Romania in Tratatul de la Varsovia

In perioada postdecembrista, prin presa scrisa si audiovizuala s-au pus in circulatie un mare numar de afirmatii si de interpretari eronate in legatura cu locul Romaniei in pactul de laVarsovia, demersurile autoritatilor de atunci de la Bucuresti in vederea retragerii trupelor sovietice din Romania(1958), neparticiparea la interventia celor cinci state socialiste in Cehoslovacia(1968) etc. S-a sustinul ideea ca chiar ca politica de distantare a regimului comunist din Romania de URSS ar fi fost, in realitate, in realitate, regizata de Kremlin pentru a induce in eroare Occidentul si a folosi Romania ca un cal troian sui generis pentru a avea acces la tehnologia de varf occidentala si in masura posibilitatilor, la unele secrete politice sau chiar militare. Mitingul din piata palatului, organizat, la 21 august 1968, pentru a condamna interventia in Cehoslovacia a fost si el prezentat ca un posibil aranjament intre Brejnev si Ceausescu pentru a-i face pe occidentali sa creada ca Romania dispunea de o larga marja de manevra in cadrul Tratatului de la Varsovia.

Este ciudat de constatat ca astfel de teze au circulat si circula numai in mediile romanesti si in unele cercuri ale emigratiei maghiare in perioada razboiului rece. Nici unul dintre cercetatorii avizati, in primul rand cei straini, nu au pus la indoiala caracterul real, autentic al politicii de independenta a regimului comunist din Romania in anii '60-'80.

Comunistii iugoslavi au fost cei dintai care au iesit de sub autoritatea Moscovei. Deveniti stapani prin propriile mijloace de putere, ei au fost avantajati de situatia geopolitica din faza de debut a razboiului rece (razboiul din Coreea, dar si amintirea razboiului de partizani dus de Tito). Exemplul iugoslav a fost unul contagios si, in ciuda represiunii sangeroase dezlantuite de Stalin(procesele de la Budapesta, Tirana, Sofia, Praga), indata dupa moartea dictatorului, tendintele de emancipare si-au facut aparitia in "lagarul socialist", culminand cu revolutia ungara din 1956, inabusita prin interventia militara sovietica.

La intrarea Armatei Rosii in Romania(1944), partidul comunist avea efective scheletice si, fara interventia fatisa si brutala a Moscovei, nu avea nici o sansa de a lua puterea. Dupa moartea lui Stalin, echipa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a considerat suficient de puternica pentru a se dispensa de prezenta Armatei Rosii. Plecarea militarilor sovietici aflati in Romania a fost totusi rezultatul unei decizii a conducerii sovietice si nu rezultatul unei demersurilor lui Gheorghiu-Dej. Hotararea Kremlinului a fost determinata de ratiuni politice si economice. Ostil destalinizarii promovata de N.S. Hrusciov si considerandu-se amenintat de posibile actiuni sovietice de al inlatura, Gheorghiu-Dej a folosit, cu remarcabila abilitate, disparitia constrangerii reprezentate de prezenta militara sovietica pentru a se prezenta ca un mediator in schisma aparuta in lagarul socialist, ca urmare a conflictului tot mai ascutit dintre Moscova si Beijing. Declaratia din aprilie 1964 a CC al PMR a devenit o adevarata carta a politicii de independenta, in care se angajase ferm echipa lui Dej.

Succesorul lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu, a continuat si amplificat orientarea fixata in Declaratia din aprilie 1964. el a inceput prin reducerea la minim a prezentei consilierilor militari sovietici in Ministerul Fortelor Armate si in cel al Internelor. In 1966, Romania a propus reorganizarea structurilor de comanda ale fortelor militare ale Tratatului de la Varsovia, pentru a asigura egalitatea membrilor sai .

In timpul crizei cehoslovace, din primavara si vara lui 1968, Nicolae Ceausescu a actionat energic si curajos in condamnarea presiunilor exercitate de Kremlin si satelitii sai impotriva echipei lui Alexandrer Dubcek. Condamnarea raspicata a interventiei in celebrul

1

miting din Piata Palatului, la 21 august 1968, i-a adus lui Nicolae Ceausescu un imens sprijin popular si un mare prestigiu international.

Pozitia consecventa a lui Nicolae Ceausescu de a se opune imixtiunilor "marelui frate" de la Moscova in afacerile interne ale tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia , sub pretextul "apararii socialismului", a cunoscut o dramatica rasturnare in 1989, cand, fata de de deruta regimului Jaruzelski, in Polonia, si numirea in fruntea guvernului polonez a unui prim-ministru necomunist, el a propus inteventia tarilor Tratatului de la Varsovia in Polonia. Nicolae Ceausescu reneaga astfel filozofia sa politica, intemeiata pe ideile de independenta si neamestec in afacerile interne.

România şi Tratatul de la Varşovia

Luni, 21 Februarie 2011 În contextul în care instaurase regimuri comuniste în statele aflate sub control şi deţinea bomba atomică, Uniunea Sovietică nu a considerat necesar să realizeze imediat o alianţă militară, ca o contrapartidă la NATO. În schimb a trecut, din ianuarie 1951, la declanşarea unui accelerat proces de înarmare a statelor satelite, fiecare stat socialist trebuind să se înarmeze, în cincepţia lui I.V.Stalin, în aşa fel încât să se facă „respectat” de către „imperialişti”.

Situaţia s-a schimbat după primirea RFG în NATO (5 mai 1955), când conducerea de la sovietică a convocat, la Varşovia (11 mai 1955), pe prim-miniştri, miniştri de Externe şi ai Apărării ai  Uniunii Sovietice, Ungariei, Poloniei, Bulgariei, Albaniei, Cehoslovaciei, României şi Republicii Democrate a Germaniei, punând (14 mai 1955) bazele Tratatului de la Varşovia, care s-a dovedit a fi, în final, un instrument militar la îndemâna Kremlinului în confruntarea cu Statele Unite ale Americii şi ţările occidentale, dar şi de ţinere sub control a „aliaţilor”, care încercau să se emancipeze de sub tutela sovietică.

Din acel moment, existenţa în Europa a două coaliţii de militare opuse a devenit realitate, cursa înarmărilor, inclusiv a celor nucleare, cunoscând un ritm din ce în ce mai accentuat.

Deoarece de la principiile (respectarea independenţei şi suveranităţii statelor membre, neamestecul în treburile interne etc.) şi prevederile înscrise în documentul de constituire a Tratatului la aplicarea lor în practică a fost distanţă mare, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate

2

partenerului mai puternic – URSS – şi politica acestuia cu partenerii mai mici, nu au întârziat să apară şi „rebelii”:

Ungaria şi Polonia, revoltate în 1956, „pacificate” imediat şi  readuse la „ordine”, prin forţă sau ameninţare;

Albania, care din 1961 nu a mai participat la activităţile Tratatului şi care în 1968 şi-a făcut cunoscută decizia de retragere din Tratat;

România, care a început să se manifeste mai „liber” după retragerea trupelor sovietice din ţară (1958) şi adoptarea Declaraţiei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român cu privire la problemele mişcării comuniste şi municitoreşti internaţionale din aprilie 1964, şi care a devenit aliat „rebel” după agresiunea  forţelor sovietice, susţinute de trupe poloneze, ungare, bulgare şi est-germane, împotriva Cehoslovaciei (1968).

Adoptând politica „paşilor mărunţi”, conducerea politico-militară de la Bucureşti a reuşit să se reintroducă treptat unele structuri militare tradiţionale, să revină la obiceiuri şi practici naţionale în procesul de instruire şi educare a trupelor. Procesul a fost însă lent (unii zic că s-a procedat cu „diplomaţie”), manifestările de demnitate alternând cu cele de oportunism.

Fără  să îşi pună vreodată (ca în cazul ungurilor şi albanezilor) problema părăsirii Tratatului de la Varşovia, pe măsura accentuării politicii de desprindere de sub tutela Moscovei, conducerea de partid, de stat şi militară a României a început să ia tot mai deschis poziţie, faţă de modul în care organele de conducere ale Tratatului de la Varşovia (încadrate – în funcţiile principale – numai cu mareşali, generali şi ofiţeri sovietici) tratau ministerele Apărării (şi chiar guvernele) statelor participante la tratat şi chiar conducerile supreme ale statelor respective.

Invocând prevederile art. 3 şi 4 din documentul de constituire ale Tratatului, care prevedeau consultarea statelor semnatare în ceea ce priveşte problemele internaţionale importante care afectau interesele comune şi măsurile ce trebuiau luate de comun acord pentru realizarea păcii şi securităţii internaţionale, românii au considerat încă de la începutul anilor ‘60 că au existat situaţii grave pe plan internaţional când problemele nu au fost analizate în cadrul Comitetului Politic Consultativ, că deciziile au fost adoptate fără consultarea prealabilă a guvernelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia cu toate că problemele respective afectau în mod direct securitatea naţională a statelor membre. Semnificativă în acest sens este ordonarea ridicării capacităţii de luptă a forţelor armate, inclusiv a celor române, cu ocazia crizei Berlinului (august 1961) şi a celei din Marea Caraibelor (octombrie 1962).

3

4

Tot atunci românii au mai fost nemulţumiţi de faptul că misiunile trupelor destinate de fiecare stat în compunerea Forţelor Armate Unite nu erau analizate înainte de întocmirea planului operativ, că nu se cunoşteau variantele de folosire a trupelor în caz de război şi modul în care acestea ar fi fost conduse. 

Ei nu au mai acceptat nici situaţiile din timpul aplicaţiilor comune conduse de Comandamentul Forţelor Armate Unite, în care ministrul român al Forţelor Armate nu era consultat, cazul celor desfăşurate în Ungaria în 1962 şi Bulgaria în 1963 fiind concludente în acest sens. Concomitent, au apreciat că dreptul de conducere şi control al pregătirii operative şi de luptă a armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, atribuit prin statut comandantului-şef, încălca principiile independenţei şi suveranităţii naţionale şi ducea la amestec direct în organizarea şi conducerea armatelor naţionale.

Acelaşi lucru era determinat şi de faptul că principala structură  militară a tratatului – Comandamentul Forţelor Armate Unite – nu reprezenta un organ conducător de sine stătător al trupelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, ci o Direcţie (a 10-a) a Marelui Stat Major al armatei sovietice, fiind format numai din generali şi ofiţeri sovietici. Acest lucru subordona indirect şi în timp de pace armatele naţionale guvernului sovietic şi făcea ca unele activităţi de cooperare, desfăşurate conform planului Comanamentului Forţelor Armate Unite să se transforme în activităţi de control. 

Extrem de periculoasă a fost considerată de conducerea de la Bucureşti şi tendinţa Comandamentului FAU de a se crea comandamente, neprevăzute în Statute, fără acordul guvernelor interesate, ca de exemplu Comandamentul unic al Flotei Mării Negre, prin care se urmărea subordonarea flotelor maritime române şi bulgare Comandamentului Flotei Mării Negre a URSS etc.

Bucureştii nu au fost de acord nici cu prezenţa reprezentantului comandantului-şef în armatele statelor participante, apreciind că diferitele probleme ivite puteau fi rezolvate direct de către Marele State Majore ale armatelor fiecărei ţări în colaborare cu Statul Major al Forţelor Armate Unite. Prezenţa acestuia în armata română a fost apreciată ca o lipsă de încredere în conducerea militară românească.

Conducerea de la Bucureşti a mai solicitat, încă din 1964-1965, folosirea trupelor române care făceau parte din Forţele Armate Unite într-un Front independent şi încheierea de convenţii interguvernamentale între România, Uniunea Sovietică şi Bulgaria pentru tranzitarea teritoriilor acestor state de către comandamentele şi forţele armate care urmau să participe la aplicaţiile prevăzute în planurile de activităţi ale Comandamentului Forţelor Armate Unite.  Dacă în cazul Frontului s-a obţinut acceptul conducerii Tratatului, încheierea

convenţiilor a fost refuzată de către conducerea de la Moscova până la desfiinţarea acestuia.

Cunoscuta şi incalificabila agresiune a trupelor sovietice, ungare, poloneze, bulgare şi est-

5

germane asupra Cehoslovaciei, în august 1968, a sporit exigenţele românilor, care pentru a face faţă presiunilor sporite ale sovieticilor, şi chiar ameninţărilor directe sau indirecte, au adoptat la nivel naţional o serie de decizii menite să creeze cadrul legal, constituţional, respingerii cererilor care care atentau la independenţa şi suveranitatea naţională. Cea mai importantă a fost decizia Marii Adunări Naţionale la 22 august 1968 conform căreia staţionarea şi tranzitarea oricăror trupe aliate pe teritoriul României trebuia să aibă acordul forului legislativ român şi să fie rezultatul parlamentărilor între conducerile statelor respective.

Tot din „exemplul” cehoslovac a decurs „încăpăţânarea” lui Nicolae Ceauşescu ca „starea de pericol” să fie apreciată de „toate” guvernele statelor participante la tratat şi nu doar de unele, iar comandantul suprem să dea indicaţii/recomandări privind dislocarea şi redislocarea FAU numai cu acordul guvernelor naţionale.

De teama repetării tristei experienţe cehoslovace, conducerea de la Bucureşti nu a mai fost de acord ca pe teritoriul României să se desfăşoare aplicaţii cu trupe străine şi nici nu a mai permis participarea trupelor române la aplicaţiile desfăşurate pe teritoriile altor state aliate.

Păstrându-şi identitatea naţională şi afirmându-şi personalitatea şi demnitatea de stat suveran, România a desfăşurat după 1968 o susţinută activitate pentru rezolvarea pe cale paşnică a complexelor probleme apărute pe continent şi în lume, s-a pronunţat pentru o largă colaborare în domeniile commercial, economic şi tehnico-ştiinţific. În plan militar, a militat pentru încetarea cursei înarmărilor, pentru înfăptuirea dezarmării generale şi, în primul rând, a celei nucleare, propunând îngheţarea şi reducerea treptată a bugetelor militare, a efectivelor şi armamentelor, retragerea trupelor străine în graniţele naţionale, lichidarea bazelor militare de pe teritoriile altor state şi desfiinţarea concomitentă a celor două blocuri militare – NATO şi Tratatului de la Varşovia. Până atunci conducerea de la Bucureşti a apreciat necesară restrângerea acţivităţii militare a celor două organizaţii politico-militare şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare între armatele lor.

Ei au continuat să respingă în mod categoric chiar şi simpla idee a oricărei intervenţii armate în orice ţară, în afara situaţiei în care un stat membru al Tratatului devenea obiectul unei agresiuni. În afara poziţiei adoptate în 1968 în „cazul cehoslovac”, semnificativă a fost respingerea, la 3 decembrie 1981, a încercării conducerii Tratatului de la Varşovia de a impune o intervenţie militară în Polonia. În mod incredibil însă în august 1989, conducerea politică de la Bucureşti a luat o cu totul altă atitudine faţă de noile evoluţii politice din Polonia pe care le-a condamnat, inclusiv printr-un mesaj transmis, în noaptea de 19 spre 20 august 1989, conducerilor partidelor comuniste şi muncitoreşti în care se menţiona că Partidul Comunist Român nu putea să privească această problemă ca „una strict internă a Poloniei” şi atrăgea atenţia că renunţarea de către Partidul Muncitoresc Unit Polonez la rolul său conducător  în Polonia reprezenta „o serioasă lovitură împotriva Pactului de la Varşovia”. Cu acelaşi prilej s-a apreciat că „un stat incompatibil cu cerinţele Pactului reprezintă o mare primejdie şi un puternic şi direct sprijin pentru statele NATO”. Ca urmare, conducerea politică a României considera că partidele comuniste şi muncitoreşti şi statele participante la Tratatul de la Varşovia trebuiau „să adopte o poziţie decisă şi să nu admită ca liderii Solidarităţii să fie însărcinaţi cu formarea guvernului polonez”, să facă totul pentru „a opri cursul evenimentelor care urmăresc îndepărtarea

6

socialismului în Polonia”. Pe aceeaşi linie de apreciere, la 21 august, în şedinţa Comitetului Politic Executiv, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze „un program de urgenţă” pentru a se preveni „pierderea Poloniei”.

O poziţie distinctă a manifestat conducerea de la Bucureşti şi faţă de problema statutelor comandamentelor alianţei în caz de război, aceasta fiind singura care nu a semnat documentul  elaborat la 30 aprilie 1980. Fidel principiului „cooperăm, nu ne subordonăm“, comandamentul suprem român s-a situa pe poziţia că niciodată nu va admite ca altcineva, în afara autorităţilor române prevăzute de lege, să angajeze armata ţării în vreo acţiune militară. Acest lucru era valabil şi în situaţia în care unii din vecinii României ar fi fost atacaţi şi ar fi trebuit ca aceasta să le vină în ajutor, în acest caz unităţile urmând a acţiona numai pe baza ordinelor comandamentului suprem român.

O problemă de importanţă deosebită, care a făcut obiectul unor aprinse şi îndelungate discuţii între comandamentul român  şi Comandamentul Forţelor Armate Unite, începând cu 1987 când a fost adoptat documentul Cu privire la doctrina militară a statelor participante la Tratatul de la Varşovia a constituit-o adoptarea doctrinei militare de coaliţie, românii susţinând că fiecare armată naţională trebuie să-şi aibă doctrina ei, dar că aceasta trebuia să asimileze, în fiecare moment istoric, ceea ce este asimilabil din experienţa universală, situaţia internaţională a momentului respectiv, cât şi în perspectivă, să ţină seama de evoluţia fenomenului militar internaţional, cu precădere de doctrinele militare ale adversarilor probabili, dar şi ale aliaţilor, ceea ce presupunea, din partea autorităţilor competente, un studiu comparativ neîntrerupt. Apreciind că într-un război de coaliţie, doctrina comună îşi găsea concretizarea în participarea efectivă, cu forţe şi mijloace, a fiecărui partener, la planificarea şi executarea acţiunilor de luptă şi a operaţiilor, la pace şi la război, conducerea de atunci a României a apreciat că pregătirea forţelor armate ale unui stat, chiar şi în eventualitatea participării la un război de coaliţie nu poate fi realizată decât de comandamentul suprem naţional, învestit cu competenţele necesare de forurile supreme ale ţării, pe baza doctrinei militare proprii. S-a mai apreciat că un transfer de autoritate – indiferent sub ce formă şi din ce motiv – în ceea ce priveşte pregătirea şi întrebuinţarea forţelor armate, în favoarea vreunui organism al alianţei, era dăunător politic şi militar, atât în timp de pace, cât şi în situaţie de război.

O altă situaţie în care partea română a adoptat o poziţie contrară celorlalte conduceri ale statelor participante la Tratat s-a referit la instalarea rachetelor sovietice cu rază medie de acţiune pe teritoriul Ungariei, RDG şi Cehoslovaciei, ca răspuns la amplasarea de către NATO a rachetelor cu rază medie de acţiune „PERSHING-2” şi „CRUISE” în unele ţări din vestul Europei (echipate cu focoase nucleare, acestea puteau să lovească tot spaţiul european până la Urali). Opunându-se propunerilor de amplasare a rachetelor sovietice cu rază medie de acţiune, conducerea politico-militară a României a declarat la Praga, în ianuarie 1983, în cadrul şedinţei Comitetului Politic Consultativ, că aceasta ar contribui la sporirea tensiunii şi încordării în Europa, ar limita şi mai mult posibilităţile de cooperare şi înţelegere între statele europene, ar duce la accelerarea cursei înarmărilor şi la creşterea pericolului de război. Pentru a se evita asemenea situaţii, românii au propus să nu se recurgă la măsuri cu caracter militar, să se acţioneze prin metode politice şi diplomatice pentru a determina statele membre NATO să renunţe la instalarea rachetelor cu rază

7

medie de acţiune.

8

Pronunţându-se împotriva instalării rachetelor sovietice pe teritoriile celor trei state aliate, România nu a fost de acord nici cu măsura întreprinsă de SUA de a amplasa pe teritoriile unor state din NATO cele 572 de rachete cu rază medie de acţiune. În schimb, s-a pronunţat pentru ajungerea la o înţelegere între cele două coaliţii – NATO şi Tratatul de la Varşovia – în vederea renunţării de către ambele blocuri politico-militare la aplicarea acestei măsuri. În final, atât NATO/SUA cât şi Uniunea Sovietică nu au renunţat şi au amplasat respectivele rachete în Europa.

Dacă în anii 60-70 cei care militau pentru perfecţionarea şi democratizarea structurilor de conducere şi de cooperare în cadrul Tratatului au fost, de regulă, românii, ceilalţi aliaţi acceptând fără reţinere încercările sovieticilor privind integrarea totală,  la sfârşitul anilor 80 situaţia s-a schimbat, ajungându-se la o competiţie în a propune schimbări. Acest lucru a fost posibil datorită politicii promovate de noul lider sovietic M.S.Gorbaciov, schimbărilor radicale petrecute în majoritatea statelor est-europene, cu precădere în 1989, dispariţiei sistemului comunist dominat de Moscova, trecerii statelor din estul Europei la o democraţie reală, declanşării  procesului reformator din Uniunea Sovietică etc.

Cu toate că neînţelegeri româno-sovietice au continuat să  existe până la desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, cu toate că deseori comandanţii militari ai Tratatului au atras atenţia că întâmpinau greutăţi datorită neexecutării de către Marele Stat Major român a ordinelor primite, conducerea politică şi militară românească nu şi-a pus niciodată problema părăsirii Tratatului de la Varşovia, nu a pus la îndoială necesitatea tratatului.  Dimpotrivă, a dat asigurări că România îşi va îndeplini obligaţiile în caz de agresiune „imperialistă”.

Prin urmare, chiar dacă a fost în anumite perioade un aliat „rebel” în Tratatul de la Varşovia, România a fost în permanenţă un aliat „fidel” al acestuia.

Sa ne amintim: Sfarsitul Pactului de la Varsovia

   

9

BLACKBERRY 8520 WHITE NOI SIGILATE!!!ORIGINALE ORICE RETEA super pret!!! 348 RON

Pactul de la Varsovia a fost o alianta a tarilor socialiste cu scopul direct de a se opune influentei NATO, mai ales dupa remilitarizarea Germaniei de Vest, perceputa ca o amenintare la adresa influentei sovietice.

Pactul insa a fost folosit in special pentru a servi intereselor URSS si, in 1988, Gorbaciov, ca urmare a masurilor de liberalizare, renunta la controlul asupra aliantei, aceasta urmand sa fie in final dizolvata de tarile membre pe 1 iulie 1991.

In mod oficial, Pactul de la Varsovia urma sa fie o metoda de aparare impotriva tarilor NATO in cazul unui razboi, dar a fost folosit de Uniunea Sovietica si ca o metoda de a tine in frau regimurile comuniste est-europene.

Un exemplu este cel al revolutiei ungare din 1956 cand sute de mii de oameni au iesit in strada pentru a protesta fata de regimul bolsevic.

Trupele Pactului de la Varsovia intra in Ungaria si "pacifica" demonstrantii lasand in urma lor cativa mii de morti si zeci de mii de raniti dupa un conflict ce a durat aproape doua saptamani. Imre Nagy conducatorul guvernului este capturat si dupa un proces scurt este executat.

Aceasta acalmie nu a durat foarte mult. In 1968, dupa adoptarea unor masuri ce reformau regimul comunist din Cehoslovacia, trupele tratatului de la Varsovia au actionat din nou.

De data aceasta se putea observa deja o disensiune tot mai puternica intre membrii aliantei,

10

Albania retragandu-se formal dupa ce a renuntat sa mai sustina pactul din 1961 si in mod particular Romania care, prin intermediul lui Ceausescu a criticat in termeni foarte duri invazia Cehoslovaciei.

Tarile est-europene actionau ca o bariera in favoarea URSS, pe teritoriul Germaniei de Est, Poloniei si Cehoslovaciei fiind cantonate grupul de armate nord si centru care ar fi purtat greul unei eventuale confruntari cu fortele nord- atlantice, iar Bulgaria care era vecina cu doua tari NATO ar fi fost sprijinita de Ungaria si Romania.

Chiar daca cele doua forte s-au opus timp de 36 de ani nu s-a ajuns la un conflict armat, asta nu a impiedicat crearea unui plan de atac si a unei strategii impotriva trupelor nord-atlantice in eventualitatea unui astfel de eveniment.

Plan de atac impotriva NATO

"Sapte zile catre raul Rin" a fost planul secret de raspuns al tarilor din pact impotriva NATO, in cazul in care s-ar fi declansat un razboi intre cele doua blocuri militare.

Initial a luat nastere ca o simulare de razboi, speculand asupra atacului fortelor NATO asupra vaii raului Vistula cu arme nucleare si practic impiedicand aducerea de intariri din Uniunea Sovietica, dar dupa aceea s-a transformat intr-o strategie militara in toata regula, dovada fiind acumularea de rachete nucleare in Polonia, ajungandu-se in anii '80 la un numar de aproape 250 de astfel de arme, tocmai pentru a sevi aplicarii acestui plan militar.

Strategia era conceputa ca un atac nuclear rapid ce ar paraliza apararea tarilor inamice. Urmau sa fie atacate cu focoase nucleare Germania de Vest, Danemarca, Olanda si Belgia pentru a impiedica un raspuns al acestora urmat de o invazie pana la Rin, care urma sa se opreasca acolo.

Un atac asupra Angliei si Frantei nu era specificat, probabil in cazul Frantei datorita capacitatii de retaliere a acesteia, care era a treia putere nucleara a lumii dupa Statele Unite si Uniunea Sovietica, dar si din cauza faptului ca nu facea parte din cadrul structurilor NATO ca urmare a neintelegerilor dintre francezi si americani.

Inca nu exista referinte la o strategie de aparare bine definita in cazul unei invazii a NATO a tarilor est-europene, singurul plan tactic dezvaluit pana acum fiind acesta, dar care este in mod fundamental gresit si nu ia in calcul foarte multe variabile si omite multe situatii si scenarii. Aceasta demonstreaza in continuare ca Pactul de la Varsovia a reprezentat un instrument de control din partea puterii moscovite, mai mult decat un sistem de aparare bine pus la punct.

Dizolvarea

Nemultumirile fata de Pactul de la Varsovia erau destul de mari, cum este mentionat mai sus, Albania se retrage iar Romania nu participa la invazia militara a Cehoslovaciei, ba mai mult, in tara noastra se instituie garda patriotica, o formatiune paramilitara gata sa se opuna in cazul unei invazii a trupelor acestei aliante.

11

Dupa ani de control sovietic, Gorbaciov initiaza doctrina Sinatra in 1988, ce postula neinterventia in cadrul afacerilor interne ale statelor din Pactul de la Varsovia. Noile guverne ce s-au format dupa relaxarea atitudinii URSS nu mai simteau nevoia mentinerii Pactului de la Varsovia astfel incat in luna ianuarie a anului 1991 Ungaria, Cehoslovacia si Polonia declara ca se vor retrage din pact, urmata de declaratia Bulgariei in februarie.

Presedintele cehoslovac Vaclav Havel a dizolvat formal pe data de 1 iulie 1991 Pactul de Prietenie, Cooperare si Asistenta Mutuala dupa patru decenii de opozitie fata de blocul NATO.

In final, tarile ce faceau parte din acest pact aderand tocmai in cadrul aliantei nord-atlantice, incheind inca un capitol din istoria comunista.

Martor si participant la istorie (II)

Interviu în exclusivitate cu generalul colonel dr. (r.) Constantin Olteanu -

România, o voce distincta în cadrul Tratatului de la Varsovia. Atitudinea tarii noastre a fost una aparte fata de evenimentele în derulare din Polonia anului 1981. Un nou afront suferit de rusi din partea României dupa cel din 1968, din timpul crizei cehoslovace. De fapt, un moment de demnitate româneasca. Azi sunt tot mai putine…Despre acestea, dar si câteva clarificari necesare vis-à-vis de un presupus guvern care sa-l înlocuiasca pe cel al lui Nicolae Ceausescu, în interviul cu generalul colonel (r.) dr. Constantin Olteanu, fost ministru al Apararii Nationale, fost primar general al Capitalei si fost secretar al CC al PCR. Unul dintre cei care s-a aflat în miezul unor importante evenimente petrecute în România comunista.

Reporter: Între 2-4 decembrie 1981, când erati deja ministrul Apararii Nationale, ati participat împreuna cu ministrii Apararii din tarile ce faceau parte din Tratatul de la Varsovia, la cea de a XIV-a sedinta a Comitetului Ministrilor Apararii, la Moscova. În contextul crizei poloneze din anii 1980-1981, aflata în derulare în acel moment, vi s-a cerut dv. - la fel si celorlalti ministri ai Apararii - sa semnati o declaratie comuna, de fapt un acord pentru o interventie militara comuna în Polonia, sub pretextul ca însusi conducatorul statului polonez, generalul Jaruzelschi, ar fi cerut acest lucru. Stiu ca ati refuzat sa semnati respectiva declaratie. Ce credeti, maresalul Ustinov, ministrul Apararii al URSS, cel care va cerea sa semnati declaratia - mandatat cu siguranta de Brejnev - a încercat de fapt, în acel moment un “ test de fidelitate” fata de cauza comuna sau gestul sau se dorea a fi o “lovitura de imagine si propaganda” care trebuia sa arate în fata lumii capitaliste ”unitatea de monolit” a Tratatului de la Varsovia ?

General colonel (r.) dr. Constantin Olteanu: Doresc sa fac precizarea ca nu s-a cerut o declaratie speciala. Maresalul Dimitri Ustinov a solicitat doar ca în comunicatul de presa de la sfârsitul sedintei, asupra caruia se convenise anterior, sa fie introdus un paragraf prin care noi, ministrii Apararii, sa ne exprimam sprijinul fata de guvernul polonez. Se sustinea ca acesta ar constitui raspunsul la cererea generalului W. Jaruzelschi, cel care la acea data detinea toate functiile de

12

conducere în Polonia. Adaosul propus la comunicat avea aproximativ urmatorul continut: “Comitetul Ministrilor Apararii sprijina actiunile întreprinse de guvernul polonez pentru curmarea amestecului fortelor contrarevolutionare straine si a statelor NATO, care pun în pericol existenta socialismului în Polonia”. În ce ma priveste, consider ca problema a fost reala, si nu un “test de fidelitate “ asa cum spuneti dumneavoastra. Apoi, publicarea unui comunicat al Comitetului Ministrilor Apararii cu continutul propus de sovietici nu ar fi fost perceput pe plan international - si în primul rând de catre NATO - ca o “chestiune de imagine”, ci ca o amenintare cu interventia armata în Polonia.

Reporter: Cum s-au desfasurat în fapt acele dezbateri pe marginea adaosului propus de sovietici?

General colonel (r.) dr. Constantin Olteanu: Discutiile în legatura cu acest comunicat au fost transmise si s-au desfasurat în doua runde, în timpul sedintei Comitetului Ministrilor Apararii, din 2 - 4 decembrie 1981, de la Moscova. Este important sa reproducem într-o forma succinta câteva aspecte din desfasurarea acelei activitati. |n ziua de 3 decembrie, în jurul orei 12.00, la sfârsitul sedintei de dimineata toti ministrii Apararii au fost convocati într-o camera adiacenta salii de sedinte unde maresalul Dmitri Ustinov a propus forma de comunicat mentionat mai sus. Ministrii s-au pronuntat în ordinea în care erau asezati la masa, eu fiind ultimul. Generalul de armata Dobri Djurov, ministrul Apararii al Bulgariei, generalul de armata Martin Dzur, ministrul Apararii al Cehoslovaciei si generalul de armata Heinz Hoffmann, ministrul Apararii al Republicii Democrate Germane s-au declarat de acord neconditionat cu forma de comunicat propusa de sovietici. Generalul de armata Lajos Czinege, ministrul Apararii al Ungariei, dupa ce a spus ca el nu întelege ce a intervenit în situatia din Polonia fata de ce se stia, a mentionat ca nu se poate pronunta pâna când nu se consulta cu seful lui politic, Janos Kadar, iar generalul-colonel Florian Siwiski, seful Marelui Stat Major al armatei poloneze, care îl reprezenta pe W. Jaruzelski, nu a exprimat nicio pozitie. Am urmat eu, în acel moment ministrul Apararii al României, care, dupa unele întrebari lamuritoare - la care fac precizarea ca nu am primit un raspuns convingator - am declarat ca nu sunt de acord sa se modifice Comunicatul. Am mai spus ca noi suntem ministrii Apararii si nu putem acorda decât ajutor militar. Le-am propus sa dea publicitatii Comunicatul fara noi sau, mai mult, sa mentioneze ca românii au fost împotriva. Eu exprimam parerea mea, dar am mentionat ca voi informa si Bucurestiul. Am luat legatura telefonica cu Nicolae Ceausescu. Dupa ce a ascultat informarea mea asupra situatiei create, el s-a exprimat: ”Pai, asta înseamna interventie”. Am completat ca asa am înteles si eu . Apoi seful statului m-a întrebat ce pozitie au adoptat ceilalti ministri. Dupa ce a primit raspunsul meu a precizat ca având în vedere gravitatea si complexitatea problemei, nu-mi poate da un raspuns pe loc, trebuie sa se consulte cu Comitetul Politic Executiv, cerându-mi sa revin la telefon peste o ora. Cred ca Nicolae Ceausescu avea în vedere faptul ca discutia noastra telefonica era interceptata de sovietici si ca dorea sa le aduca la cunostinta ca problema respectiva va fi discutata în forurile politice superioare românesti. Peste o ora am telefonat la Bucuresti, iar Nicolae Ceausescu mi-a comunicat, fara sa-mi dea alte detalii, ca s-a consultat si s-a stabilit sa ne mentinem pe pozitia adoptata.

Reporter: Totusi cum s-au finalizat în cele din urma acesle discutii destul de încordate, dupa cum reiese din relatarea dumneavostra?.

General colonel (r.) dr. Constantin Olteanu: Ulterior, am aflat ca a avut loc sedinta Comitetului Politic Executiv care a dezbatut aceasta chestiune, iar despre continutul discutiilor am luat la

13

cunostinta din studiul stenogramei sedintei respective. Acest punct de vedere l-am comunicat sovieticilor în dupa-masa zilei de 3 decembrie si credeam ca problema s-a închis. Un alt aspect. |n timpul pauzei de prânz, seful Directiei Informatii a armatei maghiare a solicitat o întrevedere cu omologul sau român. I-am aprobat contraamiralului {tefan Dinu, seful DIA, sa dea curs cererii, convenind si ce atitudine sa adopte. La întoarcere m-a informat ca Czinege a dorit sa afle, prin generalul delegat de el, daca ne mentinem pe pozitia exprimata la sedinta ce avusese loc cu putin timp în urma, lasând sa se înteleaga totusi, ca doreste sa ni se alature, cum se va si întâmpla în final, dar într-un mod conditionat. În ziua urmatoare, 4 decembrie, înainte de a începe sedinta Comitetului Ministrilor Apararii, am fost convocati din nou pentru a discuta problema poloneza. Maresalul Ustinov a reluat argumentele din ziua precedenta. Mie mi s-a cerut sa-mi precizez clar pozitia, ceea ce am si facut, repetând motivele din ziua anterioara, dar subliniind ca acum prezentam o pozitie oficiala, aprobata de conducerea tarii mele. Am adaugat ca este bine sa se dovedeasca discernamânt si responsabilitate politica si sa nu se recurga la “ajutor“ în Polonia, cum era denumita previzibila interventie militara. A urmat generalul maghiar Czinege care, dupa ce a repetat o serie de argumente, s-a referit la discutia avuta de el cu Janos Kadar, însa nu se exprima explicit care este atitudinea sa. Somat verbal de maresalul Ustinov, ministrul maghiar a afirmat în încheiere: “Daca semneaza tovarasul Olteanu, semnez si eu!”. Am fost nevoit sa repet, pe scurt, ca nu sunt de acord. Nemultumit de aceasta nereusita, maresalul Ustinov a parasit sala nervos. Referindu-se la aceasta sedinta, recunoscând ca se lua în calcul o interventie militara în Polonia, generalul sovietic Anatoli Gribkov, atunci sef al Statului Major al Fortelor Armate Unite ale Tratatului de la Varsovia, în lucrarea sa “Doctrina Brejnev si criza poloneza la începuturile anilor ’80”, scrisa dupa 11 ani, preciza:”Din aceasta cauza s-a hotarât ca declaratia fara semnatura celor doi ministri nu putea fi redactata pentru a nu arata lumii întregi divergentele dintre membrii Comitetului într-o problema atât de importanta, care privea interesele tuturor tarilor participante la Tratatul de la Varsovia. Când Janos Kadar a aflat despre aceasta, continua A. Gribkov, el a fost surprins de nehotarârea ministrului  sau...Nicolae Ceausescu însa a aprobat pozitia adoptata de Constantin Olteanu”. Doresc sa mentionez ca la 4 decembrie 1981, dupa terminarea lucrarilor Comitetului, conform cutumei, ministrii Apararii au fost primiti de Leonid Brejnev. Liderul sovietic nu s-a referit sub nici o forma la discutiile pe care noi le avusesem cu privire la Polonia. Dupa cum se stie, situatia de atunci din Polonia a fost rezolvata de polonezi prin introducerea starii de asediu la 14 decembrie 1981, dar asistati îndeaproape de sovietici.

Reporter: Lt. col. de securitate Dumitru Burlan – sunt convins ca numele va este cunoscut – într-un interviu acordat recent unei publicatii centrale, facea niste declaratii aiuritoare care se vroiau probabil si senzationale, dar care, din punctul meu de vedere,  la o analiza mai atenta, nu rezista. El spunea ca Nicu Ceausescu - fiul cel mic al presedintelui Ceausescu - preconiza în 1985 înlocuirea propriului sau tata. Potrivit lui Burlan, în “guvernul” imaginat de Nicu Ceausescu, dumneavoastra urma sa deveniti prim-ministru, acelasi Burlan dadea chiar si alte nume de presupusi viitori ministri. El mergea cu afirmatiile pâna acolo încât spunea ca ati fi plecat la Moscova sa-i cereti acordul lui Mihai Gorbaciov, cu care v-ati fi întâlnit în capitala URSS. V-as ruga sa lamuriti lucrurile în acest caz.

General colonel (r.) dr. Constantin Olteanu: Problemele asupra carora îmi cereti sa ma pronunt au fost cuprinse într-un interviu acordat de Dumitru Burlan unui reporter de la “Jurnalul National”, la 12 iunie 2007. Interesant este faptul ca reporterul, domnisoara Paula Chiuciuc, n-a avut curiozitatea sa-l întrebe pe interlocutor de unde cunoaste el aceste probleme? |i permitea functia

14

lui de atunci, sa cunoasca ce se discuta si ce se hotara în conducerea superioara a statului? Vom vedea ca raspunsul la aceasta chestiune ni-l va da tot Burlan. Fabulatia despre întâlnirea mea cu Mihail Gorbaciov în 1985 nu este noua, ea a fost pusa în circulatie dupa 1990, de unii amatori de senzatii tari. Aceasta poveste a fost sugerata de faptul ca la doua zile dupa ce efectuasem o vizita în U.R.S.S., în decembrie 1985, în fruntea unei delegatii a armatei române, la invitatia omologului meu sovietic, maresalul Serghei Sakolov, am fost eliberat din functia de ministru al Apararii, devenind primarul general al Capitalei, iar apoi secretar al CC al PCR. Pe timpul vizitei n-a avut loc nici o întâalnire cu Gorbaciov. Delegatia militara româna, respectiv eu, în calitate de ministru al Apararii si sef al delegatiei, însotit de generalul-locotenent Victor Stanculescu, prim-adjunct al ministrului si de ambasadorul nostru la Moscova, Traian Dudas, a fost primita de Andrei Gromîko, presedintele Sovietului Suprem al U.R.S.S., si nu de Gorbaciov, cum se vehiculeaza. Rezulta ca subsemnatul si Gorbaciov nu stim ca ne-am intalnit, în schimb stie dl. Burlan. |n legatura cu celelalte întrebari ale dumneavoastra doresc sa precizez: se stie ca, în conformitate cu Constitutia tarii, instalarea unui guvern în România era atributul Marii Adunari Nationale, el nu era aprobat de Moscova. |n calitate de ministru al Apararii Nationale nu puteam parasi nici garnizoana Bucuresti fara aprobarea comandantului suprem, a lui Nicolae Ceausescu, cu atât mai mult nu puteam parasi tara, sa ma deplasez la Moscova, cu lista unui guvern potrivnic sefului statului român de atunci. Dl. Burlan mai sustine ca eu am fost “destituit”, pe când ma aflam în avionul cu care ma întorceam de la întâlnirea cu Mihail Gorbaciov. Ar trebui sa spuna în ce document oficial a gasit expresia ”destituit”, pe când ma aflam în avionul cu care ma întorceam de la întalnirea închipuita de dl. Burlan, cu Mihail Gorbaciov. Recunosc, omul are imginatie! An sfârsit, trebuie sa-i multumim acestui domn pentru ca ne confirma, ceea ce banuiam oricum, ca unii de-ai lui, încalcând reglementarile în vigoare, urmareau, prin “mijloace specifice” pe toti demnitarii vremii, afirmând: ”Cu toate ca stim sigur ca Olteanu (parca am fi fost colegi, n.i.) s-a întâlnit cu Gorbaciov tete-a-tete, nu aveam cunostinta ce au discutat. Tehnica noastra nu era totusi atât de avansata!”. Ca sa vezi! Ma surprinde faptul ca desi am relatat pe larg aceste probleme în lucrari, articole si în luari de cuvânt, pentru a explica si nu pentru a ma disculpa, întrucât nu este cazul, totusi aceasta plasmuire persista.(continuare în numarul viitor)

General colonel (r.) dr. Constantin Olteanu

Nascut la data de 5 iulie 1928, în comuna Vulcana-Pandele, jud. Dâmbovita. A devenit ofiter (locotenent) în anul 1949. |n 1956 a absolvit cu "Diploma de merit" Academia Militara din Bucuresti, iar în 1959 a obtinut licenta în istorie în urma absolvirii Facultatii de istorie din cadrul Universitatii Bucuresti. A devenit doctor în stiinte istorice în anul 1964. A parcurs treptele ierarhiei militare de la gradul de locotenent, pâna la gradul de general de corp de armata în retragere. Constantin Olteanu a desfasurat o ampla activitate didactica si de instructie. |n martie 1980, a fost numit de catre Nicolae Ceausescu în functia de ministru al Apararii Nationale, functie pe care a ocupat-o pâna în decembrie 1985, iar între 1985-1988, a îndeplinit functia de Primar General al Capitalei. Din mai 1988 si pâna în decembrie 1989, a fost secretar al Comitetului Central al PCR, initial pentru propaganda si presa, apoi pentru relatii externe. Este autor al mai multor studii si lucrari de istorie si teorie militara, printre cele mai importante fiind: "Masele populare în razboiul de independentta" (1977), "Contributii la cercetarea conceptului de putere armata la români" (1979), "Continutul si trasaturile doctrinei militare nationale" (1984),

15

"Evolutia structurilor ostasesti la români" (1986), "Coalitii politico-militare. Privire istorica" (1996), "România, o voce distincta în Tratatul de la Varsovia. Memorii, 1980-1985" (1999) si altele.

16