cerbiciei “cuvântului românesc”ris.org.rs/pdf/cerbicia-1.pdf · revistĂ de culturĂ Şi...

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ISTORIE BĂNĂŢEANĂ Nr. 1 * Anul I

CERBICIEISupliment al “Cuvântului Românesc”

Cioaca Mare (641m), cel mai înalt munte

din Voivodina

2GLASUL CERBIC IE I

SStimati cititori, la iniţiativa unui grup de tinerientuziaşti, ne−m propus să realizam o revistădespre trecutul, prezentul si perspectivele cul−

tural−istorice a românilor bănăţeni, pregătind materialevariate, articole originale, care prin calitate, varietate şiinedit să trezească un viu interes. În faza experimen−tală, revista va apare periodic ( trimestrial ), sub egidaCRS.

Codrul, frate cu românul, din cele mai vechi timpuriascunde legende, basme, tradiţie, folclor şi istorie, iarcerul şi pământul, omul şi natura, conveţuiesc într−oarmonie aproape perfectă cu arta şi înţelepciunea pri−mordială. Strămoşii geto−daci erau iniţiaţi în taineleCodrilor pe care le transmiteau prin viu grai urmaşilor.

Munţii Vârşeţului l−a atras pe om, oferind condiţiiprielnice pentru apariţia, supraveţuirea şi dezvoltareacomunitaţilor umane. Cerbul lat Cervus este un mam−ifer de pădure foarte răspândit în zona aşa zisă capul−coada Carpaţilor, pe unde trecea în timpul romanilordrumul ce lega Mezia cu Limesul, iar muntele CiocaMare (641m) a fost folosit ca punct de observator, căcidin vârful lui se putea vedea întreaga pustă bănăţeana.Numeroase nume de locuri din Banatul montan sereferă la Cerb. Numele locului s−a fixat cu uşurinţa şidatorită valorii sufixului−os−oasă, Cerboasa (locul decerbi). Potrivit unei credinţe, superstiţioase, pentru aînlătura o primejdie oarecare, se evită pronunţareanumelui animalului din partea căruia se poate ivi peri−colul.

Eutopicul ,,Poiana,, se referă la o realitate clară şiconcretă : loc în pădure fără copaci şi acoperit cu iarbă,iar toponimul ,,Ciorbeşti,, reprezintă întreg neamulcerb. Poiana Ciorbeştilor (Srediştea Mică) sau ValeaRăgetului (Coştei) este locul unde cerbii coboară la

izvoare şi de aici se aude răgetul lor. În ţezaurul fol−cloric bănăţean, un ritual vechi, în curs de dispariţieeste – Jocul Cerbului, iar din bogatul repertor al cânte−celor creştino−laice dedicate Naşteri Mântuitorului − ,,Colinde ,, un loc aparte îl ocupă ,, Colinda Cerbului,, .Cerbul şi românul, au conveţuit secole în şir pe acesteplaiuri, rupte dintr−un colţ de rai.

Într−o cronologie istorică, numele marelui rege de laHelis ( Piscul Crasanilor ), DROM−I−CHAITES, include ovariantă cu sensul acela de cerb, (cf. lat. haedus,

alb,edh, rom ied got, gaits ,, capra,, ; rom ,, zgatie,,). Înlimba tracă, cu vremea ,, Cerb,, a fost echivalent cu ,,Viteaz,, (cf.rom. a cuteza ), de unde şi sensurile cele−brului ,, toponim SARMI−ZE−GETUSA, Legământul(legătura) Vitejilor (cf. rom. Sarma ; romasog) sauSARMIZ−E−GETUSA ,, Voievodul ( Vraciul ) Cerbilor,,(cf. rom. Cermus). Pe timpul geţilor numele Târgoviştei,TERGA−ISTAI se traduce ,, Fiii ( luptătorii ) Cerbului,,.Cronicarul Balthasar Walter, la 1597, relatând dramat−ice întâmplări din viaţa lui Mihai Viteazul, aminteşte decei doi cerbi domnesticiţi, care au făcut câteva drumuriîmpreună cu Mihai şi dormeau adesea lângă cortulstăpânului. Au mers la luptă şi expediţii; fără teamă. Înlupta de la Călugăreni… unul dintre ei murind dinîntâmplare, celălalt nesuportând durerea, s−a ascuns înpădure. Revista ,,Glasul Cerbiciei,, îşi propune să pro−moveze valori culturale şi istorice din spaţiu geograficnumit – Ţara Banatului, cu mândrie, dârzenie şiîncăpăţânare, iar cuvîntul scris să vibreze adevărulsacru şi sfânt al neamului nostru. Locuitorii din înpreju−rul Vârşeţului (Marcovăţ, Srediştea Mică, Mesici,Sălciţa, Coştei, Iablanca, Voivodinţ, Straja şi Râtişor)acum e limpede, că erau imitaţi în tainele zalmoxiene,dovadă fiind şi numele atâtor locuri care fac referinţă laCERB.

Dorinel Stan

GLASUL CERBICIEI – GLASUL BANATULUI MONTAN

Responsabil pentru sectorul informare: Marin GaşpărRedactor fondator: Dorinel Stan; redactor tehnic: Ionel StânguRedacţia: drd Juica Brânduşa, dr Gligor Popi, Petru Flora, Natalia Stan, Daniel Gaita,Aurelia Crăiete, Nelu Turcoane şi Livi Stamin.Înregistrat la Secretariatul pentru Informaţii, Republica Serbia, nr. 1085/91 ”Cuvântul românesc” apare sub egida Comunităţii Românilor din Serbia;Adresa: Vojvođanska 24, Srediştea Mică 26334; Tel: +381 13 836−808; 64 119−53−84e−mail: [email protected]; [email protected]

3 GLASUL CERBIC IE I

DOINITORI LEGENDARI pg. 4 − 5

PE ARIPILE CÂNTECULUI DE ACASĂ pg. 6

75 DE ANI DE LA INAUGURAREA UNICULUIPELERINAJ AL ROMÂNILOR DIN SERBIA

ISTORIE, TRADIŢIE ŞI CREDINŢĂ pg. 8

INTERVIU...LUMEE, LUMEE... ŞI IAR LUMEE! pg. 12 −13

AŞEZĂRILE RURALE ÎN CURS DE DISPARIŢIE pg. 14

UN LĂCAŞ DE ( TRISTĂ ) AMINTIRE pg. 17

OBICEIURI DE IERI ŞI DE AZISĂRBĂTOAREA DIN POIANĂ pg. 20

INTERESUL PENTRU LIMBA ROMÂNĂ A MARELUISCRIITOR SÂRB JOVAN STERIJA POPOVIĆ ( 1806−1856 )pg. 22−23

DIN SUMAR:

4GLASUL CERBIC IE I

NEAMUL BULIGĂ

Vichentă Buligă s−a stabilit cufamilia sa la Srediştea Mică, laînceputul secolului XIX−lea. Vestitulneam lăutăresc de la Pârneaora îşitrage originea din Arad. Denumirea„Buligonii” a orchestrei lăutăreştieste în fond numele de familie, ştiutfiind că majoritatea membrilor eraudin această familie, adică în totalcinci. Urmaşul lui Vichente, Petru aavut patru fii: Alexa ( cel mai mare )

Ion, Gheorghe şi Petru ( mezinul ), şiun singur nepot pe Alexa (fiu luiGheorghe Buligă) care, mai târziu s−a alăturat şi el tarafului de viori”Buligonii”.

ÎNFIINŢAREA TARAFULUI

Celebrul taraf care a dominatprin cântec de la Bega până laDunăre, a început ca o minunatăpoveste din bătrâni. Într−o casă de

bârne din umbră de pădure secularăa scârţâit o vioară singuratică.Cântând în ea, aşa mai mult pentrusine, unul din primii vlăstari dinneamul lui Buligă, cu numeleVichentă. A ascultat şi a îndrăgitsunetele duioase pe furiş, încă lavârsta de năzdrăvănie, feciorul săuPătru, care a început a scârţăii înfaţa părintelui cu rugămintea să−lasculte şi să−l ajute să devină „lăutaradevărat”.

După ce s−a căsătorit, Pătru adevenit partener al părintelui careera deja vestitorul viorist de lacodru, prezentându−se laolaltă lapetrecerile podgorenilor şi ale stân−jenarilor. Taraful de lăutari„Buligonii”, a fost alcătuit din urmă−torii instrumentişti: Alexa Buligă(vioara I), Gheorghe Buligă (vioaraII), Ion Buligă (contrabas), PătruBuligă (braci), Ion Dima−Borgoi(braci), Ion Roşu (contrabas) şi PetruRoman (clarinet).

„CÂT−I BANATUL DE MARE,BULIGĂ ÎN TOT SATUL CASĂ ARE”

Aceste versuri îi aparţin celuicare a fost sufletul orchestreilăutăreşti, Pătru, poreclit „bătrânu”.În localităţile bănăţene, taraful a fostfoarte îndrăgostit, la nunţi şi la

DOINITORI LEGENDARI

TARAFUL ,,BULIGONII,, ÎN ANUL 1937

HORA ÎN SAT


petreceri. Aici îi aşteptău fecioriiveseli şi bătrâni cu inimi mari, îiaşteptau cu ploşti învelite în iederăşi alte flori şi cu bancnote pe care leacăţau în părul arcuşului.

Formaţia lui Buligă a avutvechime în a cânta în aceeaşi com−ponenţă, element important pentrucalitatea interpretativă. Instrumenti −ştii se pare că nu prea cunoşteaulegile armonizării populare, daravând un talent remarcabil, aplicaudestul de bine cântatul după auz.Cu un repertoriu bogat şi variat dedoine, măzărici, poşovăici, hore,axioane, de doi şi învârtite, Buli −ganii au cutreierat sat după sat. DinPârneaura şi până la Răchitova şiPătrovăţ la Poalele Semenicului(România).

Pentru a ajunge la locul destinat,călătoreau pe drumuri de munte şi

de lunci câte 2−3 zile, pe jos sau cutrăsura. Deschizând din loc, şi−aucompletat repertoriul cu noi creaţiidin comorile tezaurului folcloricromânesc. Tot ceea ce au creat şi aucules „Buliganii” din SredişteaMică, s−a transmis de la bunic lanepot, de la tată la fiu. Elementeledin muzica lor se păstrează încă şiîn zilele noastre. Le răspândesc, cul−tivă, pe cât le este cu putinţă soliştiivocali, inclusiv instrumentiştii dinsatul lor natal, din Mesici, Sălciţa,Coştei, Iablanca, Mărghita şi altele.

La Pârneaura, în anul 1927 va fiînfiinţată fanfara „PrivighetoareaCodreanului”, care sub conducereapreotului Alexandru Vărăgian, vacontinuă pe urmele Buligonilor, şiîmpreună cu taraful din localitate înperioada interbelică, va devin unsimbol al etniei noastre în acestăparte a Banatului. Cele mai

îndrăgite cântece, datorită cărora audevenit cunoscuţi şi apreciaţi le−aufost doinele şi cântecele de joc. Dindoinele specifice perioadeiBuligonilor amintim “De−aşi murimoartea nu−mi vine”, „Pe sub poalacodrului”, „Pe dealul cu fragele”,„Doina codrului” “Doina cudouăsprezece şticuri” şi altele, carede care mai frumoase. Aşa, Axionului Buligă se cântă şi azi în Banat.Un bogat repertoriu l−a reprezentatmelodiile dedicate miresei, ritualu−lui nunţii, când pleacă nunta,despărţirea miresei de părinţi, defraţi, de surori şi de prieteni, când searată darurile de nuntă, când sejoacă mireasa pe bani, când se varsăzorile....

0 altă trăsătură a tarafului o con−stituia ţinuta vestimentală şi elegan−tă a acestora. Fiecare membru purtapantaloni negri la cămaşă albă cuflori, nasturi galbeni şi papion.Taraful lăutăresc „Buligonii” aureprezentat un nume de rezonanţăîn rândul muzicienilor amatori. Înperioada postbelică, muzicieni dinBanat, conducători de orchestră şifanfare, s−au inspirat şi−au preluatmulte elemente din muzica practi−cată de acest vestit taraf bănăţean.Aceşti virtuozi ai cântecului popularpe lângă calităţile deosebite deinterpreţi au fost şi superbi dansa −tori, lucru care l−au demonstratduminica, la horă în sat sau în alteînprejurări. În perioada interbelică,deşi sau îndeletnicit doar cu muzi−ca, se cuvine amintit faptul că laPârneaura, ei au fost printre primiiviticultori. Aşa, fiecare membru alorchestrei lăutăreşti dispunea decâte un hectar şi jumătate de viţă devie, în total şapte hectare. Sprefinalul carierei, lăutarii au cântat încârciuma lui Slavcu din Pârneaura.Români din Srediştea Mică le−aumai spus „Buligonilor şi Ghergonii”.

Muzica acestor creatori de fru−mos are o remarcabilă valoare muz−icală−istorică. Pentru românii bănă −ţeni, Buligonii au reprezentat operioadă îndelungată un simbol şiun model care nu trebuie uitat niciîn zilele noastre. Taraful lăutăresc acântat la cele mai vestite nunţi înBanat, botezuri, rugi, petreceri, ser−bări, aniversări, înmormântări, chiarşi la sfinţirea clopotelor bisericilorau concentrat.

Prof. Natalia Stan

ULTIMUL BULIGANNu se ştie cu precizie anul când să înfiinţat şi a început activitatea

muzicală, taraful lăutăresc al Buliganilor. În schimb, se ştie cu exactitatecând au încetat sa activeze. În anul 1945. Unicul nepot din vestitulneam de lăutari de la codru, fiul lui Gheorghe Buliga a fost Alexa Dimacare un timp a cântat împreună cu bunicul sau, tatăl, şi unchiul lui.

Dânsul cunoştea gusturile unuinumăr mare de oameni, le−acântat din vioară şi din flaut,încă de la vârsta de 13 ani.După moartea bunicului, atatălui şi a unchilor trăind laPârneaura a încercat să reânviefaima de altădată a celebruluitaraf dar n−a reuşit.

În deceniul cinci al secoluluial XX−lea, se stabileşte la Vârşeţunde îşi petrecea anii bătrâneţii.Alexa a fost membru fondator alorchestrei SC’Petru Albu” dinVârşeţ, azi „Luceafărul”. El, afost şi activat printre primiimembrii ai formaţiei orchestraledin perioada ei de aur ( 1961−1975 ) împreună cu GheorgheVelici, Ion Matei, Nicolae Vinu,Ionel Turcoane, şi alţii.

Într−un ultim interviu, ultimul Buligan printre altele a subliniat:„N−am reuşit la Pârneaura să reânoiez faima de altădată a orchestrei.

Am să mor cu durerea în inimă că dorinţa nu mi−a putut fi îndeplinită.N−am reuşit, dar n−am aruncat vioara în mirosul de igrasie al dulapului.Nu, căci fără ea aş simţi o durere în suflet şi inimă. Mi−am găsit un locsă cânt alături de oamenii care şi−au câştigat cunoştinţele muzicale înşcoli, şi mă simt negrăit de bine în mijlocul lor… Totuşi, vioara este viaţamea!,,

Prof. N. Stan

6GLASUL CERBIC IE I

CConstruirea primului edificiu şcolar laMarcovăţ s−a realizat în anul 1734. Conformdocumentelor, cursurile au fost frecventate de

peste 100 de elevi, iar învăţătorii care au funcţionatsunt: Cucu Ion Almăjan şi Petru Iştfan. Paralel cuaceastă şcoală, din motive obiective, începe săfuncţioneze şi şcoala confesională în anul 1890. Aicilucrează următorii învăţători: Constantin Liuba AurelCiulin, Ion Hamat, Ion Adam şi Dimitrie Supircean. Înanul 1912 se construieşte actuala clădire mai spaţioasă

decât precedentele (sătenii o numesc şcoala nouă), înaceeaşi perioadă se remarcă şi o creştere a populaţiei.În această şcoală la catedră s−au schimbat de−a lungulanilor aproximativ 40 de învăţători, unii fiind contrac−tuali din România.

În perioada postbelică, nobila muncă de dascăli, oîndeplinesc soţii Doina şi Stevan Drăgilă. Consimt căeste demn să−i amintesc, deoarece au rămas în memo−ria a zeci de generaţii de elevi, datorită faptului, că pelângă activitatea instructivă au îndeplinit şi o amplăactivitate culturală. Primind postul de învăţătoare în sat,doamna Doina, se implică cu înfocare în activitatea

societăţii culturale „Doina” în cadrul căreia se ocupă deformaţia de dansatori. Despre calitatea muncii vorbesczecile de premii obţinute de la diverse participări.Obţine nenumărate recunoştinţe datorită faptului, căpune în scenă dansuri autentice din sat, care s−au bucu−rat atât de simpatia consiliilor de specialitate cât şi decea a marcovicienilor.

În toată activitatea ei, doamna Doina, este sprijinitade soţul ei Stevan. Cu părere de rău, menţionez, căambii entuziaşti au părăsit prea timpuriu această lume.

Este cunoscută şi activitatea românilor bănăţeni laviaţa culturală a satului. La Mărcovăţ, un loc importantîn acest domeniu îl are „Corul Plugarilor”, înfiinţat în adoua jumătate a secolului al XIX−lea la iniţiativa învăţă−torului Petru Iştfan, mai precis în anul 1868. După corulde la Marcovăţ, în Banatul nostru iau naştere şi altecoruri româneşti: Corul din Satul Nou (1870), apoicorul din Toracul Mare (1871), corul din Biserica Albă(1879) şi aşa mai departe. (Vezi careta „Cântecul la elacasă” Dr.prof. Vasile Varădean, apărută la EdituraMitropoliei Banatului înanul 1985, pagina 95).

Învăţătorul pentru Iştefanrămâne o perioadă scurtăde timp în fruntea corului,după el urmând ConstantinLiuba care îl conduce pânăîn 1880. Ulterior se schim−bă următorii dirijori:Ţăranul Ioan Isailu (1880−1912), Nicolae Nicolaevici(1912−1914), din nou IoanIsailu (1914−1927). Înaceastă perioadă ţăranulMihai Moise termină uncurs de perfecţionare laLugoj şi preia conducereacorului. Perioada de gloriea acestuia este în perioadapreotului Iosif Iorga care contribuie la îmbogăţirearepertoriului şi la calitatea interpretării.

Pe lângă activitatea corului, la Mărcovăţ ia naştere înanul 1927 fanfara „Doina”. La început ea este instruităşi dirijată de Petru Jurca din Vlaicovăţ iar mai târziu deMihai Moise, fiu al satului. Fanfara participă la toatemanifestările importante din sat atât culturale cât şi reli−gioase.

În prezent starea societăţii culturale este deplorabilă.Formaţia de dansuri şi−a încheiat activitatea, deoarecenumărul tinerilor în sat este foarte mic. În ceea cepriveşte corul şi fanfara, activitatea este minimă pentrucă şi aici ducem lipsă de activităţi. Mai nou fanfarafuncţionează împreună cu fanfara din Srediştea Mică,găsidu−se şi ei în aceeaşi situaţie.

Prof. DANIEL GAITA

VIAŢA CULTURALĂ ŞI EDUCAŢIONALĂ LA MARCOVĂŢ

Biserica Ortodoxă Română din Marcovăţ

Biserica Greco−Catolicădin Marcovăţ


75 DE ANI DE LA INAUGURAREA UNICULUI PELERINAJ AL ROMANILOR DIN SERBIA

ISTORIE, TRADIŢIE ŞI CREDINŢĂAAn de an, enoriaşii din

întreg Banatul, în trecut şidin Romania, urcă şi

coboară dealul Srediştei, la bisericafostei mănăstiri romaneşti, pe 13 şi14 Septembrie, Înălţarea SfinteiCruci, cunoscută în popor ca ,,ZiuaCrucii,, pentru a fi mai aproape deDumnezeu.

Tradiţionalul pelerinaj dateazădin anul 1932, când a fost inauguratde preotul local, AlexandruVărăgian şi protoprezbiterul TraianOprea prin binecuvântarea episcop−ului Caransebeşului şi Vârşeţului,Ion Popasu. Pelerinajul de laPârniaora, timp de 74 de ani, a con−tribuit la păstrarea credinţei stră−moşeşti, identităţii şi spiritualităţiiromaneşti pe aceste meleaguri.Purificarea sufletului la mănăstireaortodoxă românească pană la 1878,când pe locul vechiului lăcaş s−aridicat actuala biserică, reprezintăputerea, speranţa şi supremaţiacredinţei ortodoxe româneşti culti−vate de secole în şir, în acest colţ alBanatului.

Înălţarea Sfintei Cruci are oimensă semnificaţie în istoria mân−tuirii oamenilor, atunci când mamaîmpăratului, Constantin cel Mare,împărăteasa Elena a descoperitSfânta Cruce. Pelerinii şi credin−cioşii ortodocşi români din toatelocalitaţile bănăţene se adună, îndupă−ameaza zilei 13 Septembrie labiserica din Srediştea Mică, înnop−tând aici în rugăciuni duhovniceştişi cântece creştine, iar slujbele reli−gioase continuă şi ziua următoare(14 Septembrie). La început, în

primii ani ai pelerinajului tuturorromânilor din Serbia, deplasarea s−a făcut pe jos şi cu trăsurile, astfel căcei foarte îndepărtaţi ( Uzdin, Torac– 100km ) au făcut câte 5 zile, ceeace le−au luat prea mult timp de lamunca câmpului, iar majoritateapelerinilor o reprezenta păturasăracă a populaţiei. Anual au partic−ipat câteva sute de pelerini, unsabor numeros de preoţi ( în medie10 ) şi corurile bisericeşti dinaproape toate localităţile româneşti.

Credincioşii pelerini erauîntâmpinaţi cu steagul şi aşteptaţi însunetele armonioase ale fanfarei,,Privighetoarea Codreanului,, ,mergându−se prin sat şi până lalocul numit ,, Crucea Popii,, , deunde se lua apă rece de izvor.

În preziua praznicului, la ora 17se oficiază slujba Vecerniei, urmatăde rugăciuni aparte din Molitfelnicpentru bolnavi şi credincioşi (citi−turi) şi spovedania celor care s−aupregătit pentru Sf. Împărtăşanie.Mezonoptica, apoi Urtenia se des−făşoară până la miezul nopţii, se ofi−ciază în sabor. Pelerinii, an de an,petrec noaptea la mănăstire, în cân−tări, citiri duhovniceşti şi cântări aleOastei Domnului. Dimineaţa, 14Septembrie, la ora 5 se oficiază slu−jba Sf. Maslu, iar la ora 9 serviciuldivin al Sf. Liturghii.

Anul trecut, la ,,Ziua Crucii,, aparticipat Prea Sfinţia Sa EpiscopulBisericii Ortodoxe Române alDaciei Felix, Daniil, un sabor depreoţi (6), iar răspunsurile la Sf.Liturghie au fost date de corul BORdin Sân Mihai. Bătrânii satuluipovestesc că în ,, Ziua Crucii,, poţiasculta bocetul florilor care se plânguna alteia că se usucă şi astfel părăs−esc această lume. Din Ziua Crucii şipână la Sfântul Alexie, pe 17 Martieeste interzis omorârea şerpilor. Sespune că şarpele rămas pe pământdupă Înălţarea Crucii este blestematşi sortit dispariţiei.

Pelerinajul de la Pârniaora a per−sistat tuturor grelelor încercări timpde şapte decenii şi jumătate l−a carea fost supus atât în perioada regimu−lui totalitar şi nu numai. Tot aşa, înultimii doi ani, fostul Vicar IaneşMoise de la Vicariatul Ortodox

Român din Vârşeţ din proprie iniţia−tivă, a organizat paralel pelerinaj şila Straja, tot pe 13 Septembrie, ast−fel, creştinii străjenii şi vecini lorcare cu regularitate participau latradiţionalul pelerinaj de laSrediştea Mică, au fost îndemnaţi sărămână în Straja. Vicarul în loc săadune creştinii ortodoxşi români însânul Sf. biserici, el paralel inau−

gurează pelerinaj, dezbinând înfelul acesta unitatea din cadrul bis−ericii noastre, care atâta timp amreuşit s−o păstrăm şi cultivăm.Indiferent de tot ceea ce se însce−nează, pelerinajele tradiţionale dela fosta mănăstire vor rămâne şi încontinuare izvorul sufletesc din cares−au adăpat strămoşii şi părinţiinoştri, iar izvorul nesecat va contin−ua să curgă în acest colţ al Banatuluide munte. Aici, în lăcaşul de înch−inăciune, timp de 74 ani, oamenii şibolnavii şi−au găsit mângăierea,alinarea şi tămăduirea, înălţând înlinişte rugăciuni fierbinţi spre cer,spre creatorul lumii. Pelerinajele dela biserica fostei mănăstiri dinSrediştea Mică şi tradiţia sepăstrează cu sfinţenie, fiind un sim−bol al tuturor credincioşilor dinSerbia, o zi de sărbătoare a etniei.

Anul acesta, se aniverseazăjubileul de 75 de ani de la inagu−rarea pelerinajului tuturor romanilordin Serbia, pe locul monahal sfinţitde mii de ani de slujirea neântrerup−tă în Hristos.

S. D.

Biserica fostei mănăstiri din Pârneaora

8GLASUL CERBIC IE I

Mesiciul este o gură derai, cu păduri şi dealuriverzi, liniştitoare aşa cumfrumos grăieşte un vechicântec de şezătoare;

Mesiciul e un sat, peste munte cocoţat,

parcă cineva−ntr−o doară a luoat casele în poală,

şi le−a aruncat aşa şi pe deal şi pe vâlcea.

În umbra miresmei codru−lui cântecul păsărilor şi

dorul din poiana ,,Poienii,,, dealurile şi munţi; cu

glasul potecilor din pădure,pomul cu cireşe coapte şi

florile de mai, conveţuiescîntr−o perfectă culoare şi

armonie cu omul.

Traian Truia s−a născut la 7 ian−uarie 1940 în pitoreasca localitatede codru, Mesici, într−o familie deţărani harnici. Tatăl Achim şi mamaMaria încă din frageda copilărie l−auînvăţat să creeze frumosul.

Şcoala generala cu patru clase otermină în satul natal, având 3învăţătoare M.Elza, Ofelia Conrad şi

Elena Todor. Puştiul Trăian nevoit săcombine nevoia cu plăcerea, maiîntâi a început să imite ciripitulpăsărilor în frunzele arborilor atâtde răspândiţi la Mesici, trezândadmiraţia părinţilor şi oamenilor.Pentru el, ciripitul păsărilor,sunetele duioase ale instrumentelorde suflat şi muzica în genere audevenit mai mult decât o pasiune.Muzica a început s−o simtă şi s−otrăiască, iar paralel cu talentul lui acultivat şi extins cunoştinţele înacest domeniu. Afinitatea şidragostea faţă de muzică i−a fostînfiripată de natură. La vârsta de 12ani, mergând la bunul său amicLazăr Papure, care era un cunoscut

fluieraş în această zonă a Banatului,a început să cânte şi el la fluier carepractic era primul instrument înadevăratul sens al cuvântului la carea cântat şi care mai târziu la primitcadou, astfel a început să intre întainele acestui instrument. Tot înaceastă perioadă (1952) s−a încadratîn grupa ,,Căluşărilor’’ din sat, cucare s−a prezentat la diverse sărbă−tori, aniversări, festivităţi în locali−tate şi în afara localităţii. Relativrepede a devenit membru al cele−brei fanfarei ,,Turturica,, la vârsta dedoar 14 ani, fiind remarcat de con−ducătorul Pau Bou care împreunăcu 30 de tineri au fost instruiţi înarta magnifică a muzicii. Locul de

Traian Truia, la aniversarea semicetenarului pe tărâm muzical

PE ARIPILE CÂNTECULUI DE ACASĂ

PRIMA APARIŢIE PEMICUL ECRAN LA

POSTUL RTS A VES−TITEI FANFARE ,,TURTURICA,,

DIN MESICI, S−A REAL−IZAT ÎN ANUL 1970.

În imagine, Trăian Truia(primul la dreapta)

actualul dirijor şi sufle−tul formaţiei muzicale

mesiciene.


repetiţie şi instruire a fost încăperilebisericeşti puse la dispoziţie decapela ortodoxă română din locali−tate. În primăvara anului 1956,tânărul instrumentist Trăian Truia aînceput să cânte la clarinet în cadrulfanfarei ,,Turturica,, participând latoate competiţile comunale, re −gionale în ţară şi în România,Pancevo, Deliblata, Uzdin, Ti −mişoara, Kosovska Mitroviţa, N.Sad… cucerind plachete, medalii,diplome şi menţiuni. Aceastăperioadă a însemnat ,,perioada deglorie,, a fanfarei ,,Turturica,, avândîn vremea aceea epitetul de cea maireprezentativă formaţiune muzicalădin această parte a Banatului, Întreanii 1962−1964, şi−a făcut stagiulmilitar la Mostar ( Croaţia ) darîncadrat în orchestra muzicală mili−tară cu un repertoriu de muzică dis−tractiv şi jazz. Timp de un an şijumătate, sâmbăta şi duminica încăminul Armatei Populare Iugoslavedin Mostar a susţinut concerte ca

solist instrumentist la clarinet,acordeon şi tobe.

Întors din armată şi−a continuatactivitatea muzicală, astfel în 1964învăţătoarea Ileana Gerlici a înfi−inţat formaţia de dansatori pe lângăSCA,,Ion Creangă,, iar la iniţiativalui Traian Truia s−a înfiinţat orches−tra populară ,,Periniţa,, din locali−tate, dirijată cu mare dibăcie de el.Orchestra încă de la început a avutun succes marede răsunet, fiindalcătuită din 8−10 membri a partici−pat în perioada anilor 1964−1972pretutindeni dând tonul veseliei lanunţi şi sărbători, participând laemulaţi de cântece şi folclor, atât în

ţară, cât şi în străinătate, purtândfaima mesicenilor şi zonei de codrua Banatului. Începând cu anul 1974,Traian Truia devine dirijorul renu−mitei fanfarei ,,Turturica,, şi pânăazi, sub a cărei baghetă formaţiunemuzicală a înregistrat noi şi noi suc−cese devenind un fenomen inedit înaceastă parte a Banatului. Tot în

această perioadă conducătorul şisufletul fanfarei a instruit 3 generaţide tineri, în total 35 de noi membricare sunt mândri de predecesorii lorşi care sunt profund recunoscătoripentru tot ceea ce a făcut, dirijorulTraian Truia.

Azi ,,Turturica,, are în compo−nenţă 20 de membri care cu acelaşielan merg pe drumul preserat cuflori al strămoşilor. În timpul iernii,în serile lungi tot ,,la capelă,, searăde seară se fac repetiţii sub baghetaneobositului dirijor, Traian Truia.Cel mai important lucru pe careconducătorul, Traian a ţinutneapărat să−l amintim e faptul că

aici la Mesici, obiceiurile populareromâneşti s−au păstrat şi sepăstrează cu sfinţenie, ca un lucrusacru şi demn de amintit al stră−moşilor, care se cultivă, păstrează şipromovează până în zilele noastre.La Mesici cu ocazia rugii satului,Paştelui şi a altor sfinte sărbători seorganizează ,,HORA ÎN SAT,, obi−cei care este în curs de dispariţie înaceastă parte a Banatului. Un altobicei reprezintă mersul fanfareiprin sat, de la casă la casă, la AnulNou, mai exact în dimineaţa zilei de1 Ianuarie şi se termină în oreleserii, tot cu hora în sat. Paralel cubogatul şi variatul palmares culturalpe parcursul celui 5 decenii, TraianTruia a desfăşurat o bogată activitatesportivă. La vârsta de 13 ani a fosttitular al echipei de fodbal,,Haiduc,, din Mesici, evoluând cusucces în formaţie, timp de 27 deani. Este o curiozitate că a fost titu−lar în unsprezecele echipei laolaltăcu fratele şi tatăl său. Echipa de fot−bal a înregistrat frumoase succese încadrul ligii comunale, participândcu regularitate la toate ediţiile Cupeilibertăţii, unde în 1957 a fost semifi−nalistă, la un pas de mare finală.

La ora actuală echipa de fotbal,,Haiducul,, din Mesici este doar ofrumoasă amintire a sătenilor. Vomîncheia cu nostalgie, dar totodatăputerea şi credinţa acestui om de acrea, cultiva, transmite şi transpunefrumosul în sunete muzicale, ritm şiarmonie.

,,Toată viaţa am slujit cânteculstrămoşesc de pe plaiurile

magnifice mesicene!Dumnezeu să ne ajute ca prin

credinţă, tradiţia s−o păstrăm!

Dorinel Stan

Echipa de fotbal ,, HAIDUC,, din Mesici

Fanfara ,,Turturica” dirijată de Traian Truia

10GLASUL CERBIC IE I

Şi−a scuturat toamna, poleiala nesfârşită peste codriişi podgoriile vârşeţene, coborând graţios spre dumbra−va Mesiciului. Se opreşte o clipă, pentru închinăciune,la poarta mănăstirii, iar apoi pune stăpânire pe întreagadelurime. Ne oprim aici în dorinţa de a stabili un dialogal prezentului cu trecutul.

La marginea satului, cea din vecinătatea codrului,trăieşte „moş Aurel” (cum îi spun cei din părţile locului)şi cărţile lui.

Aurel Păsulă, poet ţăran, fiul poetului popularVichentie Păsulă Ţuţan, s−a născut în îndepărtatul an1921, în satul Jamul−Mic.

Dumneavoastră, domnule Aurel Păsulă, sunteţi unuldin puţinii martori oculari ai începuturilor literareromâneşti de pe aceste meleaguri. De unde a pornitdrumul d−voastră spre creaţie, cum aţi început să scrieţişi să publicaţi poezii?

Dragostea şi interesul pentru lumea literelor le−amavut încă din copilărie. Şcoala primară (şase clase, multpe atunci) am urmat−o în satul natal, avându−1 învăţătorpe Theodor Cozac, de origine din Ferendia, România.Învăţătorul meu a remarcat uşurinţa cu care mă expri−mam. Alături de tata păşisem pe tărâmul literelor marişi mici. Mulţumit de evoluţia mea, învăţătorul meu dis−cută acest lucru şi cu preotul Cornel Şdicu. Acesta, sâm−băta, la orele de religie, mă luă sub protecţia sa.Cercetând, cum el ştia, a văzut că îmi erau cunoscute şialte cărţi în afară de manualele şcolare. Citisem cărţileşi ziarele pe care le primea tata, de la Orăştie, Sibiu şiziarul Nădejdea din Vârşeţ. Preotul mi−a pus atunci ladispoziţie cărţile din biblioteca personală. La îndemnultatălui meu, care îmi sugera uneori şi subiecte, amînceput să scriu impresii şi simţăminte proprii.

În cărţile pe care le citeam, aflam o mulţime decuvinte care nu ştiam, însă, ce înseamnă. Nu le ştia nicitata pe toate. Preotul Cornel Şdicu, mi−a spus că amnevoie de un „vocabular”. Mi−am făcut unul şi dânsul

îmi explicacuvintele întermeni ştiuţi.În decurs detrei ani „vocab−ularul” meucuprindea maimult de treisute decuvinte.

La vârsta de17 ani, în prag−ul căsniciei,aveam aproape100 de cârti.

Mi−am făcut şi un catalog − o evidenţă a cărţilor mele −care cuprindea: numărul, titlul, autorul şi câte bucăţiaveam. Căsătorindu−mă, la Mesici, mi−am adus cărţilecu mine.

(Mi−a arătat „moş Aurel” cărţile lui. Le păstrează într−

o cameră specială, o bibliotecă improvizată, cu rafturide lemn. în mijlocul „sălii de cetire” se întind o masămasivă, de stejar mesicean, şi ea la rândul ei încărcatăcu cărţi, ziare şi notiţe ale poetului. Toate cărţile erauprotejate de cearşafuri albe.)

La Mesici am avut norocul să cunosc un însufleţitcititor de cărţi, pe Iovan Putnic, născut în 1893. Acestas−a arătat nespus de bucuros când m−a cunoscut.Primea cărţi şi ziare din România, poseda cărţi dinBiblioteca Istorico−Populară Română, de la edituri dinSibiu şi Braşov. Acest iubitor de carte, a fost timp de 7ani primarul satului, avea o caligrafie admirabilă şi nu−i plăcea să se afirme şi nici să colaboreze la vreo pub−licaţie.

Vă întrerup amintirile, doar un moment, aş vrea săştiu cum procuraţi pe atunci cărţi şi ziare?

De unde cărţi şi ziare? Păi, aveam doi unchi înRomânia. Unul trăia la Jamul Mare, iar altul laGherman. Amândoi erau primari, la primărie primeaudiverse publicaţii. Eu mă duceam, clandestin înRomânia, la ei şi aduceam cărţi acasă.

Într−o iarnă (1935), m−am dus cu patinele pe gheaţăpână în România şi mi−am adus un sac de cărţi în spate.Fusesem socotit dispărut, mâncat de lupi, fiindcă lip−sisem două zile de acasă.

Dacă nu aţi urmat apoi nici o şcoală cum aţi stabilitlegătura cu tinerii progresişti ai vremii?

INTERVIU

Lumee, lumee ... şi iar lumee!

Aurel Păsulă în etate de 86 de ani


Aceasta tot datorită tatălui meu, care era prieten cutatăl lui Vasile Popa. Acesta lucra la banca Luceafăruldin Vârşeţ. Acolo l−am cunoscut pe Vasile Popa.

În anul 1937, la un miting de aviaţie, la Vârşeţ l−amreîntâlnit pe Vasile Popa. Era cu mai mulţi tineri. M−ainvitat şi pe mine să mă plimb cu ei până la Kulă. Ne−am săturat atunci de struguri, culeşi din viile nemţeştiprin care am trecut. La Kulă, ne−am urcat până latreptele din vârf, de unde priveam toată împărăţiaVârşeţului.

Aşa am intrat eu în rândul iniţiatorilor culturiiromâneşti din acele vremuri.

În anul 1937, am fost invitat la jubileul − 10 ani de laapariţia ziarului Nădejdea. Cu această ocazie am cititpoezia mea: 10 Ani de apariţie a Nădejdii. în acest ziaram mai publicat creaţii folclorice. Regele Carol a oferitacestei redacţii 500 de volume de carte. Când au sositam ajutat la aranjarea bibliotecii, împreună cuGheorghe Ogrin (din Marcovăţ), un alt veteran al iubirii

de cultură originală.Am mai colaborat şi cu ziarul Foaia Poporului,

apărut m 1938 şi coordonat de preotul Ioan Mităr.Acest ziar 1−am primit gratuit un an de zile.

Unde v−au condus cărările vieţii mai apoi?În timpul ocupaţiei am făcut parte din rândurile

tinerilor care au fost duşi la muncă forţată: în 1942−4luni la Vârşeţ, în 1943−6 luni la Stari Leţ, în 1944−6 lunila Mariolana. Am văzut şi bombardarea Alibunarului.Eram cu caii la arat, în apropiere când a izbucnit urgiafocului şi a bubuiturilor.

La 11 august 1946, la Coştei, a avut loc primaîntrunire a tinerilor scriitori români care au hotărât înfi−inţarea Cercului literar Lumina. D−voastră eraţi acolo.Vă rugăm să ne relataţi câteva aduceri aminte?

Despre iniţiativa înfiinţării Cercului literar Lumina,am aflat de la Vasile Popa şi Radu Flora; tot ei m−auinvitat şi pe mine la Coştei. V−am spus că pe VasilePopa îl cunoşteam bine, iar apoi şi pe Radu Flora carese căsătorise cu o consăteană a mea. Ei susţineau că tre−buie să începem să organizăm cât mai bine viaţa noas−tră literară.

După ce am fost primiţi aşa cum românii din satelenoastre ştiu să−şi aştepte oaspeţii, cu fanfara, cu de corde port popular românesc, ne−am adunat la Casanaţională unde s−a ţinut şezătoarea literară. VasilePopa, în calitate de redactor al Li bertăţii literare, adeschis această şezătoare. Mai mulţi scriitori au citit dinscriierile lor, printre ei am fost şi eu. La această întrunirea scriitorilor s−a hotărât şi înfiinţarea Cercului literarLumina. Tot atunci s−a ales un comitet de conducere şis−au stabilit regulile după care cineva putea să devinămembru în acest Cerc literar.

Aţi fost membru în redacţia primei publicaţii literarede limbă română, Libertatea literară, care este apreciatăca punctul de plecare al literaturii româneşti din

Voivodina. Consideraţi nimerită această afirmaţie?Da, consider că este aşa. Acolo, în jurul Libertăţii lit−

erare, ne−am adunat noi toţi care iubeam cuvântul scrisromânesc. Am făcut treabă aşa cum s−a putut, caîncepători, dar cum erau şi vremurile.

Pe atunci eu am participat la primul concurs depoezie, cu poezia Sub fastica germană şi am obţinutpremiul II. Nu am putut asista la această manifestaţie,pentru că am fost înrolat în armată. In 2 noiembrie 1946am plecat la Varajdin, în Croaţia. Premiul care a constatîn cinci cărţi de poezie, din literatura universală şi o

scrisoare, mi−au sosit prin poştă la Varajdin. A fost unmoment deosebit. Într−o seară, la ,,Politički čas,, locote−nentul mi−a adus premiul. M−a numit în faţa tuturor pes−nik şi pobednik. Ziarul Libertatea 1−am primit în armată,doi ani de zile.

În anul 1948, Vasile Popa s−a re tras de la conduc−erea Luminii. Ştiţi ceva în legătură cu acest fapt?

La plecarea lui Vasile Popa de la Lumina nu am fostmartor, eram în că în armată. Dar după cum au evoluatevenimentele mai târziu, cred că Vasile Popa a plecat şia devenit Vasko fiindcă asociaţia no astră era compro−misă din cauza dirijării politice a Sovietelor înRomânia.

De atunci aţi scris mereu. Ce aţi scris şi pentru cine? De atunci am scris mereu şi... rău, Cum s−ar spune către lume, Pentru cine? Pentru mine...

Drd. Brânduşa Juică

Unica carte de versuri publicată până în prezent

Într−o iarnă, m−am dus cu patinele pegheaţă până în România şi mi−am adus unsac de cărţi în spate. Fusesem socotit dis−părut, mâncat de lupi, fiindcă lipsisemdouă zile de acasă.


În Serbia sunt pustii mi degospodării, dispare în jur de 1500de localităţi săteşti. La sat, numărullocuitorilor drastic şi rapid semicşorează, iar dacă continuă înacest ritm, există posibilitatea realăca pe parcurs de câţiva ani, Serbiasă devină ţara agrală, fără ţăranii şisat.

Azi, în Serbia există 4800 desate. După estimările specialiştilor,Branislav Gulan, expert de la soci−etatea de ştiinţa a economiştilor înurmătorii l5 ani, de pe harta ţării vadispare fiecare a patra localitate,respectiv 1200 de aşezări. Tocmaiîn 86% de sate, numărul locuitoriloreste în continuă descreştere şi doarîn 12% creşte sau stagnează. Întotalitate sunt depopulate 1961 desate. Tot la fel, aceeaşi soartă o pottrăii încă 200 de localităţi, fiindcă n−au nici un locuitor mai tânăr de 20de ani. Descurajează datele potrivitcărora la ora actuală în satele dinSerbia trăiesc 260.000 de bărbaţiapropiaţi de 50 de ani, care încă nuşi−au întemeiat familie iar caracteris−tica aşezărilor rurale este mizerianaturală tot mai pronunţată abătrânilor care au rămas la sat sătrăiască. În această privinţă,Voivodina şi Serbia de sud suntzonele cele mai periclitate.

Cauzele sunt multiple: destră−marea Iugoslaviei, războaiele civile,crizele economice, dezinteresulautorităţilor de stat, migraţiile, stan−dardul, sărăcia...

Nr. populaţiei rurale în Serbia peparcursul ultimilor decenii.

După aprecierile specialiştilor seconsideră că în anul 2011, în

Serbia, numărul agricultorilor vaajunge la cifra de 9,4% din popu−laţia ţării sau 540.000 de suflete.Jumătate din ei vor avea peste 60 deani, respectiv doar 11,5% vor fii maitineri de 20 de ani. Pentru a nu serealiza aceste pronosticuri e nevoieîn primul rând, ca politica guvernu−lui faţă de agrar şi economia ruralăsă se sprijine pe cea a UniuniiEuropene, respectiv foarte multe

stimulări. Acest lucru este foarteimportant azi, când există un milionde şomeri iar din cauza restruc−turării şi privatizării complexelorgigante, muncitorii rămân fără pos−turi de muncă. Majoritatea lor suntdin regiunii rurale, astfel că potîncepe o nouă afacere la sat darsprijiniţi financiar de stat.

În Voivodina situaţia este dezas−truoasă. Jumătate din numărul pop−ulaţiei trăieşte la sat. Cifrele arată căîn ultimele patru decenii din cei 12milioane care trăiesc la sat s−auredus la aproximativ 900,000 desuflete. Pustietatea aşezărilor ruralecea mai pronunţată în Voivodina oreprezintă Banatul de sud şicomunele Plandişte, Alibunar şiBiserica Albă, unde practic esteconcentrat cel mai mare număr deromâni la nivel de comună. Etniaromânească, adică localităţileromâneşti din Serbia sunt în contin−uă descreştere, iar numărul popu−laţiei este tot mai mic, sporul natur−

al negativ. Cu siguranţă în următorii10 ani vor dispare aşezări româneştifoarte importante cândva pentruspiritualitatea românească dinSerbia, cu o istorie atât de zbuciu−mată, aşezări vechi româneşti caredenotă existenţa noastră de secolepe aceste meleaguri. E momentul,când toţi trebuie să ne întrebăm:încotro va merge satul românesc şicu cine? La Mărcovăţ în urmă cujumătate de secol au trăit peste1700 de locuitori, azi doar 400 iarşcoala are 6 elevi şi exemple potcontinua. Români din Serbia nu vordispare, ci va dispărea „veşnicia dela sat” dacă nu se iau măsuriurgente şi concrete. Specific pentruaşezările româneşti din aceastăparte a Banatului este numărul rela−tiv mare de românii plecaţi de 3−4decenii la muncă provizorie înstrăinătate care între timp s−au sta−bilit acolo şi chiar ajunşi la pensie,trăiesc departe de satul natal, devatra strămoşească. Media de vârstăîn aşezările româneşti este între 45−53 de ani. Minoritarul român înSerbia se află într−o situaţie dificilă şidoar o „discriminare pozitivă inceea ce priveşte şcolarizarea, infor−marea poate contribuii la păstrareaidentităţii care e sortită să dispară în

multe aşezări româneşti din Serbia,respectiv Voivodina. Nu ne rămânedecât să sperăm într−o minune înviitorii ani, astfel că numărullocuitorilor să nu se mai reducă iartinerii să rămână la sat.

M.T

Anul Nr. agricultorilor

1961 49%

1971 36%

1991 17%

AAŞŞEEZZĂĂRRIILLEE RRUURRAALLEE ÎÎNN CCUURRSS DDEEDDIISSPPAARRIIŢŢIIEE


Sărbătoarea din poiana ,,Poienii,, este o moştenire atrecutului, care poartă pecetea vechilor tradiţii şi obi−ceiuri din zona montană a Banatului. Despre sărbătoarepână în zilele noastre, nu s−a scris mai aproape nimic,cu toate că există de cel puţin opt decenii şi are totuşiunele caracteristici ale renumitelor nedei din MunteleGăina, din Ardeal şi al sărbătorilor culesului de vii de

pe vremuri… Când este vorba de tradiţie ,, Sărbătoareadin Poiană,, denumită după locul din pădure , este rel−ativ veche, lucru care este confirmat de cei mai vârsni−ci locuitori din Munţii Vârşeţului. Totuşi; anul începutu−

lui ,, Sărbătorii,, se pierde în negura timpului, iar a daun răspuns la această întrebare este foarte complicat.Cercetând arhiva fostei mănăstiri din Srediştea Mică,întâmplător am găsit un document semnat de preotullocal, Alexandru Vărăgean, adresat Prea SfinţituluiArhimandrid la Mănăstirea din Mesici, prin care esteinvitat să ia parte la ,, măiala*,, (sărbătoarea) din 2 Mai.Aici se mai preciază locul numit ,,Poiana’’, în pădure,unde se va desfăşura sărbătoare, cu începutul la ora 8respectiv 17 orele serii. Invitaţia este adresată în anul1926 şi este semnată de preotul din Srediştea Mică,Alexandriu Vărăgean.

Locuitorii din Vârşeţ, Mesici, Srediştea Mică şi alţii,se adunau în poienile pădurilor din Munţii Vârşeţului,aici se bucurau şi petreceau..

Sărbătoarea avea farmecul ei specific codrenilor, înumbra stejarilor şi în parfumul ierburilor şi al florilor demai, cânta renumitul taraf de lautări al Buliganilor dinPârneaora şi fanfara ,, Turturica,, din Mesici. Se cântă,se juca, se gusta carne de miel şi prăjituri la umbra ste−jarilor şi deşertau domigene cu vin bun, de la bucium.În perioada celui de al II−Război mondial, tradiţia a fost

întreruptă, iar începând cu anul 1948, înpoiană au început din nou să se adunelocuitorii satelor Mesici şi Pârneaora şi împre−ună să se bucure şi veselească, de sărbătoareaoamenilor muncii −1 Mai.

Sărbătoarea din Poiana de lângă pădureadin care ieşi venind din Mesici şi îndată ai în

faţă panorama Pîrneaorii (Srediştea Mică), nu−şi mai arefarmecul şi sclipirea de odinioara, dar iată tradiţia aces−tui vechi obicei românesc din Munţii Vârşeţului contin−uă ,,Pe aceeaşi ulicioară,,! Ani în şir în atmosferă devecinetate, la 1 Mai, se adună la sărbătoarea dinpoiană, mesicieni, pârnorenţi, mărcoviceni şi srediştenişi este nespus de frumos, sărbătoarea lor comună.

* Măială – petrecere câmpenească tradiţională ( organizată în luna mai )

Prof. Dorinel Stan

Poiana ,,POIENII”

Drumul spre Poiană

Sărbătoarea din Poiană în trecut

Obiceiuri de ieri şi de azi

SĂRBĂTOAREA DIN POIANĂ


Localitatea Pârneaora din împre−jurimea Vârşeţului, graţie poziţeigeografice, a avut dintotdeunacondiţiei prielnice pentru apariţia,supravieţuirea şi dezvoltarea comu−nităţilor umane. Aşezată în partea

muntoasă a Banatului, zonasredişteană a oferit posibilitateaunei vieţi confortabile. Locuitori aiacestor părţi au fost:tracii, sciţii,celţii, dacii şi romanii. Desprenumeroasele izvoare din Pârneauracirculă tot felul de legende.

Numărul izvoarelor este impre−sionant şi toate au denumiri speci−fice, care s−au păstrat până în zilelenoastre. În perioada interbelică, laPârneaura existau 41 de izvoare.Numărul lor, însă s−a redus consid−erabil, drept consecinţă a schimbăriiformei de relief, împăduririterenurilor, exploatării şi folosiriisuprafeţei de teren pentru anumitenecesităţi obşteşti...

Până ieri la Pârneaura, locuitoriise aprovizionau cu apă potabilă deizvor de la cele 27 izvoare care ausupraveţuit timpului şi care deatâtea secole curg din stâncă cu apălimpede şi rece. Unele şi−au schim−bat înfăţişarea, poziţia şi denumirea

lor a rămas aceeaşi.Toate izvoarele de la Pârneaura

au o denumire caracteristică:

Ciuciurău, Şciubei, Izvorul dinZăbran, Fântânioara, Iribiţă, Izvorulsăc, Izvoară, Izvorul lupilor, Izvorulruginit, Izvorul lui Costa, Izvorelul,Vogiţa, Nucul, Izvorul luiChecicanul, Cheia, Anter, Izvorullui Purea, Bunari, Izvorul sărat,Izvorul cu clisă, Izvorul lui Barbeş,Izvorul Răfăilă, Izvorul lui Pemu,Izvorul lui Stanimir, Izvorul luiŞvaiţ, Drăgoieşti, Izvorul lui Băca,Mărcinu, Izvorul Mâţu, Izvorul dinValea Groşăţului, Putalin, Izvorullui Pucei şi Stupina.

Din păcate, unele din acestea numai există, fiind ruinate, dar se ştielocul unde au fost cândva. Acesteasunt: Izvorul lui Purea, Izvorul luiBoca, Drăgoieşci, Izvorul din ValeaGroşăţului etc. Primele izvoare dinPârneaura au o vechime de peste600 de ani şi au luat naştere odatăcu ridicarea şi construirea vechii

mănăstiri din localitate.În documentele scrise ale

Mănăstirii din 1771 se aminteşte şiun izvor din nemijlocita apropiere aacesteia, izvor care a supavieţuit

până în zilele noastre căruia toţilocuitorii îi zic „BUNARI”. De fapt,acesta este cel mai vechi din sat.Apa nu a secat niciodată din el şiare un potenţial enorm. Apa estelimpede şi rece, fără gust şi miros,un fel de apă tămăduitoare, folosităde locuitorii satului şi de mănăstireşi probabil a fost sfinţită încă în tim−pul existenţei vechiului lăcaş.Înfăţişarea actuală a izvorului i−afost redată în anul 1764 când a fostamenajat cu suma de 68 fl. baniachiziţionaţi de mănăstire.

Izvorul „RĂFĂILĂ” se găseşte lapoiana Ciorbeşcilor, la poalele celuimai înalt vârf din Voivodina(Guduricki vârf−641m).

Aici coboară cerbii şicăprioarele, se adună şi găsesc apăpotabilă. Unele izvoare, ca de pildăIzvorul lui Costa, al lui Anţer, al luiPurea, al lui Barbeş, al lui Putalin, allui Pucin...au primit denumireadupă cei care le−au descoperit,săpat sau amenajat.

Izvorul”ŞCIUBEI” este unul dinvechile izvoare ale localităţii fiindconsiderat drept izvor sfânt.Deasupra acestuia, în anul 1995, s−a construit o capelă frumoasă, dinfundamentul căreia, din stâncă,izvoreşte o apă rece şi limpede „calacrima”. Potrivit legendei, în urmăcu câteva secole, timp de trei ani

ISTORIE, LEGENDĂ ŞI ADEVĂR NOTORIU

TOPONIMELE IZVOARELOR BĂNĂŢENE

,,BUNARI'' cel mai vechi izvor,amintit la 1767 în documente

scrise

FÂNTÂNA MARE

FÂNTÂNIOARA


consecutiv, hotarul localităţii a fost dominat de o secetăcumplită. Locuitorii au părăsit zona îndreptâdu−se sprecâmpie. Excepţie a fost o familie săracă, care îşi numărazilele fără apă. S−a întâmplat atunci o minune−dinstâncă de lângă casa în care locuiau a început săizvorească apă. Membrii familiei, în semn de recunoşt−inţă, au ridicat mai târziu un locaş sfânt lângă izvor.

Izvorul lui PEMU se găseşte în Poiana Verde.Cetăţeanul poreclit „Pemu” făcea funii din scoarţa detei. Teiul este un arbore foarte răspândit la Pârneaura.La un moment dat a observat că izvoreşte apă dinstâncă. După ce a băut apă, l−a cuprins foamea. Acestlucru este confirmatşi azi de bătrânii sat−ului, care susţin căapa din acest izvor afost folosită în trecutpentru a produce opoftă de mâncare.Izvorul”VOGIŢA”este unul din izvo −arele de demult aleloca lităţii Pârneauradin care apa curgepe întreg parcursulanului, indiferent deano timp. În urmă cumulţi ani apa a fostfolosită şi la trata−mentul bolilor şi

copiilor, dar şi ladescâtece şi ritu−aluri ale unor vră −ji tori, care luauapă de aici.

O legendă in −te re santă este le −gată şi de Izvo rulLUPILOR care segăseşte la 2 kilo−metri departe delocalitate, pe dea −lul numit Ebâr −lont. În timpuliernilor grele lupiicoborau pânăaproape de sat,iar locul lor pre −ferat pentru urletera acest izvor.

Ritualul se repetă în fiecare iarnă, astfel că de aiciprovine denumirea acestuia de izvor al lupilor. Înperimetrul izvorului, există încă două fântâni: fântânaMare şi fântâna cu Salcă. Izvoarele amenajate sunt une−ori veritabile fântâni, dar majoritatea lor se află în afaravatrei satului. Ciuciur cu varianta „CIUCIURĂU”, iarprin hoplologie şi etimologie populară, ciur, din care s−a creat prin derivare, după modelul lui ciuciurău, sunt

date nume izvoarelor amenajate cu jgheaburi de coajăde tei, scânduri. Ciuciurău este locul unde curge unizvor şi se pune un vălău de tei, iar apa cade şi face zgo−mot, ciurăie. Cel mai cunoscut izvor, după care locali−tatea adevenit oarecum celebră, este izvoru”Ciuciurău” al cărui şuvoi de apă este mare având şi ocalitate foarte bună.

Deci, nu miră faptul că mulţi vârşeţeni sau trecătorivin cu bidoanele după apă de la „Ciuciurău”, care esteconsiderată drept apă lecuitoare.

Izvorul lui „BARBEŞ” are o istorie interesantă. Multtimp „Barbeş”(harambaşă) s−a adăpostit prin aceastăzonă. Conform legendei acesta a colaborat mai târziucu vestitul Adam Neamţu.

Barbeş a spart stânca din care izvorea apă. Mai târz−iu pârnorenţii i−au dat forma pe care o are şi azi şi, evi−dent, numele vestitului haiduc, Barbeş. Aceasta ar fi oscurtă”trecere ân revistă” a izvoarelor din Pârneaura,care au reprezentat şi sunt în continuare o mândrie alocalităţii. Denumirile toponimice ale izvoarelor şilocurilor sunt cele mai vii mărturirii ale vieţii omului deaici. Numele lor trăieşte şi azi în toponime, prin tradiţiapăstrată şi cultivată de urmaşii întemeietorilor acestorlocuri, magnifice din Ţara Banatului.

Prof. Dorinel Stan

IZVORUL RUGINIT SAU,,PLAVI IZVOR’’

IZVORUL LUI BARBES

IZVORUL LUIPEMU

CIUCIURĂU

În centrul pieţii oraşului, Biserica Albă, segăseşte clădirea cu turn, pe care o vedem în imagineadin faţă. Pe zidul acestei clădiri a fost depusă o placămemorială, cu următorul text:

DonaţiuneaDaniţa Bocşan şiTrăian Popescu Corul

vocal român din Bela Crkva 1934

După cum vedem acest important eveniment înviaţa culturală şi spirituală a românilor din oraşul,Biserica Albă, a avut loc în depărtatul an 1934. Deatunci au trecut mai bine de 70 de ani.

Sperăm şi credem că spiritualitatea minorităţiiromâne din Banatul sârbesc, va respecta adânc şi cusfinţenie numele acestor doi donatori, entuziaşti,oameni de cultură, cu dragoste şi simpatie faţă depoporul apartenent. Numele lor şi a altor donatori dinoraşul Biserica Albă, ca de exemplu: Aurelia Novac,Vasilie Raduloviciu, familia Bălănescu şi a altor oamenimerituoşi va rămâne veşnic în memoria noastră „în vecide veci” peste timpuri, peste veacuri. Să amintim câte−va date, câteva momente importante din viaţa acestuicor prestigios şi în acelaşi timp societatea culturală aromânilor din oraşul amintit.

Corul vocal rămâne din B. Albă a fost înfiinţat înanul 1879, la iniţiativa unor intelectuali fruntaşi.

Trăian Popescu judecător şi donator a fost print−re primii întemeietori ai acestui cor, bineânţeles împre−ună cu alţi oameni de seamă ca de exemplu: VasileRadulovici, primul preşedinte al corului, d. Bălănescugrefier etc. Viaţa şi activitatea acestui cor s−a desfăşuratîntr−un interval de timp, de aproape un secol (1879−1’953,1955).

În această perioadă detimp au fost prezentate 150 deprograme cultural−artistice înoraşul Biserica Albă, alte local−ităţi româneşti din Banatulsârbesc şi România.

Ultimul dirijor de seamăal acestui cor, a fost profesor demuzică al liceului şi şcolii gen−erale din Vârşeţ, CoriolanBugariu, marele entuziast, ped−agog şi dirijor de cor. Dânsul agăsit timp şi energie să sedeplaseze în oraşul Biserica Albă pentru a muncii cuentuziaştii, care au mai rămas în oraş. Era aceasta, înperioada anilor 1952−1955 iar după plecarea prof.Coriolan Bugariu, activitatea acestui cor se stinge defin−itiv.

Trebuie amintit şi momentul important, anume,corul a fost încadrat în cadrul societăţii culturale aromânilor din Biserica Albă, numită „ Doina”. Aicierau şi alte secţii, ca de exemplu; secţia de dramă, fol−

clor, recitatori, solişti etc. De câteva decenii, glasul„Doinei” nu mai răsună pe aceste meleaguri. Totul s−astins, deci vorbim de un –„apus de soare a spiritual−ităţii” române în Biserica Albă. Populaţie româneascăaproape că nu mai avem în oraş. După unele estimări,sunt câteva zeci de persoane care s−au declarat români.Dacă revenim la titlul acestui articol „Un lăcaş de(tristă) amintire” totul depinde de aspect, din ce punctde vedere şi poziţii privim lucrurile.

Dacă ne gândim la ceea ce a avut minoritatearomână în oraşul Biserica Albă, atunci putem fi mândri

de realizări , dar dacă negândim că azi, la ora actuală, laînceputul mileniului trei, nu maiexistă aproape nimic, nici oformă de manifestare a spiritual−ităţii româneşti în acest oraş,atunci este firesc, că acest lăcaşazi ne provoacă triste amintiri,nostalgie şi regret pentru totceea ce a fost cândva, odată.

La Biserica Albă, maiexistă ca formă de păstrare aidentităţii Sfântul lăcaş (1871),unde preotul Chilom Drăgansăvârşeşte slujbele divine în

limba română. În anul lăsat în urmă, CRS a semnat pro−tocol de colaborare cu „Şcoala Plus” (organizaţie nonguvernamentală) a reactivat filiala CRS din BisericaAlbă, iar în cadrul activităţilor organizate de „ŞcoalaPlus” se numără şi cursurile facultative de limbaromână. Este un nou început, un drum ce dă speranţe şilumină!

Prof. Lăpădat Sorin

UUNN LLĂĂCCAAŞŞ DDEE ((TTRRIISSTTĂĂ)) AAMMIINNTTIIRREE



Primele date scrise referitor la clopotele mănăstireile găsim în cheltuiala pe anul 1756 unde pentru ridi−carea clopotuitei mănăstirea a plătit suma de 400fl. Înclopotuita Sf. Lăcaş au fost două clopote, turnate dinfier. Clopotul mare era turnat în anul 1744 cu greutateade 460kg, iar clppotul mic era turnat în anul 1750 cugreutatea de 300kg, de meşterul Martin Felth GosMichaim, la Grazz. În urma afilieriei mănăstirei Mesici,cele două clopote cu greutatea de 2 quintali, respectiv11/ 2 au fost transferate la mănăstirea din Mesici.

Ridicarea actualei biserici (1878) a inpus

acizitionarea a două clopote noi, la turnătoria dinLjubljana (Slovenia) în anul 1882, când au fost sfinţite.În secolul al XIX−lea, comitetul parochial din Pârneaura,la 11 decembrie 1911 aduce hotărârea să se cumpereun clopot nou, în locul clopotului spart. Anul următor,din Timişoara s−a adus un clopot nou care avea o gru−tate de 197kg, cu suma de 768 cor. După instalareaclopotului s−a constatat că celălalte două clopote vechinu pot fii în consonsntă armonică cu cel nou, se facepropunere şi să acceptă să se cumpere 3 clopote de laturnătorul de clopote, Antonie Vovotny din Timişoara.

În ziua de 17/30 iunie s−au sfinţit în biserica orto−doxă română din Srediştea Mică, cele 3 clopote noiluate în turnătoria de clopote şi fabrica se scaune de fierpentru clopote a lui Antoni Novotny din Timişoara.Cele trei clopote noi au următoarea greutate:

Clopotul mare – 419kgClopotul mijlociu – 202kgClopotul mic – 125kg

Suma totală achiziţionată a fost 3031,35 cor, acoper−ită în mare măsură de biserică şi din contribuţii şi don−aţii de la credincioşii din Pârneaura şi din Vârşeţ, pro−pretari de vii din înprejurările comunei. Sfinţireaclopotelor s−a făcut pe 18 iunie1912 prin parohuladministrator Nicolaie Baiaş care a rostit un cuvântocaziţional.

Biserica fostei mănăstiri, până în anul 1916 aveacinci clopote. În acest an autorităţile austro−ungare auluat două clopote pentru necesităţile de război.

NoteArhiva mănăstirei Mesici, cutia IF, legătura pe 1775,

Venitul şi Cheltuiala din 1754−1775.ABOR Srediştea Mică, Alexandru Vărăgian, Istoricul

fostei mănstiri din Srediştea Mică, manuscris, pg. 27Arhiva mănăstirei Mesici, cutia IF, 1775, inventorul

mănăstirei Srediştea Mică care a fost preluat şi predatmănăstirei Mesici.

ABOR din Srediştea Mică, nr. 12/1912ABOR din Srediştea Mică, nr. 71/1912ABOR din Srediştea Mică, nr. 17/1912

Clopotele Sfântului Lăcaş

CCLLOOPPOOTTEELLEE SSFF .. LLĂĂCCAAŞŞ


În anul 1771 i s−a cerut mitropol−itului Ioan Georgevici să seîntocmească o situaţie detaliată afiecărei mănăstiri din cuprinsulmitropoliei Karlovitelui.

1. Mănăstirea Srediştea Mică cuhramul Sf. Arhanghel. Mihail şiGavril zidită din material bun,zidurile de piatră boltită. Mănăstirease află pe coasta unui deal, înapropierea celor două pâriaşe,

înconjurată de podgorii de viţă devie şi pomi fructiferi. Paraclisulprezintă un plan obişnuit la vechilemănăstiri, zidită din piatră şicărămidă, încheindu−se în semicercspre răsărit, cu 8 ferestre, acoperităcu sindrilă de gorun. În exteriormăsoară 7 stânjeni şi 2 suc înlungime şi 2 stânjeni în lăţime.Mănăstirea a fost alcătuită din 4clădiri distinate, în spate şi în stângaintrării de la poartă. O locuinţăveche din împletitură şi din materialbun cu 8 camere de diferite mărimi:1 antreu, 1 bucătărie, 2 pivniţe micidintre care una este subredă, 2camere foarte mici, la nivelul solu−lui şi un şopru de fâneţ din cărămidăcrudă într−o dependentă acoperitcu sindrile. Un sopru subret dinîmpletituri lung de 4 stânjeni şi latde 2 stânjeni , 1 cuptor bun, con−

struit în exterior din împletitură şi îninterior din cărămidă arsă, unde seaflă alături, din acelaşi materialcăsuţa pentru ars ţuică acoperită cusindrile, măsurând în total 4 stânjeniîn lungime şi 2 stânjeni în lăţime.Un şopru de căruţe din cărămidănearsă, lung 7 stânjeni şi lat de 3stânjeni şi un grajd de cai dincărămidă crudă, acoperit cu sin−drile, lung de 3 stânjeni şi lat de 2stânjeni.

Un şopru de stors struguri înstânga intrării de la poartă, dincărămidă crudă şi acoperit cu sin−drile, lung de 7 stânjeni şi lat de 2stânjeni, care îi aparţine preotuluiSekuzich. Un şopru din împletitură,lung de 2 stânjeni, lat de 1 stânjeni.Două grădini înprejuite de stâlpi,una lungă de 30 stânjeni şi lată de10 stânjeni, cealaltă lungă de 45stânjeni şi lată de 25 stânjeni. Douăambare de cereale din împletiturătencuite cu lut şi acoperite cu sin−drile ( hambarele au fost mutate laMesici ).

O casă construită din piatră decarieră cu 1 celulă şi 1 bucătărie,măsurând în lungime 7 stânjeni şi 4în lăţime inclusiv coridorul, apoi unşopru mic lipit de 3 stânjeni lung şi

1 stânjeni lat, item 1, a cărei jumă−tate este din piatră, iar jumătateasuperioară din cărămidă arsă, lipităde şopru sub care este pivniţa,măsoară 3 în lungime şi 3 stânjeniîn lăţime ( Clădirile au fost rezervatede episcopul Vichentie Popovicispre transferare la Mesici ).2

După distrugerile suferite derăzboiul austro−turc, pe lângăgreutăţile legate de refacere, mănă−

stirile au avut de înfruntat şi greutăţiîn ceea ce priveşte dreptul lor deproprietate asupra pământului.

În această situaţie, când mănă−stirilor li s−au cerut să dovedeascăcu act dreptul lor ce proprietateasupra pământurilor mănăstireşti,mitropoliţii Karlovitului au ceruttrimitera unor comisii de stat care să

consfinţească hotărârileposesiunilor mănă−stireşti.3 Sf. lăcaş dinSredişte care înainte derăzboi, proprietateahotarului măsura o orăşi jumătate de mers pejos, în lungime şilăţime, iar la 1771pământurile care erauîn posesia mănăstirei,măsurau doar jumătatede oră de mers pe jos.4

Încă de la înfinţareamănăstirilor, ctitorii pelângă donaţiile în bani,au donat pământ arabil,livezi, vii şi păduri caretrebuia să acopere

nevoile materiale ale mănăstirilor.Pentru lucrarea pământului, mănă−stirile primeau pe pământul lorţărani, care se aşezau în apropiereamănăstirei şi formau mici aşezări.Stabiliţi pe pământul mănăstirii, for−mau aşezări numite – pârniaore,beneficiând de unele facilităţi pre−

Schiţa fostei bisericuţe mănăstireşti dinSrediştea Mică realizată de Iulius Olgea în

baza descrierii din anul 1771

Actuala Biserică ridicată la1878 pe locul fostei mănăstiri

Documente inedite...

Descrierea mănăstirei din Pârneaora

cum: loc pentru casă şi grădină, dreptul de a folosipăşunile mănăstirilor, dreptul de a tăia lemne – înpădurile acestora, scutire de unele impozite, scutire deserviciul militar şi altele. În schimbul lor, pârniaorii seobligau să lucreze pământul mănăstirilor, să dea zec−imiala din pământul cedat lor pentru lucru să prestezezile de rabotă (52 anual).5

Jelerii mănăstirei Sredişte, au obligaţia să lucreze 22de zile la cultivarea pământului, în livada cu fânet 8coase, în pădure şi păşune 20 de zile. Mănăstirei dijmănu dau, iar la 8 zile au obligaţia o zi să lucreze în folo−sul ei. Mănăstirea avea 4 podgorii de viţe de vie pe ter−itoriul ei, mari cu o lungime de 24 de sape, 100 depruni şi o moară de apă, care pisa numai pe timpulploilor. Pe de altă parte este cunoscut că pârâul de laSrediştea Mică în condiţii obişnuite are foarte puţină

apă, care până laRâtul vârşăţeandispare. În staremaximă, acestpâriaş poate aveapână la 6 m/s3 deapă. Aceasta ar fifost perioada(primăvara şitoamna) cândmoara de apă aputut să piseze.6Moara a fost con−struită în anul1756, când viaţamonahală era con−dusă de stareţulIosif, iar pentrucele 4 pietre demoară , mănă−stirea a plătit 86fl.

În apropierea morii se găsea o fântână zidită din piatră.7

Rămâne totuşi inexplicabil motivul pentru care s−aacceptat să fie ruinată biserica mănăstirească, una dincele mai vechi clădiri din această parte a Banatului.

NOTE

1. Dejan Medaković, Prvi štampani opis srpskihmanastira, Zlum, nr 10, 1974, pg 213

2. Arhiva mănăstirei Mesici, cutia IF, legătura pe1775, documente

3. Dejan Medaković, Prve štampane monografie, înZLU, nr 10, 1947, pg 211

4. Ozren M.Radosavljević, Bogoslovlje, Beograd,1987, pg 238

5. Vasa Lupulovici, Mănăstirile sârbeşti din Banat1865−1918, Timişoara, 2006

6. Bucureşti, Arh. St. Microfilmele Austria, rola 151cadru 1590−1596

7. Arhiva mănăstirei Mesici, cutla IF, legătura pe1775, Venitul şi cheltuiala din 1754−1775

Documente de arhivăReferitor la desfiinţarea mănăstirei româneşti Sredişte,mai exact luarea pământurilor ce aparţineau SfântuluiLăcaş, la Sremski Karlovci se păstrează notiţe, care sereferă la vizitele comisiei de stat şi a EpiscopuluiCaransebeşului şi Vârşeţului, Vichentie Popovici laSrediştea Mică. Pe 18 apriliee 1775, domnul Sauer avenit, iar pe 19 aprilie au plecat la Mănăstirea Sredişte,unde ne−am uitat la biserică şi la celelalte clădiri din jur.Aici, amintitul grof l−a întrebat pe Episcop, ce cerem capentru biserică şi celelalte clădiri să fie plătit, a răspunscă pentru biserică bani nu trebuiesc, dar acelui pernia−vor (sat) să−i rămână. Gratzul cu noile chili să ţinăpădurile mănăstirii pentru arderea cărămizilor, ce vor fitrecute la Mesici. Vechile chilii şi camerele de la mar−ginea bisericii preotului să fie folosite pentru şcoală, iarpână, livezile de pruni şi viile nu se vor vinde să poatăfi ale mănăstirei. Tot aşa, din pădurile mănăstireii pen−tru cele peste 1 000 000 de cărămizi, lemne a se tăia,de exemplu 150 kloflere, iar din noua clădire a chiliilormaterialul de piatră să−l vândă. Episcopul VichentiePopovici, s−a oferit să acorde ajutor şi se va preocupa calivezile de pruni şi viile să le vândă. La aceasta mâinilele−am dat toţi şi ne−am întors la Vârşeţ.Ziua următoare la mănăstirea Mesici am ieşit şi acoloplanurile gruntului (mănăstirilor) Sredişte şi Mesici le−am analizat, ne−am uitat, căci la toţi ne−a părut rău…Pecâmp mult am mers. Domnul grof Sauer, l−a întrebat peEpiscop cum ar face ele şi unde este locul, gruntuluiSrediştei. La cele spuse a răspuns Episcopul: Cel maiaproape de pământul mănăstirei poate să fie, pentru căcu alte locuri nu este amestecat. Astfel, groful a propus ca cele mai bune locuri din averesă fie mutate pentru că în alte locuri să se dea de laAdministraţie, deoarece în conscripţie aceste locuri nusunt însemnate. Odată cu elaborarea planului, mai uşorse va ştii şi cât din pomenitul loc se poate lua, iar pânăcând livezile depruni şi viilem ă n ă s t i r e iSredişte nu vor fivândute, măcaratâtea zileMesiciului să−ifie date.Kront Perghedoa spus că peviitor să se vadăla Sredişte, undeeste Neşce şi Marasta ( nume de locuri ) atâtea zile câtvor fi în aceste pământuri echivalentul a se aprecia.

Secretarul Administraţiei a menţionat că satul Iabucadin gruntul actual al mănăstirei Mesici, a luat o bucatădestul de mare, cum a spus manesnicul în faţa tuturora,50 de jugăre de pământ, pentru a fi restituit mănăstiriiacel pământ, iar locul unde se află nimeni din camerănu poate ştia. Conform planului special elaborat cuprivire la mănăstirile bănăţene, trebuie văzut din careparte ( loc) pământul să se dea.”



În anul lăsat în urmă 2006, opera şi personalitatealui Jovan Sterija Popović (1806−1856) se dezvăluie înîntreaga sa semnificaţie. Aşa cum au constatat special−iştii, Sterija pune întrebări grele, dar noi iubitorii opereisale trebuie să dăm răspunsuri cu privire la opera şiviaţa sa, la realitatea epocii în care a trăit, la pre−ocupările multiple ale marelui scriitor clasic sârb.Numeroase studii au atras atenţia asupra importanţei

operei literare aautorului capodop−erei „Patrioţii’’ (Ro −do ljupci), dar puţinispecialişti s−au ocu−pat de poliglotulSterija, de scriitorulcare cunoştea şi vor−bea câteva limbi:limbile clasice latinaşi greaca, apoi fran −ceza, germana, ma −ghiara, româna sauvalaha, cum vreţi să−i spuneţi. Am spuslimba romana sauvalaha întorcându−ne înapoi în timp lascrisoarea lui JovanSterija Popović adre −sată, în 20 ianuarie1832, de la Ti m i şo −

ara, lui Vuk Karadžić. La Timişoara Sterija studia cursuride literatură, fiind, de fapt „slušatelji poezije”. ( „ cur−suri de poezie^ obs.P.F ). în scrisoarea către VukKaradžić Sterija afirmă că „ştie bine” şi limba „ valahă”adică română.

Am făcut aceasta scurtă întroducere pentru a neapropia de studiul lui Radu Flora: “Sterija şi problemaelementelor lexicale slave în limba română. Aceststudiu al lui Radu Flora a fost publicat mai întâi subtitlul „Sterija i problem slovenskih leksičkih elemenatau rumunskom jeziku’, în Zbornik za filologiju i lingvis−tiku, Matica srpska, Novi Sad, 1957,p. 126−145. Aurmat apoi articolul lui R. Flora „Jos nešto o Steriji iproblemu slovenskih leksičkih elemenata u rumunskomjeziku”( Incă ceva despre Sterija şi problema ele−mentelor lexicale slave în limba română’ (obs.P.F), înZbornik za filologiju i lingvistiku, 1960,p.l97−198, caapoi în volumul, Relaţiile sârbo−române. Noi con−tribuţii, Libertatea, Panciova, 1968,p.233−267, unstudiu substanţial care pune în balanţă tot ce ar putea fiesenţial pentru studierea problemei cunoaşterii limbiiromâne de ilustrul scriitor sârb. Ne grăbim să spunemcă din studiul la obiect al lui Radu Flora reiese că JovanSterija Popović cunoştea mai mult limba română ,,dupăureche”, adică acel limbaj pe care putea să audă lapiaţa din Vârşeţ, deci varietăţi ale graiurilor româneştibănăţene. Din abordarea lui R.Flora se înţelege căexistă numeroase suspiciuni în ceea ce priveşte cunoşt−inţele lui J.S.Popovici de limbă română. în studiul său,

lingvistul Flora face o apreciere asupra gradului decunoaştere a limbii române de Sterija, oferind exempleconcrete din scrisorile părintelui dramaturgiei sârbe.Astfel, din Romanul fără roman ( Roman bez romana,1838 ), specialistul R.Flora redă citate în original şi zică−tori româneşti.

Se poate scrie un întreg capitol de carte despre fap−tul dacă Sterija a cunoscut şi în ce măsură a cunoscutlimba română. Dar s−o spunem de la început: acestcapitol poate fi un omagiu aceluia care s−a interesat delimba şi cultura română şi Flora nu pune întrutotul laîndoiala cunoştinţele lui Sterija .Deşi Radu Flora con−sidera că Jovan Sterija Popović ştia superficialromâneşte şi că a transcris greşit unele cuvinte totuşi,noi înclinam să credem că Sterija ştia româneşte...

Acest lucru îl putem deduce din cuvintele sau zică−toarele citate de R. Flora. Vom da câteva exemple din,,Roman bez romana: čei je mun nui minčun, sau laudeće gura, ke iaka pumnu. Radu Flora consideră că acelce, palatalizat şi suprimarea lui în final ( pumnu ) sunttipice pentru graiurile bănăţene. „Încă un indiciu nearată că pentru cunoştinţele lui Sterija de limbă română,graiurile româneşti bănăţene aveau un rol hotărâtor. Înlista sa de cuvinte de origine slavă în limba românăgăsim destule cuvinte tipice pentru Banat ( apare faptulcă unele dintre ele putea fi preluate din Lexiconul de laBuda. din care exceptează material documentar şi undeexistă cu siguranţă destule provincialisme comune pen−tru Banat şi Ardeal” concide Radu Flora.

În cadrul studiului său, lingvistul Radu Flora îşi prop−une să catalogheze cuvintele folosite de Sterija în dor−inţa lămuririi lor. Spre exemplificare: Kačka−vrsta dečjeigre od zašiljenog štapa, adică un fel de beţişor ascuţit −

afirma Sterija. Saugornik− pazitor de câmp,pita−pâine. In ceea cepriveşte cuvântul kačka,Sterija va polemiza cuVuk Karadžič. Sterijasusţine ca la Vârşeţ kača− este un beţisor scurt.„Obično se zove kačajedno kraće drvce”,îndreptâdu−l pe Vuk carea afirmat ca ar fi auzit laVârşeţ cuvîntul kačka nukača.

Legăturile concreteale lui Sterija cu limbaromână prezintă un

interes deosebit pentru filologul Flora. Pentru a demon−stra acest lucru, profesorul Flora reia polemica luiSterija cu Petru Maior, reprezentant de seamă al şcoliilatiniste, ardeleneşti, colaborator, de altfel, al vestituluiLexicon de la Buda. Iată ce scrie Radu Flora desprepolemica Sterija−Petru Maior: La afirmaţia lui Maior călimba română este cea „romană şi latină” aflată în cărţişi că este alcătuită după pilda grecilor şi ca atare, cuvin−tele slave sunt nu numai puţine la număr, ci mai ales

Jovan Sterija Popović

INTERESUL PENTRU LIMBA ROMÂNĂ A MARELUISCRIITOR SÂRB JOVAN STERIJA POPOVIĆ

(1806−1856)

Monumentul lui Jovan Sterija Popović


străine limbii române, Sterija identificându−i pe sârbi cuslavii în general, se simte chemat să−i dea replică luiMaior şi să arate, prin înşirarea unor exemple con−tradicţiile în care se implica Maior: construcţiile latine (citate de Sterija) nu corespund celor „valahice”, iar lex−icul slav abunda în limba română. Ne−ar fi interesatdesigur şi replica lui Maior, dar acesta nu mai era înviaţă, când Sterija şi−a publicat polemica aşa că putemsă fim sau nu fim de acord doar cu unul dintrepolemişti. Păcat!

Pe de altă parte, Jovan Sterija Popović dă dovadă decunoştinţele lexicale remarcabile în articolul său: “Rečisrbsko−slavenske u vlaškom jeziku poznate”.( „Cuvintesârbo−slave cunoscute în limba valahă’’ .obs.P.F ).

În încheiere :aş vrea să spun că am scris acest articolcu gândul la Radu Flora şi la Sterija în ideea de a arătacă cercetările ştiinţifice ale lui Radu Flora sunt extremde actuale şi astăzi poate mai actuale ca oricând în anuldublului jubileu al lui Sterija: 200 de ani de la naştereşi 50 de ani de la moarte. In acelaşi timp, am încercatsă conturez câtuşi de puţin personalităţile proteice culargi posibilităţi de manifestare în mai multe culturi aleaceluia care a fost şi rămâne temeinicul om de culturăşi ştiinţă, Radu Flora. Însă, pentru elaborarea şi mai pro−

fundă a acestui subiect, consider că ar fi de dorit săamintim şi câteva idei expuse de profesorul dr.DinuGamulescu într−o conferinţă ţinută la Comuna LiterarăVârşeţ pe data de 15.09.2006 cu subiectul „Intercu −lturalităţi sârbo−române”. Ca obiect care intereseazăacest subiect ar fi scriitorii sârbi Dositej Obra dović, VukStefanović Karadžić şi Jovan Sterija Popović. Pe Dositejl−au tradus încă contemporanii în limba română.Despre Vuk s−a scris puţin în România.

Prin scrierile profesorului dr.Radu Flora, Sterija a fostîn adevăratul sens al cuvântului o descoperire pentrucultura română. R.Flora a descoperit vreo 1200 decuvinte româneşti la Sterija. În 1827 Sterija ca studentla Kejmark a publicat „Dialogul între unchi şi nepot”despre limba română. Matica srpska din Novi Sad apublicat acest dialog în limba sârbă.

Spre deosebire de Vuk Karadžić, Sterija a fost instru−it, cultivat şi a considerat că cultura contemporană tim−pului de atunci nu se poate baza numai pe bazeletradiţiei populare, cântecelor şi povestirilor populare.

Sterija a văzut complexitatea scrisului românesc dela începutul sec al XIX−lea că aceasta este un amestecde limbă slavonă şi română. El nu a fost răutăcios cidoar a dorit să atragă atenţia contemporanilor la aceastăcomplexitate. Profesorul dr D. Gamulescu consideră căSterija a ştiut bine româneşte. El e născut la Vârşeţ, atrăit mult aici şi acest mediu, a fost pe atunci cu români,iar el este de origine aromân, şi−a făcut şcoala şi laTimişoara. În opera capitală a lui Sterija ,,Rodo ljup −ci’’(„Patrioţii’’) pe unul dintre personaje îl cheamă „Šer−bulović” şi prof. Gamulescu consideră că acest numenu provine de la „şarpe” ci de la „şerb” adică iobag, ţă −ran, supus. Tichindeal a tradus unele opere a lui Sterija.

Să încheiem cu o informaţie care contribuie lacunoaşterea operei lui Sterija la români prin faptul căTeatrul Profesionist Românesc din Vârşeţ a pus pe scenadin Vârşeţ opera lui Sterija „Inselaţii”(„Prevareni”). Cuacest gest, Teatrul Profesionist Românesc din Banatulsârbesc s−a încadrat în marcarea jubileului marelui scri−itor Jovan Sterija Popović.

Prof. Flora Petru

Casa lui Jovan Sterija Popović din Vârşeţ

Pe sigilul oficial al şcolii elementare (generale)din Straja, până în anul 1964 stătea inscripţia:„Osnovna Škola, Sraja, Opština Vršac, Srez Pančevo”.În şedinţa Consiliului profesoral din Straja, ţinute la 6decembrie 1964 au fost dezbătute propunerile cuprivire la noul nume al şcolii, adică denumirea ei .Astfel, au fost supuse la vot două propuneri referitor lanoul nume al şcolii din localitate. Anume: Ion Creangăşi Lumina. După o amplă dezbatere, în cele din urmă s−a optat pentru „Ion Creangă”, propunere susţinută demajoritatea celor prezenţi. Despre această hotărâre afost încunoştiinţat Consiliul şcolar, care adoptăhotărârea definitivă, ca organ suprem. Totuşi, la urmă−toarea şedinţă a Consiliului profesoral, ţinută pe 14 ian−uarie1965, s−a hotărât ca şcoala din Straja să poartenumele „Lumina”. În acelaşi an a fost acceptată prop−unerea iniţială. Şcoala Generală „Lumina”, în anul şco−lar 1964/65 funcţiona cu două clase combinate la cur−sul inferior, în total 78 de elevi , şi patru despărţămintela cursul superior cu 60 de elevi. În următorul an şcolar1965/66, cursurile au fost frecventate de 81 elevi în trei

despărţăminte la ciclul inferior şi 56 elevi în patrudespărţăminte la cursul superior. În această perioadă, înşcoală funcţionau 10 cadre didactice (profesori şiînvăţători), un director şi o femeie de serviciu. Dinpăcate , numele şcolii „Lumina” din Straja, a rămas ofrumoasă amintire în albumul şcolar.

Aurelia Crăiete

Sclipiri şcolare

Şcoala din Straja


Încă din timpurile cele mai străvechi, în Banat, eraprezent obiceiul de ridicare a crucilor în diferite locuripopulate sau nepopulate, care au marcat prin prezenţalor suferinţa, victoria şi mulţumirea. Poporul credinciosîşi exprimă dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de mănă−stire şi biserică. Crucile au fost ridicate de familiiînstărite, de călugări, preoţi spre eterna pomenire arăposaţilor, ca dovadă a poziţiei sociale a unora, pentruprotejarea localităţii lăcaşului de cult sau familiei.

Crucile, sunt maifrecvent ridicate lagraniţa hotaruluilocalităţilor, la inter−secţiile drumurilorce în esenţă la felprezintă crucea înplan orizontal. Peele sunt des comu−nicate cauzele şimotivele con−fecţionării şiridicării. Astfel, cru−cile, şi azi prote−jează hotarele,ocrotesc construc−torii săi, pe cei careprin legământ şi tal−ent le−au ridicat.

La Srediştea −Mică, cele maivechi cruci au fost

ridicate de sihastrii sfântului lăcaş dealungul secolelorsau de cititorii mănăstirii. La început crucile, troitele, aufost construite din lemn şi piatră. La intrarea în sat, aexistat o cruce, care azi nu mai este, însă s−a păstratdenumirea locului până în zilele noastre „La Cruce”,Crucea a fost ridicată cu scopul de a ocrotii mănăstireaşi localitatea de rele. Cu timpul însă, ea s−a distruspăstrându−şi locul denumirea. Pe coasta unui deal, stăde veghe o cruce ridicată de preotul local, Mihai Jurcăla 1895, construită din piatră şicărămidă, care nu se găseşteîntr−o stare bună. Nu estecunoscută cauza ridicării aces−tei cruci, dar denumirea dealu−lui „Crucea Popii” semnificăîntr−un mod clauza ctitorului.

În partea opusă a localităţiila poalele muntelui CioacaMare există în prezent o cruceridicată de familia poreclită„Laţi” la răscruce de drumuri.În secolul al XIX−lea, a fostridicată crucea de origine lat−ină, care poartă denumirea de„Crucea lui Laţi”. Între dealul Culmi şi Grunicelul pevârful unui munte se păstrează toponimul de „CruceaIorghi” (Jorgii). Crucea propriu−zisă a dispărut în neguratimpurilor, iar locul şi−a păstrat denumirea. Pe 19 iulie2005, de Rusalie, în sesiunea bisericii parohiale cu aju−torul CRS a fost ridicată o cruce de preotul Cazan Iosif

şi sfinţită de episcopul Daciei Felix al EpiscopieiOrtodoxe din Vârşeţ, Dariil Stoenescu Portoşanu, loculviitorului centru cultural−misionar pastoral al etnieiromâneşti din Serbia.

Destul de frecvent, crucile au fost ridicate la celepatru puncte cardinale faţă de aşezarea propriu−zisă,pentru ca în felul acesta, localitatea să fie protejată decele rele, catastrofe naturale.

În BanatulMontan crucile şitroiţele sunt celemai numeroase,iar în fiecare satîntâlnim între 4 şi6 cruci.

În pitoreascalocalitate Mesici,cunoscută dupămânăstirea cuacelaşi nume,cea mai vechecruce ridicată desihastri mănăstiriipe acestemeleaguri, este„Crucea de laŞest”. Ea până înprezent a fostreconstruită şirenovată în câte−va rânduri, iara c t u a l m e n t enecesită unelelucrări pentru că nu se afla într−o stare tocmai bună.Scopul ridicări ei pe coasta dealului Dumbrava, laintrarea în localitate, a însemnat ocrotirea mănăstirii derele. O altă cruce, ridicată tot de călugării mănăstirii înapropierea cârcimei ”Călugărului” este crucea care azipoartă denumirea de „Crucea de la Vale” şi se găseştepe şoseaua principală Mesici−Vârşet. Anul construirii s−

a pierdut în negura timpuluişi nici cei mai vârsnici local−nici nu−şi amintesc. Unelecrucii, au primit denumireadupă persoanele care le−auconstruit, ridicat sau maitârziu amenajat. În poiana„Poieni”, famlia Bâcă dinMesici a ridicat în anul 1929o cruce care poartă numele„Crucea lui Bâcă”, adicăporecla familiei.

În perioada interbelică, pedrumul Mare, Mitru Bou aridicat o cruce care îi poartă

numele „Crucea lui Mitru Bou”. În centru aşezării, a fostridicată de celebra familie Laţcu în anul 1936, o crucecare semnifică mulţumirea faţă de creatorul lumii şicare dăinuie în centru satului. La începutul luioctombrie 2006, în curtea capelei ortodoxe româneşti,a fost construită o superbă cruce de celebra fanfară

Crucea lui ,,Laţii,,

Crucea ridicată de familia Laţcu din Mesici

Crucea ridicată de preotulCazan Iosif pe sesia parohială

din Pârneaora

Crucile din Banatul montana


„Turturica” şi biserică în cinstea membrilor fanfarei careau activat dea lungul deceniilor, contribuind la pro−movarea valorilor tradiţionale româneşti şi propăşirea

idealului naţion−al. Crucea dinincinta bisericii afost binecuvân−tată de PreaSfinţia Sa Danil,Episcop ,,DacieiFelix’’ alEpiscopiei de laVârşeţ.

S t r ă b ă t â n ddrumul pe −şoseaua dinIablanca spreSălciţa, la aproxi−mativ jumătatede cale dintrecele două local−ităţii pe parteadreaptă a drumu−lui îşi face apa −riţia în deplina eis p l e n d o a r e

„Crucea cu Patru Stâlpi” sau „Crucea Abă”. Crucea cuPatru Stâlpi a fost construită în deceniul al patrulea alsec. XIX−lea, graţie entuziasmului cetăţenilor a patruaşezări: Sălciţa, Coştei, Iablanca şi Vrani (azi înRomânia ). Stâlpii sunt clădiţi din cărămidă durabilăapoi tencuiţi şi zugrăviţi cu culoare albă. Un lăcaş alb.După toate probabilităţile este ridicată din grinzi groasede lemn. Acoperişul cu patru suprafeţe persistă până înzilele noastre, iar în podul construcţiei este un spaţiufolosibil. Aici, celebrul haiduc bănăţean Adam Neamţu,şi−a găsit ascunz−iş.

Crucea pe par−cursul existenţei afost renovată încâteva rânduri. Înanul 1943 estereno vată în mij −locul spaţiuluidintre stâlpi, semontează o crucede piatră. Pe boltăa fost pictat cerul,drept simbol alveşniciei. La înce −putul anilor 90,„Crucea cu PatruStâlpi” primeşteactuala înfăţişare.Locuitorii dincele trei aşezăridin această partea Banatului punla punct construcţia şi ridică o cruce nouă. Lucrările aufost realizate de Livius Ruga din Mărcovăţ.

Dorinel Stan şi Cornel Mata

Descoperiri arheologice

Primele decoperiri arheologice în apropierea satuluiPârneaora datează din depărtatul an 1867.Este vorbadespre o cămară de obiecte din bronz, cu o greutatetotală de circa 15kg.În acelaşi an, materialeledescoperite au fost cumpărate de interprinderea„Naikom” din Vârşeţ.Din păcate, toate aceste obiecteau fost, retopite pentru nevoile turnătorii lor.Obiectelenu s−au păstrat după cum afirmă Felix Mileker, dar sepoate trage concluzia, că au aparţinut epocii debronz.În împrejurimea aşezării, s−a descoperit undepozit de monede argintii, de pe timpul suveranuluimaghiar Rudolafa II (1575−1612), iar pe teritoriul local−ităţi s−au descoprit monede romane din secolul al IV−lea.La răsărit de localitate, într−o padină, s−a descoperitîn perioada 1910−1912 material preistoric−bucăţi deceramică şi piatră din perioada neolitului.Materialul sepăstrează la muzeul din Vârşeţ şi nu este publicat.Laînceputul anului 1966, Pârneaura, s−a găsit o daltă şidouă topoare de bronz.În baza datelor, s−a constatat căaceste obiecte aparţin aceluiaş depozit.Ele, au fostgăsite, într−o vâlcea mică la sud de aşezare, înviroagă.Descoperitorul sub o stâncă mare a remarcat unobiect de bronz.Definitiv, nu s−a putut constata, dacă înlocul respectiv au fost şi alte materiale şi nici circum−stanţele din apropierea depozitului, deoarece între timps−a construit drumul iar locul depozitului s−a devastat.Cămara din Srediştea Mică, adică părţile păstrateaparţin grupei mari de depozit tipul(Cincu−Susen) dinsec.al XII î.e.n.Toate descoperirile, mărturisesc incon−testabil continuitatea vieţii, în spaţiul Srediştean înultimii 6000 de ani, din epoca pietrei(neolit)apoi epocabronzului şi fierului, până în perioada Antichităţii şiEvului Mediu.

Prof.Dorinel Stan

NOTE

1.Zoran Andric,Spomenica 70−godişnica hramaSv.Arha.Mih.Gavrila u V.Sredistu 1924−1994,Vrsacpg.7

2.Neolit juznog Banata sa pogledom neolitskihnalazista Pancevo 1978 pg.33−34.

3.Rad Vojvodjanskih muzeja,N.Sad,1971,pg.25−26

Crucea ,,POPII,,

Crucea cu patru stâlpi

cerbiciei “cuvântului românesc”ris.org.rs/pdf/cerbicia-1.pdf · revistĂ de culturĂ Şi...

Documents