6 curs 6 - separatia puterilor.pdf

Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

1

TITLUL I

TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

1. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA TEORIEI SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

„Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie, ca prin orânduiala statornicită, puterea să fie înfrântă de putere” – afirma Montesquieu.

Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată. Apărută în Secolul Luminilor, alături de alte teorii la fel de tulburătoare şi penetrante, ea

a fost îndreptată împotriva obscurantismului (stare de înapoiere culturală; atitudine de împotrivire la acţiunea de răspândire a ştiinţei şi culturii în popor) feudal şi a închistării medievale, împotriva abuzului de putere.

Această teorie a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, considerată de drept divin, formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă, considerându-se ca o personificare a statului de unde şi celebra formulă a lui Louis XIV : “L’ État c’est moi !”

Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea sistemului reprezentativ, adică valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor.

Considerată ca având vocaţia eternităţii, sursa sa se află în Antichitate, acolo unde istorici precum Herodot, Tucidide, filosofii Platon şi Aristotel au lăsat dovezi şi reflecţii cu privire la organizarea puterilor.

Primul autor care a elaborat teoria separaţiei puterilor a fost Aristotel – această enciclopedie a Antichităţii, acest miracol printre atâtea miracole greceşti, în lucrarea sa “Politica”.

„În orice stat – scria Aristotel – sunt trei părţi, de care legiuitorul se va ocupa, dacă e înţelept, să le rânduiască cât mai bine, având în vedere înainte de orice interesele fiecăruia”.

Aristotel preciza: “…cea dintâi dintre aceste părţi este Adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraţilor, căruia trebuie să I se hotărască natura, atribuţiunile şi modul de numire ; a treia este Corpul judecătoresc”.

În pofida diferenţei de redactare faţă de terminologia modernă cu privire la separaţia puterilor în stat, elaborată de Montesquieu, multe elemente de gândire politică ale filosofului antic premerg principiului care s-a încetăţenit ulterior şi este recunoscut astăzi în toate democraţiile moderne: un corp legislativ, o putere executivă şi un număr de judecători independenţi, chemaţi să împartă justiţia, în mod legal, tuturor membrilor Cetăţii.

În Evul Mediu, dominat de puternice frământări sociale şi politice (lupta pentru supremaţia puterii între Papalitate şi Imperiul Roman), întâlnim o organizare a puterilor asemănătoare cu cea din Antichitate.



2

Deşi puterea politică absolută aparţinea regelui, care o exercita potrivit bunului plac, complexitatea administrării regatului impunea însă o distribuire şi o specializare a diferitelor activităţi de conducere. În această perioadă, preocupările pentru inovarea celor mai bune modele de guvernare se împletesc cu încercările partizane de a justifica virtuţile monarhiei absolutiste şi pretenţiile suveranilor de centralizare în mâinile lor a întregii puteri politice.

Jean Bodin susţine, în lucrarea sa “Les six livres de la République”, că suveranitatea aparţine, din punct de vedere teoretic, fie unei multitudini de indivizi (democraţie), fie unei minorităţi (aristocraţie), fie unui singur om (monocraţie). Monarhul neputând, însă, să guverneze nemijlocit, se înconjoară de un ansamblu de instituţii care desfăşoară în numele Coroanei diferite activităţi cu caracter statal.

Revoluţiile burgheze din Anglia (din 1640 şi 1688) şi lupta împotriva despotismului monarhic pe tot parcursul secolului al XVII – lea au dus la o schimbare radicală a gândirii politice.

Remarcabilul gânditor al noului curent în filosofia politică a fost filosoful şi omul de ştiinţă englez, John Locke. În lucrarea sa “Essay on civil government”, Locke arăta că singurul remediu împotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului şi, în ultimă instanţă, dreptul de insurecţie al celor oprimaţi. Locke susţine ideea existenţei în stat a trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea federativă.

Locke considera că: “prima şi fundamentala lege pozitivă a tuturor comunităţilor este de a constitui puterea legislativă….acest legislativ nu este numai puterea supremă a statului, ci şi o putere sacră şi inalienabilă în mâinile persoanei în care a aşezat-o odată comunitatea”. Puterea legislatorilor fiind limitată la Binele public al societăţii.

Pentru că legile au o forţă constantă şi continuă şi au nevoie de o executare permanentă, este prin urmare necesar, potrivit concepţiei lui Locke, să existe o putere permanentă care să vegheze la executarea legilor valabile. Şi astfel, puterea legislativă şi cea executivă ajung adesea să fie separate.

Puterea de a face război şi pace, ligi şi alianţe şi orice tranzacţie cu orice persoană şi colectivitate fără comunitate poate fi numită federativă.

Aceste două puteri, executivă şi federativă, deşi sunt cu adevărat distincte între ele, una constând în executarea legilor locale a societăţii în interiorul său, asupra tuturor celor ce sunt părţi ale ei, iar cealaltă în administrarea siguranţei şi a interesului public în afară, cu privire la toţi aceia care pot aduce beneficii sau daune acesteia, totuşi ele sunt aproape întotdeauna unite. Deşi, acestea sunt într-adevăr distincte între ele, totuşi ele sunt greu separabile şi imposibil de aşezat în acelaşi timp în mâinile unor persoane distincte.

Reluând şi dezvoltând ideile lui John Locke, Montesquieu, şi după el, toţi teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei puterilor un mijloc eficace de a slăbi atotputernicia statului, împărţindu-i atribuţiile.

Pornind de la ideea că există o înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat principiul potrivit căruia: ”puterea trebuie să fie ţinută în frâu de putere”.

Montesquieu susţine că: „În fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea privitoare la cele care ţin de dreptul civil”. Autorul este interesat, în special, de separarea celor trei puteri, întrucât de modul în care acestea



3

sunt separate şi se exercită, se realizează sau nu libertatea politică. Separaţia puterilor reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un stat în care este posibilă existenţa unui guvern legal.

„Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie el al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri : pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.

Montesquieu a intuit că, separaţia puterilor aplicată în mod absolut şi absurd, ar bloca, practic, procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrâna reciproc şi ineficient ar ajunge la inacţiune.

Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, nici una dintre puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu îşi subordonează pe cealaltă şi nu poate să-şi asume prerogative ce revin celeilalte.

Teoria separaţiei celor trei puteri în stat a revoluţionat gândirea şi practica politică ale statelor lumii şi a generat un proces de reînnoire constituţională atât în Europa, cît şi în America de Nord.

Realitatea politică cea mai apropiată de teoria lui Montesquieu era în Europa, sistemul de guvernare din Anglia.

În schimb, războiul de independenţă câştigat de coloniile engleze din America de Nord în 1776, în urma căruia acestea s-au desprins de Imperiul Britanic, a permis ca noile state să-şi făurească sistemul politic potrivit teoriei separaţiei puterilor.

În procesul de elaborare a Constituţiei S.U.A., constituanţii s-au inspirat nu numai din opera politică şi filosofică europeană, dar şi din tradiţiile de autoguvernare ale fostelor colonii engleze. Această Constituţie a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri şi o independenţă strictă între acestea.

Unul dintre cei mai străluciţi constituanţi, James Madison a creat un mecanism flexibil de echilibrare şi contrapondere a puterilor în cazul în care vreuna din ele ar fi încercat să guverneze tiranic. Puterile trebuie astfel distribuite şi echilibrate între diferite departamente, încât nici una dintre ele să nu poată depăşi limitele stabilite de Constituţie.

James Madison susţinea: “Acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în aceleaşi mâini, indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă aceasta ( acumularea) este ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod justificat ca fiind adevărata definiţie a tiraniei“.

În Franţa, Revoluţia din 1789 împotriva absolutismului monarhic, a permis transpunerea teoriei separaţiei puterilor în stat în documente politice. Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului a instituit un fel de imperativ anatemă cu privire la viitoarele organizări de stat precizându-se în art. 16 că: “Orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte nici separaţia puterilor este lipsită de Constituţie”.



4

Prima Constituţie a Franţei stabileşte o separaţie foarte strictă a celor trei puteri. În schimb constituţia din 1793 a stabilit o separaţie mai flexibilă a puterilor. Constituţia din 1958 a pus bazele unui regim semi-prezidenţial, în care puterile sunt echilibrate.

În Principatele Române, principiul separaţiei puterilor în stat este introdus prin Regulamentele Organice şi va fi reluat în constituţiile adoptate în 1866, 1923, 1938. După 1945, principiul separaţiei puterilor i se aduc limitări substanţiale. În 1948 s-a renunţat formal la principiul separaţiei puterilor, acesta fiind înlocuit cu principiul unicităţii puterii. Nici constituţiile din 1952 şi 1965 nu au prevăzut separaţia puterilor.

Regimurile politice totalitare au criticat principiul separaţiei puterilor, susţinând că, de fapt puterea ar fi unică şi că ea ar aparţine poporului şi, în consecinţă, nu ar putea în nici un caz să fie divizată. În realitate, însă, prin ignorarea voită a principiul separaţiei puterilor şi prin eliminarea sa practică din constituţiile fostelor state socialiste, a fost favorizată concentrarea puterii în mâinile unor persoane şi negarea practică a oricăror mecanisme de conducere colectivă. Principiul „unicităţii” puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar a şi subordonat practic întregul sistem al organizării politice dominaţiei unui singur partid, împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziţiei politice, negarea principiilor pluralismului şi, în final, îndepărtarea de la principiile democratice ale dreptului constituţional, validate de întreaga experienţă istorică.

Constituţia din 1991 nu a prevăzut în mod expres principiul separaţiei puterilor . Legea de revizuire a Constituţiei României din 18 decembrie 2003 a înlăturat criticile

care s-au adus Constituţiei din 1991 şi anume lipsa unui text care să consacre expres principiul separaţiei celor trei puteri în stat – legislativă, executivă şi puterea judecătorească. Astfel art. 1 alin. 4 stipulează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă, judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

În decursul secolelor de aplicare, teoria separaţiei puterilor a luat forme distincte în fiecare regim. În epoca actuală, acest principiu este văzut ca o “regulă de artă politică”, de “oportunitate”, de “bună organizare a puterilor”. “Soarta” principiului este disputată: unii cer înlăturarea lui ca fiind “arhaic”, “perimat”; alţii pledează doar pentru “adecvarea” sau “modernizarea” lui în favoarea unei “puteri forte”, de regulă a Executivului.

Ne putem oare imagina organizarea statului în sec. XXI fără reglementarea principiului separaţiei puterilor?

Răspunsul, considerăm, că este unul negativ. Nu putem vorbi astăzi despre acest principiu aşa cum a fost el conceput de Locke sau Montesquieu.

În societăţile contemporane este greu de imaginat o separaţie rigidă a puterilor. Practica constituţională a demonstrat că o separaţie absolută între puteri ar echivala cu un blocaj constituţional. Pentru a nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţă între puteri şi, chiar modalităţi de conlucrare şi colaborare între ele, menite să asigure armonia procesului de conducere socială şi împiedicarea abuzului unei puteri faţă de altă putere. În doctrină, un astfel de mecanism este cunoscut sub formularea: “checks and balances” sau “poids et contrepoids”.

Viaţa socială şi statele occidentale se bazează, în general, pe ideea de echilibru: echilibru între puteri, între partidele politice, între patronat şi sindicate, între autoritatea publică şi drepturile omului.



5

Raţiunea care stă la baza echilibrului social este împiedicarea manifestării hegemoniei unei puteri constituţionale în detrimentul celorlalte, dar şi evitarea încălcării ordinii constituţionale stabilită prin voinţa Naţiunii.

Pentru păstrarea acestui echilibru, societatea a creat diverse mecanisme de reglare a potenţialelor dezechilibre.

Prin mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare se înţelege ansamblul metodelor sau formelor prin intermediul cărora instituţiile de guvernante, exercitându-şi prerogativele constituţionale, concură printr-o strânsă interferenţă la înfăptuirea conducerii sistemului social global.

Manifestarea principiului echilibrului între puteri se manifestă cel mai bine în regimurile parlamentare şi semiprezidenţiale.

2. MIJLOACELE DE ACŢIUNE ALE PUTERII LEGISLATIVE ASUPRA PUTERII EXECUTIVE

Rolul Parlamentului în formarea Executivului este foarte complex.

Parlamentul dispune de prerogativa de a alege şi revoca Preşedintele statului. Art. 83 alin. 1 din Constituţia Italiei dispune: “Preşedintele Republicii este ales de către

Parlament în şedinţa comună a membrilor săi”. Art. 54 alin. 1 din Legea fundamentală a Republicii Federale a Germaniei:

“Preşedintele Republicii Federale este ales fără dezbateri de către Adunarea Federală”. Acestei forme de intervenţie îi corespunde din partea Şefului statului prerogativa

de a dizolva Parlamentul sau doar una din Camerele sale (de regulă Camera inferioară). Art. 89. alin. 1 din Constituţia României dispune: “După consultarea preşedinţilor celor

două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”

Art. 12 alin 1 din Constituţia Franţei: “Preşedintele Republicii poate pronunţa dizolvarea Adunării Naţionale, după consultarea Primului ministru şi a preşedinţilor Camerelor”.

Art. 88 alin 1 din Constituţia Italiei: “În urma consultării preşedinţilor acestora, Preşedintele poate dizolva ambele Camere sau numai una dintre ele”.

Altă formă de participare a Parlamentului la constituirea Executivului o reprezintă desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a Primului ministru de către Şeful statului din rândul parlamentarilor (ex. Marea Britanie).

Responsabilitatea politică a membrilor Guvernului şi a Guvernului, în totalitatea sa reprezintă o trăsătură esenţială a regimurilor parlamentare. În regimurile prezidenţiale, miniştrii sun numiţi de Preşedinte şi răspund din punct de vedere politic numai în faţa acestuia (art. 83 din Constituţia Rusiei).

În limbaj juridic, prin responsabilitate, în sens larg, înţelegem obligaţia de a suporta consecinţele anumitor acte.



6

Responsabilitatea politică este cea care este angajată conform unei proceduri pur politice, adică printr-un simplu vot al unei Adunări. Responsabilitatea poate fin individuală sau colectivă (este cazul cel mai frecvent).

Responsabilitatea poate fi pusă în joc sau angajată, fie din iniţiativa parlamentarilor (art. 113 alin. 1 din Constituţia României: “Camera Deputaţilor şi Senatul, şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor”. Art. 49 alin 2 din constituţia Franţei: “Adunarea Naţională va putea pune în cauză responsabilitatea Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură…”art. 95 alin 2 din Constituţia Italiei: “ Miniştrii sunt responsabili solidar pentru actele Consiliului De Miniştri şi individual pentru actele departamentelor lor”), fie din iniţiativa proprie a Guvernului, atunci când supune un text, un proiect de lege sau o declaraţie votului parlamentar.

Această tehnică este denumită în literatura de specialitate “chestiune de încredere” (Michel Troper), deoarece Guvernul cere Parlamentului să-şi manifeste încrederea sa cu privire la un text, pe care acesta (Guvernul) îl consideră indispensabil pentru politica sa (art. 114 alin 1 din Constituţia României: “Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.” Art. 49 alin. 3 şi 4 din Constituţia Franţei: “primul Ministru va putea, după ce va fi fost adoptată o hotărâre în acest sens în Consiliul de miniştri, să angajeze răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale asupra votării unui text…primul ministru va avea dreptul să ceară Senatului aprobarea unei declaraţii de politică generală”.

Parlamentul dispune astfel de o armă echivalentă ca eficienţă împotriva Executivului, el putând să provoace demisia Guvernului fie printr-un vot de neîncredere expres, fie prin refuzul de a vota un proiect de lege propus de Guvern. Cât priveşte intervenţia Parlamentului în activitatea Executivului putem evidenţia constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii unor departamente ale Executivului; întrebările şi interpelările adresate membrilor Guvernului, dar şi Primului ministru, dreptul la informare al Parlamentului prin solicitarea de informaţii sau documente de la Guvern şi de la celelalte organe ale administraţiei publice.

3. SISTEMUL DE “CHECKS AND BALANCES” ÎN RAPORTUL DINTRE

PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI CEA LEGISLATIVĂ Putem evidenţia aici următoarele aspecte:

Desemnarea unor parlamentari de către executiv: Potrivit art. 59 alin. 2 din Constituţia Italiei, Preşedintele Republicii poate numi

senatori pe viaţă cinci cetăţeni care au servit patria prin acte sau realizări deosebite în domeniul social, ştiinţific, artistic şi literar;

Regina şi Primul Ministru britanic au dreptul să confere titlul de lor unor personalităţi proeminente din lume ştiinţifică, politică, artistică;

Potrivit art. 181 din Constituţia Irlandei, din cei 60 de membri ai senatului, 11 sunt numiţi de şeful Guvernului, care astfel îşi asigură o susţinere majoritară în acest corp legiuitor;

iniţiativa legilor poate fi conferită deopotrivă Parlamentului, dar şi puterii executive:



7

Potrivit art. 74 alin. 1 din Constituţia României, iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot;

Art. 71 din Constituţia Italiei stipulează că, iniţiativa legislativă este de competenţa Guvernului, a fiecărui membru al Camerelor şi organelor şi instituţiilor care sunt învestite cu acest drept de către legea constituţională. Poporul exercită dreptul de iniţiativă a legilor prin propunerea unui proiect redactat pe articole, prezentat de cel puţin 50 000 de alegători;

Potrivit art. 39 alin. 1 din Constituţia Franţei, iniţiativa aparţine Primului Ministru şi membrilor Parlamentului; art. 87 alin. 1 din Constituţia Spaniei stabileşte competenţe în domeniul legislativ Guvernului şi Congresului Deputaţilor şi Senatului.

Participarea la dezbaterile parlamentare a membrilor Guvernului;

Adresarea de mesaje Naţiunii prin intermediul Parlamentului:

Art. 88 din Constituţia României precizează că, Preşedintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii;

În sistemul constituţional britanic, monarhul pronunţă în Camera Lorzilor, la începutul sesiunii anuale a Parlamentului, un “Discurs asupra Tronului”;

Art. 87 alin. 2 din Constituţia Italiei precizează că Preşedintele poate să adreseze mesaje Camerelor;

Art. 18 alin 1 din Constituţia Franţei stipulează că Preşedintele Republicii comunică prin mesaje, cu cele două Camere ale Parlamentului, care sunt citite şi care nu sunt urmate de dezbateri;

În S.U.A., din când în când, Preşedintele va informa Congresul asupra Stării Uniunii şi îi va recomanda spre a fi avute în consideraţie măsurile pe care el judecă a fi necesare şi oportune.

Prerogative în finalizarea procesului legislativ – promulgarea legilor sau

sancţionarea acestora şi dreptul de veto (adică dreptul de a împiedica, printr-o manifestare d voinţă, intrarea în vigoare a legii adoptate de Parlament):

Preşedintele României promulgă legea într-un termen de 20 de zile - art. 77; Art. 10 din Constituţia Franţei precizează că Preşedintele Republicii promulgă

legile în cele 15 zile care urmează comunicării către Guvern a legii adoptate definitiv; Art. 87 alin. 5 din Constituţia Italiei stipulează că Preşedintele promulgă legile şi

decretele cu putere de lege, precum şi regulamente; Potrivit art. 62 din Constituţia Spaniei, Regele sancţionează şi promulgă legile.

Această prerogativă îi conferă Preşedintelui posibilitatea de a supune legea unei ultime verificări cât priveşte conţinutul ei (este vorba de reexaminarea legii sau a unor articole ale ei de către Parlament) şi chiar, constituţionalitatea sa.

Delegarea legislativă



8

Tendinţa Parlamentelor de a delega puterea legislativă celei executive are caracter aproape general, deşi există şi opinii contrare utilizării acestui procedeu. Împuternicirea executivului cu atributul de a “legifera” a fost determinată de necesitatea adoptării rapide a unor măsuri legislative pentru rezolvarea unor probleme acute. Trebuie să menţionăm faptul ca această delegare se face în condiţiile stabilite chiar de Parlament printr-o lege de abilitare:

Art. 115 alin. 1 şi 2 din Constituţia României stabileşte că, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.

Art. 82 din Constituţia Spaniei stabileşte că Parlamentul poate abilita Guvernul să emită norme cu rang de lege, în materii care nu sunt incluse în art. 81.

Art. 38 alin. 1 din Constituţia Franţei evidenţiază că pentru îndeplinirea programului său, Guvernul poate să ceară Parlamentului autorizarea de a adopta pe calea unor ordonanţe, măsuri care în mod normal sunt de domeniul legii, pe un termen limitat.

Art. 76 din Constituţia Italiei stipulează că exercitarea funcţiei legislative nu poate fi delegată Guvernului decât dacă sunt determinate principiile şi criteriile directoare, şi numai pentru o perioadă limitată şi pentru anumite domenii definite.

Într-o decizie a sa, Curtea Constituţională a definit delegarea legislativă ca fiind o procedură excepţională de substituire a Guvernului în prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât prin ordonanţă Guvernul să reglementeze primar, să modifice sau să abroge o reglementare existente (Decizia nr. 340/1997).

Calitatea Parlamentului de “unică autoritate legiuitoare” nu este suficientă pentru ca acesta să deţină monopolul legislativ. Structura, compoziţia, caracterul pluralist, ritmul de lucru periodic şi greoi al Parlamentului, confruntate cu exigenţele de rapiditate şi promptitudine ale conducerii statale au impus acest procedeu al delegării legislative.

Prin delegare, Guvernul primeşte competenţe care aparent sunt egale cu puterea legislativă parlamentară, dar nu devine egalul Parlamentului, nu se substituie acestuia, Guvernului lipsindu-i calitatea de a reprezenta Naţiunea.

Nu putem vorbi de echilibru între puteri fără a aduce în ecuaţia principiului separaţiei

puterilor şi puterea judecătorească, şi raporturile acesteia cu celelalte două puteri. Pentru realizarea ţelurilor statului de drept deosebit de importantă este existenţa unei justiţii independente.

Activitatea jurisdicţională are ca unică preocupare înfăptuirea legalităţii. Potrivit principiului independenţei justiţiei, instanţele sunt ţinute să soluţioneze litigiile întemeindu-se exclusiv pe normele juridice în vigoare, fără ca instanţele superioare sau puterea legislativă ori cea executivă să le poată influenţa.

Caracterul independent al justiţie presupune şi o specializare a jurisdicţiilor. O garanţie a independenţei şi a imparţialităţii justiţiei o reprezintă inamovibilitate

judecătorilor, incompatibilitatea funcţiei de judecător cu orice funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, interdicţia ca judecătorii să facă parte din partidele politice, subordonarea judecătorilor numai legii.



9

Intervenţia puterii executive o întâlnim în numirea judecătorilor de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturi, în posibilitatea Preşedintelui României de a participa la lucrările Consiliului, pe care le şi prezidează atunci când participă (art. 133 alin. 6 din Constituţie).

Intervenţia legislativului se face simţită atunci când Senatul validează 14 magistraţi ce vor face parte din Consiliul Superior al Magistraturii, dar şi atunci când Senatul alege doi reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului pentru a participa la lucrările în plen ale Consiliului Superior al Magistraturii. Autoritatea executivă nu poate, în principiu, să soluţioneze nici un proces, ea nu poate să împiedice cursul judecăţii şi nu poate să se opună executării hotărârilor judecătoreşti. Cât priveşte autoritatea legislativă, aceasta nu poate adopta legi interpretative al căror scop ar fi să furnizeze soluţia unui proces în curs.

În procesul dezvoltării constituţionale pe baza principiului separaţiei puterilor, independenţa justiţiei se dovedeşte a fi un factor stabilizator deosebit de important, mai ales atunci când, în practică, echilibrul dintre puterea legislativă şi cea executivă se clatină, balanţa înclinând în favoarea fie a uneia, fie a celeilalte.

Prin cele expuse mai sus am exemplificat o parte din mijloacele posibile de interferenţă şi colaborare între puteri, fără a ne aroga deplinătatea expunerii acestora.

Teoria şi practica separaţiei puterilor în prezent se îndepărtează de forma iniţială a principiului şi capătă forme noi de transpunere. Aceasta nu înseamnă că Guvernantul nu ar mai vedea în acest principiu antidotul tiraniei. Dimpotrivă, statul de drept, din această perspectivă, este indisolubil legat de separaţia puterilor.

Separaţia şi echilibrul puterilor nu este numai un principiu constituţional, dar şi un principiu politic, de artă a guvernării.

Principiul separaţiei şi al echilibrului este fundamental pentru înfăptuirea statului de drept, dar şi a democraţiei constituţionale care, privită în ansamblul ei, cuprinde şi confruntarea politică dintre diferitele concepţii şi curente de idei din societate.

Nimeni nu poate exercita întreaga putere, nimeni nu poate pretinde că deţine adevărul absolut, astfel, oricât de înverşunate ar fi forţele politice într-o societate democratică, acestea nu pot fi decât adversari asociaţi în vederea realizării obiectivului fundamental al oricărei democraţii – Binele comun.

PUTEREA LLEEGGIISSLLAATTIIVVĂĂ

PUTEREA EEXXEECCUUTTIIVVĂĂ

PUTEREA JJUUDDEECCĂĂTTOORREEAASSCCĂĂ

Parlament

Preşedinte /Monarh Guvern

Instanţele Judecătoreşti



10

TESTE

1. Este considerat „părintele” teoriei separaţiei puterilor: a. Aristotel; b. Rousseau; c. Montesquieu.

2. „Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie” este stipulat în:

a. Magna Charta Libertatum; b. Declaraţia franceză; c. Declaraţia de independenţă a S.U.A.

3. În concepţia lui John Locke cea mai importantă dintre puteri este: a. puterea legislativă; b. puterea federativă; c. puterea executivă; d. puterea judecătorească.

4. Marea Britanie dispune de o putere executivă: a. monocefală; b. bicefală de tip dualist; c. bicefală de tip monist.

5. Regimul parlamentar este raţionalizat în: a. Franţa în timpul Republicii a V-a; b. Germania, la momentul actual; c. Spania, la momentul actual.

6. Principiul „puterea trebuie să fie ţinută în frâu de putere” aparţine lui:

a. Montesquieu; b. Lord Acton; c. John Locke.



11



12

CCOOLLAABBOORRAARREEAA IINNTTRREE PPUUTTEERRII IINN RROOMMAANNIIAA

PARLAMENT

L’organe représentatif suprême du peuple roumain et l'unique autorité législative du pays.

GUVERN Preşedintele României numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Guvernul asigură punerea în practică a politicii interne şi externe a ţării şi exercită direcţia generală a administraţiei publice. Guvernul este politic responsabil pentru întreaga sa activitate, numai în faţa Parlamentului.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Ales prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, scrutin

majoritar uninominal (2 tururi)

Mandat de 5 ani.

Poate dizolva Parlamentul.

Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie sau pus sub acuzare pentru înaltă trădare de către Camera Deputaţilor şi Senat.

POPORUL

CAMERA DEPUTAŢILOR

Aleasă prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, scrutin majoritar uninominal

Mandat de 4 ani.

SENAT

Ales prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, scrutin majoritar uninominal

Mandat de 4 ani.

6 curs 6 - separatia puterilor.pdf

Documents