critica rațiunii practice
DESCRIPTION
Imm. KantTRANSCRIPT
CRITICA RAŢIUNII PRACTICE
Analitica raţiunii pure practice
1. Despre principiile raţiunii pure practice
Principiile practice reprezintă judecăţi ce cuprind o determinare universală a
voinţei, putând fi subiective sau obiective, adică maxime, respectiv legi practice. Dacă se
admite că raţiunea pură conţine în sine un fundament practic, atunci există legi practice;
altfel, toate principiile practice sunt doar simple maxime.
În cunoaşterea naturii, principiile a ceea ce se întâmplă sunt în acelaşi timp legi ale
naturii, întrucât folosirea raţiunii este acolo teoretică şi determinată de natura obiectului. În
cunoaşterea practică principiile pe care ni le stabilim nu sunt legi cărora să ne supunem
inevitabil. Pentru o fiinţă la care raţiunea nu este singurul principiu determinant al voinţei,
regula practică este un imperativ ce exprimă o constrângere obiectivă la acţiune. Aceste
imperative determină fie condiţiile cauzalităţii fiinţei raţionale, fie numai voinţa
clasificându-se astfel în imperative ipotetice şi categorice. Acestea din urmă sunt legi
practice, şi se referă doar la voinţă, iar pentru a le avea pure, putem face abstracţie de
cauzalitatea ei.
Toate principiile practice care presupun un obiect al facultăţii de a râvni ca
principiu determinant al voinţei sunt empirice şi nu pot oferi legi practice. Toate acestea se
încadrează în principiul universal al fericirii personale. Desfătarea, aparţinând simţului şi
nu intelectului, nu este practică, deoarece dacă decizia voinţei s-ar baza pe sentimentul de
plăcere sau neplăcere, atunci îi e cu totul indiferent modul de reprezentare care-l afectează.
Principiul fericirii personale nu ar cuprinde totuşi, pentru voinţă, alte principii
determinante decât cele adecvate facultăţii interioare de a râvni. Însă într-o lege practică,
raţiunea determină nemijlocit voinţa şi doar pentru că ea poate fi, ca raţiune pură şi
practică, o face să fie legislatoare. Principiile doar subiective practice nu pot fi reprezentate
decât ca simple maxime, dar niciodată ca legi practice, întrucât la baza lor trebuie să stea
condiţii subiective ale liberului arbitru.
În timp ce o lege universală a naturii face totul armonic, atunci când dorim să
acordăm maximei universalitatea unei legi, ar rezulta totala distrugere a maximei căci
voinţa tuturor nu are unul şi acelaşi obiect. Prin urmare, principiile empirice de
determinare nu sunt apte pentru o legislaţie externă universală, însă nici pentru una internă.
O voinţă căreia doar simpla formă legislativă a maximei îi poate servi de lege, este o voinţă
liberă. Legea morală, de care suntem conştienţi în mod nemijlocit, este cea care ni se oferă
mai întâi şi care, întrucât este înfăţişată de raţiune drept principiu determinant, ne duce
direct la conceptul de liberate.
Conceptul unei voinţe pure izvorăşte din legile practice pure, iar moralitatea ne
descoperă întâi conceptul libertăţii, astfel raţiunea practică pune celei speculative problema
cea mai insolubilă căci libertatea, fără legea morală, ar fi rămas necunoscută.
Regula practică este necondiţionată, în consecinţă reprezentată a priori ca judecată
categoric practică, prin care voinţa este absolut şi nemijlocit obiectiv determinată, întrucât
ideea a priori despre o legislaţie universală posibilă este reclamată necondiţionat ca lege,
fără a împrumuta ceva de la experienţă sau de la vreo voinţă externă. Aşadar, raţiunea pură
este în sine practică şi dă o lege universală, numită lege morală.
Raţiunea compară totdeauna maxima voinţei într-o acţiune cu voinţa pură, fără a fi
coruptă de către înclinaţie, considerându-se pe sine ca practic a priori. Acest principiu al
moralităţii nu se limitează doar la oameni, ci se aplică la toate fiinţele care posedă raţiune
şi voinţă, inclusiv Fiinţa infinită ca Inteligenţă supremă. Raportată la om, care este afectat
de nevoi şi mobile sensibile, legea are forma unui imperativ care porunceşte categoric,
deoarece este necondiţionată. Astfel, raportul voinţei umane cu legea morală se numeşte
datorie, fiindcă un liber arbitru afectat patologic implică o dorinţă ce îşi are originea în
cauze subiective, având nevoie de o rezistenţă din partea raţiunii practice.
Autonomia voinţei este unicul principiu al tuturor legilor morale şi al datoriilor care
le sunt conforme. Orice eteronomie a liberului arbitru este opusă moralităţii voinţei. Un
precept practic, care conţine în el o condiţie materială, nu trebuie socotit niciodată ca lege
practică, deoarece orice materie a regulilor practice se bazează totdeauna pe condiţii
subiective ce se învârtesc în jurul principiului fericirii personale. Aşadar, simpla formă a
unei legi, care limitează materia, trebuie să fie totodată un principiu de a adăuga această
materie la voinţă. Principiul fericirii poate oferi maxime, care însă nu ar putea servi voinţei
drept legi, chiar dacă am lua ca obiect fericirea universală. Însă legea morală nu este
concepută ca obiectiv necesară decât fiindcă ea trebuie să fie valabilă pentru oricine are
raţiune şi voinţă.
În Ideea raţiunii noastre practice mai există ceva care însoţeşte violarea unei legi
morale, anume culpabilitatea. Însă participarea la fericire nu poate fi legată de conceptul
unei pedepse, care ca rău fizic, deşi nu ar fi corelată cu răul moral drept consecinţă
2
naturală, este totuşi legată de el drept consecinţă a principiilor unei legislaţii morale. De
asemenea, nu putem simţii mulţumirea sau neliniştea sufletească înainte de cunoaşterea
obligaţiei şi nu putem face din ele fundamentul celei din urmă.
Toate principiile de determinare posibile ale voinţei sunt fie subiective şi empirice,
fie obiective şi raţionale; însă ambele pot fi externe sau interne. Întrucât principiile
materiale sunt incapabile să procure legea supremă a moravurilor, principiul practic formal
al raţiunii pure este singurul principiu capabil să procure imperative categorice şi să
servească drept principiu al moralităţii.
Raţiunea pură poate fi practică, adică poate determina prin sine voinţa, independent
de orice element empiric. Dacă în Critica raţiunii pure speculative principiile sintetice
provenite din simple concepte nu puteau să existe decât în legătură cu intuiţia, care era
sensibilă, refuzându-i-se astfel raţiunii speculative orice cunoaştere pozitivă, legea morală
ne pune la îndemână un fapt absolut inexplicabil lumii sensibile şi din întreaga sferă a
folosirii teoretice a raţiunii noastre şi ne face să cunoaştem din lumina intelectului pur o
lege. Legea morală ne transpune într-o natură în care raţiunea pură ar produce Binele
suprem, şi ne determină să conferim voinţelor noastre forma lumii sensibile ca unui întreg
alcătuit de fiinţe raţionale. În folosirea teoretică a raţiunii, doar experienţa ne poate
autoriza să admitem existenţa obiectelor. În schimb, principiul moral serveşte el însuşi ca
principiu al deducerii unei facultăţi impenetrabile, pe care nici o experienţă nu o poate
dovedi, dar pe care raţiunea speculativă trebuia s-o admită ca puţin probabilă. Legea
morală este o lege a cauzalităţii prin libertate şi deci a posibilităţii unei naturi
suprasensibile.
Cauzalitatea cu privire la acţiunile voinţei în lumea sensibilă trebuie să fie
cunoscută într-un anumit mod de către raţiunea practică, dar conceptul pe care ea şi-l face
despre propria cauzalitate nu are nevoie să-l determine teoretic şi poate deci să-i dea în
această măsură o semnificaţie, pe care i-o procură raţiunea prin legea morală fiind exclusiv
practică, întrucât Ideea de lege este principiul determinant al acestei cauzalităţi.
După David Hume, conceptul de cauză este un concept care conţine necesitatea
diversului; însă necesitatea nu poate fi atribuită unei conexiuni decât pentru că este
cunoscută a priori. Este imposibil, spune acesta, să cunoaştem a priori şi ca necesară relaţia
dintre un lucru şi un altul, dacă ele nu sunt date în percepţie. În modul acesta, empirismul
lui Hume duce la scepticism în toată folosirea teoretică ştiinţifică a raţiunii. El contrazice
necesitatea conexiunii care constituie esenţialul conceptului de cauzalitate, care a fost
proscris şi înlocuit cu obişnuinţa în observarea percepţiilor. Astfel, în „Critica raţiunii
3
pure”, Kant dovedeşte conceptul de cauzalitate în realitate lui obiectivă cu privire la
obiectele experienţei, şi îl deduce drept concept a priori pe baza necesităţii conexiunii pe
care el o implică.
În afară de raportul în care se află intelectul cu obiectele, el are şi unul cu facultatea
de a râvni, care se numeşte voinţă. Dar în conceptul de voinţă este cuprins deja conceptul
de cauzalitate, astfel în acela al unei voinţe pure este conţinut conceptul unei cauzalităţi cu
libertate, care primeşte o semnificaţie de la legea morală.
2. Despre conceptul unui obiect al raţiunii pure practice
A fi un obiect al cunoaşterii practice înseamnă raportul voinţei cu acţiunea prin care
s-ar realiza el sau opusul lui, iar a judeca dacă ceva este sau nu un obiect al raţiunii pure
practice înseamnă a distinge posibilitatea sau imposibilitatea de a voi acea acţiune.
Posibilitatea morală trebuie să preceadă acţiunea, căci principiul determinant al acţiunii
este legea voinţei. Singurele obiecte ale unei raţiuni practice sunt cele de Bine şi Rău.
Binele sau răul moral înseamnă întotdeauna o raportare la voinţă, întrucât aceasta
este determinată de legea raţiunii să-şi facă ceva din obiectul ei. Binele sau răul moral se
raportează deci propriu-zis la acţiuni, şi nu la starea de simţire a persoanei. Judecata
raţiunii noastre practice depinde foarte mult de binele şi durerea noastră, însă totuşi nu
totul în genere depinde de fericire. Când un principiu raţional este conceput în sine ca
principiu determinant al voinţei, el este lege practică a priori şi raţiunea pură este
presupusă practică prin sine însăşi. Conceptul de bine şi rău moral nu trebuie să fie
determinat anterior legii morale, ci numai după ea şi prin ea. Legea morală determină şi
face posibil în primul rând conceptul binelui, întrucât el merită în mod absolut acest nume.
Doar o lege formală, care nu prescrie raţiunii nimic mai mult decât forma legislaţiei
ei universale drept condiţia supremă a maximelor, poate fi a priori un principiu de
determinare al raţiunii practice. Categoriile libertăţii, în opoziţie cu conceptele teoretice
care sunt categorii ale naturii, se raportează la determinarea unui liber arbitru şi au ca
fundament forma unei voinţe pure, care este dată în raţiune. Libertatea este considerată un
fel de cauzalitate, care se raportează la categoriile care privesc posibilitatea ei naturală.
Conceptele de bine şi rău determină mai întâi un obiect pentru voinţă. Judecăţii
practice îi revine să decidă dacă o acţiune posibilă pentru noi în sensibilitate este sau nu
cazul supus regulii. Binele moral este ceva suprasensibil, pentru care nu poate fi găsit
4
nimic corespunzător în nici o intuiţie sensibilă. Cum din tot inteligibilul nu există absolut
nimic decât libertatea, şi cum apoi toate obiectele inteligibile nu au realitate pentru noi
decât în folosul acestei legi şi al folosirii raţiunii pure practice, această observaţie serveşte
doar la împiedicarea în a se lua drept concept ceea ce aparţine doar tipicei conceptelor.
3. Despre mobilurile raţiunii pure practice
Esenţialul oricărei valori morale a acţiunilor este ca legea morală să determine
nemijlocit voinţa. Dacă determinarea voinţei se face conform legii morale, dar numai cu
ajutorul unui sentiment, acţiunea va conţine legalitate, dar nu moralitate. Esenţialul oricărei
determinări a voinţei de către legea morală este faptul că aceasta, ca voinţă liberă, e
determinată de lege, adică numai cu excluderea tuturor imboldurilor sensibile şi în dauna
tuturor înclinaţiilor.
Toate înclinaţiile constituie în ansamblu egoismul, care constă într-o bunăvoinţă
exagerată faţă de sine însuşi (amor propriu) sau satisfacerea de sine însuşi (îngâmfare).
Raţiunea pură practică dăunează doar amorului propriu deoarece îl limitează doar la
condiţia de a se acorda cu această lege. Dar cum această lege este totuşi ceva pozitiv în
sine, ea este în acelaşi timp un obiect de respect. Putem numi tendinţa de a face din tine
însuţi principiul obiectiv de determinare al voinţei în genere iubire de sine. Legea morală
exclude cu totul influenţa iubirii de sine asupra principiului practic suprem. Respectul, în
raport cu legea poate fi numit un sentiment moral, fiind singurul sentiment produs de un
principiu intelectual. El nu reprezintă un mobil spre moralitate, ci moralitatea însăşi şi se
referă totdeauna numai la persoane, niciodată la lucruri. Aşadar, pentru legea morală, el
trebuie privit ca un efect pozitiv, dar indirect, al acestei legi asupra sentimentului. Este
conştiinţa unei supuneri libere a voinţei faţă de lege, unită totuşi cu o constrângere
inevitabilă, exercitată asupra tuturor înclinaţiilor, dar numai prin raţiunea noastră proprie.
Acţiunea care, cu excluderea tuturor principiilor de determinare derivate din
înclinaţie, este obiectiv practică, se numeşte datorie. E de cea mai mare importanţă să fim
atenţi ca toată moralitatea acţiunilor să fie pusă în necesitatea de a acţiona din datorie şi din
respect pentru lege, nu din înclinaţie pentru ceea ce trebuie să producă acţiunile.
Datorie şi obligaţie sunt denumirile pe care numai noi se cuvine să le dăm
raportului nostru cu legea morală. Cu aceasta este cu totul de acord posibilitatea unei
porunci precum: Iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate, şi pe aproapele tău ca pe tine
însuţi, întrucât a iubi pe Dumnezeu înseamnă în acest sens a-i îndeplini bucuros poruncile,
5
iar a iubi pe aproapele reprezintă îndeplinirea cu bucurie a tuturor datoriilor faţă de el; deci
numai iubirea practică este cea înţeleasă în acest nucleu al tuturor legilor. Însă această lege
este un ideal al sfinţeniei care nu poate fi atins de nici o creatură, pe care trebuie totuşi să
năzuim să ne apropiem printr-un neîntrerupt progres.
Treapta morală pe care se află omul este respectul pentru legea morală.
Simţământul care-i este impus pentru a observa legea este: a o observa din datorie şi nu din
afecţiune. Omul este destul de profan, însă umanitatea din persoana sa trebuie să fie sfântă.
Tot ceea ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere, poate fi folosit şi numai ca mijloc;
doar omul, şi totodată orice creatură raţională, este scop în sine.
4. Examinare critică a analiticii raţiunii pure practice
Raţiunea practică şi raţiunea speculativă au ca fundament o facultate identică de
cunoaştere deoarece ambele sunt raţiune pură. Cum raţiunea practică are de-a face nu cu
obiecte pentru a le cunoaşte ci cu propria ei facultate de a-şi realiza principiile, adică cu o
voinţă, trebuie să înceapă cu posibilitatea principiilor practice a priori.
Analitica raţiunii pure practice împărţea, în perfectă analogie cu cea teoretică,
întreaga sferă a condiţiilor folosirii ei, dar într-o ordine inversă. Dacă însă considerăm şi
conţinutul cunoştinţei pe care o putem avea despre ea şi printr-o raţiune pură practică, vom
găsi şi diferenţe nu mai puţin remarcabile. Facultatea unei cunoaşteri raţionale pure a priori
putea fi uşor demonstrată prin exemple luate din ştiinţe. În schimb, principiul practic
suprem este recunoscut de raţiunea umană drept complet a priori şi independent de datele
sensibile, ca lege supremă a voinţei ei. Această justificare a principiilor morale ca principii
ale unei raţiuni pure se putea face prin simplul apel la judecata intelectului omenesc
comun. În ce priveşte deducţia principiului suprem al raţiunii pure practice, nu se putea
face nimic mai mult decât de a arăta că dacă am scruta posibilitatea libertăţii unei cauze
eficiente, am scruta de asemenea necesitatea legii morale ca lege practică supremă a
fiinţelor raţionale.
Conceptul de cauzalitate ca necesitate naturală, spre deosebire de cauzalitatea ca
libertate, nu priveşte decât existenţa lucrurilor ca fenomene, în opoziţie cu cauzalitatea lor
ca lucruri în sine. Prin urmare, nu ne rămâne decât să atribuim existenţa unui lucru şi
cauzalitatea după legea necesităţii naturale, numai fenomenului, iar libertatea, aceleiaşi
6
fiinţe ca lucru în sine. Fără libertatea transcendentală, care este singura practică a priori, nu
este posibilă nici o lege morală, nici o imputaţie conformă legii morale.
Necesitatea naturală depinde doar de determinările unui lucru supus de condiţiile de
timp. Dar acelaşi subiect care pe de altă parte este şi conştient de sine însuşi ca lucru în
sine, îşi consideră şi existenţa lui, întrucât nu este supusă condiţiilor de timp, iar pe sine
însuşi ca determinabil numai prin legi pe care şi le dă prin raţiunea însăşi. Legea morală ne
asigură această distincţie a legăturii dintre acţiunile noastre ca fenomene şi fiinţa sensibilă
a subiectului nostru, şi a relaţiei prin care această fiinţă este raportată la substratul
inteligibil din noi.
Îndată ce admitem că Dumnezeu, ca fiinţă originară universală este cauza şi a
existenţei substanţei, trebuie să concedem şi că acţiunile omului îşi au principiul
determinant în ceea ce este cu totul în afara puterii lor, adică în cauzalitatea unei Fiinţe
supreme deosebite de el. Dacă existenţa în timp este numai un mod de reprezentare sensibil
al fiinţelor gânditoare din lume, prin urmare nu le consideră ca lucruri în sine, atunci
crearea acestor fiinţe este o creare de lucruri în sine. Astfel este o contradicţie să se spună
că Dumnezeu, ca creator, este cauza acţiunilor din lumea sensibilă, prin urmare cauza unor
acţiuni luate ca fenomene, deşi el este cauza existenţei fiinţelor care acţionează.
Conceptul de libertate este singurul care ne permite să nu avem nevoie de a ieşi din
noi înşine spre a găsi condiţionatului şi sensibilului Necondiţionatul şi inteligibilul. Însăşi
raţiunea noastră este cea care, prin legea practică recunoaşte fiinţa care este conştientă de
ea însăşi prin această lege ca aparţinând lumii pure a intelectului şi determină într-adevăr
modul cum poate fi ea ca atare activă.
7