168

Some Considerations Regardingthe Control Exercised by the Prefectover the Local Communities

AbstractLocal autonomy is not the equivalent of an

absolute freedom of the authorities through which it is exercised, given the fact that, since it can be achieved only within the principles governed by the rule of law, it has certain limitations established by law. Thus, it is imperative to balance the size of the local autonomy, as recognized for local col-lectivities, and the requirements of the principle of legality; it is within this balance where the reason for the institution of the prefect must be sought out. By being the representative of the Government in the territory, the head of the decentralized public services of ministries and other central bodies of the administrative-territorial units, the authority of administrative tutelage, as well as the guarantor of compliance with the law and the public order on local level, the prefect has an important contribution in order to correlate local interests with the ones of the central level.

Keywords: administrative contentious, prefect, administrative tutelage.

UNELE CONSIDERAŢIICU PRIVIRE LA CONTROLULEXERCITAT DE PREFECT ASUPRA COLECTIVITĂŢILOR LOCALE

Alina Georgiana PROFIROIUCristina TITIRIŞCĂ

Alina Georgiana PROFIROIUProf. univ. dr., Facultatea de Administraţieşi Management Public, Academia de Studii Economice,Bucureşti, RomâniaTel.: 0040-21-319.1900E-mail: alina_profiroiu@yahoo.com

Cristina TITIRIŞCĂDr., cadru didactic asociat, Facultatea de Administraţieşi Management Public, Academia de Studii Economice,Bucureşti, RomâniaTel.: 0040-21-319.1900E-mail: cristina_titirisca_r@yahoo.com

Revista Transilvanăde Ştiinţe Administrative

2 (39) / 2016, pp. 168-183

169

1. Aspecte introductive

Controlul exercitat de prefect asupra colectivităților locale se află în strânsă legătură cu principiul autonomiei locale, principiu consacrat la nivel constituțional1 și definit de art. 3 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind „dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii”. Autonomia autorităților locale este condiționată de cadrul legal în care acestea evoluează, adică de competențele și resursele de care dispun, precum și de mecanis-mele de control la care sunt supuse (Ziller, 1993, p. 177). Trebuie însă să remarcăm că există o anumită logică instituțională care determină organizarea acestor controale ce depinde de gradul de descentralizare existent în acea țară (Gruber, 1996, p. 418 apud Profiroiu, 2007, p. 70).

Tutela administrativă, în reglementarea din țara noastră, este concepută ca o excepție de la acest principiu (Dragoș, 2005, pp. 134-145), o formă liberală de control asupra colectivităților locale, în care autoritatea de tutelă nu are dreptul de a anula actul, ci doar de a-l ataca în fața instanțelor judecătorești de contencios administrativ, care sunt singurele instituții ce pot aplica o astfel de sancțiune (Profiroiu, 2007).

Autonomia locală nu poate fi interpretată ca reprezentând suveranitate și indepen-dență, iar colectivitățile locale nu sunt în afara statului și nu sunt independente de stat, care continuă să își exercite în mod deplin suveranitatea și asupra colectivităților teritoriale locale (Popescu, 1999, p. 117). În mod judicios, Curtea Constituțională a afirmat constant faptul că acest principiu nu presupune o totală independență și o competență exclusivă a autorităților publice din unitățile administrativ-teritoriale, care sunt în continuare obligate să se supună reglementărilor generale, valabile pe întreg teritoriul țării, și dispozițiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor na-ționale, întrucât cadrul legal este general obligatoriu (Curtea Constituțională, Decizia nr. 1162/2010; Curtea Constituțională, Decizia nr. 154/2004; Curtea Constituțională, Decizia nr. 136/2001).

Dacă autonomia locală constituie un drept, descentralizarea administrativă2 re-prezintă un sistem care o presupune (Apostol Tofan, 2014, p. 300). Descentralizarea administrativă nu poate exista în statele unitare în absența unui control statal, pe care doctrina l-a denumit „tutelă administrativă” (Apostol Tofan, 2014, p. 300), care privește doar legalitatea actelor administrative, nu și oportunitatea3 acestora. În sistemul de

1 Art. 120 alin. (1) din Constituția României, republicată, prevede că: „Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice”.

2 Principiul constituțional al descentralizării a fost dezvoltat printr-o lege specială, respectiv Le-gea-cadru nr. 339/2004 privind descentralizarea, abrogată, în prezent, prin Legea-cadru a descen-tralizării nr. 195/2006, cu modificările și completările ulterioare.

3 Pentru referințe doctrinare, a se vedea Dragoș, 2004, pp. 30-33.

170

organizare și funcționare a autorităților administrației publice locale aplicabil Româ-niei, tutela administrativă se concretizează în dreptul și obligația corelativă care revin prefectului, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului în teritoriu, de a ataca în contencios administrativ actele pe care le consideră ilegale.

2. Tutela administrativă exercitată de prefect

2.1. Considerații preliminare

Instituția tutelei administrative își găsește consacrarea constituțională în art. 123 alin. (5) din Constituția României, republicată4. La nivel legislativ, tutela administrati-vă exercitată de prefect este reglementată de art. 115 alin. (7)5 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de art. 19 alin. (1) lit. e)6 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modifi-cările și completările ulterioare, precum și de art. 3 alin. (1)7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Pe plan european, controlul asupra colectivităților locale este reglementat prin art. 8 pct. 2 teza I din Carta europeană a autonomiei locale, ratificată de România prin Legea nr. 199/1997, care prevede că: „Orice control administrativ asupra activității autorităților administrației publice locale nu trebuie să privească, în mod normal, decât asigurarea respectării legalității și a principiilor constituționale”.

Doctrina (Trăilescu, 2008, p. 299 apud Apostol Tofan, 2009, p. 360) a definit contro-lul de tutelă ca fiind controlul exercitat de stat asupra unui organ descentralizat, în limitele fixate de lege. Legislația românească a reglementat expres controlul de tutelă administrativă, spre deosebire de cea franceză, care a renunțat la această denumire a controlului exercitat de stat asupra activității autorităților administrative descentralizate (Trăilescu, 2008, p. 299 apud Apostol Tofan, 2009, p. 360). Tutela administrativă cunoaște două forme: o formă mai „dură”, care dă dreptul autorității de tutelă să anuleze, să aprobe sau să autorizeze actul administrativ emis de o autoritate descentralizată, și o a doua formă, moderată, aplicabilă la noi, care conferă autorității de tutelă doar dreptul de sesizare a unei jurisdicții administrative în vederea anulării acelui act administrativ (Van Lang, Gondouin și Inserguet-Brisset, 1999, p. 282 apud Dragoș, 2009, p. 141).

4 Prevederile le reiau pe cele ale art. 122 alin. (4) din Constituția din 1991.5 Art. 115 alin. (7): „Dispozițiile primarului, hotărârile consiliului local și hotărârile consiliului ju-

dețean sunt supuse controlului de legalitate al prefectului în condițiile legii care îi reglementează activitatea”.

6 Art. 19 alin. (1) lit. e): „În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplinește următoa-rele atribuții principale: (…) e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului;”.

7 Art. 3 alin. (1): „Prefectul poate ataca direct în fața instanței de contencios administrativ actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale; acțiunea se formu-lează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect și în condițiile prevăzute de prezenta lege. Acțiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru”.

171

Reglementarea românească a tutelei administrative exercitate de prefect este de inspirație franceză. Astfel, în Franța, până la reforma administrativă din 1982, prefectul era atât reprezentant al Guvernului, cât și autoritate executivă a sistemului departa-mental, situație care, în perioada interbelică, a caracterizat și regimul prefectului din țara noastră, cu toate că, la un moment dat, s-au constituit doi prefecți, dintre care unul avea rol politic, fiind ales cu misiunea de executiv pentru consiliul județean, iar celălalt avea rol administrativ, fiind numit, și reprezenta Guvernul (Iorgovan, 1996, p. 541). După reforma administrativă din 1982, prefectul francez este calificat drept comisar al Republicii și este numit prin decret de către Președintele Republicii, având următoarele atribuții: reprezentant al statului, reprezentant al guvernului, organ de administrație generală și șef al serviciilor statului din departament (Rivero, 1987, pp. 431-434).

Reforma administrativă franceză din 1982 a redus tutela administrativă a prefectului asupra colectivităților locale. Astfel, prefectul nu a mai exercitat un control a priori cu privire la oportunitatea actelor autorităților administrației publice locale, ci exercită doar un control a posteriori8 și numai cu privire la legalitatea acestora. În cadrul acestui control de legalitate, prefectul poate doar să sesizeze instanța administrativă cu privire la actele respective, instanța fiind singura care se poate pronunța cu privire la anula-rea acestora (Direction de l’information légale et administrative – service du Premier ministre français, 2013).

Totodată, Constituția franceză9 conferă prefecților o misiune specifică de control administrativ: aceștia examinează actele care le sunt transmise și decid cu privire la care poate fi sesizată instanța, în cazul unei presupuse nelegalități a acestora. Această sesizare nu o exclude, însă, pe cea pe care o pot face persoanele care se consideră vătă-mate și care au un interes (Direction de l’information légale et administrative - service du Premier ministre français, 2016).

2.2. Obiectul controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect

Obiectul acțiunii în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se referă, pe de o parte, la tipul de acte juridice care formează obiectul controlului de legalitate exercitat de prefect, iar, pe de altă parte, la anularea în tot sau în parte a actului considerat a fi nelegal, respectiv obligarea la realizarea atribuțiilor prevăzute de lege; prefectul nu poate cere despăgu-biri, întrucât Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 8 alin. (1)10, conferă acest drept numai persoanelor fizice sau juridice.

8 După intrarea în vigoare a actelor autorităților administrației publice locale, fără a mai fi, ca înainte de 1982, o condiție obligatorie pentru intrarea în vigoare a acestora.

9 Art. 72 alin. (6) din Constituția franceză: „Dans les collectivités territoriales de la République, le représentant de l’État, représentant de chacun des membres du Gouvernement, a la charge des intérêts nationaux, du contrôle administratif et du respect des lois” [În colectivitățile teritoriale ale Republicii, reprezentantul statului, reprezentându-l pe fiecare dintre membrii Guvernului, răspunde de interesele naționale, de controlul administrativ și de respectarea legilor – n. trad.].

10 Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare: „Persoana vă-tămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ

172

În ceea ce privește categoria actelor juridice atacate de prefect în contencios admi-nistrativ în exercițiul dreptului de tutelă administrativă, o lungă perioadă de timp, ju-risprudența instanțelor judecătorești în materie a fost diferită, în ciuda faptului că, încă din 2008, Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens (Curtea Constituțională, Decizia nr. 1353/2008). Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, într-o primă accepțiune jurisprudențială, instanțele au reținut că prefectul poate ataca în contencios administrativ numai actele care se încadrează în sfera celor reglementate de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, motivat de faptul că nu pot fi atacate de prefect în cadrul controlului de tutelă administrativă actele încheiate de autoritățile administrației publice locale cu alte subiecte de drept, care dau naștere unor drepturi și obligații civile, fără realizarea puterii publice.

Într-o altă accepțiune jurisprudențială, instanțele au apreciat că prefectul are drep-tul de a contesta pe calea contenciosului administrativ toate actele nelegale emise de autoritățile administrației publice locale, cum ar fi, de exemplu, dispozițiile emise de primar privind salarizarea personalului contractual, plătit din fonduri publice.

Problematica a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă11, care a stabilit că, „în interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și comple-tările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) și art. 115 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și com-pletările ulterioare, și ale art. 19 alin. (1) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele administrative emise de autoritățile

unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios admi-nistrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

11 Art. 519 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificări-le ulterioare (C.proc.civ.): „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu ches-tiunii de drept cu care a fost sesizată”. În acest context, menționăm și prevederile art. 521 alin. (3) C.proc.civ.: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solici-tat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

173

administrației publice locale, în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare” (Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 11/2015).

Pentru a hotărî astfel, în acord cu jurisprudența instanței de contencios constituțional (Curtea Constituțională, Decizia nr. 1353/2008), Înalta Curte a reținut că, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 340/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prefectul este garantul respectării legii și ordinii publice la nivel local, iar numai actele administrative au calitatea de a fi emise în regim de putere publică, ceea ce le conferă atributul de a putea fi atacate de prefect pe calea contenciosului administrativ, în cazul în care acesta le consideră ilegale; dacă actul este unul de drept civil, drept comercial sau de dreptul muncii, acesta nu va putea fi cenzurat în instanță pe calea contenciosului administrativ, ci doar în fața instanțelor cu competențe în acele materii.

Instanța a mai afirmat că art. 123 alin. (5) din Constituție se referă la „un act (s.n.) al consiliului județean, al celui local sau al primarului”, fără a condiționa acel act de o categorie juridică sau alta, însă textul nu poate fi nici citit și nici interpretat trunchiat, respectiv fără a se lua în considerare faptul că prevede și că „prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, (s.n.) un act (…)”. Pe cale de consecință, tutela administrativă exercitată de prefect se circumstanțiază contenciosului administrativ, astfel cum este reglementat de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ul-terioare. Or, dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, limitează controlul exercitat de instanțele de contencios administrativ la actul admi-nistrativ, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c)12 din acest act normativ. Astfel, rezultă fără echivoc faptul că prefectul poate ataca în contencios administrativ, în te-meiul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, numai actele administrative emise de către autoritățile administrației publice, întrucât numai acestea sunt emise în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. b)13 din Legea nr. 554/2004, prin realizarea competenței administrative ce revine autorității publice.

12 Art. 2 alin. (1) lit. c): „În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (…) c) act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimila-te actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios admi-nistrativ;”.

13 Art. 2 alin. (1) lit. b): „În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (…) b) autoritate publică – orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care,

174

În concluzie, cu excepția actelor administrative, astfel cum au fost caracterizate mai sus, toate celelalte acte ale autorităților administrației publice locale rezultând din raporturi juridice care aparțin altor ramuri de drept, excedează contenciosului adminis-trativ. În privința acestora din urmă se va aplica legislația specifică, nu dreptul comun în materia contenciosului administrativ, aplicabil în materia tutelei administrative. De altfel, așa cum a afirmat și instanța supremă, în ipoteza în care instanța de contencios administrativ s-ar pronunța asupra unor raporturi juridice cu privire la care competența aparține jurisdicției de drept comun ori jurisdicției muncii, aceasta ar conduce la ina-plicabilitatea dispozițiilor referitoare la competența instanțelor judecătorești, dispoziții care sunt de ordine publică.

Mai facem precizarea că, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările și comple-tările ulterioare, prefectul poate ataca în contencios administrativ și faptele sau actele asimilate actului administrativ unilateral, respectiv tăcerea administrativă și refuzul nejustificat de rezolvare a cererii. Pe cale de consecință, atunci când prefectul constată că inacțiunea unei autorități publice locale este contrară interesului public, acesta poa-te solicita, inițial, îndeplinirea atribuțiilor legale printr-o petiție, iar, ulterior, în cazul refuzului sau al tăcerii, se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru a obliga autoritatea publică să-și îndeplinească atribuțiile legale. Cu titlu de exemplu, menționăm aici cazul primarului care refuză să înainteze proiectul de buget consiliului local sau situația consiliului local care refuză să ia act de încetarea, pe alte temeiuri decât incompatibilitatea, a mandatului de consilier local (Dragoș, 2009, p. 145).

2.3. Calitatea procesuală

2.3.1. Calitatea procesuală activă

Din formularea propusă atât de Legea fundamentală, cât și de legislația subsecventă, este evident faptul că numai prefectul poate avea calitate procesuală activă în acțiunea promovată în temeiul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și comple-tările ulterioare. Cu toate acestea, în practica instanțelor au apărut unele încercări de lărgire a sferei calității de reclamant într-o atare acțiune, cu referire, în principal, la primarul unității administrativ-teritoriale.

Curtea Constituțională s-a pronunțat încă din 2002 cu privire la faptul că, potrivit art. 123 alin. (5) din Constituție, numai prefectul, nu și primarul, are calitatea de a ataca în justiție actele consiliului local considerate a fi ilegale, iar, potrivit legii14, „primarul este abilitat să reprezinte în justiție unitatea administrativ-teritorială, dar această dispoziție vizează numai raporturile colectivității locale cu terții, nu și pe cele cu consiliul local, care este organ al unității administrativ-teritoriale, ca și primarul, și are aceeași legiti-

potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;”.

14 Art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție”.

175

mitate cu acesta” (Curtea Constituțională, Decizia nr. 66/2004; Curtea Constituțională, Decizia nr. 356/2002).

Însă, instanțele judecătorești chemate să soluționeze astfel de litigii s-au pronunțat diferit, ceea ce a făcut ca Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată în temeiul art. 519 C.proc.civ., să stabilească faptul că, „în condițiile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii conten-ciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, unita-tea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului București” (Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezle-garea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 12/2015).

În speța care a stat la baza pronunțării soluției de mai sus de către Înalta Curte, recla-mantul municipiul București, prin primarul general, a solicitat anularea unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului București. În motivarea soluției, instanța supremă a reținut că, deși primarul are dreptul să acționeze și poate fi chemat în justiție ca repre-zentant al persoanei de drept public, respectiv unitatea administrativ-teritorială, pe de o parte, nici dispozițiile Legii nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și nici cele ale Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu consacră expressis verbis dreptul unității administrativ-teritoriale15 de a ataca în fața instanței de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberati-vă16, iar, pe de altă parte, recunoașterea unui asemenea drept nu poate fi dedusă pe cale de interpretare. Atunci când legiuitorul a dorit să confere primarului dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ cu privire la anumite împrejurări de drept referitoare la activitatea consiliului local, a prevăzut aceasta expres17. Ca atare, pentru identitate de rațiune, dacă ar fi avut intenția de a recunoaște și primarului atribuții în privința legalității hotărârilor consiliului local, legiuitorul ar fi prevăzut expres un asemenea drept ori o asemenea competență. Făcând aplicarea principiului de drept potrivit căruia lex dixit quam voluit, se poate concluziona că rațiunea legiuitorului nu este în sensul recunoașterii dreptului unității administrativ-teritoriale, prin primar, de a ataca în fața instanței de contencios administrativ hotărârile adoptate de consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului București, întrucât, dacă ar fi intenționat să recunoască primarului un asemenea drept, ar fi făcut-o în mod expres. De asemenea, o concluzie contrară ar reprezenta o extrapolare a considerentelor avute în vedere de legiuitor, în condițiile în care dispozițiile legislative actuale nu consacră expres o asemenea posibilitate.

15 Prin autoritatea sa executivă, primarul.16 Consiliul local sau Consiliul General al Municipiului București.17 Cu titlu de exemplu, facem trimitere la art. 55 alin. (2) teza I din Legea nr. 215/2001, republica-

tă, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că: „Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale, prefectul sau orice altă persoană interesată poate să sesizeze instanța de contencios administrativ (…)”.

176

Totodată, în contextul reglementării contenciosului administrativ prin Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, a se accepta ipoteza în care persoana juridică de drept public, prin autoritatea sa executivă, contestă un act al autorității sale deliberative ar reprezenta o îndepărtare de la principiile și pârghiile administrative ale sistemului de realizare a autonomiei locale. Înalta Curte a mai statuat că se prezumă faptul că, atât autoritatea deliberativă (consiliul local), cât și autoritatea executivă (pri-marul) urmăresc preeminența interesului public și satisfacerea nevoilor comunității locale, o finalitate care se presupune a fi atinsă prin exercitarea competențelor exclusive și partajate care le revin celor două autorități publice locale în reglementarea Legii nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Legalitatea actelor emi-se de cele două autorități publice se asigură prin atribuțiile conferite secretarului unității administrativ-teritoriale și prin controlul de tutelă administrativă exercitat de prefect.

Așa cum s-a mai afirmat în jurisprudența instanței supreme, „actele emise de con-siliul local și de primar au caracter independent, niciuna dintre aceste autorități ne-putând exercita direct o cale de atac împotriva actului celeilalte autorități simetrice, singura autoritate publică învestită cu acest atribut fiind prefectul” (Curtea Supremă de Justiție – Secțiile Unite, Decizia nr. IV/2003). Dacă s-ar accepta teoria conform căreia unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, ar avea dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ hotărârile adop-tate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului București, aceasta ar echivala cu dobândirea de către primar a prerogativei controlului de tutelă administrativă. Însă, din moment ce controlul de tutelă administrativă este prevăzut expres și limitativ, atât la nivel constituțional, cât și la nivel infraconstituțional, ca prerogativă a prefectului, instanța de judecată nu are posibilitatea ca, pe cale de interpretare, să atribuie unor autorități publice competențe ce nu le-au fost conferite de legiuitor.

Facem precizarea că, așa cum a afirmat și Curtea Constituțională, în cazul în care o parte litigantă critică modalitatea de interpretare și aplicare de către instanța de contencios administrativ a textului de lege care consacră tutela administrativă în ceea ce îl privește pe prefect în litigiul dedus judecății, instanța este cea care „urmează să aprecieze, în funcție de natura actului administrativ supus controlului de legalitate, precum și de celelalte circumstanțe concrete, dacă prefectul are, în cauză, calitate pro-cesuală activă” (Curtea Constituțională, Decizia nr. 1369/2011).

2.3.2. Calitatea procesuală pasivă

Art. 123 alin. (3) din Constituția României, republicată, face trimitere la „un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului”, care poate fi atacat de către prefect. Pe cale de consecință, emitentul acestor categorii de acte (consiliul județean, consiliul local sau primarul) poate avea calitatea de pârât în acțiunea promovată de prefect în exercițiul dreptului de tutelă administrativă. Însă, un aspect interesant, dezbătut în doctrină și în practica judiciară, se referă la a se stabili dacă prefectul are legitimare procesuală activă cu privire la actele tuturor autorităților administrației publice locale,

177

în măsura în care le consideră nelegale, acte în categoria cărora intră și cele emise de președintele consiliului județean.

Doctrina a remarcat că, dincolo de textul Legii fundamentale, atât legislația în vi-goare, cât și practica administrativă au avut în vedere și actele președintelui consiliului județean, deși Constituția nu face același lucru (Apostol Tofan, 2014, p. 360 și p. 368). Actele normative aplicabile sunt, însă, inconsecvente în reglementare. Astfel, deși art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, identifică președintele consiliului județean ca autoritate executivă, alături de primar, art. 27 alin. (1) teza I din aceeași lege, în forma adoptată inițial, prevedea că „prefectul poate ataca, în total sau în parte, în fața instanței de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local sau de consiliul județean, precum și dispozițiile emise de primar sau de președintele consiliului județean” (s.n.). În forma în vigoare s-a încercat ralierea la dispozițiile constituționale, astfel încât art. 115 alin. (7) face trimitere la „dispozițiile primarului, hotărârile consiliului local și hotărârile consiliului județean”, care sunt supuse controlului de legalitate exercitat de prefect.

O situație similară se regăsește și în Legea nr. 340/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Art. 24 alin. (1) lit. f) din forma legii adoptată în 2004 folosea o terminologie generică și enumera, între atribuțiile prefectului, pe cea de a verifica „legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației pu-blice locale și județene, cu excepția actelor de gestiune”, iar textul în vigoare, respectiv art. 19 alin. (1) lit. e), dispune că prefectul „verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului”.

În ceea ce privește Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 3 alin. (1) nu a fost modificat de la adoptarea actului normativ și până în prezent, astfel încât se referă, generic, la „actele emise de autoritățile administrației publice locale”.

Analizând dispozițiile legale invocate anterior, în succesiunea lor cronologică, doc-trina apreciază fie că în categoria autorităților administrației publice locale ale căror acte sunt supuse controlului de legalitate exercitat de prefect poate fi enumerat și pre-ședintele consiliului județean (Apostol Tofan, 2014, p. 368; Dragoș, 2009, pp. 142-143), fie că referirea legislativă limitată la actele primarului, ale consiliului local și ale consi-liului județean este incompletă întrucât omite actele președintelui consiliului județean, „omisiunea trebuind complinită” de lege ferenda (Petrescu, 2009, p. 250).

Pe cale jurisprudențială (Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios ad-ministrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 2630/2011), instanțele judecătorești au stabilit că, în temeiul normelor de drept procesual stabilite prin Legea nr. 554/2004, cu modifi-cările și completările ulterioare, prefectul are legitimare procesuală activă cu privire la toate actele emise de autoritățile administrației publice locale, în măsura în care le consideră nelegale, acte în categoria cărora intră și cele ale președintelui consiliului județean, în raport de prevederile art. 1 alin. (2) lit. e), art. 25 și art. 106 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare18. În motivare s-a arătat

18 Art. 1 alin. (2) lit. e): „În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (…) e) autorități executive – primarii comunelor, orașelor, municipiilor, ai subdivizi-

178

că președintele consiliului județean este o autoritate a administrației publice locale și că este inclus, alături de primar, în rândul autorităților executive. Faptul că o parte a legislației care reglementează tutela administrativă exercitată de prefect nu include și actele președintelui consiliului județean în rândul celor care pot fi atacate de prefect reprezintă o simplă lacună legislativă și nu o omisiune intenționată a legiuitorului, din moment ce alte acte normative, cum ar fi art. 30 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că „prefectul conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale și exercită controlul asupra legalității actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale consiliului județean și ale președintelui consiliului județean (s.n.)”.

În opinia noastră, în așteptarea unei posibile revizuiri a Legii fundamentale, care să adauge expressis verbis actele președintelui consiliului județean în rândul celor care pot fi atacate de prefect prin acțiune directă promovată în exercițiul dreptului de tutelă ad-ministrativă, rămâne în sarcina Curții Constituționale să aprecieze, în cazul în care este sesizată cu o astfel de solicitare, dacă, în contextul actualei reglementări constituționale, se poate adăuga prin lege un nou subiect de drept ale cărui acte să fie supuse contro-lului de legalitate exercitat de prefect19. O primă „tentativă” a avut loc prin adoptarea unei propuneri legislative20 care viza modificarea în acest sens a două acte normative, respectiv a Legii nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 340/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Aceasta a fost contestată în cadrul controlului de constituționalitate a priori, pentru motive de neconstituționalitate intrinsecă și extrinsecă. Curtea Constituțională a admis obiecția și a constatat că toate dispozițiile sunt neconstituționale (Curtea Constituțională, Decizia nr. 747/2015), însă, motivele reținute de Curte au vizat neconstituționalitatea extrinsecă, respectiv nerespectarea principiului bicameralismului în cadrul procedurii legislative de adoptare a actului normativ, ceea ce a făcut ca, în acord cu jurisprudența sa con-stantă (Curtea Constituțională, Decizia nr. 442/2015; Curtea Constituțională, Decizia nr. 82/2009), aceasta să pronunțe neconstituționalitatea fără să mai treacă la examinarea

unilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului București și președintele consiliului județean;”.

Art. 25: „Aleșii locali sunt primarul, consilierii locali, președintele consiliului județean și consili-erii județeni. În asigurarea liberului exercițiu al mandatului lor, aceștia îndeplinesc o funcție de autoritate publică, beneficiind de dispozițiile legii penale cu privire la persoanele care îndepli-nesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat”.

Art. 106 alin. (1): „În exercitarea atribuțiilor sale președintele consiliului județean emite dispoziții cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cu-noștință publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz”.

19 De principiu, noi tindem să răspundem afirmativ, ca urmare a interpretării prevederilor art. 123 alin. (3) din Constituția României, republicată, care dispun că „atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege organică”, prin coroborare cu cele ale art. 123 alin. (5) din Legea fundamentală.

20 Propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat cu nr. L 296/2015, iar la Camera Deputaților cu nr. PLx 364/2015, și, în prezent, se află în reexaminare la comisiile permanente ale Senatului.

179

motivelor de neconstituționalitate intrinsecă formulate de autorul obiecției de neconsti-tuționalitate prin raportare, între altele, la prevederile art. 123 alin. (5) din Constituție.

2.4. Condiții de admisibilitate

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a afirmat, constant, că acțiunea prefectu-lui, reglementată de art. 123 alin. (5) din Legea fundamentală, nu este supusă, pe plan constituțional, niciunei condiționări sau limitări, deosebindu-se, astfel, fundamental de acțiunea în contencios administrativ a cetățeanului sau a persoanei juridice vătămate, pentru care legea organică poate stabili condiții și limite de exercitare21 (Curtea Consti-tuțională, Decizia nr. 314/2005; Curtea Constituțională, Decizia nr. 74/1995; Curtea Con-stituțională, Decizia nr. 137/1994). Condiția instituită de legiuitorul infraconstituțional este aceea ca titularul dreptului de sezină să „considere” actul atacat ca fiind nelegal, iar dacă acesta nu și-a exercitat dreptul de a verifica legalitatea actelor administrative ale administrației publice și de a le ataca în fața instanței de contencios administrativ, aceasta nu înlătură posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale legitime de a ataca actul, respectiv de a se adresa acelorași instanțe pentru a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3836/2010; Curtea Constituțională, Decizia nr. 314/2005).

Potrivit legii, în cazul acțiunii introduse de prefect nu este obligatorie plângerea prealabilă, astfel cum este reglementată de art. 7 alin. (1)22 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, aceasta este scutită de taxa de timbru. În acord cu opiniile exprimate în doctrină, apreciem că, pentru admiterea ac-țiunii, prefectul va trebui să facă dovada existenței unui interes procesual întrucât, de exemplu, acesta nu ar avea niciun interes în anularea unui act administrativ, cum este o autorizație de demolare, ale cărui efecte juridice s-au epuizat (Dragoș, 2009, p. 149).

În ceea ce privește termenul înăuntrul căruia prefectul poate contesta actele admi-nistrative pe care le consideră nelegale, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu mo-dificările și completările ulterioare, face trimitere la termenul de șase luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din același act normativ, fără a face distincție între actele administrative individuale și cele normative. Facem precizarea că achiesăm la afirmațiile exprimate de mai mulți specialiști (Apostol Tofan, 2014, p. 368; Dragoș, 2009, p. 143; Iorgovan, 2006,

21 Art. 52 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată: „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

(2) Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.22 Art. 7 alin. (1): „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, per-

soana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

180

p. 158), potrivit cărora termenul de contestare este de șase luni sau, după caz, de un an de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, în cazul actelor administrative individuale, prevederile art. 11 alin. (1) urmând să se aplice și actelor administrative normative, având în vedere faptul că textul de lege face trimitere exclusiv la acest aline-at, deosebindu-se astfel de posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale legitime de a ataca oricând actul administrativ normativ, potrivit art. 11 alin. (4)23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulte-rioare (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3836/2010).

3. Concluzii

Generalizând problematica prezentată anterior, apreciem că tutela administrativă nu este o instituție perimată. Mai ales în statele unitare, democratice, bazate pe principiul separației puterilor în stat, ea se racordează la principiile autonomiei locale și descen-tralizării, consacrate și de actuala Constituție a României, și asigură buna funcționare a administrației publice, în ansamblul său.

Bibliografie:

1. Apostol Tofan, D., „Controlul jurisdicțional asupra administrației publice românești. Analiză comparativă cu alte state europene (II)”, 2009, Studii de drept românesc, vol. 4, pp. 351-381.

2. Apostol Tofan, D., Drept administrativ, vol. I, ediția a 3-a, București: C.H. Beck, 2014.3. Carta europeană a autonomiei locale, ratificată de România prin Legea nr. 199/1997

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997.4. Constituția Franței, [Online] disponibil la adresa http://www.assemblee-nationale.fr,

accesat la data de 21 august 2016.5. Constituția României revizuită în 2003, republicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.6. Curtea Constituțională, Decizia nr. 1162/2010 referitoare la excepția de neconstituționa-

litate a prevederilor art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 223/2008 privind unele măsuri de reducere a unor cheltuieli bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 9 noiembrie 2010.

7. Curtea Constituțională, Decizia nr. 1353/2008 referitoare la excepția de neconstituțio-nalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 29 decembrie 2008.

8. Curtea Constituțională, Decizia nr. 136/2001 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 7 din 16 octombrie 2001.

23 Art. 11 alin. (4): „Ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi necon-stituți-onale, precum și actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând”.

181

9. Curtea Constituțională, Decizia nr. 1369/2011 referitoare la excepția de neconstituționa-litate a prevederilor art. 3 alin. (1) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 9 ianuarie 2012.

10. Curtea Constituțională, Decizia nr. 137/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 2 februarie 1995.

11. Curtea Constituțională, Decizia nr. 154/2004 referitoare la excepția de neconstituționa-litate a dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 232/2003 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 36/2003 privind corelarea unor dispoziții din legislația financiar-fiscală, precum și a dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. l) și n) și ale art. 257 lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004.

12. Curtea Constituțională, Decizia nr. 314/2005 referitoare la excepția de neconstituționali-tate a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 2 august 2005.

13. Curtea Constituțională, Decizia nr. 356/2002 referitoare la excepția de neconstituțio-nalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 3 martie 2003.

14. Curtea Constituțională, Decizia nr. 442/2015 referitoare la admiterea obiecției de ne-constituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015.

15. Curtea Constituțională, Decizia nr. 66/2004 referitoare la excepția de neconstituționali-tate a prevederilor art. 1 alin. 1 și ale art. 9 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 235 din 17 martie 2004.

16. Curtea Constituțională, Decizia nr. 74/1995 privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 101 alin. 2 din Legea administrației publice locale nr.69/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 15 septembrie 1995.

17. Curtea Constituțională, Decizia nr. 747/2015 referitoare la admiterea obiecției de ne-constituționalitate a dispozițiilor Legii privind completarea unor prevederi ale Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și a unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015.

18. Curtea Constituțională, Decizia nr. 82/2009 referitoare la admiterea excepției de necon-stituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat și al celor de serviciu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009.

19. Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 2630/2011, [Online] disponibil la adresa http://portal.just.ro, accesat la data de 21 august 2016.

20. Curtea Supremă de Justiție – Secțiile Unite, Decizia nr. IV/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 2 octombrie 2003.

182

21. Direction de l’information légale et administrative – service du Premier ministre français, ‘Les pouvoirs du préfet et leurs évolutions’, 2013, [Online] disponibil la adre-sa http://www.vie-publique.fr, accesat la data de 21 august 2016.

22. Direction de l’information légale et administrative – service du Premier ministre français, ‘Comment s’exerce le contrôle sur les collectivités territoriales?’, 2016, [Onli-ne] disponibil la adresa http://www.vie-publique.fr, accesat la data de 21 august 2016.

23. Dragoș, D.C., „Discuții privind posibilitatea anulării unui act administrativ pe motiv de inoportunitate”, 2004, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr. 1(10), pp. 30-33.

24. Dragoș, D.C., Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, ediția a 2-a, Bu-curești: C.H. Beck, 2009.

25. Dragoș, D.C., Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, București: All Beck, 2005.

26. Gruber, A., La decentralisation et les institutions administratives, ediția a 2-a, Paris: Armand Colin, 1996.

27. Iorgovan, A., Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză, explicații și jurisprudență, ediția a 2-a, București: Kullusys, 2006.

28. Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. II, București: Nemira, 1996.29. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de

drept, Decizia nr. 12/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 16 octombrie 2015.

30. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 11/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 8 iulie 2015.

31. Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3836/2010, [Online] disponibil la adresa http://www.scj.ro, accesat la data de 21 august 2016.

32. Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al Ro-mâniei, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările și completările ulterioare.

33. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

34. Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările ulterioare.

35. Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008, cu modificările și completările ulterioare.

36. Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a minis-terelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările și completările ulterioare.

37. Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006, cu modificările și completările ulterioare.

38. Petrescu, R.N., Drept administrativ, București: Hamangiu, 2009.39. Popescu, C.L., Autonomia locală și integrarea europeană, București: All Beck, 1999.40. Profiroiu, A., Știința administrativă, București: Editura Economică, 2007.

183

41. Rivero, J., Droit administratif, ediția a 12-a, Paris: Dalloz, 1987.42. Trăilescu, A., Drept administrativ, ediția a 3-a, București: C.H. Beck, 2008.43. Van Lang, A., Gondouin, G. și Inserguet-Brisset, V., Dictionnaire de droit administratif,

ediția a 2-a, Editions Dalloz, Paris: Armand Collin, 1999.44. Ziller, J., Administrations comparres. Les systems politico-administratifs de l’Europe des Douze,

Paris: Editions Montchtrestien, 1993.