EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

PREOT VICAR Dr. Petre POPESCU

A n u l X X X X • N r . 1 1 ( s e r i e n o u ă )

2

Scrisoare Pastorală

la Sfintele Paşti

† NATHANIEL. Arhiepiscop al Detroitului

† IRINEU, Episcop al Dearborn Heights

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi

dreptcredincioşilor creştini ai Episcopiei noastre

de-Dumnezeu-păzite, Har, Milă şi Pace de la

Hristos Domnul Cel Înviat, iar de la noi

părintească dragoste şi arhiereşti binecuvântări.

"Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul

nu are carne şi oase precum

Mă vedeţi pe Mine că am."

(Luca 24:39)

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Vă salutăm cu dragoste părintească pentru

sârguinţa cu care ţineţi credinţa cea adevărată,

care ``odată pentru totdeauna a fost descoperită

sfinţilor``. şi numai prin păstrarea, ci mai ales

prin trăirea acestei credinţe în Hristos cel înviat

putem trece din această viată trecătoare la viata

veşnică. "Har vouă şi pacea să se înmulţească,

întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus,

Domnul nostru." (II Petru 1:2).

"Pace vouă!" (Luca 24:37) este salutarea

Domnului înviat către Ucenicii adunaţi în

Ierusalim. De ce această salutare? Domnul ştia

că, deşi ucenicii credeau în învierea morţilor şi

în viata ce va să vină, totuşi, ei se temeau de

confruntarea cu cineva care a înviat acum din

morţi. Acesta era acelaşi Învăţător pe Care ei Îl

urmaseră pe drumul cumplit al răstignirii şi

Acelaşi Domn care murise pe cruce, fusese

pogorât de pe ea şi îngropat într-un mormânt

nou. Ei se temeau şi de căpeteniile preoţilor şi

de fariseii care-i spuseseră lui Pilat: "Doamne,

ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus,

fiind încă în viată: După trei zile Mă voi scula."

(Matei 27:63) şi de ceea ce ei puteau să facă

următorilor lui Hristos.

Acum, în mijlocul lor stătea Iisus cel Înviat.

Ce uimire şi bucurie! Ce frică şi apoi, curaj i-a

cuprins pe Ucenici atunci când au văzut şi pipăit

pe Domnul pe care-L îngropaseră trei zile mai

înainte. Salutarea Lui Hristos, "Pace vouă!"

răsună peste veacuri, coborând dulce peste

urechile urmaşilor lui Adam şi ai Evei,

îndemnând omenirea să trăiască în pace şi să-L

mărturisească aşa cum a făcut-o Apostolul

Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan

20:28).

Aceasta este temelia credinţei creştine:

Hristos cel răstignit, înviat şi Care va veni din

nou. Este numită Kerigma. Este mărturisirea

celor ce au trăit împreună cu Hristos, a celor

care au venit după înălţarea Sa la cer şi a celor

dintre noi care până în aceste zile mărturisesc

acestea şi care-si bazează viata lor pe aceste

fapte. Este credinţa nu numai că Iisus Hristos,

Unicul Fiu Născut al lui Dumnezeu a înviat din

morţi, dar şi că El va învia întreaga omenire la

timpul cunoscut numai de Tatăl.

Era aceasta o nouă credinţă? Iezechiel

profeţise: "Aşa grăieşte Domnul: Iată, Eu voi

deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe

voi, poporul Meu, din mormintele voastre ..."

(Iezechiel 37:12-13). Iezechiel a scris aceasta cu

secole înainte de venirea lui Hristos; credinţa în

viata viitoare era parte integrantă a credinţei

iudaice în vremea întrupării lui Iisus din

Nazaret. Este împlinirea dorinţei omului de a

trăi veşnic.

Oare Apostolii L-au atins şi văzut? Citim în

cartea Faptele Apostolilor că în cele 40 de zile

cât a fost împreună cu ei, Hristos le-a spus că ei

sunt martori ai învierii (Fapte 1:3). Este atât de

importantă mărturia lor personală a învierii lui

Hristos? Da, aceasta reprezintă piatra de temelie

şi prima condiţie a alegerii unui alt Apostol în

locul lui Iuda. "Deci trebuie ca unul din aceşti

bărbaţi, care s-au adunat cu noi în timpul cât a

petrecut între noi Domnul Iisus, începând de la

botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălţat

de la noi, să fie împreună cu noi martor al

învierii Lui" (Fapte 1:21-22)

Aceasta este temelia credinţei noastre, care

este nu numai că Dumnezeu iubeşte omenirea

(pentru că a arătat aceasta de la creaţie, în rai şi

pe pământ înainte de întruparea lui Hristos; nu

numai prin mila Sa pe care o revarsă

3

întotdeauna peste fiii săi şi pentru care El este

de-a pururi lăudat, chiar şi înainte de venirea lui

Mesia), dar şi că El a promis să reverse darul

vieţii veşnice peste noi cei muritori; şi că,

această natură coruptă va fi transfigurată într-

una incoruptă. şi ca dovadă a trimis pe Unul

Născut Fiul Său, care S-a întrupat de bunăvoie

din Fecioara Maria, luând chip de om, al naturii

umane căzute pentru a distruge zidul dintre noi

şi Dumnezeu.

Această umanitate El a ridicat-o la o nouă

demnitate, şi la această demnitate ne-a chemat

pe toţi. "Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit

toate cele ce sunt spre viată şi spre bună

cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce

ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa ...

Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în

veşnica împărăţie a Domnului nostru şi

Mântuitorului Iisus Hristos" (II Petru 1: 3, 11).

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: "Iar când

acest trup stricăcios se va îmbrăca în

nestricăciune şi acest trup muritor se va

îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care

este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă.

Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este,

moarte, boldul tău?" (I Corinteni 15: 54-55).

"Ştiind că Hristos Care a înviat din morţi, nu

mai moare. Moartea nu mai are stăpânire

asupra lui." (Romani 6: 9). Sfântul Apostol

Petru afirmă plin de bucurie: "Binecuvântat fie

Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus

Hristos, care, după mare mila Sa, prin învierea

lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou,

spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă

şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri

pentru voi." (I Petru 1: 3-4). Tot ceea ce a fost

promis trebuie aşteptat a se împlini, dar

împlinirea vine dacă ceea ce este promis este

crezut şi nădăjduit.

Moartea a fost distrusă de Iisus Hristos şi

aceasta s-a împlinit prin moartea Sa pe cruce,

devenind fundamentul credinţei creştine. Primii

credincioşi au trăit împreună cu Apostolii,

auzind mărturia din gura lor. După moartea lor,

ucenicii lor au mărturisit ceea ce au auzit de la

Apostoli. Devine astfel evident că credinţa în

învierea lui Hristos nu a fost ceva inventat după

moartea Apostolilor, ci a fost continuarea

mărturisirii apostolice care rămâne fundamentul

credinţei creştine până astăzi.

Sfântul Clement Romanul mărturisea la

sfârşitul secolului întâi după Hristos (96 A.D.),

că Hristos s-a arătat viu apostolilor şi ucenicilor

lor după patimile Sale de multe ori; continuând

să li se arate vreme de 40 de zile şi învăţându-i

despre împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Ignatie

al Antiohiei, care a trăit în aceeaşi perioadă,

afirmă că ştia că Hristos, după înviere, avea trup

şi credea că Hristos are trup şi acum. Precum

Apostolii care L-au văzut şi pipăit pe Iisus cel

înviat, şi Sf. Ignatie afirmă că Hristos avea un

trup preaslăvit, transfigurat de slavă; acest trup

nu era duh.

La fel de puternică este mărturia Sfântului

Policarp al Smirnei care, în jurul anului 135,

fiind în vârstă de 86 de ani, a murit pentru

această credinţă şi a mărturisit aşteptarea unei

vieţi noi şi pentru el. "Dacă Îl ascultăm pe

Dumnezeu şi-I împlinim poruncile în această

lume, vom moşteni lumea viitoare. Pentru că El

ne-a făgăduit să ne învieze din morţi." (Epistola

1: 34). La martiriul său s-a rugat lui Dumnezeu

astfel: "Îţi mulţumesc Doamne, că pot avea

parte de viata veşnică a trupului şi a sufletului."

(Martiriul 1: 42).

Aceleaşi consideraţii le face şi Sfântul

Clement Romanul în cea de-a doua Epistolă a

sa: "Nimeni să nu spună că trupul acesta nu va

fi judecat sau nu va învia. Pentru că după cum

aţi fost chemaţi în trup, la fel veţi fi chemaţi

pentru a fi judecaţi în trup." (7: 519). O altă

mărturie aduce Sfântul Irineu în secolul al

4

treilea, care spune: "Ei vor avea trupurile lor şi

sufletele lor în care l-au preamărit pe

Dumnezeu." (E/W 1: 411). Cum va fi acest

trup? În acelaşi secol Sfântul Hippolit afirmă:

"Trupul nu va fi la fel ca acum, ci va deveni pur

şi incoruptibil. şi fiecărui trup îi va reveni

sufletul său." (W. 5.222)

Sfântul Ioan Gură de Aur ne aminteşte că

acum suntem într-un trup slab, şi că putem cade,

dar "nimeni să nu plângă că a căzut din nou şi

din nou, pentru că iertare a răsărit nouă din

mormânt. Nimeni să nu se teamă de moarte,

pentru că moartea Mântuitorului nostru Iisus

Hristos ne-a făcut liberi. Căci el a distrus-o,

îndurând-o. " (Predica la Înviere)

Iubiţi credincioşi,

După ce am auzit cuvintele proorocilor şi

promisiunea Domnului Hristos, mărturiile

Apostolilor şi ale martirilor care si-au dat viata

pentru aceasta, să nu mai fim sceptici precum

este lumea noastră, care deşi a auzit deseori

aceste minunate cuvinte, le-a ignorat, obosită

fiind să aştepte restaurarea. Cei care refuză

cuvântul lui Dumnezeu, au căzut de pe drumul

ce duce la mântuire, prin egoism, respingând

mărturiile apostolice, iar cei care cad din

ignorantă resping însăşi mărturia Celui care este

Cel dintâi sculat din morţi, a Domnului Hristos

a cărui înviere o sărbătorim astăzi. Uitaţi-vă

împrejur şi ridicaţi pe cei căzuţi dându-le curaj.

Aşa să lumineze lumina voastră, ca alţii

văzându-o, să preaslăvească pe Dumnezeu din

ceruri.

Omenirea a trecut prin Valea Morţii

datorită căderii. Iar noi, în scurta noastră

petrecere în această viată, cunoaştem premiul ce

ne aşteaptă, vedem cununa pregătită şi ne

continuăm cursa, fiecare individual, dar

împreună în Biserică, Mireasa lui Hristos Cel

Înviat. Să punem lucrurile dintâi întâi şi vom

avea "pace care este dincolo de înţelegerea

omenească". Istoria ne arată că războaiele nu

vor înceta până când Hristos nu se va întoarce,

pentru că omul a avut ocazia de a fi împreună

cu Dumnezeu şi a căzut. Dar ştiind că Domnul

este autorul istoriei omenirii şi că există o

"istorie sfântă", să ne punem nădejdea în Cel

care aduce pace în inimile noastre; şi apoi, noi,

prin vieţile noastre, să extindem aceasta în

lumea noastră.

Să-l acompaniem împreună pe Sfântul

Roman Melodul în imnul de rugăciune:

"Apărătorul cel mare şi Doamne, biruitorul

morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de

omorârea cea duhovnicească, cele de laudă

aducem Ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce

ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor

slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce

ai înviat din morţi, înfiază şi sufletele noastre! "

(Condacul 1 al Acatistului Învierii).

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

† NATHANIEL

Din milostivirea lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Detroitului

† IRINEU

Din milostivirea lui Dumnezeu,

Episcop al Dearborn Heights

Cuvânt la Sfintele Paşti

Iubiţii mei creştini,

Noaptea zilei se dusese încetul cu încetul.

Ora cea ,ai întunecată, chiar înainte de

revărsatul zorilor venise. Hristos era încă

prizonier în strâmtul Său mormânt. Piatra cea

,are era la locul ei; sigiliul roman era încă

nestricat; străjerii romani făceau mereu de pază.

„Şi iată s-a făcut cutremur mare pe pământ; căci

iată un înger al Domnului s-a pogorât din cer”.

El era îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu.

Razele strălucitoare ale mărirei lui Dumnezeu

mergeau înaintea lui. „Înfăţişarea lui era ca

fulgerul şi îmbrăcămintea lui ală ca zăpada. Şi

de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut

ca nişte morţi” (;atei 28, 2-4).

Pământul s-a cutremurat la apropierea lui,

iar oştile întunerecului au pierit când el a

rostogolit piatra. Hristos a ieşit triumfător din

mormânt.

5

Un cutremur de pământ a însemnat clipa

când Hristos a depus viaţa şi un alt cutremur a

mărturisit clipa când a reluat-o în triumf. Acela

care biruise moartea şi mormântul, a venit afară

cu semnele unui biruitor, în mijlocul cutre-

murului şi a fulgerelor.

Deasupra mormântului deschis Hristos a

proclamat biruitor: „Eu sunt învierea şi viaţa”.

Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeu le

putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai

prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu, de la

Serafimul cel mai de sus şi până la fiinţa cea

mai umilă. Numai acela care este una cu

Dumnezeu putea să spună: „Am puterea să las

viaţa mea şi am puterea s-o iau din nou”. În

dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a

frânge legăturile morţii.

Când Mântuitorul Iisus Hristos a înviat, El

a adus din pământ o mulţime de captivi.

Cutremurul deschisese mormintele lor şi la

înviere ei a venit afară cu El. Aceştia au fost

conlucrători cu Dumnezeu şi cu preţul vieţii lor

mărturiseau adevărul. De astă dată urmau să fie

martori pentru Acela care ăi înviase din morţi.

Ei erau trofeul biruinţei lui Hristos asupra

morţii. Ei au fost rodul puterii lui Hristos şi ei

n-au mai văzut moartea.

Aceştia au mers în cetate şi au spus:

„Hristos a înviat din morţi”. În felul acesta ei

imortalizau adevărul sfânt al învierii.

Pentru creştini, Hristos este învierea şi

viaţa. Cu Mântuitorul Iisus Hristos s-a

recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat. „Eu

am venit”, zice El, „ca ei să aibă viaţă şi s-o

aibă din belşug” (Ioan 10, 10). „Căci, cine

mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are

viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”

(Ioan 6, 54).

Pentru creştin moartea este de mică

însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi

cum ar fi o clipă scurtă. Pentru creştini moartea

nu este decât un somn, o clipă de tăcere.

La învierea lui Iisus Hristos s-au deschis

câteva morminte. La a doua Lui venire toţi

morţii vor auzi glasul Lui şi se vor arăta la viaţa

plină de mărire nepieritoare. Pentru aceea

mărturisim astăzi cu bucurie mare: „Hristos a

înviat” şi cu El vom învia şi noi la ziua cea de

îngeri ştiută. Această certitudine ne dă încredere

şi linişte şi din ea ne hrănim zi de zi.

Sfânta Înviere a Domnului să vă aducă în

suflete, în casele şi familiile Dumneavoastră,

gând curat de viaţă în Hristos şi spor

duhovnicesc.

Hristos a înviat!

Al Dumneavoastră către Dumnezeu rugător

şi de tot binele voitor,

Preot Vicar Doctor Petre Popescu

Învierea Sfântului şi Dreptului Lazăr şi

intrarea triumfală a Domnului nostru Iisus

Hristos în oraşul sfânt Ierusalim

Iubiţi credincioşi,

Lazăr era evreu de neam, din ceata

fariseilor şi fiul lui Simon din satul Betania.

Domnul nostru Iisus Hristos, pe când petrecea

pe pământ pentru mântuirea neamului nostru, s-

a împrietenit cu dreptul Lazăr, fratele Martei şi

Mariei. Hristos venea adesea în casa lui Simon

şi vorbea cu el, mai cu seamă despre învierea

morţilor. Cu acest prilej, Lazăr şi cele două

surori ale lui s-au împrietenit cu Domnul:

Când s-au apropiat mântuitoarele Patimi,

pentru că trebuia să încredinţeze lumea mai bine

despre taina Învierii, Iisus a ÎNVIAT DIN

MORŢI, mai întâi pe fiica lui Iair, iar apoi pe

fiul văduvei din oraşul Nain. Între timp, Lazăr,

prietenul Său, cuprins de o boală grea, a murit.

Iisus însă, cu toate că nu era de faţă, a spus

ucenicilor săi: „Lazăr, prietenul Meu, a

adormit!” Iar după puţină vreme a adăugat:

„Lazăr a murit!” Atunci a părăsit ţinuturile

Iordanului şi a aplecat în Betania, un sat aflat în

apropiere de Ierusalim.

Surorile lui Lazăr l-au întâmpinat şi i-au

spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele

nostru n-ar fi murit.” Iisus a întrebat: „Unde l-

aţi pus?” Şi îndată au pornit cu toţii la

mormântul în care Lazăr era aşezat de patru

zile.

6

În cele din urmă, Iisus s-a rugat şi,

lăcrimând, a strigat cu voce tare: „Lazăre, vino

afară!” Şi îndată a ieşit mortul, şi după ce l-a

dezlegat, a plecat acasă.

Această negrăită minune a deşteptat invidia

unora, care s-au ridicat împotriva lui Iisus, iar

arhiereii au ţinut sfat ca să-l omoare şi pe Lazăr,

pentru că mulţi credeau în puterea lui Hristos

când îl vedeau pe Lazăr înviat. Din această

pricină, în scurt timp, Lazăr a fugit în insula

Ciprului şi a trăit acolo, iar mai târziu, Apostolii

l-au numit pe el episcop al oraşului Chition.

Tradiţia spune că chiar Maica Domnului i-a

lucrat cu mâinile ei un omofor şi i l-a dăruit.

Dreptul Lazăr vieţuind bine şi după plăcerea lui

Dumnezeu a murit din nou, după 30 de ani de la

învierea sa. A fost deci îngropat în Cipru, iar

sfintele lui moaşte, care răspândesc o mireasmă

bineplăcută şi aduc tămăduiri multor

credincioşi, care cu evlavie merg să-i aducă

cinstire şi să laude puterea lui Dumnezeu, Care

a făcut o aşa de mare minune, se află astăzi în

catedrala Sfântul Lazăr din oraşul Larnaca.

Sfinţii de-Dumnezeu-purtători Părinţi ai

Bisericii au rânduit în acest moment pomenirea

învierii dreptului Lazăr pentru că au socotit mai

cu seamă această minune drept începătură şi

pricină pentru hotărârea omorârii Domnului

Hristos.

Singur, Sfântul Evanghelist Ioan a scris

despre această minune. Ceilalţi evanghelişti au

lăsat de o parte această întâmplare pentru

motivul că Lazăr încă mai trăia şi putea fi văzut

de toţi. Sfântul Evanghelist Ioan a scris şi

despre naşterea cea fără de început a lui Hristos,

voind să dovedească faptul că Iisus Hristos este

Fiul lui Dumnezeu, şi că prin puterea Lui el a

ridicat din moarte întreg neamul omenesc,

făcându-se astfel „începătură învierii”, sau cum

spunea şi Sfântul Apostol Pavel „întâiul născut

din morţi … cel dintâi între toate” (Col. 1, 18).

În schimb, momentul triumfal al intrării

Domnului Hristos în oraşul Ierusalim, este

descris de toţii Sfinţii Evanghelişti cu multe

amănunte. Acest eveniment avea să descopere

mulţimilor mai ales demnitatea împărătească a

Mântuitorului şi în acelaşi timp pune în valoare

starea de smerenie şi de bunătate a Împăratului

Hristos, Care pentru mântuirea noastră a primit

de bună voie moartea pe Cruce.

Astfel, cu şase zile mai înainte de paştile

iudeilor, mărturisesc Evangheliştii, Iisus a intrat

în Ierusalim, călare pe un asin, fiind întâmpinat

de mulţime, cu strigăte de bucurie şi cu stâlpări

verzi de finic în mâini. Uimiţi de învierea din

morţi a lui Lazăr, la care au fost martori,

locuitorii Ierusalimului L-au primit pe Iisus ca

pe un împărat biruitor asupra morţii. În acest fel

s-a împlinit şi proorocia lui Zaharia, citată de

Sfântul Evanghelist Matei: „Saltă de veselie,

Fiica Sionului, strigă de bucurie fiica

Ierusalimului! Că iată, Împăratul tău vine la

tine. El este blând şi biruitor, smerit şi călare pe

mânzul asinei” (Zaharia 1, 1).

Sfintele Evanghelii arată cum s-a desfăşurat

această intrare triumfală în Ierusalim: „Unii şi-

au aşezat veşmintele lor pe asin, iar Iisus a şezut

deasupra. Mulţi îi aşterneau haine în drumul lui,

iar alţii îl întâmpinau cu stâlpări de finic. Iar cei

ce mergeau înainte şi ce veneau pe urmă,

strigau: Osana! Bine este cuvântat cel ce vine

întru numele Domnului! Binecuvântată este

Împărăţia ce vine a părintelui nostru David!

Osana întru cei de sus! (Marcu 11, 7-10).

Cuvântul „osana” în limba aramaică însemnează

„ajută-ne Doamne” sau „miluieşte-ne pe noi”.

În mijlocul acestui entuziasm general al

mulţimilor se aflau şi unii dintre farisei – pe

care această primire i-a nemulţumit profund. Nu

mai erau ei cei aclamaţi de popor, cei admiraţi

pentru cucernicia lor ş pentru toate faptele bune

pe care ei le doreau să le arate oamenilor pentru

7

a fi lăudaţi. „Învăţătorule – spuneau ei – ceartă-

ţi ucenicii!” Atunci Iisus le-a răspuns:

„Adevărat vă spun vouă, că de vor tăcea aceştia,

pietrele vor striga”.

Cu toate acestea, intrarea triumfală în

Ierusalim nu avea nimic comun cu triumful

împăraţilor pământeşti. Nici o clipă

dumnezeiasca lui inimă nu s-a lăsat cuprinsă de

deşarta slavă a lumii acesteia. Dimpotrivă,

Sfântul Evanghelist Luca notează faptul că

apropiindu-se Iisus de Ierusalim a văzut cetatea

şi „a plâns de mila ei” şi a rostit: „Dacă ai fi

cunoscut tu, măcar în această zi a ta, cele ce

sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de

ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când

duşmanii tăi vor face şanţ în jurul tău … şi te

vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi în tine,

pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale”

(Luca 19, 41-44).

Hristos ştia că această mulţime care se

apropia de el „cu gura şi cu buzele îl cinsteau,

dar, inima lor era departe” (Isaia 29, 13). El

cunoştea că trădarea lui Iuda se apropia;

cunoştea că apostolii vor fugi şi se vor lepăda.

Încă de pe acum el simţea înfricoşătoarele

patimi, pălmuirile, scuipările, cununa e spini,

crucea şi răstignirea. Domnul Hristos vedea că

aceeaşi mulţime de astăzi peste câteva zile avea

să fie în pretoriu, dar nu entuziasmată, nu

preamărindu-L, ci întărâtată, furioasă, hulitoare

şi batjocoritoare, cerându-i cu strigăte lui Pilat:

„Răstigneşte-l” „Sângele lui asupra noastră şi

asupra copiilor noştri”. Cu toate acestea,

Mântuitorul nu se întorcea în Betania, ci merge

înainte căci se apropie momentul important,

pentru care El a venit în lume: Jertfa

răscumpărătoare de pe Golgota.

Intrarea Domnului în Ierusalim este mai cu

seamă pentru noi un prilej de bucurie, căci El

vine şi aduce cu Sine dreptatea, adevărul,

libertatea şi învierea.

Iubiţilor, sufletul nostru este un „mic

Ierusalim”, o „mică cetate cu porţi de aur” în

care şi astăzi Hristos vine să împlinească

cuvântul proorocului: „Învăţaţi (de la mine) ca

să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel

neputincios, faceţi dreptate orfanului şi apăraţi

pe văduvă” (Isaia 1, 17). Învăţaţi de la Şine să

iertaţi. Fiţi milostivi, răbdători, blânzi şi smeriţi

şi aşa veţi avea pace şi bucurie în sufletele

voastre! Hristos intră astăzi în Ierusalimul

sufletelor noastre pentru a înlătura de acolo

egoismul, răutatea şi ura faţă de semeni, şi cu

nădejde ne conduce spre biruinţă zicând:

„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 36).

A biruit lumea nu prin forţa armelor, nu cu

ajutorul ostaşilor romani, nu prin dictatură, cu

prin smerenie şi îndelungă-răbdare.

Să rămânem aşadar şi noi statornici lângă

El! Nu astăzi să-L preamărim cu osanale, iar

mâine să-L răstignim prin păcatele noastre, prin

răutatea, prin deznădejdea sau prin necredinţa

noastră. Cu aceeaşi gură, să nu rostim astăzi

osanale, iar mai târziu să strigăm cu hulă

împotriva Lui, sau împotriva aproapelui nostru

pentru care Hristos Şi-a dat până şi viaţă Sa.

Hristos, este aproapele nostru cel ales. El

vine astăzi la noi, iar noi, trebuie să ne străduim,

ca astăzi şi în Săptămâna Sfântă care urmează

să-L cinstim după cuviinţă, nu numai prin

cuvânt, dar mai cu seamă prin faptele şi prin

viaţa noastră întreagă, prin post, prin smerenie,

prin mărturisirea păcatelor, ca dobândind

curăţia şi restabilirea să ne bucurăm din plin de

sfântă Învierea Sa, chezăşia învierii noastre.

Iată, iubişi credincioşi, am vorbit pe scurt

despre învierea şi viaţa dreptului Lazăr, despre

intrarea triumfală a Domnului nostru Iisus

Hristos în oraşul Ierusalim, despre demnitatea

împărătească a Mântuitorului şi despre post; dar

mai ales trebuie subliniate aici smerenia

Domnului Hristos – starea de „kenoză” pe care

El a acceptat-o din bunătate şi din iubire pentru

8

noi oamenii, învăţându-ne prin toate acestea că

nu se poate ajunge la desăvârşire şi la înviere

decât numai pe această cale a dăruirii de sine, a

smereniei, a bunătăţii, şi chiar a jertfei. Toată

viaţa noastră creştinească este o jertfă. Ne

jertfim pentru cei din familie, pentru societate,

pentru dobândirea de bunuri materiale, însă

niciodată să nu uităm să aducem jertfă de laudă,

de mulţumire şi de cerere Domnului Hristos,

Care ne-a iubit şi S-a jertfit pe Sine însuşi

zicând: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi

unul pe altul precum şi eu v-am iubit pe voi!”

Astăzi, în zi de mare sărbătoare,

împlinim şi noi această poruncă a

Mântuitorului, venind în mijlocul

Dumneavoastră de la Sfintele Locuri cu

aceste sfinte tâlcuri, ca să întărim – întru

Domnul – mărturisirea şi transpunerea în

viaţa de zi cu zi a acestei legi a dragostei, a

păcii şi a bunăvoirii între oameni, a acestei

legi a credinţei ortodoxe şi a unităţii

noastre de neam, de limbă şi de comunitate

cultică a diasporei noastre româneşti.

Mulţumim pe această cale şi Părintelui

Constantin Târziu, care totdeauna a fost alături

de Sfintele Locuri ale mântuirii noastre, dar şi

Dumneavoastră, celor de la Biserica Română

istorică „Jean de Beauvais”, care în vremea

trecută, păstrându-vă particularităţile comu-

nitare, v-aţi alăturat totuşi prin jertfa închinată

cu suflet mare, aşezământului românesc de

pelerinaj organizat din oraşul biblic Ierihon.

Felicit pe această cale pe toţi cei care poartă

numele sărbătorii de astăzi şi pe Dumneavoastră

pe toţi, urându-vă: „La Mulţi Ani!”, „Sărbători

fericite!” şi „Bucurie!”

Arhim. Ieronim Creţu

Superiorul Aşezămintelor Româneşti –

Ierusalim şi Ierihon – la Locurile Sfinte

Pentru chemarea română

a simfoniei creştine

În pragul marei despărţiri din seara de joi 6

aprilie anul 30, prietenii lui Iisus Christos îl

întreabă unde se duce, cum pot şti şi ei calea

până acolo, cum îl pot cunoaşte pe Tatăl şi,

spunându-le că ei l’au văzut deja pe Tatăl, Iisus

le-a răspuns (subtitlurile în italic îmi aparţin):

De la modelul economiei divine: Eu sunt

calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14,6) Cel ce m’a

văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. (pentru că Eu şi

Tatăl Meu una suntem, Ioan 10,30). Credeţi Mie

că Eu sânt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (Ioan

14,11) Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor

vă va da vouă ca să fie cu voi în veac (14,16).

Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în

numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce

aminte toate cele ce v’am spus Eu.(14,26)

Avem aici doar câteva din versetele care

exprimă cele nouă clipe ale întrepătrunderii

treimice.

Prin modelul economiei divino-umane: Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară

ca mlădiţa şi se usucă ; şi le adună şi le arunc în

foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele

mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va

da vouă (15, 6-7 ). De acum (…) v’am numit pe

voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la

Tatăl Meu vi le-am spus vouă.(15, 15) Ca toţi să

fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu

întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca

lumea să creadă că Tu m’ai trimis (…) Şi slava

pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor , ca să

fie una, precum noi suntem una (...) şi că i-ai

iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine (17, 21-

23) Şi aici avem câteva din versetele care

exprimă cele nouă clipe ale întrepătrunderii

divino-umane. Voi arăta în articolul De la

răstignirea în tripla frenezie la învierea în

identitatea simfonică, cele nouă clipe ale

întrepătrunderii.

La economia cosmogonică: Unele şi altele

se întrepătrund în economia divino-umană

realizată pe deplin în persoana lui Iisus Hristos,

şi potenţial pentru toţi oamenii şi pentru toate

neamurile în Planul Economiei universale,

întemeiată în nouă momente fundamentale ale

Economiei: Bunavestire 25 martie anul -7),

Naşterea (25 decembrie anul -7), Botezul (anul

27), Victoria asupra celor trei Ispite din Pustiu

(anul 27), Transfigurarea (anul 29), Răstignirea,

9

Moartea şi Îngroparea (vineri 7 aprilie anul 30),

Învierea (Duminică 9 aprilie anul 30), Înălţarea

(18 mai 30) şi Coborârea Sfântului Duh. (30

mai anul 30).

De la Capitalul dăruit din Cer pe

pământul urgiilor: Năvălirile barbare,

divizarea Imperiului Roman în oriental şi

occidental, căderea Bizanţului, războaiele

religiilor, Filiocul şi Anti-filiocul care duc la

divizarea Bisericii creştine în Biserică orientală

şi Biserică occidentală, apoi la divizarea

Bisericii occidentale în Biserică romanică din

Sud şi Biserică germanică din Nord, n’au oprit

adâncirea dezbaterilor despre întrepătrundere

atât în sânul Bisericii ortodoxe cât şi în afara ei

prin toate ramurile culturii. Ele constituie

adevăratul capital creştin pentru mileniul III. În

acest domeniu contribuţiile lui Maxim

Mărturisitorul (580-662), Ioan Damaschinul

(650-749), Grigore Palama (1296-1359) şi, prin

ele, ale celor şapte Sinoade economice şi a

Tomului Aghioritic din 1341 despre energiile

necreate, pot fi printre temelii indestructibile ale

Economiei cosmogonice din mileniul III.

Prin Capitalul urcând de la pământ spre

Cer: În 1835, Marx dezvoltă o serie de verseturi

ale întrepătrunderii fără a folosi acest termen,

dar asumând forma ideală a „unirii

credinciosului cu Hristos.” De la această lege a

Dumnezeului-Om, el trece prin necesitatea

filozofiei (1837) şi ajunge la răscrucea dintre

nouă năzuinţi din poezia Sentimente. De aici el

alege setea omului-Dumnezeu (1841), neagă

Dumnezeul-Om (1843) cercetează de la pământ

la cer (1846) şi se zbate patru decenii între

diferitele ţeluri finale, legi şi metode ale triplei

frenezii.

Un an după lansarea celui de-al 3-lea

Program al PCUS din 1961 pentru edificarea

comunismului în URSS, în linii mari până în

1980, deplin până în 2000, directorul

Institutului de marxism-leninism din Moscova,

recomandă legea contopirii (fuziunii). Prin

această lege, unirea dintre două sau mai multe

sisteme (cooperativ şi etatic de pildă), ar duce la

dispariţia ambelor sisteme într’un alt sistem cu

totul nou (comunist!). Patru ani mai târziu,

pentru a evita o explozie apocaliptică a

conflictului dintre trei viziuni marxiste despre

comunism, acelaşi director este nevoit să

recomande în locul contopirii legea

întrepătrunderii contrariilor conciliabile.

Spre izvoarele poetice ale epistemologiei: În faţa sutelor de milioane de victime inocente

şi a miliardelor înfometate, fără adăpost,

muribunde, toate ştiinţele, ideologiile şi

teologiile, încep să ceară iertare pentru greşelile,

vinile şi crimele comise în numele planurilor ce

le-au propus pentru o economie paradisiacă.

Rămân însă de căutat cauzele fundamentale ale

acestor catastrofe şi căile pentru evitarea

infernului terestru. Pe acest drum poeţii sunt

precursorii vizionari, organizatori şi animatori

ai noilor orânduiri. Ei asumă răspunsurile cele

mai riscante la întrebările fundamentale: Ştiinţa

înlocuieşte pe Dumnezeu? Devine ea însăşi

Dumnezeul suprem? Teologia înlocuieşte

Ştiinţa? Devine (sau redevine) ea însăşi Ştiinţa

supremă?

Ce este, ce poate şi ce trebuie să fie Ştiinţa?

Dar teologia, discurs despre Dumnezeu? Ştiinţa

despre Omul-Dumnezeu este oare o pură

antropologie a umanismului ateu (Prometeu)?

Sau o antropoteologie? Ştiinţa despre

Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, este o pură

teologie sau o teantropologie? Care sunt

criteriile ştiinţificităţii pentru verificarea

planurilor propuse şi ale rezultatelor obţinute?

Care este prima condiţie pentru reuşita

cercetărilor care îşi propun să răspundă la aceste

întrebări? Unul din răspunsurile cele mai adânci

şi curajoase, pe frontiera temerarului, vine prin

poeziile din închisorile şi catacombele

României.

10

1) De la judecata din urmă: Să iertăm pe

Dumnezeu

Clar vei luci sub zăpezi boreale, /vânăt de

răni Ţi-oi veni dinainte./

Rece vei sta în gerul gloriei Tale, / eu ca

durerea fi-voi fierbinte/.

Privirea Ta va fi spadă-ngheţată,/când

glasul Tău din genună va creşte: /

- Omule, haide, vorbeşte, / e marea Ta

judecată… /

Atunci voi cădea pe-naltele trepte, / pe buze

c-un zâmbet de sânge inert: /

- Pentru toate rănile mele nedrepte,/ eu,

Doamne, Te iert…

(Radu Gyr, La judecata din urmă, Timişoara)

Poetul iartă pe adevăratul Dumnezeu? Sau

chipul Dumnezeului desfigurat de om? Dacă

Dumnezeul treimic este Minte, Raţiune şi

Iubire, dacă, folosind criticile reciproce a unor

teologi, Filiocul ar fi supunerea Iubirii faţă de

Raţiune, iar Antifiliocul, despărţirea Iubirii de

Raţiune, dispreţul Raţiunii faţă de Iubire şi

indiferenţa Iubirii faţă de Raţiune, n’ar face din

Dumnezeul treimic Dumnezeul nepăsării, al

dispreţului şi al urii faţă de om? Dacă da, poetul

n’ar ierta aici pe autorii ideologici ai acestui

chip desfigurat? În căutarea adevăratului

Dumnezeu greşeala nu vine oare din entu-

ziasmul monadic iar păcatul din degradarea

entuziasmului în frenezie monopolizantă?

2) Prin judecata de azi: Să iertăm lumea

« Din prag de eternitate mă întorc către

lume / Şi strig: Îţi mulţumesc, lume !

Îţi mulţumesc pentru spinii cu care/mi-ai

presărat cărarea, /

Pentru îndârjirea cu care te-ai împotrivit

/urcuşului meu./

Fărâma de suflet rămasă din lupta cu tine/

O trec acum dincolo de poartă ; (…)

Şi-acum, din prag de eternitate, / Mă’ntorc

către tine şi strig: /

Pentru toate suferinţele mele / Eu, lume, te

iert ! »

(Demostene Andronescu, Încheiere, Sibiu)

Poetul iartă omul, pe semenul lui, chipul lui

Dumnezeu din fiecare om? Sau forma

desfigurată a acestui chip şi urmările

desfigurării? Chip al lui Dumnezeu, omul fiind

şi el minte, raţiune şi iubire, întrebările cu

privire la iertarea lui Dumnezeu nu se pun şi cu

privire la iertarea omului?

3) spre ziua de mâine: Să iertăm pe

asasini: «Aceşti supravieţuitori din catacombe

nu cer imprescriptibilitatea genocidelor fizice

săvârşite de către torţionarii lor. Nici

imprescriptibilitatea genocidelor spirituale

săvârşite de către intelectualii care au glorificat

si justificat asasinatele lor. Supliciaţii iartă

călăii. Mai mult, schingiuiţii cer iertare de la

schingiuitorii lor. DN La symphonie s’ élève des

catacombes, Paris, 1979, în lumina

întrepătrunderii dintre Şapte năzuinţi formulate

de deţinuţii politici transmise de R. Radina, şi

Şapte cuvinte rostite de păr. Calciu.

Scrise două decenii după Chemarea din

catacombele României din 1978, rândurile de

mai jos confirmă, dar nu suficient, mesagiul

Chemării româneşti: «iertarea reprezintă una din

cele mai măreţe lucrări ale Spiritului, el care

visează fără încetare să potrivească inima

oamenilor cu inima lui Hristos dulce şi umil, să

transforme, graţie iertării, victimele de tot felul

în discipoli. A ierta impardonabilul, este o

himeră? Departe de asta, iertarea

impardonabilului este chiar indispensabilă.»

(Marie-Thérèse Nadeau, Pardonner l’impar-

donnable, Paris, 1998)

4) De la lumina din vecii vecilor: Să nu

iertăm legea care formează pe asasini. Biserica

simfonică din catacombe «iartă pe toţi asasinii,

inclusiv pe intelectualii cacofoniei care justifică

genocidele. Dar ea nu iartă legea care pregăteşte

pe asasini. Ea condamnă Minciuna şi URA. »

(Id). Dat fiind că în geneza, exegeza şi chiar

ortogeneza acestor legi fiecare are propria lui

greşeală, ceea ce poate explica faptul că legea

întrepătrunderii nu a fost încă elaborată,

asumată şi întrupată în toate exigenţele ei, nu ne

revine tuturor datoria de a începe prin a ne ierta

pe noi înşine? Iar pentru a ne ierta noi înşine nu

trebuie oare să începem cu recunoaşterea

propriilor noastre greşeli? Cea mai autentică

recunoaştere a greşelii nu este oare hotărârea la

scara Bisericilor, Şcolilor şi a Statelor de a trage

toate consecinţele teoretice şi practice pentru

elaborarea şi întruchiparea Legii liberatoare?

11

5) Prin legalitatea legitimă: Întregul

Adevăr, Adevărul simfonic “A termina cu

arestarea inocenţilor, a transfigura durerea lor în

bucurie, presupune transfigurarea legalităţii

criminale în legalitate liberatoare ; si, în acest

scop, a asuma mutaţia adevărurilor parţiale,

devenite (minciuni) demenţiale, spre

înţelepciunea Adevărului global. Iertarea

reciprocă nu înseamnă deci tolerarea mutuală a

minciunilor comune. » (Id.) Ci reluarea,

lămurirea şi transfigurarea adevărurilor parţiale

degradate în greşeli sau păcate, şi reunirea în

adevărul lor comun.

6) La legitimitatea simfonică: Să asumăm

legea veşniciei: « Biserica afirmă legea

Veşnicei Prietenii ca temelie a fiecăreia din

Constituţiile naţionale şi a Constituţiei lor

internaţionale. E singura lege care poate salva

pe însăşi asasini, singura care poate opri ciclul

infernal de crime şi pedepse la scara neamurilor

şi a întregii omeniri. » (Id.) Nu punând la

începutul sau la sfârşitul textului constituţional

numele lui Dumnezeu, al lui Hristos sau altă

etichetă religioasă ori vreun simbol al vreuneia

din confesiunile fiecărui monoteism. Ci prin

elaborarea Constituţiei potrivit cu structura reală

şi valorile care se desprind din legea funda-

mentală a întregii Economii, legea întrepătrun-

derii contradictorii pe plan explicativ şi legea

întrepătrunderii simfonice pe plan normativ.

Fiecare vers din aceste izvoare poetice

poate exprimă una din infinitele vibraţii ce se

întrepătrund în legile contradictorii ale

polifoniei universale. Suntem aici în pragul

energiilor necreate ale Treimii în acelaşi timp

esenţiale, energetice şi conştiinţiale, refuzate

cinci veacuri de cultura apuseană în numele

unei anumite ştiinţe, dar care tind să contribuie

la definirea ştiinţei globale prin întrepătrunderea

tuturor formelor de cunoaştere. Din acest prag,

Poeţii pot da sensuri contradictorii, conciliabile

sau inconciliabile ale istoriei universale.

Poeziile din închisorile şi catacombele

României participă deja la noile temelii ale

Economiei în sens global de civilizaţie.

7) la îndreptarea propriilor greşeli

fundamentale, prin Modelul românesc al

mutaţiei simfonice din întrepătrunderea a şapte

chemări:

1° Şapte propuneri pentru menirea legitimă

a Bisericii Ortodoxe Române, desprinse din

Apelul Sfântului Sinod Ortodox Român din 28

iulie 1997.

2° Şapte momente din Înălţarea poetică a

simfoniei române din închisori şi catacombe.

3° Şapte revendicări ale disidenţilor

români, pe itinerariul urcător de la om spre

Dumnezeu, încredinţate în 1977 de Vlad

Georgescu lui Mircea Eliade.

4° Şapte cuvinte pentru tineri, pe itinerariul

care coboară de la Dumnezeu la Om, rostite la

Bucureşti de Păr. Calciu, prezentat de Mircea

Eliade.

5° Şapte năzuinţi formulate de deţinuţii

politici români, pe itinerariul care urcă din nou

de la om spre Dumnezeu, transmise de Remus

Radina, prezentat de Eugen Ionescu.

6° Şapte probleme ale Semnificaţiei

universale a conflictului dintre Biserica

Ortodoxă Română din Paris şi Partidul

Comunist din România.

7° Şapte concluzii deschise în lumina

întrepătrunderii dintre itinerariile urcător,

coborâtor şi din nou urcător într’un singur

itinerar triadic, în care fiecare din itinerarii este,

în felul lui, unul şi altul şi mijlocitorul lor fără a

înceta a se distinge de celelalte două.

În dialogul căutat de aceste chemări în

măsura în care ele pot tinde spre unica Chemare

simfonică, nu-i vorba de despărţiri dogmatice,

de subordonări canonice sau de contopiri

ideologice care devin sinucigaşe şi genocidare.

Ci este vorba de legea întrepătrunderii care

comportă potenţialitatea absolutizării ei în

monofonii şi cacofonii dar şi a transfigurării lor

prin duhul şi legea întrepătrunderii simfonice.

Această lege este potenţial universală. Întâi

pentru toţi creştinii, pentru că ea nu este numai

o elaborare teologică şi dogmatică, „demodate”

printre creştini, ci un dat biblic. Apoi, ea tinde

să devină universală şi pentru toate ramurile

culturii artistice, literare şi ştiinţifice, pentru că

ea se revelează , în anumite măsuri, şi pe

itinerariile cunoaşterii de la pământ spre cer.

12

Este adevărat că epoca noastră pare încă

dominată de iniţiative din interese naţionale sau

internaţionale, legitime sau ilegitime

întrepătrunse într’o confuzie generală. Poziţiile

ilegitime propuse sau impuse sub influenţa

diferitelor modele „laice” (religioase,

areligioase sau antireligioase), ridică ziduri

ideologice, politice, financiare şi chiar militare

care îngreunează mutaţia lor spre o laicitate

legitimă.

Dar, cum scriam într’un recent text din 25

martie-4 aprilie 2003, despre Răscrucea

Bisericii Ortodoxe Române din zorii mileniului

III, chiar iniţiativele ilegitime, din trecut sau din

prezent, exprimă adevăruri parţiale care îşi

caută locul firesc în adevărul comun. Aici se

deschide Poarta împărătească în pragul căreia

Biserica-mamă şi Bisericile din Europa

Apuseană se pot întrepătrunde conlucrând

pentru menirea lor legitimă. Din acest prag

menirile specifice ale Bisericilor Ortodoxe

Române din America de Nord şi de Sud, din

Canada şi din Europa Apuseană, ca şi din tot

restul lumii, nu exclud menirea legitimă comună

a întregii Biserici Ortodoxe deschisă şi ea spre

unica Biserică creştină. După cum nici menirea

comună a Bisericii creştine nu exclude

diversitatea simfoniei inter-naţionale. Iar în faţa

tuturor tragediilor care par să ducă la dispariţia

neamului românesc şi a tuturor neamurilor

„mici” şi „mari”, cine nu simte nevoia să

rostească mereu cu cei din închisori

Simfonica rugă: Ruga lucrătoare a

mutatiei simfonice

Doamne fă din suferinţă / Pod de aur, pod

înalt / Şi din lacrimă velinţă / Ca’ntr’un pat

adânc şi cald. /

Din lovirile nedrepte, / Faguri facă-se şi vin

/ Din înfrângeri scări şi trepte/ Din căderi urcuş

alpin. /

Din otrava dată’cană / Fă mătănii ce nu pier

/ Şi din fiecare rană / O cădelniţă spre cer. /

Iar din orşice dezastru / Sau crepuscul stins

în piept / Doamne fă lăstun albastru / Şi fă înger

înţelept.

Demostene Nacu

14 aprilie 2003

Citindu-l pe Cioran!

«Sosit în Franţa în 1937, la 26 de

ani, fiu de preot ortodox român,

E .Cioran nu a mai părăsit-o. S-a

afirmat încet-încet drept unul dintre

marii prozatori francezi. Moralist de

înaltă tradiţie, cultivă disperarea

radicală, care adesea atinge comicul

devastator…»

François Crouzet, «Cioran gentilom în exil»

ORICE-AR spune critica structuralistă, scrisul lui

Cioran nu poate fi desprins şi tăiat de istoria

vieţii lui, nici de istoria unei patrii pierdute şi

devastată, strămutată în lumea liberă, în Franţa

pe care n-a mai părăsit-o de la vârsta de 26 de

ani. Amândouă experienţele de viaţă s-au

împletit, s-au despărţit, s-au decantat într-o artă

a cuvântului cugetat amar, nutrit în substratul

lui liric de dragoste în care «vino-încoace» şi

«dureros de dulce» s-au cristalizat. Printre

cărţile de căpătâi ale maestrului în arta

cuvântului cugetat amar şi dospit în limbă

clasică, nu figurează oare Eminescu, Arghezi,

Stendhal, Kierkegaard?

Emil N. Cioran, astfel semna cândva, în

româneşte eseurile şi studiile nonconformiste

din «Gândirea». Aşa a semnat «Pe culmile

disperării», «Lacrimi şi sfinţi», «Schimbarea la

faţă a României». Junele filosof de atunci scria

exuberant şi profetic. Era o voce de revoltă şi

catran în tumultul istoriei de totdeauna a

românilor, dar în momentul în care România

avea să fie mistuită în anii de plumb şi oţel care

încep în 1940 (22 iunie 1940: ultimatumul

sovietic şi ruşinoasa cedare a Basarabiei,

săvârşită nu de poporul românesc ci de

guvernanţii prefăcuţi, nevolnici şi demisionari

de atunci) şi se termină în 1945, când poporul

român intră «la iernat», după expresia lui Anton

Golopenţia, citat de Mircea Eliade…Istoria şi

arta cuvântului Cioran continuă liber, în lumea

liberă, după destule încercări şi ispite ale

descompunerii («Précis de décomposition: Mic

tratat de destrămare»), adică de ratări ale

omului, nu scrisului, căci scriitorul Em. N.

Cioran – apoi scurt: Cioran – nu numai că nu şi-

a ratat vocaţia de profet al istoriei amintite care

13

i-a lovit pe fraţii lui căzuţi în hău, cum se

spunea atunci, ci şi-a formulat-o strâns, într-o

limbă avară şi exigentă în ceea ce priveşte

capacitatea ei de expresie, în franţuzeşte. «Faţă

de un avar trebuie să te comporţi ca un

alchimist» scria un comentator despre

Casanova, care scria franţuzeşte-italieneşte,

fiind crescut în Italia rafinată a secolului al

XVIII-lea şi în Franţa avută, lucidă şi libertină a

aceluiaşi secol. Cioran scrie o franceză curată şi

«avută» cu farmece de alchimist al limbajului.

Ca Pascal, ca Rochefocauld, ca Saint-Simon, nu

imitându-i ci în stilul lui propriu de moralist

«clasic al secolului XX», secol luminos şi

blestemat în acelaşi timp, strălucind ca o stea

electronică şi colcăind în sângele neo-barbariei.

Îl interesează şi frământă situaţia omului în

sânul creaţiunii, îl doare certitudinea morţii

necesare, relevă cu vervă de mare pamfletar-

cacofoniile existenţei, cultivă neliniştea

metafizică, muzica, îi plac armoniile interioare

şi eterne, care vin de aiurea, de altădată. Dar

cine îl citeşte pe Cioran – lăsând de o parte

bucuria de a savura arta făcătorului de maxime

şi formule clasice («menite», aşa cum atunci

când dai în cărţi, trebuie întâi să le «meneşti»)

nu-l poate urmări decât pe text. Structuralist.

Contextul lui Cioran orice ar spune cineva («E

cineva, sau oare mi se pare?»…) lumea şi

catharsisul artistic al lui Cioran purced dintr-o

gândire şi o experienţă de viaţă care este undeva

atinsă de un blestem. Blestemul de a fi român,

adică aşezat printre alţii pe care istoria i-a

fericit: acestora le-a dat sărăcie şi poftă de

pradă, apoi mediocritatea aurită a avântului

spiritual, câştigat cu trudă şi suferinţă

exemplară, dar acum pus în borcane de

farmacie. Antiseptice, protejate de forţa

disuasivă nucleară…Românul n-a fost fericit

decât în crâmpeiele lui de istorie majoră,

fulgurante, în momentele de avânt şi de rol

cultural (bunăoară în vremea Moldovei lui

Ştefan cel Mare, Munteniei lui Constantin

Brâncoveanu, Transilvaniei şi întreg pământul

românesc între cele două ultime războaie).

Românul a fost şi este din nou divizat.

Rătăcitor, oniric, înlăuntrul geografiei lui

spirituale ca şi în afară.

Comentând pe Marcel Proust, după ce citise

un singur tom din «Căutarea timpului pierdut»,

Paul Valery scria: «interesul lucrării rezidă în

fiecare fragment. Poţi deschide cartea unde

vrei…Vitalitatea ei nu depinde de ceea ce

precede. Este o activitate proprie a ţesutului

cuvintelor. Autorul divizează…» Se poate citi

Cioran cum Valery citea Proust: în fragmente

autonome, care au forma unor maxime, unor

aforisme, uneori o scurtă snoavă trăită sau

povestită nastratineşte, toate sunt avare şi

precise în ce priveşte înţelesul cuvintelor.

Lectorul îl divizează citindu-l pe Cioran. Îl pune

în raport de inteligenţă cu timpul lui istoric, cu

straturile de limbă – maternă, dobândită – cu

lecturile lui – clasice, moderne şi contemporane

– cu iubitorii şi detractorii lui de azi, de altădată.

Îl citeşte nu în diagonală, ci cu interes plin şi

gustos, al paginii citite, recitită, adnotată. Este

un «exerciţiu de admiraţie», cum îşi numeşte el

o carte apărută («Exercices d’admiration»,

Gallimard 1986) însă pe care un cititor, cel

puţin care îl cunoaşte şi în româneşte, este

incitat să-l tălmăcească şi cu ajutorul unor chei.

Care chei? Car dintre ele se potriveşte, se

învârte rotund în broască? Citindu-l pe Cioran

astăzi, ai impresia că te plimbi într-o Agora

mult post-datată, în tovărăşia unor înţelepţi, sau

nebuni de înţelepciune, altădată cunoscuţi,

necunoscuţi (unii cunoscuţi graţie emulilor lor:

Socrate prin Platon; Nae Ionescu prin învăţăceii

lui…), neconformişti, ba chiar în marginea

societăţii din vremea lor, rău-famaţi: Epictet,

Seneca, Marc-Aureliu, Zenon, Diogene…Alţi

frenetici, convulsionări «flagelaţi»: Nietzsche,

Sfânta Tereza d’Avilla, Chestov, Dostoievski,

Pascal, Sfântul Ioan scărarul, Grigore Palamas,

Simone Weil… Sfinţi, sămânţă de sfinţi,

14

demoni. Paul Valery, Montaigne, Baudelaire şi

Sartre, Chopin şi tuberculoza… Alţii apar în

filigrană: Nae Ionescu, C. Noica, N.

Vulcănescu, P. Tuţea, Tudor Vianu, N.

Sebastian…Ba, de la o bucată de vreme, au fost

evocaţi clar şi nominal: B. Fondane

(Fundoianu), Mircea Eliade, E. Ionescu. Fără

îndoială, există o cheie cu ajutorul căreia încerci

să dezlegi nişte taine de gândire şi expresie

românească în evocările livreşti, în referinţele la

oameni: portrete scurte şi dense, amintiri de

familie, colorate de umor şi de dor stăpânit, la

peisajul intelectual de calitate superioară –

«aticistă», nu academică, impregnat de

mesianism cultural românesc, în care tânărul

Emil Cioran a crescut şi s-a format. O lume

apusă astăzi pe harta spirituală a Europei,

estompată în scrisul lui Cioran, («assagi», spune

el într-o notă rapidă, adică «devenit înţelept» cu

trecerea anilor şi probabil după multe avanii pe

care le-a îndurat personal şi injust, în altă lume,

alte mesianisme). Peste istoria românilor şi

istoria ideilor noastre dintre cele două războaie,

s-au depus alte istorii, alte ideologii venite de

aiurea. Dogmatic cu interzicerea de a evoca, sau

măcar de a discuta în cunoştinţă de cauză, senin,

pe idei, o filosofie a istoriei româneşti care în

definitiv se înscrie în vârsta de aur a culturii

moderne româneşti. Din ea au purces în exil

cele câteva capete creatoare din facerea

românească, avatar miraculos, salvat din

«iernatic» şi purtător al geniului artistic

românesc în lume. Fie el formulat în limbă

străină. Într-o «limbă sacră», pentru uzul tuturor

neamurilor de cititori.

Statutul creator al lui Cioran este acela al

unui exilat. «Trebuie să vii de departe pentru a

scrie o franceză atât de pură…», spunea despre

el J. Grosjean în N.F.R. (Janvier 1980) Ca

Zenon printre Eleni: «Născut în insula Cipru,

Zenon, părintele stoicismului, era un fenician

elenizat care îşi conservă până la moarte

calitatea lui de metec…Eşti ispitit să susţii că

ceea ce uluieşte şi distonează într-o civilizaţie

avansată, este opera noilor veniţi, lucrare a

emigranţilor, a marginalilor…» (Ecartelement,

«Sfâşieri», pag. 148, E. Cioran)

Cioran este frumuseţea şi scandalul

geniului românesc exilat în lume. Într-o lume a

civilizaţiei avansate şi a libertăţii spiritului,

iubită de noi, pentru că iubitoare totuşi de sfântă

revoltă contra imposturilor inteligenţei laice sau

teologice, iubitoare de orfani. Cioran este orfan

şi de ţară şi de Dumnezeu. Îşi scandalizează

compatrioţii când scrie: «O patrie este pământ

cleios. Capcană pentru vânat…» («Sfâşieri»,

t.n.) În fond este un omagiu adus ţării de care nu

te poţi desprinde. Collette scria la fel, mai

feminin: «Tara mea este aceea pe care am

părăsit-o» în «Era Burgundia»

Dumnezeu este un Dumnezeu rural, care

umblă prin livezi. Creatorul şi stăpânul firii, îl

ajută pe nevoiaş: «…In ziua aceea vorbeam la

masă despre teologie. Slujnica, o ţărancă fără

carte, asculta, în picioare.

« Eu cred în Dumnezeu când mă dor dinţii,

zise ea…» («Sfâşieri») Dumnezeul românului?

Snoavă cu tâlc de la Creangă citire.

Din pribegie, Cioran şi-a făurit virtute. S-a

dăruit cititorului de limbă franceză. Istoria lui şi

a românilor – loviţi de blestem – nu o mai

tratează decât în termeni de artă, în chip de

parabolă. Sub forma unui transfer artistic. Proza

filosofică şi muzicală a lui Cioran cântă

pascalian. Cu incidenţe frivole, ironie socratică,

gustul paradoxului (transpus în româneşte, de la

Nae Ionescu vine…) cântă adesea frământarea

păsării migratoare care s-a rătăcit de stol…

Convine exilului tot aşa de dureros de dulce

precum doliul îi stă bine Electrei. Tot aşa cum îi

stă bine lui Stendhal exilul său la Milano (exil

voluntar). Îşi prelucrează geniul lui românesc

din propria lui matrice stilistică. În limbă

maternă … Caragiale, exilat voluntar la Berlin,

scrie româneşte. (Este adevărat însă, că era

incapabil să scrie bine nemţeşte!...) Emil

Cioran, exilat de soarta românilor la Paris, nu

mai scrie româneşte.

Din limba natală, Cioran şi-a păstrat stilul

cercetător, întrebător, cu căderi de frază

«comice devastatoare» pentru întrebarea care

sfârşeşte astfel în îndoială candidă. Transpus în

româneşte, adică în păcăleală spirituală, care de

la Păcală vine… Stil mai senin, totuşi ca

altădată, căci noi căderi şi experienţe de viaţă şi

alte lecturi i-au prelucrat forţa creativă.

Şi bine înţeles, a rămas vie şi prezentă în

opera lui de astăzi viziunea lumii şi a morţii,

care din Răşinarii copilăriei vine, astăzi uitaţi de

Dumnezeu şi bătuţi – nu vizitaţi – de dracul.

Titus Bărbulescu

15

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Praznicul Praznicelor cu sănătate să vă

dăruiască Mântuitorul Hristos cel Înviat!

Ai Dumneavoastră rugători şi doritori de tot binele:

Diac. Iosif Vlad Pr. Iulian Nistea

Pr. Constantin Târziu

Ştiri de pretutindeni

Rezultatele preliminare ale recensământului din

Martie 2002 privind populaţia României după

religie

Revista "Conştiinţă şi Libertate”, a Asociaţiei

Naţionale pentru Apărarea Libertăţii Religioase,

publică în nr. 1/2003 rezultatele preliminare ale

recensământului populaţiei României din martie

2002, în ce priveşte apartenenţa religioasă a

acesteia.

La un total al populaţiei stabile de 21 698 181

de locuitori, au fost recenzaţi 18 806 428

ortodocşi (86,7% din total), 1 028 401 romano-

catolici (4,7%), 195 481 greco-catolici (0,9 %),

698 550 reformaţi (3,2%), 11 203 evanghelici de

confesiune augustană, 26 194 evanghelici luterani

sinodo-presbiterieni, 66 846 unitarieni, 775

armeni şi 39 485 creştini de rit vechi. Datele

recensământului privind cultele neoprotestante

indică 129 937 baptişti, 330 486 penticostali, 97

041 adventişti de ziua a şaptea, 46 029 creştini

după Evanghelie, 18 758 evanghelici. 67 566 de

locuitori ai României sunt de religie musulmană, 6

179 de religie mozaică, 87 225 de locuitori au

declarat altă religie. 13 834 de locuitori au

declarat că nu au nici o religie, 9 271 s-au declarat

atei, iar 18 492 nu şi-au declarat religia.

[după: Viaţa cultelor, anul XI, nr. 500 din 28 Martie 2003]

16

Programul Sărbătorilor de Paşti 2003

Ziua Sărbătoarea / Evenimentul Ora

Luni,

21 aprilie 2003

Lunea cea Mare (10 Nisan – 3 aprilie anul 30)

(17.00: spovedanie)

18.00: Denie

(după slujbă: spovedanie)

Marţi,

22 aprilie 2003

Marţea cea Mare (11 Nisan – 4 aprilie anul 30)

(17.00: spovedanie)

18.00: Denie

(după slujbă: spovedanie)

Miercuri,

23 aprilie 2003

† Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (10.00: spovedanie)

Miercurea cea Mare (12 Nisan - 5 aprilie anul 30)

(17.00: spovedanie)

18.00: Denie

(după slujbă: spovedanie)

Joi,

24 aprilie 2003

Joia cea Mare a Cinei celei de Taină

(09.00-10.00: spovedanie)

10.00: Sfânta Liturghie

Denia celor 12 Evanghelii (13 Nisan – 6 aprilie anul 30)

(17.00: spovedanie)

Ora 18.00

(după slujbă: spovedanie)

Vineri,

25 aprilie 2003

Vinerea cea Mare a Patimilor Domnului nostru

Iisus Hristos

(14 Nisan – 7 aprilie anul 30)

10.00: Sfântul Maslu

18.00: Prohodul Domnului

Sâmbătă,

26 aprilie 2003

Sâmbăta cea Mare (15 Nisan – 8 aprilie anul 30)

(spovedanie)

22.30: Slujba Învierii (împărţirea „paştilor”)

Duminică,

27 aprilie 2003

† Învierea Domnului (16 Nisan – 9 aprilie anul 30)

10.00: Liturghia Învierii

Luni,

28 aprilie 2003 † Sfintele Paşti

09.30: utrenie

10.30: Sfânta Liturghie 18.00: vecernie

Marţi,

29 aprilie 2003 † Sfintele Paşti

09.30: utrenie

10.30: Sfânta Liturghie

H R I S T O S A Î N V I A T !