13

sunt receptaţi ca poeţi cu o tendinţă evidentă spre macabru şi morbid, epitetele prezente în poeziile lor construind o ima-gine de acest fel, iar alţi poeţi, cum ar fi Macedonski (în Rondeluri) sau I. Minulescu, E. Farago, Claudia Millian-Minulescu, E. Ştefănescu-Est, sunt autori la care epi-tetul construieşte un univers diafan, suav, cu o uşoară ten-dinţă de tristeţe, însă nu una profundă, de adâncime, nevro-tică, ci un sentiment mai degrabă exterior, melancolic şi co-lorat. Din tot parcursul întreprins asupra acestei figuri de stil – epitetul –, reiese că poezia simbolistă începe cu exemple-le programatice pe care le dă Macedonski, poetul a cărui latură romantică persistă, continuă cu exerciţiile de imagina-ţie circumscrise acestei teorii a simbolismului cu toţi membrii cenaclului Literatorul, unde e mai mult macabru şi morbid, iar imaginile sunt cultivate cu aceeaşi obstinaţie de către majoritatea poeţilor (M. Demetriade, Al. Obedenaru, I. C. Săvescu, C. Pavelescu, D. Karnabatt, Tr. Demetrescu, Gh. Orleanu, Al. T. Stamatiad, C. Cantilli, Al. Petroff), care adoptă morbidul fără a ajunge însă la substanţă, sau sunt mari ad-miratori ai autorului Florilor sacre şi publică poezie simbolis-tă (H. Furtună şi I. Pillat, E. Ştefănescu-Est). Se caută apoi o altă latură, aceea a urâtului citadin şi a vieţii solitare în ma-rile aglomeraţii urbane, unde sensibilitatea artistică trece prin filtrul unei formaţii intelectuale de excepţie, poate tocmai de aceea nu reuşeşte să-şi dea frâu liber, în cenaclul de la Vieaţa nouă (Ov. Densusianu, Al. Gherghel, E. Speranţia, M. Cruceanu, N. Davidescu, N. Budurescu, V. Paraschivescu, C.T. Stoika, I.M. Raşcu, Al. Colorian, B. Fundoianu, B. Nemţeanu). Mai sunt câţiva poeţi care, chiar dacă au cola-borat sau nu la cele două cenacluri, au scris poezie simbo-listă fie conştient şi asumat (D. Iacobescu, B. Solacolu, M. Romanescu, E. Farago), fie pur şi simplu, în mod firesc, aceşti poeţi colaborând la revista poporanistă Viaţa româ-

14

nească şi / sau Contemporanul, Sămănătorul (M. Săulescu, Gh. Orleanu, D. Anghel, D. Botez, A. Călugăru, E. Isac), sau sunt apariţii meteorice: G. Donna, A. Moşoiu, Al. Viţianu, I. Minulescu, Claudia Millian-Minulescu, G. Bacovia. Dintre toţi însă, se disting câţiva autori care, prin sensibilitatea şi prin însuşirea profundă a tematicii şi esteticii simboliste, au izbutit să creeze opere de o remarcabilă inspiraţie şi cu un acut sentiment al tristeţii organice: Şt. Petică, D. Anghel, I. C. Săvescu, Tr. Demetrescu, I. Pillat, I. M. Raşcu, M. Săulescu, B. Fundoianu şi originalul G. Bacovia, unde tristeţea nu mai este sentiment, ci stare. E. Farago, E. Ştefănescu-Est şi I. Minulescu sunt poeţi simbolişti la care tristeţea melancolică şi artificială uneori, declamativă mai mult, este transmisă lec-torului într-o armonie cromatică degajată şi agreabilă.

Sursa epitetului pentru poeţii simbolişti este, nu încape îndoială, elementul lexical din categoria adjectivelor de sens negativ, adică acele adjective care trezesc sentimente negative, de tristeţe, disperare, nevroză, obsesii morbide: trist, pustiu, gol, singur/solitar, vechi, bătrân, mort, funebru, funerar, îndoliat, negru, cenuşiu. Aceste epitete se impun nu atât printr-o frecvenţă însemnată (unele), cât prin relieful sau tensiunea pe care le conferă imaginii artistice. Sursa, de o importanţă decisivă în conturarea originalităţii şi unităţii de concepţie a universului liric, îşi are punctul de plecare în estetica simbolistă a cultului artificialităţii, a cunoaşterii pro-funde a eului prin explorarea domeniului subconştientului şi transcenderea către o lume a ideilor pure, care duc la o no-uă sensibilitate caracterizată prin anxietate, spirit decadent, gust al morbidului şi bizarului, langoare şi sentimentalitate.

Definirea epitetului cu precizările necesare şi analiza evoluţiei diacronice a acestui concept s-a realizat în Con-ceptul de epitet, în celelalte subdiviziuni fiind evaluat de-scriptiv şi analitic, prin reliefarea trăsăturilor specifice de ex-

21

port), „Pătrunde prin perdele mai larg şi mai sălbatic” (El Dorado); Al. Colorian: „Stol alb, în largi cercuri” (Baletul); amar: Macedonski: „batjocură amară”, „râsul meu amar” (Noaptea de decemvrie); Tr. Demetrescu: „gând amar” (Corbii); G. Bacovia: „O pasăre cu glas amar” (Decor), „o tuse-n sec, amară” (Sonet), „Cântau amar, era delir” (Marş funebru); fatal: Marcel Romanescu: „ispitele plăcerilor fata-le” (Sărutul).

Alte epitete, au o sonoritate deosebită şi apar adeseori în rime sau în contexte sonore unde contribuie la sporirea efectului de sonoritate, la creşterea muzicalităţii versurilor, şi fac parte din fenomenul de repetiţie al unor sunete omo-fone care se numeşte aliteraţie. Din această categorie, ar putea fi enumerate epitete ca blând, adânc, sfânt, încet, unde vocala închisă [î/â] în vecinătatea consoanei sonore [n] capătă un efect de nazalizare în plus, accentuat şi de caracterul închis al vocalei [î/â] şi, astfel, măresc efectul muzical şi puterea de sugestie a construcţiei în care ele apar: Macedonski: „visul meu ce plânge blând” (Vânt de toamnă), „noapte-adâncă” (Noaptea de decemvrie), „coprinşi de-o jale-adâncă”, „adânci cugetători” (Noaptea de noiembrie), „Şi v-aş săpa mormântu-adânc”, „o voce adân-că îmi murmură” (Ură), „codrul mai adânc se face” (Noap-tea de mai); Tr. Demetrescu: „cel mai blând parfum” (Flori de seră), „Poporul blând de rândunele” (Melancolie), „ferici-re-adâncă”, „Am cugetat adânc atuncea” (Floare de drum); D. Karnabatt: „muză blândă” (Invocaţie), „adâncă voluptate” (Rubine), „visarea-adâncă şi mândria” (Neînţeles); I. C. Săvescu: „blândă stea” (S-a dus), „barza-şi înmoaie adânc pliscu-n apă” (Prima vera), „văi adânci”, „dorm adânc”, „oftat adânc şi greu” (La Polul Nord), „mai adânc m-am cufundat” (Precum); Şt. Petică: „adânci suferinţi”, „nopţi adânci şi gre-

22

le”, „ochii par o mare de-adânci şi triste ape”, „ochii mari, glauci şi-adânci”, „Adâncul întuneric”, „notele lor grave de-adâncă tânguire”, „sărută-mi blând fruntea mea pală” (Când viorile tăcură); D. Anghel: „adânci nevoi” (Imn); D. Botez: „Tristeţi adânci de iarmaroace” (Tristeţi atavice); Macedonski: „magia nopţei este sfântă” (Corabia), „scară sfântă” (Noaptea de mai), „limbă sfântă” (Noaptea de fe-bruarie), „focul sfânt” (Rondelul cercetaşilor), „pământul acesta e sfânt” (Hinov), „oraşul preasfânt” (Noaptea de de-cemvrie); I. C. Săvescu: „sfântă, angelică făptură” (Excelsi-or), „am fost un sfânt, azi sunt ateu” (Precum), „sfântă ar-monie” (S-a dus); Tr. Demetrescu: „tot ce-a fost sfânt” (Trec orele); Şt. Petică: „adorarea / Eternei sfinte simfonii” (Fe-cioara în alb), „tainele sfinte”, „razele sfinte”, „nota sfântă care piere”, „dorul / Cântării sfinte şi alese” (Când viorile tă-cură); Marcel Romanescu: „şoapte sfinte” (Rouă); D. Anghel: „sfânta pace” (Melancolie), „clipa asta sfântă” (Moartea narcisului), „duminică preasfântă” (Duminica); I. Minulescu: „Nilul sfânt” (Odeletă), „Ce sfântă-i liniştea adâncă” (Noapte de iarnă); B. Nemţeanu: „soare sfânt” (Psalm păgân), „altarul sfânt al artelor sublime” (Galaţii). Lung este şi el un epitet sonor care se apropie de efectul produs de blând, adânc, sfânt: D. Karnabatt: „prelungile suspine” (Rubine), „prelungi suspine” (Nostalgia roşie); Şt. Petică: „note lungi şi triste”, „lunga cale (...) sângerată” (Fe-cioara în alb); D. Anghel: „Mă dojeneşte dulce, şi lung mi-aţine drumul” (Moartea narcisului), bătrânii „lung sfătu-iau” (Murmurul fântânei), „poala lungei mante” (Fantazie), „lung prind să se mire” (Duminica).

Un alt epitet, care se bucură de o largă utilizare în lirica simbolistă şi care are o construcţie sonoră destul de suges-tivă (vocala închisă [u], urmată de consoana sonoră lichidă

37

culoare roz cu substantivul roză este doar un exerciţiu de suprafaţă, nereuşind să se transforme într-un simbol al re-gretului pentru timpul pierdut, iar culoarea nu capătă sub-stanţă, nu copleşeşte, cum o va face la Bacovia, mai târziu.

Formarea cuvintelor. Dintre epitetele întâlnite, indivi-dualizatoare şi cu un grad de ocurenţă mai mult decât în-semnat, am remarcat, în special, epitetul trist, după aceea dulce şi epitetele cromatice alb şi negru. Pentru o privire mai cuprinzătoare a universului simbolist, având în vedere sen-sul concentric în care acesta se conturează (cf. A.- J. Greimas, orice text poetic manifestă un anumit parcurs figu-rativ care reprezintă „o înlănţuire izotopă de figuri, corelativă la o temă dată. Această înlănţuire, bazată pe asociaţia de figuri – proprie unui univers cultural dat este în parte liberă, în parte constrânsă, în măsura în care, dată fiind o primă figură, ea cere prezenţa unui anumit tip de figuri şi exclude prezenţa altora”. Tot după Greimas şi J. Courtès: „dacă par-cursurile figurative sunt coextensive dimensiunilor discursu-lui, apar izotopiile figurative”11), s-ar putea imagina sensul evoluţiei / involuţiei sentimentelor, la unii poeţi (în Traiectorii ale epitetului) de la trist – alb – dulce – negru (şi aici pot fi enumeraţi pe un D. Iacobescu, N. Davidescu, I.M. Raşcu, E. Isac, Al. Obedenaru, M. Demetriade, B. Fundoianu, B. Solacolu, B. Nemţeanu, Al. Colorian, E. Speranţia, M. Săulescu, Al. T. Stamatiad, Gh. Orleanu, C. Cantilli, I. C. Săvescu, Tr. Demetrescu, C. Pavelescu, G. Donna), iar la alţii de la negru – trist – dulce – alb (iar aici, pot fi incluşi Al. Macedonski, A. Călugăru, Claudia Millian-Minulescu, Şt. Pe-tică, D. Anghel, Ov. Densusianu, E. Farago, D. Karnabatt). G. Bacovia şi I. Minulescu sunt aşa-numitele „ipostaze pola-re ale simbolismului românesc. Apropierea lor poate părea 11 A.-J. Greimas, J. Courtès, Sémiotique. Dictionnaire raisonné de la théorie

du langage, Paris, Hachette, vol. I, 1979 / vol. II, 1986.

38

curioasă, deşi un lucru îi uneşte vizibil: ilustrarea deforma-toare a convenţiei poetice simboliste. Amândoi se abat de la această convenţie, Bacovia în sensul hieratismului, Minulescu în cel al grandilocvenţei, arborescenţei. Ambii sporesc, deliberat, efectele simboliste fiind deopotrivă de excesivi în mânuirea acestora. Dar mijloacele diferă radical: hiperbolizarea la Minulescu, elipsa la George Bacovia. Acesta din urmă este un Brâncuşi al poeziei, tendinţa-i spre abstractizare fiind dominantă; Minulescu este comparabil mai curând cu un Rubens robit de senzualitate şi tinzând, instinctiv, spre opulenţă”12. La Bacovia universul este într-o permanentă agonie de toamnă gri, toamnă putredă, toamnă de plumb. Oboseala, blazarea, suferinţa incurabilă, maladi-vă, sunt mărci indestructibile al sentimentului cel mai vital: amorul. De aici, doar un pas până la beţie şi delir care devin infirmităţi, stigmate ale durerii, oricum semnele unei eroziuni treptate, dar sigure. Macabrele lui Minulescu trebuiau scrise şi înţelese întotdeauna cu ghilimele, poetul este un jovial, la el tristeţea devine o poză, sau, cel mult, o melancolie uşoa-ră, nu prinde substanţă.

Vor fi exemplificate anumite clase, în cele ce urmează, prin citate în care vor fi evidenţiate cele mai des întâlnite epitete, în special cele adjectivale, într-o ordine a frecvenţei, în general, pentru a putea observa nivelul apariţiilor lor şi a ajunge la o impresie finală, generală. Din punct de vedere statistic, se va încerca o evaluare numerică, pentru a putea trage nişte concluzii cât mai adecvate cu privire la trăsături-le estetice esenţiale ale liricii simboliste.

TRIST - Tr. Demetrescu: „suflet trist şi gol” (Flori de se-ră), „tristul gol că nu mai sunt” (Trec orele); Macedonski:

12 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, Vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.303.

45

albă” (Provincie). Nu prea des, dar de o forţă sugestivă re-marcabilă, culoarea este exprimată prin sinonime care su-gerează albul fără însă a-l defini: C. Pavelescu: „pânzele-i imaculate” (Cântecul omului); E. Ştefănescu-Est: „nimburi imateriale” (Viziune); D. Anghel: o fată cu „faţa diafană” (Cântec); Al. T. Stamatiad: „o zână apare, / Frumoasă ca ziua, un crin” (În noapte); A. Călugăru: „marea de lumină/ ... alb de parcă era nins” (În grădină), „un lac cărunt” (Pe drum); M. Săulescu: „toţi munţii, prăpăstioşi şi ninşi” (Ne-vroză); N. Budurescu: „clapele de fildeş” (Clipe de extaz), „orizontul sidefat” (Poema navelor plecate); V. Paraschivescu: „o barcă de fildeş” (Visul poetului), „ves-tminte lungi de spumă” (Privind oştirile de valuri); I. M. Raşcu: „alei imaculate” (Într-un castel sunt trei fecioare), „sfere siderale” (Oraş); I. Pillat: „mărgărint cu luci de stea” (Rodul mării), „un sloi de ninsoare” (Gheţarul); C.T. Stoika: „cupe de crini de-un veac uitate” (Odaia tapetată cu amin-tiri); Al. Colorian: „cad stelele zăpadă” (Exil postum), „cer cu flori de stele” (Drumeţul); B. Solacolu: „o cale înstelată” (Decor), „un strop de stea”, noaptea părea un decor de „prăbuşiri de stele”, „o pânză de lumină” (Sonet, Înfiorare); Marcel Romanescu: „un diamant de rouă” (Rouă), „o frăge-zime albă de petale” (Sărutul). De asemenea, culoarea alb este sugerată adesea şi prin construcţia prepoziţie + sub-stantiv: de fildeş, de sidef, de crin, de marmoră sau prin ad-jective ca marmoreean: G. Donna: „Un vis de marmoră”, „Albeaţa mea marmoreană” (Statuia).

Adjectivul MARE (cu sinonimele sale VAST, ENORM, INFINIT, NEMĂRGINIT, LARG), cu funcţie stilistică de epitet în majoritatea cazurilor întâlnite, indiferent dacă determina-tul său este un substantiv sau un verb, sugerează concep-ţia simbolistă a spaţiului necuprins, dorul de nemărginire, nostalgia depărtărilor, dorinţa de evaziune în locuri a căror

46

identitate este foarte bine pierdută în sensul de bază al ad-jectivului mare, care primeşte astfel o conotaţie cât se poate de nedefinită. Alteori, epitetul mare contribuie la definirea unor stări morale, a unor portrete: Macedonski: „marea noapte” (Rondelul rozelor ce mor), „o forţă şi tainică şi ma-re” (Noaptea de noiembrie), „ochiul său mare”, „foamea se face mai mare – mai mare”, „pustie imensă” (Noaptea de decemvrie), „mari fluturi” (Rondelul pagodei), „Mari roze bogate şi grele” (Rondelul marilor roze); M. Demetriade: „speranţă mare” (Colocviu sentimental); Al. Obedenaru: „deluviul enorm” (Iahtul negru); I. C. Săvescu: „câmpii ne-mărginite” (La Polul Nord); G. Donna: „noaptea fără de limi-te”, „Enormii sori”, un bob de rouă „a fost imens” (Un bob de rouă), „marei constelaţii”, „imens capriciu”, „în adâncimi imense” (Nebuloasa din Andromeda); C. Cantilli: „o ma-re-ntinsă” (În largul trecutului), „e un ocean nemărginit” (În largul mărei); D. Karnabatt: „tu, cu ochii mari, senini” (Neîn-ţeles); Şt. Petică: „ochii mari, glauci şi-adânci” (Când viorile tăcură); G. Bacovia: „noaptea infinită” (Serenada muncitoru-lui), „Un larg şi gol salon” (Marş funebru), „Spaţiu, infinit” (Alb), „vastul cavou” (Amurg), „noaptea vastă şi senină” (Fanfară). Exemplele pot continua, ele sunt alese doar pen-tru a ilustra o manieră de abordare şi nu se urmăreşte epu-izarea tipurilor de ocurenţă ale acestor epitete, ce desem-nează categorii ale spaţiului, în cea mai mare parte, iar pe de alta, profunzimi ale sentimentului: Şt. Petică: „marile pa-sionate” (Fecioara în alb).

Dacă se face o paralelă cu limbajul comun, epitetul mare nu prezintă interes pentru expresivitate, dar în lirica simbolistă el capătă adesea sensuri noi, nuanţe inedite, o valoare artistică cuprinsă în contextul special care îl conţi-ne. Adesea conotaţiile acestui adjectiv sunt: imensitate, im-portanţă excepţională, spaţiu etc., şi exprimă dorinţa de

53

- cu aşa-numitele prefixe negative: visat – nevisat: H. Furtună: „visul nevisat” (Sirena fabricii); spus – nespus: Al. Obedenaru: „Ah! zile-n veci mai dulci nespus ca toate” (Co-locviu sentimental); împlinit – neîmplinit: Al. Macedonski: „visul nemplinit” (Rondelul ţiganilor); împăcat – neîmpăcat: M. Demetriade: „gestul unei patimi pe veacuri nempăcată” (Amorul meu); întrerupt – ne (î)ntrerupt: D. Anghel: „nentrerupta, sfânta pace” (Melancolie);

- cu prefixul augmentativ al semnificaţiei cuvântului prea: sfânt – preasfânt: D. Anghel: „duminică preasfântă” (Duminica);

- cu prefixe simple: stelat – înstelat: M. Romanescu: „ochii înstelaţi” (Capitala); Şt. Petică: „Parfum de blon-dă-namorată” (Fecioara în alb); văpaie – învăpăiat, strună - înstrunat: Al. Obedenaru: „fâşii învăpăiate”, „harpele albas-tre de îngeri înstrunate” (Sonuri şi culori);

- cu sufixe: - oare: fascinat – fascinatoare: Al. Obedenaru: „Naiadele fascinatoare” (Naiadele); Al Petroff: „chitări tremurătoare”, „ţări fermecătoare” (Pe chitară);

- cu sufixul –ic: satan – satanic; Nicolae Davidescu: „Satanic regretul la trecerea orei”, „Spleenul satanic la tre-cerea orei” (Nevroză); fluid – fluidic: Constant Cantilli: „flui-dice laţe” (Pădurea de purpură);

- cu sufixul –al: infern – infernal: Al. Obedenaru: „cohor-te infernale” (Sar-ului Péladan); rege – regal: E. Ştefănescu-Est: „În ţara nebunei risipe regale” (Spre alte ţări);

Un alt mod de calificare a determinatului este, în lirica simbolistă în special şi mai ales la poeţii Literatorului şi la I. Minulescu, construcţia prepoziţie + nume propriu sau sub-stantiv propriu în cazul Genitiv: I. Minulescu: „o mincinoasă profeţie/De Sidilă” (Cu toamna în odaie). Această construc-ţie e folosită de I. Minulescu în special, dar şi de alţi poeţi

54

simbolişti ca: E. Ştefănescu-Est: „Mă cheamă lumina/ Nirvanei moderne de aur” (Spre alte ţări); Şt. Petică: „Cu slove arzătoare, sinistrul: Teckel, Phares” (Moartea visuri-lor); D. Karnabatt: „Să-mi cânţi un vers trist din Baudelaire” (Suflet bolnav); Tr. Demetrescu: Al. Obedenaru: „blonda ei făptură e negrul Pandemoniu” (Păianjenul de aur), „un mit din Ossian” (Sonuri şi culori); M. Demetriade: „Amorul meu, un munte, un Moloh, mă dărâmă” (Amorul meu); D. Anghel: „firul Arianii” (Murmurul fântânei).

Alteori apar forme arhaice: Tr. Demetrescu: „degete-le-i albe se-nmlădiau alene” (Clavirul); D. Karnabatt: „forţe ce cad arar” (Presimţiri); M. Săulescu: „ploaia cade rece, mocnită şi arare...” (Postumus), sau preluate prin calchierea cuvântului de origine străină: N. Davidescu: „un demon al-himist” (Spleen); I.M. Raşcu: „nopţi eterizate” (Într-un castel sunt trei fecioare) unde este calchiat verbul neologic a ete-riza< fr. éthériser care înseamnă „a anestezia”15; I. Pillat: „crugii roşii de carolin” (Rodul mării) pentru măceş, carolin<fr. caroline; Macedonski: soarele e de un „ro-şu-oranisc” (Noaptea de decemvrie) (unde forma oranisc - corect, cf. DEX, oranist < ngr. uranískos şi neologismul din limba română în forma lui corectă este substantivul neutru oranist, pl. oranisturi, şi are sensul de baldachin), preluat şi de M. Demetriade unde apare în formula „albastrul oranisc”: „albastrul oranisc” (Păianjenul de aur); tot la M. Demetriade Dion are „ochii prinşi de cercuri de-un vânăt antimoniu” (Păianjenul de aur) unde antimoniu este un me-taloid care are deja o culoare albă-cenuşie, neologism<fr. antimoine<lat. antimonium16; Al. Obedenaru: „mag ecves-tru”, „extatic androgin” (Anxietas); „Profet divin, asirian”, „lă- 15 DEX, p. 307. 16 Ibidem, p. 41.

61

4. Valori expresive la nivelul semantic

Peisajul liricii simboliste se distinge printr-o alcătuire continuă în ceea ce priveşte universul imaginaţiei şi sensibi-lităţii poeţilor, univers apăsător prin excelenţă, dezolant şi dezarmant, închis, uneori chiar macabru, cu o accentuată tendinţă de morbiditate, arareori descriptiv, cel mai adesea întunecat şi fără perspectivă, la a cărui construcţie un rol covârşitor îl au epitetele.

Cel mai puternic efect de sugestie în acest tip de lirică îl au epitetele sinestezice, fiind evident faptul că funcţia princi-pală a epitetului este aceea de a sugera, uneori poate mai mult decât cele cromatice, cum s-ar părea la prima vedere, iar studiul statistic prezentat în capitolul ultim, va confirma această involuţie a culorii. Poetul care reuşeşte să creeze un univers cromatic mai aparte, oarecum exuberant şi su-gestiv, alternând cu unul întunecat şi sumbru, care poartă mai degrabă o notă pregnantă de sarcasm romantic, decât una de disperare, rămâne Macedonski, pentru că la ceilalţi poeţi, culoarea, fie reuşeşte să exprime o stare profundă de spirit, ca la Bacovia, fie rămâne un simplu artificiu de com-poziţie, necesar, sine qua non, completând astfel un peisaj din care cromatismul, chiar şi cel mai simplu, nu putea lipsi.

Viziunea scriitorilor simbolişti asupra lumii, asupra vieţii în general este construită mai ales cu concursul epitetelor, care, împreună cu determinatele lor, alcătuiesc şi alte figuri de stil (metaforă, comparaţie, alegorie, simbol), deoarece „epitetele sunt expresii lexicale capabile să contribuie la materializarea cu pregnanţă a sentimentelor şi gândurilor

62

scriitorului, să sugereze atitudinea lui faţă de viaţă, de soci-etate”19. Paula Diaconescu, în studiul său asupra epitetului în poezia română modernă, face dihotomia între trăsăturile conotativă şi denotativă ale limbajului, urmând teoria lui L. Hjelmslev20 conform căreia limbajul conotativ nu este pro-priu-zis o limbă, ci el se raportează totdeauna la planul con-ţinutului şi al expresiei unui limbaj de denotaţie. Prin urma-re, expresiile care produc starea poetică sunt generatoare de conotaţii, sunt fapte de limbaj denotativ, dar care presu-pun „un proces complex de selectare şi combinare a fapte-lor de limbă”21, proces care este particularizat în funcţie de talentul, personalitatea şi imaginaţia creatoare a fiecărui scriitor. Valorile cuvântului sunt reprezentative (cuvântul re-prezintă o noţiune, o concepţie generală, acceptată una-nim: E. Ştefănescu-Est: „vaste terase” (Spre alte ţări), unde epitetul vast ne arată o însuşire firească a teraselor, aceea de a fi mari, largi, sau „tomnatica ploaie” (idem), unde epite-tul tomnatică sugerează o caracteristică a ploii, înceată, monotonă, de toamnă), sau expresive („prin expresie nu se actualizează întotdeauna o gândire pură, valoarea logică a unei forme nu exclude, de exemplu, o valoare socio-psiho-logică a expresiei”22; de exemplu, poeţii simbolişti preferă epitetul neologic, în mai mare măsură decât cel arhaic, tocmai pentru a da o notă de exotism şi noutate expresiei poetice, cf. E. Ştefănescu-Est: „Poeţii luxoşi”, „vise supre-me”, „Prodigii fantastici, copiii perverşi”, „efebii lascivi şi ex-centrici” (Spre alte ţări), unde epitetele subliniate fie dau o 19 Al. Bojin, Epitetul arghezian în Studii de stil şi limbă literară, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1968, p. 46. 20 L. Hjelmslev, Prolegomena to a theory of language, Madison, 1961, p.

119; traducerea românească: L. Hjelmslev, Preliminarii la o teorie a limbii (litografiat), Bucureşti, 1967, p. 255.

21 Paula Diaconescu, Op. cit., I, p.136. 22 Ibidem, p. 137.

69

organică pentru lirica simbolistă, a unui sentiment definitoriu şi unilateral, ce capătă nuanţele acaparatoare ale unui uni-vers monolit.

Epitetul rar, care are o valoare intrinsecă, el având şi o bogată şi expresivă ocurenţă în opera eminesciană, capătă, pe lângă sensul de bază, noi conotaţii în funcţie de sub-stantivul cu care este asociat şi are mai multe sinonime contextuale:

- RAR / DEPĂRTAT / MOALE / LENT / ÎNCET / LIN / UŞOR / DOMOL / ALENE. Toate aceste epitete, mai mult sau mai puţin frecvente, sunt sinonime parţiale sau totale, şi apar pe lângă unităţi lexicale cărora le îmbogăţesc sensul cu o uşoară nuanţă de vag, de încetineală într-un fel aproape bolnăvicioasă, evocând trăsături fizice sau morale ale elementului determinat. Epitetul încet, ca şi sinonimele lui, se înscrie în categoria semantică a evocării timpului, atunci când determină un verb, iar caracteristica acţiunii exprimate este sugerarea opririi timpului, a prelungirii clipei: Tr. Demetrescu: iubita „Cânta încet”, „degetele-i albe se-nmlădiau alene” (Clavirul), „Apropiindu-mă încet” (Floare de drum); la Macedonski: „emirul oraşului rar” (Noaptea de decemvrie), epitetul rar arată însuşirea oraşului, care poate fi singular, deosebit, chiar unic, determinatul său fiind articu-lat hotărât. Este ca şi cum s-ar cunoaşte mai multe amă-nunte despre renumitul oraş, care, mai mult, este şi rar; I.C. Săvescu: „paşii rari” (La Polul Nord), unde epitetul rari arată o încetineală a mişcării, sugerează greutate în deplasare, sau, mai mult, senzaţia de ireal, de mişcare văzută în transă halucinatorie; C. Cantilli; „pasere rară” (Pădurea de purpură), adică pasăre deosebită; D. Karnabatt: „forţe ce cad arar” (Presimţiri) unde rar este prezent într-o formă ar-haică, care îi sporeşte expresivitatea; M. Săulescu: „Bătea

70

mai trist, mai rar, inima mea” (Aseară), „ploaia cade rece, mocnită şi arare...” (Postumus); Macedonski: „uşor un zbor se zvoneşte” (Rimele cântă pe harpă), „Oraşul mic te fu-ră-ncet” (Rondelul oraşului mic), „se sting aşa uşor” (Ron-delul rozelor ce mor), „ca raza de uşor” (Noaptea de no-iembrie), „voce lină” (Valţul rozelor), „Nuanţe, ce-n umbră, încet veştejesc” (Noaptea de decemvrie); M. Demetriade: „suspine line” (Amurg); I.C. Săvescu: „lin plutind” (Te-ai dus); C. Cantilli: „vraja treptat mă coprinde” (Pădurea de purpură); D. Karnabatt: suspinele „cădeau încet şi grele” (Rubine), visul „te-a cuprins uşor, încet” (Elegii celei care a murit), „tremură uşor” (Nostalgia roşie); B. Nemţeanu: „un molcom vânt” (Toamnă); Şt. Petică: „încet simfonia căzu întristată”, „notă uşoară”, „vraja de note uşoare”, „încet şi trist s-abate, (...) o doină din bătrâni”, „pacea cade lină”, „moare-ncet cetatea” (Când viorile tăcură); D. Anghel: „Pă-şeşte-ncet”, „coboară-ncet” (Ex-voto), „să cernem uşor” (Cântec), „cătând pe-ncetul” (Cum cânta marea ), „în aer uşor s-a strecurat”, „s-a stins încet-încet” (Moartea narcisului), „se face linişte şi pace pe-ncetul” (Melancolie), trandafirii „au murit pe-ncetul” (Scrisoare); G. Bacovia: „În-cet, cadavrele se descompun” (Cuptor), „Oraşul, cu-ncetul, pare-un salon” (Noapte), „Şi-ncet se stinse-o noapte de ve-cie” (Marş funebru). În ceea ce priveşte epitetul încet, rar este folosit un sinonim, majoritatea poeţilor preferându-l pentru puterea de sugestie mare ca şi pentru sonoritatea lui muzicală (vocala închisă î asociată consoanei nazale n), iar calitatea lui expresivă sugerează o degradare lentă, dar si-gură. Opus lui încet ar fi repede, năvalnic, dar aceste epite-te nu îşi au locul în lirica simbolistă. Peisajul acestei lirici este unul monoton, fără răsturnări de situaţii, fără acţiune, parcă supus unei stări de transă, de gol imens, natura este

77

negură şi taină” (Noaptea de noiemvrie), „jghiaburile mute” (Rondelul plecărei), „noapte tristă, noapte mută, noapte moartă” (În arcane de pădure), „visul cu tainice unde” (Rondelul rozelor din Cişmegi), „naltă şi tainică slavă” (Rondelul rozei ce înfloreşte); M. Demetriade: „vechiul parc îngheţat şi tăcut” (Colocviu sentimental); Tr. Demetrescu: „târzii şi tainici ore” (Clavirul); G. Donna: „nălucile uşoare tăcute şi c-un şters contur” (Nebuloasa din Andromeda); D. Karnabatt: „pădurile tăcute” (Invocaţie); Şt. Petică: „tăinuite paradisuri” (Fecioara în alb), „mută / În braţele-i albe îl strânge” (Când viorile tăcură); Marcel Romanescu: „tainica oglindă” (Ruine); D. Anghel: „guri ce-s astăzi mute” (Mur-murul fântânei), „o gură mută” (Imn), „muta-i agonie” (Moar-tea narcisului); I. Minulescu: „mutele-i covoare” (Va fi...), „ţa-ra asta minunată/Tăcută/Tristă/Şi bizară” (Odeletă), „nerăb-darea mută” (Prin gările cu firme albastre).

- PUSTIU / DEŞERT / GOL / VID / SĂLBATIC / PĂRĂ-SIT / SINGUR / SINGURATIC / SOLITAR, foarte rar STIN-GHER sunt epitete definitorii pentru lirismul simbolist, ele ilustrează condiţia poetului izolat, damnat, copleşit de ne-vroză şi spleen, într-o permanentă căutare de sine. Alteori, această condiţie este conştient asumată tocmai pentru o reevaluare a unor stări: Macedonski: „Mor pâlcuri, sau mor singuratici” (Rondelul crinilor); I.C. Săvescu: „munţii solitari” (La Polul Nord); Tr. Demetrescu: „floare solitară” (Floare de drum); D. Karnabatt: „geamul solitar” (Presimţiri), „Aro-ma-ameţitoare, solitară” (Elegii celei care a murit); Şt. Peti-că: „noaptea solitară”, „triste şi stinghere viorile părură”, „seara singuratecă şi pală” (Când viorile tăcură); G. Bacovia: „sunt singur” (Lacustră), „Un elev singuratic” (Scântei galbene), „mi-am zis singur”, „tot mai singur, mai barbar” (Gri), „Sunt solitarul pustiilor pieţe” (Pălind), „singu-

78

ratic şi uitat” (Cu voi), „mai tăcut şi singur” (Ego), „Trec sin-gur” (Mister), „Sunt singur” (De iarnă); Al.T. Stamatiad: „suspină trist şi singuratic” (Singurătatea), „Mă simt aşa de singur” (Melancolia), „singur nu voi învinge”, „doar Iubirea/E singura putere profundă şi supremă”, „singură pe lume/te vei trezi” (Iubirea noastră moare); D. Karnabatt: „geamul solitar” (Presimţiri), „Aroma-ameţitoare, solitară” (Elegii celei care a murit).

- SUAV / DELICAT / FIN / GINGAŞ / GRAŢIOS sau VAG sunt epitete din categoria semantică a preţiozităţii şi au rolul de a mări sugestia vagului, a nedeterminării, a conturu-rilor şterse, dar cu o valoare expresivă ce denotă frumuseţe: Macedonski: „O roză-nfloreşte suavă” (Rondelul rozei ce în-floreşte), „nimic din ce e nobil, suav şi dulce” (Noaptea de mai), „sunt albi, delicaţi, subţiratici” (Rondelul crinilor); Şt. Pe-tică: „faţa suavă de crin”, „faţa-i suavă” (Când viorile tăcură); D. Karnabatt: „un surâs de vagă fericire” (Elegii celei care a murit), „ceruri vagi şi pale” (Invocaţie).

- STRĂVEZIU / SUBŢIRE / DIAFAN / FIN / TRANS-PARENT / VAPOROS / ETERIC / SPUMOS: Şt. Petică: „mâna diafană”, „degetele fine, în umbră, sclipitoare” (Când viorile tăcură), „fină marmoră” (Fecioara în alb); C. Millian-Minulescu: „parfumul diafan” (Toamnă); G. Donna: „fin surâs”, „fin rubin de sânge cald” (Statuia), „opalul fin” (Nebuloasa din Andromeda); D. Karnabatt: „mâini de ceară fină” (Invocaţie); E. Ştefănescu-Est: „lacul fin”, „un fin par-fum de flori” (În râul roz); B. Nemţeanu: „o vagă şi fină păre-re de rău” (Toamnă-n tren); M. Cruceanu: „braţe albe, fine, dantelate” (Anii dragi de altă dată).

- FRUMOS / MÂNDRU / PLĂCUT / SUBLIM / SU-PERB epitete care relativizează noţiunile determinate, fiind ultimative (doar sublim, superb), calificative într-un grad po-

85

sau personificare. Două epitete cu funcţie atât sinestezică, cât şi puternic individualizatoare, sunt cele situate în polari-tatea semantică AMAR – DULCE, unde asocierea repetată cu substantive abstracte dobândeşte nuanţe surprinzătoare cel mai adesea.

- AMAR: Macedonski: „batjocură amară”, „râsul meu amar” (Noaptea de decemvrie); Tr. Demetrescu: „gând amar” (Corbii); G. Bacovia: „O pasăre cu glas amar” (De-cor); „o tuse-n sec, amară” (Sonet), „Cântau amar, era delir” (Marş funebru) la polul opus, cu o frecvenţă mult mai în-semnată, având pe DULCE, epitet care nu surprinde deloc, având o îndelungată şi prolifică existenţă în lirica romantică. Interesante sunt şi lui asocierile cu diferiţi determinaţi, care se întâlnesc de la cuvinte a căror determinare prin dulce pare logică, până la asocieri surprinzătoare, nefireşti şi, prin aceasta, extrem de sugestive pentru o anumită stare: Macedonski: „Iar vântul dulce le şoptea” (Valţul rozelor), „Paseri dulci ce nu mai tac” (Primăvara), „dulci simţiri” (Val-ţul rozelor), „dulce legănare” (Noaptea de noiembrie), „mai dulce sunetul de fluier”, „repaos dulce şi suprem”, „nimic din ce e nobil, suav şi dulce” (Noaptea de mai), „dulce mângâ-iere”, „voce dulce” (Noaptea de februarie), „dulce e viaţa” (Noaptea de decemvrie); M. Demetriade: „zile-n veci mai dulci” (Colocviu sentimental); I.C. Săvescu: „dulci iluzii” (Când), „dulce armonie” (Excelsior); Tr. Demetrescu: „dulce vine somnul”, „...aţipind pe mâini cu fruntea / Dulce...” (Sim-fonie de toamnă), „cel mai dulce nume” (Floare de drum); C. Cantilli: „mângâierea răcoarei dulci” (În largul mărei), „aerul rece şi dulce” (Pădurea de purpură); D. Karnabatt: „dulci suspine” (Elegii celei care a murit); Şt. Petică „O dul-ce şi caldă-ntristare”, „Atinse-ncet şi dulce”, „dulci visuri din mormânt”, „dulcii crini” (Când viorile tăcură), „Poeme dulci

86

de vise” (Moartea visurilor); Marcel Romanescu: „clipe dulci” (Capitala); D. Anghel: „Miresme dulci de flori mă-mbată”, „dulci treceau zilele toate” (În grădină), „toro-peala asta dulce” (Luxemburg), „miresme dulci”, „Grădina e-o poemă dulce” (Melancolie), „aerul e dulce şi clar ca du-pă ploaie” (Fantazie), „Mă dojeneşte dulce, şi lung mi-aţine drumul”, „mireasmă dulce”, „Ce dulce îşi poartă lampa ara-reori în mine” (Moartea narcisului), „ce dulce ar fi fost viaţa” (Reverie), „o seară dulce” (Metamorfoza), „dulcea mireas-mă” (Călătorii). La I. Minulescu: „gura dulce” (Romanţa tine-reţii), şi la G. Bacovia: „note dulci de flaut” (Nocturnă), „vise dulci” (Serenada muncitorului), epitetul dulce este folosit rar. Când îl foloseşte, I. Minulescu îl alege pentru a ilustra o ilu-zie trecătoare a tinereţii, sugerată şi de titlul poeziei, iar Bacovia pentru a prezenta o impresie falsă în care pot trăi numai oamenii normali, sărmani, cu „vise dulci” şi ieftine. La ambii, dulce îşi pierde oarecum sensul denotativ (spre deo-sebire de Macedonski), având o conotaţie aproape antino-mică, de amar, înşelător, ideal dar ireal. Al. Petroff: „dulcea licoare”, „dulcea muiere” (Invocaţiune Casandrei); I.M. Raşcu: „Ce dulce cântă pitpalacul!” (Într-un castel sunt trei fecioare); „nenţeleasă atmosferă / subtilă, dulce şi curată” (Oraş); C.T.Stoika: „Zadarnic dulci iluzii mă cheamă” (Refu-gii); I. Pillat: „dulcea melodie” (Balada toamnei).

1. Epitetul cu funcţie nediferenţiatoare, redundanţa epitetului în scopul obţinerii unui efect de intensificare – epitetul generalizator sau stereotip.

Aceste epitete sunt atribuite, în general, acelor clase de obiecte ale căror trăsături sunt evidente şi au o caracte-ristică permanentă a clasei desemnată de cuvântul deter-minat. De exemplu, la D. Iacobescu: „cheiurile goale” (În

93

roz), „Foşnesc acut albastre sălcii” (Într-un castel sunt trei fecioare); Al. Obedenaru: „orizont de-opal” (Anxietas), „amurg de sânge” (Mai sus de stele), „raze de-astre de to-paz”, „cer brodat în diamante” (Sar-ului Péladan), „flori de sânge” (Flori de sânge); Al. T. Stamatiad: „senzaţii de ara-mă” (Simfonia toamnei); I.M. Raşcu: „cerurile ruginite” (Oraş); Al. Colorian: „Cer cu flori de stele” (Drumeţul); B. Fundoianu: „sufletul de soare” (Ora de vizită); B. Solacolu: „o pânză de tăceri” (Decor), „prăbuşiri de stele” (Sonet. Înfi-orare); Al. Gherghel: „zările-n potop de soare” (Sonet. În portul fără nume). Toate aceste epitete au fost selectate din textele parcurse şi supuse unei investigaţii amănunţite de text, fiind menţionate în secţiunea Sfera obiectului de cerce-tare. Aceste epitete sunt speciale şi originale, atât în ceea ce priveşte raportul lirica simbolistă şi romantism, popora-nism, sămănătorism, curente literare ce au coexistat în epocă, cât şi originalitatea şi imaginaţia fiecărui scriitor în parte. Dintre toate aceste determinări, surprinzătoare pen-tru perioada respectivă, se disting epitetele blond, epitetul cromatic albastru care este, nefiresc, asociat unor noţiuni ca păduri, arbori, şi câteva alte epitete, exprimate prin locu-ţiuni, ce au o puternică încărcătură metaforică şi formează împreună cu determinatul lor, adeseori, chiar metafore: I. Pillat: „puhoiul pătat de înserări” (În toamnă); I.M. Raşcu: „cerurile ruginite” (Oraş); Al. Colorian: „Cer cu flori de stele” (Drumeţul); B. Fundoianu: „sufletul de soare” (Ora de vizi-tă); B. Solacolu: „o pânză de tăceri” (Decor), „prăbuşiri de stele” (Sonet. Înfiorare); D. Anghel: „cernerea de umbre su-re” (Murmurul fântânei); Al Gherghel: „zările-n potop de soare” (Sonet. În portul fără nume).

Epitetul blond < fr. blond, are o întrebuinţare cu totul specială, deoarece acesta se circumscrie unui câmp se-

94

mantic restrâns, arătând o însuşire a părului (cf. DEX, „blond, -ă, blonzi, -de, adj. (Despre păr) De culoare deschi-să, gălbui, bălai”26), sau eventual înfăţişarea unei persoane cu părul blond şi tenul deschis; în lirica simbolistă, el este asociat unor clase de obiecte care nu pot avea o astfel de calificare, dorindu-se a se sugera culoarea în fapt, dar cu efectul adiacent al unei extrapolări a câmpului semantic, către o nuanţă de vag, de sugestie a unor trăsături supli-mentare ca diafan, suav, vaporos, delicat: Macedonski: „blondă e toată idila, blond e pe vale păstorul ...” (Rimele cântă pe harpă), „noaptea blondă” (Noaptea de mai); D. Karnabatt: „norii blonzi de toamnă” (Invocaţie); C. Millian-Minulescu: „blonda adiere” (Simfonia de toamnă); M. Săulescu: „o blondă adiere” (E secetă). Folosirea adjectivu-lui blond ar mai putea avea următoarele semnificaţii: deli-cat, ştiut fiind că persoanele blonde sunt mai sensibile şi delicate datorită genei naturale, o culoare gălbuie, destul de incertă şi nesigură în nuanţările ei, dar care se potriveşte de minune intenţiei de sugerare a vagului, temă predilectă în estetica simbolismului. O a treia explicaţie, care se adaugă şi nu le exclude pe celelalte două, ar fi aceea că poeţii sim-bolişti au calchiat acest adjective din limba franceză, ter-menul echivalent obişnuit în limba română pentru blond fi-ind adjectivul „bălai, -e”, deoarece ei doreau înnoirea limba-jului poetic, pe de o parte, iar pe de alta, doreau să nu mai repete acest adjectiv, destul de frecvent la Eminescu.

26 DEX, p. 89.

101

mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare / Din Babilon / Şi din Ninive ?” (Celei mai aproape), „un poet din Nord” (Celei care pleacă), „portul blond al unei mări din Nord”, „corsarii bruni din Sud” (Romanţă nordică) unde cali-tăţile date elementului determinat de către determinantele prepoziţionale din Nord, în opoziţie cu din Sud, au o mai mare putere de sugestie a spaţiului exotic, mult prea înde-părtat (nu se ştie cât de departe în Nord sau cât de aproape în Sud), nedeterminat şi, prin aceasta, exotic, decât dacă ar fi folosit direct adjectivele: nordic, sudic, mult mai simple şi nu atât de expresive.

În schimb, epitetele de provenienţă neologică sunt mai numeroase şi cu o valoare estetică mai accentuată în suge-rarea vagului, şi faptul este explicabil, dacă se ţine cont de aplecarea deosebită a simbolismului către nou şi novator, atât în ceea ce priveşte tehnicile de compoziţie, mijloacele prozodice, cât şi din perspectiva limbajului. Aşa se observă valorile expresive ale epitetului blond: Macedonski: „blondă e toată idila, blond e pe vale păstorul ...” (Rimele cântă pe harpă), „noaptea blondă” (Noaptea de mai); D. Karnabatt: „norii blonzi de toamnă” (Invocaţie); Şt. Petică: „Cu visuri blonde-n ochi senini”, „Parfum de blondă-namorată” (Fe-cioara în alb); C. Millian-Minulescu: „blonda adiere” (Simfo-nia de toamnă); M. Săulescu: „o blondă adiere” (E secetă); N. Davidescu: „firele-i blonde” (Nevroză); alteori, sensul propriu al epitetului sugerează aspiraţia spre ideal, spre perfecţiune, poeţii simbolişti îmbogăţindu-şi recuzita expre-sivă cu epitete ca suprem, sublim, superb, bizar, straniu, solitar, etern: Macedonski: „regret suprem”, „repaos dulce şi suprem” (Noaptea de mai), „caracterul meu bizar” (Noaptea de decemvrie); Al. Obedenaru: „liniştea supremă” (Anxietas); D. Karnabatt: „supremă voluptate” (Nostalgia

102

roşie); Şt. Petică: „supremul vis de voluptate” (Fecioara în alb), „suprema poezie” (Când viorile tăcură); D. Anghel: „supremă ironie” (Duminica), „cântec straniu” (Reverie); D. Iacobescu: „blazate dar superbe caravane” (Marşul izolaţi-lor); E. Ştefănescu-Est: „cel mai suprem şi mai lung” (Spre alte ţări), „O noapte zdrobită-n sărutări supreme”, „cântecul suprem al vieţii”, „superbul trup de fată sfântă” (În râul roz); M. Săulescu: „supremă zadarnică sforţare” (Un vers răzleţ); N. Budurescu: „Întrupare delicată a dorinţelor supreme” (Clipe de extaz); Al. Viţianu: „unic e plânsetul vostru su-prem”, „Oroare rece a straniului vaier” (Voluptatea pisicilor); A. Moşoiu: „Păstrând adânc suprema lor tărie” (Moartea florilor); Al. Obedenaru: „un superb magician” (Sar-ului Péladan), „superbă nereidă” (Altare), „bizar poet” (Departe de pământ); I.C. Săvescu: „stranie vibrare” (La Polul Nord); M. Demetriade: „gânduri bizare” (Monotonia); G. Donna: „Bizară operă-a-ncercării” (Statuia); I. Minulescu: „ţara asta minunat/Tăcută/Tristă/Şi bizară” (Odeletă), „idei frumoase, dar bizare” (Vesperală).

Interesante sunt şi polarităţile pe care le dezvoltă epite-tele evocative fizice, cât de cât echilibrate, cu trimiteri clare şi intenţionat întrebuinţate:

- polaritatea TÂNĂR – BĂTRÂN, apare adesea ca o opoziţie între vârste, dorinţe şi neputinţe, are valoare evo-cativă pur fizică, bătrân fiind sinonim şi cu vechi, iar tânăr cu nou: Marcel Romanescu: „aleea bătrână”, „paşii bătrâni”, „ochii-i bătrâni” (Seară bătrână); D. Anghel: „un paznic bă-trân” (Scrisoare), „poetul nostru-i tânăr şi naiv” (Visătorul); Macedonski: „tânără umbră” (Noaptea de decemvrie); I. C. Săvescu: „dânsul e tânăr”, „sunt tânăr” (Prima vera).

- epitetele antitetice MORT – VIU, exprimă nu numai realitatea fizică, ci uneori liniştea adâncă, inerţia spaţiului şi

117

cercetările mai noi de stilistică considerându-le metafore, şi ca atare, fiind încadrate doar în categoria stilistică a metafo-rei. T. Vianu, în studiul amintit, le consideră „epitete sub-stantiv în cazul prepoziţional. Ochi de lumină echivalează cu ochi luminoşi, cu deosebirea că în cea dintâi dintre aces-te expresii, epitetul se apropie de tipul stilistic al metafo-rei”34, iar Gh. N. Dragomirescu îl denumeşte „epitet metafo-ric”35. În demersul investigării epitetului în opera poeţilor simbolişti, au fost considerate, aceste sintagme determinat + prepoziţie + substantiv, construcţii de tip epitet, dar cu va-loare metaforică, pornindu-se şi de la frecvenţa lor deosebi-tă în lirica simbolistă. Epitete substantivale ca de argint, de aur, sunt uneori înlocuite cu epitete adjectivale argintiu, au-riu şi s-a ţinut cont şi de faptul că în intenţia artistică a auto-rilor a stat tot timpul sugestia culorii, pe care aceste epitete o realizează: Al. Macedonski: „cetatea de vise”, „zare de flăcări”, „jar viu de lumină”, Bagdadul este „Mai şters decât rozul de flori efemere”, „Verdeaţă de oază cu dor aşteptată”, „jaruri de pietre cu flăcări de sori” (Noaptea de decemvrie), „vis de-naltă poezie” (Excelsior); „prispa de-aur”, „de-argint frunzos tezaur” (Rondelul lui Tsing-Ly-Tsi); „pod de onix” pentru pod negru, dar exprimarea prin substantive nume de pietre scumpe constituia una din normele teoretice ale poe-ziei simboliste (Rondelul podului de onix); „De flăcări, de aur, pembe, argintate, / Nebună orgie de roze oriunde.” (Rondelul rozelor din Cişmegi); „Arhanghel de aur”, „Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare”, „Movile înalte de argint şi de aur”, „săli de-alabastru”, „bolţi lucitoare de argint şi de-azur”, „gloria-i de-aur”, „poamele de-aur”, „porţi de topa-ze”, „turnuri de argint” (Noaptea de decemvrie). Se remarcă 34 T. Vianu, Op. cit., p. 148. 35 Gh. N. Dragomirescu, Op. cit., p. 213.

118

faptul că atât Macedonski, a cărui poezie poartă intens po-vara romantismului pe care poetul, teoretic, o respinge, cât şi majoritatea discipolilor săi, folosesc cu precădere epitete-le de argint, (cu varianta adjectivală propriu-zisă argintiu), de aur. Alt epitet, răspândit aproape tematic la majoritatea reprezentanţilor curentului, ar fi de sânge cu derivatele lui lexicale, care posedă o deosebită forţă sugestivă, cu efect puternic vizual şi olfactiv, conducând imaginaţia spre mor-bid, decădere morală şi socială, lugubru, macabru. Chiar şi când sugerează culoarea - „ocean de sânge, aur şi vâltoa-re” (M. Demetriade/ Spleen), epitetul sânge are o forţă su-gestivă impresionantă, sugerând dezgustul, oroarea, groa-za, iar din punctul de vedere al culorii, roşul, culoare dură. Sângele scurs, de animal sau nu se ştie, sugerează crimă, moarte groaznică, morbid.

Vor fi citate exemple din opera tuturor poeţilor simbo-lişti, tocmai pentru a arăta că acest tip de construcţie este specific poeziei lor şi pentru că, privită în ansamblu, poezia simbolistă evoluează de la Literatorul la Vieaţa Nouă, în sensul diminuării apariţiei acestui tip de epitete: M. Demetriade: Dion are „ochii prinşi de cercuri de-un vânăt antimoniu”, „noaptea străvezie” (Păianjenul de aur); „nisipu-n flăcări”, „ocean de sânge, aur şi vâltoare” (Spleen); Al. Obedenaru: „orizont de-opal”, „nuanţe de car-min” (Anxietas); „amurg de sânge” (Mai sus de stele); „raze de-astre de topaz”, „cer brodat în diamante” (Sar-ului Péladan); „spaţii de smaralde, topaze şi safire” (Altare); „...un silf cu sân de-opal”, „ocean de sânge şi venin” (Iahtul negru); „epiderma ta de roze”, „imagini de apoteoze”, „flori de sânge” (Flori de sânge); Constant Cantilli: „car de-argint cu roate de-aur”, „palate de diamant şi de smarald” (În lar-gul mărei); „plasă trufaşă de aur”, „Doi aştri, super-