UTILITATEA ORGANIZATIEI TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD DIN PERSPECTIVA

ROMANIEI

STUDENT: PETRESCU ANDREEA-LAVINIASPR II A

CURS: ORGANIZATII INTERNATIONALE

1

“Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianță politico-militară

stabilită în 1949, Prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949.

Alianța s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei

independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare,

capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de

agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au

fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea

Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si SUA.”1

Prima solicitare de aderare la NATO a României a venit în anul 1993, un an mai târziu

urmând să dea curs invitației de a participa la Parteneriatul pentru Pace, un program destinat

cooperării între SUA și Europa în ceea ce privește securitatea și, de asemenea, căutarea de noi

potențiali membri. România devine membru NATO la 29 martie 2004.

Unul dintre autorii care s-au ocupat de problema integrării României la NATO și de

perspectiva acesteia asupra utilității NATO este Ioan Mircea Pașcu, secretar de stat pentru

politica de apărare și relații internaționale în Mapn (1993-1996), primul civil în conducerea

Armatei Române după război, Președinte al comisiei pentru apărare, ordine publică și

siguranță națională din Camera Deputaților a Parlamentului României (1996-2000) și ministru

al apărării (2000-2004).

După 1972, care aduce înființarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în

Europa (CSCE), se ajunge la o "aurea mediocritas", la un echilibru între cele două puteri:

SUA cu al ei NATO, și Uniunea Sovietică, cu Tratatul de la Varșovia, ceea ce dă o șansă

statelor neintegrate până în acest moment în niciuna dintre aceste două alianțe să se afirme în

planul asigurării securității pe continent.

În 1989 are loc schimbarea de conducerii în mai toate țările socialiste, și asistăm la

momentul în care se decide respectarea unui angajament luat de state la sfârșitul celui de-al

doilea război mondial, și anume respectarea dorinței fostelor state totalitare asupra regimului

politic pe care-și doreau să-l urmeze și a votului liber.

În 1991 are loc dezmembrarea Pactului de la Varșovia și, tot în același an, ceva mai

târziu, dezmembrarea URSS, moment în care Europa avea șansa de a se reconstrui.

1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord

2

După Revoluția de la 1989, România trece printr-o perioadă grea de reconstrucție,

într-un context în care statele din jurul sau se prăbușeau una câte una și ajutorul nu venea de

nicăieri.

Autorul este de părere că cea mai gravă problemă a României rămânea lipsa oricărei

garanții de securitate și lipsa oricărei alternative de rezolvare a problemei, dat fiind războiul

din Iugoslavia și tentativa eșuată de a accede la gruparea Visegrad.

România a mai participat de-a lungul istoriei la diverse alianțe militare care i-au oferit

pentru scurtă durată garanția securității necesare pentru reconstrucție, însă niciuna dintre

aceste alianțe nu a durat o perioadă lungă de timp. De aceea, aderarea la NATO, care este la

ora actuală cea mai puternică garanție de securitate pe care o poate obține un stat, le oferea

românilor siguranța necesară pentru a începe reconstrucția din toate punctele de vedere, fără a

avea teama unui eventual conflict armat și a lipsei de ajutor în caz de conflict.

Desigur, benefică integrării la NATO a fost și schimbarea de atitudine a conducerii

organizației, și anume deschiderea spre colaborarea cu foștii inamici potențiali din Europa.

De asemenea, pentru România, că de altfel și pentru alte țări ieșite de curând de sub

incidența regimurilor totalitare, integrarea în NATO nu reprezenta numai o garanție a

securității, ci și o garanție a păstrării valorilor democratice dobândite cu atâta dificultate după

carederea regimului comunist.

Deși NATO își dorea să se extindă în partea estică a Europei, iar statele fost comuniste

își exprimaseră deja dorința de a adera la NATO, conducerea organizației avea încă o reținere

de a înainta deoarece se temea de un eventual conflict cu Rusia, fapt ce a marcat considerabil

lărgirea sferei de cooperare cu statele din Est.

Acesta a fost, probabil, și motivul pentru care prima tentativă a României de aderare la

NATO a eșuat, pentru că zona central-estică a Europei rămânea o zonă de potențial conflict

între marile puteri ale lumii, ceea ce însemna că statele aparținând acestei zone trebuiau să

ducă o politică echilibrată între puterile din est și puterile din vest.

Autorul spune că, la un moment dat, se auzise că NATO o să integreze statele foste

membre ale Visegrad-ului, fără a pune niciun fel de condiții acestora, ceea ce afecta România,

pentru că Ungaria fusese membră a acestei grupări, ceea ce-i oferea avantajul de aderare la

NATO nemijlocit, și tot Ungaria își exprimase dorința de"reîntregire"a țării, iar posibilitatea

de a deveni membră a NATO, și imposibilitatea României de a deveni membră la rândul ei,

prevestea nimic bun pentru țara noastră.

Însă, problema României nu era numai aceasta. Faptul că nu făcea parte din valul de

integrare care se preconiza producea un haos și în interior deoarece avea nevoie urgentă de o

3

garanție puternică la adresa securității pentru a începe să se reconstruiască pe toate planurile,

pentru a nu da înapoi, și, așa cum am spus mai sus, pentru a nu pierde Transilvania în

favoarea Ungariei, ca aspect în planul extern.

Așadar, amenințările ce vedeau din partea vecinilor nu erau singurele probleme pe

care România le avea în cazul în care n-ar fi reușit integrarea la NATO.

Practic, din cauza poziției geografice pe care o avem, singurul sprijin venea din vest,

depindeam de deciziile pe care puterile din vest le luau la adresa noastră, pentru că

amenințările veneau din toate părțile. NATO era singura șansa pe care o aveam de a scăpa de

toate temerile care ne bântuiau la acea vreme.

Așadar, fiind unica șansă de a se constitui în vest, România era tot mai doritoare ca

NATO și UE să se extindă în Est, astfel obținând ceea ce-și dorea de mult timp: să iasă de sub

incidența sovietică.

Numai că România, ca și alte state din est-ul Europei, nu-și doreau numai integrarea în

NATO, ci și șansele egale la aderare, deoarece se preconiza că vor exista state cu statut

preferențial în lupta pentru integrare. Așa cum se vedea la momentul resprectiv, toate statele

fost-comuniste se grăbeau să obțină dreptul de a adera la Organizația Tratatului Atlanticului

de Nord.

Se poate spune că anul 1993 a fost, totuși, un an binevenit în ceea ce privește situația

aderării României la NATO deoarece a oferit acesteia, fiind un an de negocieri și discuții, un

timp pentru a-și analiză în profunzime situația. România trebuia să găsească în timpul care i

se oferise resursele necesare pentru a deveni eligibilă la integrarea în NATO.

Participarea la Parteneriatul pentru Pace, care presupunea "transparența în planificarea

și bugetarea apărării, asigurarea controlului democratic asupra forțelor armate, menținerea

capacității de a contribui la operațiuni militare ale ONU și/sau CSCE, dezvoltarea de relații

militare de cooperare cu țările NATO și punerea la punct, pe termen lung, de forțe capabile să

opereze mai bine împreună cu forțele membrilor Alianței."2, aduce României un plus în

drumul său spre obținerea elegibilității la NATO.

Parteneriatul pentru Pace se demonstrează benefic fostelor state aflate sub influența

sovietică deoarece sporește încrederea vesticilor în foștii adversari oferindu-le șansa de a

participa la acțiunile comune prevăzute de Programele de Parteneriat.

Pe 12 ianuarie 1994, Președintele Clinton rostește la Praga un discurs în care

menționează că"Deși Parteneriatul nu oferă calitatea de membru al NATO, nu este nici o

cameră de așteptare permanentă. El modifică întregul dialog, așa încât întrebarea nu mai este

2 Ioan Mircea Pașcu, Extinderea NATO: Cazul României. Raport Personal, 2007, pag.28

4

acum dacă NATO va admite noi membri, ci când și cum", dând astfel României și altor state

aspirante, o șansă pentru a spera la calitatea de stat membru al NATO.

Odată ajunsă membră semnatară a Parteneriatului pentru Pace, România avea să-și

pună în valoare cea mai de preț calitate: poziția geostrategică, și spera ca aceasta să fie un

factor decisiv în integrarea sa la NATO. Chiar și așa, pentru România era dificil să se

antreneze, din punct de vedere economic, în toate inițiativele Parteneriatului, însă, dacă nu ar

fi făcut-o, ar fi riscat să fie dată la o parte din toate celelalte acțiuni internaționale și ar fi

rămas singură, tocmai lucrul de care conducerea se temea.

Astfel, conducerea României decide să permită desfășurarea de acțiuni militare ale

Parteneriatului pentru Pace în cadrul teritoriului românesc, așa renunțând la ultima rezoluție a

Pactului de la Varșovia care mai rămăsese în vigoare la acea vreme în politica de stat. Și, deși

le era greu din punct de vedere economic, pentru a câștiga mai mult teren în planul integrării

în NATO, România aloca și un fond destinat finanțării activităților Parteneriatului deoarece

aceasta le acorda oficialilor siguranța că România își va îndeplini obligațiile pe care le avea de

a participa la acțiunile întreprinse de Parteneriat.

Un alt punct forte ce avea să contribuie la integrarea României la NATO a fost

constituirea celor două acte fundamentale care aveau să subordoneze segmentul militar celui

politic, așa cum dorea NATO: "Concepția Integrată Privind Securitatea Națională A

României" și "Doctrina Militară de Apărare a României".

Primul document presupunea, conform autorului, poziția României cu referire la

eventualele pericole externe și era formulat în felul următor:

“În concepția României, obiectivul fundamental al tuturor dezvoltărilor și evoluțiilor

actuale în materie de securitate de pe continent trebuie să îl reprezinte crearea unui sistem de

securitate general-european. În acest scop, este de dorit ca integrarea altor state în structura

NATO să nu se facă selectiv: pe de altă parte, se poate considera că, în măsura în care

lărgirea Alianței Atlantice va fi însoțită de completarea principalei sale funcții din perioada

războiului rece - aceea de apărare colectivă a intereselor actualilor ei membri - cu noile

roluri pe care le-a autoasumat NATO prin noua sa doctrină strategică, între care proiectarea

stabilității spre est poate fi considerată absolut esențială, această structură vitală a securității

europene ar putea dobândi în timp funcțiile caracteristice ale unui sistem general-european

de securitate. Este de la sine înțeles că un atare proces poate fi favorizat în mod semnificativ

de coordonarea și conlucrarea crescândă a Alianței Atlantice cu celelalte structuri europene

și euro-atlantice viabile.

5

În acest sens, România consideră că lansarea < Parteneriatului pentru Pace >

constituie o inițiativă majoră nu numai pe calea proiectării egale, neselective a stabilității

spre est, ci și un pas important în direcția transformării treptate a NATO în pivotul unui

sistem de securitate cu valențe general-europene."3

În ceea ce privește celălalt document, autorul spune că acesta face referire la situația

de fapt a României în ceea ce privește securitatea militară. România se angaja să-și mențină,

în limita resurselor proprii, pregătite trupele armate pentru ca, în caz de nevoie, să fie capabile

să-și ducă la bun sfârșit misiunea:

“Cu toată evoluția pozitivă a actualului context strategic mondial, în plan regional și

subregional se mențin și au apărut noi pericole care au condus la diversificarea gamei

riscurilor și amenințărilor, inclusiv de natură militară, la adresa securității statelor,

îndeosebi a celor din centrul și răsăritul Europei, accentuandu-se pericolul unor conflicte

locale.

În aceste condiții, România, lipsită de aliați militari cerți și de garanții de securitate

ferme, suportă presiunea unor stări de insecuritate și a unor evenimente militare

destabilizatoare, ce pot avea, în caz de escaladare, consecințe negative importante asupra

intereselor sale fundamentale.

În zona strategică a României principala sursă de in-securitate constă în declanșarea

și intensificarea unor conflicte militare de naturi diferite, recrudescența unor mișcări

extremiste și a unor tendințe revizioniste...

Importante modificări s-au produs în zona strategică a României în ceea ce privește

echilibrul strategic. Astfel, în ultimii ani s-au produs serioase schimbări în raportul de forțe

pe plan militar. Au apărut noi state cu potențiale militare apreciabile, noi puteri nucleare,

există în regiunea noastră cantități considerabile de trupe, de aranjament și tehnică de luptă

convenționale,multe dintre ele în plin proces de redistribuire între noile state, care, în

condițiile de instabilitate politică și criză economică, pot scăpa de sub control, devenind

surse majore de insecuritate.".4

Așadar, România mai făcea un pas spre a obține ceea ce își dorea pentru a avea parte

de securitatea militară de care fusese lipsită cam de-a lungul a tot decursului sau istoric.

Au urmat o serie de vizite oficiale la București după 1994 ale oficialilor

Parteneriatului pentru Pace, vizite văzute cu ochi buni de către Mapn, deoarece aceștia își

doreau o relație cât mai strânsă cu statele membre ale Parteneriatului, considerând-o benefică

3 ? Ioan Mircea Pașcu, Extinderea NATO: Cazul României. Raport Personal, 2007, pag.324 Ibidem

6

pentru niște eventuale relații de colaborare pentru mai târziu. Deci, iată, în goana să după

aderarea la NATO, România căpăta noi legături în plan internațional.

O altă problemă cu care se confruntă România și toată lumea nega să existe, a fost

aceea că fiecare mare putere pleda pentru așa numiții"favoriți" la aderarea la NATO, ea

neavând niciun astfel de susținător, a întâmpinat dificultăți serioase în drumul sau.

Tot în 1994, în cadrul NATO se întreprind discuții cu privire la prioritatea pe care ar

trebui s-o aibă anumite state în ceea ce privește aderarea, și care ar fi acele state cu prioritate,

așadar România iar nu avea nimic de câștigat, pentru că, până în prezent, indeiferent ce

decizie s-ar fi luat, niciuna nu fusese în favoarea țării noastre.

Din toate părțile începuse să se ceară urgentarea exstinderii NATO în Europa de

Răsărit, chiar și din partea congressmenilor, ceea ce le provocă americanilor câteva probleme

în planul politicii interne.

Se auzeau zvonuri cum că România va fi inclusă în primul val de integrare la

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și, de asemenea, la Uniunea Europeană, conform

spuselor autorului.

Faptul că Congresul SUA a început să se implice din ce în ce mai mult în planul

extinderii NATO în Europa a adus un dezavantaj vizibil României, o țara fără o cultură

consistentă de lobby politic.

Așadar, drumul României spre aderarea NATO n-a fost tocmai ușor, aceasta urmând

să fie acceptată abia în 2004, la 29 martie, ca urmare a testelor la care au fost supuși în urma

semnării Protocoalelor de aderare în cadrul ceremoniei de la Bruxelles de la 26 martie 2003.

Așadar, pentru România, NATO înseamnă garanția ajutorului reciproc în caz de

conflict și garanția conservării granițelor care ne erau amenințate la un moment dat, dar și

cooperarea politică în plan internațional între statele membre și consultarea în ceea ce privește

anumite probleme care pot interveni atât în planul politicii externe, cât și interne.

7

BIBLIOGRAFIE:

PAŞCU IOAN MIRCEA, Extinderea NATO: Cazul României. Raport personal, 2007

http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza

%C8%9Bia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord#Aderarea_Rom.C3.A2niei_la_NATO ,

07.01.2013, 19:43

8