetară, urmare, între altele, a împrumuturilor masive făcute de

către stat pentru plata contribuţiilor de război impuse de către Aliaţii

învingători. Banca Franţei s-a văzut cu rezervele reduse doar la 1/5 din

pasivul exigibil şi, ca atare, nevoită să reducă taxa de scont. Depresiunea

economiei franceze, spre deosebire de alte economii, cea britanică sau cea

americană a mai durat încă aproape 4 ani.2

În vârtejul crizei de după războaiele napoleoniene a intrat pentru

prima dată şi economia SUA care între 1814-1816 a cunoscut o prăbuşire

a preţurilor cu 25%; Au existat, de asemenea, tulburări monetare deosebite

ce n-au putut fi potolite decât către anul 1819, după care, ca şi în Marea

Britanie s-a putut relua cursul creşterii economice intrându-se într-o

perioadă de circa 6-7 ani de prosperitate economică; de fortificare a

încrederii în realizarea de afaceri profitabile în condiţiile angajării comerţului

pe un trend urcător, de acces la credite ieftine şi chiar existente din

abundenţă pe pieţele financiare,3 de atragere în circuitul economic

internaţional a unor pieţe noi, foarte întinse precum ţările latino-americane

sau Mexicul devenite state independente în cursul anilor 1815-1825 prin

eliberare de sub dominaţia colonială spaniolă şi portugheză.

1 Ibidem, p. 50.2 Maurice Flamant, op, cit., p. 308.3 Clement Juglar, op. cit., p. 265-266.

15

3. Criza economică din 1846-1849.

După o foarte scurtă perioadă de creştere economică, ce a urmat

crizei din 1816-1818, şi cu care s-a încheiat primul dintre ciclurile

economice identificate de Kondratiev (1790-1815)1 în anul 1825 a izbucnit

o nouă criză, numită în istoriografia economică şi „criza britanică”. Această

nouă criză a izbucnit cu un crah care a avut loc în primăvara anului

menţionat, în condiţiile în care s-a consemnat victoria popoarelor sud-

americane asupra metropolelor spaniolă şi portugheză, Marea Britanie fiind

o susţinătoare a celor victorioşi, evident nu sezinteresată. Până la

izbucnirea crizei, Bursa londoneză a cunoscut o intensă activitate cu

caracter speculativ, obiectul tranzacţiilor fiind strâns legat de împrumuturile

masive pe care finanţa engleză le-a acordat tinerelor state sud-americane.

Concomitent, au fost lansate pe piaţă bonuri de valoare ale companiilor

create pentru exploatarea şi valorificarea bogăţiilor minerale, îndeosebi, din

America Latină, multe dintre ele întemeiate pe proiecţie de afaceri

extravagante.2 Ce-i drept în faza iniţială a deschiderii pieţelor din zonă chiar

s-au realizat afaceri importante, mai ales în comerţul cu bumbac dar în

1825 componenta speculativă a luat amploare cu precădere pe piaţa

materiilor prime; preţurile au urcat rapid ceea ce a provocat un puternic

aflux de mărfuri străine în timp ce ridicarea tarifelor vamale americane a

făcut ca exporturile britanice să se diminueze. Pe de altă parte, investiţiile

plasate în America de Sud ca şi în uzinele metalurgice engleze nu s-au

soldat cu profiturile scontate, totul provocând ameninţări din partea multor

autorităţi guvernamentale sud-americane că ajung în imposibilitate de

1 Cf. Frederic Mauro, Histoire de l’economie mondiale.1790-1970, Editions Sirey, Paris, 1971, p.1.2 Maurice Flamant, op. cit., p.309.

16

plăţi.1 Efectul s-a simţit pe Bursă. Aceasta a căzut în condiţiile în care s-a

înregistrat o imensă disproporţie între preţurile materiilor prime, mult

amplificate, depăşind astfel puterea de absorbţie a cererii acestora, ceea

ce a provocat o scădere rapidă a preţurilor şi, ca efect nemijlocit, ruina

speculatorilor.

Căderii bursei i-a urmat o criză bancară, afectate fiind băncile

angajate în acţiuni speculative şi ajungând în stare de faliment. Şi pentru

că balanţa comercială s-a deteriorat, încasările de metal preţios (aur) ale

Băncii Angliei au înregistrat o scădere de la 10,7 milioane lire sterline la 1,3

milioane, cursul anului 1825. O situaţie în care Banca Angliei a recurs

pentru prima dată la ridicarea taxei de scont, favorizând astfel

împrumuturile realizate din exterior ceea ce a condus la stoparea

hemoragiei aurului.2

Criza economică din Anglia a continuat şi în cursul anului următor

când a zguduit industria şi comerţul. Fenomenul prăbuşirii de bănci a avut

o prezenţă semnificativă antrenând bancruta clienţilor lor valabilă fiind şi

reciproca. Abia în 1827 au apărut unele semne ale reluării creşterii

economice, dar şomajul a continuat să rămână ridicat îndeosebi în

industria textilă. Muncitorii textilişti s-au revoltat răzbunându-se pe maşinile

aflate în dotare. Fenomenul a căpătat o asemenea amploare încât, prin

1830, guvernul lansa o circulară redactată în termeni duri arătând că

„maşinile sunt la fel de îndreptăţite la protecţia legii ca şi orice altă parte a

proprietăţii”.3 În plus, peste tulburările sociale s-au suprapus şi confruntările

tot mai aspre în viaţa politică a ţării culminând cu celebra mişcare

1 Ibidem.2 Ibidem.3 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 233.

17

chertistă.1 De aceea a fost cununa firească starea de raltivă stagnare din

economia engleză care a persistat până în 1833, iar criza aceasta a fost

considerată de mulţi autori a fi fost prima criză industrială veritabilă şi

tocmai de aceea mai greu de depăşit.

În Statele Unite ale Americii, criza bursieră londoneză din mai 1825

a constribuit la declanşarea în iulie a unei crize monetare în contextul în

care cu un an în urmă noul tarif vamal antrenase deja o creştere a

preţurilor la materiile prime. Acesteia i-a urmat o cădere a preţurilor la două

dintre materiile prime atât de necesare industriei textile: bumbacul şi lâna.

Mulţi speculatori s-au ruinat. Apoi, reducerea exporturilor de bumbac spre

Anglia, principalul consumator al bumbacului american, a generat

consecinţe resimţite acut în rândurile producătorilor din Sudul SUA.

Şomajul şi-a amplificat rândurile, recesiunea lovind şi industria din nordul

ţării. S-a şi prelungit până în toamna anului 1826. De menţionat că Franţa

şi statele germane n-au fost atinse de această criză, ambele fiind încă mult

prea legate, ca structură a economiei, de producţie agricolă.2

Pentru Marea Britanie a început în 1833 o fază de prosperitate

economică. Aceasta şi în condiţiile în care timp de patru ani, până în 1836,

s-au înregistrat recolte bune ceea ce a permis reducerea importurilor de

grâu în timp ce exporturile spre SUA, de exemplu, s-au dublat pe bază de

credite acordate negustorilor americani de către băncile engleze. O dată cu

creşterea producţiei au sporit sensibil solicitările de materii prime ale căror

preţuri, în consecinţă au sporit şi volumul cunatumului s-a amplificat.

Prosperitatea economică a fost însoţită de o dezvoltare a activităţii

bursiere, centrată la începutul creşterii în bună măsură pe investiţiile în

1 Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, vol. I, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.2 Maurice Flamant, op. cit., p. 310.

18

construcţia de căi ferate şi aceasta mai ales ca urmare a succesului pe

care l-a înregistrat linia de cale ferată Londra-Birmingham, urmată la puţin

timp de inaugurarea liniei Liverpool-Moncloster supranumită şi „linia

bumbacului”.1 Piaţa internă a avut în acei ani un rol primordial: preţurile,

producţia şi consumul au continuat să înregistreze creşteri.

În Statele Unite ale Americii, după criza din 1826, procesul de

industrializare, finanţat de capitalurile europene, a continuat. Dar, în

structura de ansamblu a economiei americane au intervenit şi alţi vectori.

Unul dintre aceştia a fost campania de cumpărare de terenuri în Middle-

West, implicat în principal fiind statul, şi care a căpătat un caracter

speculativ din ce în ce mai pronunţat. În iulie 1836 preşedintele Jackson a

condiţionat vânzarea terenurilor de o plată în aur sau argint şi speculaţia

financiară a luat sfârşit. Însă deţinătorii de conturi bancare şi-au cerut

lichidarea acestora concomitent cu plata biletelor în aur. Urmarea a fost că

băncile din Estul SUA, sediul principal al speculaţiilor, au falimentat. Relativ

repede, criza economică s-a agravat în primăvara anului 1837 când

căderea preţurilor bumbacului a antrenat şi o criză bursieră la New

Orleans. Falimentele au fost numeroase. Efectele crizei s-au propagat şi

dincolo de graniţele SUA, între cei afectaţi fiind exportatorii britanici pe

piaţa nord-americană care au avut de suferit pierderi grele, valoarea

exporturilor engleze în SUA reducându-se în 1837 de la 12,4 milioane lire

sterline la doar 1,7 milioane.2

Băncile americane au căutat să-şi salveze afacerile contractând

împrumuturi la Londra dar Banca Angliei, la rândul ei, pentru a-şi proteja

încasările, în scădere rapidă, a dus taxa de scont de la 4% la 5% încă în

1 H. Herder, L’Europe au XIX-e siecle 1830-1880, Editions Sirey, Paris, 1973, p.59-60.2 Maurice Flamant, op. cit., p. 311.

19

vara anului 1836 cu preţul unor pierderi colaterale precum falimentul căruia

i-au căzut victime trei bănci irlandeze pe lângă trei mari case specializate în

credite către importatori americani. De altfel, numărul bancrutelor

înregistrate au crescut cu 64% din 1836 până în 1837. Iar depresiunea s-a

prelungit până în 1842. Tulburările sociale pe care criza anglo-americană

le-a determinat au stat la originele mişcării chartiste, efectele ei resimţindu-

se şi la Hamburg ca în 1837. În înlănţuirea lor (1816-1818, 1825-1826,

1836-1837 sau 1839-1842) crizele au devenit un fel de dramă pentru

economia modernă, un factor proeminent, cu multe efecte perturbatorii

pentru viaţa economică a unei naţiuni chiar pe timp de pace. De aceea, pe

la 1830 se făcea deja observaţia, ce-i drept încă vagă, că fenomenele de

criză reveneau periodic cel puţin în domenii precum comerţul şi finanţele

numai că oamenii de afaceri, mai ales, continuau să le considere fie

produsul unor erori, ca supraspecula cu acţiuni din SUA, fie ezultatul unor

interferenţe nefericite în modurile de operare ale economiei capitaliste,

altfel spus fără nici o legătură cu natura sistemului însuşi.1 Doar tânărul

Karl Marx le-a considerat a fi drept „revolte ale forţelor de producţie

moderne împotriva raporturilor moderne de producţie, împotriva regimului

de proprietate care condiţionează existenţa burgheziei şi a dominaţiei sale”,

aşa cum scria împreună cu prietenul său Friederich Engels într-o lucrare

elaborată la cererea Ligii Comuniştilor şi care în timp avea să devină

celebră, respectiv Manifestul Partidului Comunist. Iar ca argumente în

favoarea exprimării de mai sus erau invocate fenomene deja

binecunoscute precum crizele comerciale, ce cunoşteau o „revenire

periodică” sau epidemia supraproducţiei de bunuri, considerată în orice altă

epocă anterioară „o absurditate”. Nu numai atât, dar când fusese aşternut

1 Vezi Eric Hobsbawm, op. cit., p. 51.

20

pe hârtie textul Manifestului Partidului Comunist, apărut cum bine se ştie în

februarie 1848 la Londra, economia era în plină criză, o criză ce izbucnise

în 1846 şi fusese din greu resimţită în cursul anului următor încât consulul

american la Amsterdam, raportând despre sentimentele emigranţilor

germani spre SUA, în trecere prin Olanda, putea să scrie: „Toţi oamenii

bine informaţi îşi exprimă convingerea că prezenta criză este atât de adânc

întreţesută cu evenimentele din perioada prezentă, încât ea nu e decât

începutul acestei mari revoluţii care, consideră ei, mai devreme sau mai

târziu, va dizolva prezenta alcătuire a lucrurilor”.1

Criza economică din anii 1846-1849 s-a dovedit a fi, din start, una

mai complexă decât crizele anterioare cuprinzând, de altfel, majoritatea

ţărilor europene plus, din 1848, şi Statele Unite ale Americii. Şi a fost mai

complicată întrucât în apariţia şi derularea ei au ajuns a se conjuga două

serii de fapte/fenomene care în crizele precedente s-au derulat izolat şi cu

o virulenţă mai mare sau mai mică. A fost, pe de o parte, o foarte gravă

criză agricolă (recolte de grâu foarte proaste şi o boală dezastruoasă a

cartofului) ce a provocat o veritabilă foamete numai în Irlanda pierind de

inaniţie circa un milion de oameni. A fost, pe de altă parte, o criză

financiară şi industrială datorată în bună măsură amplificării interesului

pentru construcţia de căi ferate, capitaluri importante ajungând să fie

drenate în această zonă de afaceri cu speranţa că preţurile ar fi urmat să

fie mici iar beneficiile de-a dreptul excepţionale. Or, aceste previziuni, mai

degrabă simple speranţe, s-au dovedit a fi inexacte, costurile construcţiei

ajungând a depăşi previziunile iar beneficiile doar rezonabile. Nu numai

atât dar în majoritatea ţărilor europene s-au înregistrat falimente ale

societăţilor de căi ferate, numeroase şi fragile, însoţite de falimente

1 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 348.

21

bancare şi urmate, pe cale de consecinţă de stopare continuării lucrărilor

ceea ce a provocat, pe mai departe, ca într-un veritabil lanţ, blocarea

producţiei industriale în ramura siderurgiei sau cea a extracţiei de cărbune

şi minereu de fier etc.1 S-a ajuns astfel la o criză economică de amploare şi

la amorsarea unui nou ciclu al preţurilor cu o creştere între 1850-1873 şi o

scădere din 1873 până în 1896 (conform ciclurilor economice identificate

de Kondratieff (1847-1873 faza a şi 1873-1896 faza b).2

Să mai adăugăm că izbucnirea crizei economice din 1846-1849 în

Marea Britanie, de pildă, a survenit după ce depăşirea celei anterioare

fusese urmată de o creştere economică întemeiată, între altele, pe o serie

de ameliorări tehnice, unele ca urmare a diverse descoperiri ştiinţifice, a

căror aplicare a condus la amplificarea producţiei ori la reducerea timpului

de lucru ca şi a duratei treseelor de urmat (instalarea primelor linii

telegrafice ale lui Morse, introducerea maşinilor cu aburi în tot mai multe

ramuri, inclusiv în producţia minieră la mare adâncime, utilizarea în

producţie a rezultatelor tot mai numeroase din domeniul chimiei: precum

acidul sulfuric, soda caustică sau nitroglicerina etc.3 La amintita creştere

economică contribuiseră şi recoltele excelente obţinute până în 1846;

„războiul opiului” (1840-1842) a deschis industriei britanice debuşee

importante pe piaţa chineză astfel că exporturile au crescut ca şi preţurile

sau investiţiile mai ales în domeniul construcţiilor de căi ferate4 acestea din

urmă provocând multiple satisfacţii dar şi drame, cunoscând perioade de

„boom” dar şi prăbuşiri ale afacerilor, chiar frângeri de destine umane şi nu

puţine. Pe pământ britanic „boom”-ul din 1835-1837 şi 1845-1847 a fost

1 Ibidem.2 Cf. Frederic Mauro, op. cit., p. 1.3 A se vedea pe larg Marin Badea, op. cit., p. 211.4 H. Herder, op. cit., p. 60-61.

22

urmat de prăbuşiri grele, aproape de ruine. Gloria unuia dintre eroii acestei

epopei, George Stephenson, a ajuns la zenit când a fost inaugurată solemn

deja amintita linie Liverpool-Manchester, cel mai important fapt economic al

anului 1830, cu participarea primului ministru Wellington, dar şi moartea

preşedintelui Camerei de Comerţ a Marii Britanii, lovit de uşa unei trăsuri

când traversa drumul pentru a i se alătura premierului.

Cu toate acestea creşterea economică n-a fost generală, care să fi

cuprins cu impulsurile ei ansamblul industriei britanice. Industria textilă, de

pildă, n-a putut profita, întrucât numai între 1845-1847 consumul de ţesături

din bumbac s-a micşorat cu 40%. S-a adăugat şi o lovitură naturală grea

venită din zona producţiei agricole precum distrugerea pomilor din Irlanda

în 1844 urmată de recolte mediocre în 1845-1846 şi un cataclism uman,

deja menţionat – un milion de oameni care au pierit de inaniţie şi un număr

egal de emigranţi în SUA, cu ecouri ample în lume. Menţionăm doar că în

Franţa, de exemplu, de sub sensibila peniţă a lui Victor Hugo ieşea

următoarea însemnare datată 5 mai 1847: „Regina Victoria vine să ordone,

în toată Anglia, o zi de abstinenţă liturgică şi de umilinţă pentru a

impresiona divina Providenţă că ea are condescendenţa nu numai de a-şi

întinde braţele asupra Irlandei. Ce bătaie de joc, Anglia posteşte pentru

Irlanda care moare de foame!”1

În asemenea condiţii preţurile la produsele alimentare au explodat,

oamenii de rând fiind aceia care au cheltuit o parte mai mare din veniturile

lor pentru hrana de zi cu zi. Ca atare, importurile de grâu numai între 1845-

1847 au crescut de 5 ori ceea ce a contribuit la creşterea deficitului balanţei

comerciale. Specula a înflorit şi cei ruinaţi au fost mai ales negustorii mici şi

1 Victor Hugo, Choses vues, Editura .............., Paris, 1957.

23

chiar mijlocii.1 În vrie au intrat şi băncile, mai nulte dintre ele suspendându-

şi plăţile. Au urmat starea de panică şi restrângerea creditului. S-au redus

şi încasările Băncii Angliei, în numai trei luni cu 50%. Ca să facă faţă

acestei realităţi Banca Angliei a primit derogarea de la un act normativ

numit Bill Act, ca date din 1844, prin care fuseseră impuse reguli stricte de

acoperire a biletelor emise, astfel că a ridicat taxa de scont atenuând

treptat criza financiară. Totuşi, starea de criză din economia britanică a

continuat până în 1850. Deşi cu economia afectată de criză, Marea Britanie

rămânea ţara cu componenta industrială a acesteia cea mai puternică,

acţiona practic în planul schimburilor comerciale internaţionale ca fiind

singura putere navală având la fel de multe nave ca toate celelalte flote

naţionale la un loc şi era beneficiara unui imens imperiu colonial, cel mai

mare din lume.2

Cât priveşte economia franceză, cunoscuse şi ea, după 1840, o

conjunctură favorabilă ce şi-a găsit reflectarea în dezvoltarea metalurgiei şi,

strâns legată de aceasta, constzrucţia de căi ferate după ce prima cale

ferată a fost inaugurată în 1832 între Saint-Etienne şi Lyon ajungându-se în

1851 reţeaua de linii ferate a Franţei să numere 3000Km.3 Angajate au fost

mai multe grupuri de afaceri private dar s-a implicat şi statul garantând mai

multe emisiuni de titluri ce au devenit imediat obiect al unor speculaţii vii.4

O primă turbulenţă economică a apărut în noiembrie 1845 sub forma unei

crize bursiere dar fără să influenţeze activitatea comercială, spre exemplu,

şi cu atât mai puţin pe cea industrială. În schimb, recoltele proaste din

acelaşi an au determinat încetinirea ritmului producţiei în domeniul

1 Maurice Flamant, op. cit.2 Eric Hobsbawm, op. cit., p.128-1293 Maurice Flamant, op. cit., p.147.4 Ibidem, p.313.

24

industriei textile (segmentul draperii) pentru ca anul următor să se propage

şi în alte domenii ale acesteia provocând creşterea şomajului şi, de

semenea, numeroase falimente.

Urmare a recoltelor foarte slabe, au sporit cheltuielile pentru importul

de cereale la care s-au adăugat cele pentru aducerea în ţară de fier şi fontă

în cantităţi din ce în ce mai mari pentru extinderea liniilor de cale ferată,

cheltuielile pentru acestea din urmă fiind amplificate din cauza existenţei

unor taxe vamale foarte ridicate (110% la fier şi 70% la fontă). Consecinţa

negativă a fost că deficitul balanţei comerciale s-a agravat începând din

1846 şi în ianuarie 1847, pentru prima dată după 1820, Banca Franţei a

recurs la ridicarea taxei de scont de la 4 la 5% fără ca efectele acestei

intervenţii să fi ajuns a fi mai profunde.1 Oricum, în octombrie 1847 s-a

înregistrat o nouă criză monetară deşi în Franţa S-au înregistrat recolte

foarte bune, de-a dreptul excepţionale. Sau, poate, tocmai de aceea,

întrucât preţurile la grâu, de exemplu, crescuseră anterior şi afectaţi au fost

locuitorii oraşelor iar în 1847 au scăzut şi cei ruinaţi au fost ţăranii. Oricum,

efectele sociale ale crizei s-au repercutat mai ales asupra plebei proletare

din lumea urbană, la Roubaix, spre exemplu două treimi dintre muncitorii

textiliştierau în 1847 fără locuri de muncă.2 Afectate grav au fost şi industria

lemnului, construcţiile etc.3 Mizeria tot mai accentuată sub semnul căreia,

extrem de dur, îşi duceau viaţa muncitorii şi alte segmente sociale din

societatea franceză a fost la originea revoluţiei politice din februarie 1848

căreia i-a căzut victimă „monarhia din iulie”, pe valurile acesteia făcându-şi

apariţia o nouă criză bursieră (Bursa a şi fost închisă din 23 februarie 1848

până la 6 martie). Apoi, pe mai departe, criza economică s-a adâncit, o

1 Ibidem.2 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 238.3 Maurice Flamant, op. cit., p.147.

25

dovadă fiind creşterea galopantă a şomajului care între martie-iunie 1848 a

ajuns să efectueze 56% din efectivele celor ocupaţi în producţie. Iniţiativa

înfiinţării Atelierelor Naţionale, fruct nemijlocit al revoluţiei, s-a dovedit a fi

o tentativă nereuşită de absorbţie a şomajului. Revoluţia, ca expresie

fundamentală a unei crize politice, a amplificat dimensiunile crizei

economice, desfăşurarea ei prelungindu-se, într-un fel şi după 1850.

4. Criza economică din 1857-1858 a intervenit după un redemaraj în

forţă al producţiei industriale, urmat de o veritabilă explozie a afacerilor şi o

accelerare deosebită a comerţului internaţional. Această realitate şi-a ăsit

reflectarea, spre exemplu, în organizarea unor fastuoase expoziţii

economice universale precum cea de la Londra din 1851, găzduită în

Palatul de Cristal, cu participarea a 14.000 de firme. A fost urmată de o a

doua expoziţie, la Paris, în 1855 unde şi-au etalat produsele lor 24.000

firme.1 Semnificativă, pentru demarajul economic amintit, a fost creşterea

volumului comerţului internaţional facilitat, ca ritm de extindere şi dinamică

interioară, şi de descoperirea marilor zăcăminte aurifere din Califirnia,

Australia şi alte zone. Acestea au făcut posibilă aducerea pe piaţă a unor

imense cantităţi de metal preţios astfel că în mai puţin de 7 ani rezerva

mondială de aur a crescut de 6-7 ori ceea ce a făcut ca mijloacele de plată

să se multiplice, dobânzile să scadă, iar operaţiunile de credit să

sporească. Şi poate că nici nu se putea altfel în condiţiile în care moneda

de aur emisă de Marea Britanie, Franţa şi SUA a fost, ca medie anuală, în

1848-1849 de 4,9 milioane lire sterline pentru ca între 1850-1856 să fie de

28,1 milioane lire sterline. Iar la acest mijloc de plată, care era moneda de

1 Marin Badea, op. cit., p.230.

26

aur, s-au adăugat şi s-au răspândit cu uşurinţă şi alte instrumente precum

biletele de schimb, filele cec etc.1

Şi dincolo de Atlantic, economia SUA a cunoscut o expansiune

rapidă începând din 1850. O condiţie favorizantă a constituit-o şi valul

imens de imigranţi care au contribuit la accentuarea creşterii industriale. Iar

din acest punct de vedere a fost de-a dreptul semnificativă dezvoltarea

construcţiei de căi ferate, de la 16.000 km în 1851 la 39.000 km în 1857

urmată îndeaproape de construcţiile de nave, un domeniu stimulat atât de

fenomenul imigraţiei cât şi de intensificarea comerţului internaţional. Acesta

din urmă a fost susţinut în tendinţa sa de creştere de capitalurile europene

ce s-au îndreptat către SUA, multe dintre ele investite în exportul de grâu

către Europa pe fondul izbucnirii şi desfăşurării războiului Crimeii (1853-

1856). Negustorii de cereale pe ruta comercială SUA-Europa n-au avut

decât de câştigat în condiţiile în care preţurile au crescut până în 1857 dar

şi de pierdut când acestea s-au prăbuşit ca urmare a recoltelor bune din

Europa şi ale reapariţiei grânelor ruseşti pe piaţa acesteia.

Semnalul crizei economice din SUA a fost înregistrat în iulie 1857

când s-a anunţat falimentul unei bănci mici din Ohio – Ohio Life Insurance

and Trust Company. Au urmat multe alte prăbuşiri bancare, „Virusul”

falimentelor atingând şi intreprinderi industriale şi comerciale, pentru ca cel

mai grav moment să se înregistreze în octombrie 1857 când 62 de

bancheri din New York şi-au suspendat plăţile.2 Unda seismului economic

din SUA s-a propagat şi dincoace de Atlantic, în câteva săptămâni au fost

supuse cutremurului mai toate marile centre europene.

1 Eric Hobsbawm, Era capitalului. 1848-1875, Editura Cartier, Bucureşti/Chişinău, 2002, p.49-50.2 Maurice Flamant, op. cit., p. 314.

27

Prima economie europeană care s-a resimţit o dată receptând „unda”

americană a fost cea britanică, aceasta cunoscând anterior, în 1854, o

perioadă de recesiune lejeră; Reculul s-a accentuat o dată cu încheierea

războiului Crimeii găsindu-şi concretizare într-o creştere sensibilă a

şomajului (industria textilă a ajuns a mai folosi doar 1/3 din forţa de muncă

existentă); în diminuarea avântului din construcţii; în reducerea capacităţilor

de producţie din metalurgie ale căror produse nu şi-au găsit suficiente

cereri pe piaţă, reducându-se în acelaşi timp şi cererile venite dinspre piaţa

SUA.

Afectată în condiţiile de mai sus a fost şi Bursa londoneză; panica

financiară din SUA a amplificat hemoragia de aur din rezervele Băncii

Angliei, astfel că Guvernul Majestăţii Sale a autorizat suspendarea

restricţiilor în domeniu impuse prin Peel Act. În desfăşurarea ei, criza din

economia britanică şi-a redus treptat intensitatea şi începând din 1859

şomajul s-a diminuat, preţurile au început să crească iar schimburile

comerciale cu piaţa externă să urmeze o curbă ascendentă.1

În FRANŢA lovitura de stat din 2 decembrie 1851 a lui Napoleon al

III-lea soldată cu instituirea celui de-al doilea Imperiu avea să fie urmată de

o reanimare a încrederii oamenilor de afaceri şi, mai ales, a industriaşilor

ca urmare a politicii interveţioniste a statului în economie astfel că, după

trei ani de depresiune, s-a putut relua procesul de creştere economică. Cu

sprijinul direct al statului au fost create posibilităţi noi de creditare (crearea

de bănci şi structurarea unui veritabil sistem bancar, înfiinţarea, în 1852 a

Creditului Funciar şi a Creditului Mobiliar) a fost susţinută în şi mai mare

măsură construcţia de căi ferate între 1852 şi 1855 investindu-se în acest

domeniu 1,3 miliarde franci. Implicit a fost impulsionată construcţia de nave

1 Ibidem, p. 314-315.

28

şi pe cale de consecinţă metalurgia astfel că timp de 7 ani (1850-1857)

producţia de fontă s-a dublat.1 Şi alte ramuri industriale au profitat de

prosperitatea economică precum industria textilă sau construcţiile (fabrici,

uzine, clădiri administrative, celebre în epocă fiind marile lucrări edilitare

din Paris puse în mişcare de Camil Hausiman, primar al Parisului timp de

16 ani).

Curând, însă, la orizontul acestei prosperităţi au apărut şi norii

aducători de furtună pentru că în 1856 Creditul Mobiliar, care distribuise

cu un an în urmă 40% din dividente, mai distribuia doar 23% pentru că în

1857 să ofere deţinătorilor de acţiuni numai 5% din dividente. Seismul venit

dinspre economia americană a fost înregistrat şi în Franţa care în

septembrie 1857 s-a confruntat cu o criză monetară după ce începând din

luna iunie încasările Băncii Centrale să se tot micşoreze atingând până în

octombrie o scădere de 30%. Nivelul cel mai scăzut avea să fie atins pe 20

noiembrie fiind de aproape 181 milioane franci echivalent cu o diminuare

de 38%. Concomitent, la Bursă s-a înregistrat o scădere tot mai severă a

valorii acţiunilor, precum cele ale societăţilor de căi ferate, dar şi ale

Creditului Mobiliar (67% în timp de 6 luni). Numărul şomerilor a sporit

începând din toamna anului 1857 cu precădere din industria textilă,

industria metalurgică, extracţia de huilă altfel spus, aşa cum observa un

istoric francez al economiei, în „acele amuri pe seama cărora se realizase

expansiunea”.2

Economia GERMANĂ a fost şi ea zguduită de criza izbucnită în 1857

în condiţiile în care realizase o dezvoltare rapidă a construcţiei de căi ferate

iar în „amonte” de aceasta obţinuse o creştere substanţială a producţiei de

1 Michel Beaud, op. cit., p.123.2 Maurice Flamant, op. cit., p. 316.

29

cărbune şi de fier. S-ar putea spune că şi creditul, în dezvoltarea sa, a fost

impulsionat de construcţiile feroviare, acestea din urmă absorbind, până la

izbucnirea crizei la care ne referim, aproape ¾ din capitalurile reunite ale

băncilor, o expresie istorică concludentă constituind-o şi întemeierea

Băncii pentru Comerţ şi Industrie. De altfel, primul simptom al crizei din

economia germană a fost o criză monetară care a izbucnit în noiembrie

1857, într-un „moment” în care criza economiei engleze atingea punctul ei

culminant iar cel mai afectat centru economic german a fost şi de acestă

dată Hamburgul. În 1858 activitatea industrială s-a esimţit puţin, dar

preţurile s-au prăbuşit iar tendinţa de stagnare s-a răsgrânt şi asupra

exporturilor.

Un an mai târziu depresiunea şi şomajul s-au generalizat, criza

devenind din ce în ce mai severă cu precădere pentru minerit şi metalurgie.

Bursa a intrat şi ea în panică mai ales când s-a răspândit ştirea despre

izbucnirea războiului dintre Imperiul habsburgic şi Regatul Sardiniei. A

urmat o depresiune pentru economia germană ce s-a dovedit a fi mai lungă

decât în Marea Britanie şi Franţa. Primele semne de redresare n-au apărut

decât în cursul anului 1860.1

5. Criza economică din 1866.

După sincopa din 1857-1858, cursul ascendent al economiei a fost

reluat şi încă într-un ritm din ce în ce mai accelerat, caracteristica

fundamentală fiind creşterea producţiei materiale, întâi de toate în industrie,

dar într-o măsură din ce în ce mai mare, după 1860 şi în agricultură. În

Marea Britanie s-a impus pentru câţiva ani industria bumbacului, până la

izbucnirea războiului de secesiune din Statele Unite ale Americii (1861).

1 Frederic Mauro, op. cit., p. 52-53.

30

Grăitoare a fost reluarea creşterii producţiei de huilă şi în continuare a celei

de fontă ajunsă aceasta din urmă la 3.800.000 tone în 1860 faţă de

1.400.000 tone în 1840.1 Această creştere generală a fost perturbată în

1864 când, aşa cum am menţionat deja, a izbucnit războiul de secesiune

din SUA. Americanii şi-au repatriat creanţele din Europa, îndeosebi din

Anglia, afectând potenţialul creditului. În plus pentru Marea Britanie s-a

închis practic o piaţă foarte importantă dovadă că în 1862 exporturile sale

în SUA mai reprezentau doar 50% din volumul anului precedent.2 Urmările

acestei împrejurări istorice au fost că preţurile la achiziţia de bumbac s-au

dublat făcându-şi apariţia fenomenul numit în epocă „foamea de bumbac”;

şomajul a sporit; salariile celor rămaşi în producţie au fost diminuate cu 10

până la 20%; şi-a făcut apariţia emigraţia forţei de muncă calificată spre

Australia şi chiar spre SUA. O parte a negustorilor de bumbac, îndeosebi

posesorii unor stocuri mai semnificative în momentul izbucnirii crizei

bumbacului s-au îmbogăţit subit, în timp ce negustorii mici s-au ruinat. Şi

pe piaţa internaţională politica preţurilor la bumbac a suferit modificări

conjuncturale gen „preţurile forte” pentru această materie primă livrată de

Brazilia, Egipt sau chiar India. Ca atare efortul financiar al importatorilor

britanici a crescut exponenţial şi a condus, între altele, la scăderea

rezervelor de aur ale Băncii Angliei în faţa cărora s-a recurs la ridicarea

taxei de scont în 1864. Această criză monetară n-a avut, însă, darul de a

influenţa negativ industria sau comerţul şi aceasta cu atât mai mult cu cât o

serie întreagă de ameliorări tehnice ca în metalurgie sau apariţia unor

tehnologii mai performante ca în domeniul chimiei sau apariţia energiei

electrice exploatabilă într-un domeniu sau altul au provocat performanţe de

1 W. Ashworth, A short History of the International Economy since 1850, Londra, 1975, p. 29-31.2 Maurice Flamant, op. cit., p.317.

31

natură revoluţionară în domenii precum: comunicaţiile (telegrafie), industria

uşoară (producţia de coloranţi), explozibilii şi industria de armament etc.1 În

plus, pentru economia britanică, reducerea exporturilor spre SUA a fost pe

larg compensată prin amplificarea schimburilor cu ţările europene şi nu

numai (Tratatul de liber schimb Cobden-Chevalier din ianuarie 1860).

Şi dacă acesta era mersul economiei britanice, unul de-a dreptul

triumfal, cum de s-a ajuns la criza din 1866? La originile nemijlocite ale

acestei crize au stat unele activităţi cu caracter speculativ desfăşurate cu

acţiuni din zona căilor ferate. Acestea, acţiunile speculative, au fost

înlesnite de către bănci prin procedeul refinanţării (financiering) – trate

reinnoite – deghizau împrumuturi pe termen lung sub formă de credite pe

termen scurt. Au fost operaţiuni imprudente ce au condus la falimentul

uneia dintre cele mai importante bănci Overend and Gurney în mai 1866.

Celelalte bănci comerciale s-au grăbit şi au cerut Băncii Angliei bilete în

cantităţi mari astfel că rezervele acesteia s-au diminuat într-o singură zi (11

mai 1866) numită şi The Black Friday cu 4 milioane de lire sterline iar în

zilele dintre 9 şi 16 mai diminuarea a fost de la 5 la 0,7 milioane lire

sterline. Pentru a bloca scurgerea pe mai departe a rezervelor sale Banca

Angliei a ridicat taxa de scont de la 6% la 10% şi pentru a treia oară a fost

autorizată de Guvern să nu respecte Peel Act. S-a prevenit astfel

scurgerea aurului în exterior, creditul fiind încă răvăşit de-a binelea.2

În Franţa, declanşarea războiului civil din SUA a fost la originile

nemijlocite ale tulburărilor monetare ce au avut loc între 1861-1864. Banca

Franţei a fost cea care a ridicat taxa de scont de la 7% cât era în 1861 la

8% în 1866 pentru a calma criza monetară, o criză ce n-a afectat, însă,

1 Cf. Marin Badea, op. cit., p. 225-226.2 Ibidem, p. 318.

32

creşterea producţiei industriale. În ceea ce priveşte criza bumbacului,

aceasta a făcut ca în Franţa să se înregistreze o creştere a industriei textile

prelucrătoare, ca materii prime, a lânii şi inului. Pe o curbă crescătoare a

continuat să evalueze şi producţia de fontă şi de fier, trase în sus de

construcţiile feroviare. Acestea din urmă au înregistrat, până în 1867 un

ritm mediu anual de 910 km, unul dintre investitorii puternici fiind Creditul

Mobiliar şi nu numai în Franţa ci şi în afară: Spania, Rusia, Imperiul

habsburgic.1 Au fost şi alte repere ce indică avântul economiei franceze

după criza din 1857-1858 precum creşterea numărului de societăţi

comerciale cu precădere în domenii ca transporturile, atât pe uscat, cele

feroviare îndeosebi, cât şi navale (Compania Generală „Transatlantic”),

zona imobiliară (în 1863 Henry Germain a întemeiat binecinoscuta firmă Le

Credit Lyonnais) sau intensificarea schimburilor externe.2

Criza a izbucnit totuşi şi în Franţa. Declanşarea ei a avut loc în luna

mai a anului 1866 ca şi în Anglia afectând îndeosebi companiile care au

făcut investiţii în domeniul construcţiei de căi ferate dincolo de graniţele

ţării, investiţii din care n-au obţinut profitul scontat. Fiind puternic implicat în

acest segment economic, La Credit Mobilier a trebuit să-şi suspende

onorarea dividentelor, valoarea acţiunilor diminuându-se cu 50%. A scăzut

implicit producţia de fier. Falimentele s-au multiplicat, în vârtejul prăbuşirilor

fiind antrenate societăţi comerciale şi de alte profile decât construcţiile de

căi ferate. S-au prăbuşit şi preţurile la materiile prime industriale în schimb

au crescut cele ale produselor alimentare, urmare directă a unor recolte

slabe în 1866.

1 Ibidem, p. 318.2 R. E. Cameron, Profit, croissance et stagnation en France au XIX-e siecle în „Economie appliquee” nr. 2-3/1957, p. 409-444.

33

Mai puţin afectată a fost economia germană, unele dificultăţi făcându-

şi apariţia doar în industria bumbacului şi, de asemenea, pe piaţa brsieră

cu doi ani înainte. Ba, mai mult, economia în Germania a fost stimulată ca

urmare a războiului dintre Germania şi Imperiul habsburgic soldat cu

victoria de la Sadowa. Pacea, o dată reinstaurată, a provocat o scurtă

recesiune după care va urma o dezvoltare accelerată a economiei

germane cu salturi spectaculoase în producţia de fontă, ieşind în prim plan

bazinul Ruhrului, de armament cu explozia firmei Krupp şi în multe alte

domenii.1

Criza din 1866 a atins şi economia Statelor Unite ale Americii,

afectată fiind şi de războiul de secesiune care abia se încheiase ale cărui

cerinţe dominaseră producţia industrială. Sfârşitul ostilităţilor a fost urmat

relativ repede de o inflţie ridicată care a antrenat suspendarea etalonului-

aur. S-a înregistrat apoi un boom economic în zona de nord dar care a fost

de scurtă durată, urmat în sudul ţării, de prăbuşirea dolarului şi de un

veritabil haos economic. În 1866 activitatea economică a fost însoţită de o

deglaţie monetară pentru ca în 1868 să se producă o reluare a creşterii

producţiei industriale. Nu a fost o creştere decât de „moment” pentru că şi-

a făcut apariţia o activitate speculativă pe piaţa aurului urmată de o panică

bursieră pe 24 septembrie 1869 ce a marcat o a doua Black Friday din

istoria crizelor secolului al XIX-lea. Rezonanţa ei s-a regăsit într-o suită

întreagă de falimente bancare. La starea de prosperitate avea să se ajungă

abia în 1871.2

Dincolo, însă, de criza economică a anilor 1857-1858 sau cea din

1866, economia modernă a evoluat, după depăşirea celei din 1846-1849,

1 Fredric Mauro, op. cit., p. 49-55.2 Maurice Flamant, op. cit., p.319.

34

sub semnul unui avânt extraordinar al producţiei industriale din cauza

căruia cresterea producţiei materiale a fost una de-a dreptul explozivă.

Câteva dintre datele statistice ale timpului fiind deja invocate mai sus.

Oricum în 1870, spre exemplu în marea Britanie se înregistra la producţia

de fire din bumbac o valoare de 1101 milioane lire sterline, de aproape 2

ori mai mare faţă de anul 1850. La producţia de huilă, tot în Marea Britanie

se obţineau 110 milioane tone (doar 49 milioane în 1850) iar la cea de fier

aproape 6 milioane tone, în timp ce cu 20 de ani în urmă, în 1850, nivelul

producţiei de fier fusese de numai 2,5 milioane tone.1 Şi cu siguranţă că

multe alte exemple ar putea fi aduse pentru a ilustra grăitor explozia

creşterii economice mai ales în ceea ce priveşte Marea Britanie, Franţa,

Germania, Belgia, Suedia, chiar Imperiul habsburgic sau SUA. Ni se pare

însă că ar putea fi mai benefică o prezentare a cauzelor principale care au

condus la marele avânt ce l-a înregistrat economia mondială în cel de-al

treilea sfert al secolului al XIX-lea. Mergând pe o asemenea pistă trebuie

precizat că una dintre cauze a fost aceea că economia industrială a găsit,

ca urmare a presiunii exercitate de propria acumulare de capital în căutare

de profit, calea ferată ca domeniu de investiţii majore şi posibilităţi de

recuperare rapidă a acestora. Şi aceasta în condiţiile în care principalul

finanţator a fost peste tot statul, exploatarea căilor ferate aducând beneficii

nu numai autorităţilor dar şi producătorilor de mărfuri, ca utilizatori ai

acestui mijloc de transport rapid şi ieftin. În plus, căile ferate au condus

către o nouă dimensiune georgrafică a economiei dilatând-o continuu pe

măsură ce creştea intensitatea afacerilor, transformând-o treptat într-o

economie globală.2

1 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 55.2 Frederic Mauro, op. cit., p. 223-227.

35

Extinsă ca tendinţă la scară mondială, economia a putut beneficia, în

expansiunea ei continuă, de posibilitatea realizării produselor sale pe o

piaţă imensă sub forma unui gigantic export de bunuri, de capital şi nu în

ultimul rând de oameni. Şi-a putu realiza, astfel, un nou ciclu în procesul

istoric al acumulării de capital, baza materială necesară pentru edificarea

marilor uzine industriale, a întreprinderilor de comerţ, a autilităţilor puvlice

apte a răspunde noilor exigenţe ale producţiei, a construcţiilor care au

ajuns a modifica radical imaginea marilor centre urbane devenite treptat

imense aglomerări umane.1

Dinamica extraordinară a economiei mondiale între 1850-1870 a fost

pusă în evidenţă de o manieră mai mult decât elocventă de comerţul

internaţional care, ca valoare, între 1800-1840 n-apucase să se dubleze, în

schimb de-a lungul primilor 20-22 de ani ai celei de-a doua jumătăţi a

secolului al XIX-lea a cunoscut o creştere de 260%. Tot ce era de vânzare

intra în circuitul comercial internţional, chiar bunuri neagreate de autorităţi

precum opiul exportat din India britanică în China pentru coemrcializarea

căruia finanţa engleză investise în străinătate până în 1875 peste un

miliard de lire sterline, ¾ din această sumă numai după 1850.2

Repercursiuni benefice asupra economiei mondiale, ca ritm de

extindere şi dinamică interioară, aşa cum am menţionat deja, a generat

descoperirea marilor zăcăminte aurifere din California, Australia şi alte

zone. Aducerea pe piaţă a unor imense cantităţi de metal preţios, în mai

puţin de şapte ani rezerva mondială de aur a crescut de 6-7 ori, a făcut ca

mijloacele de plată să se multiplice, dobânzile să scadă, iar operaţiunile de

credit să sporească drept urmare a creşterii cantităţii de monedă existentă

1 Michel Beaud, op. cit., p. 109.2 Marin Badea, op. cit., p. 221.

36

pe piaţă. Aceasta din urmă a cunoscut un salt de-a dreptul spectaculos,

dacă avem în vedere că moneda de aur emisă de Anglia, Franţa şi SUA a

fost, ca medie anuală, în 1848-1849, de 4,9 milioane lire sterline, pentru ca

între 1850-1856 să fie de 28,1 milioane lire sterline. Iar la acest mijloc de

plată care er moneda de aur s-au adăugat şi s-au răspândit cu uşurinţă şi

alte instrumente precum biletele de schimb, filele de cec etc.1 Să mai

precizăm că, în condiţiile amplificării rezervelor de aur, economia n-a fost

afectată de inflaţie, ba, mai mult, se apreciază că secolul al XIX-lea a fost o

perioadă relativ lungă de timp în cursul căreia economia mondială a

evoluat în cea mai mare parte sub semnul deflaţiei, cauza fundamentală

fiind dezvoltarea rapidă a tehnologiei care a asigurat ieftinirea continuă atât

a produselor de bază cât şi a materiilor prime. Cât priveşte presiunea

deflaţiei asupra limitelor profitului, aceasta a fost recompensată de ritmul

tot mai accelerat al producţiei şi posibilităţile mereu în creştere de

valorificare a acestora pe o piaţă economică internaţională ce s-a aflat în

continuă expansiune.2

De asemenea prezenţa masivă a aurului pe piaţă a condus la

realizarea unui standard monetar stabil şi de încredere bazat pe monedă

care, la rândul ei, era strâns legată de o paritate fixă în aur în cazurile celor

mai multe dintre monedele naţionale (lira sterlină, dolarul, marca germană

etc.) sau de paritatea fixă stabilită (aur şi argint) ca în cazul ţărilor grupate

în Uniunea Monetară Latină creată în 1865 (Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia)

la care a aderat şi România după adoptarea sistemului ei monetar naţional

(1867).3 Stabilitatea sistemului monetar a făcut ca schimburile comerciale

1 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 49-50.2 Frederic Mauro, op. cit., p. 231.3 Marin Badea, Istoria economiei naţionale româneşti, casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2003, p.159-160.

37

să se deruleze mai uşor, să confere încredere oamenilor în succesul

planurilor lor de afaceri, economia mondială în ansamblul ei să funcţioneze

ca un mecanism bine reglat.1

În sfârşit, goana după aur a adus în orizontul economiei mondiale

zone până atunci periferice precum Australia sau coastele vestice ale

Americii, devenite, dintr-o dată, regiuni cu activitate productivă intensă şi cu

peste trei milioane de locuitori mai prosperi decât cei din multe alte zone

economice cu tradiţie.

Anii 1850-1873 s-au constituit în istoria economiei mondiale şi a

gândirii economice ca o perioadă de apogeu al liberalismului economic; de

consens cvasigeneral printre economişti şi politicieni sau administratori ai

afacerilor. Pentru cei mai mulţi economişti, oameni politici, întreprinzători

etc. liberalismul economic era considerat singura reţetă de succes din

calea căreia căzuseră deja cele mai multe dintre barierele existente

anterior, fie ele de factură medievală precum breslele şi corporaţiile, fie de

sorginte mercantilistă. În Germania şi Austria, de pildă, s-a impus principiul

Gewerbefreiheit (libertate de a pătrunde în orice meserie şi de a o practica)

în anii ’60, în Suedia (1864), Danemarca (1857) şi chiar în Rusia (1866).

Între 1854 şi 1867 au fost abolite legile împotriva cametei după ce ele

deveniseră practic literă moartă ca în Anglia, Belgia, Olanda sau Germania

de Nord. Controlul exercitat de stat în domeniul mineritului a fost retras

lăsând loc iniţiativei private. Întemeierea însăşi a societăţilor comerciale,

mai ales a celor cu răspundere limitată, a devenit mai puţin dependentă în

raport cu controlul birocratic al statului. De altfel, legislaţia în general, cea

economică, în special, a fost adaptată noului spirit al afacerilor, favorzându-

se în şimai mare măsură tendinţa viguroasă a expansiunii economiei

1 Wilhelm Ropke, L’economie mondiale aux XIX-e et XX-e siecles, Geneve-Paris, 1959, p.87-88.

38

mondiale, marcată decisiv şi ireversibil de dezvoltarea capitalului şi a

capitalismului ca sistem economic.1

În practică, liberalismul economic şi-a găsit forma de exprimare cea

mai puternică în libertatea totală a comerţului. Fapte care să ilustreze

această tendinţă au fost numeroase. Anglia, de pildă, a abandonat complet

practicile protecţioniste după 1846, serviciile vamale fiind menţinute doar

din considerente de ordin fiscal; eliminarea sau reducerea restricţiilor pe

Dunnăre (1857) sau la circulaţia vaselor comerciale prin strâmtoarea dintre

Danemarca şi Suedia; simplificarea sistemului monetar internaţional;

încheierea de „tratate de comerţ liber” mai ales din anii ’60 ai secolului al

XIX-lea.2

Sub semnul liberalismului economic a fost aşezată şi piaţa forţei de

muncă, aici însemnul distinctiv constituindu-l eliminarea alementelor de

constrângere extraeconomică aşa cum se întâmpla în Anglia unde

modificările aduse actului normativ ce reglementa relaţiile dintre „stăpân şi

servitor” postulau egalitatea de tratament pentru ambele părţi în caz de

încălcare a prevederilor existente în vigoare. S-a mers cu liberalizarea

pieţei forţei de muncă în plan legislativ până acolo încât tot în Marea

Britanie obstacole semnificative în calea posibilităţilor de alcătuire a

sindicatelor, inclusiv cele care afectau funcţionlitatea dreptului la grevă, au

fost abolite şi toate acestea într-o perioadă scurtă de timp, 1867-1875. Aşa

se explică largheţea unei reglementări germane din 1869

(Gewerbeordnung) conform căreia „Relaţiile dintre cei care practică, în mod

independent, comerţul sau afacerile şi zilerii, ajutoarele şi ucenicii lor sunt

hotărâte printr-un contract liber”. Cu alte cuvinte, piaţa era singura forţă în

1 Pierre Leon (sub direcţia lui), L’ industrialisation en Europe au XIX-e siecle. Cartographie et Typologie, Editions du Centre National de Recherche Scientifique, Paris, 1973, p. 384-386.2 Frederic Mauro, op. cit., p. 235-237.

39

măsură a-şi spune cuvântul cu privire la vânzarea şi cumpărarea forţei de

muncă, aşa cum se întâmpla în cazul oricărei alte mărfi.1

Bilanţul marelui avânt al economiei din anii 1850-1870, dincolo de

statistica ce susţine aspectul, am zice, de „suprafaţă”, pe care-l etalează

expansiunea geografică, şi reflectat ca atare mai ales în dinamica şi

volumul comerţului internaţional, pune în evidenţă modificări de substanţă

în fizionomia, ca atare, a economiei. Una dintre componentele care au

definit această nouă fizionomie a economiei a fost ponderea din ce în ce

mai consistentă a rezultatelor câtorv ramuri ale producţiei industriale, la

vremea respectivă ramuri de „vârf”, prin ele însele vectori fundamentali ai

progresului economic. Aşa era cazul producţiei de cărbune, sursa

fundamentală de energie, comensurată în zeci de milioane de tone anual

pentru ţări ca Anglia sau Belgia, în sute de miloane de tone la scara

economiei mondiale. Creşterea producţiei de cărbune între 1850-1870 a

fost cam de două ori şi jumătate. Producţia de cărbune era urmată

îndeaproape de aceea a fierului, producători importanţi la 1850 fiind Anglia

şi Belgia, alături de aceştia, în 1870, numărându-se Franţa, Germania şi

SUA, fiecare producând între unul şi două milioane de tone, Anglia

continuând să fie lider necontestat cu o producţie de aproape şase

milioane de tone. În ansamblul economiei mindiale, producţia de fier în

1870 era de circa patru ori mai mare faţă de cea a anului 1850.

Asemenea date au forţa lor de argumentare şi obligă la reluarea ideii

că profresul economiei era, fără îndoială, c9onsistent mai ales că produse

ca acelea menţionate mai sus se răspândeau pe o arie georgrafică foarte

largă iar prin construcţia de căi ferate se realiza o infrastructură menită,

1 Heaton Hearder, L’ Europe au XIX-e siecle (1830-1880), traducere din engleză, Edition Sirey, Paris, 1973, p.268-270.

40

prin însăşi natura ei, a fostifica unitatea economiei mondiale ca sistem.

Sigur, aceasta nu însemna nici pe departe şi uniformitate în evoluţia

diverselor economii naţionale ca părţi componente ale economiei mondiale.

Tendinţa era prefigurată, o tendinţă care, şi astăzi, deşi cu mult mai bine

conturată, are încă tot caracter de tendinţă.1

O semnificaţie aparte a comportat-o evoluţia forţei motrice instalate în

cadrul unităţilor industriale, al fabricilor şi uzinelor sau în exploatările

miniere, industria textilă, alimentară etc. şi care, de asemenea, a fost una

spectaculoasă. Într-o ţară mică aşa cum era Elveţia, la 1850 nu fuseseră

înregistrate decât 34 de motoare acţionate cu ajutorul energiei aburilor,

pentru ca 20 de ani mai târziu numărul acestora să fie de aproape o mie; în

Austria numărul motoarelor a crescut de la 671 în 1852 la 9160 în 1875 iar

ca putere instalată creşterea a fost de peste 15 ori.2

Progresul economic de-a dreptul fulminant care s-a înregistrat în

deceniile 6-7 ale secolului al XIX-lea n-ar putea fi pe deplin perceput, dacă

nu s-ar lua în consideraţie inovaţiile tehnologice realizate cu precădere în

domeniul metalurgiei şi despre care se crede că „au jucat un rol analog

acelui al inovaţiilor din domeniul textilelor în epoca precedentă”.3 Este

epoca în care şi-ai făcut apariţia procedee noi de obţinere a oeţelului

(convertizorul Bessemer în 1856, cuptorul Siemens-Martin cu vatră

deschisă în 1864) la preţuri de cost foarte diminuate. Şi tot în această

epocă au apărut tehnologii cu mult mai performante pentru domenii precum

chimia sau apariţia energiei electrice şi care au revoluţionat domenii de

activitate precum comunicaţiile (telegrafia), industria uşoară (producţia de

1 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 52-53.2 Ibidem, p. 55-56.3 Ibidem, p. 57.

41

coloranţi), fotografia, expozibilii şi industria de armament etc.1 Aceaşi

epocă de avânt cu totul deosebit al economiei, al componentei sale

industiale îndeosebi, pune în evidenţă şi o nouă relaţie între industrie şi

ştiinţă, determinată fiind de acum ştiinţa, acesteia revenindu-i funcţia de

forţă propulsivă a dezvoltării industriale. De asemenea, în strânsă legătură

cu noul raport dintre ştiinţă şi tehnologie a ieşit în evidenţă şi un alt aspect

acela că modernizarea economiei, profunzimea procesului istorico-

economic al modernizării unei economii sunt dependente de nivelul de

instrucţie şi educaţie al oamenilor, de eficienţa sistemului educaţional pe

care-l are o naţiune sau alta. Aşa, de pildă, rapiditatea cu care s-a

dezvoltat pe calea modenizării economia germană tocmai în perioada

1850-1880 ajungând a depăşi nivelul economiei britanice ori saltul

extraordinar pe care l-a înregistrat economia SUA s-au datorat superiorităţii

sistemelor de instruire şi educare (cazul unităţilor şcolare din Germania

numite Realschule), licee neclasice, orientate preponderent spre tehnică,

sau al unităţilor de învăţământ americane din care ieşeau numeroşi ingineri

cu un nivel de pregătire adecvat în loc de câţiva tineri extrem de inteligenţi,

bine instruiţi şi educaţi, aşa cum pregătea sistemul universitar francez.2

În sfârşit, din evntaiul, cu siguranţă mult mai larg, al cauzelor care au

prezidat uriaşul avânt al economiei mondiale în cel de-al treilea sfert al

secolului al XIX-lea, nu trebuie omisă o inovaţie industrială cu adevărat

semnificativă în perioada de început al secolului al XIX-lea: producţia în

serie a diverselor mecanisme obţinute artizanal în deceniile anterioare,

aceasta fiind, iniţial, mai ales o realizare a economiei americane. Pot fi

amintite cu titlu de exemplu: revolverul Colt, carabiniera Winchester,

1 Marin Badea, op. cit., p.225-226..2 Ibidem, p. 226.

42

maşina de cusut, amaşina de scris, linia de asamblare prin transportul

mecanic pe bandă al obiectului producţiei de la o operaţiune la alta etc. Şi

asemenea produse erau efectiv vandabile. Aveau o piaţă largă, cu o forţă

de absorbţie din ce în ce mai puternică, fiind accesibile unui mare număr

de membri ai societăţii dacă ne referim la maşina de cusut sau maşina de

scris şi cu atât mai mult la revolver şi carabină achiziţionate de autorităţile

înseşi pentru dotarea a milioane şi milioane de soldaţi. Asemenea realizări,

neîndoielnic, au fost de natură a impulsiona procesul istoric al dezvoltării

economiei de-a lungul unei perioade scurte de timp (1850-1870) în care

„capitalismul industrial, după aprecierea unuia dintre corifeii istoriografiei

britanice contemporane, a devenit o aconomie mondială autentică şi globul

a fost, prin urmare, transformat dintr-o expresie georgrafică într-o realitate

operaţională constantă. De acum înainte istoria a devenit o istorie

mondială.”1

Pe fondul unei asemenea realităţi economice, din teoria liberalismului

economic, şcoala clasică, au putut fi preluate numeroase concepte

considerate nu doar valide în integralitatea lor, dar şi extrem de actuale sau

de-a binelea confirmate de către noul stadiu de dezvoltare a capitalismului.

Aceasta, într-un fel, ar explica longeviotatea Principiilor de economie

politică a lui John Stuart Mill, dar şi simultaneitatea perfectă a operelor

întemeietorilor neoliberalismului: englezul William Stanley Jevons (1835-

1882) cu Teoria economiei politice (1871), austriacul Carl Menger (1840-

1912) cu Bazele economiei politice (1871) şi francezul Leon Walras

(1834-1910) cu Elemente de economie politică pură (1874). Aceasta, pe

de o parte. Pe de altă parte, unghiul însuşi de abordare a cunoaşterii

economice şi similitudinea concluziilor la care au ajuns au fost dictate de

1 Eric Hobsbawm, op. cit.

43

una şi aceeaşi realitate: o economie ultradinamică, cu o amplă diversificare

a produselor dar şi un rafinament sporit al consumatorilor puşi în situaţia de

a alege produsele cele mai utile dintr-o gamă de bunuri din ce în ce mai

diversificată. Iată de ce economiştii neoclasici, cu operă dată publicităţii pe

creasta de val a marelui avânt economic din perioada anilor 1850-1873,

adică în jurul anului 1870, au preluat, reiterat şi susţinut cu argumente noi

virtuţile, considerate şi de ei ca atare, ale economiei capitaliste subliniat

fiind individualismul, eficienţa iniţiativei personale susţinute de proprietatea

privată, libera concurenţă, teoria autoreglării spontane pe piaţă prin

mecanismul preţurilor, deducţia ca metodă a cunoaşterii şi explicării

fenomenelor şi proceselor economice ca şi caracterul valabilităţii universale

a unor asemenea principii. Au adus, însă, unele „corecturi” teoriei

liberalismului economic, faza clasică, începând cu teoria valorii şi

implicaţiile ei fie în sfera preţurilor, fie în aceea a veniturilor şi repartiţiei lor,

continuând cu rolul psihologiei din comportamentul individual al

consumatorului de pe piaţă şi până la folosirea, în procesul de

cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice, a unor procedee noi

precum calculul matematic, metodele elastice, reprezentările grafice

etc. De fapt, de la unul din dintre noile procedee matematice, respectiv

calculul extremal sau marginal, derivă denumirea de marginalişti adăugată

la aceea de liberali neoclasici şi care se referă la economiştii preocupaţi de

consecinţele unor modificări cantitative mici din economie în condiţiile

impuse de caracterul limitat, deja perceput, al resurselor. În esenţa lui

modelul liberalismului neoclasic, numit şi paradigmă, ar fi: individualismul,

raritatea produselor, psihologia consumatorului, calculul marginal,

hedonismul şi liberul schimb.1 Pe fondul avântului economic de după

1 Cf. Sultana Sută-Selejan, Doctrine economice. O privire panoramică, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 112.

44

1848, al creşterii vertiginoase pe care au cunoscut-o firmele, ca afaceri şi,

implicit, numerice (am amintit de prezenţa la expoziţia economică

universală de la Paris din 1864 nu mai puţin de 50.000 firme faţă de

participarea, cu 13 ani în urmă, la Londra a numai 14.000 de firme), nu

este de mirare că în centrul preocupărilor economiştilor timpului s-a situat

microanaliza economică în postura ei statică cu accent pe preţurile

bunurilor de pe piaţă, a celor rare cu precădere, implicit pe veniturile

agenţilor economici. Unii economişti neoclasici au abordat şi probleme de

macroeconomie (cazul lui Leon Walras cu teoria echilibrului economic

general sau al englezului Alfred Marshall, către sfârşitul secolului al XIX-

lea, care a supus analizei probleme ale comerţului internaţional), explicate,

însă, cu ajutorul instrumentelor de investigare a fenomenelor şi proceselor

economice din microanalia statică (preţul fixat în funcţie de utilitatea

bunurilor economice).1

Oricum gândirea economică marginalistă sau neoclasică prin corifeii

a căror operă a apărut în anii 1871-1874 (William Stanley Jevons, Carl

Menger şi Leon Walras) aveau să fie puşi în dificultate de izbucnirea unei

noi crize în 1873 şi care, spre deosebire de toate crizele anterioare avea să

se prelungească în timp cu perioade mai lejere alternând cu altele mai

severe.

6. Criza economică din 1873.

Economia modernă, capitalistă, în funcţionarea ei, pune în evidenţă o

logică internă relativ simplă: se sprijină pe producţia de bunuri, cu valoare

de întrebuinţare, ca suport al plusvalorii ce trebuie să-i revină posesorului

de capital. De aceea se impune ca valoarea nou creată să fie realizată ca

1 Ibidem.

45

marfă, adică să fie vândută pe piaţă. Dacă nu se produce valorificarea ei

prin actul de vânzare cumpărare, procesul de acumulare se blochează

ceea ce echivalează cu declanşarea unei crize. Este o logică aparent

simplă reflectând o realitate, dar o realitate voit simplificată pentru a

surprinde esenţa „modului de producţie” capitalist ceea ce au pus în

evidenţă economiştii. Văzut, însă, din perspectivă istorică, „modul de

producţie capitalist” prezintă o imagine mai complexă întrucât capitalul şi

producţia tip capitalist au apărut şi s-au dezvoltat vând drept creatori

oameni, grupaţi în popoare, în naţiuni, aparţinând unor forţe sociale

distincte care se descompun şi se recompun o dată cu marele proces

istoric al dezvoltării capitaliste; există confruntări sociale, politice sau de

idei; există structuri politico-instituţionale moştenite de la generaţiile

anterioare şi de la o epocă anterioară diferite ca fizionomie şi mod de

funcţionare; există, în sfârşit, credinţe, mentalităţi, obiceiuri mai mult sau

mai puţin maleabile, mai mult sau mai puţin rigide. Oricum, în ascensiunea

lui, capitalismul s-a confruntat cu asemenea realităţi sociale, politico-

instituţionale, ideologice sau mentale de care s-a izbit, de unele s-a servit,

pe altele le-a negat, le-a supus transformării dacă a fost posibil ori le-a

răsturnat pe calea forţei ca în cursul revoluţiei moderne victorioase. La

mijlocul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea când se împlineau

100 de ani de la Declaraţia de independenţă a SUA şi se apropia

centenarul unei alte Declaraţii istorice, pe bună dreptate celebră,

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, capitalismul ca „mod de

producţie”, respectiv economia capitalistă a căpătat un caracter dominant şi

marşul său triumfal părea să fie de nestăvilit. Şi această impresie era cu

atât mai credibilă cu cât după revoluţia din 1848-1849 nici în rândurile

oamenilor de rând, ale producătorilor, nu se mai înregistraseră nemulţumiri

46

exprimate violent. Un imens val de optimism pusese stăpânire pe diriguitorii

afacerilor, pe exponenţii lor în viaţa politică, chiar şi pe cei care, în plan

teoretic, aveau menirea de a privi şi dincolo de orizontul prezentului, de a

descifra tendinţele posibile ale dezvoltării istorice viitoare.1 Un analist de

excepţie al capitalismului, de pe poziţii critice, era Karl Marx şi nu a fost luat

de valurile optimismului. Teza lui referitoare la caracterul ciclic al evoluţiei

economiei capitaliste cu alternanţa perioadelor de avânt şi de criză, şi care

nu era un unicat în gândirea economică a epocii, deja amintitul Clement

Juglar, de profesie medic, ajunsese şi el la o asemenea concluzie încă în

1855, prima ediţie a cărţii sale despre crizele comerciale şi revenirea lor

periodică a apărut în 1861, şi-a găsit confirmarea începând cu anul 1873

când s-a declanşat una dintre marile crize ale secolului al XIX-lea. Debutul

depresiunii economice, care vea să dureze până în 1895, a fost marcat în

anul amintit de crahul Bursei din Viena urmat de numeroase falimente

bancare mai întâi în Austria apoi şi în Germania. Criza din finanţe n-a fost

un simplu episod nefeicit întrucât şi producţia a dat semne de „gripă”.

Producţia de fontă din Germania, spre exemplu, a scăzut în 1874 cu 20%,

iar preţul s-a prăbuşit şi el suferind o scădere cu 37%. Producţia,

obligatoriu diminuată, a condus la reducerea numărului de muncitori, cei

ajunşi în şomaj văzându-se obligaţi a face calea întoarsă către satele de

unde veniseră pentru a-şi putea susţine existenţa ca muncitori în industrie.2

Criza nu era una locală de vreme ce şi în SUA s-a instalat panica

bursieră iar mai multe bănci au falimentat. În aceeaşi stare, de faliment, au

ajuns mai multe societăţi de căi ferate. Şi cum construcţia căilor ferate

1 Vezi Marin Badea, op. cit., p.235-236.2 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 59.

47

absorbea o mare parte din producţia de fontă, preţul acesteia a scăzut cu

27% între 1873 şi 1875. Şomajul a apărut, am spune, în mod necesar.

Economia britanică a fost şi ea zguduită de criză, un simptom foarte

clar constituindu-l scăderea exporturilor care, între 1872-1875, au fost de

25%; falimentele s-au înregistrat cu miile: 7490 în 1873 şi au auns ca

număr până la 13310 în 1879; preţurile s-au prăbuşit; capacităţile de

producţie s-au redus ca în domeniul industriei metalurgice care puteau

produce, de pildă, 2,5 milioane tone de şine de cale ferată, necesarul pieţei

reducându-se către 500.000 tone la nivelul anului 1873. Iar asemenea

exemple ar putea fi aduse în discuţie cu mult mai multe.1

Reacţiile societăţii în faţa crizei au fost diferite. Socialiştii au văzut în

efectele ei negative un punct de sprijin esenţial pentru a contesta vehement

capitalismul. Oamenii politici, aproape instinctiv, mai apoi fătuiţi şi de unii

economişti grabnic „reorientaţi”, au abandonat, cel puţin în parte, politica

liberalismului economic mai ales în domeniul comerţului cu mărfuri fără a

se putea considera această reacţie drept răspunsul economic cel mai

adecvat la problemele ce confruntau deja capitalismul. Este drept că,

treptat, au apărut şi soluţiile iar acestea aveau să fie oferite de economia

americană constând într-o îmbinare a procesului economic de concentrare

a capitalului social cu practica raţionalizării afacerilor sau, ca să folosim

terminologia economică americană, edificarea trusturilor şi implementarea

„managementului ştiinţific”. Ambele vizau încercări de extindere a limitelor

profitului care fuseseră impuse de concurenţa şi dimensiunea preţurilor.2 La

acestea avea să se adauge intensificarea procesului istoric de expansiune

a pieţei, însoţit, nici nu se putea altfel, de reluarea cursului accelerat al

1 Cf. Michel Beaud, op. cit., p.156-157.2 Cf. Eric Hobsbawm, op. cit., p. 60-61.

48

producţiei, de revenirea, mai ales în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea

şi până la primul război mondial, la starea reală de prosperitate economică

ceea ce în Europa s-a numit „la belle epoque” („vremurile frumoase”), o

expresie invocată în timp ci certe accente de nostalgie după grozăviile pe

care avea să le aducă primul război mondial.

Dar pe acest traiect istoric, având având ca punct de pornire criza din

1873 cu care se încheiase faza A şi începea faza B, ambele definind cel

de-al doilea ciclu economic dintre cele identificate de Kondretiev (1847-

1873; 1873-1896) de-a lungul fazei B aveau să fie, într-o succesiune de

relansări şi prăbuşiri pe perioade relativ mici, părţi componente ale unei

crize relativ mici, părţi componente ale unei crize relativ diferite faţă de

crizele premergătoare. “Durata mai lungă” a fenomenelor de criză a obligat

la efort analitic mai susţinut putându-se identifica chiar pe fondul roz al

noţiunii de “belle epoque” existenţa în structurile şi dinamica economiei o

veritabilă depresiune ce s-a întins din 1873 şi până în 1895 şi de aceea

numită “Marea depresiune”.1 Şi aceasta pentru că abia fuseseră depăşite

consecinţele crizei izbucnite în 1873, urmată de o creştere rapidă, că în

1882 a şi izbucnit o criză ce a afectat toate economiile naţionale mari

(franceză, engleză, americană şi germană).

În Franţa, spre pildă, după 1878, economia a cunoscut o creştere

rapidă, urmare a declanşării unor lucrări publice de anvergură (Planul

Freycinet). Într-un alt domeniu de “epocă”, respectiv construcţia de căi

ferate, numai în 1881 s-a atins o lungime de 1424 km ceea ce a atras după

ea dezvoltarea atât a mineritului cât şi a metalurgiei. Bursa la rândul ei a

avut ce reflecta cunoscând o activitate intensă, cursul acţiunilor pentru

valorile industriale înregistrând o creştere de 5 ori între începutul anului

1 Michel Beaud, op. cit., p. 196-201.

49

1879 şi cel al anului următor. A sporit şi numărul societăţilor comerciale

nou apărute, 430 doar în 1881, multe dintre ele în domeniul producţiei de

bunuri de consum. Şi logic dar şi în realitate, cererea de forţă de muncă s-a

intensificat.1

În goana după profit, posesorii de capital n-au luat în considerare

pornind o investiţie sau alta, raportul, de pildă, dintre diversele costuri: de la

utilaje la materii prime, de la acestea din urmă la cheltuielile salariale pe

unitatea de produs. S-a putut doar constata la finele unuia sau mai multor

cicluri de producţie că profiturile iniţiale au încetat să crească şi în parte

chiar să nu se recupereze în integralitatea lor cheltuielile de producţie. A

intervenit în 1881 şi o creştere a devizelor propuse de investitori pentru

lucrări publice scoase de stat la licitaţie în faţa cărora autorităţile s-au văzut

obligate a diminua numărul obiectivelor prevăzute sau de a încetini ritmul

lucrărilor pentru altele aflate în curs de execuţie, inclusiv la capitolul

construcţii feroviare. Unele blocaje ale proceselor de producţie au devenit

iminente şi criza gata a izbucni. Semnalul ei a apărut când Banca din Lyon

şi Loara şi-a suspendat plăţile iar falimentul acesteia a antrenat şi pe acela

al Uniunii Generale conduse de un om de afaceri celebru în epocă:

bontouk. Lanţul falimentelor s-a lungit mai ales în rândurile societăţilor

comerciale nou create însoţite de multe falimente bancare, între ele Banca

din Lyon, nevoită să-şi închidă porţile. O societate prosperă precum

Credit Lyonnais s-a salvat cu greu datorită politicii prudente promovate

energic de fondatorul său deja amintitul Henri Germain, unul dintre

directorii acestei firme exclamând: “Niciodată nu am văzut o asemenea

catastrofă”.2

1 Ibidem.2 Jean Bouvier, Le Krach de l'Union generale, Presse Universitaire de France, Paris, 1960, p. 145.

50

În dezvoltarea ei criza a cuprins domeniul minier, industria

metalurgică şi construcţiile. S-a resimţit şi industria textilă din cauza

diminuării consumului dar şi a reducerii exportului produselor sale

îndeosebi către piaţa SUA. Aceeaşi a fost soarta industriei mătăsii sau a

porţelanului. Inevitabil numărul şomerilor a sporit, iar salariile celor rămaşi

în producţie au scăzut, cei mai afectaţi fiind monerii. Mizeria din viaţa

socială s-a accentuat, fenomenul criminalităţii a luat amploare.

Depresiunea a fost una lungă ce s-a prelungit până în 1886 iar reluarea

creşterii n-a putut fi decât lentă şi anevoioasă.

În SUA această criză s-a declanşat mai târziu, în 1884 cu strigătul

alarmant din presa timpului: “Panică la căile ferate”. O criză ce a venit după

ani buni de prosperitate generală, mai exact din 1879, anul revenirii în

politica monetară la etalonul-aur, o prosperitate la care au contribuit şi

recoltele excepţionale din agricultură, coroborate cu cele proaste din

Europa care au ridicat preţurile la cereale pe piaţa economică

internaţională. Se obţinuseră beneficii consistente şi în construcţia de căi

ferate (4300 km construiţi în 1878 respectiv 18600 în 1882, cifră record în

toată istoria căilor ferate americane.1 Este perioada când a fost finalizată

Northern Pacific, o linie ce a legat zona Marilor Lacuri cu coasta

Pacificului, ansamblul construcţiilor feroviare deschizând noi posibilităţi de

investiţii îndeosebi pe zona agriculturii în regiuni devenite accesibile.

Favorizat a fost şi domeniul construcţiilor presat fiind de creşterea

accelerată a populaţiei, anul 1882 fiind considerat ca moment de vârf al

celui de-al treilea val al imigraţiei.

Cu anul 1882, însă, perspectivele de creştere a profitului s-au

restrâns şi primele dificultăţi au apărut în acţiunea de finanţare a

1 Mochel Beaud, op. cit., p. 157.

51

construcţiilor de căi ferate, iar fiemele care au căutat să-şi menţină cel puţin

cifra de afaceri au acumulat foarte repede stocuri; presiunea asupra

preţurilor a crescut şi tendinţa de scădere a acestora n-a întârziat să-şi facă

apariţia. S-au adăugat efectele recoltelor proaste din 1883. La căile ferate

ritmul construcţiilor s-a redus foarte mult, doar 6300 km în 1884. În mai

acelaşi an acţiunile Uniunii Pacificului s-au prăbuşit însoţite de

deprecierea majorităţii altor valori feroviare, de numeroase falimente

bancare sau industriale.1 Şi fiindcă răsunătoare au fost în epocă

prăbuşirile societăţilor din construcţia şi exploatarea căilor ferate, criza a

intrat în istorie cu termenul de “panica de la căile ferate”. În realitate criza a

fost mai amplă echivalând cu o veritabilă epidemie de falimente şi

consecinţele lor immediate: şomaj, în continuă creştere, salarii scăzute în

medie cu 25-30% ca în industria textilă, sau 15-22% în metalurgie. Au fost

şi profitori ai crizei precum Grupul Carnegie din domeniul metalurgiei care

a provocat falimentarea a numeroase uzine concurente cumpărându-le la

preţuri foarte mici.

O ameliorare a activităţii economice s-a putut percepe doar o dată cu

începutul anului 1886 când şi perspectiva obţinerii unor recolte bune a

impulsionat reluarea creşterii în principal pentru căile ferate. Acest deceniu

(al nouălea) avea să fie ultimul în cursul căruia construcţia de căi ferate a

jucat rolul de motor în creşterea economică.2

În Marea Britanie revenirea la o conjunctură economică favorabilă n-a

fost însoţită de o urnire a creditului. Depresiunea încheiată în 1879 a fost

urmată de o reluare moderată a creşterii economice, doar exporturile spre

SUA au căpătat dimensiuni mai semnificative. De aceea, când în 1881

1 Ibidem, p. 157-158.2 Maurice Flamant, op. cit., p. 321.

52

Africa de Sud a cunoscut o criză gravă în economia ei, urmare a unor

intense speculaţii cu diamante, în extracţia lor fiind implicate importante

investiţii de capital englez, economia britanică a intrat sub tensiune. S-au

adăugat ecourile negative ale crizei bursiere din Franţa (1882) şi astfel s-a

ajuns în Insulele britanice la o depresiune severă. Preţurile de ........ s-au

prăbuşit, vârful căderii fiind atins în 1887 după o diminuare cu 22%.

Şomajul a început a creşte din 1883 luând amploare până în 1886 atingând

10% în rândurile sindicaliştilor. La ieşirea mai lentă din criză a economiei

engleze o contribuţie tot mai vizibilă a început să vină din partea

concurenţei tot mai puternice a produselor industriale create pe continent

(Europa) şi a produselor agricole americane şi ruseşti, acestea din urmă

ajungând treptat a fi purtătoare de preţuri din ce în ce mai mici ca urmare a

diminuării costurilor de transport.1

În Germania, depresiunea consecutivă crizei din 1873 a fost de mai

lungă durată, cu o scurtă creştere în 1881-1882 şi o dezvoltare în ritm

modest până în 1886. S-a recurs în planul politicilor economice, pe de o

parte, la adoptarea unui sistem de asigurări sociale ca răspuns al lui

Bismarck la ascensiunea socialistă iar, pe de altă parte, la calea

protecţionismului pentru produse precum cerealele, lemnul, metalele şi

diverse mijloace de raţionalizare a producţiei şi valorificării produselor pe

piaţă prin constituirea unui mare număr de carteluri. Efectele n-au întârziat

să apară, Germania ajungând a detrona Anglia din poziţia de primă putere

economică a Europei,2 dar după SUA, ajunsă prima putere economică a

lumii în anii 1880-1890.

1 Michel Beaud, op. cit., p. 158.2 Marin Badea, op. cit., p. 238-239.

53

*

* *

Descoperirea bogatelor zăcăminte aurifere din Africa de Sud,

proiectul francez referitor la Canalul Panama sau deja amintitele deschideri

de noi şantiere feroviare în Statele Unite ale Americii făceau ca în ultimul

deceniu al secolului al XIX-lea orizonturile afacerilor să fie realmente

luminoase şi dincoace de “linia de democraţie” a expansiunii capitaliste, să

fie cuprinse teritorii promiţătoare pentru obţinerea de profituri consistente

ca în Argentina, Australia, Noua Zeelandă etc. Dincolo însă de câştigurile

scontate şi-au făcut apariţia şi speculaţiile bursiere urmate, logic, de noi

blocaje.1 Chiar în penultimul an al deceniului al nouălea economia franceză

a fost marcată de două crach-uri răsunătoare. Mai întâi în ianuarie,

Compania angajată în Construcţia Canalului Panama în înregistrat

fenomenul bancrutei cu ecouri negative nu doar în societatea franceză ci şi

mult peste hotare, în limba română, spre exemplu făcându-şi o intrare

rezistentă în timp cuvintele panama şi... panamale echivalente cu

românescul scandal de proporţii.

Cel de-al doilea faliment răsunător l-a înregistrat Societatea

Metalelor care a eşuat în tentativa de a domina afacerile cu cupru. A luat

naştere, ca în atâtea alte situaţii similare, o panică bursieră însoţită şi de o

criză a creditelor plus p “depresiune” economică din care s-a născut ca

politică economică o reacţie protecţionistă - Tarifele Maline (1892). Criza n-

a fost stopată, ba, dimpotrivă, s-a accentuat căpătând accente grave ca în

anul 1893 când s-au adăugat şi stimulii negativi ai crizei economice

1 Michel Beaud, op. cit., p. 158.

54

internaţionale astfel că depresiunea s-a mai prelungit, încheindu-se abia în

1895.1

În Marea Britanie, lunga depresiune ce a urmat crizei din 1882 nu s-a

încheiat decât în 1886-1887 iar procesul de reluare a creşterii economice a

fost favorizat de descoperirea zăcămintelor aurifere din Transvaal.

Creşterea a devenit generală abia în 1890 pe fondul unei recolte de grâu

excepţionale. La baza expansiunii au stat extracţia de cărbune, producţia

de fier şi construcţiile navale, acestea din urmă fiind strâns legate de

amplificarea exporturilor, în ciuda faptului că economia britanică pierdu-se

în bună măsură piaţa americană din cauza industrializării puternice şi

rapide a SUA. Compensarea acestei pierderi s-a realizat prin creşterea

exporturilor spre Australia, Canada şi America de Sud, facilitate în bună

măsură de mişcările de capital, conferindu-se în epocă o circulaţie largă

unei sintagme cpnform căreia “marfa urmează capitalul”.2 De altfel,

mărturiile documentare atestă că nuneroase bănci au ajuns a se specializa

în plasamentele de capital şi de valori ale societăţilor străine sau din colonii

într-o zonă sau alta a Planetei precum Casa Baring Brothers care a

devenit principalul agent al Argentinei pe piaţa de capital a Marii Britanii iar

altele spre Australia unde au fost descoperite importante zăcăminte de

argint.

Pe fondul acestei expansiuni economice în Marea Britanie s-a obţinut

o prosperitate reală în cursul căreia salariile au crescut rapid acordate fiind

şi unor braţe de muncă mai puţin productive. Coroborate salariile mărite şi

cu creşterea altor costuri, au făcut ca profiturile să se diminueze şi până la

izbucnirea unei noi crize economice n-a mai fost mult. Semnalul a fost dat

1 Maurice Flamant, op. cit., p. 324-325.2 Ibidem, p. 323.

55

de Banca Baring Brothers, victimă a unei crize de încredere ca urmare a

dificultăţilor economice şi a tulburărilor politice din Argentina. Ca atare

Banca Baring Brothers s-a văzut obligată să-şi suspende plăţile şi doar

intervenţia Băncii Angliei sprijinită de alte bănci comerciale mari s-a putu

limita panica din domeniul bancar. A urmat, însă, o depresiune a producţiei

materiale care a afectat mai întâi industria textilă, cu precădere pe cea a

bumbacului, apoi şi construcţiile navale, metalurgia şi altele. Criza a

căpătat accente şi mai acute din cauza reducerii schimburilor comerciale

cu Statele Unite, Argentina şi Australia, în 1893, lovite şi ele de criză.1

Depresiunea avea să se prelungească până în 1895 din cauza căreia

şomajul a crescut, mai amplu ca dimensiuni fiind în construcţiile navale şi

metalurgie, salariile au fost reduse, preţurile au scăzut cu circa 15%,

menţinându-se astfel până în 1896, tulburările sociale, sub forma mai ales

a grevelor în care s-au angajat îndeosebi minerii, numărul acestui segment

de muncitori fiind de peste 1 milion.2

Cât priveşte economia Statelor Unite ale Americii, aceasta a fost

atinsă de criză trei ani mai târziu decât cea engleză, altfel spus, a izbucnit

abia în primăvara anului 1893. Timp de 8 ani (1885-1893) economia

americană a evoluat sub semnul creşterii; al concentrării capitalului o dată

cu formarea marilor trusturi fie industriale sau comerciale, fie bancare:

Rockefeller, Morgan (sistemul bancar) sau Ford în domeniul producţiei de

mijloace de transport, în Uzinele Ford ajungând foarte repede să lucreze

130.000 de muncitori.3 O intensă activitate s-a înregistrat în domeniul

construcţiilor şi îndeosebi al celor de căi ferate. Din 1889 prosperitatea era

generală, inclusiv în agricultură, bumbacul şi grâul fiind valorificate la

1 Michel Beaud, op. cit.2 Maurice Flamant, op. cit., p. 323.3 Marin Badea, op. cit., p. 241.

56

preţuri ridicate. Cu intrarea în vigoare (1890) a tarifului vamal McKinley,

industria americană s-a bucurat de mult mai multă protecţie fiind apărată

de concurenţa mărfurilor străine. În plus, politica monetară a Administraţiei

(Sherman Silver Pourchase Act) a contribuit şi ea la a menţine, fie şi

provizoriu, SUA la adăpost de virusul european al depresiunii. Nu însă

pentru mult timp întrucât în 1893 criza totuşi s-a făcut simţită începând cu

căile ferate care şi-au văzut profiturile în scădere vertiginoasă, cursul

acţiunilor feroviare s-a prăbuşit.1 S-au adăugat ca o consecinţă inevitabilă,

tulburările monetare concretizate prin scăderea preţului la argint şi exodul

aurului către exterior. Numeroase bănci au intrat în faliment. A fost ridicată

taxa de scont dar fără prea multe efecte benefice astfel că în 1894

depresiunea economiei americane era una profundă. O dovedea şomajul

care s-a extins rapid însoţit de numeroase greve precum cea a minerilor

din 1893 sau greva Pullman din 1894 înăbuşită prin aplicarea aşa-numitului

Sherman anti-trust Act cu aruncarea în închisoare a conducătorilor ei. S-

a recurs şi la mijloace mai radicale de protest ca, de pildă, demonstraţiile

de stradă, celebru fiind marşul şomerilor spre Washington. În sfârşit, a luat

amploare tendinţa de organizare mai ales în sindicate care s-a fortificat “în

ritmul crizelor, al grevelor şi al represiunii”.2 American Railway Union

număra 150.000 de membri în 1893, Federaţia Minerilor Americani avea

100.000 de membri în 1897, an de încheiere a depresiunii iar American

Federation of Labour 250.000 membri în 1892, de la 100.000 în 1886.3

În Germania criza a survenit în 1890, după ani buni de industrializare

rapidă şi de acces treptat al mărfurilor acesteia pe piaţa economică

mondială. Să amintim doar un reper: producţia de fier şi oţel care depăşea

1 Michel Beaud, op. cit., p. 158-159.2 Ibidem, p. 169.3 Ibidem, p. 168-169.

57

cu 45% pe cea din 1887. Germania culegea fructele rumene ale unei

politici economice riguros protecţioniste la produse precum cerealele,

lemnul, metalele şi de accent deosebit pe valorificarea bogăţiilor subsolului

propriu, mai ales cărbune, a mâinii de lucru (numeroasă, calificată şi

disciplinată), pe construcţia de căi ferate, drumuri, porturi, depăşind ca

putere economică Marea Britanie şi ajungând cât de curând a doua naţiune

industrială a lumii.1 Criza de aceea n-a fost una severă iar creşterea

economică a fost reluată triumfal de la sfârşitul anului 1894.

La final de secol XIX, considerat o perioadă de amplă dezvoltare a

economiei moderne, a tuturor componentelor ei dar îndeosebi a producţiei

industriale, se pot consemna şi unele note caracteristice ale crizelor pe

care le-a cunoscut viaşa economică a principalilor protagonişti, cu

diferenţele ce separă crizele din prima jumătate a veacului de cele din a

doua jumătate îndeosebi cele care au compus “marea depresiune” din anii

1873-1895.

În toate cazurile de criză, semnalul cela mai frapant a fost dat de

către bursă cu starea de panică în rândurile jucătorilor ei sau prăbuşirea

cursului acţiunilor aflate în tranzacţie. Al doilea semnal l-au constituit

dificultăţile din sistemul bancar cu falimentul uneia din băncile mari sau

chiar falimente în lanţ ale mai multor bănci. La temelia, însă, a fiecărui

cutremur bursiero-bancar pot fi regăsite aceleaşi cauze ce ţin de logica

internă a proceselor economice cum ar fi: mărirea costurilor de producţie

prin: creşterea salariilor sau a unor materii prime precum şinele de cale

ferată; reducerea posibilităţilor de desfacere a mărfurilor pentru

valorificarea lor din cauza scăderii puterii de cumpărare mai ales în

rândurile locuitorilor din lumea rurală, loviţi de regulă de câte o recoltă

1 Marin Badea, op. cit., p. 239.

58

slabă, dar şi ale lucrătorilor din alte sectoare; diminuarea, uneori chiar

sistarea, investiţiilor publice ori dificultăţile apărute dintr-un motiv sau altul

pe pieţele externe; scăderea preţurilor de vânzare urmare a intensităţii

concurenţei sau a războaielor tarifare, toate acestea făcând să scadă

rentabilitatea producţiei, nu o dată de-a dreptul brutal, iar realizarea valorii

produse de către fiecare întreprindere să devină tot mai dificilă, concurenţa

pe piaţă să devină tot mai acerbă iar situaţia financiară a producătorilor

mărfurilor respective se devină din ce în ce mai precară. Iar în asemenea

împrejurări orice factor detonator poate arunca scânteia pentru

declanşarea crizei: un simplu zvon bursier aruncat adesea neîntâmplător,

pierderea unei pieţe de desfacere, anunţul că o bancă e în dificultate, ba

chiar îşi întrerupe plăţile etc. Şi cu acesta se pune în mişcare un veritabil

angrenaj ce nu mai poate fi controlat.

Ar fi, de asemenea, de observat, împreună cu economistul francez

Michel Beaud, că depăşirea crizei şi revenirea la normalitate în prima

jumătate a secolului al XIX-lea s-au realizat printr-o mişcare dublă: “prin

scăderea preţurilor şi reducerea producţiilor care antrenau o reducere a

valorii realizate şi deci eliminarea întreprinderilor vulnerabile, formă radicală

a epurării “periodice” a capitalului; prin şomaj şi reducerea salariilor reale

care antrenau o scădere a consumului în rândul muncitorilor, fapt ce

contribuia la lărgirea crizei (şi, deci, a “epurării”) şi permitea abordarea unei

noi etape cu o forţă de muncă disponibilă şa un “cost” mai mic”.1

În cazul suitei de crize din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

îndeosebi al celor ce au compus “Marea Depresiune”, notele caracteristice

şi dinamice însăşi ale fiecăreia dintre ele sunt altele, în raport cu cele din

prima jumătate a aceluiaşi secol. Aşa, de pildă, începutul fiecărei crize din

1 Michel Beaud, op. cit., p. 159.

59

zodia “Marii Depresiuni” a fost marcat de o scădere a preţurilor produselor

de pe piaţă însoţită de blocarea producţiei şi apoi de reducere, deseori

drastică, a volumului acesteia. Statistic s-a putu constata că din 1873 până

în 1896 preţurile en gros au scăzut cu 32% în Marea Britanie, cu 40% în

Germania, cu 43% în Franţa şi cu 45% în Statele Unite ale Americii.1

A doua notă caracteristică comună crizelor ce ţin de “Marea

Depresiune” este creşterea rapidă a şomajului în timpul fiecăreia dintre

ele. Mai de multă vreme s-a observat pe aceleaşi temeiuri statistice că în

Marea Britanie, de pildă, rata şomajului în rândurile muncitorilor sindicalişti

a urcat de la 1% 1872 la peste 11% în 1879, de la 2% în 1882 la peste

10% în 1886 şi tot de la 2% în 1889-1890 la 7,5% în 1893.2

O a treia notă caracteristică o constituie scăderea salariilor reale ale

muncitorilor pe timpul desfăşurării crizelor cu menţiunea că de-a lungul

celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea atât salariile nominale, cât şi

cele reale au cunoscut creşteri substanţiale, la aceasta contribuind cel

puţin doi factori: pe de o parte cerinţa de forţă de muncă în perioadele de

relansare economică iar pe de altă parte, capacitatea mereu în creştere de

rezistenţă a clasei muncitoare organizată tot mai temeinic fie în sindicate

puternice, fie chiar în structuri politice precum social-democraţia germană,

mişcarea laburistă din Marea Britanie, cea socialistă din Franţa ori marile

centrale sindicale, deja amintite, din Statele Unite ale Americii. Ba, mai

mult, în plan politic îndeosebi, s-a recurs şi la organizarea în structuri de

tipul Internaţionalei a II-a începând cu anul 1889 exact la împlinirea unui

secol de la izbucnirea revoluţiei franceze.

1 Ibidem; Vezi şi Frederic Mauro, op. cit., p. 400.2 Jean Lescure, Des crises generales et periodiques de surproductions, Edition Sirey, Paris, 1923, p.474.

60

7. Crizele economice premergătoare primului război mondial

Debutul secolului XX în Europa dar şi în Statele Unite ale Americii a

fost salutat cu o exuberanţă deosebită, uneori chiar ieşită din comun când

se discuta pe tema prosperităţii economice care, se spunea şi se scria

urma să fie din ce în ce mai abundentă. “The New York Times”, de pildă, în

al săi “Business Outlook” (Privire în lumea afacerilor) din 1 ianuarie 1900,

ultimul an al secolului al XIX-lea, proclama pur şi simplu că “prosperitatea a

pătruns din toate direcţiile în industria din Statele Unite... Producătorul de

pe ogoare s-a bucurat de o bogăţie neobişnuită, la fel ca lucrătorii din mine,

mori, ateliere”. Textul se încheia cu diagnosticul conform căruia, “în

America se poate spera la o prosperitate nelimitată datorită marşului nostru

înainte, care ne va face cea mai înaintată naţiune a lumii”.1

Cursul istoriei în general, al devenirii economiei, în special, n-avea să

se deruleze sub semnul unui atât de robust optimism. Poate că tocmai în

ciuda unei asemenea încrederi debordante vizavi de viitorul fie mai

apropiat, fie mai depărtat chiar din ultimul an al secolului XIX secolul XX a

preluat o criză ce a durat nu mai puţin de 4 ani. Această criză a debutat în

Rusia, acolo unde săvârşirea marilor linii de cale ferată a fost urmată

imediat de o încetinire a activităţilor industriale. În acelaşi an (1900) criza s-

a propagat în Germania, căpătând denumirea de “criză electrică” întrucât în

acest domeniu, după 1894, se înregistrase o perioadă de dezvoltare

extraordinară ca urmare a unor serii de cuceriri tehnice precum: transportul

electricităţii la mare ddistanţă, obţinerea curentului de înaltă frecvenţă şi

mai ales utilizarea electricităţii nu doar ca sursă de lumină, ci şi ca sursă de

energie mecanică. De aceea între 1895 şi 1900 numărul societăţilor de

1 Apud Zbigniew Brzejinski, Marele şoc. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p.9-10.

61

electricitate s-a mărit de 4 ori iar capitalul lor social a crescut de 6 ori.1

Folosirea pe scară din ce în ce mai mare a electricităţii a contribuit la

dezvoltarea şi a altor ramuri industriale ca, de pildă, metalurgia cuprului

sau cea a fierului. Aceasta a coincis şi cu o serie de recolte bune în

agricultură, ajungându-se la o anume forţare a creşterii veniturilor salariale;

consumul de mărfuri, îndeosebi agro-alimentare, a crescut, preţurile

cunoscând şi ele aceeaşi tendinţă. Consecinţa, ca în alte perioade similare,

a constituit-o diminuarea profitului ajungându-se la un punct critic a cărui

depăşire s-a făcut prin izbucnirea crizei. Primul ei semnal a fost în aprilie

1900 când a izbucnit o criză bursieră având ca temei o scădere a valorilor

mobiliare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, o scădere în valoare a

acţiunilor la societăţile din industria electricităţii, tocmai ramura producţiei

industriale care forţase dimensiunile creşterii economice anterioare.

Profiturile au fost afectate cel mai mult de creşterea costurilor şi de

executarea unor proiecte puţin rentabile sau chiar nerentabile. Tocmai de

aceea, prin fuziuni, s-a ajuns în 1902-1903 la doar două societăţi

comerciale din şapte. Foarte repede au fost afectate de această criză

industria constructoare de maşini, mineritul şi producţia metalurgică.

Depresiunea economică a fost profundă însă de scurtă durată. Recoltele

bune din 1902 şi ridicarea taxelor vamale au făcut posibilă amorsarea

reluării procesului de creştere economică.2

În Franţa au fost valorificate de-a lungul ultimului deceniu al secolului

XIX efectele celei de a doua revoluţii industriale. S-au adăugat în ultimii 3

ani ai aceluiaşi sfârşit de secol recoltele excelente din agricultură. Iar către

industria franceză au venit importante comenzi din Rusia. De aceea criza

1 Maurice Flamant, op. cit., p. 325.2 Ibidem, p. 325.

62

izbucnită în 1900 a avut dimensiuni moderate şi efecte mai puţin grele,

resimţite fie în planul preţurilor care au suferit scăderea de rigoare fie în

acela al coemerţului exterior care s-a diminuat. Avea să se agraveze criza

către sfârşitul anului 1902 ca urmare mai ales a recoltelor slabe. S-a

resimţit, de asemenea, producţia minieră dar cauza principală a fost greva

muncitorilor din domeniu care a fost una foarte importantă. Conjunctura

economică avea să se amelioreze sensibil începând din primăvara anului

1903.1

În Marea Britanie, după criza din 1890 şi depresiunea ce i-a urmat,

încheiată abia în 1895, au apărut câteva procese economice semnificative

pentru tendinţele puse în evidenţă şi anume: o mişcare de concentrare a

capitalului social vizibilă în industria textilă, în metalurgie şi mai ales în

sectorul bancar. În acesta din urmă cinci bănci comerciale mari: Barclay,

Lloyd London and Midland, National Provincial şi Westminster au cucerit

aproape întreaga piaţă a creditului britanic. O a doua tendinţă s-a regăsit în

industrie sub forma unor preocupări susţinute pentru raţionalizarea

proceselor de producţie, reacţie la concurenţa venită dinspre economiile

americană, germană şi japoneză. În sfârşit, pe fondul prosperităţii de

ansamblu din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, s-a produs o

creştere a preţurilor precum la fontă cu circa 50% între 1898-1900, o

creştere a profitului, o expansiune a comerţului exterior ş.a.m.d.

Schimbarea conjuncturii a avut loc în 1900 fără să fie urmată de o crpză

acută. Hegemonia britanică la nivelul economiei mondiale era însă pe

încheiate în favoarea celor din SUA şi Germania.2 Oricum depresiunea în

Anglia s-a prelungit un an mai mult decât în Franţa, semnele reluării

1 Ibidem, p. 326.2 Michel Beaud, op. cit., p. 161-166.

63

procesului de creştere economică făcându-şi apariţia doar către sfârşitul

anului 1904.

Statele Unite ale Americii s-au “sustras” crizei europene din 1900,

acolo prosperitatea s-a prelungit şi a persistat până în 1903. Oprirea

expansiunii a fost precedată de o criză bursieră în cursul căreia atinse au

fost valorile metalurgice, îndeosebi ale trustului oţelului al cărui capital

social fusese cam artificial umflat. Cursul acţiunilor la bursă s-a prăbuşit în

1904, cu panica de rigoare pe care ziarele timpului au numit-o “panica

bogătaşilor”. Au fost afectate îndeosebi industriile minieră şi siderurgică. În

martie acelaşi an tendinţa de cădere a acţiunilor bursiere s-a oprit iar din

vară a fost reluată expansiunea.

Pentru toate economiile mari (americană, germană, engleză,

franceză), dar şi altele mai mici (belgiană, suedeză, elveţiană etc.),

angrenate fiind şi altele (rusă, japoneză, italiană, cea a Imperiului

habsburgic etc.) s-a înregistrat o sensibilă creştere de ansamblu atingându-

se, practic, nivelele cele mai ridicate în toate domeniile de activitate. Aşa,

de pildă, în agricultură se înregistra o creştere semnificativă a producţiei

de cereale. La grâu, de exemplu, creşterea a fost: în Franţa de la 6,6

milioane tone în 1850 la 8,9 milioane tone în 1890; în Germania de la 2,6

milioane tone la 3,9 milioane tone; în Rusia de la 8,8 milioane tone în 1860

la 15,6 milioane tone în 1914; în România de la 1,7 milioane tone în 1866

la 6,2 milioane tone în 1915. Şi toate acestea în condiţiile în care, acolo

unde au fost adoptate progresele tehnice acumulate în domeniul

economiei agrare, s-a ajuns la diminuarea forţei de muncă la sate şi care

şi-a găsit întrebuinţarea în industrie, mai ales în ţări ca Anglia, Germania,

Franţa şi într-o proporţie mult mai redusă în ţările Europei de Răsăsrit, între

care şi România.

64

În industrie, volumul producţiei a sporit în ritm rapid dar în proporţii

diferite de la o ţară la alta, accentuându-se diferenţele dintre economiile

ţărilor dezvoltate şi însprindu-se concurenţa dintre ele pe piaţa

internaţională, implicit lupta pentru acapararea diverselor zone ale

acesteia. Aşa, de pildă, producţia industrială a SUA era la începutul

secolului trecut egală cu aceea a Germaniei, Angliei şi Franţei la un loc. În

Europa, Industria germană a depăşit ca volum al producţiei pe aceea a

Angliei, pentru prima dată Marea Britanie pierzând poziţia de lider al

economiei mondiale în favoarea mai întâi a SUA, apoi a Germaniei. În

structura producţiei industriale o pondere deosebită ai căpătat-o

extracţiile de cărbune şi ţiţei, urmate de producţia de oţel, cea textilă,

industria mecanică şi cea chimică.

Protagoniştii expansiunii economice au fost, în primul rând SUA

urmate de Germania şi de Anglia. Deşi aceasta din urmă a pierdut

întâietatea, a continuat să fie un protagonist de primă mărime al economiei

mondiale, având un excelent sistem bancar, o reţea de căi ferate şi o flotă

comercială amplă ca dimensiuni, precum şi bogăţii ale subsolului (300

milioane tone cărbune extras în 1913) plus o industrie metalurgică de top,

construcţii navale, ca şi întâietate în industria textilă sau întinderea

imperiului său colonial.

Un protagonist real al economiei mondiale era Franţa care, după

dezastrul militar pe care l-a înregistrat în războiul cu Prusia (1870-1871), şi-

a refăcut treptat economia, expresii ale expansiunii ei fiind Turnul Eiffel sau

expoziţiişe economice universale organizate în 1889 şi 1900. Bogăţia ei

naţională a crescut între 1870-1914 cu 15%, capitalul francez exportat

reprezenta 20% din investiţiile internaţionale, mai ales în Rusia, Parisul

devenind o a doua piaţă financiară a economiei mondiale după cea

65

londoneză. Franţa se situa pe primul loc într-o ramură industrială de vârf

cum se profila deja aeronautica, pe locul secund în producţia de

automobile după cea a SUA, industria textilă asigura 1/5 din exportul

economiei franceze, iar reţeaua de căi ferate era de peste 50.000 km.1

Acest cvartet al protagoniştilot economiei mondiale, urmat la oarecare

distanţă de ţări ca Austro-Ungaria, Russia sau Japonia, avea să dea tonul

politicii mondiale prin angajarea lor în lupta pentru păstrarea sau

redistribuireq “patrimoniului” colonial, terenul esenţial al competiţiei pentru

resurse de materii prime şi pieţe de desfacre a mărfurilor industriale.

Comerţul mondial reflectă din plin menţionata luptă dintre marile

puteri economice pentru pieţe. Acesta pune, însă, în evidenţă, cu prioritate,

dimensiunile expansiunii economiei capitaliste la sfârşitul secolului al

XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Ca volum a crescut de la 7,2

miliarde de dolari în 1860, la 20,1 miliarde dolari în 1913. Din acesta,

Anglia deţinea 25% în 1860, respectiv 21% în 1900 şi 15,2% în 1913;

Franţa era prezentă în proporţie de 11% în 1860 şi 8% în 1900, respectiv

7,8% în 1913; Germania avea o contribuţie de 9% în 1860, 12% în 1900 şi

13,1% în 1913; SUA aveau o prezenţă de 9% în 1860, 11% în 1900 şi

11,5% în 1913.2

Ca structură a nomenclatorului de mărfuri, ţările dezvoltate

aduceau pe piaţă în proporţie covârşitoare produse industriale, importând

materii prime şi produse agro-alimentare, iar cele care au păşit mai târziu

pe calea dezvoltării industriale aveau o prezenţă pe piaţa economică

internaţională remarcabilă doar la capitolul materii prime şi produse agro-

alimentare, importând produse finite ale industriei provenite din ţările

1 Marin Badea, op. cit., p. 239.2 Ibidem, p. 240.

66

dezvoltate. Balanţa comercială, de regulă, era excedentară pentru ţările

industrializate, o excepţie constituind-o SUA care, până la primul război

mondial, au avut balanţe comerciale negative. O excepţie era şi România,

cu o balanţă, în general, excedentară de-a lungul anilor 1900-1914.

O notă specifică a economiei mondiale în epoca expansiunii ei

moderne de până la izbucnirea primului război mondial a constituit-o

accelerarea mişcării capitalului sau, altfel spus, internaţionalizarea lui din

ce în ce mai accentuată. Mobilurile exportului de capital erau mai

multe, între care:

- eficienţa sporită a capitalului plasat în zone cu disponibilităţi de

resurse naturale bogate în forţă de muncă ieftină;

- condiţii propice în ceea ce priveşte securitatea investiţiilor, existenţa

condiţiilor necesare recuperării capitalului plasat însoţit de cuantumul

sperat al profitului;

- existenţa unei puteri absorbante ca piaţă în raport cu produsele

economiilor naţionale spre a exporta capital.

În 1914, volumul capitalurilor exportate se ridica la circa 44

miliarde de dolari. Marii exportatori de capital, până la primul război

mondial, erau: Anglia cu o pondere de 42%, Franţa cu 20%, Germania

18%, SUA cu 8%. Zonele în care s-au realizat aceste plasamante erau:

Europa (mai ales Centrală şi de Est) cu 12 miliarde dolari, America de Nord

cu 10,5 miliarde dolari, America Latină cu 8,5 miliarde dolari, Asia cu 6

miliarde dolari, Africa 4,4 miliarde, Oceania 2,3 miliarde dolari.

Iată de ce se considera că, văzută în ansamblul ei, de pe la mijlocul

anilor 1890, mai ales, şi până în vara nului 1914, “orchestra economică

globală a cântat mai degrabă în registrul major al prosperităţii decât până

atunci în registrul minor al crizei” (Eric Hobsbawm). Belşugul bazat pe

67

afaceri înfloritoare a constituit cadrul a ceea ce se numeşte încă pe

continentul nostru “la belle epoque” (“frumoasa epocă”) şi pe care, cumva

nostalgic, avea s-o evoce peste ani, în contextul marii crize economice din

1929-1933, mai precis în 1932 tânărul ofiţer francez Cherles de Gaulle

scriind: “secolul acesta, care abia s-a încheiat, a văzut succedându-se

două epoci radical diferite şi fără o altă cale de trecere decât războiul.

Contemporanii noştri îşi pot imagina cu greu anii de odinioară: o eră a

stabilităţii, a economiei, a pridenţei; o societate a drepturilor dobândite, a

partidelor tradiţionale, a caselor respectabile; un regim al veniturilor fixe, al

remunerărilor sigure, al pensiilor riguros calculate; o epocă a lui “trei la

sută”, a vechilor utilaje, a înzestrării regulamentare. Concurenţa ajutată de

tehnică a făcut să dispară această cuminţenie şi a ucis orice blândeţe...

Războiul a umflat ca un torent cursul firesc al lucrurilor impunând alte

necesităţi. Pentru satisfacerea lor – diverse, imperioase, schimbătoare cum

sunt – oamenii trebuie să lucreze mai mult şi într-un ritm mai accelerat...

Mecanismul şi diviziunea muncii înlocuiesc treptat eclectismul şi fantezia”.

Sigur că ar fi necesare câteva consideraţii pe marginea a ceea ce

erau, au fost mai bine zis, cauzele nivelului de creştere atins de economia

mondială, dincolo de crizele pe care le-a cunoscut. Una dintre cauze, luată

mai puţin în consideraţie dar care este, fără îndoială, reală a reprezentat-o

creşterea numerică mai rapidă a populaţiei care în Europa, spre exemplu,

s-a dublat de-a lungul secolului al XIX-lea (între 1800-1900), mai precis a

crescut de la circa 200 milioane locuitoori la 430 milioane cât număra în

1900. Iar din acestă masă enormă de europeni, într-un procent semnificativ

a emigrat peste Oceanul Atlantic provocând “cea mai amplă schimbare în

populaţia lumii, creşterea populaţiei Americilor de la aproximativ 30 la

aproape 160 milioane” în aceeaşi perioadă de timp, adică între 1800 şi

68

1900. Pe acestă cale, îndeosebi, a imigrării populaţia Americii de Nord a

crescut de la aproximativ 7 milioane la peste 80 milioane şi nu surprinde

deloc faptul că dacă Statele Unite ale Americii şi Germania au ajuns ca în

ajunul primului război mondial să se situeze pe locurile unu şi doi ca nivel

de dezvoltare al economiilor lor depăşind Marea Britanie, este şi ca urmare

a creşterii lor spectaculoase din punct de vedere demografic în ultimii 50 de

ani de dinaintea războiului prim mondial: SUA au avut o creştere de la 50 la

92 milioane de locuitori iar Germania de la 45 la 65 milioane de locuitori în

timp ce Anglia a înregistrat un spor demografic mult mai mic şi pe o

întindere, ca suprafaţă, de asemenea mai mică. Pe solul economiei,

diferenţele la “vârf” între puterile economice s-au accentuat astfel că în

1913, la producţia industrială şi minieră plus construcţiile SUA furnizau

48% din totalul producţiei mondiale, Germania 23,5%, Marea Britanie

19,5% şi Franţa 11%.

O a doua cauză a creşterii economice şi a prosperităţii ce au

caracterizat “la belle epoque” a constituit-o revoluţia tehnologică. În

peisajul diurn al societăţii şi-au făcut intrarea triumfală, devenind o prezenţă

generală, chiar indispensabilă, telefonul şi telegraful fără fir, cinematograful

sau automobilul şi mai apoi aeroplanul. Unele rezultate ale cunoaşterii

ştiinţifice şi ale tehnologiilor tot mai înalte şi-au găsit aplicarea în obţinerea

de produse cu destinaţie casnică precum aspiratorul de praf (1908),

bicicleta sau maşina de cusut ori, pentru sănătate, un medicament

universal ca aspirina (1899). Cu un potenţial realmente revoluţionar pentru

economie, în general, pentru cea industrială, în special, s-au dovedit a fi, în

ultimele 3-4 decenii premergătoare primului război mondial, rezultate ale

cercetării ştiinţifice şi tehnologice precum: electricitatea, chimia

(anorganică dar mai ales organică) şi motorul cu ardere internă.

69

O a treia cauză a saltului înregistrat în dezvoltarea ei de către

economia mondială a constitui-o concentrarea masivă de capital social

(apariţia trusturilor, a cartelurilor etc.) şi cizelarea ştiinţifică a actului de

conducere în viaţa economică, o realitate ce a condus către ceea ce avea

să devină treptat o ştiinţă economică distinctă, respectiv managementul în

organizare şi decizie.

Penultima cauză a intensei dezvoltări pe care a cunsocut-o economia

în epoca la care ne referim a constituit-o transformarea extraordinară

intervenită pe piaţa bunurilor de larg consum odată cu creşterea populaţiei,

intensificarea urbanizării, amplificarea veniturilor individuale, pentru

observarea cărora s-a ajuns la o pondere deosebită, chiar dominantă a

industriilor producătoare de bunuri de larg consum. S-acreat treptat, dar în

ritm accelerat, o piaţă de masă pentru o serie întreagă de bunuri şi servicii

noi ca: aragazele, bicicletele, cinematograful, presa etc. (un ziar britanic

“Lloyd Weekly” a atins tirajul de un milion exemplare în anii 90 ai secolului

al XIX-lea, iar unul francez în jurul anului 1900 - “Le Petit Parisien” - care

apare şi în prezent). S-a creat şi un system adecvt de distribuire a

produselor, în raport cu cerinţele în masă le populaţiei, inclusive

cumpăratrea pe credit şi în rate,

Mai menţionăm o ultimă cauză cu efecte deternminante pentru

amintitul salt al economiei de-a lungul mai ales al celor 2-3 decenii

anterioare primului război mondial şi care îşi are izvorul în creşterea

(absolută şi relativă) a sectorului terţier, atât public cât şi privat. Acest

sector a absorbit o forţă de muncă tot mai numeroasă cu desfăşurarea

activităţii în birouri, în magazine, în diverse alte servicii. În Anglia, de

exemplu, la 1851 existau 67000 de funcţionari publici şi 91000 persoane în

sectorul commercial pentru o populaţie ocupată de aproximativ 9,5

70

milioane de personae. În 1881 existau 360000 angajaţi în sectorul

commercial şi 120000 în cel public, pentru ca 30 de ani mai târziu, în 1911,

în comerţ să fie cuprinse 900000 persoane (17% femei) iar în sectorul

public un număr aproape triplu.

În sfârşit, mai trebuie subliniată o caracteristică a economiei la fine de

secol XIX început de secol XX, una de-a dreptul relevantă şi anume

creşterea convergenţei dintre politică şi economie care s-a trades

printr-o creştere sensibilă a rolului statului şi oretragere discretă, ca

pondere, a “sloganului” referitor la economia de piaţă liberă.

Binecunoscuta şi atât de venerate mână invizibilă a lui Adam Smith şi-a

găsit o multiplicare: din “mâna lui Dumnezeu” au luat naştere mai multe

“mâini politice” ce au intervenit din ce în ce mai des şi mai active pentru

promovarea, spre exemplu, a politicii economice protecţioniste; investiţii

massive ale statului ca în domeniul construcţiei de căi ferate; edificarea

unei industrii producătoare de armament din ce în ce mai mari/ aici rolul

guvernului fiind unul decisive. După primul război mondial implicarea

statului şi tendinţa de accentuare a constrolului său asupra economiei

aveau să se accentueze într-o măsură din ce în ce mai mare.

Cu izbucnirea războiului şi desfăşurarea ostilităţilor pe o perioadă de

timp de peste 4 ani,, în Europa mai ales, mitul “epocii frumoase” s-a

destrămat chiar şi pentru o bună parte dintre cei care i-au dat naştere

(bogătaşii şi într-o anumită măsură reprezentanţii clasei de mijloc). Acest

mit nu şi-a găsit susţinători în rândurile muncitorilor sau ale ţăranilor. Ba,

mai mult, societatea a fost împinsă pe panta către o nouă criză şi încă una

prelungită iar mai apoi către o criză şi mai profundă: cea din anii 1929-

1933. Pentru oamenii de afaceri şi pentru guvernele postbelice anul 1913

avea să fie considerat un punct de referinţă permanentă la care aspirau să

71

revină debarasându-se de o epocă încărcată de multiple şi aproape

nesfârşite necazuri. Totul a fost în zadar întrucât tendinţele înseşi din

economia de dinainte de război au fost cele care au făcut de neevitat

războiul mondial, urmat de revoluţii şi dezbinări care au făcut imposibilă

reîntoarcerea în “paradisul pierdut”.

Iar unele dintre simptomele a ceea ce avea să urmeze au putut fi

identificate chiar în mini-criza din anii 1911-1913. În penuria de capitl ce şi-

a făcut apariţia; încetinirea ritmului de producţie în siderurgie etc. Atinse au

fost de criză: metalurgia, construcţia de maşini (automobile- îndeosebi),

industria electrică, cea textilă etc. Şomajul a crescut în 1914. A fost totuşi o

depresiune lejeră şi de scurtă durată: Reluarea deşi temporară, s-a produs

în primăvara anului 1914.

Criza s-a propagate în Marea Britanie unde, începând din 1913, s-a

produs căderea preţurilor la fontă, s-a înregistrat reducerea producţiei de

bumbac. Depresiunea s-a aravat o dată cu izbucnirea războiului când şi

şomajul a luat proporţii. Procesul de reluare a creşterii economice a început

în uzinele de armament şi a cunoscut mai apoi un ritm din ce în ce mai

accelerat.

În SUa creşterea economică a fost reluatî la sfârşitul anului 1908 dar

conjuncture s-a schimbat către începutul anului 1910. Creşterile de salarii

acordate la căile ferate le-au redus beneficiile posesorilor de capital şi

creditele au devenit din ce în ce mai scumpe şi mai greu de găsit. Cursul

acţiunilor s-a diminuat. Oprirea comenzilor pentru material rulant la căile

ferate a antrenat o cădere a producţiei de fontă şi oţel. Scăderea preţurilor

a început să fie vizibilă la mijlocul anului 1910 şi a continuat până în 1911.

Producţia industrială acuza în 1911 o scădere de aproape 4%. Spre

sfârşitul anului 1911 au apărut unele semen de reluare; recolta de bumbac

72

a fost excepţională favorizând acestă tendinţă; raţionalizarea practicată la

căile ferate a ameliorat cheltuielile. Dar sub influenţa crizei ce se dezvolta

în Europa, anul următor a venit cu o nouă răsturnare de conjunctură.

Germania a traversat şi ea o perioadă de expansiune accelerată în

anii 1910-1913; în 1913 producţia ei industrială a depăşit cu 32% nivelul

celei din 1908, în unele ramuri fiind creşteri şi mai mari: de 58% în

matalurgie sau de 65% în industria mecanică, producţia de potasă să se fi

dublat. Să mai subliniem orientarea masivă a economiei germane către

piaţa internaţională cu creştere la export de 60% şi doar 41% la importuri.

În asemenea condiţii tonajul maritime al flotei comerciale a crescut cu 18%.

Şi preţurile au crescut rapid, cele de gros cu 17% în 1912 faţă de 1908.

Criza a apărut o dată cu începutul anului 1913 în construcţii mai ales

dar a fost una fulgurantă .

În SUA însă din primăvara anului 1913 s-au redus profiturile la căile

ferate. Implicit s-au diminuat comenzile către metalurgie; cursul acţiunilor

pe bursă au acuzat un recul sensibil. Punerea la punct a Federal Reserve

System a Indus un optimism real în ceea ce privea creditul. S-a adoptat şi

o politică de reducere a tarifelor vamale promovate de preşedintele

Wodrow Wilson. Acesta din urmă a propus şi noi legi anti-trust dar care au

darul de a nelinişti lumea afacerilor. Izbucnirea războiului, pentru început, a

bulversat perspectivele exporturilor economiei americane şi a contribuit la

accentuarea depresiunii până la începutul anului 1915 când s-a reluat

producţia iar creşterea treptat s-a generalizat.

Războiul din 1914-1918 şi consecinţele lui.

A fost primul război total; a pus în joc ansamblul resurselor de

potenţial uman şi economic de care dispuneau naţiunile angajate în luptă.

73

Oraşele şi populaţia civilă n-au fost supuse bombardamentelor aeriene

acest ultimo şi admirabil progress al artei de a ucide făcându-şi apariţia o

dată cu al doilea război mondial, mai précis o dată cu conflictele care l-au

enunţat: războiul chino-japonez şi războiul civil din Spania.

Războiul din 1914-1918 a fost primul conflict military în cursul căruia

numărul victimelor directe l-a depăşit pe cel anterior ca urmare a bolilor. Un

exemplu:

Războiul din 1870-1871 Războiul din 1914-1918

Mobilizaţi în armata

franceză

1000 1000

Morţi pe front 37 135

Morţi de boală 149 20

Primul război a fost totuşi în principal unul European. Decizia

hotărâtoare s-a produs pe frontal de vest, mai ales în condiţiile retragerii

Rusiei Sovietice ( după care aproape 2/3 din trupele germane au fost

concentrate aici – în lupta contra Franţei). Războiul, iniţial, s-a crezut că va

fi scurt, ca în 1870-1871. Planul de înarmare s-a dovedit foarte repede a fi

insufficient. Celebrele uzine Krupp au produs în cursul războiului de 15 ori

mai multe tunuri şi de 20 de ori mai multe obuze decât se prevăzuse iniţial.

Germania a căutat să obţină o victorie rapidă, i-a scăpat însă la Marna în

1914 Prelungirea războiului i-a provocat dificultăţi economice întâi de toate

Germaniei pentru că marina sa n-a putut sparge blocada iar ajutorul

american a fost hotărâtor în menţinerea potenţialului aliaţilor ca şi la

susţinerea industriei de război.

Când SUA au intrat în război puterea industrială a Aliaţilor echilibase

pe cea a Germaniei şi Austro-Ungariei la un loc. Aportul American a ridicat

însă potenţialul Aliaţilor de trei ori, Şi ceea ce se ştie mai puţin este că

74

armamentul din dotarea corpului expediţionar al SUA, îndeosebi la

capitolele artilerie şi avioane, a fost furnizat în principal de uzinele

franceze.

Intrarea SUA în război se apreciază a fi fost neglijabilă în termini

tactici şi puţin considerabilă prin consecinţele sale asupra economiei

americane dar a marcat o dată decisivă în istoria lumii. “Ea inaugurează cu

adevărat secolul XX” sunt de părere mulţi istorici occidentali. Dacă până

atunci existase un echilibru European, începând cu Congresul de la Viena

asupra căruia a vegheat îndeosebi Anglia, acum la început de veac XX

Germania a rupt acest echilibru în favoarea sa şi, pentru prima dată, spre

deosebire de ceea ce se petrecuse în timpul lui Napoleon I, Anglia n-a mai

putut restabili echilibrul doar prin jocul alianţelor sale europene. Balanţa

forţelor europene, devenite în epocă, mondiale – avea să depindă de

intervenţia celei mai mari puteri industriale a lumii – respective SUA.

Acestea parveniseră la un asemenea statut după 1880-1890. Iar o dată cu

intrarea în război, SUA şi-au adjudecat forţa predominantă şi în plan politic.

Atunci s-a deschis lunga şi dificila căutare a unui nou echilibru, de această

dată mondial, “care este încă problema epocii noastre”.

Nu vom insista asupra ansamblului consecinţelor generate de primul

război mondial care au fost de ordin teritorial- dinastice (sfârşitul

monarhiilor în Europa Centrală şi în Rusia), economic – aşa cum vom

vedea mai departe – sau social. Vom sublinia că principala consecinţă

politică şi economică, totoodată, a decurs din războiul însuşi – germenele

întregii situaţii ulterioare a lumii: naşterea unui sistem socialist într-o ţară

cu o populaţie foarte importantă şi cu immense virtualităţi economice.

Prăbuşirea ţarismului a fost “cea mai mare consecinţă a războiului din

1914-1918, aşa cum extinderea teritorială a comunismului va fi efectul

75

principal al războiului declanşat de ambiţiile hitleriste. Aceleaşi cause au

acţionat în două rânduri în acelaşi sens.

Nu vom detalia acum şi aici aspectele evolutive ale economiei fostei

URSS, cu semnificaţia lor deosebită atât pentru epoca interbelică şi mai

ales din anii războiului, din motive de timp, fiindu.ne ma la îndemână a

scote în evidenţă consecinţele războiului pentru ţările capitaliste.

Precizăm dintru început că economiei liberale din perioada 1815-

1914 i-a urmat în condiţiile lipsurilor provocate de război, o producţie

organizată preponderant de către puterile publice. Capitalismul – ca sursă

implcabilă de progress – a apărut a doua zi după marea confruntare

militară ca responsbil direct sau mai puţin, indirect de războiul ce avusese

loc cu tot cortegiul său de suferinţă. Între altele, războiul a provocat rupture

întregii reţele de schimburi internaţionale, de toate felurile, inclusive, sau în

special, cele culturale. A declanşat naţionalismele cele mai radicale. A

pregătit cu adevărat apariţia fascismului (Italia) şi a naţional-socialismului în

Germania. În plan monetary, războiul a fost cel care a declanşat inflaţia în

interior, preţurile, în Franţa, de pildă, au crescut de peste 2 ori (costurile

directe ale războiului din 1914-1918 pentru Franţa au fost evaluate la 230

miliarde franci din care 4/5 acoperite din împrumuturi – interioare- avansate

de Banca Franţei statului, sau bonuri de Tezaur subscrise de către

particulari) ori externe, mai ales de la SUA dar şi de l Marea Britanie. A

rezultat de aici (din inflaţie) o redistribuire a veniturilor, adică, pe de o parte

zdrobirea veniturilor fixe, definite cumva cinic de către J.M. Keynes

“eutanasia rentierilor”, a adus o ameliorare a veniturilor agricultorilor şi ale

muncitorilor (salariile reale au crescut); a facilitat apariţia de averi

scandaloase precum cele ale “noilor îmbogăţiţi” ş.a.m.d. Inflaţia s-a

prelungit şi după război. În Germania a atins punctual culminant în 1923.

76

Sistemul monetar internaţional s-a dezorganizat complet marcând astfel

sfârşitul etalonului aur care n-a mai fost refăcut niciodată, decât episodic,

fără să mai fi putut funcţiona ca înainte de 1914. Cursurile de schimb au

devenit exotice, intermitente. Au fost susţinute printr-un balans precar al

creditelor interaliate mergând de la Londra la paris şi de la New York la

Londra iar de acolo la Paris. A înflorit practica speculaţiilor monetary-

financiare: cumpărarea la termen de monezi depreciate care care erau

scontate la cea mai apropiată restabilire a lor la nivelul anterior. Exista

opinia generală că monedele nu vor intarsia să revină la paritatea aur din

1913. Din acest punct de vedere speculatorii s-au înşelat. La Genua s-a

ţinut o faimoasă conferinţă pe teme economice îăn 1922 care a pus bazele

lui Gold Exchange Standard dar fără alte împliniri. A fost doar o încercare

de a aşeza noile monede, în special pe cele din Europa Centrală pe un

curs de schimb stabil. Au putu fi întru totul convertibile în aur doar lira

sterlină şi dolarul american. Între 1923-1928 – pentru majoritatea marilor

monede convertibilitatea în aur a fost restabilită, dar sistemul nu funcţiona

fără poticniri. Din 1925 până în 1930 rivalităţile s-au manifestat între cele 3

mari pieţe financiare: New York, Londra şi Paris, fiecare acuzând pe

celelalte de denaturarea jocului etalonului aur. În Europa se reproşa Stelor

Unite protecţionismul acestora, care, interzicând europenilor să vândă

sufficient pe piaţa americană se acumula aur peste Ocean. Parisul era

acuzat de către Londra de un soi de “dumping al schimbului” pentru că

francul fusese stabilizat în 1926 la 1/5 din valoarea sa antebelică; englezii

considerau că acesta era raţiunea acumulării de aur în Franţa. Americanii

şi francezii apreciau că Anglia avea preţuri foarte ridicate şi dobânzi foarte

scăzute şi că aceasta era cauza pentru care economia se găsea în situaţia

de a-I lipsi aurul l nivelul dorit. Toate aceste neînţelegeri/discuţii reflectau

77

faptul că fiecare ţară practica o politică monetară pur naţională; ceea ce

avea să iasă în evidenţă cu o gravitate brutală în timpul marii depresiuni

economice. În condiţiile marii crize din 1929-1933 s-a ajuns ca în

septembrie 1931 lira sterlină să fie devalorizată; dolarul a fost şi el

devalorizat în 1933, iar în 1936 şi francul francez. Fiecare căuta să se

salveze pe cont propriu dar şi în dauna vecinilor. Calcule înguste ce

neglijau efectele de boomerang pe care le-au cunoscut statele, altfel puţin

preocupate de ideile de soldaritate economică internaţională. Nimeni cu

deplin temei, se considera în epocă şi mai apoi, “nu-şi poate întemeia

prosperitatea pe dificultăţile sau marasmul altora”.

Începând din 1915 s-a edificat o economie de rpzboi din ce în ce mai

mare. Prelungirea ostilităţilor a modificat în profunzime schimburile.

Necesitatea satisfacerii nevoilor războiului a antrenat intervenţia statului în

orgnizarea producţiei şi comerţului. Momentul 11 noiembrie când s-a

încheiat armistiţiul cu Germania avea să fie începutul unei crize violente

datorată demontării acestui sistem, inclusiv în SUA unde producţia

industrială a scăzut în 2 luni cu 20%. A fost o criză de scurtă durată; în vara

anului 1919, o creştere industrială rapidă s-a dezvoltat în SUA, Marea

Britanie, Franţa chiar dacă războiul a lăsat urme grele. Unele state (Franţa,

Germania, Austria, Ungaria, România, Bulgaria, Rusia etc.) au ieşit parţial

distruse din război, altele sensibil îmbogăţite. Unele ţări noi s-au

industrializat (Cehoslovacia) şi au apărut curente noi în desfăşurarea

schimburilor internaţionale. Sistemele monetare ale beligeranţilor au fost

bulversate din cauza finanţării mai mult sau mai puţin inflaţioniste a

războiului. După război s-a putut constat un dublu efort: pe de o parte

Europa distrusă şi mânată de război s-a forţat să-şi reconstruiască şi să-şi

modernizase producţia; pe de altă parte ţările zise “noi”, îndeosebi cele de

78

pe continentul american, au încercat să-şi găsească debuşee pentru

producţiile lor înainte în contextual războiului. Trecând prin diverse

dificultăţi financiare şi monetare, lumea s-a îndreptat treptat către

supraproducţie şi consecutivul ei: o mare depresiune (rezultat în bună

măsură al unei grave neadaptări).

S-au pus în evidenţă trei etape:

1. După greutăţile imediat consecutive războiului, producţia a cunoscut o

expansiune importantă din 1921 până în 1929.

2. Declinul a început din 1929 pentru a atinge nivelul cel mai scăzut în

1932.

3. Reluarea anevoioasă a creşterii economice a avut loc până în 1939;

economia fiind stimulată doar ca urmare înarmărilor.

“Situaţia economică mondială putuse să pară vindecată de

consecinţele războiului când efortul de reconstrucţie s-a încheiat în anii

1925-1930. În realitate, lips de imaginaţie sau pur şi simplu de realism a

conducătorilor economici a condos la o construcţie neviabilă întrucât

consta în tentaţia de a se restaura, după regulile unui 2model” vechi, o

lume ce fusese bulbersată profound de război şi consecinţele sale”.1

În SUA, amplificarea cererii, atât în interior cât şi în afară, a stimulat

creşterea. Treptat Europa s-a ridicat din ruine; stocurile s-au reconstituit în

condiţiile în care consumul a fost frânat (la procurarea de locuinţe şi

automobile. Şi dacă în 1919 exporturile americane s-au triplet faţă de 1913,

preţurile s-au ridicat (se dublaseră în timpul războiului) cu 15%. Criza s-a

declanşat la începutul anului 1920 în Japonia. Circulaţia financiară a

crescut de mai bine de 5 ori faţă de 1914; băncile centrale au ridicat taxa

1 Maurice Flamant, op. cit., p. 351.

79

de scont la 10%. Criza a cuprins şi Bursa; a afecta industria mătăsii, a

indus repercursiuni rapide asupra Bursei din New York.

S-au adăugat şi alţi factori negativi. Europa cumpăr din America de

Sud; stocurile se acumulau; preţurile la cereale şi metale au început să

scadă. S-a resimţit şi climatul politic urmare a problemelor iritante născute

atât din reparaţiile de război cerute de Franţa de la Germania ca şi de

eventualele rambursări ale datoriilor interaliate /datorii de război ale ţărilor

europene cont……… către Marea Britanie şi îndeosbi SUA).

În primăvara anului 1920 Banca Federală de reserve ca şi Banca

Angliei au ridicat taxa de scont de scont guvernul reducând şi cheltuielile

sale; s-a produs o prăbuşire a preţurilor cu 30% între mai şi decembrie

1920. Când s-a declanşat o criză montară şi bursieră. În momentul amintit

indicele valorilor mobiliare era cu 23% mai mic faţă de ianuarie 1920,

numărul falimentelor a crescut de 8 ori. În cursul primelor luni ale lui 1921

preţurile en gros s-au diminuat cu încă 26%. Exporturile au scăzut până în

ianuarie 1922 când nu mai reprezentau decât 27% din nivelul maxim

înregistrat în iunie 1919. Între martie 1920 şi iulie 1921 producţia industrială

s-a diminuat cu 32% iar la fier chiar cu 72%. Criza a început cu ramura

textilă, a cuprins pe cea a fierului şi oţelului, apoi a maşinilor atingând

finalmente cărbunele şi petrolul. Violenţa cu care s-a manifestat criza a pus

în evidenţă vulnerabilităţile economiei americane care se vor manifesta cu

şi mai mare putere la sfârşitul deceniului.

Ca să facă faţă crizei, trusturile au redus preţurile (până la 50% la

producţia de oţel); Henri Ford a reorganizat producţia de automobile şi a

micşorat foarte mult preţurile. Au crescut ca număr falimentele, iar şomajul

a cunoscut o creştere rapidă de la 1,4 milioane şomeri în 1920, la 4,4

milioane în 1921.

80

În 1922 s-ai adăugat alte 3,4 milioane. Salariile au scăzut brutal în

1921. PIB-ul s-a redus în 1921 cu 2,3%. Abia în toamna anului 1922 au

apărut primele semen ale reluării creşterii economice când preţurile au

încetat să mai scadă, diminuarea salariilor şi raţionalizarea au permis

reducerea preţurilor de revenire iar preţurile de vânzare au început să se

ridice ceea ce a determinat Sistemul Federal de Rezerve să scadă taxa de

scont. Creşterea a început cu producţia de bunuri de consum. Agricultura

însă a rămas în criză şi s-a menţinut aşa de-a lungul deceniului trei.

Regatul Unit al Marii Britanii. Inflaţia se propagase din timpul

ostilităţilor. În aprilie 1919 a fost interzis exportul de aur. Cu toate acestea

balanţa de plăţi a rămas deficitară. Importurile în 1920 depăşeau cu 19%

exporturile. Preţurile s-au menţinut şi ele de 3 ori mai mari faţă de cele din

1913. O imensă controversă teoretică a apărut în Anglia pe tema revenirii

la etalonul aur (Hawtrym Keynes, Robertson). Banca Angliei a menţinut

ridicată taxa de scont pentru a limita expansiunea creditului, considerată

drept cauză a inflaţiei. Pentru deflaţie s-a recurs la devalorizarea argintului

şi în consecinţă au scăzut cererile din India pentru produsele textile. Din

lipsa mijloacelor de plată şi faptul că Europa şi-a redus cumpărările de

materii prime s-a ajuns la diminuarea comenzilor către şantierele navale. În

toamnă criza s-a propagate în industria fierului ca şi în construcţiile

mecanice. În 1921 a avut loc o scădere severă a producţiei industriale (-

32%) şi o diminuare de aproape 50% a schimburilor externe. Nu putea lipsi

scăderea preţurilor de gros. Depresiunea s-a prelungit câţiva ani fiind

resimţită în special de muncitori ca urmare a reducerii salariilor cu 36% în

1922 faţă de 1920; cu un număr sporit de şomeri (2 milioane la sfârşitul

anului 1921 – peste 15% din effective) dar şi cu procente mai mari în alte

ramuri 45% în metalurgie, 33% construcţii navale, 23% în industria

81

mecanică. Numeroasele mişcări greviste au fost de neevitat. O

anumereluare a creşterii a apărut în vara anului 1923 cu preţuri mai stabile

care au permis oprirea scăderii profiturilor. Lira sterlină era totuşi cu 11%

mai mică decât dolarul la începutul anului 1922.

În Franţa activitatea economică a fost marcată grav după 1919 de

urmările războiului; ruina departamentelor din Nord şi Est şi-a spus din plin

cuvântul. S-a adăugat pierderea investiţiilor din exterior urmare a finanţării

războiului (inclusive plasamentele din Rusia). Camtitatea de monedă de pe

piaţă era de 6 ori mai mare decât în 1913. Preţurile aproape s-au triplet.

Importurile massive de materii prime pentru continuarea proceselor de

producţie au făcut şi ele ca indicele creşterii producţiei industriale să

crească până în decembrie1920, dar din rpimăvara anului 1921 semnele

crizei au apărut (în aprilie Banca Franţei a ridicat taxa de scont). Bursa s-a

prăbuşit (indicele valorilor tranzacţionate a ajuns să fie mai mic cu 30%).

Preţurile de gros au scăzut aproape cu 50% în 1921. depresiunea a fost

severă în prima jumătate a anului 1921 astfel că în luna martie existau

peste 90000 de şomeri. Din semestrul următor Bursa şi-a revenit treptat,

producţia industrială a început să crească (25%). Şomajul nu mai depăşea

10000 către sfârşitul anului.

Pentru Germania, pierderea războiului a fost urmată de tulburări

politice dar şi sociale. Dezorganizarea din economie a prelungit criza până

în 1920. Din al doilea semestru al anului 1922 inflaţia a devenit galopantă

chiar dacă Reichsbank a ridicat taxa de scont până la 18% în aprilie 1923.

Prăbuşirea rapidă a mărcii n-a putu fi împiedicată (cu 98%) conferindu-i-se

o valoare practice nulă. În inaurie 1923 a avut loc ocuparea Ruhrului

(franco-belgiană) urmată de rezistenţa pasivă a populaţiei. Producţia

82

industrială a scăzut cu 35% iar greutăţile aveau să se accentueze încă în

anii următori.

Marea criză economică din 1929-1933.

Criza economică din 1920-1921, strâns legată de consecinţele

“marelui război”, cum i s-a spus în epocă, cu preţul multor dificultăţi a fost

totuşi depăşită s-a ajuns, de pildă, ca ordinea monetară şi economică să fie

restaurată pentru germania în 1924; în Marea Britanie din anul 1925 lira

sterlină a fost adusă la convertibilitatea în aur, cursul de dinainte de război;

la fel în 1926 în Franţa, Poincare a reuşit să stabilizeze francul. Se părea

că, în sfârşit, consecinţele economice ale războiului erau domeniu doar al

trecutului şi că existau şanse pentru o nouă prosperitate economică în

lume. Dezamăgirea în rândurile celor foarte optimişti a fost enormă când în

1929 s-a declanşat o nouă criză, mult mai gravă, şi care s-a prelungit de o

manieră interminabilă şi intolerabilă într-o profundă depresiune de-a lungul

mai multor ani. În Germania şi nu numai criza a fost vectorul nazismului, al

altor forţe politice de extremă dreaptă şi principala cauză a celui de-al

doilea război mondial. A fost şi este considerată criza izbucnită în 1929

drept “cea mai mare catastrofă a istoriei capitalismului”.1

În SUA, criza din 1929 a gost precedată de două recesiuni uşoare în

condiţiile în care din 1921 până în 1929 economia SUA n-a cunoscut o

expansiune cadenţată. Elemente ale fragilităţii sale au apărut în 1923-1924

cu o scpdere a producţiei industriale de 20% iar a preţurilor en gros de

9%.2 Şomajul s-a agravat crescând de la 5,2% la 7,7% în 1924. Preţurile

en gros au scăzut şi ele. Venitul naţional a stagnat. După numai 2 ani a

1 Maurice Flamant, op. cit., p. 356.2 Ibidem, p. 358.

83

survenit o nouă recesiune, timp de 14 luni, din octombrie 1926 până în

decembrie 1927, cu o cădere vizibilă a activităţilor bursiere şi un şomaj

latent (3,5%). Au fost, fără îndoilă, aceste “recesiuni lejere”, veritabile

semnale de avertisment dar n-au fost luate în considerare, în condiţiile în

care economia americană ajunsese să ocupe după război o poziţie

preponderentă în ansamblul economiei mondiale iar diriguitorii ei preferau

să promoveze o politică vamală restrictivă (tarife mari la importuri); să

refuse reducerea datoriilor pe care le aveau diverşii parteneri europeni

către Trezoreria americană şi, în plus, să orienteze un mare lux de capitluri

către aceleaşi ţări europene, îndeosebi către Germania. A fost şi un avânt

mai semnificativ în domenii ale producţiei industriale precum cea de

aparate radio, de electromagneţi sau de automobile (3 milioane în 1927 şi

5,6 milioane în 1929) Toate ramurile ce produceau diverse componente

auto au avut de câştigat.

Alte sectoare însă erau în situaţii dificile precum căile ferate atinse

sever de concurenţa automobilului. Situaţia extracţiei de cărbune s-a

deteriorate urmare a identificării unor exploatări carbonifere la suprafaţă. În

suferinţă a ajuns şi producţia agricolă după ce cunoscuse venituri

deosebite în anii războiului cu aprovizionarea europenilor inclusive în primii

ani post-belici. S-a ajuns la o restrângere a pieţei de produse agricole, la

scăderea preţurilor şi, implicit, a veniturilor agricultorilor americani. În

industrie producţia s-a dublat; şomajul în 1929 a fost doar de 0,9% una

dintre cele mai scăzute rate pe care a cunoscut-o creodată economia SUA.

Şi totuşi, către anul 1929 puterea de cumpărare a salariilor se deteriora în

condiţiile în care distribuirea venitului naţional se modifica (partea ce

revenea salariilor se reducea comparative cu cea direcţionată către profit);

se înregistra o creştere a excedentului de capitl (maşini, echipamente) în

84

raport cu cererea solvabilă (fenomen/ process numit şi supracapitalizare

relativă) cererea internă s-a restrâns. Elementele unei crize eru deja

reunite.

Şocul iniţial a fost resimţit în octombrie 1929 pe Wall Street o dată cu

crahul înregistrat de Bursa din New York. Aceasta şi ca urmare a

speculaţiilor bursiere ce luaseră o amploare deosebită. O dovadă: evoluţia

indicelui mediu al cursului înregistrat de valorile tranzacţionate la Bursa din

New York: 1926 – 100

1927 – 118

1928 – 154

1929 – 188/ septembrie 1929 – 216.

Un fenomen ce relevă pe de o parte fragilittea şi cotaţia în sine, care

ajunsese să fie una artificială. Pe de lată parte, angajările de perspectivă

ale unora dintre industrii puneau în evidenţă cupraevaluarea acţiunilor fără

ca acestea să reprezinte proporţional noile echipamente. În sfârşit, micii

speculatori veneau în număr foarte mare la Bursă. Trusturile de investiţii au

fost cele care au susţinut şi au accelerat această mişcare. Acestea erau

societăţi de investiţii sau de plasament; portofoliul lor era compus din

acţiuni ale altor societăţi şi acţionau, de fapt, ca intermediari financiari, cel

care cumpăra o acţiune de la o societate de investiţii dela o societate de

investiţii avea acces indirect la Bursă. Această societate de investiţii erau

puţine în 1920; s-au înmulţit începând din 1927 într-un ritm dezordonat, Ca

urmare, cursurile au continuat să crească dar randamentul acţiunilor tindea

a se diminua. Aşa, de pildă, între ianuarie 1925 şi octombrie 1929 numărul

tranzacţiilor s-a dublat. În august 1929 Federal Reserve System a încercat

să domolească aceste operaţiuni speculative radicand taxa de scont dar a

fost o măsură ineficientă, astfel că un prim şoc s-a produs pe 26

85

septembrie când Banca Angliei a hotărât să ridice propria taxă de scont de

la 5,5 la 6,5%.

Capitalurile flotante au părăsit new Yorkul pentru a se deplasa la

Londra. Brokerii au constatat repede că ail or clienţi ofereau mai puţine

garanţii şi pentru a se acoperi au aruncat pachete de acţiuni în Bursă. Iată

şi un film al prăbuşirii Bursei new yorkeze:

- 18 octombrie o creştere enormă a “preţurilor (bancare) la brokers” a fost

dată publicităţii. Cursurile au scăzut.

- 19 octombrie: 3,5 milioane de titluri au ajuns a fi tranzacţionate.

- 21 octombrie: numărul acesto acţiuni a crescut la 6 milioane.

- 23 octombrie sunt vândute 6 milioane de titluri.

- 24 octombrie (joia neagră) când 13 milioane de acţiuni au fost aruncate

pe piaţă.

- În cursul zilelor de 25 şi 26 octombrie băncile au încercat în zadar să

intervină întrucât au eşuat.

- 28 octombrie: 9 milioane de titluri.

- 29 octombrie, după 10 zile dramatice, prăbuşirea era vizibilă. S-au vândut

încă 16 milioane titluri. Cursurile au scăzut în medie cu 40%.

În evoluţia crizei pot fi identificate trei perioade:

1) 1929-1931 – o deşteptare brutală;

2) 1931-1933 – fundul catastrofei;

3) După 1933 şi până în 1938 “a doua zi după furtună”.

În prima perioadă, a anilor 1929-1931:

- producţia industrială a înregistrat o scădere de 28%;

- şomajul în 1931 a ajuns a reprezenta 16% din populaţia activă a SUA: de

la 500.000 în 1929 la 7 milioane în 1931;

- preţurile en gros au înregistrat o scădere de 33%;

86

- salariile pentru cei rămaşi în producţie au fost scăzute în medie cu 39%

între 1929-1931;

- comerţul exterior a cunoscut o contracarare mai mult decât semnificativă;

În producţia agricolă veniturile s-au redus cu circa 1/4. Fermierii s-au văzut

ruinaţi îndeosebi în regiunea Oklahoma de unde şi-au părărsit locurile

unde-şi câştigau existenţa îndreptându-se spre california cu miile pe un

drum devenit celebru: 66 un drum lung de peste 2000 km. Ajunşi în

California inevitabil îi concurau pe loclanici; au apărut grevele, alte forme

de la protest. Preşedintele Herbert Hoover a luat unele măsuri destinate,

spre pildă, a susţine băncile aflate în dificultate şi a reanima creditul dar n-a

reuşit să împiedice creşterea numerică a falimentelor bancare.

Perioada anilor 1931-1933 a fost şi este considerată a fi fost una de-

a dreptul catastrofală când prăbuşirea economică a SUA a ajuns a se

repercuta mai ales în Europa Centrală unde investiţiile americane fuseseră

plasate de către bănci. Fonduri imense au fost însă imobilizate pe termen

lung şi n-au putu fi retrase pentru a răspunde cererilor capitaliştilor

americani. Prin natura ei, depresiunea, amputa sever economiile depuse la

bănci (de 3/4 între 1929 şi 1933). În asemnea condiţii, la 4 martie 1933

Roosevelt şi-a preluat funcţia de preşedinte. În SUA existau 14 milioane

şomeri (23% din populaţia activă după o evoluţie a crizei care arată în

procente cam aşa:

agricultura minerit Prod. Ind. construcţii Prod totală

1929-1932 -5% -38% -43% -51% -36%

1929-1933 -8% -34% -36% -65% -34%

Noul preşedinte a luat o serie de măsuri de luptă împotriva

depresiunii economice.

87

A. Măsuri pentru apărarea puterii de cumpărare a diverselor categorii

sociale:

1. ajutoare de şomaj:

2. lucrări publice;

3. Revalorizarea produselor agricole;

4. Ajutoare către debitorii ipotecari pentru a-şi plăti datoriile;

5. Devalorizarea dolarului ca să permită creşterea preţurilor niminale

şi reducerea sarcinii reale a datoriilor contractate anterior;

6. Încheieri de „coduri industriale” comportând creşteri ale salariilor;

B. Măsuri menite a regulariza concurenţa (coduri privind concurenţa loială):

C. Măsuri pentru scăderea nivelului chiriilor:

1. „Politica pieţei deschise” prin vânzarea de titluri acoperite de

Banca de emisiune;

2. extinderea creditelor acoperite prin titluri publice.

D. Măsuri de control exercitat asupra băncilor, creditelor, operaţiunilor

financiare şi a speculei.

Din 9 martie 1933 prin Emergency Banking Act preşedintele era

autorizat să pună embargou asupra aurului şi, de asemenea confirma

măsura referitoare la „vacanţele bancare naţionale” ceea ce, în realitate,

era un fel de moratoriu deghizat, o suspendare a plăţilor.

Roosvelt a intervenit şi în domeniul monetar la 19 aprilie 1933

etalonul aur a fost abandonat; printr-un amendament la Agricultural

adjustment Act (12 mai 1933) se conferea Preşedintelui puterea de a

devaloriza dolarul până la maximum 50%. Putea, de asemenea, să oblige

băncile federale să cumpere pentru 3 miliarde de dolari titluri de stat sau de

a emite monedă pentru aceeaşi valoare. Şi chiar dacă preşedintele nu

făcea uz de această putere el dispunea de un mijloc de presiune puternic:

88

ameninţarea de a recurge la inflaţie, mijlocul cel mai simplu de a micşora

greutatea datoriilor. Efectele n-au întârziat să apară şi la începutul anului

1934 Roosevelt a hotărât să se stabilizeze dolarul.

Pentru a ridica din nou veniturile agricultorilor, Preşedintele a hotărât

ca preţurile la produsele acestora să rămână la paritatea cu produsele

industriale observată pentru anii 1900-1913. Când paritatea se rupea în

detrimentul preţurilor agricole, guvernul se angaja să verse către agricultori

diferenţa. În mai puţin de un an (decembrie 1933-septembrie 1934) indicele

preţurilor agricole a recâştigat 19 procente.

Politica economică rooseveltiană numită şi New-Deal (dat din nou

sau distribuire în sensul jocurilor de cărţi – blocarea jocului pentru a cărui

continuare se procedează la o nouă distribuire cărţilor) în domeniul

industriei a constat în a-i ajuta pe şomeri, a crea locuri de muncă şi a

relansa producţia, subvenţiile şi ajutoarele acordate şomerilor n-au fost

organuzate sub egida statului; n-a existat nici un sistem de sigurare pentru

şomaj. Cei mai tineri muncitori au fost folosiţi la lucrări de reabilitare sau

construcţii de drumuri: Planul de dezvoltare a Văii Tennessee (Tennessee

Valley Authority) a fost cel mai cunoscut exemplu de efort al Administraţiei

Roosevelt pentru a crea locuri de muncă. Deficitul bugetar a fost practicat

de o manieră sistematică.

În iunie 1933 Congresul a votat national Industrial Recovery Act

prin care pentru fiecare ramură se adopta câte un „cod industrial” ce se

referea la: producţie, preţuri, profituri, salarii. Erau acordate împrumuturi

întreprinderilor ca să stimuleze producţia, să garanteze salariile şi locurile

de muncă. Iar întreprinderile care acceptau condiţiile convenite prin coduri

veau dreptul de a purta un „label” şi consumatorii au fost invitaţi să prefere

89

acele produse. Din 1934, ce-i drept, mai timid, dar şi-a făcut apariţia

tendinţa de reluare a creşterii economice. Şomajul intrând şi el în scădere.

Germania, starea de criză economică şi socială, după război, s-a

prelungit până în 1925. S-a încheiat abia către începutul anului 1926 dar cu

un şomaj încă persistent. Situaţia locurilor de muncă a continuat să fie

principalul element de presiune asupra economiei germane. Creşterea

economică a fost totuşi reluată şi, până în 1929, Germania s-a bucurat de

prosperitate. În 1929 Stresemann, unul dintre cei mai renumiţi oameni

politici ai Germaniei postbelice a dispărut. Criza din SUA şi retragerea

precipitată a capitalurilor americane au compromis mecanismul reparaţiilor

de război. Planul Young a luat forma unui mare împrumut internaţional,

Germania primind de 3 ori mai mult decât avea nevoie pentru plata

reparaţiilor şi a împrumurilor sale pe termen. Banii au fost folosiţi la

dezvoltarea capitalului fix.

Pentru repatrierea capitalurilor americane Germania a recurs la

ajutoare financiare din Europa, de la băncile engleze mai ales.

Semne ale crizei în Germania au fost puţin anterioare crahului Bursei

de la New York. Între acestea: şomajul care a crescut cu 600.000 din 1928

până în 1929; media anuală fixându-se la 2,9 milioane. Apoi, din iulie 1929

producţia industrială a început să scadă; preţurile de en gros s-au redus; în

aprilie-mai rezervele ale Reichsbank cîn aur şi devize au suferit reduceri

puternice.

În 1930 activitate economică acuza o scădere importantă. Situaţia

politică la rândul ei evolua de o manieră periculoasă. A fost ales cancelar

Heinrich Bruning în 1930. Acesta, în iuilie a provocat noi alegeri şi naziştii,

în septembrie 1930, au trimis în Reichstag 107 deputaţi.

90

În 1931, Băncile germane, strâns legate de cele austriece s-au

resimţit când Kredit-Austalt şi-a depus bilanţul pe 6 mai. Băncile engleze n-

au sărit în ajutor iar moratoriul din 20 iunie al preşedintelui Hoover pentru

amânarea cu un an a plăţilor în curs pentru reparaţii de război n-a dat

rezultate. A provocat, mai degrabă, neîncredere şi chiar panică. Dresdner

Bank şi Donatbank (Darmstadter und National Bank) şi-au suspendat

plăţile. Pe 20 septembrie 1931 lira sterlină a fost detaşată de etalonul aur

renunţându-se la paritatea de dinainte de rpzboi ca urmare speculaţiile

împotriva mărcii s-au înmulţit. În 1932, mai-iunie, Reichbank a pierdut

peste un miliard de mărci în aur şi devize. Pe 13 iunie a fost suspendată

convertibilitatea mărcii, guvernul instituind un control rigid asupra

schimburilor comerciale externe. În iulie-august taxa de scont era de 10 şi

chiar 15% stabilindu-se mai apoi la 8% pentru restul anului.

Exporturile s-au redus şi guvernul Bruning a ales politic economică a

deflaţiei prin reducerea cererii la interior şi încurajarea exporturilor dar fără

nici un rezultat notabil. Guvernul a recurs atunci la reducerea veniturilor

salariale ale funcţionarilor cu 20%, în trei etape, iar în sectorul privat cu

15% dar politica deflaţiei a eşuat.

La începutul anului 1932 şomajul atingea o cifră fără precedent 6

milioane de oameni fără locuri de muncă. Preţurile cu amănuntul, în

prăbuşire, au ajuns din urmă pe cele en gros. Detailiştii au intrat în faliment.

Mica burghezie în marea ei majoritate s-a proletarizat şi a ajuns în rândurile

Partidului nazist. De aceea, pe 31 iulie 1932 naţional-socialiştii au trimis în

Reichstag 230 deputaţi. În August 1932 – producţia industrială a înregistrat

cel mai scăzut nivel. A urmat un plan de redresare intrat în istorie sub

numele de „lovitura de manivelă” iniţiat de Franz Von Popen un om politic

de dreapta. Era un plan întemeiat în cea mai mare parte pe stimularea

91

consumului intern şi pe sistemul clearing în ceea ce privea exportul. În

ultima parte a anului producţia de mijloace de producţie a încetat să mai

scadă iar cea de bunuri de consum să înregistreze o creştere lentă.

În noimebrie 1932 au avut loc noi alegeri din care a rezultat tot

opondere importantă a naziştilor iar pe 30 ianuarie Hitler a fost desemnat

cancelar. După alegerile din martie 1933 Hitler a devenit stîpânul absolut al

Germaniei (Fuhrergewalt).

Economia germană a fost supusă unei conduceri etatiste foarte

centralizată conform cu „Fuhrer-Prinzip”, dependentă de un singur superior.

Cu comprimarea salariilor reale şi crearea a numeroase locuri de muncă (la

sfârşitul anului 1933 în Germania mai erau 4 milioane de şomeri). Între

1934 şi 1936, bunurile de capital au crescut cu 56%, cele de consum doar

cu 7%. Producţia industrială atingea în 1935 nivelul anului 1929. Economia

germană era deja pregătită să susţină un imens efort de înarmare.

În Regatul Unit (Anglia).

Când a izbucnit criza, economia britanică avea două mari hibe: lira

sterlină era supraevaluată după 1925 şi o structură industrială demodată

(conformă cu vechea civilizaţie industrială) ceea ce s-a tradus printr-o

neadaptare am spune chiar pronunţată la noile condiţii condiţii ale

comerţului internaţional şi prin menţinerea unui şomaj structural, adică de

durată. Practic între 1924-1929 producţia industrială a stagnat. Preţurile en

gros au crescut până în 1924 după care s-au diminuat până în 1929,

accentuându-se scăderea după aceea. Şomajul între 1924-1929 s-a

menţinut în jur de 1,2 milioane. ¾ dintre aceştia erau în şomaj permanent.

În 1927, 21% dintre mineri erau fără locuri de muncă. Metalurgia şi

construcţiile navale contau pe 25-40% şomeri; industria textilă pe 16%. În

1932 rata medie a şomajului era de 19% (3 milioane de şomeri) însă cu

92

diferenţe mari de la o zonă la alta procentul şomajului era de 32% în sudul

comitatului Lancashire şi de 41% în Ţara Galilor. În regiunea Londrei era

doar de 13%. Şi în Marea Britanie au fost semnale prevestitoare de criză.

Banca Angliei, de pildă, după ce înregistrase creşteri semnificative ale

rezervelor ei de aur de-a lungul anilor 1925 – prima parte a anului 1929, din

iunie până în septembrie, s-a luptat să menţină cursul lirei sterline fixat în

1925 de 4,8 dolari şi convertibilitatea ei în aur. În această foarte scurtă

perioadă de timp şi-a lichidat cvasitotalitatea stocurilor ei în aur. Cât

priveşte producţia materială, la începutul anului 1930 cea industrială

înregistra o scădere de 5% iar către sfârşitul anului se prăbuşea cu peste

25% în raport cu sfârşitul anului precedent. Au apărut în aceeaşi perioadă

de timp 400.000 şomeri în plus, iar din 1930 până în 1931 creşterea

şomajului a fost de 1 milion ridicându-se un total de 2,7 milioane.

În 1931, după moratoriul Hoover şi dificultăţile financiare ale

Germaniei cursul lirei sterline a scăzut brusc în octombrie faţă de

spetembrie. Cu toate eforturile Băncii Angliei cotaţia a fost de 1 liră sterlină

pentru 3,9 dolari. Retragerile de depozite s-au multiplicat şi Banca Angliei

s-a văzut nevoită să recurgă la împrumuturi externe (în SUA şi Franţa) de

650 milioane dolari. Pe 21 septembrie 1931 guvernul a suspendat etalonul

aur şi a realizat prima devalorizare a lirei sterline după celebra bătălie de la

Waterloo. Va mai recurge la acest procedeu după război în septembrie

1949 şi mai apoi în noiembrie 1967. În iunie 1972 va lăsa lira să floteze –

ceea ce echivala tot cu o devlorizare. Devalorizarea cu 30% din septembrie

1931 a avut efece grele în lume în condiţiile în care băncile centrale ale

multor state ca şi băncile comerciale aproape din întreaga lume aveau

importante averi conservate în lire sterline. Măsura a fost menită să

favorizeze exporturile Angliei în lume şi mai ales în SUA şi Europa

93

occidentală fără să se atingă însă ţinta propusă pentru că balanţa

comercială i-a rămas deficitară iar guvernul a trebuit să recurgă la măsuri

cu caracter protecţionist chiar către sfârşitul anului 1931.

Guvernul Majestăţii Sale a încercat să se replieze în imperiul colonial

britanic astfel că la o Conferinţă ce s-a ţinut la Ottawa (august 1932) s-au

încheiat acorduri între Marea Britanie, India şi Dominioane numite de

„preferinţă imperială” constând în noi tarife vamale (evident mai ridicate

pentru produsele aduse din oricare alte ţări).

În 1932 şomajul atingea cota maximă, o medie de 23% dintre

muncitorii asiguraţi erau fără locuri de muncă.

În 1933 situaţia economică se ameliora şi şomajul se diminua. Cursul

ascendent se simţeîn 1934, nivelul producţiei depăşea media anuală a

deceniului 1924-1934 şi va evolua astfel mai ales ca urmare a producţiei de

armament.

Franţa înregistrase după 1924 şi mai ales după stabilizarea de fapt a

frnacului în decembrie 1924 oreală prosperitate economică. La 28 iunie

1928 francul fusese stabilizat şi „de drept”. Aurul şi devizele erau din

abundenţă la Banca Franţei. Capitalurile franceze, ca multe alte capitaluri

europene, fusesră atrase în SUA de climatul speculativ de pe Wall Street.

La finele anului 1929 însă, balanţa comercială a devenit deficitară.

Preţurile de gros au scăzut. Încă din 1928 în unele sectoare îşi făcuseră

apariţia dificultăţile dar per ansamblu până în decembrie 1929 producţia

industrială a crescut, apoi un palier după altul au început să stagneze şi

chiar să scadă nivelul producţiei. Produsele franceze au resimţit brusc

efectele devalorizării lirei sterline fiind concurate de cele engleze. Reacţia

Parisului a fost introducerea cotelor de importuri (contingentarea

mărfurilor). Din acest moment Franţa atrage un flux de capitaluri pe

94

considerentul că francul era puternic şi a recurs la ceea ce s-a numit „jocul

reflexelor malthusiere” acestea însemnând reducerea producţiei pentru a

se ajunge la un echilibru economic (Malthus preconizase reducerea

naşterilor ca mijloc preventiv de a evita catastrofele sociale: foamete,

războaie etc.). Aşa a fost legea cu privire la viticultură pentru a limit

producţia de vin (şi în contextul unei serii de recolte bune).

Scăderea producţiei a fost confirmată şi de creşterea şomajului, o

tendinţă ce a continuat până în iulie 1932. A început să crească lent pentru

a scădea din nou începând din iulie 1933.

Indicele preţurilor de gros s-a diminuat continuu, lună de lună,

începând din aprilie 1929 şi până în iulie 1935 (la 50% din nivelul existent

în aprilie 1975).

În plan monetar Franţa a continuat spă menţină etalonul aur

împreună cu alte ţări europene organizate într-un aşa numit „bloc-aur”. Bloc

ce s-a destrămat când Belgia l-a părăsit în martie 1935. Efectele crizei

aveau să se mai prelungească şi după 1933 făcând posibilă, după alegerile

legislative din primăvara anului 1936, formarea unui guvern de stânga

numit de Font Popular, condus de socialistul Leon Bleau. Avea să mai fie

un „moment” de criză în 1937-1938 îndeosebi în SUA. În Europa s-a

amnifestat în mai mică măsură din cauza mai ales a amplificării producţiei

de armament şi a pregătirilor pentru ceea ce avea să fie cel de al doilea

război mondial.

95