Universitatea din CraiovaFacultatea de Teologie Ortodoxă

Specializarea Misiune şi Pastoraţie

ACTUALITATEA SFINTELE CANOANE

Coordonator : Prof. Lect. Dr. Cristian Petcu

Masterand:

Ionică Daniel Alin

Craiova,2012

Planul lucrării

Introducere............................................................................................................3

1. Propovăduirea dreptei credinţe în lumina Sfintelor canoane...................4

2. Actualitatea Sfintelor canoane.....................................................................7

3. Neschimbabilitatea Sfintelor Canoane........................................................8

Concluzii...............................................................................................................11

Bibliografia...........................................................................................................12

2

INTRODUCERE

Începând de la cele mai mari trupuri ale lumii văzute, şi încheind la cele mai mici fiinţe şi

trupuri microscopice şi înţelese, ale lumii nevăzute nu aflăm că ar putea ele oarecum fiinţa

sau a se mişca decât numai după oarecare legi.

Învoirea cea minunată a elementelor, mişcarea cea Universală a firii, scopul şi armonia lor

de la sine arată pe sfintele şi preaînţeleptele legi ce li sau pus de către Atotputernicul Ziditor.

Deci precum în rânduiala Universului şi a firii nimic se vede fără de oarecare legi, aşa şi

în rânduiala morală, nici o societate şi nici un aşezământ nuse poate cârmui fără bisericile

creştineşti.

Şi iarăşi precum nici un Domnitor înţelept nu ocârmuieşte poporul cu lesnire şi

ferice, fără ca mai întâi să le facă cunoscută voia sa, sau legiuirile după care vor ele a se

ocârmui; cu cât mai vârtos Biserica care este sufletul cârmuirii şi a legilor fără de care nici

societatea nu poate fi trainică; clerul este sufletul unui popor; deci dacă clerul nu va şti calea

pe care trebuie să meargă spre a nu rătăci şi a nu cădea în pierzare, apoi cum va arăta el turmei

sale calea care duce la fericire şi mântuire. Dar apoi a le face cunoscute lor pe acestea nu este

altă [cale], decât a le publica lor în acei termeni cu care ele se înţeleg între ele.1

Biserica, încă de la început, funcţiona în lume şi, automat, relaţiile sale cu lumea trebuiau

reglementate, cum reglementate trebuiau şi relaţiile dintre membri Bisericii. Normele juridice ale

Bisericii s-au format încă din primele veacuri de existenţă a Bisericii. Membrii ei veneau din

lumea laică şi păstrau legătura cu aceasta. Erau obişnuiţi cu legile civile şi penale, care le

reglementau toate aspectele vieţii. Chiar şi cei care proveneau dintre evrei, care trăiau sub

imperiul greu al Legii Vechi, a Legii Mozaice. Nici Mântuitorul şi nici Sfinţii Apostoli nu

neglijaseră nici legile statului Roman, nici ale cultului mozaic din care proveneau.2

O socoteau pe cea mozaică drept un jug greu de purtat pentru omul de rând, dar nu o

batjocoreau şi nici nu o neglijeau, ci o ,,plineau” (Matei 5, 17). În creştinism, Legea Vechiului

Testament a fost preluată selectiv şi doar o foarte mică parte din ea. În Noul Testament avem

prea puţine texte cu aspect juridic, dar, cu toate acestea, canoanele îşi trag esenţa conţinutului lor

din textul biblic. Ele sunt alcătuite în spiritul învăţăturii Mântuitorului.

La început, Biserica s-a organizat după modelul familiei. De aici şi denumirea dată

episcopilor, preoţilor şi diaconilor de ,,părinţi”, credincioşilor de ,,fii”. Clericii se numeau între ei

,,fraţi”, la fel şi creştinii între ei. Şi dacă ne amintim că în doar două locuri din parohie poate şi

1 Pidalionul – Cârma Bisericii Ortodoxe, Edit. Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril de la Petru Vodă, Neamţ, 2002, p. 11.2 Pr. Lect. Dr. Alexandru Stănciulescu, Drept Canonic, Edit. Sintech, Craiova, 2006, p. 19.

3

trebuie să stea Sfânta Împărtăşanie adică în Biserică pe Sfânta Masă în Sfântul Altar şi în casa

preotului ne putem da uşor seama de înrudirea şi similitudinea celor două locaşuri de viaţă.3

După modelul relaţiilor din familie, se reglementau şi relaţiile dintre membrii Bisericii. Biserica

era în stare de ilegalitate şi tocmai de aceea o legislaţie propriu-zisă, recunoscută de autorităţile

politice, nu era posibilă. Normele de convieţuire dintre membrii Bisericii primare circulau mai

mult oral, alături de normele morale şi învăţăturile dogmatice propriu-zise. Instituirea unor

norme oficiale, care să vorbească de egalitatea tuturor membrilor Bisericii, deşi aceştia

proveneau din diferite clase sociale, iar unii se bucurau de privilegii de clasă, era un proces foarte

delicat.4 Biserica Ortodoxă Română se organizează şi se conduce potrivit misiunii sale, primite în

mod special de la Mântuitorul Hristos, de la Sfinţii Apostoli şi de la urmaşii acestora –

episcopatul – de-a lungul secolelor şi până astăzi.

1. Propovăduirea dreptei credinţe în lumina Sfintelor Canoane

Biserica, în calitatea sa de depozitară a adevărului revelat, încredinţat de întemeietorul său,

Domnul nostru Iisus Hristos, a primit şi îndatorirea de a-L propovădui până la marginile

pământului, în conformitate cu mandatul divin transmis de Mântuitorul Apostolilor Săi:

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19-20).

În virtutea acestui mandat divin, Apostolii - şi prin ei ucenicii lui Hristos investiţi cu

puterea harică - au primit îndreptăţirea de a exercita puterea bisericească sub întreitul său chip de

manifestare: învăţătorească, sfinţitoare şi de conducere.

Îndeplinind porunca propovăduirii, Apostolii au învăţat într-adevăr toate neamurile,

transmiţându-le direct sau indirect vestea cea bună, adică Evanghelia lui Hristos, făcând ca doar

în câteva decenii creştinismul să cunoască o largă arie de răspândire în întreaga lume. Cei care au

răspândit vestea cea bună au fost cunoscuţi încă din epoca apostolică sub denumirea de apostoli,

propovăduitori, cateheţi, didascăli, etc. Activitatea de răspândire a creştinismului a fost în mod

3 Pr. Prof. Ion Buga, Pastorala, Editura Internaţional Scorpion, Bucureşti, 1992, p. 27.

4 I. Moldovan, Sfintele canoane şi raportul lor cu revelaţia divină, în Rev. ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1978, p. 34.

4

intrinsec legată de activitatea învăţătorească exercitată de aceşti misionari, care de obicei erau

investiţi de Biserică şi cu harul preoţiei. De altfel, puterea lor în cuvânt, în transmiterea şi

tâlcuirea cuvântului Evangheliei au rezidat tocmai în harul acesta al preoţiei lui Hristos, sursa şi

puterea oricărei lucrări bisericeşti. Slujirea sau misiunea învăţătorească, care urmărea

transmiterea mesajului Evangheliei, s-a înfăptuit la început prin predica apostolică şi

postapostolică de către misionarii despre care vorbeşte Apostolul Pavel în scrierile sale (I

Corinteni XII; Romani I, 11; XII, 6-8; I Corinteni I, 7; Efeseni IV, 11), proveniţi dintre

harismatici, profeţi şi evanghelişti.5 Aceştia sunt acei membri ai Bisericii care primiseră în chip

deosebit anumite daruri necesare activităţii de evanghelizare (Faptele Apostolilor II). Fiind

investiţi cu slujba cuvântului, după felul darurilor primite, ei au avut o funcţie didactico-

catehetică, de natură religioasă, iar nu administrativă.6 Activitatea învăţătorească, la nivel local,

s-a desfăşurat şi de către episcopi, preoţi, cateheţi şi didascăli, care erau învăţătorii propriu-zişi ai

comunităţilor, cei care instruiesc „mai îndeaproape în cele ale credinţei şi moralei”.7

Încă din epoca apostolică, activitatea învăţătorească a vizat deci atât lărgirea ariei de

răspândire a credinţei, adresându-se neamurilor, cât şi sporirea credinţei în inimile celor care se

învredniciseră de primirea tainei Sfântului Botez, prin care devenim subiecţi de drept ai Bisericii.

Că aceste forme de propovăduire s-au manifestat încă de la începutul creştinismului, ne atestă şi

prima istorie a Bisericii, adică, cartea Faptele Apostolilor. În secolele următoare, după dispariţia

misionarilor harismatici, datoria de a predica şi catehiza revine clerului, fapt ce a condus la

dezvoltarea genurilor predicii prin omilii8 şi cateheze9 şi la responsabilizarea clericilor privind

datoria de a predica şi învăţa cuvântul Evangheliei. De aceea, Părinţii Bisericii ecumenice au

stabilit norme canonice, încă din secolele IV-V, care prevăd cu osebire obligativitatea clericilor

de a predica şi învăţa „dreapta credinţă”, adică credinţa ortodoxă, care a fost transmisă din

generaţie în generaţie în aria succesiunii apostolice, a căror prim element îl constituie tocmai

transmiterea şi propovăduirea nealterată a acestei credinţe de care s-au învrednicit ucenicii lui

Hristos, adică cei care au primit harisma apostoliei, care este unică, inconfundabilă şi

5 Dumitru Belu, Predica apostolică, în ,,Mitropolia.Ardealului”., XI (1966), nr. 1-3, p. 100-108.6 Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 84-85.7 Ibidem, p. 87.8 Vezi, Origen, Clement Alexandrinul, Sfântul Macarie Egipteanul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie deNazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Clement Romanul, Sfântul Efrem Sirul,Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, Sfântul Teofilact alBulgariei, etc.9 Vezi, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nyssa, Fer. Augustin, SfântulTeodor Studitul, Sfântul Simeon Noul Teolog, etc.

5

irepetabilă.10 În conformitate cu textul legislaţiei canonice, din primul mileniu, propovăduirea

dreptei credinţe este o obligaţie atât pentru clerul de instituire divină şi umană, cât şi pentru

mireni.

Pentru a adeveri această realitate, vom face referinţă expresă la textul câtorva canoane.

De exemplu, textul canonului 58 apostolic – redactat spre sfârşitul secolului III sau începutul

secolului al IV-lea – prevede în mod expres ca: „episcopul sau prezbiterul, arătând nepăsare

(neglijând) clerului sau poporului şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţa, să se afurisească,

iar stăruind în nepăsare şi lenevie să se caterisească”.11 În legislaţia canonică, ecumenică, din

primul mileniu, se afirmă în mod învederat obligativitatea clericilor de a transmite doar

învăţătura revelată şi formulată de Biserică în hotărârile ei de credinţă stabilite la sinoadele

ecumenice. Afirmând această obligativitate, Părinţii Bisericii reiterau de fapt principiul stabilit de

Sfinţii Apostoli, şi anume, acela de a transmite ceea ce au primit despre Cuvântul vieţii dintru

început. „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile

noastre au pipăit, despre Cuvântul vieţii – spunea Sfântul Evanghelist Ioan – aceea vă vestim” (I

Ioan I, 1). Cu alte cuvinte, numai ceea ce am primit de la Biserică, ceea ce am auzit şi văzut la

Părinţii Bisericii, trebuie să vestim celor care au nevoie de Cuvântul vieţii.12 De altfel, fără acest

fel de propovăduire – întru fidelitatea şi autenticitatea adevărului de credinţă primit de la Biserică

– nu putem vorbi nici de activitatea sfinţitoare a Bisericii, fiindcă, între cuvântul Evangheliei şi

Taine, există o relaţie organică. De aceea, nu poţi fi un liturgist bun dacă nesocoteşti slujirea

învăţătorească, prin care vine de altfel începutul mântuirii noastre. Sfinţii Părinţii au explorat şi

valorificat cultura profană din lumea în care trăiau pentru a înnoi şi dezvolta şi formele de

evanghelizare şi propovăduire ale dreptei credinţe. Acţiunile lor s-au concretizat şi prin

elaborarea unor lucrări exegetice şi omiletice de excepţie, scrierile lor constituind o inepuizabilă

sursă pentru cei dornici de învăţătură, astfel încât secolele IV-V sunt considerate pe drept cuvânt

epoca de aur a literaturii patristice.

Au existat însă şi forme denaturate de predicare a cuvântului în Biserică, deoarece slujirea

nu se făcea de către toţi în duh şi în adevăr, fapt care a determinat convocarea sinoadelor locale

şi ecumenice pentru a restabili adevărul de credinţă, după modelul lăsat de Apostoli, care au

soluţionat problemele ivite în sânul comunităţilor creştine în chip sinodal (Cf. Faptele

Apostolilor, cap. XV).

10 Liviu Stan, Succesiunea apostolică, în Rev. ,, Studii Teologice”, VII (1955), nr. 5-6, p. 112.11 Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii de Ioan N. Floca, Sibiu, 1993, p. 40.12 Dumitru Belu, op. cit. p. 106.

6

2. Actualitatea Sfintelor Canoane

Organizarea bisericească, preluând ce era pozitiv în structura administrativ-teritorială a

Imperiului Roman, în special din timpul lui Constantin cel Mare (311-337), sub Teodosie I zis

cel Mare şi sub împăraţii Teodosie cel Mic (408-450) şi Justinian I ( 527-565), şi-a elaborat şi şi-

a dezvoltat o disciplină canonică aflată în vigoare până astăzi.

Potrivit unui calcul simplu, descoperim că Biserica Ortodoxă a Răsăritului are în Codul ei

oficial un număr de 667 de canoane. Acestea sunt: Canoanele Apostolice, Canoanele Sinoadelor

Ecumenice, Canoanele sinoadelor locale şi Canoanele a 13 Sfinţi Părinţi. Pentru ca aplicarea

Sfintelor Canoane să fie uniformă în Biserica Ortodoxă Română, s-a alcătuit un Regulament

pentru buna conduită a clerului în genere. Regulamentul în cauză a fost sancţionat cu Decretul

regal nr. 1797, din 9 iunie 1884, publicat în „Monitorul Oficial”, nr.86, din 17 iulie 1893. S-a

publicat iarăşi de Chiru C. Costescu, împreună cu iconomul stavrofor Eugeniu Bărbulescu, în

Colecţiunea de legiuiri bisericeşti şi şcolare adnotate, vol. III: Legi, Regulamente, Canoane,

Statute, Decizii, Jurisprudenţe etc. , Bucureşti, Tipografia „Lupta”, N. Stroilă, Bucureşti, 1931,

p. 410-422. 13

Dacă nu luăm în calcul canoanele apostolice, care, de fapt nici nu aparţin Sfinţilor Apostoli,

până la Sinodul I ecumenic din 325, normele de drept canonic propriu-zis nu avem. Prin Edictul

de la Milan din 313, Biserica devenea o instituţie propriu-zisă, recunoscută oficial de către

autoritatea statală, intra în circuitul vieţii publice şi trebuia să se supună tuturor normelor juridice

ale statului, ca orice altă instituţie publică. Acest statut se reflecta şi în viaţa internă a Bisericii şi

tocmai de aceea legislaţia canonică a Bisericii trebuie să se pună în pas cu noua situaţie.

În ,,epoca de aur a creştinismului”, epoca sinoadelor ecumenice, respectiv secolele IV-VIII,

Biserica înregistrează cele mai multe canoane din legislaţia sa, canoane provenind de la

sinoadele ecumenice, sinoadele locale şi de la Sfinţii Părinţi.14

Specific pentru Sfintele canoane recunoscute de Biserică este caracterul peren al acestora.

Sfintele canoane nu se schimbă în funcţie de epoca istorică, regiunea geografică, stat, concepţie

politică etc. Ele doar se adapteazăde către sinoadele locale, fără a li se ştirbi cu nimic caracterul

specific. Spre exemplu, atitudinea creştinilor faţă de o serie de erezii din primul mileniu,

reglementată prin mai multe canoane, poate fi actualizată, când este vorba atitudinea creştinilor 13 Pr. prof. dr. Alexandru I. Stan, Actualitatea sfintelor canoane, Edit. Gnosis, Bucureşti, 1990, p. 98.

14 Dură Nicolae, Rânduieli şi norme canonice privind Sinodul I Ecumenic, în Rev. Glasul Bisericii, XXXVIII (1979), nr. 7-8, p. 791-804.

7

faţă de diverse secte sau culte mai mult sau mai puţin creştine. De asemenea, relaţiile Bisericii cu

statul roman şi cu cel bizantin au fost reglementate la vremea respectivă prin Sfintele canoane.

Statele respective au dispărut, iar Biserica azi este răspândită în întreaga lume, în state cu cele

mai diverse sisteme legislative. Cu toate acestea , Bisericile naţionale trebuie să se lupte să-şi

păstreze autonomia faţă de stat, să nu contravină legilor statului, să contribuie la pacea şi buna

convieţuire din societate etc. În nici un caz biserica nu va face abstracţie de realităţile politico-

sociale şi juridice ale statului respectiv, ci va căuta cu tot dinadinsul să se adapteze, având în

vedere că ,,nu este statul în Biserică, ci Biserica în stat”. Acest slogan este valabil când vorbim

de poziţia Bisericii Ortodoxe în raport cu statul, căci Biserica Romano-Catolică a aplicat de mult

principiul ,,Statul este în Biserică”, erijându-se pe sine ca o structură suprastatală. Poate fi scrisă

o întreagă istorie a raporturilor dintre Biserică şi stat de-a lungul celor două milenii de existenţă a

Bisericii şi, fără îndoială, studiul respectiv ar fi o mare actualitate în această vreme când Biserica

devine instituţie într-o nouă organizare multistatală, precum este Uniunea Europeană.

Experienţele trecutului, pozitive sau nu, ar putea sluji la învăţătura teologilor, politicienilor,

juriştilor şi canoniştilor de azi.15

3. Neschimbabilitatea Sfintelor canoane

Problema schimbării ori neschimbabilităţii canoanelor se rezolvă prin caracterul lor veşnic

şi vremelnic. Formele istorice ale Bisericii sunt flexibile şi modificabile, căci esenţa Bisericii se

întrupează în anumite împrejurări istorice. Hotărârile canonice urmăresc formele istorice, întrucât

îndreaptă acele forme spre o mai deplină întruchipare a esenţei Bisericii. Ele se schimbă, dat

fiind că viaţa bisericească suferă schimbări în feluritele împrejurări istorice. Dacă împrejurările

istorice în care trãieşte Biserica ar dăinui de-a pururi, atunci canoanele n-ar suferi nici o

schimbare. Ca adevăruri ale descoperirii dumnezeieşti, ele sunt de netăgăduit - "primim

dumnezeieştile canoane si întărim asezământul lor întreg şi nestrãmutat" (Canonul 2 Trulan) -

însã în înteles relativ, nu absolut; ele sunt nimerite numai pentru vremea lor. Adevărul dogmatic

de temelie al canoanelor nu poate fi schimbat; doar întrebuinţarea şi întruchiparea lui într-un

canon poate fi preschimbată de existenţa istorică a Bisericii.16

15 Pr. Lect. Dr. Alexandru Stănciulescu, op. cit., pp. 23-24.16 I. Moldovan, op. cit., p. 37.

8

Întocmai cum în fizică o fortã poate actiona numai dacă are un punct de sprijin, asemenea şi

canoanele sunt lucrătoare doar când au un punct de sprijin în împrejurările vieţii bisericeşti

pentru care au fost date. Când punctul de sprijin nu mai dãinuie, canoanele ajung a fi

nelucrătoare; fie că înceteazã a mai lucra cu totul, fie cã suferă schimbări ori, ca sã fiu mai

limpede, sunt înlocuite cu altele. Dacã restrângem aria cercetării noastre la canoane în întelesul

lor cel mai îngust, adică hotărârile sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, vom descoperi o seamă de

canoane cu totul de neîntrebuinţat în viaţa bisericească de azi, ca de pildã toate deciziile

privitoare la reprimirea în Biserică a celor căzuţi, ca şi la unele dregătorii ce nu mai fiinţeazã ori

au fost înlocuite cu altele, precum chorepiscopoi, oikonomoi, ekdikoi etc. Aflãm chiar unele

hotărâri pe care în prezent conducerea Bisericii nu le mai cere a fi îndeplinite. În veacul al

patrulea conducerea Bisericii cerea tuturor celor prezenţi la liturghie sã se împărtãşeascã

(Canonul Apostolic 9 si Canonul 2 al Sinodului din Antiohia) dar, ca urmare a noilor împrejurări

de viaţã, Biserica a renunţat la această cerinţã. Din aceeaşi categorie fac parte si canoanele ce

rânduiesc mutarea episcopilor şi clericilor dintr-un ţinut în altul. Numărul exemplelor de acest fel

poate fi încă mult sporit, căci în realitate cele mai multe hotărâri canonice cuprinse în Pidalion

nu se mai pot aplica vietii bisericesti actuale în înţeles literal. Chiar când se aplicã, aceasta nu se

mai face în întelesul cu care au fost date. În vechile canoane se varsă mereu noi înţelesuri, astfel

că de fapt se dă la iveală o nouă hotărâre, însă înfăţişată în vechea formă: adeseori vechea

decizie canonică s-a contopit în aşa măsură cu noul conţinut, încât cel vechi este cu totul şters din

amintirea Bisericii. Canonul 12 de la Antiohia îl îndrumă pe episcopul osândit să facă apel la "un

sinod mai mare de episcopi". Potrivit cu domeniile patriarhale alcătuite mai târziu ca entităţi

jurisdicţionale, "sinodul mai mare de episcopi" a fost privit ca sinodul episcopilor de pe teritoriul

unui patriarhat. Astfel Balsamon, tâlcuind acest canon, scrie: "Canonul spune că un (episcop)

depus trebuie să facă apel nu la împărat, ci la un sinod mai mare de episcopi. Din această pricină,

un (episcop) depus, de pildă de către mitropolitul Efesului ori Tesalonicului, se cuvine a fi

îndrumat să facă apel la Patriarhatul Ecumenic". "Sinodul mai mare al episcopilor unei dioceze"

amintit în Canonul 6 al Întâiului Sinod Ecumenic e înteles întocmai la fel. Totuşi, aşa cum

dovedeşte Canonul 14 de la Antiohia, sinoadele din Antiohia şi Constantinopol socoteau drept

"sinod mai mare" nu sinodul patriarhal, ci un sinod regional lărgit cu episcopi din regiunile

învecinate. Înţelesul corect al faimoaselor Canoane 6 si 7 ale Întâiului Sinod de la Niceea rãmâne

neclar pentru prezent sau, în orice caz, controversat.17

În vremea activităţii sinodale creatoare Biserica şi-a sporit, si-a înlocuit şi şi-a preschimbat

vechile decizii canonice. Odată cu aceasta, "cuprinsul de neclintit al canoanelor" - chiar al celor

17 Nikolai N. Afanasiev, Canoanele Bisericii: schimbabile sau neschimbabile, în Jivoie Predanie, Paris, 1936, la data de 24 ianuarie 2012, [http://www.canonice.net/].

9

preschimbate - nu a fost încălcat. Dacă noile hotărâri oglindeau neprefãcut Biserica, atunci

învăţătura dogmatică ce slujise drept temei atât noilor cât şi vechilor canoane rămânea

neschimbată. Vechiul canon continua să oglindească un adevăr, însă doar pentru o vreme trecută.

Tocmai aăa a acţionat şi Sinodul Trulan când a socotit că e nevoie şi potrivit cu vremea să

introducă celibatul pentru episcopat, hotărând ca toţi episcopii hirotoniţi mai înainte să-şi lase

soţiile. Sinodul avea dreptate să scrie că dădea la iveală o nouă decizie "nu spre desfiinţarea sau

răsturnarea celor legiferate apostoliceşte, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea

spre mai bine a poporului". Canonul Apostolic era o decizie canonică; el înfãţişa învăţătura

dogmatică despre ierarhia bisericească, însă înfăţişa ierarhia potrivit cu vremea sa. Când

împrejurările istorice ale vieţii s-au schimbat, a fost nevoie să apară o nouã decizie, spre a

înfăţişa aceeaşi învăţăturã dogmaticã. Faptul cã conştiinţa canonică a Sinodului Trulan era sau nu

justă, este o problemă de alt ordin, însă e întru totul limpede că perioada istorică a Sinodului

Trulan se deosebea mult de vremurile apostolice. Semnul schimbărilor ce avuseseră loc în

împrejurările istorice era chiar cererea lui Iustinian ca aspiranţii la episcopat sã fie necăsătoriţi,

adică fie celibatari, fie văduvi fãră copii.18

18 Ibidem.

10

CONCLUZII

Din cele menţionate mai sus se poate constata cu usurinţă faptul că, canoanele Bisericii

noastre nu sunt nicidecum străine naturii şi scopului ei, ci un auxiliar indispensabil, fară de care

nu pot exista nici organizarea şi funcţionarea comunităţilor ecleziale şi nici ordine juridică în

Biserică. Canoanele sunt după voinţa Intemeietorului Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, iar

cei ce se împotrivesc lui se ridică împotriva Capului Bisericii, precum şi împotriva autorităţii

sinodale care este garantul necesităţii şi a actualităţii Sfintelor Canoane. Însuşi caracterul de

instituţie al Bisericii este dat de legislaţia sa şi de toate actele sale cultice. Fară coloana

vertebrală, corpul viu al Bisericii nu poate să traiască, întreaga tradiţie canonică asigurându-i

sprijinul şi forţa necesară să poată răspunde în fiecare epocă nevoilor sale şi să se asigure unitatea

dogmatică, liturgică şi canonică a Bisericilor autocefale, ca membre ale Ortodoxiei ecumenice.19

Aşezămintele Apostolice se încheie cu următoarele cuvinte: ,,Şi acestea fie hotărâte de

noi, episcopilor despre canoane: De veţi rămâne în ele, veţi fi mântuiţi şi veţi avea pace între voi;

iar de nu veţi asculta, veţi fi pedepsiţi şi veţi avea între voi război necontenit, ca pedeapsă pe care

se cuvine să o suferiţi pentru neascultarea voastră. Dumnezeu însă, Cel unul nenăscut şi atoate

făcător prin Hristos, pe toţi cu pace vă va aduna în Duhul Sfânt, vă va rândui spre tot lucrul bun,

neschimbaţi, neprihăniţi, nevinovaţi, şi vă va învrednici, împreună cu noi de viaţa veşnică, prin

mijlocirea Fiului Său iubit, Iisus Hristos, cu care slavă se cuvinne lui Dumnezeu cel peste toate şi

Tatăl nostru în Duhul Sfânt, Mângâietorul, acum şi pururea şi în veci”.20

Hotărârile canonice, întocmai ca dogmele, sunt dumnezeieşte-insuflate, însă de-aici nu

trebuie să se înteleagă că unele ar fi aidoma cu celelalte. Deosebirea între dogme si canoane nu

stă în obârşia fiinţării lor, ci în faptul că dogmele sunt adevăruri absolute iar canoanele sunt

aplicări ale acelor adevăruri întru existenţa istorică a Bisericii. Dogmele nu privesc vieţuirea

vremelnică, pe când canoanele sunt vremelnice. Însă aspectul lor vremelnic nu le împuţinează

natura dumnezeieşte-insuflată, căci vremelnicia nu priveşte acea natură. Ele sunt vremelnice în

înţelesul că se aplică la ceea ce este vremelnic, formele istorice ale existenţei Bisericii. Adevărul

înfãţişat de canoane e absolut în sine, însă cuprinsul canoanelor nu e adevărul însuşi, ci felul cum

adevărul trebuie înfăţişat într-o formă istorică dată din viaţa Bisericii. Canoanele înfăţişează

veşnicul în vremelnic. Vremelnicul este acel "cum", modul de întrebuintare, pe când veşnicul

este ceea ce se întrebuinţează.

19 Dură Nicolae, op. cit. p. 800.20Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu aşezămintele şi canoanele apostolice, traduse din original de Pr. Ioan Mihălcescu, Econom Matei Păslaru şi Econom G. N. Niţu, Edit. Facultăţii de Teologie din Chişinău, 1928, p. 280.

11

B I B L I O G R A F I E

1. Sfânta Scriptură sau Biblia, (BA), Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Versiunea diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit de numeroase alte osteneli, E.I.B.M.B.O. R., Bucureşti, 2001.

2. Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii de Ioan N. Floca, Sibiu, 1993.

3. Pidalionul – Cârma Bisericii Ortodoxe, Edit. Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril de la Petru Vodă, Neamţ, 2002.

4. Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu aşezămintele şi canoanele apostolice traduse din original de Pr. Ioan Mihălcescu, Econom Matei Păslaru şi Econom G. N. Niţu, Edit. Facultăţii de Teologie din Chişinău, 1928.

5. Belu, Dumitru, Predica apostolică, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”,

XI (1966), nr. 1-3.

6. Buga, Pr. Prof. Ion, Pastorala, Edit. Internaţional Scorpion, Bucureşti, 1992.

7. Dură Nicolae, Rânduieli şi norme canonice privind Sinodul I Ecumenic, în rev. ,,Glasul Bisericii”, XXXVIII (1979), nr. 7-8.

8. Moldovan, I., Sfintele canoane şi raportul lor cu revelaţia divină, în rev. ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1978.

9. Nikolai N. Afanasiev, Canoanele Bisericii: schimbabile sau neschimbabile, în Jivoie Predanie, Paris, 1936, accesat la data de 24 ianuarie 2012, [http://www.canonice.net/].

10. Popescu, Teodor M., Biserica şi cultura, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996.

11. Stan, Pr. prof. dr. Alexandru I. Actualitatea sfintelor canoane, Edit. Gnosis, Bucureşti, 1990.

12

12. Stan, Liviu, Succesiunea apostolică, în rev. ,,Studii Teologice”., VII (1955), nr. 5-6.

13. Stănciulescu, Pr. Lect. Dr. Alexandru, Drept Canonic, Edit. Sintech, Craiova, 2006.

13