Verbul Verbul – parte de vorbire flexibilă care arată acţiunea, starea ori existenţa persoanei sau obiectului privite

ca procese ce disting modul, timpul, persoana şi diateza. Arată: o acţiune fizică propriu-zisă (a construi), o deplasare în spaţiu (a alerga), o stare (a dormi), o existenţă (a trăi, a fi), fenomene naturale (a ploua), o posesie (a avea).

Morfologic verbele se caracterizează prin categoriile de mod, timp, persoană, număr diateză şi (parţial) gen.

Verbe predicative şi nepredicativeVerbul, de regulă, este predicat în propoziţie. Funcţia de predicat este realizată de un verb la modurile personale (indicativ, conjunctiv, condiţional,

imperativ, potenţial) – forme predicative.Formele nominale (modurile impersonale) ale verbului (participiul, gerunziul, infinitivul, supinul) nu pot

fi predicate în mod independent, ci numai împreună cu alte verbe auxiliare – forme nepredicative.Există chiar verbe predicative şi nepredicative. Majoritatea verbelor sunt predicative (a lucra), dar

există şi verbe, care din motive semantice sau gramaticale, într-un context concret singure nu pot forma predicatul, ci doar împreună cu alte cuvinte – verbe nepredicative.

Verbele nepredicative se împart în:- Auxiliare – nu au sens lexical propriu-zis în propoziţie şi se folosesc numai ca instrumente gramaticale la

formarea modurilor şi a timpurilor compuse (a avea, a fi, a vrea). A avea – perfectul compus (am lucrat), viitorul II (am să lucrez), modul condiţional (ai lucra, ar cânta). A vrea, a fi – potenţialul (vei fi lucrând, vei fi lucrat). A fi – trecut conjunctiv şi condiţional (să fi lucrat, aş fi venit).

- Semiauxiliare (a trebui, a începe, a termina, a porni) nu se desemantizează complet ca cele auxiliare şi împreună cu un verb la conjunctiv, infinitiv sau supin formează predicatul verbal compus (a început a lucra, trebuie să lucreze, a terminat de lucrat).

- Copulative (a fi) – în propoziţie pierd semantica lor şi se folosesc ca mijloace de legătură a numelui predicativ de subiectul propoziţiei (Cea mai bună băutură / Este apa de izvor).

- Semicopulative (a deveni, a părea, a se face, a se numi, a declara) – au aceeaşi funcţie ca şi copulativul, dar păstrează parţial sensul lor lexical.

Verbe tranzitive şi intranzitiveDin punctul de vedere a exercitării acţiunii exprimate de verb asupra unui obiect, deosebim verbe

tranzitive şi intranzitive.Verbele intranzitive exprimă acţiuni care niciodată nu se referă direct la un obiect oarecare şi sunt

determinate de complemente indirecte şi circumstanţiale. Pot arăta:- o mişcare, o deplasare în spaţiu;- o schimbare a stării fizice şi morale a subiectului;- o situaţie în spaţiu;- o existenţă;- diferite fenomene ale naturii.

Verbele tranzitive pot fi determinate de complemente directe. În diverse împrejurări ele pot fi întrebuinţate uneori cu valoare tranzitivă fără a avea complemente directe – tranzitive folosite absolut (eu citesc o carte). Acestea pot fi utilizate şi fără complement direct, dar în enunţ sunt utilizate cu valoare intranzitivă (eu citesc frumos). Există verbe intranzitive ce exprimă o anumită nuanţă de trecere a acţiunii asupra unui obiect oarecare, dar acesta nu este complement indirect – tranzitive indirecte (eu vorbesc cu fratele).

Categoriile gramaticale ale verbuluiCategoria timpului – conţine un sistem de forme morfologice (logoforme) prin care este precizat

momentul realizării acţiunii faţă de momentul vorbirii: timpul prezent, trecut şi viitor. Modul indicativ are timp trecut, prezent şi viitor. Conjunctivul, condiţionalul şi potenţialul au forme

pentru prezent şi trecut (să construiesc – să fi construit, aş construi – aş fi construit, vei fi construind – vei fi construit). Imperativul are forme numai pentru prezent (construieşte – nu construi).

Unele timpuri pot avea mai multe aspecte. Indicativul prezent are numai un singur aspect (formă), indicativul trecut are 4 aspecte (lucram, am lucrat, lucrasem, lucrai), viitorul are 3 aspecte: viitorul I (voi lucra, am să lucrez) şi viitorul II (voi fi lucrat).

Timpurile prezent, trecut (perfectul compus) şi viitorul I, forma I, au caracter absolut – exprimă realizarea acţiunii în raport cu momentul vorbirii fără a ţine seama de realizarea altor acţiuni. Imperfectul, mai mult ca perfectul şi viitorul II sunt timpuri relative – arată momentul de realizare a acţiunii în raport cu alte acţiuni.

1

Categoria numărului – cuprinde un sistem de desinenţe prin care precizăm că acţiunea este realizată de un singur agent sau de mai mulţi agenţi. Are 2 forme morfologice – sing. şi pl.

Categoria persoanei – înglobează un sistem de forme morfologice prin care se exprimă raportul acţiunii şi al subiectului faţă de vorbitor. La verbe la toate persoanele nr. sing. şi pl. se păstrează aceeaşi rădăcină având desinenţe diferenţiate (adun, aduni, adună etc.). distingem:

- verbe personale – se modifică după persoane şi numere la toate modurile, în afară de imperativ, care are numai pers. II, şi potenţial, la care logic lipseşte pers. I t. prezent(tu vei fi alergând, el va fi alergând).

- Verbe impersonale – sunt lipsite de forme la pers. I şi II şi au formă comună (la sing. şi pl.) doar pentru pers. III la toate modurile şi timpurile (plouă, ploua, a plouat, plouase, să fi plouat, ar fi plouat etc.).

- Verbe unipersonale – au forme doar pentru o singură persoană, III. Din ele fac parte, în primul rând, verbele impersonale. Există şi verbe unipersonale propriu-zise – verbe care formal, gramatical pot avea toate cele 3 persoane, dar semantica specifică şi conţinutul logic nu permit întrebuinţarea lor la pers. II şi II (a înmuguri, a ustura, a mieuna etc.).Categoria genului – se manifestă în cadrul diatezei pasive unde verbul de bază, fiind un participiu, ia

forma masc. sau fem., în dependenţă de genul subiectului gramatical. (Alexandru/a este invitat/ă).Categoria diatezei - conţine un sistem de forme morfologice prin care se exprimă raporturile dintre

subiect, acţiune şi obiect. Arată felul de participare a subiectului la înfăptuirea acţiunii. Verbele tranzitive au toate diatezele, iar cele intranzitive doar diateză activă.

Diateza activă – acţiunea este îndeplinită de un subiect gramatical şi ea se răsfrânge asupra unui obiect în funcţie de complement direct sau indirect. Subiectul logic şi cel gramatical este una şi aceeaşi persoană şi stă la cazul N.

Diateza pasivă – acţiunea înfăptuită de agent se răsfrânge asupra subiectului gramatical. Subiectul gramatical (N) suferă acţiunea înfăptuită de cel logic (Ac) în funcţie de complement indirect. Uneori agentul poate lipsi, se subînţelege din context (unii curpeni erau întorşi). Construcţia: vb. aux. „a fi” (la diferite moduri şi timpuri) + participiul verbului de conjugat (se acordă în gen şi nr. cu subiectul gramatical) (el este chemat etc.). când subiectul gramatical este inanimat, d.p. se formează şi cu pron. reflex. (pământul se ară primăvara – pământul este arat primăvara).

Diateza reflexivă – arată că subiectul şi obiectul acţiunii este una şi aceeaşi persoană. Subiectul face acţiunea şi tot el o suferă. Se formează de la verbele la diateza activă + pron. reflex. neaccentuate la D şi Ac (îşi, şi, se) sau pron. pers. neacc. la pers. I şi II (mă, te, ne, vă, îmi, îţi, ţi) cu funcţie reflexivă (îşi exprimă, mă îmbrac etc.). pron. au funcţie de compl. dir. (se pregătea – se pregătea pe sine). Unele vb. intranz. Sunt însoţite permanent de pron. neacc. – vb. pronominale (a se cuveni, a se teme etc.) – aici pron. nu au autonomie şi nici funcţie sintactică independentă, la analiza sintactică se iau împreună cu verbul.

Categoria modului – conţine un sistem de forme morfologice, prin care se exprimă atitudinea vorbitorului faţă de realizarea acţiunii. Din punctul de vedere al vorbitorului acţiunea poate fi considerată reală, realizabilă sau ireală, dar având posibilităţi de a fi realizată.

Există 5 moduri personale – indicativ (citesc, citeam, voi citi), conjunctiv (să citesc, să fi citit), condiţional (aş citi, aş fi citit), imperativ (citeşte, nu citi), potenţial (vei fi citind, vei fi citit) – moduri predicative ale verbului (îndeplinesc funcţia de predicat).

Există 4 moduri impersonale / forme nominale / moduri nepredicative – infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul.

Conjugarea verbelorModificarea verbelor după moduri, timpuri, numere, persoane şi diateze se numeşte conjugare.Există 4 forme de conjugare:

1. conj. I – vb. terminate la infinitiv în sufixele –a, -ia şi –ea (după cons. g, c) (a lucra, a crea, a subţia, a veghea).

2. conj. II - suf. –ea după o consoană (a vedea).3. conj. III – suf. –e (a râde).4. conj. IV – suf. –i, -î (a porni, a coborî).

Modul indicativIndicativul – mod personal, exprimă o acţiune reală ce se înfăptuieşte, s-a înfăptuit sau se va realiza fără nicio îndoială. Are forme gramaticale pentru toate cele 3 timpuri: prezent, trecut şi viitor.Timpul prezent indicativ – indică că acţiunea se înfăptuieşte în mod real în momentul vorbirii.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu intru Eu sunt invitat/ă Eu mă încalţ/îmi încalţ

2

Tu intri Tu eşti invitat/ă Tu te încalţi/îţi încalţiEl/ea intră El/ea este invitat/ă El/ea se încalţă/îşi încalţăNoi intrăm Noi suntem invitaţi/te Noi ne încălţăm/ne încălţămVoi intraţi Voi sunteţi invitaţi/te Voi vă încălţaţi/vă încălţaţiEi/ele intră Ei/ele sunt invitaţi/te Ei/ele se încalţă/îşi încalţăTimpul trecut al indicativului – formele timpului trecut ale indicativului arată o acţiune reală realizată până la momentul vorbirii. Trecutul indicativului are 4 aspecte:Imperfectul – arată o acţiune durativă, în curs de desfăşurare, neterminată până la momentul vorbirii.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu intram Eu eram invitat/ă Eu mă încălţam/îmi încălţamTu intrai Tu erai invitat/ă Tu te încălţai/îţi încălţaiEl/ea intra El/ea era invitat/ă El/ea se încălţa/îşi încălţaNoi intram Noi eram invitaţi/te Noi ne încălţamVoi intraţi Voi eraţi invitaţi/te Voi vă încălţaţiEi/ele intrau Ei/ele erau invitaţi/te Ei/ele se încălţau/îşi încălţauPerfectul compus – exprimă o acţiune ce a avut loc în trecut şi s-a terminat până la momentul vorbirii.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu am intrat Eu am fost invitat/ă Eu m-am/mi-am încălţat Tu ai intrat Tu ai fost invitat/ă Tu te-ai/ţi-ai încălţatEl/ea a intrat El/ea a fost invitat/ă El/ea s-a/şi-a încălţatNoi am intrat Noi am fost invitaţi/te Noi ne-am încălţatVoi aţi intrat Voi aţi fost invitaţi/te Voi v-aţi încălţatEi/ele au intrat Ei/ele au fost invitaţi/te Ei/ele s-au/şi-au încălţatPerfectul simplu – exprimă o acţiune terminată de curând, fără a fi raportată la momentul vorbirii, fără a preciza momentul realizării ei.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu intrai Eu fui invitat/ă Eu mă/îmi încălţaiTu intraşi Tu fuşi invitat/ă Tu te/îţi încălţaşiEl/ea intră El/ea fu invitat/ă El/ea se/îşi încălţăNoi intrarăm Noi furăm invitaţi/te Noi ne încălţarămVoi intrarăţi Voi furăţi invitaţi/te Voi vă încălţarăţiEi/ele intrară Ei/ele fură invitaţi/te Ei/ele se/îşi încălţarăMai mult ca perfectul – exprimă o acţiune înfăptuită înainte altei acţiuni tot trecute, adică o acţiune anterioară terminată.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu intrasem Eu fusesem invitat/ă Eu mă/îmi încălţasemTu intraseşi/ei Tu fuseseşi/ei invitat/ă Tu te/îţi încălţaseşi/seiEl/ea intrase El/ea fusese invitat/ă El/ea se/îşi încălţaseNoi intraserăm/sem Noi fuseserăm/sem invitaţi/te Noi ne încălţaserăm/semVoi intraserăţi/seţi Voi fuseserăţi/seţi invitaţi/te Voi vă încălţaserăţi/seţiEi/ele intraseră/se Ei/ele fuseseră/se invitaţi/te Ei/ele se/îşi încălţaseră/seTimpul viitor al indicativului – denumeşte o acţiune care va urma după momentul vorbirii.Viitorul I forma I – arată o acţiune sigură, care se va realiza fără nicio îndoială după momentul vorbirii.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu voi intra Eu voi fi invitat/ă Eu mă/îmi voi încălţaTu vei intra Tu vei fi invitat/ă Tu te/îţi vei încălţaEl/ea va intra El/ea va fi invitat/ă El/ea se/îşi va încălţaNoi vom intra Noi vom fi invitaţi/te Noi ne vom încălţaVoi veţi intra Voi veţi fi invitaţi/te Voi vă veţi încălţaEi/ele vor intra Ei/ele vor fi invitaţi/te Ei/ele se/îşi vor încălţaViitorul I forma II – arată o acţiune care se va realiza după momentul vorbirii şi exprimă o nuanţă nesigură.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu am să intru Eu am să fiu invitat/ă Eu am să mă încalţ

3

Tu ai să intri Tu ai să fii invitat/ă Tu ai să te încalţiEl/ea are să intre El/ea are să fie invitat/ă El/ea are să se încalţeNoi avem să intrăm Noi avem să fim invitaţi/te Noi avem să ne încălţămVoi aveţi să intraţi Voi aveţi să fiţi invitaţi/te Voi aveţi să vă încălţaţiEi/ele au să intre Ei/ele au să fie invitaţi/te Ei/ele au să se încalţeViitorul II – exprimă o acţiune ce va urma ulterior, după momentul vorbirii, şi va fi terminată înaintea altei acţiuni tot viitoare – viitor anterior. Morfologic formele viitorului II coincid cu potenţialul trecut, adică se formează de la viitorul I forma I a verbului auxiliar şi participiul verbului de conjugat (eu voi fi citit, tu vei fi citit, el/ea va fi citit, noi vom fi citit, voi veţi fi citit, ei/ele vor fi citit). Această formă de viitor era larg răspândită în trecutul istoric.

Modul conjunctivConjunctivul este un mod personal care esprimă o acţiune posibilă, realizabilă şi este în corelaţie cu alt

verb din propoziţie sau frază. Se utilizează întotdeauna cu conjuncţia să, care s-a transformat în morfem gramatical al conjunctivului. Are 2 timpuri: prezent şi trecut.

Conjunctivul prezent poate exprima: o poruncă, un urdin, un îndemn; o dorinţă, o urare; un sfat, o povaţă; o învoire, o înţelegere, un acord.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu să intru Eu să fiu invitat/ă Eu să mă încalţTu să intri Tu să fii invitat/ă Tu să te încalţiEl/ea să intre El/ea să fie invitat/ă El/ea să se încalţeNoi să intrăm Noi să fim invitaţi/te Noi să ne încălţămVoi să intraţi Voi să fiţi invitaţi/te Voi să vă încălţaţiEi/ele să intre Ei/ele să fie invitaţi/te Ei/ele să se încalţe

Conjunctivul trecut – exprimă o acţiune care putea fi realizată până la momentul vorbirii, dar vorbitorul nu e sigur de realizarea ei. Semantic, conjunctivul trecut se apropie de condiţional.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu să fi intrat Eu să fi fost invitat/ă Eu să mă fi încălţatTu să fi intrat Tu să fi fost invitat/ă Tu să te fi încălţatEl/ea să fi intrat El/ea să fi fost invitat/ă El/ea să se fi încălţatNoi să fi intrat Noi să fi fost invitaţi/te Noi să ne fi încălţatVoi să fi intrat Voi să fi fost invitaţi/te Voi să vă fi încălţatEi/ele să fi intrat Ei/ele să fi fost invitaţi/te Ei/ele să se fi încălţat

Modul condiţionalModul condiţional exprimă o acţiune posibilă de a fi realizată dacă vor fi create condiţiile necesare,

exprimate sau neexprimate în frază. Exprimă condiţia, o dorinţă, un ordin, un sfat,. Are numai 2 timpuri: prezent şi trecut. Se utilizează preponderent în fraze, unde propoziţia subordonată va conţine condiţia, iar cea principală va arăta acţiunea a cărei realizare depinde de condiţia exprimată în propoziţia subordonată. Predicatele în propoziţia principală şi cea subordonată sunt la modul condiţional, iar propoziţia subordonată este introdusă prin conjuncţiile condiţional dacă, de.

Condiţionalul prezent – indică că acţiunea ar putea fi realizată în momentul vorbirii, dacă ar fi create condiţiile necesare.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu aş intra Eu aş fi invitat/ă Eu m-aş încălţaTu ai intra Tu ai fi invitat/ă Tu te-ai încălţaEl/ea ar intra El/ea ar fi invitat/ă El/ea s-ar încălţaNoi am intra Noi am fi invitaţi/te Noi ne-am încălţaVoi aţi intra Voi aţi fi invitaţi/te Voi v-aţi încălţaEi/ele ar intra Ei/ele ar fi invitaţi/te Ei/ele s-ar încălţa

Condiţionalul trecut – indică că acţiunea putea fi realizată până la momentul vorbirii, dacă erau condiţiile necesare.

Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivăEu aş fi intrat Eu aş fi fost invitat/ă Eu mi-aş fi încălţatTu ai fi intrat Tu ai fi fost invitat/ă Tu te-ai fi încălţatEl/ea ar fi intrat El/ea ar fi fost invitat/ă El/ea s-ar fi încălţat

4

Noi am fi intrat Noi am fi fost invitaţi/te Noi ne-am fi încălţatVoi aţi fi intrat Voi aţi fi fost invitaţi/te Voi v-aţi fi încălţatEi/ele ar fi intrat Ei/ele ar fi fost invitaţi/te Ei/ele s-ar fi încălţat

Modul imperativImperativul este un mod personal care exprimă o acţiune prezentată de vorbitor sub formă de ordin,

poruncă, care trebuie să o realizeze conlocutorul. Poate exprima: un ordin categoric, trezind emoţii negative faţă de cel căruia ne adresăm; un apel, o nuanţă patetică, înălţătoare; o rugăminte, o implorare. Are numai timpul prezent, se realizează prin 2 forme (afirmativ şi negativ) şi are numai pers. II sing. şi pl.

Diateza activă Diateza reflexivăTu intră / nu intra Tu îmbracă-teVoi intraţi / nu intraţi Voi îmbrăcaţi-vă

Modul prezumtiv sau potenţialPrezumtivul este un mod personal care exprimă o acţiune ori o stare nesigură, presupusă, îndoielnică.

Are 2 timpuri: prezent şi trecut.Prezentul prezumtiv exprimă o acţiune despre care autorul presupune că se înfăptuieşte în momentul de

faţă, dar nu e sigur.Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă

Eu voi fi intrând Eu voi fi fiind invitat/ă Eu mă voi fi încălţândTrecutul prezumtiv exprimă o acţiune despre care vorbitorul presupune că putea fi realizată până la

momentul vorbirii.Diateza activă Diateza pasivă Diateza reflexivă

Eu voi fi intrat Eu voi fi fost invitat/ă Eu mă voi fi pregătitFormele nominale ale verbului

Sunt 4 forme nominale sau moduri impersonale: infinitivul, participiul, gerunziul, supinul – forme verbale nepredicative.

Infinitivul – mod impersonal ce exprimă o acţiune, fără a indica persoana, numărul sau timpul realizării ei. Se termină în sufixele –a (a lucra), -ia ( a scânteia), -ea după o consoană (a vedea), -e (a trece), -i (a gândi), -î (a coborî) şi este precedat de prepoziţia a transformată într-un morfem al infinitivului. Poate fi precedat de o prepoziţie (de a pleca pe front), sau nu (el nu putea vorbi). Intră în componenţa viitorului I forma I şi a prezentului condiţional (eu voi lucra, eu aş lucra). Poate îndeplini funcţii sintactice: subiect, nume predicativ al predicatului nominal, atribut, complement direct şi indirect, complement circumstanţial de timp, de mod, final.

Participiul – are particularităţi verbale şi adjectivale. Exprimă un rezultat al acţiunii (carte citită). Cu valoare verbală, formează perfectul compus (am citit), timpul trecut al conjunctivului (să fi citit), al condiţionalului (aş fi citit), al potenţialului (tu ai fi citit), diateza pasivă (cartea este citită). Cu valoare adjectivală, determină un substantiv acordându-se cu el în gen, nr. şi caz (în casa acoperită). Se declină ca şi adjectivele (N.A. omul educat – oamenii educaţi; G.D. (al, a, ai, ale) omului educat – oamenilor edicaţi). Folosit cu sens negativ se scrie împreună cu particula –ne (nevăzut) şi –ne + -mai (nemaipomenit). Dacă determină un verb, poate avea valoare adverbială, cu funcţie de complement circumstanţial (se întorcea nemulţumit). Se poate substantiviza (cunoscuţii noştri).

Gerunziul – exprimă o acţiune în desfăşurare ce conţine şi o circumstanţă (a trecut alergând). Se întrebuinţează: cu valoare verbală, când exprimă o acţiune propriu-zisă şi poate fir urmat de diferite compl. circum. (ajungând în sat) şi când este în componenţa modului potenţial (el va fi chemând); poate avea nuanţă adverbială şi funcţie de compl. circum. (cădea legănându-se); cu valoare adjectivală (frumza tremurândă); poate avea şi funcţii substantivale (bolnavi şi murinzi).

Supinul – arată destinaţia obiectului sau scopul acţiunii (maşină de scris; ducem vitele la păscut). Are valoare substantivală când are funcţie de: atribut neacordat (prăjină de măsurat), nume predicativ (pământul era de arat, de semănat), diferite compl. circum. (l-am văzut prin târg umblând după cumpărat sumani). Valoare verbală când poate fi uşor transormat în infinitiv sau conjunctiv (el a terminat de scris / a scrie / să scrie); în componenţa predicatului verbal compus el exprimă acţiunea de bază a subiectului (el a terminat de citit); poate fi determinat de diverse compl. (oamenii au ieşit la semănat orzul).

5

FoneticaFonetica – studiază particularităţile fiziologice şi acustice ale sunetelor limbii; silaba, accentul, intonaţia, raporturile dintre forma sonoră şi cea scrisă a limbii. Numărul sunetelor este infinit. În diverse îmbinări acelaşi sunet poate fi pronunţat cu un alt ton, poate avea alt timbru, poate fi rostit mai lung sau mai scurt etc., dar păstrează sensul de bază (ex. ţ – toţ, toţi). Sunetul tip contribuie la diferenţierea feluritelor cuvinte sau forme morfologice şi se mai numeşte fonem (ex. mare-mere-moare-mure). Foneme: vocal şi consoane. Fonemele sunt redate prin scris. Totalitatea literelor – alfabet.

Sunetele vocaleVocale – sunete la a căror rostire aerul trece liber, fără a întâlni vreo piedică oarecare, prin cavitatea bucală. Sunt 7 vocale: a, ă, e, i, î, o, u. se pot pronunţa: prelung sau scurt (semivocale – e, i, o, u). Se clasifică în:După poziţia limbii:

1. Prepalatale/anterioare (i, e) – limba se apropie de dinţi şi spre palat.2. Mediopalatale/centrale (a, ă, î) – partea medială a limbii se apropie de centrul palatului.3. Postpalatale/posterioare (o, u) – rădăcina limbii vine înapoi şi se ridică în sus spre cerul moale.

După poziţia buzelor:1. Labiale (o, u) – buzele vin înainte şi se rotunjesc.2. Nelabiale (a, e, i, ă, î) – nu participă buzele, aerul iese liber din cavitatea bucală.

După gradul de deschidere a gurii:1. Deschise (a) – unghi maxilar mare.2. Semideschise (e, ă, o) – unghi maxilar mediu.3. Închise (i, î, u) – unghi maxilar mic.

Hiat – prima vocală face parte din silaba precedentă, iar a doua intră în silaba următoare (ex. ide-e, ale-e, ide-al). Diftong – 2 vocale ce se pronunţă împreună, unde una se rosteşte scurt (semivocală) şi a doua lung (vocală propriu-zisă); fonem format dintr-o vocală şi semivocală. Ţinând cont de locul semivocalei (înainte sau după vocală) distingem diftongi ascendenţi (semivocală+vocală=10) şi descendenţi (vocală+semivocală=14). Ascendenţi: ia, ea, ie, iu, oa, ua, uă, io, eo, uî; descendenţi: ii, ei, ai, ăi, îi, oi, ui, iu, eu, au, ău, îu, ou, uu.Triftong – îmbinare de sunete formată din 1 vocală şi 2 semivocale. Cei mai mulţi sunt alcătuiţi dintr-o vocală precedată şi urmată de semivocale (ex. pufoaică), sau ambele semivocale sunt plasate înaintea vocalei (ex. lăcrimioară). Sunt 8 triftongi: eai, iai, eau, iau, iei, ioa, eoa, oai.

Sunetele consonanteConsoane – sunete la a căror rostire aerul ieşit din plămâni întâmpină diverse piedici. Sunt 20 consoane: b, c, d, f, g, h, j, k, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, x, z. Clasificare:După locul de articulare:

1. Bilabiale (b, p, m) – participă ambele buze.2. Labiodentale (v, f) – participă buza de jos şi dinţii de sus.3. Dentale (d, l, n, r, s, t, ţ, z) – vârful limbii se îndreaptă spre dinţii de sus. 4. Prepalatale (ci/ce, gi/ge, j, ş) – partea de mijloc a limbii se ridică spre palatul tare.5. Postpalatale (c, g, k, h) - partea de mijloc a limbii se apropie de partea moale a cerului gurii.

După modul de articulare:1. Explozive/oclusive (b, c, d, g, k, p, t) – unele organe de articulaţie la un moment dat opresc aerul ieşit din

plămâni care ulterior înlătură obstacolul producând o explozie.2. Fricative (f, h, j, s, ş, v, z) - unele organe de articulaţie se apropie unul de altul formând un slab obstacol,

dar între ele rămâne totuşi o mică deschizătură prin care trece aerul expirat.3. Semioclusive/africate (ci/ce, gi/ge, ţ) – la începutul rostirii cărora organele formează un obstacol complet,

iar spre sfârşit obstacolul slăbeşte, devine parţial. Sunt constituite din 2 elemente formând nişte diftongi consonantici (ci=t+şi, gi=d+ji, ţ=t+s).

După tonul şi zgomotul produs:1. Laterale (l) – aerul trece uşor prin părţile limbii, în special stângă.2. Vibrante (r) – limba vibrează apropiindu-se şi îndepărtându-se de dinţii de sus.3. Nazale (m, n) – aerul trece mai întâi prin cavitatea nasului şi parţial prin cea bucală.

După participarea coardelor vocale:1. Surde (c, ci/ce, k, f, h, p, s, ş, t) – coardele vocale se află în poziţie deschisă, nu vibrează şi aerul se scurge

liber printre ele.2. Sonore (b, d, g, gi/ge, j, l, m, n, r, v, z) – coardele vocale vibrează puţin.

6

Alternanţa sunetelorAlternanţă fonetică – substituirea diferitelor sunete în procesul formării cuvintelor noi sau al modificării lor. Nu are loc haotic, ci se produce în corespundere cu anumite legităţi fonetice existente în limbă (ex. casă-căsuţă – se datorează schimbării locului accentului; copac-copaci, drag-dragi – influenţa desinenţei -i).Alternanţa vocalelor: a-ă, a-e, ă-a, ea-e, o-oa, oa-o, o-u.Alternanţa consoanelor: g-gi/ge, c-ci/ce, sc-şt, şc-şt, d-z, t-ci, d-j, ţ-ci, s-ş, t-ţ, st-şt, z-j.

AccentulAccent – evidenţierea unei silabe din cuvânt printr-o rostire mai intensivă. Silaba respectivă se numeşte silabă accentuată/tonic, iar restul silabelor se numesc silabe neaccentuate/atone. Silabele care stau înaintea celei accentuate se numesc protonice, iar cele ce se plasează în urma silabei accentuate – silabe posttonice. Nu există reguli stricte de accentuare, accentul are caracter liber. Totuşi, cele mai multe cuvinte sunt accentuate pe ultima silabă dacă se termină în: consoană, diftong, la substantive feminine terminate în –a, -ia, -ea, la verbele de conjugarea I, II şi IV la infinitiv (a cân-ta, a şe-dea, a ci-ti, a ho-tă-rî), la verbele cu formă de imperfect (citeam); accentuate pe penultima silabă: cuvintele terminate într-o vocală (car-te). Accentul românesc are: valoare gramaticală – serveşte la distingerea diferitelor forme morfologice (ex. la pers. III prezent indicativ verbele sunt accentuate pe penultima sau antepenultima silabă: cân-tă, a-du-nă; iar la perfectul simplu pe ultima silabă: cân-tă, a-du-nă); valoare semantică – accentul se manifestă la cuvintele identice ca formă (omografe) care, având accentul pe diferite silabe, exprimă sensuri variate (ex. acele, era, copii, tinerei, torturi). Afară de accentul fonetic şi gramatical, avem şi accent logic – se referă la cuvinte, serveşte numai la evidenţierea sau reliefarea unui cuvânt ori a unei îmbinări de cuvinte din propoziţie pentru a preciza conţinutul comunicării respective (ex. Acest elev învaţă bine, Acest elev învaţă bine, Acest elev învaţă bine).

Alte definiţiiOrtoepia – parte componentă a foneticii care cuprinde regulile de pronunţare corectă în limba literară. Normele ortoepice ale limbii literare se stabilesc odată cu apariţia scrisului şi consolidarea normelor ortografice. Majoritatea sunetelor româneşti sunt redate prin literele respective.Grafie – cuprinde mai multe semne desenate, scrise sau tipărite cu ajutorul cărora oamenii comunică între ei în mod scris; literele folosite la înregistrarea ori scrierea vorbirii.Litera – semnul prin care se notează sunetele vorbirii.Alfabet – totalitatea de litere şi semne grafice ce redau în scris sunetele unei limbi. Alfabetul românesc este alcătuit din 25 de litere de bază şi 6 litere suplimentare (k, q, w, y, â, x).Ortografia – un ansamblu de reguli privind scrierea corectă a cuvintelor într-o limbă. La baza ortografiei oricărei limbi stau 3 principii (fonetic, morfologic şi tradiţional/istoric), dintre care unul joacă rolul de bază, iar celelalte au valoare auxiliară. La baza ortografiei noastre stă principiul fonetic – conform căruia cuvintele se scriu aşa cum se pronunţă. Principiul morfologic impune păstrarea neschimbată a structurii cuvintelor în timpul declinării sau conjugării, cere scrierea cuvintelor prin analogie cu ortografierea altor forme omogene (subst. pl. cu desinenţa –i redus: oameni, cărţi etc.; la verbe pers. II pl terminaţia –ţi – vedeţi, treceţi). Principiul tradiţional cere scrierea cuvintelor nu în felul cum se rostesc ele în limba actuală, ci cum erau pronunţate în trecut sau în limbile originare de unde au venit ele (predomină mai mult în franceză şi engleză); în l. rom. ocupă un loc modest (ex. subst. masc. şi neutre forma hotărâtă se scriu în mod tradiţional cu articolul –l: omul, copacul, dar în limba vorbită se utilizează forma omu, copacu; se păstrează scrierea articolelor posesive a, ai, al, ale, deşi în limba vorbită demult se utilizează numai forma a; tradiţional se scriu cu i cuvintele pâine, mâine, câine, mâini; scrierea unor nume proprii: Phillipide, Negruzzi, Russo, Pann, New York etc.).

7