obiectul dialectologiei
DESCRIPTION
Obiectul, scopul si metodele dialectologieiTRANSCRIPT
OBIECTUL DIALECTOLOGIEI
Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică.
Dialectologie diacronică şi dialectologie sincronică.
Dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională,
sociologică
Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază
variantele g e o g r a f i c e (teritoriale) ale limbii:
graiurile şi dialectele. Numele disciplinei provine la noi
din fr. dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa,
în 1881).
Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura
dialectală a unei limbi: stabileşte c a r e ş i c â t e sunt
unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi
d e s c r i e fiecare unitate în parte (evidențiază, prin
diferite metode, particularităţile fonetice, fonologice,
morfologice, sintactice şi lexicale ale unităţilor
identificate). De asemenea, studiile de dialectologie
descriptivă pot avea ca obiect raporturile dintre limba
literară şi variantele regionale ale limbii.
Dialectologia teoretică expune principiile care decurg
din înregistrarea şi interpretarea faptului dialectal:
metode de cercetare, modalităţi specifice de prezentare a
materialului dialectal (monografii, glosare, atlase etc.),
principii teoretice generale, care îmbogăţesc teoria limbii
(de pildă, în problema legilor fonetice, a apariţiei şi
răspândirii inovaţiilor, a graniţelor dialectale etc.),
metode de a n a l i z ă specifice dialectologiei (pentru
descrierea u n u i g r a i sau a unui g r u p de graiuri sau
de dialecte etc.).
8
În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte
obiectul investigat, dialectologia poate fi diacronică:
dialectologul — după ce stabileşte condiţiile istorico-
geografice şi cultural-politice care au condus la
diversificarea dialectală dată — explică, istoric, evoluția
fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor, a
formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul
cum s-a constituit şi cum se dezvoltă limba literară,
aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei
acesteia.
O dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află
o varietate teritorială la un moment dat. De cele mai
multe ori, pentru că dialectele şi graiurile sunt, în multe
privinţe, mai conservatoare decât limba comună (care
este de obicei mai inovatoare) descrierea şi, mai ales,
explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea
unui principiu diacronic (de exemplu, justificarea exis-
tenţei sunetului [d] în mold. dîc faţă de drom. lit. zic
presupune explicarea lui ca o fază intermediară între lat.
d din dico şi drom. lit. z din zic).
Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră că între
diacronie şi sincronie există o falsă antinomie, că este
vorba numai de o distincţie metodologică, nu de una
reală, care ar aparţine obiectului limbă. Limba, spune E.
Coșeriu, se constituie d i a c r o n i c şi funcţionează
s i n c r o n i c , deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi
modul ei de a se constitui, de a se schimba (= diacronia)
nu sunt două momente, ci unul singur1.
1 A se vedea și E. Coșeriu, Sincronie, diacronie și istorie, București,
Editura Enciclopedică, 1997.
9
În funcţie de metodele întrebuinţate în
i n t e r p r e t a r e a faptelor dialectale, există
dialectologie tradiţională, structurală,
transformaţională, sociologică etc.
Nu este vorba de mai multe dialectologii, ci de diferite
moduri (adesea complementare) de a privi varietatea
dialectală şi de a o descrie.
Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea
deosebirilor dintre graiuri şi dialecte, mai ales la nivel
fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel,
dacă în graiul 1 se pronunţă verde, în graiul 2, verge, în
graiul 3, verde, cum se pronunţă atunci în graiul 4, 5 etc.
? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3, 4
. . . ?
Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri
şi dialecte nişte sisteme lingvistice, cu mod de
funcţionare propriu. În afara acestei operaţii, efectuate la
nivel i n t r a l i n g v i s t i c ( c a r e nu se deosebeşte
prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează
asupra oricărei limbi), dialectologia structurală îşi
propune şi o analiză i n t e r l i n g v i s t i c ă ( î n t r e
graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidenţa atât
d e o s e b i r i l e ( a c e l e particularităţi care
individualizează fiecare unitate lingvistică), dar şi
a s e m ă n ă r i l e dintre ele, ceea ce este comun
ansamblului de graiuri, respectiv, dialecte.
Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun
aceleaşi probleme pe care le pun familiile de limbi. Un
grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos
(cum spune L. Hjelmslev), organizat în acelaşi fel ca o
familie lingvistică mai mare.
10
Aşadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele
comune ansamblului de unităţi (limbi, dialecte, graiuri),
a s e m ă n ă r i l e , ceea ce îi conferă continuitate, se
construieşte acea schemă structurală abstractă
(„construct") care a fost denumită diasistem (sistem al
mai multor sisteme sau chintesența unui idiom natural
sau, în terminologia Matildei Caragiu Marioțeanu:
geosistem2.
Atenție! Din punct de vedere pur lingvistic, diasistemul
este format din variantele teritoriale ale unei singure
limbi, acestea posedând suficiente proprietăți structurale
comune obiectiv stabilite pentru a se putea vorbi de o
singură limbă. Din punct de vedere sociolingvistic, un
diasistem este o grupare de limbi aparte, care au fost
separate una de alta prin voință politică sau culturală.
Limba se realizeazã în plan concret într-o serie
de varietãţi la baza cãrora se gãsesc mesajele individuale
(idiolectul). Formarea principalelor variante ale limbii
este datã de:
a) factorul geografic
b) factorul socio-cultural
Cea dintâi determinã stratificarea unui idiom în graiuri,
subdialecte, dialecte din a cãror organizare într-un
sistem rezultã structura dialecticã a limbii. Cel de-al
doilea factor determinã apariţia stilurilor funcţionale, a
variantelor culturale, forme concrete de realizare a limbii
literare. Raportate la istoria limbii, între variantele
teritoriale şi variantele culturale există un raport de
inversã proporţionalitate. În faza veche a limbii literare
prodomină variantele teritoriale care dispar în faza ei
2 Matilda Caragiu Marioțeanu, Fono-morfologie aromână, studiu de
dialectologie structurală, București, 1968, p. 15-19.
11
modernã. Variantele culturale cunosc forme timide în
forma veche şi o efervescență în fazele ulterioare.
Prima clasificare în acest sens a fost efectuată de Iorgu
Iordan, numeroşi specialişti ocupându-se ulterior de
problema formãrii principalelor variante ale limbii.
Așadar, doi sunt factorii esenţiali în apariţia acestor
variante: factorul geografic (care determinã stratificarea
unui idiom în: grai, subdialect şi dialect, prin a cãror
organizare într-un sistem obţinem structura dialecticã a
limbii) şi factorul socio-cultural (care determinã apariţia
limbajelor speciale prin care înţelegem atât limbajele cu
caracter social urban şi rural cât şi limbajele restrânse la
anumite domenii de activitate.
Aceste variante lingvistice sunt într-o relaţie ierarhicã şi
formeazã, cum spuneam, un diasistem al limbii. Relaţiile
care guverneazã ierarhia funcţionalã a limbii sunt
cuplurile: o identitate-diferenţã, general-particular.
Diasistemul limbii se concretizeazã în stilul literar (care
corespunde celui mai înalt nivel de exprimare artisticã)
şi stilul neliterar (reversul celui dintâi). Aşadar,
diasistemul se manifestã prin mesaje3:
3 A se vedea Olga Balanescu, Limbaje de specialitate,
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/olga/1.htm
12
Ion Coteanu a stabilit, în 1970, urmãtoarea configuraţie a
limbii:
În 1973, pornind de la criteriul expresivitãţii, revine
asupra acestei scheme reunind stilurile administrativ şi
ştiinţific sub numele limbaj non-artistic, pentru a se
evidenţia mai clar opoziţia acestuia cu limbajul artistic.
Dihotomia artistic/non artistic devine funcţionalã şi
pentru limbajul popular:
13
De la criteriul socio-cultural cãruia îi asociazã criteriul
funcţionalitãţii limbii, porneşte şi Paula Diaconescu în
stabilirea configuraţiei stilistice a limbii române. Criteriul
socio-cultural opereazã la primul nivel de stratificare a
limbii în: stil popular şi stil cult (literar) dupã care
intervine forma comunicãrii care face distincţie
între limbajul oral şi cel scris. Modalitatea
comunicãrii deosebeşte atât în limbajul oral cât şi în cel
scris variante comune şi stilate. La
nivelul mesajului distingem texte artistice şi non-
artistice iar referindu-se strict la domeniul de activitate în
care limbajul respectiv este întrebuinţat distingem: stilul
tehnico-ştiinţific, stilul oficial-administrativ etc., cãrora le
corespund urmãtoarele funcţii ale limbii: funcţia
referenţialã (cognitivã), funcţia conativã, funcţia faticã,
funcţia emotivã asociatã cu cea conative.
14
Flora Şuteu propune urmãtoarea clasificare a stilurilor
funcţionale:
Alte clasificãri au avut în vedere criteriul
frecvenţei aplicat elementelor mesajului, distribuţiei lor şi
combinaţiei lor (Lidia Sfârlea) sau criteriul
statistic (Sanda Golopenţia, Toma Pavel) urmãrindu-se
dupã formula lui P. Guiraud, bogãţia şi concentraţia
vocabularului. Astfel, s-au putut trage urmãtoarele
concluzii: stilul beletristic se caracterizeazã printr-o
foarte mare bogãţie a vocabularului şi o concentraţie
informaţionalã medie; stilul administrativ se distinge
printr-o bogãţie lexicalã micã, dar printr-o nare
concentraţie informaţionalã; stilul ştiinţific este situat la
extrema opusã stilului beletristic: vocabular redus şi
concentraţie informaţionalã maximã.
Conceptul însuşi de diasistem este, în mare parte, rodul
încercărilor de a grupa, de a organiza marea varietate
dialectală.
15
Ca şi în gramatica transformaţională a limbilor, în
dialectologia transformaţională, deşi se pleacă de la un
„corpus” dat, elaborîndu-se o serie de ipoteze sub formă
de „reguli”, se încearcă să se includă toate posibilităţile
care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în
ultimă instanţă, o descriere care să pună în evidenţă
caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului,
concepute ca sisteme de posibilităţi.
Dat fiind că, aşa cum am arătat mai sus, graiurile şi
dialectele au, ca şi limbile înrudite, un număr de reguli
specifice, dar şi un nucleu comun, printr-o ierarhizare a
lor („ordonare") se pot pune în evidenţă elementele
definitorii şi se poate stabili o tipologie riguroasă a
unităţilor lingvistice investigate.
CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ȘI
PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE
Dialectologia s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul
de târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până
către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviştii acordau
atenţie în primul rînd limbilor l i t e r a r e , mai ales în
forma lor s c r i s ă . Limbile n e s c r i s e şi, mai ales,
variantele r e g i o n a l e ale limbilor „naţionale"
(„comune”, „koine”) au fost multă vreme dispreţuite (în
perioada Renaşterii şi în perioada clasică). Începând cu
secolul al XIX-lea însă, şi, mai ales, către sfârșitul acestui
veac, lingviştii manifestă un interes crescând pentru
graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete, vii, ale limbilor.
Aceasta schimbare de optică a apărut odată cu cercetările
c o m p a r a t i v - i s t o r i c e ( acestea au pus în
evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea
parcursului evolutiv al limbilor) şi cu dorinţa
16
neogramatieilor de a găsi în materialul dialectal fapte
care să confirme valabilitatea principiului „legilor
fonetice”.
Italianul Graziadio Isaia Ascoli, indo-europenist şi
romanist, este considerat creatorul dialectologiei
ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista
Arhivio glottologico italiano, care începe să apară în
1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini
(Schiţe reto-romane), în nr. I, 1873, Scilizzi franco-
provenzali, în nr. III, 1878 şi L’Italia dialettale, în nr.
VIII, 1882-1885.
Paralel cu Ascoli, în Franţa, trudește pentru înregistrarea
faptelor dialectale Gaston Paris şi Abatele P. I. Rousselot,
iar în Germania Georg Wenker. Trăsătura comună tuturor
acestor deschizători de drumuri în dialectologie era
scopul investigării domeniului dialectal: în concepţia lor,
dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii, să
fie a u x i l i a r u l ei.
Un prim impuls 1-a dat cercetării dialectale fonetica
experimentală, ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot
(prin lucrarea Les modifications phonétiques du langage
étudiées dans le patois d'une famille de Geïlefrouin
<Charente>, Paris, 1891). Momentul acesta reprezintă
însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în
general (pentru că se introduc procedee mecanice în
cercetarea sunetelor) dar şi pentru evoluţia dialectologiei,
pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul
că limba nu este unitară, ci, dimpotrivă, varietatea
lingvistică este foarte mare, mergând până la realizarea
specific i n d i v i d u a l ă a unui sistem lingvistic
(idiolectul); această realizare este determinată de diverşi
factori sociali, culturali, economici şi geografici.
17
Cel mai important moment în evoluţia studiilor de
dialectologie este apariţia geografiei lingvistice:
încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte
şi să le prezinte în m o n o g r a f i i dialectale (studii
ample consacrate unei unităţi lingvistice sau, exclusiv,
unei probleme), cercetătorii şi-au dat seama că această
modalitate, satisfăcătoare pentru investigarea în
profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai,
dialect), este insuficientă pentru înregistrarea faptelor
lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă naţională,
de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei
limbi naţionale puteau avea în a c e l a ş i t i m p
monografia lor dialectală, imaginea globală a teritoriului
întins apărea fragmentată şi totodată neunitară (materialul
dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători, cu metode
diferite, vizând niveluri lingvistice diferite etc.).
Totodată, operaţia de înregistrare globală şi simultană a
varietăţii dialectale de pe un teritoriu întins presupune o
mare cantitate de timp, ceea ce ar duce la publicarea cu
întârziere a unui material care se schimbă (pentru că
limba este în continuă schimbare, mai ales aspectele ei
nenormate). Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice
(lingvistica geografică), o posibilitate mai adecvată, mai
rapida, mai cuprinzătoare, constând în înregistrarea pe
h ă r ţ i a unui număr de fapte lingvistice; aceasta permite
observarea fenomenelor (fonetice, morfologice etc.) pe
arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în
diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat.
Începutul 1-a făcut germanul Georg Wenker, care, în
1876, efectuează (pe un domeniu restrâns) prima anchetă
prin corespondenţă extinsă în 1881 la întreaga Germanie.
Ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din
18
Atlasul lingvistic al Germaniei de nord şi centrale
(Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutscliland, 1881).
Primul atlas lingvistic finalizat aparţine elveţianului Jules
Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique
du Valais roman (sud du Rhône), Paris, 1880.
Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L’Atlas
linguistique de la France (ALF apărut între 1902—1910),
al cărui autor a fost acelaşi J. Gilliéron (ajutat de Edmond
Edmont).
În același timp, se pun bazele dialectologiei ştiinţifice
româneşti prin elaborarea atlasului lingvistic al
teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des
dalcorumanischen Sprachgebietes, Leipzig, 1909
(WLAD), de către germanul Gustav Weigand, profesor de
limba română la Institutul de limbă română din Leipzig
(înfiinţat în 1893).
Începând cu anul 1905, datele oferite de ALF au fost
interpretate de Gilliéron, care a elaborat o serie de
principii ale geografiei lingvistice. Activitatea a crescut
după primul război mondial şi după primul Congres
international al lingviştilor, de la Praga, din 1928.
Analiza structurală în dialectologie trebuie considerată ca
o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii
dialectale, care nu modifică cu nimic metoda geografică,
dimpotrivă, cele două metode (structurală şi geografică)
converg.
O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor o
reprezintă metodele transformaţionale. O descriere de
acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E.
19
Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie
transformationnelle des parlers dacoroumains, CL TA,
1967, IV, p. 253-260).
Dialectologia sociologică îşi propune să studieze
fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu
societatea, să descrie raporturile dintre structura
lingvistică şi structura sociografică. Să descrie
diferenţierile de ordin social, nu numai geografic.
Conceptul de sociolingvistică nu a reuşit să fie definit
satisfăcător. Noile modalităţi de a privi şi de a descrie
varietatea lingvistică teritorială, indiferent de specificul
fiecăreia, demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele
nu mai sunt considerate „rudele sărace" ale limbii, ele
sunt ipostaze locale, realizări regionale, concrete ale
limbii comune, ca atare ele constituie obiectul lingvisticii,
precum limbile, şi pot fi studiate cu aceleaşi metode.
IMPORTANTA STUDIERII VARIANTELOR
GEOGRAFICE ALE LIMBII
Pentru istoria limbii. Pentru istoria poporului. Pentru
determinarea caracteristicilor unei opere literare. Pentru
teoria şi metodologia lingvistică generală.
Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are
mai multe aspecte:
Dialectologia este unul dintre principalele a u x i l i a r e
ale istoriei limbii. Ca urmare a evoluţiei inegale a
graiurilor şi dialectelor, inegalitate determinată de
condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă,
acestea prezintă — în comparaţie cu celelalte graiuri şi
20
dialecte ale limbii date şi cu limba comună — atât
i n o v a ţ i i cât şi a r h a i s m e . Acestea din urmă
constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea
lanţului istoric al unei limbi. Se ştie că, în acelaşi scop,
sunt folosite şi textele scrise (inscripţii, documente
vechi), toponimele şi onomastica, fitonimele etc. Pe baza
acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna
concluzii sigure, mai ales în ce priveşte aspectul sonor al
limbii. De aceea, izvorul cel mai valoros pentru stabilirea
diacroniei fenomenelor fonetice, morfologice, sintactice
şi lexicale îl constituie, cum arătam mai sus, elementele
arhaice păstrate în graiuri şi dialecte.
De exemplu:
Î n f o n e t i c ă :
Lat. vinea a dat drom. vie [ viie]. Cum s-a produs această
trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La
această întrebare se poate răspunde cu foarte mare
exactitate, dacă luăm în considerare materialul dialectal:
dat fiind că în graiul bănăţean se păstrează forma mai
veche vine, pe care o regăsim şi în dialectele sud-
dunărene, putem conchide că trecerea de la vinea la- vie
nu s-a făcut dintr-o dată, ci după ce a parcurs etapa vină
>vine, şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin muierea
lui, datorată iotului următor. Aceeaşi trecere a avut loc şi
în cazul sl. banja devenit drom. baie.
Încă un exemplu: lat. clavem a dat drom. cheie.
Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o
consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din
dialectele sud-dunărene (arom. cl'áii) dovedeşte că
schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l,
care a devenit palatală şi, în acest fel, a palatalizat şi
consoana oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem
>*rom. com. cl'ae>drom. cheie [keie]. Fazele dialectale
vine (ayini) şi cl'ái sunt, deci, verigi care ar lipsi din
21
lanţul evolutiv al fenomenelor respective dacă acesta ar fi
reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară.
În m o rf o l o g i e :
Formele de persoana I şi a II-a doua plural ale perfectului
simplu din dacoromâna actuală (cântarăm, cântarăţi) nu
se explică satisfăcător din latină (cantavimus, cantavistis
nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni ele-
mentul -ră-). În schimb, forma de persoana a treia plural
(cântară) se explică foarte bine din forma latinească
corespunzătoare (cantaverunt). Cum a apărut acest -ră- în
dacoromâna actuală la celelalte două persoane?
Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră-
(arom. cântâmu „cântarăm”, cântatu, ,,cântarăţi”, dar
cântarî ,,cântară” ca şi în latină, pentru persoana a treia
plural). Aceasta dovedeşte că, cel puţin până la separarea
dialectelor, româna comună cunoştea formele apropiate
de latină. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi
ea aceste forme fără -ră- (cădum „căzurăm”, şedum
„şezurăm”). Formele cu -ră- au apărut prin analogie cu
persoana a treia plural, din necesitatea de a distinge, pe
de o parte, persoana întâi plural a perfectului simplu de
aceeaşi persoană a indicativului prezent; pe de altă parte,
elementul -ră- a fost simţit ca o marcă a pluralului şi, în
consecinţă, a fost extins la toate persoanele la plural. În
favoarea acestui argument pledează formele de perfect
compus din graiul muntenesc am plecatără (noi), am
venitără (noi), în care elementul -ră- este destinat să
deosebească persoana I plural de persoana I singular, alt-
fel omonime: (eu) am venit; (noi) am venit. Aşadar,
datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se
poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba
actuală, dându-se totodată şi explicaţia schimbării.
22
Î n l e x i c :
În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă,
nisip, de origine slavă. Până la venirea slavilor însă,
strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”?
Fără îndoială că da. Dialectele sud-dunărene şi, ceea ce
este şi mai important, graiurile dacoromânei conservă
cuvintele latineşti nivem şi arenam ( ban., criş. nea(uă),
arom. neauî şi, respectiv, criş. arină, arom. arinî).
Comparaţiile la nivel interdialectal permit aşadar
reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne, al
românei comune (faza anterioară despărţirii dialectelor)
şi chiar al latinei orientale.
Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă,
dialectologia nu a încetat, în ciuda tuturor înnoirilor
metodologice, de a fi sursa cea mai importantă în
cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice.
Geografia lingvistică a demonstrat că „în foarte multe
cazuri, diferitele forme dialectale se succed în spaţiu, pe
teren, în ordinea în care s-au succedat în timp, în cursul
evoluţiei lingvistice. În felul acesta pot fi reconstituite
faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic
între o fază mai veche, atestată sau presupusă, şi una
actuală”4.
Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele
istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea
reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul
respectiv. Nu O dată materialul dialectal a adus lumină în
cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor
şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria
4 E. Petrovici, Sarcinile actuale ale dialectologilor din R.F.R., în
„Fonetică şi dialectologie", I, 1958, p. 207—210.
23
poporului nostru. Astfel, de pildă, pe baza faptului că
graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin
puternice infiltraţii f o n e t i c e ş i l e x i c a l e de
origine transilvăneană, se poate trage concluzia că au
existat cândva relaţii strânse între moldoveni,
maramureşeni şi ardeleni. Dat fiind însă că, în schimb, o
serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului
moldovenesc nu se întâlnesc decît sporadic în graiurile de
peste munţi, aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-
au făcut mai ales dinspre Ardeal încoace, şi nu invers.
Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi pe
cele ale unor lingvişti (Al. Philippide): moldovenii aveau
mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania, decât
aveau ardelenii. Această interpretare coincide dealtfel şi
cu tradiţia descălecatului.
Un alt exemplu, din istoria românilor din sudul Dunării:
pornind de la pronunţarea vocalelor ă, î (accentuate) din
celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână, Th.
Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat
de la început pe actualele lor teritorii (câmpia Meglen, la
nordul golfului Salonic), ci au trăit undeva mai la nord, în
munţii Podope, dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în
acele locuri prezintă, începând cu secolul al XII-lea,
această particularitate. Cu alte cuvinte, meglenoromânii
s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu
bulgarii, de la care au împrumutat această pronunţare.
Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru
cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere
literare, a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le
observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al
limbii. De pildă, s-a spus întotdeauna că în opera istorică
a lui M. Sadoveanu abundă a r h a i s m e l e . În urma
24
unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat
însă că, adeseori, criticii operei sadoveniene au considerat
drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în
graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie
restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puţin
cunoscute). Aşadar, este vorba de r e g i o n a l i s m e ş i
n u d e arhaisme. Dealtfel, prozatorul însuşi a mărturisit
în repetate rânduri că, dacă subiectul propriu-zis al
cărţilor sale istorice a fost luat din cronici, din diferite
alte documente sau din tradiţia orală, în schimb, limba
acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni
de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei5.
Alteori, istoricii şi criticii literari neglijează contribuţia
dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi,
în consecinţă, atribuie scriitorului o serie de „creaţii noi”,
care în realitate sunt forme curente dialectal (de exemplu,
verbe ca a vârfui, a vremui au fost atribuite lui G.
Coşbuc, când de fapt ele sunt folosite prin părţile
Năsăudului şi în Moldova de nord).
În sfârşit, în urma studierii fenomenelor dialectale,
cercetătorii pot ajunge la concluzii t e o r e t i c e ş i
m e t o d o l o g i c e generale. De exemplu, observarea
felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi
reprezintă sesizarea, pe viu, a unui mecanism al limbii, a
dinamicii ei, ceea ce permite înţelegerea şi, în consecinţă,
explicarea unor modificări similare care au avut loc în
trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al limbii.
Analogia, de pildă: constatarea identităţii care se
manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei
indicativului prezent (el) spune — (ei) spune, faţă de lit.
5 G. Istrate, Despre însemnătatea cercetărilor dialectale, în Studii și
cercetări lingvistice, V (1955), 1-2, p. 110.
25
(el) spune (ei)spun face plauzibilă explicaţia
cercetătorului pentru alte situaţii asemănătoare, care nu
au putut fi observate, fiind foarte vechi, cum ar fi, de
exemplu, paradigma indicativului prezent al verbului a fi,
care prezintă la persoana I forma sunt (care nu-1 continuă
pe lat. sum), explicată de istoricul de limbă ca o analogie
după persoana a III-a plural (unde sunt este etimologic,
din lat. sint).
Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a
permis ca, la un moment dat, în istoria lingvisticii, să se
poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor
fonetice”, confirmându-se astfel existenţa lor, dar nu în
sensul rigid în care au pus această problemă
neogramaticii, ci în sensul că regularitatea legii fonetice
este relativă, excepţiile de la reguli fiind adeseori
numeroase (nu însă într-atât încât să se nege însăşi ideea
de „lege fonetică”, cum, exagerat, a susţinut Gilliéron).
Nu se poate nega, deci, de exemplu, caracterul regulat al
unei particularităţi ca tratamentul africatelor [ĉ, ĝ] în
graiul moldovenesc, atât timp cât constatăm că, într-un
număr relativ ridicat de cazuri, ele devin [ŝ, ż]: [ŝer,
ŝinŝ, dîŝi] faţă de lit. [ĉer, ĉinĉi, ziĉe].
Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe
teren (fie în cadrul unui grai sau dialect, fie într-un cadru
mai larg - limbă, grupuri de limbi înrudite sau neînrudite)
a îmbogăţit teoria limbii cu noi principii privind tipologia
lingvistică.
26
VARIETATEA LINGVISTICĂ
Limbă comună, limbă standard, koine, limbă naţională.
Limbă literară - limbă vorbită. Limbă scrisă - limbă orală.
Orice idiom (graiul unei comunităţi lingvistice, fără
referire la alte unităţi corelate, de tipul limbă – dialect -
grai), indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc,
nu este unitar, omogen. Cu cât grupul de vorbitori este
mai mare, cu atât unitatea limbii scade. Graiul vorbit într-
o familie, într-un sat este, în principiu, mai unitar decât
graiul vorbit într-un judeţ, iar acesta, la rândul lui, este
mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. Tot aşa,
un agricultor nu se exprimă la fel ca un betonist, un
muncitor de la Drumuri și Poduri are un grai relativ
diferit de al unui marinar, medic, inginer, critic literar sau
de teatru etc.
În primele cazuri, d i v e r g e n ţ a este determinată
g e o g r a f i c : apropierea mai mica sau mai mare de
centrul inovator, o poziţie izolată (pe deal, munte etc. –
localitășile din Munții Apuseni, de pildă) faţă de una mai
accesibilă, permiţând pătrunderea mai rapida a inovaţiei,
determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta.
Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute, așa
cum am arătat, sub numele de dialecte și graiuri.
În cel de-al doilea caz, d i v e r g e n ţ a este determinată
s o c i a l : domeniul de activitate, vârsta, sexul, straturi
şi clase sociale legate prin interese comune etc. grupează
indivizii din societate; aceste grupuri ajung, cu timpul, să
se deosebească unele de altele prin particularităţi de
limbă. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi
jargoane.
27
Dată fiind această mare varietate a limbii, care duce până
la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte,
lingvistica a creat conceptul de idiolect.
Prin raport cu ce entitate sunt aceste unităţi
v a r i a n t e ? Ale cui variante sunt ele? Orice variantă
presupune o i n v a r i a n t ă , o c o n s t a n ţ ă . Acest
sistem de elemente constante este limba comună,
denumită koine (din limba greacă), limbă standard, limbă
naţională (acolo unde vorbitorii constituie o națiune).
Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba
literară, aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai
puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită, s-ar opune,
deci, limbii literare).
VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII
Limbă, dialect (subdialect), grai (subgrai). Problema
graniţelor dialectale.
Limba comună prezintă, aşadar, deosebiri de la o regiune
la alta, denumite în mod curent dialecte şi graiuri.
Dialectele şi graiurile sunt, prin urmare, variantele
teritoriale, geografice sau regionale ale limbii comune.
Noţiunile limbă, dialect, grai sunt noţiuni corelative. În
ierarhia limbă – dialect - grai, limba este termenul
supraordonat, independent, definirea ei nu presupune
referirea la unităţile subordonate, ea are, aşadar, caracter
absolut. Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile limbii, sunt
unităţi subordonate, definirea lor presupune raportarea la
unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea
28
dialectului presupune raportarea la limbă, definirea
graiului presupune raportarea la dialect)6.
Ca şi limba, dialectul nu are o existenţă concretă, este o
entitate abstractă, un „construct”, nici un vorbitor nu
vorbeşte într-un dialect, ci în graiul său de acasă, ultima
subdiviziune, realizare concret-istorică, realizarea
individual-concretă fiind idiolectul.
Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de
subdialect, ca unitate subordonată dialectului, şi subgrai,
ca unitate subordonată graiului. Între limbă însă, ca
sistem abstract supraordonat, şi idiolect, ca realizare
individuală, concretă, a unui sistem lingvistic, se pot
stabili, teoretic, câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate
de lingvist, arbitrar delimitate (în funcţie de diferite
criterii). Cele trei trepte: limbă - dialect - grai sunt însă,
în lingvistica tradiţională, cele mai răspândite (cf. şi fr.
langue - dialecte - patois, germ. Sprache - Dialekt -
Mundart).
Schema de mai jos pune în evidenţă raportul de
subordonare existent între dialect şi limbă, pe de o parte,
grai şi dialect, pe de altă parte; totodată, apare, exprimată
schematic, problema limitelor dialectale.
Date fiind cele arătate mai sus, delimitarea noţiunilor de
limbă, dialect, grai nu este uşor de făcut, mai ales că
lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit
cărora să se poată spune cu exactitate în ce condiţii un
idiom dat este limbă sau dialect, este dialect sau grai.
De obicei, definim dialectul ca prima subdiviziune a
limbii, caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl
deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe
6 A se vedea și I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române,
București, 1961, p. 61.
29
acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară
(limba).
În opinia lui Marouzeau7 dialectul ar fi ,,Forme
particulière prise par une langue dans un domaine donné.
Un dialecte se définit par un ensemble de particularités
telles que leur groupement donne l'impression d'un parler
distinct des parlers voisins, en dépit de la parenté qui les
unit.”
M. Pei8 îl definește drept ,,A specific branch or form of a
language spoken in a given geographical area, differing
sufficiently from the official standard or literary form of
the language in one or all of the levels of the language
(pronunciation, grammar, vocabulary and idiomatic use
of words) to be viewed as a distinct entity yet not
sufficiently different from the other dialects of the
language to be regarded as a separate language; a dialect
often has its own literary form, and the distinction
between language and dialect is often difficult to
formulate on either literary or political bases : major
dialects areas are somewhat arbitrarily established on the
basis of the coincidence of bundles of isoglosses, but the
term is often loosely applied to speech form of a minor
locality”.
În La Linguisique. Guide Alphabétique9 ,,Le dialecte est
caractérisé par les traits communs de l'ensemble de
parlers d'une région linguistique, mais, en fait, personne
7 J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique générale,
Paris, 1970, p. 75. 8 M. Pei, Glossary of Linguistic Terminology, 1966, p. 67. 9 La Linguisique. Guide Alphabétique, sous la direction d’André
Martinet, Paris, 1969, p. 394.
30
ne le parle: quand on dit: Il parle ,,l'alsacien” ou ,,le
dialecte alsacien", cela signifie qu'il utilise un parler
d'une localité située en Alsace, appartenant à la famille
des parlers alsaciens. La parenté des parlers d'une région
donnée est évidente et, en schématisant les faits, on peut
dire qu'un dialecte représente encore de nos jours
l'ancêtre commun de ces parlers et que le dialecte est
l'idiome parlé jadis par une communauté plus réduite”.
L - Limbă
D - Dialect
G – Grai
43
Părțile hașurate reprezintă Interferenţe (zone de tranziţie)
între două dialecte, interferenţe între trei dialecte,
interferenţe între două graiuri sau interferenţe între trei
graiuriI.
Termenul dialect vine din gr. ‘η διαλεκτος, care
însemna inițial „dialog, conversaţie”, iar mai târziu
„varietate dialectală”.
Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului,
caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl
deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe
acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară
(dialectul).
Atât în cazul graiului, cât şi în cazul dialectului,
deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic şi lexical, mai
puţin de ordin morfologic şi sintactic.
Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie
aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat
„limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)?
Există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare
ca structură (fonetică, gramaticală şi lexicală) sunt
considerate limbi şi, invers, idiomuri foarte diferite ca
structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi.
Astfel, dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare
între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana,
bielorusa, rusa), iar dialectele limbii germane sau italiene,
foarte diferite unele de altele, sunt considerate dialecte.
I Schemă reprodusă după Matilda Caragiu Marioțeanu, Compendiu de
dialectologie română, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1975, p. 29.
44
Criteriile de care dispune lingvistica au fost grupate în
douăI: criterii l i n g v i s t i c e ş i e x t r a -
l i n g v i s t i c e . Primele au în vedere structura limbii,
cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori
din afara limbii, care pot determina, în cursul dezvoltării
unor idiomuri, clasarea lor printre limbi sau printre
dialecte.
Criteriile l i n g v i s t i c e sunt:
a) criteriul s t r u c t u r a l ;
b) criteriul g e n e t i c ;
c) criteriul î n ţ e l e g e r i i
( a l inteligibilităţii).
Criteriul s t r u c t u r a l constă în compararea, la nivel
s i n c r o n i c , a structurilor idiomurilor în discuţie, în
scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele; cu
cât deosebirile sunt mai multe, cu atât şansa ca idiomurile
respective să fie considerate limbi este mai mare. Cât de
multe trebuie să fie deosebirile însă?
Criteriul g e n e t i c vine în sprijinul celui dintâi,
adăugind considerente d i a c r o n i c e : nu pot fi dialecte
decât idiomuri înrudite genetic, derivând din aceeaşi
limbă, fază anterioară în evoluţia ipostazelor considerate
(de ex., dialectul piemontez şi dialectul veneţian sunt
dialecte ale aceleiaşi limbi, italiana, şi nu unul francez şi
altul italian).
Strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul
î n ţ e l e g e r i i , care derivă dealtfel din primele: două
idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură
asemănătoare, permiţând, într-o măsură foarte mare,
I A se vedea și Boris Cazacu, Studii de dialectologie română,
București, 1966, p. 9.
45
comunicarea între vorbitorii lor, sunt dialecte (altfel spus,
se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei
limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct).
Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă
pentru că există situaţii care contrazic preceptele stabilite.
Să se compare, de exemplu, formele pe care le îmbracă
proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în
dialectele româneşti:
drom. Bate fierul pâna-i cald.
istr. Båte fl'eru pira-i cåd.
arom. Bati h’erlu pînî-i caldu.
megl. Bati ieru pănă-i cald.
Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste
diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”,
pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe
celelalte trei. Există însă fraze în aceste dialecte care nu
pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi, dar
nici chiar de către specialişti.
În schimb, sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept
„limbi”, a căror înţelegere nu pune nici un fel de
probleme. Să se raporteze, de exemplu, formele
proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor
romanice :
ital. Batti il ferro finché é caldo.
fr. Bats le fer pendant qu'il est chaud.
sp. Bate el hierro mientras está caliente.
port. Batta o ferro o tempo que está quente.
46
Observăm că, atât între dialectele româneşti, cât şi între
limbile romanice, există o mare asemănare structurală:
aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale lat. battuere,
ferrum, esse, calidum (calens, -tis), în diferite realizări
concrete neolatine; aceeaşi topică, aceeaşi desinenţă -e a
imperativului (cu -e > -i în poziţie finală neaccentuată sau
chiar amuţit în cazul francezei); acelaşi demonstrativ iile
care stă la baza articolului romanic; aceeaşi modalitate de
a forma predicatul nominal din urmaşul lui esse +
adjectiv cu rol de nume predicativ.
Singura trăsătură structurală importantă care separă
grupul românesc de celelalte limbi romanice este, aici,
locul articolului (p o s t p u s în română, a n t e p u s în
limbile romanice occidentale).
O comparaţie, pe baza aceluiaşi proverb, cu limbi din alte
familii poate fi concludentă, din punctul de vedere care
ne interesează. Să se raporteze, de aceea, toate formele de
mai sus la corespondentele lor din limbile balcanice :
gr. Σφυρηλάτε τό σίδεξο (έφ) όσον έ’ιναι ζεττό
bulg. Коби желязото докато е горещо
sârb. Kuj gvozаe dok je vruce.
alb. Rrah hekurin sa ështëi nxehtë.
Deosebirile nete dintre formele proverbului în aceste
limbi şi formele lui romanice date mai sus sunt evidente
pentru oricine, iniţiat sau neiniţiat. De aceea, în asemenea
cazuri, acordarea statutului de „limbă” idiomurilor din
ultima grupa prezentată, în raport cu celelalte grupe nu
pune probleme.
47
De ce natură trebuie să fie însă deosebirile dintre membrii
primei grupe, pentru ca să li se poată acorda statut de
„limbă” sau „dialect”?
Criteriul genetic-structural şi criteriul înţelegerii nu pot
răspunde satisfăcător la această întrebare. Insuficienţa
principiilor l i n g v i s t i c e în problema acordării
statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale,
în condiţii identice, se încearcă a fi suplinită cu principii
e x t r a l i n g v i s t i c e (de ordin istoric, politic, social,
cultural).
Criteriile e x t r a l i n g v i s t i c e sunt:
a) t e r i t o r i u 1;
b) apartenenţa la acelaşi s t a t ;
c) criteriul f u n c ţ i i l o r idiomului respectiv;
d) criteriul posibilităţii de c o n t o p i r
e) criteriul s u b o r d o n ă r i i .
Faptul ca două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi
t e r i t o r i u (teritorii învecinate) nu poate constitui un
argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor
unităţi lingvistice (de exemplu, faptul că dialectele
româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu
este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”, pentru
că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte
teritorii, care, totuşi, nu sunt „alte limbi” (în această
situaţie sunt engleza, franceza, spaniola, olandeza,
vorbite în colonii).
Tot aşa, a lega existenţa limbii de existenţa s t a t u l u i
( a r fi, deci, „limbă” numai acel idiom care este limba
unui stat, care a preluat toate funcţiile limbii naţionale)
înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase
„limbi”, care nu sunt limbi de stat, ai căror vorbitori nu
48
au o organizaţie de tip statal proprie şi că, totuşi, nimeni
nu le contestă, pe bună dreptate, calitatea de „limbi”
(potrivit acestui criteriu, limba bască, vorbită în sudul
Franţei, ar trebui să fie considerată un „dialect” (şi, foarte
important, al cui dialect?) pentru că nu este limba unui
stat).
Foarte strâns legat de precedentul este criteriul
f u n c ţ i i l o r pe care ar trebui să le aibă un idiom
pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcţiile
c u l t u r a l e ale limbii (care lipsesc în cazul
dialectului), constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc
de comunicare, ci şi ca instrument al culturii (în şcoală, în
scopuri beletristice şi ştiinţifice, în presă, radio şi
televiziune etc.). Şi în acest caz însă, aplicabilitatea
criteriului este limitată, pentru că funcţia culturală a unui
idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un
stat a vorbitorilor idiomului dat, ceea ce nu este posibil
decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale,
problema reducându-se, în ultimă instanţă, tot la raportul
de dependenţă stat - limbă.
Criteriul posibilităţii de c o n t o p i r e este un principiu
de perspectivă: spre deosebire de limbi care, chiar atunci
când sunt foarte înrudite, nu se pot reuni într-o singură
limbă, dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei
într-o limbă unică. Principiul ar putea fi aplicat însă
numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată, în
celelalte situaţii fiind aprioric.
Criteriul s u b o r d o n ă r i i dialectului faţă de limbă
subliniază importanţa momentului în care un dialect,
unitate dependentă de limbă, scapă de subordonare:
49
indiferent de cauzele concrete care determină această
„eliberare”, dialectul se transformă atunci în limbăI.
Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se
răspunde ultimelor criterii extralingvistice), în sensul că
nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi
teritoriu, se reunesc într-o limbă comună, se „varsă” în
limba comună, sunt subordonate ei. Există şi dialecte
„atipice”, divergente, care nu converg. În aceste cazuri,
spune A. MartinetII, există un mijloc de a corecta
ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de
fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuţie
un produs divergent. Din nefericire însă există numeroase
cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul
de diferenţiere.
Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui
principiu enumerat, nici unul dintre ele nu are
aplicabilitate generală: dacă problema nu este de
domeniul t e r m i n o l o g i e i , cum am fi înclinaţi să
credem, atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi
elaborată decât cu argumente din interiorul limbii, pe
baza structurii ei, luată în ansamblu şi privită ca un
sistem, nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate,
numărate ca atareIII.
Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice.
În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe
acelaşi teritoriu (cazurile ,,tipice”), se pune problema
I I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, București,
1961, p. 60. II A. Martinet, Elements de linguistique generale, Paris, 1970, p. 157-
158. III Th. Capidan în Meglenoromânii, I, 1925, p. 66.
50
g r a n i ţ e l o r dintre aceste unităţi regionale (a se vedea
şi schema de mai sus): unde se termină un dialect (grai)
şi unde începe altul? Dificultatea decurge din faptul că
varietatea lingvistică teritorială este, aşa cum am arătat,
foarte mare. Ea este determinată de cauze diverse, care,
în ultimă instanţă, se pot reduce la trei: cauze
e t n o l o g i c e ( r e l e v a t e de Ascoli), cauze
c r o n o l o g i c e , ( a d u s e în discuţie de G. Grober,
după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor
diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze
i s t o r i c o - g e o g r a f i ce (care determină formarea
unor centre de prestigiu, de la care iradiază evoluţia).
În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la
nivelul graiului individului (cf. noţiunea de „idiolect”), s-
a pus, încă de la începutul cercetărilor dialectale,
întrebarea dacă există sau nu graniţe dialectale. Unii
cercetători au răspuns afirmativ, alţii negativ, iar alţii au
găsit o soluţie intermediară.
Printre cei dintâi care au pus problema se citează de
obicei în dialectologia romanică francezii Ch. de
Tourtoulon şi O. Bringuier, care, la cererea „Societăţii
pentru studierea limbilor romanice”, au efectuat o
anchetă la faţa locului (1873); ancheta avea ca scop
determinarea limitei dintre franceză şi provensală şi se
baza pe şase fenomene lingvistice. Deşi aveau în vedere
un număr redus de fapte, cei doi cercetători s-au găsit în
imposibilitatea de a trasa această limită, care nu poate fi o
limită geografică, dat fiind că liniile de demarcaţie ale
fenomenelor înregistrate nu coincideau. Ca atare, ei au
considerat că nu se pot delimita graiurile şi dialecteleI.
I Ch. de Tourtoulon et O. Bringuier, Etude sur la limite geographique
de la langue d'oc et de la langue d'oil, Paris, 1876.
51
Acest punct de vedere se opune celui a1 neogramaticilor,
care, în conformitate cu concepţia lor despre legile
fonetice, susţineau că dialectul este o unitate închisă,
riguros delimitată, având reguli care acţionează
întotdeauna la fel, în condiţii identice.
Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor filologii
francezi, Paul Meyer şi Gaston Paris, iar, ceva mai târziu,
însuşi Jules Gillieron. După Meyer, este mai bine să se
facă geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor.
O concepţie asemănătoare găsim la Gaston Paris, strălucit
elev al lui Fr. Diez şi maestru al celor mai de seamă
romanişti de mai târziu (şi al lui Gillieron). În celebra sa
conferinţă „Les parlers de France”, din 1888, considerată
programul dialectologiei franceze, autorul, confirmând
punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce priveşte
inexistenţa dialectelor, arată că, în realitate, nu există
decât trăsături dialectale, care se pot uneori delimita, dar
că acestea nu coincid între ele. După Gaston Paris,
studierea varietăţii regionale nu se poate face decât cu
ajutorul m o n o g r a f i i l o r : „ P o u r réaliser cette
belle oeuvre, il faudrait que chaque commune d'un côté,
chaque son, chaque forme, chaque mot de l'autre, eût sa
monographie, purement descriptive, faite de première
main, et tracée avec toute la rigueur d'observation
qu'exigent les sciences naturelles”I.
Concepţia greşită a neogramaticilor despre dialecte şi
graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia
geografiei lingvistice, de fapt prin apariţia ALF. Autorul
lui principal, J. Gilliéron, urmărind repartizarea pe hărţi
lingvistice a fenomenelor dialectale, a demonstrat, căzând
însă în exagerarea contrară, că nu există dialecte şi, deci,
I G. Paris, Les parlers de France (1888), în Mélanges lingustiques,
publiés par Mario Eoques, Paris, 1908.
52
nici limite, dialectale (continuând teza predecesorilor săi
cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de
ALF). Negând legile fonetice, Gilliéron ajunge la
concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie —
formulare rămasă celebră în dialectologie —, fiecare
cuvânt are propria sa răspîndire pe teren, independentă de
ariile altor cuvinte. Iorgu Iordan consideră că sunt
numeroase situaţii în graiuri şi dialecte, care nu pot fi
explicate altfel decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în
parte: lat. paricula şi lat. parietem au dat, respectiv,
păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate, pentru
că pereche şi perete sunt mai noi), forme care circulă în
toată Moldova. La un moment dat, în raza Tecuci, se
extindea din ce în ce mai mult forma pereche, celălalt cu-
vânt, părete, cu un fonetism asemănător în prima tranşă,
rămânând neschimbat. Nu putea fi vorba deci de o regulă.
Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului:
forma pereche a fost adusa pe cale comercială (de
voiajorii care vindeau prin sate „perechi" de ciorapi etc.)
şi era munteneascăI.
Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor
geografice a pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a
delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau. În felul
acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa
e x i s t e n ţ e i unor unităţi dialectale distincte unele de
altele pe un teritoriu lingvistic dat şi, de asemenea, în
privinţa posibilităţii d e l i m i t ă r i i lor geografice
(teritoriale).
Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă
acelaşi tratament, se obţin nişte linii demarcative
denumite, încă de la începuturile geografiei lingvistice,
I Apud Matilda Caragiu Marioțeanu, Fono-morfologie aromână,
studiu de dialectologie structurală, București, 1968, p. 34.
53
isoglose (din gr. ïaoς „la fel, egal" şi γλωσσα „limbă").
Dacă isoglosa este limita unui fenomen fonetic, atunci
liniile se numesc isofone, iar dacă fenomenul este
morfologic, isomorfe (de exemplu, isoglosa care separă
teritoriul unde se spune aŝela faţă de ăla este o isomorfă,
în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copk’il de
cok’il este o isofonă). Dacă izoglosa separă un termen de
altul (nea - omăt, brâncă – mână etc.) avem a aface cu o
isolexă.
MarouzeauI dă următoarele definiții: ,,On appelle aires
d'isoglosses gr. (isos = égal, glôssa=langue), les régions
qui présentent un traitement commun, et lignes d'isoglos-
ses ou par une simplification abusive isoglosscs les
limites entre chaque traitement, dont le faisceau
représente la limite approximative entre dialectes
contigues. Dans les mêmes conditions on emploie
quelque fois les termes isophone, isotone, isolexe,
isomorphème, isosyntagme, pour désigner les aires
séparatives de sons, d'accents, de mots, de formes, de
faits syntaxiques”.
Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene
lingvistice s-a constatat că, deşi acestea nu coincid, totuşi
în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o
arie lingvistică distinctă de aria vecină. Limita dintre
aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o singură
linie de isoglosă, ci o fâşie, un fascicol de linii care se
întretaie, uneori pe distanţe destul de mari. În porţiunea
de teren pe care isoglosele se întretaie, se vorbeşte un grai
de t r a n z i ţ i e .
I J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique générale,
Paris, 1970,p. 129.
54
Schematic, jocul isogloselor dintre două unităţi teritoriale
ar putea fi reprezentat astfel (a se vedea şi schema
anterioară) :
D1, D2 dialecte
I1-6 isoglose (zona de tranziție dintre
D1 și D2)
I1 isoglosa lui văd (D1)/ văz (D2)
(isomorfă)
I2 isoglosa lui ŝer (D1)/ĉer (D2)
(isofonă)
I3 isoglosa lui žer (D1)/ĝer (D2)
(isofonă)
I4 isoglosa lui vorbģésc (D1)/vorbésc (D2)
(isofonă)
I5 isoglosa lui pk’iŝór(D1)/ piĉór (D2)
(isofonă)
I6 izoglosa lui curék’ (D1)/várză (D2)
(isolexă)
55
Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor
şi graiurilor? Cum se stabileşte care este structura
dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat, cum se
face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-
o limbă, câte dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă
(dialect)? În condiţiile unei diversificări lingvistice
teritoriale mai puţin adânci, stabilirea numărului de
unităţi subordonate nu pune, poate, probleme speciale;
acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozităţi,
instabilităţi şi fluctuaţii, determinate de o mare varietate
lingvistică, descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi
nu este uşor de făcut.
De obicei, dialectologii - pornind de la general la
particular - împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe
baza celor mai importante particularităţi f o n e t i c e
( d a r ş i l e x i c a l e sau, dacă există,
m o r f o l o g i c e ) care au caracter relativ regulat, care
apar, deci, consecvent pe un teritoriu dat. Astfel, un
fenomen cu caracter de „lege” f o n e t i c ă , de trăsătură
care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul
africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în
śinŝ ,,cinci”, fúži „fuge” apare fenomenul numit
fricatizare, ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer ,,cer”, fáŝi
„face”, dúŝi „duce” etc.; žer „ger”, žumatáti „jumătate”,
ažúžnzi „ajunge” etc.) ne îngăduie să vorbim de o
trăsătură fonetică cu caracter regulat, de pildă, în graiul
moldovenesc, trăsătură care poate constitui - alături de
altele - o notă individualizatoare a acestui grai, prin
raport cu alte graiuri, învecinate sau nu, care prezintă alte
tratamente. Un fenomen fonetic cu caracter „accidental”
nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă,
individualizatoare a unei unităţi teritoriale, decât dacă se
repetă de mai multe ori: de pildă, apocopa apărută cu
totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu
56
este definitorie, ea este însă un fenomen aproape regulat
în graiul maramureşean şi, deci, îl individualizează (oi fa
„voi face”, îmi pla „îmi place”, mai Ioa „măi Ioane” etc.
Particularităţile l e x i c a l e , fiind prin natura lor
„unicate” şi, deci, nerepetabile, nu au o pondere prea
mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu
lingvistic dat. Totuşi, atunci când noţiuni importante sunt
denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac
arii distincte), elementele lexicale pot fi avute în vedere -
alături de cele fonetice (de pildă, termenii care denumesc
noţiunile de „zăpadă”: zăpadăr omăt, nea sau cei care
denumesc noţiunea de „cimitir”: cimitir, țintirim,
temeteu, morminţ; ş. a.).
Particularităţile m o r f o l o g i c e , în măsura în care
există, sunt extrem de importante în precizarea
configuraţiei dialectale: astfel, formarea conjunctivului
cu și în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului
lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a
graiului crişean (şi să baji „să se bage”, hai și mergem
„hai să mergem”).
VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII
Sociolectul. Jargonul. Argoul.
Varietatea lingvistică este determinată de o serie de
factori d i v e r g e n ţ i , fie de ordin t e r i t o r i a l ( ş i
în acest caz vorbim de variante geografice, care constituie
obiectul dialectologiei), fie de ordin s o c i a l (şi în acest
caz vorbim de variante sociale ale limbii, de care se
ocupă sociolingvistica).
57
Varianta socială imediat subordonată limbii este
sociolectul. Sociolectul este graiul unei colectivităţi
reunite pe baza unor criterii sociale, nongeografice
(domeniu de activitate, vârstă, sex, straturi şi clase sociale
între care se stabilesc relaţii determinate de o serie de
interese comune, grupări politice, religioase, relaţii de
familie etc.), ceea ce duce, în ultimă instanţă, la formarea
unui număr relativ ridicat de particularităţi specifice
fiecăreia dintre aceste variante sociale ale limbii.
Straturile sociale pot fi diversificate în funcție de
preocupări și îndeletniciri (țărani, muncitori de diverse
specializări și calificări), membri ai unor confesiuni
diferite, sexe diferite, grupe de vârstă, grupe de interes,
familii, ginți, neamuri, cercuri, formațiuni politice etc.
Tot variante sociale ale limbii comune - care ar putea fi
considerate subdiviziuni ale sociolectului, în sensul că ele
caracterizează graiul unor colectivităţii mai mici - sunt
jargonul şi argoul.
Jargonul (fr. jargon, germ. Sondersprache, engl, jargon,
lingo) este o variantă socială a limbii comune, folosită de
unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a
vorbitorilor, fie datorită profesiunii lor. Se vorbeşte de
jargoane de clasă (vârfurile clasei dominante, în
societăţile cu clase antagonice, îşi încarcă limba cu
elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi
străine de largă circulaţie internaţională), jargoane ale
medicilor, ale sportivilor etc.
Argoul (fr. argot, germ. Rotwelsch, engl, slang. cant) este
tot o variantă socială a limbii comune, care însă, de cele
mai multe ori, este un cod artificial creat de un grup de
vorbitori spre a servi drept limbaj secret, neînţeles de
ceilalţi vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăieşte.
58
De pildă, există argouri ale elevilor, ale studenţilor, dar şi
ale răufăcătorilor etc.
VORBIREA INDIVIDUALĂ (IDIOLECTUL)
Dată fiind marea varietate a limbii, determinată de factori
istorico- geografici, sociali, culturali etc., lingviştii epocii
noastre consideră că fiecare individ din societate are
particularităţile sale proprii de vorbire. Modul special în
care limba comună se realizează la nivelul fiecărui
individ se numeşte idiolect și reprezintă singura ipostază
concretă a limbii, celelalte niveluri (grai – dialect - limbă;
sociolect - limbă) fiind abstracte, ierarhizări stabilite de
lingviști.
TRANSCRIEREA FONETICĂ
Raportul dintre sistemul de transcriere fonetică şi scrierea
oficială a unei limbi date. Sisteme alfabetice şi
nealfabetice. Calităţile unui bun sistem de transcriere.
Sistemul de transcriere al Asociaţiei fonetice
internaţionale. Sisteme de transcriere româneşti. Trăsături
comune. Deosebiri. Sistemul Weigand. Sistemul
Densusianu. Sistemul Rosetti. Sistemul ALR (şi NALR).
Orice culegere de material dialectal presupune stăpânirea
în prealabil a unui sistem de transcriere fonetică (fr.
transcription phonetique, germ. Lautschrift, engl.
phonetic transcription), adică a unui număr de semne
suficient pentru a nota varietatea lingvistică teritorială.
În raport cu scrierea oficială, un sistem de transcriere
fonetică prezintă următoarele avantaje:
59
a) De obicei, scrierile oficiale, chiar atunci când
nu sunt tradiţionale, nu sunt f o n e t i c e , c i
f o n o l o g i c e ( r e d a u adică fonemele limbii
respective, nu sunetele ei, or, sunetele sunt de o varietate
infinită, în timp ce fonemele unei limbi sunt în număr
limitat). De aici, i n s u f i c i e n ţ a semnelor din
scrierile oficiale pentru redarea aspectului sonor al limbii.
În această situaţie se află chiar limba română, care şi-a
constituit actualul sistem de scriere în deceniul al 6-lea al
secolului al XlX-lea: scrierea noastră, deşi declarat
f o n e t i c ă , este însă f o n o l o g i c ă ( f i e c a r e grafem
notând (cu câteva excepţii) un fonem, şi nu un sunet;
litera a este un grafem invariant care reprezintă (grafic)
fonemul invariant /a/, realizabil fonetic ca [a], [â], [â] etc.
ca în, respectiv, [casă], [ĉápă], [coâdă] etc.
Se înţelege că o notare fonetică nu-şi propune să redea
t o a t e nuanţele sunetelor dintr-o limbă : dat fiind
caracterul infinit al realizării concret-sonore, „redarea
exactă, prin scris, a sunetelor este o utopie”I.
b) Varietatea fonetică r e g i o n a l ă este mult mai
mare, în raport cu cea existentă în limba comună (altfel
spus, întâlnim în graiuri şi dialecte sunete care lipsesc din
limba comună şi, în consecinţă, lipsesc şi semnele care să
le reprezinte). De aici, din nou o i n s u f i c i e n ţ ă a
scrierii oficiale.
De pildă, în graiurile dacoromânei apar sunete ca [ḑ] din
mold. ḑîc „zic", [ń] din ban. vińe „vie”, [ę] din criş. lumę
„lumea” etc., necunoscute limbii comune.
I Al. Rosetti, Introducere în fonetică, București, 1967, p 133.
60
c) În cazul limbilor cu scriere veche, ea este de
cele mai multe ori t r a d i ţ i o n a l ă ( î n sensul că
notează realităţi fonetice depăşite, apărute în faze
anterioare din evoluţia limbii respective), în consecinţă,
sistemul de scriere contravine principiului fonologic (este
vorba, deci, de o scriere etimologică, tradiţională).
Este cazul francezei şi al englezei (ca şi al germanei, al
rusei etc.), unde un fonem este notat prin două, trei sau
patru litere (de ex. : fr. eau [o] „apă”; fr. enfant [ăfă]
„copil”, engl. daughter ['doͻ:tͻ] „fiică”; engl. (to) laugh
[la : f] „(a) râde”; germ. deutsch [doiĉ] „german”; rus.
toᴤo [tavo] „al tău” etc.).
Sistemele de transcriere pot fi alfabetice şi nealfabetice.
Sistemele alfabetice sunt alcătuite pe baza alfabetelor
obişnuite (latin, grecesc, chirilic etc.), la care se adaugă
un număr mai mult sau mai puţin ridicat de semne
diacritice sau litere din alte sisteme de scriere (de
exemplu, litere greceşti într-un sistem de transcriere bazat
pe alfabetul latin etc.). Cel mai cunoscut sistem alfabetic
este acela propus de Association phonetique interna-
ţionale, 1881 (Paul Passy, Daniel Jones).
Sistemele nealfabetice, numite şi descriptive, îşi propun
să noteze, analitic, rolul şi forma pe care o au organele
vorbirii în timpul emiterii sunetelor. Un astfel de sistem a
încercat lingvistul danez Otto Jespersen, sistemul lui însă
(ca şi altele asemănătoare, dar bazate pe principii diferite)
este extrem de dificil, utilizabil numai în lucrări de foarte
strictă specialitate (de exemplu, sunetul b din ba are în
„descrierea” lui Jespersen următoarea formulă: α0b δ0 εi,
în care literele greceşti indică organele vorbirii ce
participă la emiterea sunetului respectiv, cifrele arată
61
gradul şi forma deschiderii organelor, iar literele latine
arată locul de articulaţie.
Ne vom ocupa numai de sistemele alfabetice, pentru că
numai acestea au fost utilizate în dialectologie, oprindu-
ne în special asupra celor româneşti.
Calităţile pe care trebuie să le întrunească un bun sistem
de transcriere alfabetic sunt :
a) Să fie destul de bogat în semne, pentru a
permite o notare nuanţată a materiei sonore a graiurilor şi
a dialectelor. Vorbim de o notare largă, atunci când
urmărim o redare aproximativă a nuanţelor fonetice, şi de
o notare îngustă sau strânsă, atunci când urmărim o
redare minuţioasă a nuanţelor de pronunţare (fr. notation
large şi notation etroite).
b) Să fie uşor de însuşit, de mânuit şi de descifrat:
sistemele de transcriere complicate, scrupuloase sunt greu
de însuşit de cei ce notează (de aici posibilităţi mult mai
mari pentru a fi inconsecvenţi), greu de mânuit (ceea ce
înseamnă, adeseori, rămânere în urmă faţă de debitul
verbal al subiectului anchetat) şi greu de descifrat de
cititori. De aceea, cele mai accesibile, din toate punctele
de vedere, sunt sistemele bazate pe alfabetul oficial,
completat cu semne diacritice, aplicate cu consecvenţă, în
condiţii identice.
c) Să fie uşor de tipărit (condiţie relativă, totuşi,
depinzând de mijloacele tehnice de care dispune fiecare
editor).
Nu toate sistemele de transcriere corespund acestor
cerinţe.
62
Dintre sistemele de transcriere neromâneşti cel mai
cunoscut (folosit şi în transcrierea limbii engleze - în
toate manualele de predare a acestei limbi, chiar şi în ţara
noastră) este sistemul Asociaţiei fonetice internaţionale.
La baza acestui sistem stă e v i t a r e a semnelor
diacritice şi folosirea în exclusivitate a literelor şi a
semnelor de punctuaţie din alfabetele existente. Dat fiind
că un singur alfabet nu furnizează suficiente semne
pentru a nota su n e t e l e dintr-o limbă dată, s-au
modificat unele litere (inversându-le, ca de ex. ɘ [= ă];
Λ[a] etc.) ori s-au adăugat semne de punctuaţie, cărora li
s-a dat întotdeauna o anumită valoare (de ex. [: ] = vocală
lungă), s-au dat două litere pentru o singură realitate
fonetică (de ex. [tʃ] = [ĉ]; [dƷ] - [ĝ]) sau, în fine, au fost
împrumutate semne din alte alfabete (de ex. literele
greceşti θ şi δ pentru a nota fricativele interdentale.
Acest sistem de transcriere a fost întrebuinţat de
romanistul suedez Alf Lombard în transcrierea limbii
române în lucrarea sa La prononciation du roumain,
Uppsala, 1936.
Acest sistem de notare nu a putut fi aplicat la toate
limbile, cum au sperat autorii lui: aproape fiecare şcoală
dialectologica şi-a creat sisteme de transcriere adaptate la
specificul limbii respective.
Sistemele de transcriere româneşti prezintă unele trăsături
comune şi unele deosebiri (de la o epocă la alta, de la un
autor la altul).
T r ă s ă t u r i l e l o r c o m u n e sunt:
a) Toate sunt sisteme alfabetice.
63
b) Toate se bazează pe alfabetul latin, la care se
adaugă sau nu semne din alte alfabete mai ales din cel
grecesc.
c) în afară de sistemul de transcriere folosit pentru
Atlasul lingvistic român, toate celelalte sisteme
întrebuinţează, la nevoie, două litere pentru o singură
realitate fonetică.
d) Până la sistemul de transcriere al Atlasului
lingvistic român, toate celelalte sisteme au dat o notare
largă (evident, în grade diferite de la un cercetător la
altul).
e) Toate sistemele de notare româneşti folosesc, în
proporţii diferite, semnele diacritice.
Cele mai răspândite semne diacritice sunt:
' deasupra unei vocale notează accentul dinamic: [á, é, ó]
˓ dedesubtul unei vocale arată că vocala este deschisă [ę,
ǫ]
• dedesubtul unei vocale arată că vocala este închisă: [ẹ,
ọ]
˰ dedesubtul unei vocale notează o semivocală: [ḙ, ṷ]
~ deasupra unei vocale notează nazalitatea: [ã, õ, ũ]
- deasupra unei vocale notează o vocală lungă: [ā, ē, ū]
o deasupra unei vocale arata că vocala este rotunjită
(labializată): [å]
' la umărul unei consoane sau deasupra ei notează
caracterul palatal al consoanei respective: [1', t', ń, ǵ]
o dedesubtul unei consoane notează caracterul silabic al
consoanei respective: [ ȴ ṃ, ṛ].
Din nevoia de simplificare, nu am menţionat în
explicarea semnelor că este vorba de „litere-vocale” şi
„litere-consoane", şi nu de „sunete-vocale" sau „sunete-
consoane”' (de exemplu, ar fi trebuit să spunem:
,,(,dedesubtul unei Iitere-vocale, arată că...”.
Semnul nazalităţii [~]se numeşte „tildă”.
64
În ce priveşte d e o s e b i r i l e dintre sistemele de
transcriere româneşti, ele se pot constata pentru fiecare
autor în parte. Noi ne vom opri numai asupra specificului
sistemelor de transcriere folosite de Gustav Weigand, O.
Densusianu, Al. Rosetti şi de autorii ALR şi NALR.
Sistemul de transcriere al lui Gustav Weigand se distinge
mai ales prin felul cum sunt notate sunetele [ă] şi [î]:
pentru Weigand, aceste sunete nu sunt decât [o] şi,
respectiv, [u] delabializaţi, drept care le notează cu
aceleaşi litere, cu semnul delabializării dedesubt, adică
[ă] - [ọ], iar [î] = [ụ], în redarea consoanelor, se observă
că africatele (sunete cu o articulare complexă) sunt redate
de Weigand, ca şi de alţi autori, prin două litere :
dz - africata dentală sonoră (ḑ în alte transcrieri)
ts – africata dentală surdă (ț în alte transcrieri)
dž – africata prepalatală sonoră (ĝ în alte transcrieri)
tž – africata prepalatală surdă (ĝ în alte transcrieri)
Caracterul palatal a1 consoanelor este notat de Weigand
foarte inconsecvent (când cu prima [ ' ] la umărul
consoanei, când cu ajutorul semnelor care notează
semivocala, adică [ń], [ni] sau [ny]).
Iată o probă de text în transcrierea lui Gustav Weigand: o
fost odatọ un moš š-o babọ. šụ iei or fost taŕe sọráś.
prim-varọ s-or dus ụm pọdure sọ kulęgọ buŕetsu. or veńit
a kasọ ku buŕetsu šụ i-or pus sọ fḙarbọ.
65
Acest sistem de transcriere nu a fost întrebuinţat de alţi
dialectologi. Weigand 1-a folosit însă în decursul întregii
sale activităţi.
Sistemul de transcriere utilizat de şcoala dialectologică de
la Bucureşti este mult mai simplu, textele publicate fiind
destinate unui cerc mai larg de cititori. Culegerea de texte
dialectale Graiul nostru, texte din toate părţile locuite de
români (I, 1908; II, 1908, autori: O. Densusianu, I.-A.
Candrea şi Th. D. Speranţia, membri ai Societăţii
filologice române, fondată în 1905 de O. Densusianu)
foloseşte un sistem de transcriere bazat în cea mai mare
parte pe semnele din ortografia oficială, la care s-au
adăugat patru litere greceşti (δ, θ, γ, y), două combinaţii
de litere (dź şi tś) şi câteva semne diacritice.
În revista ,,Grai şi suflet” (care a apărut în mai multe
numere între 1923-1934), O. Densusianu, a îmbogăţit
sistemul de transcriere cu noi semne diacritice şi litere.
Deosebirea cea mai importantă dintre cele două
transcrieri rezidă, mai ales, în notarea semivocalelor şi a
Graiul vocalelor finale postconsonantice scurte: dacă în
şi t t semivocalele câânotau at u şi l semnele nostru
vocalele scurte, în Grai şi suflet ele sunt înlocuite cu
semnele i, u (care notează semivocalele i, u] și vocalele
scurte finale postconsonantice –i, -u).O literă specifică
acestui sistem este ç, care reprezintă oclusiva palatală [ģ].
Text din Graiul nostru (II, p. 88):
Oamenii ăştia d-aici sunt veniţi din toată lumea. Sunt
adunaț din toate părţili mocanii, că iei să trag pă lingă
itili-astea. Sunt veniţi din ţara rumânească după la
munte, din găuri, dupîn Făgăraş —strânsură dîn lume.
66
Text din Grai şi suflet (V – l, 1931, p. 11):
Moşi-nú a vinii după Olt din sus, nu ie dă multneamu
nostru p-aiči;avea ielşapte fičiori şi pă toţi i-a polecrit
lumea, le~a pus câte-un ponos; pă unu Pârvu cemu, pă
unu Covrig, pă altu Pârvu Cârnu...
Sistemul de transcriere al lui Al. Rosetti (folosit mai întâi
in studiul său Cercetări asupra graiului românilor din
Albania, CIS IV (1929 — 1930), 1, p. 1—83 şi în
continuare în studiile publicate in revista al cărei editor a
fost, „Bulletin linguistique”) conţine unele semne
specifice, dintre care cele mai importante sunt :
y, care notează semivocala [i]
w, care notează semivocala [u]
Transcrierea lui Al. Rosetti este mai strânsă decât a lui O.
Densusianu, în sensul că ea permite să se redea o gamă
mai variată de nuanţe fonetice:
Vińá primvea'ra, ni skula 'm di to-riye: kă'mă s-kărkă'm:
să'mbătă, lu'ni, ne'rkuri? Lwa'm ka'lea ku fume'l'i, moa'
şili kn čilime'ni di mă'nă fudzea' ni'nti. Nedzeḙa'm tu
prăndz. (Al. Rosetti, op. cit. p. 73)
Odată cu elaborarea Atlasului lingvistic român (primul
volum a apărut în 1938), sistemul de transcriere folosit de
autorii lui a fost din ce în ce mai mult adoptat în studiile
de dialectologie. Acelaşi sistem al ALR a fost utilizat la
elaborarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni
(NALR). Sistemul de notare al ALR (şi NALR) se bazează
pe alfabetul oficial, la care se adaugă 6 litere din alfabetul
grecesc (θ, δ, y, χ, γ, ρ) şi numeroase semne diacritice. S-
a evitat notarea unei singure realităţi fonetice cu două
litere.
67
Lista de semne folosite de ALR pentru redarea variantelor
vocalice, semivocalice şi consonantice din limba română
(reprodusă după ALR II, serie noua) ne ajută să ne facem
un tablou asupra sistemului de transcriere fonetică:
— este un sistem de transcriere alfabetic
— fiecare realitate fonetică notată este descrisă (b,
oclusivă bilabială sonoră; r, vibrantă apicală alveolară
etc.)
— fiecare sunet este exemplificat cu un cuvânt
provenit dintr-un grai sau dialect (ć - africată
alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ este un ś,
în băn. fraće ,,frate” ; δ - fricativă interdentală sonoră, în
arom. δală ,,zară”
— după descrierea şi exemplificarea fiecărui sunet
notat de semnul respectiv, se dă semnul corespondent din
transcrierea Asociaţiei fonetice internaţionale (ĉ = tʃ; j =
ʒ etc.).
— după lista afabetică de semne, figurează
inventarul semnelor diacritice folosite şi alte semne de
care anchetatorul are nevoie în cursul anchetei dialectale
sau în cartografierea materialului dialectal cules.
TRANSCRIEREA FONETICĂ
a (a mijlociu) în cap = între a şi a.
å (cea mai deschisă vocală din seria posterioară: u, o, ọ,
å) în istrorom. cåp = ɒ.
ᾁ (a posterior) în băn. cᾁ p.
ä (cea mai deschisă vocală din seria anterioară: i, e, ę, ä)
în bucov. päle „piele” = æ.
ą (a anterior) în munt. stḙą „stea” = a.
ă (vocală cu deschidere mijlocie din seria centrală: i, â, a)
în păr = ǝ.
ᾷ (vocala cea mai deschisă din seria centrală: î, â, ă, ᾷ) în
mold. bărbát = ɒ.
â (vocală cir deschidere mai mică din seria centrală) în
mold. cásâ = între ǝ şi ɨ.
b (oclusiva bilabială sonoră) în bun = b.
c (oclusiva velară surdă) în corb, semn întrebuinţat
înaintea vocalelor a, ă, â, î, o, ö, u, ü, înaintea
consoanelor sau la sfîrşitul cuvintelor = k.
ĉ (africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ
este un ŝ) în ĉáră „ceară” = între tɕ şi tʃ.
ĉ (africată alveolopalatală, cu nuanţă mai palatală) în
trans. ĉur „ciur” = între tɕ şi tʃ, dar mai aproape de tɕ.
ć (africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ
este un ŝ) în băn. fráće „frate” = tɕ.
č (africată palatoalveolară surdă, al cărei element fricativ
este un ș) în maram. čăr „cer” = tʃ.
d (oclusiva dentală sonoră) în dar = d.
đ (oclusiva dentală sonoră puţin palatalizată) în mold,
unđe „unde” = între d şi ḑ
ď(oclusiva alveolopalatală sonoră) în mold. d'in „din” =
între d, și ɉ.
d" (oclusivă palatală sonoră) în trans. d"in ”din” = ɉ
ḍ (oclusivă cacuminală sonoră) în trans. cruḍă = ḑ
ḑ (africată dentală sonoră) în mold. ḑîc „zic” = dz.
đ (africată alveolopalatală sonoră, al cărei element
fricativ este un ź, corespunzând surdei ć) în băn. des
„des” = dʑ.
δ (fricativă interdentală sonoră) în arom. δálă „zară” = ᵭ.
e (vocală anterioară cu deschidere mijlocie, de nuanţă
închisă) în vezi = e.
ę (e deschis) în trans. vęde = ε.
ę˓ (e şi mai deschis) în bucov. vede ‘vede’ = între ε şi æ.
ẹ (e mai închis) în mold. vẻde = e (mai închis).
ẹ. (e şi mai închis) în mold. vẻdẹ. = între e şi i.
ě (vocală centrală cu nuanţă anterioara, între ă şi e) în
ban. fáŝě ‘face’ = între e şi ǝ.
ě˓(e deschis între ă şi ę) in trans. aşę ‘aşa’ = între ε şi ɒ.
f (fricativă labiodentală surdă) în fin = f
g (oclusivă velară sonoră) în gol = g
ĝ (africată alveolopalatală sonoră, al cărei element
fricativ este un z) în ger ‘ger’ = între dz şi dƷ
ǧ (africată palatoalveolară, al cărei element fricativ este
un j, cores- punzând surdei c) în maram. ǧăr 'ger’ = dƷ
ģ (oclusivă velară sonoră palatalizată) în ģem ‘ghem’ = g
γ (fricativă velară sonoră) în istrorom. γură ‘gură’ = g
h (fricativă laringală surdă) în trans.háină ‘haină’ = h.
Ŋ (fricativă laringală sonoră) în trans. hoŊot ‘hohot’ = h.
ḣ’ (fricativă palatală surdă) în ḣ’ir ‘fir’ = ç.
χ (fricativă velară surdă, corespunzând sonorei γ) în χâină
‘haină’ = x
i (vocală cu deschidere minimă din seria anterioară) în fir
= i
i˓ (i deschis) în mold. mári ‘mare’ = i
î (vocala cea mai închisă din seria centrală: î, â, ă, ă˓) în
când = i.
î (vocală centrală închisă cu nuanţă anterioară între i şi î)
în trans. râu ‘râu’ = 1
j (fricativă palatoalveolară) în trans. jar ‘jar’ = Ʒ.
j' (j muiat) în jug ‘jug’ = între Ʒ şi ʑ
k (oclusivă velara surdă identică cu c. Se notează numai
înaintea lui e şi i) în băn. kip ‘chip’ = k
ǩ (oclusivă velară surdă puţin palatalizată) în ǩip ‘chip’ =
între k şi ķ
ḱ (oclusivă velară surdă palatalizată corespunzînd sonorei
g) în mold ḱiŝor ‘picior’ = ķ
l (laterală alveolară) în pălăriie ‘pălărie’ = l
lˇ (l puţin palatalizat) în trans. iě˓lˇě ‘ele’ = ļ
ľ (laterală palatală) în arom. ḣ’il’u ‘fiu’ = λ
ł (laterală velară) în maram. cał ‘cal’ = ł.
m (nazală bilabială) în masă = m
ṃ (nazală labiodentală urmată de f, v) în îṃvâţ ‘învăţ’= m
n (nazală dentală) în mână = n
ň (nazală dentală puţin palatalizată) în mold. pîňi ‘pîine’
= n
ń (nazală palatală) în mold. ńel ‘miel’ = n.
ṋ (nazală cu ocluziune incompletă, urmată de constrictive
şi lichide) în îṋșir ‘înşir’
ṇ (nazală slăbită urmată de consoană) în trans. muṇte
‘munte’
ŋ (nazală velară urmată de c(k), g) în îŋcă = ŋ
ṅ (nazală dentală, de durată mai scurtă, vălul palatului
necoborând îndeajuns), în pronunţarea lui n intervocalic
la moţi: cîṅi ‘cîine’
o (vocală posterioară cu deschidere mijlocie şi cu nuanţă
mai închisă) în pot= o
ǫ (o deschis) în trans. pǫte ‘poate’ = ↄ
ő (vocală anterioară labială cu deschidere mijlocie, cu
nuanţă închisă) în ung. cőr ‘cerc’ = θ
p (oclusivă bilabială surdă) în par = p
r (vibrantă apicală alveolară) în rar = r
ṝ (r cu mai multe şi mai puternice vibraţii) în trans. ṝâu
‘râu’
ṝ‒ (r cu şi mai multe vibraţii) în, trans. ṝău ‘rău’
ρ (r uvular) în arom. (la fărşeroţi) guρă ‘gură’
ῥ (r uvular cu mai multe vibraţii) în arom. (la fărşeroţi)
v'eῥă ‘vară’
ṙ (r apical cu o singură vibraţie foarte slabă) la moţi, în
câṙi ‘câine’ = r
ŕ (r muiat) în trans. învăţătoŕ ’învăţător’ = r
ř (r bilabial) în interjecţia munt. třp cu care se opresc caii
s (fricativă dentală surdă) în soră = s.
ś (fricativă alveolopalatală surdă) în băn. fáśé ‘face’ = ϐ
ŝ (fricativă alveolo palatală surdă, aproape identică cu ś,
dar cu o articulaţie puţin posterioară) în mold. fáŝi ‘face’
= ϐ
ș (fricativă palatoalveolară surdă, corespunzând sonorei j)
în mold, sî ‘şi’ = ʃ.
ş (ş pronunţat mai puternic, dînd impresia unui ş mai
lung) în mold. şî ‘şi’
ṩ (ş cu nuanţă palatală, muiată, corespunzând sonorei j) în
aşa ‘aşa’ = între ʃ şi ϐ
t (oclusivă dentală surdă) în tátă = t
Ť (oclusivă dentală surdă puţin palatalizată) în mold.
munte = t
ť (oclusivă palatală surdă în mold. fráťe = între ţ şi c
t" (oclusivă palatală surdă) în trans. frát"e = c
ţ (oclusivă cacuminală surdă, corespunzând sonorei d) în
trans. clopoț = t
ϑ (fricativă interdentală surdă, corespunzând sonorei ă) în
arom. năϑeâmâ 'puţin' = θ
ţ (africată dentală surdă) în ţin = ts
u (vocala cea mai închisă din seria posterioară) în bun =
u
ü (vocala cea mai închisă din seria anterioară, labială) în
ung. füll ‘ureche’ = y
v (fricativă. labiodentală sonoră) în munt. vară = v
w (fricativă hilahială sonoră) în ucrain. (la huţuli) woda
‘apă’ = w
z (fricativă dentală sonoră) în munt. zac = z.
ź (fricativă alveolopalatală muiată, corespondenta sonoră
a lui s) în băn. źánă ‘geană’ = ʑ
ẑ (fricativă alveolopalatală corespondenta sonoră a lui ŝ)
în mold. ẑánâ ‘geană’ = ʑ
y (fricativă palatală sonoră, corespunzând surdei h’) în
trans. yérme ‘vierme’ = j (fricativ)
SEMNE DIACRITICE
~ (deasupra vocalelor) seminazalizate: õ.
~ (deasupra vocalelor) nazalitate: õ = õ.
~ (sub vocale sau consoane sonore) asurzire i, ŗ = ị, ṛ.
. (sub vocale sau consoane sonore) sonoritate redusă: ă.
• (sub vocale) închidere: ẹ.
.. (sub vocale închidere mai mare: .ẹ
˓ (sub vocale) deschidere: ę.
« (sub vocale) deschidere mai mare: o
(deasupra consoanelor c şi g): ĉ africată surdă, între ĉ şi
č; ĝ africată sonoră, între ĝ şi ǧ.
ʼ (înaintea vocalelor) oclusivă glotală: ’e = ’e.
ʽ după oclusive, arată o explozie mai puternică, în olt.
patʽ „pat”.
o (sub consoane) consoană silabică: ņ = ņ.
(sub vocale) arată că vocala constituie elementul
consonantic al unui diftong: ṷ (în da ṷ) = ŭ.
(deasupra vocalelor) arată că două vocale formează un
diftong cu elemente egale în trans. toate.
' (deasupra unei vocale sau a unui diftong) accent
principal: vẻde = „vede”.
" (deasupra unei vocale) accent dinamic mai puternic,
mai ales în fraze: nű vreau.
= accent secundar : sănătate (deasupra unei vocale) ׀
sănătate.
-(deasupra unei vocale, lichide sau fricative) lungime: ō.
< (deasupra unei vocale) scurtime: u.
+ (sub o nazală) arată ca articulaţia nazalei nu e completă,
ci analogă constrictivei următoare: îmvăț.
e e ă,
e, ă, a etc. arată nuanţe vocalice intermediare.
z, d, s
s, t, z etc. arată nuanţe consonantice intermediare.
h, i, u etc. (la umărul literei precedente) arată sunete slab
perceptibile. ( h , (i , (u etc. arată sunete şi mai slab perceptibile. t h ,t i ,t u arată sunete extrem de slab perceptibile.
ALTE SEMNE
- se întrebuinţează ca în ortografia oficială: dă-te la
driapta, n-a văzut.
- înlocuieşte silabele dinaintea accentului cuvântului,
reproduse în forma anterioară: târnăcop; - coápe.
— sub litere sau sub cuvinte, arată că anchetatorul a auzit
bine sunetele sau cuvintele subliniate, deşi acestea par
neobişnuite. Cuvintele subliniate în NOTE sunt reproduse
în transcriere fonetică.
— pusă în locul unui răspuns, arată că în punctul
respectiv n-a fost pusă întrebarea.
˘ leagă două sau mai multe cuvinte care formează un
singur grup fonetic : sai ˘ i ˘ sus „sai în sus”.
~~ arată că anchetatorul n-a auzit clar sunetele astfel
subliniate.
~ înlocuieşte forma precedentă.
... puse în urma sau înaintea unui răspuns arată că el nu
este complet. Completarea este, de obicei, dată în NOTE.
x pus după un răspuns, trimite la NOTE, de obicei sub II
şi, în cazuri rare, sub III.
? pus în locul unui răspuns, arată că informatorul n-a ştiut
să răspundă; dacă urmează totuşi un răspuns, acesta a fost
dat după ezitare.
# pus în locul unui răspuns, arată că informatorul a
declarat că nu există termenul întrebat.
oo pus în locul sau înaintea unui răspuns, arată că
obiectul sau obiceiul la care se referă întrebarea nu există
în localitate.
, separă variante lexicale.
; separă forme gramaticale diferite ale aceluiaşi cuvânt:
singularul de plural, forma articulată de cea nearticulată,
persoana I de a II-a etc.
,, ” între aceste ghilimele sunt reproduse explicaţiile sau
completările date de informatori, de obicei netranscrise
fonetic şi literarizate.
, ‘ între aceste ghilimele se dă traducerea literară a
răspunsurilor româneşti sau traducerea românească a
răspunsurilor din limbile minorităţilor naţionale.
( ) între aceste paranteze sunt reproduse, pe hartă sau în
NOTE, explicaţii sau completări, transcrise fonetic, date
de informatori.
[ ] între aceste paranteze se dau completările sau
observaţiile anchetatorilor sau ale redactorilor. Sub titlul
hărţii, cifrele puse între aceste paranteze reprezintă
numărul întrebării din chestionar.
[k] pus înaintea unui răspuns, arata că informatorul s-a
corectat.
[σ] pus înaintea unui răspuns, arată că termenul a fost su-
gerat de anchetator.
[ε] Arată că informatorul a ezitat înainte de a da
răspunsul.
[?] pus după un răspuns, arată că anchetatorul se
îndoieşte de exactitatea răspunsului înregistrat.
[!] Pus după răspuns arată că întrebarea sau răspunsul 1-a
făcut pe informator sau pe cei de faţă să râdă.
[*] Pus înaintea unui răspuns, arată că răspunsul a fost dat
de un informator ocazional, căruia anchetatorul nu i-a
notat numele.
[**] Arată un al doilea informator ocazional.
[I] [II] etc. Arată numărul informatorului din localitatea
respectivă.
În NOTE :
Sub I se arată cum a fost pusă întrebarea.
Sub II sunt date explicaţiile sau completările primite de la
informatori în legătură cu răspunsurile de pe hartă, sub III
sunt date observaţiile sau completările anchetatorilor sau
ale redactorilor.
METODE DE STUDIERE A DIALECTELOR SI
GRAIURILOR
Metode de culegere a materialului dialectal. Metoda
observaţiei directe. Metoda conversaţiei dirijate. Ancheta
organizată. Ancheta prin corespondenţă. Ancheta la faţa
locului. Modalităţi de prezentare şi interpretare a faptelor
dialectale. Glosar. Monografie. Texte dialectale. Studii
speciale. Atlase.
Datorită transformărilor la care sunt supuse graiurile şi
dialectele, lingvistica (în speţă, dialectologia) pune din ce
în ce mai mult accentul pe m e t o d e l e care se folosesc
pentru culegerea materialului dialectal, pe adecvarea lor
la specificul faptului dialectal. De aceea, în cei aproape
100 de ani ai dialectologiei ştiinţifice, metodologia
dialectologică s-a îmbunătăţit mereu cu noi procedee, noi
unghiuri din care s-a privit faptul dialectal.
Metodele privesc atât felul cum se obţine, cum se culege
materialul dialectal, cât şi felul cum se prezintă el ulterior
(prin procedee ,,grafice” sau „negrafice”); de asemenea,
metodele se referă la i n t e r p r e t a r e a fenomenelor
dialectale (etapă care se parcurge după culegerea
materialului).
Culegerea (recoltarea) particularităţilor dialectale se
poate face prin observarea directă sau prin ancheta
organizată (la faţa locului sau prin corespondenţă.
Poziţia dialectologului faţă de actul comunicării este
diferită în raport cu cele două procedee menţionate: în
cursul observării directe, poziţia dialectologului nu este
diferită de a lingvistului care studiază limba observind-o,
aflându-se, deci, în afara procesului de comunicare (pe un
plan extracomunicativ).
În cazul unei anchete organizate (în care dialectologul
pune întrebări şi notează răspunsurile), dialectologul se
deosebeşte de lingvist, prin aceea că el se situează pe un
plan intracomunicativ, el este în acelaşi timp locutor-
auditor (vorbitor-ascultător) şi observator.
Chiar dacă cele mai valoroase date se obţin prin
observarea directă, fără intervenţia lingvistului-
dialectolog, totuşi numai o anchetă organizată poate
permite înregistrarea unui material bogat şi comparabil
(de la o regiune la alta, pe generaţii, pe sexe etc.)
Metoda observaţiei directe constă în notarea
particularităţilor graiului unuia sau mai multor vorbitori
f ă r ă a s e i n t e r v e n i în procesul de comunicare.
Procedeul dă rezultate foarte bune, vorbirea notată în
acest fel fiind surprinsă în procesul ei firesc, spontan,
neartificial (condiţie net diferită de aceea a anchetei cu
chestionar). Folosirea acestei metode cere însă condiţii de
lucru speciale şi un timp mai îndelungat (dat fiind că, prin
natura lui, procedeul exclude orice „organizare”).
O suplinire a acestei lipse se realizează prin metoda
conversaţiei dirijate (a convorbirilor tematice), constând
în dirijarea discuţiei de către anchetator, în sensul dorit.
Se provoacă discuţii pe teme diferite: astfel, pentru a
culege, de exemplu, terminologia stupăritului, se cere
subiectului să descrie cum se obţine mierea, punându-se,
pe parcursul expunerii acestuia, întrebări suplimentare.
Un deziderat de bază pentru buna desfăşurare a anchetei
folosind metoda conversaţiei dirijate este cunoaşterea de
către anchetator a graiului (dialectului) pe care îl
cercetează. Dezavantajul pe care îl prezintă metoda este,
ca şi în cazul observaţiei directe, caracterul limitat, sub
raport cantitativ, al materialului cules şi imposibilitatea
de a-1 compara (de la un subiect la altul — în funcţie de
generaţie, sex, categorie socială, instrucţie etc. — sau de
la o regiune la alta).
Limitele celor două metode analizate se înlătură, într-o
mare măsură, prin ancheta organizată, care, în funcţie de
faptul dacă cercetătorul se deplasează sau nu pe teren,
este de două feluri: prin corespondenţă şi la faţa locului.
La baza primelor anchete a stat la început rugăciunea
„Tatăl nostru” care a fost transpusă în diferite puncte
(dintr-una sau mai multe ţări) în idiomul local (fie prin
anchetă la faţa locului, fie prin corespondenţă).
Ancheta prin corespondenţă s-a practicat mai ales la
începuturile dialectologiei, dar se mai foloseşte şi astăzi
în unele situaţii. Metoda constă în trimiterea, în diferite
puncte de pe un teritoriu dat, a unei liste de întrebări
(chestionar) unor corespondenţi. Aceştia, de obicei
învăţători sau preoţi, răspund sau adună răspunsurile la
chestionarul trimis în graiul local.
Prima anchetă de acest fel este considerată aceea a lui
Conrad Gessner, din 1555, în urma căreia a publicat la
Zürich, 22 de specimene din aceeași rugăciune. Prima
anchetă prin corespondență destinată elaborării unui atlas
lingvistic a fost efectuată de Georg Wenker, profesor la
un liceu din Düsseldorf, care la 1876 a trimis
inspectorilor școlari din Renania 38 de propoziții spre a fi
transpuse din limba literară, în graiul local. În 1885, B.P
Hasdeu a trimis unei rețele de corespondenți un
chestionar menit să furnizeze material pentru
monumentala sa lucrare Etymologicum Magnum
Romaniae. Aceasta este prima anchetă dialectală prin
corespondență din țara noastră și, totodată, prima anchetă
dialectală efectuată pe baza unui chestionar. Acesta
cuprindea 206 întrebări, primele 50 referindu-se la
particularități fonetice (rareori morfologice și sintactice),
iar restul la lexic, credințe populare, obiceiuri etc.
A doua mare anchetă prin corespondență este aceea
inițiată de Sextil Pușcariu, directorul Muzeului Limbii
Române, din Cluj. Ancheta a fost prima activitate a
Muzeului întemeiat la 1919, cu scopul studierii limbii
române. Între 1922 și 1937 au fost elaborate 8
chestionare privind următoarele terminologii:
1. Calul
2. Casa
3. Firul
4. Păstoritul
5. Nume de locuri și numde de persoane
6. Stupărit
7. Intstrumentele muzicale
8. Mâncări și băuturi
Fiecare chestionar conținea indicații, desene ș.a. pentru a
ușura munca de colectare a materialului dialectal.
Această metodă prezintă dezavantajul că exactitatea
răspunsurilor este îndoielnică, întrucât este efectuată de
nespecialiști. Ea se recomandă doar în cazurile în care
deplasarea pe teren a cercetătorilor nu este posibilă.
Ancheta la faţa locului constituie mijlocul cel mai
adecvat pentru obţinerea unui material bogat, care să
prezinte garanţia autenticităţii şi a rigorii ştiinţifice.
Metoda constă în deplasarea anchetatorului pe teren —
într-una sau mai multe etape — în condiţii riguros
studiate şi determinate în prealabil.
La noi, printre primii dealtfel în dialectologia europeană,
efectuează o importantă deplasare pe teren Ion Maiorescu
(tatăl celebrului critic literar) în 1857, la românii din
Istria.
Cea dintâi anchetă la faţa locului, cu chestionare (anchetă
organizată), destinată elaborării unui atlas lingvistic, a
fost aceea a lui Gustav Weigand, pentru WLAD; a urmat
apoi ancheta iniţiată de Sextil Puşcariu pentru ALR și
anchetele pentru NALR.
Cum se efectuează o anchetă, la faţa locului? O anchetă
riguros organizată presupune două etape: pregătirea ei şi,
apoi, efectuarea propriu-zisă a anchetei.
Etapa pregătitoare pune următoarele probleme :
— precizarea s c o p u l u i anchetei
— cunoaşterea, din toate punctele de vedere, a
domeniului (teritoriului) ce urmează a fi investigat
— stabilirea reţelei de puncte (localităţi) ce
urmează să fie anchetate
— elaborarea chestionarului (listei de întrebări), în
funcţie de scopul anchetei, de timpul de care dispunem,
de numărul anchetatorilor etc.
— anchetatorul (anchetatorii).
Scopul anchetei. O bună rezolvare a problemelor
menţionate mai sus ca şi o serie întreagă de aspecte ale
anchetei propriu-zise depind de s c o p u l anchetei;
trebuie să ştim, aşadar, de la început ce urmărim :
— elaborarea unui atlas lingvistic
— un studiu cu caracter monografic
— studierea unui anumit compartiment al limbii
(fonetică, lexic etc.)
— raportul dintre graiul respectiv (graiurile) şi
limba literară (influenţa nivelatoare exercitată de ea
asupra graiurilor, în grade diferite, în funcţie de regiuni,
de generaţii etc.)
— un glosar regional etc.
În funcţie de fiecare din aceste scopuri ale anchetei
dialectale, se schimbă forma şi conţinutul chestionarului,
se stabilesc criteriile de alegere a localităţilor, numărul
anchetatorilor, precum şi numărul şi calităţile subiecţilor
(informatorilor).
De pildă, pentru elaborarea unui glosar regional se
formulează numai întrebări care vizează obţinerea
elementelor de vocabular, în timp ce pentru o monografie
se formulează, de obicei, întrebări pentru toate
compartimentele limbii; pentru un atlas, se fixează o reţea
mai rară de puncte decit pentru o monografie sau pentru
un studiu consacrat exclusiv unei probleme (palatalizarea
labialelor, de exemplu); pentru un atlas se vor folosi mai
mulţi anchetatori decât in alte cazuri; dacă urmărim
aspectul arhaic al graiurilor, vom alege mai ales subiecţi
mai vârstnici şi localităţi mai izolate, mai puţin expuse
influenţelor inovatoare ale centrelor lingvistice etc.
Cunoaşterea prealabilă a domeniului lingvistic. Pentru ca
toate momentele unei anchete (elaborarea chestionarului,
stabilirea reţelei de puncte etc.) să fie realizate cât mai
adecvat fenomenelor lingvistice ce urmează a fi culese şi
studiate, autorul unei anchete dialectale trebuie să se
informeze în prealabil asupra condiţiilor istorice,
geografice, economice, culturale etc., ale comunităţii
respective. În acest scop, el va trebui să se documenteze
în bibliotecă — şi, dacă izvoarele lipsesc, într-o scurtă
anchetă de proba — asupra tuturor acestor date.
Utilitatea acestui moment în faza pregătitoare a anchetei
nu trebuie prea mult demonstrată: nu se poate aplica un
chestionar privind terminologia viticolă acolo unde nu se
cultivă viţa de vie; este mai puţin interesant să se studieze
influenţa limbii literare asupra graiului dintr-o regiune
izolată sau dintr-o localitate unde nu a existat niciodată o
şcoală etc.; o monografie presupune, între altele, şi o
serie de date istorice ș.a.m.d.
Reţeaua de puncte. Aşa cum a reieşit din cele spuse
anterior, alegerea localităţilor depinde de scopul anchetei,
ea nu se face în nici un caz la întâmplare (aşa cum a
procedat, de exemplu, Gustav Weigand, atunci când a
cules materialul pentru WLAD).
D e n s i t a t e a reţelei este diferită de la atlas la
monografie sau studiu special; p o z i ţ i a localităţilor, din
punct de vedere geografic, interesează, de exemplu, în
interpretarea dinamicii isogloselor în zonele de tranziţie,
ca atare, alegerea punctelor, în acest caz, nu poate fi
făcută decât după un studiu prealabil.
În elaborarea atlaselor, fixarea reţelei de puncte pune
probleme speciale. De aceea, metodologia diferă de la
cercetător la cercetător: J. Gillieron a avut, de pildă, un
punct de vedere „geometric”, alegând localităţile la
distanţe aproape egale unele de altele, pentru ALF; elevii
lui au adoptat însă un punct de vedere „istoric” (interesaţi
în culegerea arhaismelor, pe cale de dispariţie în graiuri şi
dialecte); M. Bartoli, creând categoriile de localităţi: a)
centre mari, b) centre mijlocii, c) centre mici şi d) centre
anormale, a aplicat un criteriu socio-cultural etc.
Ancheta propriu-zisă se recomandă (încă de la elaborarea
ALF) să fie făcută în z i g - z a g, pentru ca anchetatorul
să scape de influenţa graiului cu care s-a obişnuit în
cursul anchetei precedente.
Chestionarul. În ancheta organizată, rolul chestionarului
este esenţial, de calitatea lui şi de felul cum este aplicat în
anchetă depinzând valoarea cercetării. Chestionarul este o
l i s t ă de probleme la care anchetatorul îşi propune să
primească răspuns în cursul anchetei sale. Lista elaborată
în prealabil şi, după modul de prezentare a problemelor
(şi, în ultimă instanţă, de obţinere a răspunsurilor), poate
f i :
a) o listă de c u v i n t e ce urmează a fi „traduse”
din limba literară în dialect sau grai (cum au folosit, de
pildă, J. Gillieron şi E. Edmont pentru ALF);
b) o listă de c u v i n t e , care, introduse în propoziţii şi
fraze, sunt „traduse” (cu întregul context) în dialect sau
grai (metodă practicată de dialectologul italian Gino
Botiglioni);
c) o listă de î n t r e b ă r i ( î n marea majoritate
i n d i r e c t e ) , vizează obiectul, acţiunea sau însuşirea
ce urmează a fi definite. Acesta este cel mai răspândit tip
de chestionar, folosit cu foarte bune rezultate. În
dialectologia românească, chestionarele aplicate la marile
anchete au fost (şi sunt în continuare) de acest tip: liste de
întrebări indirecte.
De aceea, ori de câte ori întrebuinţăm cuvântul chestionar
în cursul lucrării, ne referim la liste de întrebări indirecte.
Chestionarele d i a l e c t a l e nu sunt singurele
chestionare lingvistice. Se pot face anchete cu chestionar
destinate să stabilească norma de pronunțare la nivelul
limbii comune etc.).
C o n ţ i n u t u l chestionarului (adică: numărul de
întrebări, compartimentele limbii pe care le vizează
(fonetică, fonologie, morfologie, sintaxă, lexic) depinde
de scopul anchetei, de timpul de care dispune autorul ei,
de întinderea pe care îşi propune să o aibă cercetarea etc.
Un chestionar universal valabil nu se poate elabora.
De obicei, pentru atlasele lingvistice s-a lucrat cu două
chestionare:
— un chestionar comun (normal sau general)
cuprinzând întrebări referitoare la noţiuni cunoscute de
toţi vorbitorii de pe un teritoriu dat (indiferent de regiune,
de vârstă, de sex, de meserie etc.), cum ar fi, de exemplu,
termenii referitori la părţile corpului, la relaţiile de
rudenie, la însuşirile şi acţiunile cele mai elementare ale
omului etc., care, deşi pot fi diferiţi de la o regiune la
alta, reprezintă n o ţ i u n i comune. Chestionarele
generale satisfac, în ultimă insi principiul comparabilităţii
materialului oferit de atlasele lingvistice;
— unul sau mai multe chestionare speciale, care,
în funcţie de specificul fiecărei regiuni (de aceea se mai
numesc şi regionale), conţin întrebări referitoare la
diferite terminologii (păstorit, pescuit, morărit, extragerea
cărbu albinărit etc.). Folosirea exclusivă a chestionarelor
speciale — susţinută de unii dialectologi — nu poate fi
acceptată, tocmai pentru că materialul oferit de o
înregistrare pe baza acestui tip de chestionar nu este
c o m p a r a b i l .
Pentru AIS, s-a lucrat cu trei chestionare: unul normal,
altul mărit: (de tipul chestionarelor speciale) şi un al
treilea redus, aplicat numai în marile oraşe.
Numărul întrebărilor unui chestionar dialectal variază
extrem de mult anchetă la alta. Cu titlu ilustrativ,
amintim: chestionarul pentru WLAD cuprindea 114
întrebări, pentru ALR I (chestionarul general) 2160 de
întrebări, iar pentru ALR II (chestionarul special) 4800 de
întrebări; chestionarul lui Gillieron pentru ALF a avut la
începutul anchetei 1400 de întrebări, iar spre sfârşit 1920.
F o r m a chestionarului (adică felul cum sunt ordonate
întrebările, cum se succed) nu este întâmplătoare:
întrebările trebuie să fie grupate pe sfere semantice (idee
susţinută de dialectologii Sever Pop, Mgr. Pierre Gardette
ş.a.). În felul acesta, chestionarul satisface exigenţa
principiului adaptabilității la subiect (succedarea
noţiunilor din aceeaşi sferă semantică uşurând în mare
măsură procesul gândirii; altfel spus, cuvintele îi vin mult
mai uşor în minte vorbitorului). Totodată, calitatea
răspunsurilor este mult mai bună.
Practica chestionarelor organizate a l f a b e t i c
( o r d i n e a alfabetică având în vedere t e r m e n i i care
denumesc noţiunile, şi nu n o ţ i u n i l e înseşi) a fost
părăsită, ca necorespunzătoare: cuvinte cu sensuri foarte
diferite succedându-se unul după altul, purtau
informatorul în domenii tot atât de diferite, ceea ce
îngreuna mult desfăşurarea firească a gândirii şi mărea,
inutil, gradul de artificialitate a atmosferei din timpul
anchetei.
Un aspect care ţine atât de conţinutul chestionarului, cât
şi de forma sa, este felul cum sunt formulate întrebările:
principiul de bază (în cazul chestionarelor de care ne
ocupăm, şi pe care le-am definit mai sus) este întrebarea i
n d i r e c t ă , care constă în definirea sub formă de
întrebare a obiectului, a acţiunii, a însuşirii, fără a
menţiona numele literar al acestora.
Efectuarea propriu-zisă a anchetei la faţa locului pune în
plus următoarele probleme :
— alegerea şi numărul subiecţilor
— notarea materialului dialectal (manuală /
mecanică; impresionistă / normalizantă).
Subiecţii (informatorii). Atât a l e g e r e a subiecţilor, cât
şi stabilirea n u m ă r u l u i lor constituie două momente
extrem de importante în desfăşurarea anchetei (calitatea
răspunsurilor obţinute fiind determinată de calitatea
subiecţilor aleşi).
A l e g e r e a informatorilor nu se face la întâmplare, ci
potrivit unor reguli, unor principii elementare, stabilite în
funcţie de scopul anchetei. Astfel, trebuie să se ţină
seama de :
— o r i g i n e a subiectului (locul de naştere al
părinţilor, al subiectului, al soţiei, dacă e cazul);
— l o c a l i t ă ţ i l e unde a locuit mai multă
vreme sau a călătorit; în general, pentru aspectul regional
al limbii este mai puţin concludent graiul unei persoane
care a locuit o parte din viaţa sa la oraş. Este foarte
arbitrar felul în care a ales unii subiecţi Gustav Weigand
pentru WLAD). În schimb, dacă ne interesează
interferenţele dintre graiuri limitrofe, vom alege subiecţi
provenind din ambele regiuni, iar dacă urmărim aspectele
noi din viaţa graiurilor, vom alege şi subiecţi mai
„umblaţi”, alături de alţii care n-au ieşit din raza
localităţii anchetate;
— v â r s t a subiecţilor depinde, de asemenea, de
ceea ce urmărim cu cercetarea noastră: vom alege
persoane în vârstă pentru a ilustra individualitatea,
caracterul autentic al unei unităţi lingvistice, dar ne vom
opri asupra graiului tinerilor, de diferite vârste, din medii
variate, pentru a surprinde influenţa limbii literare,
diferenţierile pe care această influenţă le produce etc.
- alte condiţii: dentiţie şi audiţie bună, pronunţie
corectă, volubilitate etc. În cazul unor subiecţi care nu
corespund, este bine să se renunţe la ei încă de la
începutul anchetei.
N u m ă r u l subiecţilor depinde de scopul anchetei.
Dacă urmărim să elaborăm :
— un a t la s (cu chestionar normal), trebuie să
decidem asupra tipului de notare pe care îl adoptăm: când
notarea este i m p r e s i o n i s t ă se alege de obicei un
singur subiect pentru fiecare punct anchetat (aşa s-a
procedat, de exemplu, pentru ALR şi NALR; pentru ALF,
Edmont a anchetat, cu câteva excepţii, un singur subiect);
când notarea este n o r m a l i z a n t ă , se aleg mai mulţi
subiecţi din aceeaşi localitate;
— u n a t l a s ( c u chestionare speciale): se
aleg mai mulţi subiecţi din fiecare localitate anchetată
(câte unul pentru una sau mai multe terminologii, în
funcţie de meserie, categorie socială etc.);
— o m o n o g r a f i e sau a r h i v ă
fonogramică se anchetează de obicei 6 -8 subiecţi
(depinde de timp, de mijloacele materiale, de natura
temei urmărite). Cei 6 -8 subiecţi trebuie să reprezinte 3 -
4 generaţii (copii de 8-11 a n i ; tineri între 18-24 a n i ;
adulţi între 3 5 -4 5 ani; oameni în vârstă de la 60 de ani
în sus, care să îndeplinească condiţiile formulate mai
sus). De asemenea, fiecare generaţie va reprezenta cele
doua sexe (care se comportă adeseori diferit, ca şi
generaţiile, faţă de inovaţie, împrumut etc.).
Notarea. Din punctul de vedere al m i j l o a c e l o r
concrete pe care le utilizăm spre a nota materialul
dialectal, distingem între înregistrarea m a n u a 1 ă
(singura folosită până nu demult, constând în
înregistrarea pe loc, cu mâna, a răspunsurilor primite la
chestionar sau a textelor, frânturilor de conversaţie etc.)
şi notarea me c a n i c ă ( u t i l i za t ă în ultimele decenii, la
început pe cilindri de ceară, apoi pe benzi magnetice,
ulterior pe HDD și alte medii de stocare).
Din punctul de vedere al realității lingvitice care ne
interesează, putem adopta principiul impresionist, adică
să notăm răspunsurile unui informator așa cum apar ele la
prima impresie, fără nicio intervenție sau interpretare sau
normalizant, când notăm răspunsurile mai mulor
informatori pentru un singur punct anchetat, iar pe hartă
se cartografiază media, norma lingvistică din graiul
respectiv.
Etapa următoare recoltării materialului este
p r e z e n t a r e a ş i i n t e r p r e t a r e a lui.
O primă distincţie trebuie făcută între modalităţile
„grafice” (care se prezintă sub formă tipărită: glosar,
monografie, texte, studiu special, atlas lingvistic) şi
„negrafice” (care sunt înregistrări pe benzi magnetice sau
discuri, conservate ca atare: de pildă, o arhivă
fonogramică, un album de discuri însoţind o monografie
etc.).
Glosarul este, ca şi dicţionarul, o listă de cuvinte ordonate
alfabetic; spre deosebire de cel din urmă însă, glosarul nu
conţine t o a t e cuvintele dintr-o limbă, dialect, grai,
limba unei opere literare etc., ci numai cuvintele şi
expresiile care se deosebesc de uzul comun (de obicei
cuvinte regionale, arhaice, cu valoare poetică specială,
argotice, tehnice etc.). Termenul provine din fr. glossaire
(lat. lit. glossarium, după gr. glossa). De asemenea, în
glosare nu se dau de obicei citate, ci „se glosează” numai
(se explică) termenul respectiv. Uneori, glosarele pot fi
etimologice. În fine, glosarul poate fi o lucrare
independentă sau poate însoţi o monografie, o culegere
de texte etc.
Monografia este un studiu complet şi amănunţit, care îşi
propune să epuizeze un subiect mai mult sau mai puţin
restrîns. Termenul provine din fr. monographie (< gr.
monos + graphia). O monografie d i a l e c t a l ă este
consacrată descrierii unui dialect sau a unui grai (al unei
regiuni, al unei localităţi, al unei familii, al unui individ,
considerat ca reprezentant al unităţii lingvistice
respective). Structura unei monografii este de obicei, în
dialectologia tradiţională, următoarea :
-o i n t r o d u c e r e ( c o n ț i n â n d date geografice,
istorice, economice, culturale, antropologice, etnografice
etc.) precedă întotdeauna lucrarea;
- s t u d i u l limbii (fonetică, morfologie, sintaxă, lexic),
efectuat cu diferite metode (în funcţie de evoluţia
metodologiei lingvistice legată de cercetarea limbii în
general): „tradiţionale”, structurale, transformaţionale, şi,
reluate în alte forme, sociolingvistice;
-o c u l e g e r e de texte poate figura (şi figurează de
obicei) într-o monografie;
- u n g l o s a r poate încheia lucrarea.
Textele dialectale pot apărea nu numai ca un capitol
dintr-o monografie, ci şi ca lucrare independentă.
Materialul adunat în cursul unei anchete dialectale (prin
corespondenţă sau la faţa locului) poate constitui obiectul
unui s t u d i u s p e c i a l , care urmăreşte o singură
problemă — mai mult sau mai puţin întinsă — de
dialectologie teoretică sau descriptivă, fonologie,
morfologie, sintaxă, lexic). De pildă, modul cum se
exercită influenţa limbii literare asupra graiurilor sau
despre situaţia labialelor în limba română etc.
Una dintre cele mai importante modalităţi de prezentare a
materialului dialectal, proprie, iniţial, exclusiv
dialectologiei (dintre disciplinele lingvistice) este
c a r t o g r a f i e r e a lui, elaborarea de atlase lingvistice.
Materialul cuprins în atlasele lingvistice poate fi
interpretat ulterior de cercetători (autorii atlaselor sau alţi
dialectologi) în studii cu caracter monografic
(micromonografia unui punct sau monografia unui
regiuni lingvistice determinate ) sau în cercetări mai
restrânse (cum ar fi, de pildă, interpretarea u n e i hărţi
lexicale, a unor hărţi fonetice etc.).
GEOGRAFIA LINGVISTICĂ
Definiţie. Denumiri. Probleme de metodă. Hărţile
lingvistice. Atlasele lingvistice. Probleme teoretice:
contribuţia geografiei lingvistice la îmbogăţirea teoriei
limbii. Principiile lui Gillieron. Principiile lui Bartoli
(lingvistica spaţială). Extinderea metodei geografice la
alte domenii. Atlasele lingvistice româneşti.
Geografia lingvistică este o metodă specifică
dialectologiei, constând în c a r t o g r a f i e r e a pe hărţi
lingvistice a unui număr mai mult sau mai puţin bogat de
fapte lingvistice, obţinute pe baza unei anchete (prin
corespondenţă sau, mai ales, la faţa locului) de pe o reţea
de puncte fixată în prealabil; totodată, metoda geografica
aplicată la studierea varietăţii regionale a limbilor constă
în i n t e r p r e t a r e a răspândirii, a repartizării pe teren
a formelor lingvistice (fonetice, fonologice, morfologice,
sintactice, lexicale).
În sens ,,non-tehnic” geografia lingvistică este o parte a
geografiei, este o „geografie a limbilor” (actuale, istorice
sau preistorice), a formelor concrete în care comunităţile
lingvistice realizează entităţile numite limbi; studiul
răspândirii pe teren a limbilor (a comunităţilor care
vorbesc aceeaşi limbă) poate constitui obiectul geografiei
umane şi politice (alături de componentele „naţiune”,
„stat”, „cultură” etc., limba fiind cea mai pertinentă
trăsătură a unui popor).
În sens „tehnic”, geografia lingvistică este o geografie
„internă” a limbilor, care nu se ocupă de frontierele dintre
limbi ( comunităţi lingvistice), ci de extinderea şi
repartizarea spaţială a fenomenelor lingvistice specifice şi
de limitele dintre ele, de dinamica acestor fenomene
(felul cum apar inovaţiile, cum se difuzează etc.
Un album de hărţi lingvistice este un atlas lingvistic; spre
deosebire de atlasele geografice, atlasele lingvistice
conţin hărţi ale aceluiaşi teritoriu: harta „de bază”
(topografică) rămâne de fiecare dată aceeaşi, ceea ce se
schimbă este materialul lingvistic, fiecare hartă fiind
harta unui singur fenomen lingvistic. De obicei, pe harta
de bază figurează numai datele geografice elementare:
graniţele politico-administrative, râurile şi oraşele cele
mai importante şi, uneori, formele de relief mai
însemnate - pentru o mai bună orientare asupra
caracteristicilor materialului anchetat (fapte provenind
dintr-o regiune de munte sau de câmpie pot avea
explicaţii diferite). Orice hartă lingvistică conţine reţeaua
de puncte anchetate, reprezentate de fiecare dată prin
acelaşi număr.
Alături de denumirea geografie lingvistică, care este cea
mai răspândită, s-a folosit de către unii autori şi termenul
geografie dialectală (dat fiind că obiectul investigat cu
această metodă sunt dialectele).
O deosebire terminologică şi de conţinut totodată se face
uneori între geografie lingvistică şi geologie lingvistică:
geografia lingvistică se ocupă, în concepţia unor
cercetători, de descrierea şi reprezentarea geografică,
o r i z o n t a l ă a fenomenelor lingvistice, în timp ce
geologia lingvistică studiază fenomenul lingvistic şi în
profunzime, pe v e r t i c a l ă , încercând să realizeze o
stratigrafie lingvistică (observarea pe o hartă lingvistică a
straturilor succesive în evoluţia unui fenomen lingvistic).
Termenul stratigrafie este luat, ca şi noţiunea, din
geologie.
Specific pentru metoda geografică este deci, ca metodă,
faptul că materialul lingvistic se c a r t o g r a f i a z ă , se
prezintă sub formă de hărţi lingvistice. Adunate la un loc,
în colecţii de hărţi, ele constituie atlase lingvistice.
Hărţile lingvistice sunt de mai multe feluri: în funcţie de
c o n ţ i n u t u l lor, distingem hărţi fonetice, fonologice,
morfologice, sintactice şi lexicale; în funcţie de f o r m a
lor (dacă se interpretează sau nu materialul cartografiat),
există hărţi punctuale (analitice) şi hărţi interpretative
(sintetice).
a) Hărţile f o n e t i c e înregistrează :
— variantele unui sunet în diferitele puncte ale
teritoriului anchetat (se întâlnesc fonetismele [t, t ' , ĉ ] ca
variante ale fonemului /t/ în frate);
— ipostazele actuale şi anterioare ale unui sunet
mai vechi (arhaismul şi inovaţia, coexistând pe un
teritoriu lingvistic dat); de pildă, în dacoromână, harta nr.
73 din ALR I, vol I, înregistrează atât fonetismul nou [z]
în viséz, ziséz etc., cât şi fonetismul arhaic [ḑ] în visăḑ,
zisăḑ etc.
b) Hărţile f o n o l o g i e e notează sunetele cu
valoare distinctivă (fonemele), în cazul în care acest
aspect a fost urmărit în ancheta cu chestionar. De
exemplu. Harta nr. 420 din ALR I, vol I, poate fi utilizată
pentru interpretarea fonologică a consoanelor finale, a
opozițiilor realizate prin marca de palatalizare și de
rotunjire și prin absența lor.
c) Hărţile m o r f o l o g i c e dau răspândirea pe
teren a formelor gramaticale (harta fonologică analizată
mai sus este, în acelaşi timp, o hartă morfologică; a se
vedea şi hărţile din ALR I, vol. I cu distribuţia pe teren a
formelor iotacizate şi neiotacizate la verb sau harta mână
pentru desinenţele de plural formele mâini şi mânuri.
d) Hărţile l e x i c a l e indică termeni care
denumesc aceeaşi noţiune pe un domeniu lingvistic dat.
Uneori se constată doi termeni denumind aceeaşi noţiune,
alteori trei sau patru sau mai mulţi; astfel, pentru noţiunea
de „ficat” se cunosc doi termeni: ficat şi mai, pentru
„zăpadă” trei: zăpadă, omăt, nea, iar pentru „cimitir”
patru termeni: cimitir, ţintirim, temeteu, morminț.
e) Hărţile s i n t a c t i c e sunt mai rare, sintaxa
fiind mai greu de obţinut cu ajutorul chestionarului şi,
mai ales, fiind mai greu de cartografiat, date fiind
dimensiunile sintagmelor. Totuşi, unele construcţii
(prepoziţionale, conjuncţionale etc.) pot figura pe hărţile
lingvistice.
f) Hărţile p u n c t u a l e ( a n a l i t i c e )
menţionează fiecare formă obţinută la punctul respectiv
(fonetismul - odată cu cuvântul în care apare; cuvânt u l ;
forma gramaticală; construcţia). De obicei, majoritatea
hărţilor dintr-un atlas sunt hărţi analitice, punctuale (aşa
este, de pildă, ALR ambele serii, toate volumele).
g) Hărţile i n t e r p r e t a t i v e (sintetice)
presupun o elaborare din partea dialectologului, stabilesc
(prin suprapunerea tuturor isogloselor aceluiaşi fenomen,
trasate pe toate hărţile care conţin fenomenul) ariile de
răspândire a fenomenului respectiv. De obicei, hărţile
interpretative însoţesc albumul de hărţi punctuale şi sunt
mult mai puţine. Prezenţa hărţilor interpretative într-un
atlas este facultativă. NALR a adoptat acest principiu de
cartografiere.
h) Un tip special de hărţi - punctuale şi
interpretative totodată - sunt cele ale ALRM (Micul atlas
lingvistic român): cu ajutorul unor simboluri colorate
diferit pentru fiecare realizare în parte, se oferă o imagine
sintetică asupra răspândirii pe teren a fenomenului.
Tipuri de atlase lingvistice
Deşi începută destul de târziu, elaborarea atlaselor
lingvistice a cunoscut o dezvoltare crescândă după Con-
gresul internaţional de lingvistică de la Haga din 1928,
unde s-a făcut apel către toate ţările să sprijine elaborarea
de atlase lingvistice, care să consemneze faptele
dialectale, pe cale de dispariţie, în urma influenţei mereu
mai puternice a limbilor literare. Toate limbile romanice
au astăzi atlasele lor lingvistice, unele dintre ele
beneficiind chiar de mai multe atlase, elaborate succesiv,
ale domeniului lingvistic respectiv. Activitatea
dialectologică ne îngăduie să vorbim de t i p u r i de atlase
lingvistice, diversificarea metodologică fiind dată de
nevoia de rafinare şi de adecvare a metodei geografice la
obiectul investigat.
Am putea grupa atlasele în funcţie de trei criterii (există
mai multe clasificări, din diferite unghiuri de vedere):
a) din punctul de vedere al î n t i n d e r i i
teritoriului investigat;
b) din punctul de vedere al o b i e c t u l u i
investigat;
c) din punctul de vedere al s t r u c t u r i i
lingvistice vizate.
În principiu, î n t i n d e r e a teritoriului lingvistic
abordat este o chestiune de convenţie (care depinde de
scopul anchetei. Din acest punct de vedere, atlasele pot fi
regionale (ale unor graiuri sau dialecte ale căror limite
sunt alese arbitrar sau în funcţie de criterii
extralingvistice) sau naţionale (ale limbilor naţionale:
atlasul lingvistic al Franţei, al Germaniei, al României, al
Italiei etc.). Dacă teritoriul are dimensiuni care depăşesc
graniţele unei ţări (cuprinzând mai multe ţări), putem
vorbi de un atlas internaţional.
Atlasele „tradiţionale”, aşa cum au fost ele concepute de
fondatorul geografiei lingvistice, Jules Gillieron, sânt
atlase naţionale (dependente de organizarea naţională)
sau generale. Astfel de atlase sunt ALF și WLAD.
Practica atlaselor lingvistice a scos în evidenţă
necesitatea elaborării de atlase ale unor domenii m a i
m i c i , care să coexiste cu cele ale unor domenii m a i
m a r i . Ideea a fost dezvoltată de Karl Jaberg în studiul
Grossräumige und kleineräumige Sprachatlanten, în
,,Vox Romanica” XIV, 1955, p. 1-61.
În romanistică, punctul de plecare îl constituie şcoala
franceză de dialectologie, al cărei reprezentant,
continuator al lui Gilliéron, Albert Dauzat, îşi propune
încă din 1942 să elaboreze un Nouvel Atlas Linguistique
de la France par régions (NALF). Se deschide astfel seria
atlaselor r e g i o n a l e . Acestea nu trebuie confundate
cu atlasele locale, ale unor graiuri considerate ca structuri
lingvistice i n d e p e n d e n t e şi cartografiate ca atare.
Astfel de atlase s-au elaborat în Franţa pentru numeroase
graiuri franceze. Desigur, aceste atlase ale graiurilor au
condus la ideea atlaselor regionale. Diferenţa specifică
este aceea că atlasele graiurilor nu conduc la o imagine
g e n e r a l ă a unei limbi date: cercetând independent
fiecare grai în parte, materialul oferit de hărţile lingvistice
ale atlaselor locale nu este c o m p a r a b i l . Atlasele
regionale, dimpotrivă, oferă o imagine închegată,
generală a unui domeniu lingvistic întins (de tip ,,limbă”,
al francezei, de pildă). În ultimă instanţă, atlasele
regionale sunt tot atlase naţionale, generale; ele sunt însă
regionale pentru că atât modul de culegere a materialului,
cât şi cartografierea lui se face pe regiuni. Prin ce se
deosebesc, în acest caz, atlasele regionale de cele
generale? Divizând teritoriul lingvistic dat în secţiuni
(care pot fi regiunile, provinciile istorice sau secţiuni
arbitrar delimitate), se realizează o a p r o f u n d a r e a
fenomenului dialectal, a bogăţiei lingvistice locale, greu
de obţinut prin metoda atlaselor generale. Atlasele
regionale nu le substituie pe cele generale, le
comp l e t e a z ă . Atlasele regionale au o reţea de puncte
mai deasă şi, de obicei, chestionare, mai ample.
Fiind vorba de mai multe atlase ale unui domeniu
lingvistic întins, se pune problema numărului de
anchetatori: principiul anchetatorului unic a trebuit să fie
părăsit, deşi coerenţa lucrării poate fi pusă în discuţie în
condiţiile repartizării anchetelor mai multor specialişti
(încălcarea principiului este însă îndreptăţită, date fiind
proporţiile mult sporite ale muncii de culegere şi
cartografiere a materialului dialectal).
Din punctul de vedere al o b i e c t u l u i investigat,
atlasele sunt pur l i n g v i s t i c e sau lingvistice şi
e t n o g r a f i c e în acelaşi timp. Atlasele lingvistice
înregistrează materialul lingvistic dialectal: particu-
larităţile fonetice, lexicale şi, dacă există sau dacă
cercetătorii îşi propun, morfologice. Atlasele
etnolingvistiee combină studiul limbii cu studierea vieţii
materiale şi spirituale a vorbitorilor. Această inovaţie,
introdusă de K. Jaberg şi J. Jud prin AIS, constă în
înregistrarea unui număr mare de termeni denumind
noţiuni referitoare la viaţa m a t e r i a l ă a locuitorilor.
Totodată, împreună cu termenul care denumeşte un
obiect, se înregistrează obiectul, lucrul (sub forma unor
albume de fotografii: AIS are, de pildă, 4300 de imagini
ale obiectelor ale căror nume au fost înregistrate pe hărţi).
Atlasele etnolingvistice aplică astfel metoda „cuvinte şi
lucruri” (germ. Wörter und Sachen) propusă de B.
Meringer şi W. Meyer-Lübke.
Deşi este predominant „lingvistic”, Atlasul lingvistic
român (ALR) este în acelaşi timp etnografic (fiecare
volum este urmat de un număr de fotografii ale obiectelor
mai puţin cunoscute).
Din punctul de vedere al s t r u c t u r i i lingvistice
vizate, atlasele lingvistice pot fi atlase de discontinuităţi
(ale variantelor) sau de continuităţi (ale elementelor
comune).
Atlasele „clasice” sunt albume de hărţi care pun în
evidenţă varietatea dialectală, discontinuul lingvistic;
toate atlasele enumerate până aici sunt concepute în acest
fel (cele regionale fiind chiar o formă perfecţionată de
culegere şi cartografiere a infinitei varietăţi regionale).
Ele au drept obiect o unitate p r e s u p u s ă ( l i mb a ,
dialectul, graiul -depinde de întindere), care este
investigată din punctul de vedere al diversităţii
manifestate în interiorul ei. Acest mod de a aborda limba
cu ajutorul metodei geografice coincide cu concepţiile
generale ale lingvisticii în perioadele de început ale
geografiei lingvistice: cercetătorii, depăşind cadrul
limbilor literare (scrise) şi trecând la studiul limbilor vii
şi, implicit, al varietăţii dialectale, se străduiesc să
demonstreze că vorbirea omenească nu este unitară, că
diferenţierile se constată chiar la nivelul graiului unei
familii (ceea ce semnalase Rousselot). În aceste condiţii,
este firesc ca atlasele lingvistice să se preocupe de
aspectul d i s c o n t i n u u al limbii. Evoluţia
concepţiilor şi metodelor lingvistice, îndreptată către
descoperirea aspectului c o n t i n u u din limbă (sau, mai
exact, către distingerea elementelor discontinue, a
variabilelor, de ceea ce este continuu, invariabil),
concretizată într-o serie întreagă de şcoli „structuraliste”,
nu a putut să nu atingă şi dialectologia şi, implicit,
metoda sa specifică, geografia lingvistică.
Punctul de plecare este celebra distincţie „langue /
parole” a lui Ferdinand de Saussure (Cours de
linguistique générale, Paris, 1916), sau „sistema / norma /
habla”, la E. Coșeriu (Sistema, norma y habla,
Montevideo, 1952). Astfel, ia naştere ideea atlaselor
c o mu n e , care, de data aceasta, vor pune în evidenţă
c o n t i n u u l lingvistic, ceea ce este comun unui grup
de unităţi (de obicei format din mai multe limbi, dar, în
principiu, ideea poate fi aplicată şi la subdiviziuni de tip
grai sau dialect). Rădăcinile acestei idei ar putea îi
căutate şi în teoria ,,uniunilor lingvistice” (care pleacă de
la N. S. Trubetzkoy şi Roman Jakobson): ca urmare a
convieţuirii vreme îndelungată, a unor contacte
lingvistice seculare, limbi neînrudite (genetic) pot căpăta
trăsături comune, prin influenţe reciproce.
Un astfel de atlas comun este atlasul lingvistic
mediteranean, Atlante linguîstico mediterraneo (ALM),
iniţiat de Gianfranco Folena (Fondazione Giorgio Cini,
Venezia). ALM îşi propune să înregistreze şi să
cartografiere trăsăturile lingvistice (lexicale) c o m u n e
limbilor din bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre:
limbile romanice, dialectele berbere, araba, turca, ebraica,
greaca, unele limbi slave, albaneza. Dat fiind că „marea”
este numitorul comun al acestor teritorii lingvistice, ALM
urmăreşte a f i n i t ă ţ i l e lingvistice (lexicale) legate de
mare (diversele terminologii marinăreşti, de pescuit etc.),
rezultat al contactului milenar al vorbitorilor acestor
limbi. ALM este, prin natura obiectului investigat, şi un
atlas etnografic, comunitatea lingvistică a popoarelor din
bazinul mediteranean şi al Mării Negre fiind, în primul
rând, reflexul unei comunităţi de viaţă materială şi
spirituală. Pentru elaborarea ALM au colaborat un număr
mare de dialectologi din ţările riverane (la noi, anchetele
cu chestionar au fost făcute de Marius Sala şi Andrei
Avram); localităţile alese sunt porturi la cele două mări
(la noi : Constanţa, Sf. Gheorghe şi Sulina). Din fiecare
localitate, s-a anchetat un singur informator.
Un alt atlas comun proiectat încă din 1959 este Atlasul
lingvistic balcanic, care înregistrează elemente comune
limbilor din acest cadru geografic (greacă, albaneza,
turcă, sârbă, macedoneană, bulgară şi română).
Un atlas comun al limbilor slave a fost proiectat în 1958
(la Congresul al IV-lea al slaviştilor de la Moscova).
Ideea atlaselor comune este o inovaţie metodologică la
începuturile ei: atlasele amintite nu sunt decât parţial
atlase de continuităţi, pentru că ele au în vedere numai
lexicul sau — cum este caznl ALM — numai anumite
sfere semantice (respectiv terminologia mării). Ideea ar
putea fi dusă mai departe, extinsă la structura propriu-zisă
a limbilor (fonologie, morfologie şi chiar sintaxă), dar, în
acest caz, obiectul de studiu ar trebui să fie unităţi
lingvistice î n r u d i t e . De pildă, un atlas comun al
dialectelor româneşti (nord- şi suddunărene) ar trebui să
urmărească elementele continue la toate nivelurile limbii.
Atlasele lingvistice sunt, în primul rând, c o l e c ţ i i de
material dialectal, albume conţinând forme lingvistice.
Valoarea lor ar fi însă infinit mai mică, dacă s-ar rezuma
numai la atât: în fond, bogăţia unei limbi poate fi culeasă,
pusă în evidenţă, păstrată ca atare si cu alte mijloace.
Hărţile lingvistice au, în plus, marea calitate de a permite
cercetătorului să observe mişcarea, dinamica
fenomenelor lingvistice, felul cum se produce schimbarea
în limba, lupta dintre vechi şi nou, dintre forma veche şi
cea nouă (cuvânt, fonetism, construcţie), locul de apariţie
a inovaţiilor, direcţiile şi ariile lor de răspândire etc.
De aceea, pe baza datelor oferite de atlasele lingvistice s-
au putut elabora, pe de o parte, principii t e o r e t i c e
care au îmbogăţit teoria limbii cu privire la mecanismul
schimbărilor în limbă şi la cauzele lor, iar pe de altă
parte, s-au putut formula explicaţii i s t o r i c e unor fapte
date, unor fenomene imposibil de explicat până la apariţia
metodei geografice. Altfel spus, metoda geografică a
îmbogăţit nu numai m e t o d o l o g i a lingvistică, ci şi
lingvistica g e n e r a l ă ş i i s t o r i c ă .
Principiile lui Gillieron:
Marea varietate lingvistică regională nu putea fi
satisfăcător explicată prin principiul „legilor fonetice”,
aplicat cu consecvenţă de neogramatici, şi prin
„analogie”: la tot pasul, hărţile lingvistice semnalau
„excepţii” la regulile cunoscute, situaţii care nu se
încadrau în tiparele stabilite de lingviştii comparatişti. De
aceea, Gillieron a ajuns la celebra formulă „fiecare
cuvânt are propria sa istorie”. Analizând răspândirea pe
teren a unor fenomene, Gillieron a găsit o serie de
explicaţii noi pentru schimbările din limbă. Două sunt
constatările lui fundamentale, cunoscute sub numele de
„principiile” lui Gillieron: principiul migraţiei cuvintelor
şi principiul luptei dintre cuvinte.
a) Hărţile lingvistice au aratat că, pornind dintr-un centru
inovator, cuvintele mi gr e a z ă ( o d a t ă cu oamenii care
le folosesc şi cu obiectele pe care le denumesc). Direcţiile
şi modul cum se difuzează, ca şi rapiditatea mai mare sau
mai mică de iradiere, depind de o serie de condiţii, de
factori care le favorizează (căi de acces, obstacole
naturale, necesitatea obiectului denumit etc.).
Rafinând principiul gillieronean, I. A. Candrea stabileşte
patru „căi diferite” în care se produce migraţia cuvintelor:
— prin iradiaţiune (iradiere): un fenomen porneşte dintr-
un centru şi se propagă pe o distanţă mai mare sau mai
mică spre marginile unui teritoriu dat. Focarul de iradiere
poate fi un teritoriu mai mare sau o simplă localitate. Un
exemplu oferit de Candrea: pe un teritoriu unde se
foloseau cuvintele mo(h)ilă şi goḿilă, în regiunea
Oraviţei, pe o rază de 40 km, se introduce un termen nou,
mo(c)şandă, denumind aceeaşi ridicătură de pământ care
se face ca semn de hotar: termenul este germ.
Markscheide „despărţitură de hotar”, în graiul şvabilor
mârcşade, folosit de inginerii germani care lucrau la
cadastru, în Oraviţa (pe vremea ocupaţiei austro-ungare).
Din Oraviţa, cuvântul iradiază în afară.
— prin infiltrare: din cauza unor obstacole (munte,
pădure mare etc.), migraţia se face foarte greu, de aceea
fenomenul se propagă prin filoane (ca metalele printre
roci), strecurându-se pe malurile râurilor, fâşii de câmpie
etc. (propagarea nu mai are, deci, formă de rază);
— prin revărsare (de fapt, teoria valurilor,
„Wellentheorie”, formulată de Johann Schmidt):
inovaţiile se propagă în formă de valuri, care inundă tot
mai mult teren; un fenomen care a migrat la început lent,
fie prin iradiere fie prin infiltrare, se „revarsă” brusc pe
întinderi foarte mari;
— prin suprapunere: pe fondul unui grai local existent, se
grefează un grai adus de locuitori din alte regiuni (aspect
de insulă lingvistică).
Migraţia cuvintelor, dinamica isogloselor l-au condus pe
Gilliéron la concluzia că, excepţiile fiind la tot pasul, nu
se mai poate vorbi de legi fonetice (modul exagerat de a
pune problema legilor fonetice de către neogramatiei,
fiind combătut, dar şi înlocuit cu o altă exagerare).
Principiul migraţiei cuvintelor nu contrazice, de fapt,
caracterul regulat al unor transformări fonetice: el
e x p l i c ă numai cauzele unor inovaţii, deci ale
„excepţiilor”.
În migraţia lor, unele cuvinte intră în „luptă” cu altele,
existente în grai. Lupta aceasta se dă însă între forţe
inegale, între cuvinte mai mult sau mai puţin pregătite
pentru o luptă, „sănătoase” sau „bolnave”. Studiind
patologia cuvintelor (bolile lor, cauzele îmbolnăvirii lor),
Gilliéron încearcă să determine terapeutica lingvistică
(felul cum limba „tratează” bolile cuvintelor). După
Gilliéron, cauzele îmbolnăvirii cuvintelor sunt:
omonimia, polisemia (hipertrofia semantică) şi scurtimea
(corpul fonetic redus).
Omonimia (identitatea de formă dintre două sau mai
multe cuvinte cu înţelesuri diferite) poate fi la un moment
dat insuportabilă: unul dintre termeni, cel mai slab (mai
puţin folosit, denumind o noţiune mai puţin importantă
etc.), dispare sau, ceea ce se întâmplă mai rar, ambii
termeni dispar, noţiunea respectivă fiind denumită printr-
un alt cuvânt. Este celebru exemplul dat de Gilliéron: lat.
gallus „cocoş” intrat în coliziune omonimică cu cattus
„pisică” devenite, amândouă, în franceză gat. Omonimia
nu a fost suportată de limbă şi, ca urmare, gat „cocoş” a
fost înlocuit cu béguey < vicarius „vicar” (folosit cu sens
metaforic).
Pentru română, dăm ca exemple de omonimii
insuportabile: păcurar „cioban” (<lat. pecorarius),
păcurar („care vinde păcură”); în lupta dintre ele, a
învins cel de-al doilea, primul fiind înlocuit cu termenul
de origine turcă cioban. Alte omonimii insuportabile
explică, se pare, dispariţia lat. carus,-a,-um (intrat în
luptă cu carrus „car”), a lat. arratrum „plug” (devenit
omonim cu arat, participiu al lui (a;) ara ; cf. arom. arat
„plug”) etc.
Polisemia (hipertrofia semantică, pletora semantică)
(îmbogăţirea excesivă a sensurilor unui cuvânt) poate
constitui o infirmitate a cuvintelor, prin confuziile care se
creează; rezultatul este înlocuirea s e n s u r i l o r
cuvintelor cu termeni noi, mai expresivi (cuvântul
polisemantic este „uzat”).
O astfel de explicaţie este dată introducerii cuvântului
chibrit în aromâna vorbită de aromânii din România:
arom. spirtu însemna „chibrit” şi,,spirt”; pentru primul
sens, s-a introdus, cuvântul dacoromân.
Scurtimea (corpul fonetic redus) este o uzură care atinge
învelişul sonor (în timp ce precedenta este o uzură de
conţinut, semantică). În evoluţia de la latină spre limbile
romanice, numeroase cuvinte scurte au dispărut fără
urmă. Astfel, este cunoscut cazul cuvântului lat. apis,
adus în discuţie de Gilliëron: termenul nu s-a păstrat ca
atare în franceza literară, din cauza scurtimii lui — ar fi
trebuit să dea e(p), e(f). Terapeutica limbii a intervenit
însă, în sensul întăririi cuvîntului, care a fost combinat cu
„muscă”: mouche ep „muscă albină” > mouchette (în
care -ette a fost simţit ca sufix, fără legătură însă cu
sufixul diminutival omonim, -ette, pentru că albina nu
este o muscă mică).
Coșeriu spune că metoda geografică, folosită cu
discernământ, nu este dogmatică: nu acceptă nici
schematismul simplificator, care vede în limbă absolută
regularitate şi uniformitate, nici individualismul
atomizant, care nu vede decât arbitrarietate, eterogenitate
şi varietate. Mai bine zis, nu ia nici o poziţie, arată numai,
pe de o parte, jocul dialectic constant dintre inovaţie şi
conservare, dintre creaţia individuală şi tradiţie şi, pe de
altă parte, jocul, dintre actul individual şi norma socială,
dintre eterogenitate şi omogenitate, nu numai cu privire la
limba comună, ci şi cu privire la normele, limitate, ale
familiei, satului, regiunii etc. Ideea u n i f o r m i t ă ţ i i
î n v a r i e t a t e constituie baza însăşi a geografiei
lingvistice.
Geografia lingvistică propune, prin urmare, o istorie a
c u v i n t e l o r ; aceasta nu înseamnă ignorare a istoriei
limbilor (studierea „părţii” nu exclude studierea
„întregului”, sau, cum spune acelaşi Coseriu, faptul că
fiecare individ are propria sa istorie nu ne împiedică să
studiem istoria unei naţiuni).
Principiile lui Bartoli:
O extindere a metodei geografice la spaţii mai mari a dus
la lingvistica „spaţială”, al cărei promotor a fost lingvistul
italian Matteo Bartoli (principiile lui au fost expuse în
lucrarea Introduzione alla neolinguistica. Principi, scopi,
metodi, Genova — Firenze, 1925).
Luând de la Gillieron partea exterioară, ceea ce am numi,
în sens strict, g e o g r a f i e lingvistică: răspândirea
faptelor de limbă pe teritorii mai mari sau mai mici şi
fixarea punctului de plecare al inovaţiilor, Bartoli
introduce o idee nouă (ale cărei rădăcini se regăsesc la
Ascoli) asupra studierii etapelor din evoluţia istoriei
limbilor (care să conducă la o serie de principii de
cronologie relativă a fenomenelor lingvistice). Urmărind
felul cum se repartizează pe hartă diferitele forme
lingvistice (fonetisme, cuvinte, construcţii), noi şi vechi,
se pot trage concluzii cu privire la perioadele în care au
avut loc schimbările survenite. Se poate stabili astfel
stratigrafia faptelor de limbă (ca şi în geologie, urmărirea
fazelor din istoria pământului; de unde şi numele de
geolingvistică dat acestei metode bartoliene).
Analizând i n o v a ţ i i l e din punctul de vedere al
vechimii lor (pentru a determina faza mai veche), al
originii (pentru a stabili punctul de iradiere al
fenomenului) şi al cauzelor care le produc, Bartoli
stabileşte patru principii areale (de unde şi numele de
lingvistică areală) şi un al cincilea principiu istoric, care
explică repartizarea geografică a unor arii tipologic
identice sau asemănătoare:
a) Norma ariei izolate (sau norma ariei mai puțin
expuse contactelor): aria mai izolată păstrează o fază
anterioară (mai veche):
Sardinia Italia centrală
kras domani
domo casa
mannu grande
ebba caballa
Sardinia este o arie izolată, așadar termenii din sardă sunt
mai vechi. În aceeași ordine de idei, ariile sud-dunărene
sunt arii izolate în comparație cu cele nord-dunărene.
b) Norma ariilor laterale: fazele din ariilelaterale
sunt de obicei mai vechi decât fazele ariilor centrale.
Unele faze din Iberia și din Dacia sunt mai vechi decât
cele din Italia și din Galia:
Iberia Gallia Italia Dacia
hermoso beau bello frumos
mesa table tavola masă
más plus più mai
dia jour giorno zi
În dialectul dacoromân, arii laterale sunt, de exemplu,
graiul crișean, bănățean, maramureșean (ele păstrezază
fonetisme și cuvinte arhaice, dispărute din celelalte
graiuri).
c) Norma ariei majore: aria mai mare păstrează, de
obicei, faze anterioare, mai vechi (Occidentul romanic –
Dacia):
Iberia Gallia Italia Dacia
cosa chose cosa lucru
mes mois mese lună
abrir ouvrir aprire deschide
y et e și
d) Norma ariei posterioare (cucerită mai târziu):
fazele vechi se păstrează mai bine în ariile mai recent
cucerite. Centrul Imperiului Roman este mai inovator, iar
provinciile colonizate mai târziu păstrează stadii mai
arhaice:
Provincii Italia
sp. comer mangiare
fr. oncle zio
rom. Lingură cucchiaio
sp. nieto nipote
rom. (a) duce condurre
sp. miedo paurra
e) Norma fazei dispărute (principiu istoric): dacă
un fenomen face două arii distincte, dintre care una
dispare sau este pe cale de dispariție, aria dispărută
conținea faza mai veche.
Ecoul metodei geografice folosite la studiul limbilor, al
varietăţilor regionale, a făcut ca procedeul ei tehnic de
bază, c a r t o g r a f i e r e a , s ă s e extindă şi la alte
domenii: atlase folclorice (care să înregistreze pe hărţi
difuzarea pe teren a diferitelor variante ale producţiilor
populare; o astfel de încercare a făcut romanistul spaniol
R. Menéndez Pidal, în Sobre geografía folklórica.
Ensayo de un método (cu trei hărţi); atlase lingvistice
istorice (care să înfăţişeze pe hărţi lingvistice fazele
trecute din istoria limbilor, pe baza textelor scrise); atlase
ale unor fenomene lingvistice determinate (de pildă,
Diego Catalan a publicat un atlas al diminutivelor), atlase
etnografice, antropologice etc.
Atlasele lingvistice româneşti:
România are o tradiţie foarte bogata, recunoscută pe plan
internaţional, în domeniul elaborării de atlase lingvistice:
româna este printre puţinele limbi din lume care posedă
mai multe atlase lingvistice.
Bogata tradiţie românească în domeniul elaborării de
atlase lingvistice, azi unanim recunoscută pe plan
internaţional, s-a concretizat prin întocmirea a două atlase
generale (WLAD, ALR) şi a mai multor atlase regionale
(NALR). Pe de altă parte, cercetările dialectale realizate
în România sunt valorificate într-o serie de monografii,
cursuri de dialectologie, volume de texte dialectale şi
glosare regionale, în publicaţiile „Fonetică şi
dialectologie”, „Anuarul Institutului de Cercetări
Etnologice şi Dialectologice” etc. Un loc aparte la acest
capitol îl ocupă Tratatul de dialectologie românească,
reprezentând, aşa cum s-a arătat în Prefaţa acestei lucrări,
afirmarea decisivă a actualei generaţii de dialectologi
români la progresul general al ştiinţei româneşti din
ultimii ani20.
Primul atlas lingvistic al limbii române este opera lui
Gustav Weigand, profesor de limba română la
Rumănisches Seminar, din Leipzig. Începând din 1895,
G. Weigand, întemeietorul dialectologiei ştiinţifice
româneşti, autor a numeroase studii şi culegeri dialectale
cu privire la dialectele româneşti sud-dunărene şi la
graiurile dacoromâne, întreprinde anchete pe teritoriul
dacoromân pentru elaborarea unui atlas lingvistic (în
acelaşi timp în care, romanistul de la Berna, Jules
Gilliéron, cerceta, împreună cu colaboratorul său
Edmond Edmont, teritoriul lingvistic francez, în acelaşi
scop, elaborarea ALF). Anchetele lui Weigand pentru
atlasul lingvistic român s-au succedat după cum urmează:
Banatul (1895), regiunea Crişurilor şi a Mureşului
(1896), regiunea Someşului şi a Tisei (1897), Oltenia
(1898), Muntenia (1899), Moldova şi Dobrogea (1900),
Bucovina (1901), Bulgaria (1905).
Anchetele au fost efectuate, în general, la faţa locului (dar
adeseori autorul a fost inconsecvent, informatorii fiind
recrutaţi din târgurile periodice din diferite oraşe). S-au
cercetat un număr de 752 de localităţi, cu un chestionar
de 114 întrebări.
Atlasul este publicat în 1909, la Leipzig, cu titlul:
Linguistischer Atlas des dakorumanischen
Sprachgebietes (abreviat: WLAD). Cuprinde 67 de hărţi,
dintre care: 48 de hărţi reprezintă secţiuni din teritoriul
dacoromân (fiecare hartă este 1/6 din teritoriu; în ultimă
20 Tratat de dialectologie românească. Coordonator: Valeriu Rusu,
Craiova, 1984, p. 7.
instanţă, deci, atlasul are 8 hărţi complete dacoromâne);
16 hărţi sunt generale, sintetice; o hartă este rezumativă
(având drept scop prezentarea tabloului dialectal
dacoromân, pe baza particularităţilor cercetate), harta 66
cuprinde itinerarul parcurs de autor în cursul anchetelor,
iar ultima (67) este o hartă a naţionalităţilor de pe
teritoriul României.
Deşi este intitulat Atlasul l i n g v i s t i c al teritoriului
dacoromân, WLAD este numai un atlas f o n e t i c ( ş i
anume un atlas fonetic foarte sărac, cu un număr foarte
redus de fenomene fonetice).
WLAD este o lucrare valoroasă, nu numai prin caracterul
său de document, ci şi ca lucrare de pionierat: materialul
înregistrat reprezintă stadiul în care se afla limba română
(graiurile ei) acum mai bine de 110 de ani (luând în
considerare data la care au început anchetele).
Fenomenele fonetice selectate de Weigand s-au dovedit a
fi cele mai importante, individualizatoare pentru graiurile
dacoromâne. Importantă este introducerea la WLAD, în
care, pe lângă lista de semne întrebuinţate şi informaţii
privitoare la ancheta propriu-zisă, se face p r i m a
repartizare ştiinţifică a teritoriului lingvistic dacoromân,
însoţită de descrierea unităţilor degajate.
Fără a atinge nivelul contemporanului său, Gillieron
(lucrările lor nu pot f i , comparate nici din punct de
vedere cantitativ şi nici, mai ales, calitativ), totuşi
Weigand rămâne pionierul geografiei lingvistice
româneşti (după unii cercetători, chiar al domeniului
lingvistic romanic).
Gustav Weigand, profesor de limbi romanice la
Universitatea din Leipzig este, cum spuneam, primul care
a realizat, între anii 1887-1910, o cercetare sistematică a
tuturor dialectelor româneşti, în urma căreia a publicat
numeroase studii şi monografii, devenite cu timpul
referinţe obligatorii în domeniu. Parcurgând pe jos, cu
căruţa sau cu trenul aproximativ 30.000 de km prin toate
provinciile locuite de români şi realizând, în urma acestor
călătorii, toate tipurile de lucrări specifice cercetării
dialectologice (monografii, glosare, culegeri de texte şi
hărţi lingvistice), Gustav Weigand a fost un „dialectolog
complet” (Arvinte 1993:30), ale cărui lucrări, prin
specificul şi diversitatea materialului lingvistic adunat, au
contribuit la dezvoltarea studiilor de romanistică (prin
faptul că în aceste lucrări este prezentă, din punct de
vedere lingvistic, întreaga Romanie Orientală), precum şi
a celor de balcanistică21. Cea mai importantă lucrare a
cercetătorului german dedicată limbii române rămâne
Linguistischer Atlas des dacorumănischen
Sprachgebietes (WLAD), atlas editat în nouă fascicule,
între 1898 şi 1909, la Leipzig. Ancheta pentru WLAD a
fost realizată între anii 1895-1907, pe o reţea de 752 de
puncte, situate la acea vreme în cinci state, şi cu un
chestionar de 130 cuvinte. Atlasul cuprinde 67 de hărţi.
Primele 48 dintre acestea sunt hărţi parţiale ce derivă
dintr-o împărţire a teritoriului României în şase mari
sectoare (1. Nord-Vest, 2. Sud-Vest, 3. Sud, 4. Nord, 5.
Nord- Est, 6. Sud-Est). Fiecare hartă astfel rezultată
prezintă, cu ajutorul unor pătrate divizate în câte patru
triunghiuri, formele fonetice ale unui număr de patru
cuvinte legate între ele printr-un acelaşi fenomen fonetic
urmărit, fiecărei forme fiindu-i atribuită câte o culoare,
conform indicaţiilor ce se află pe cele patru laturi ale
21 Pentru acest din urmă domeniu, cercetătorul german rămâne unul
dintre principalii săi fondatori şi promotori, el înfiinţând, în acest sens,
la Leipzig, în 1893, un institut de studii româneşti, în 1906 un institut
de studii bulgare iar în 1925 un institut de studii albaneze.
hărţii. In cele 48 de hărţi sectoriale este reprezentată,
aşadar, repartiţia teritorială a variantelor fonetice ale unui
număr de 34 de cuvinte22. Următoarele 16 hărţi urmăresc,
sintetizând, variaţia diatopică a câtorva tipuri de
fenomene fonetice (fie pe baza unor cuvinte prezentate în
hărţile anterioare, fie pe baza altor cuvinte înregistrate în
timpul anchetelor) la nivelul întregului areal cercetat. În
fine, ultimile trei hărţi prezintă repartiţia dialectală a
dacoromânei (h. 65), traseele străbătute de autor în timpul
anchetelor (h. 66) şi componenţa etnică a regiunilor
cercetate (h. 67).
Fiind elaborat în acelaşi timp cu Atlas linguistique de la
France (ALF), dar independent de acesta, WLAD poate
fi considerat una dintre primele realizări de acest gen din
domeniul cartografiei lingvistice europene. Însă această
poziţie de pionierat a fost şi cea care i-a atras, după cum
am mai arătat, şi unele critici (Mario Roques, I-A.
22 Din cele 8 serii de hărţi corespondente (fiecare serie având câte 6
hărţi, corespunzătoare celor 6 zone în care a fost împărţită harta
generală a arealului dacoromânesc), doar cinci urmăresc cu
consecvenţă variaţia celor patru termeni incluşi pe fiecare hartă la
nivelul întregului teritoriu analizat, celelalte trei renunţând pe parcurs
la unii termeni, fie pentru ai include pe alţii (de exemplu, în seria a
patra „dinte” şi „secară” îşi dispută ocurenţele în mod disjunctiv pe
cele 6 hărţi ale seriei, lucru care se repetă cu „vrabie” şi „cămaşă” în
seria a şaptea), fie pentru a renunţa definitiv la ei (cuvântul „cer” apare
doar pe prima hartă a seriei a şasea (harta nr. 6), în complementaritate
cu „cinci”, pentru ca pe următoarele cinci hărţi ale seriei acest cuvânt
să dispară, rămânând doar „cinci” ca termen urmărit). Această
inconstanţă în urmărirea variaţiei diatopice a materialului lingvistic,
dublată de inconsecvenţa notării formei literare a cuvântului-titlu
urmărit („ţân” > „ţin”, „zic” > „zik”, „mercuri” > „miercuri”, „fer” >
„fier”) constituie elemente ce măresc disconfortul analitic al
cercetătorului ce consultă acest atlas, disconfort generat, în primul
rând, de dificultatea de a urmări un fenomen de-a lungul a şase hărţi
aflate la distanţă între ele, aşa cum se prezintă fiecare din cele opt serii
amintite.
Candrea, Sever Pop) ce au vizat, în special, probleme de
metodologie a cercetării dialectologice, cum ar fi: faptul
că traseul urmat în timpul anchetei a fost unul linear şi nu
în zig-zag, neprecizând, în plus, cu claritate nici criteriile
după care au fost alese localităţile anchetate; anchetatorul
nu a respectat principiile ce ghidează alegerea
informatorilor (vârsta acestora variind între 15 şi 80 de
ani - limita inferioară coborând chiar până la 9 ani23,
diferenţa de vârstă între informatori fiind astfel prea mare
pentru a putea reda o imagine relativ unitară a variaţiei
diatopice urmărite); unele dintre localităţi incluse în
reţeaua atlasului nu au fost vizitate personal de autor,
acesta culegându-şi materialul lingvistic cu ocazia
organizării unor sărbători populare sau în târguri, unde
chestiona simultan informatori din localităţi diferite; în
consecinţă, viteza cu care au fost realizate anchetele ca
urmare a adoptării unor asemenea „strategeme” de
cercetare a constituit unul dintre motivele lui Sever Pop -
cel care a formulat poate cele mai severe critici la adresa
atlasului lui Weigand - de a manifesta o oarecare
neîncredere în valabilitatea rezultatelor astfel obţinute ; în
fine, o altă critică a lui Sever Pop a fost aceea că au fost
urmărite exclusiv fenomene fonetice, aspectele
morfologice, sintactice şi lexicale lipsind din cuprinsul
atlasului în cauză24. Aşa cum s-a precizat ulterior
(Winkelmann 1986: 183), Weigand ar fi putut evita
această ultimă critică prin intitularea atlasului său drept
un atlas „fonetic” şi nu „lingvistic”, deşi intenţia sa de a
23 Referitor la acest subiect, Sever Pop îşi punea întrebarea: „peut-on
serieusement se fonder sur les temoignages d’un enfant de neuf ans
pour le langage de toute une localite?” (Pop 1950: 705). 24 Această critică transpare chiar din titlul subcapitolului din lucrarea
amintită supra, unde Sever Pop analizează atlasul lui Weigand: l’Atlas
«linguistique» daco-roumain, unde ghilimelele au tocmai acest rol de
a sublinia dezacordul autorului în legătură cu adecvarea titlului operei
prezentate la conţinutul său.
reda prin intermediul acestei lucrări „pronunţia populară
neinfluenţată de limba literară” fusese exprimată destul
de clar încă din perioada cercetărilor de teren. Referitor la
această ultimă critică, sunt şi exegeţi ai operei lui
Weigand (Arvinte 1993 : 32) care îi contestă pertinenţa,
invocând necesitatea unei lecturi de ansamblu a operei
profesorului de la Leipzig, numai în aceste condiţii
putând fi ulterior formulate judecăţi de valoare cu referire
la valabilitatea ştiinţifică a materialului cules. Din această
perspectivă, luarea în considerare a cercetărilor publicate
de autor în „Anuarul” Institutului Limbii Române
(„Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache”,
apărut, între 1894 si 1921, într-un număr de 20 de
volume) este condiţia obligatorie a unei evaluări corecte a
relevanţei atlasului pentru domeniul dacoromânesc,
studiile dialectale apărute aici aflându-se într-un raport de
complementaritate cu datele prezentate în atlas.
Dincolo de aceste critici metodologice, valoarea
materialului cules de Weigand a fost apreciată, mai întâi,
chiar de către criticii săi, pentru ca, ulterior, aceasta să fie
confirmată şi de alte studii de specialitate care urmăreau
diferite probleme de dialectologie românească. În plus,
importanţa WLAD a fost validată şi prin faptul că
întreaga sa reţea de puncte a fost preluată în seriile
ulterioare ale atlaselor lingvistice româneşti (ALR,
NALR), pentru a se putea urmări evoluţia în diacronie a
fenomenelor dialectale şi, de aici, a structurii dialectale a
limbii române. Şi nu în ultimul rând, amintim faptul că
importanţa acestei opere a lui Weigand are şi o
dimensiune istorico-politică, dată de faptul că ultima
hartă a atlasului, intitulată Volkerkarte des rumănischen
Sprachgebietes, „a fost folosită la trasarea frontierelor
României după primul război mondial, la tratatul de la
Trianon” (Arvinte 1993 : 41), graniţa de vest a României
suprapunându-se în mare parte peste limita de vest a
respectivei hărţi din atlasul lui Weigand, limită ce
confirma existenţa comunităţilor româneşti în zona
respectivă.
Ca urmare a valorii documentare confirmate a
materialului lingvisitc cules de Weigand în anchetele sale
de teren, au fost şi autori care, dorind să faciliteze accesul
specialiştilor la acest material, au încercat să amelioreze
lucrarea sa, prin prisma metodologiei moderne de
cercetare dialectologică. Astfel s-a născut ideea unei noi
ediţii a atlasului, „care să vizeze o adaptare a prezentării
cartografice a materialului la formele curente de astăzi şi
o completare a cuvintelor publicate în atlas cu datele
complete din Jahresbericht...” (Winkelmann 1986 : 183,
184)25, idee rămasă însă doar în stadiu de proiect.
Al doilea atlas lingvistic român este opera şcolii
dialectologice de la Cluj, sub conducerea lui Sextil
Puşcariu. Titlul său este Atlasul limbii române (ALR), o
lucrare ce a adus numeroase inovații de metodă. Opera
este concepută în două părți: două anchete efectuate între
1930-1937: ALR I ALRII
1)Anchetator: Sever Pop Emil Petrovici
2)Chestionar: 2160 întrebări 4800 întrebări
3)Rețea de puncte: 301 întrebări 85 localități
25 Autorul face trimitere aici la sugestia lui Johannes Kramer, care, în
articolul intitulat Gustav Weigand und sein „Linguistischer Atlas des
Dacorumănischen sprachgebietes", publicat în „Balkan- Archiv. Neue
Folge”, 5/1980, făcea următoarea constatare:: „Um Weigands
Sprachaufnahmen voll nutzbar zu machen, musste versucht werden,
seine Materialen, die ja in den «Jahresberichten» vorliegen, nach der
Methode der gelaufigen romanischen Sprachatlanten auf Karten zu
ubertragen; dann wurde sein Atlas sicherlich eher den ihm
gebuhrenden Platz in der Geschichte der romanischen
Sprachgeographie einnehmen konnen” (Kramer 1980: 75).
Șt. Pașca și Th. Capidan au întreprins anchete speciale
pentru dialectul istroromân, respectiv aromân și
meglenoromân.
În 1919 a fost creat, pe lângă Universitatea din Cluj,
Muzeul Limbii Române, condus de Sextil Puşcariu. Pe
lângă alte teme care făceau parte din programul de
cercetare al respectivului institut, a fost inclusă şi
elaborarea Atlasului lingvistic român (ALR), acest
proiect urmând a se derula sub atenta coordonare a însuşi
directorului institutului.
Ca primă etapă în pregătirea acestei lucrări26, Sextil
Puşcariu a iniţiat elaborarea unor chestionare parţiale27,
ce trebuiau trimise în teritoriu, răspunsurile astfel
obţinute urmând să stea la baza stabilirii reţelei de puncte
şi a redactării chestionarului final. Datorită, însă, unor
inconveniente practice ce derivau, în mare măsură, din
deficienţele metodologice ale anchetelor prin
corespondenţă, dar şi a timpului mult prea mare necesar
elaborării chestionarului final prin prelucrarea
26 Pentru mai multe detalii privind elaborarea ALR pot fi consultate
unele lucrări de sinteză asupra subiectului în cauză, printre care
enumerăm: Loşonţi (1982: 45-59), Winkelmann (1986: 184-192);
Massobrio (1986: 112-124); Saramandu, Ionică (1994: 233-252);
Frăţilă (1999). 27 Primul dintre ele, intitulat Calul, a fost publicat în 1922 şi conţinea
142 de întrebări, la care au fost primite 645 de răspunsuri. Până în
1937 au mai fost publicate încă alte şapte astfel de chestionare
tematice, dintr-un număr 20-30 preconizate iniţial de Sextil Puşcariu.
Astfel, această acţiune a Muzeului Limbii Române a constituit cea de-
a doua anchetă majoră pe teren românesc realizată prin corespondenţă,
după cea iniţiată de Bogdan Petriceicu Hasdeu în anii ’80 ai secolului
al XIX-lea, cu un chestionar de 206 întrebări ce a fost trimis în 746 de
localităţi ale celor trei provincii istorice româneşti (Moldova,
Muntenia şi Transilvania).
materialului astfel adunat, s-a renunţat în cele din urmă la
această modalitate de culegere a materialului.
După această primă fază a lucrărilor, în perioada 1925-
1929 au avut loc numeroase întâlniri preliminare în
scopul configurării şi optimizării metodologiei necesare
realizării acestei elaborioase lucrări de geografie
lingvistică, aici intrând realizarea chestionarului,
stabilirea sistemului de transcriere fonetică, precum şi
efectuarea anchetelor de probă.
Un rol important în definitivarea chestionarelor l-a
constituit posibilitatea folosirii experienţei acumulate în
timpul redactării celorlalte atlase lingvistice romanice,
precum Atlas Linguistique de la France (ALF), Atlante
linguistico italiano (ALI), Atlas linguistic de Catalunya
(ALCat), dar mai ales cea legată de elaborarea Sprach-
und Sachatlas Italiens und der Sudschweiz (AIS), unul
dintre autorii acestui atlas (Karl Jaberg) participând
efectiv la realizarea unora dintre primele anchete ALR.
Bazându-se pe aceste experienţe anterioare în domeniu,
Sever Pop (elev al lui J. Gillieron şi participant la unele
anchete efectuate de L. Gauchat, J. Jud, A. Durrafour, A.
Griera, U. Pellis, M.P. Scheuermeier) v-a elabora, în
perioada 1927-1929, un prim chestionar de aproximativ
5000 de întrebări, la a cărui alcătuire a ţinut cont şi de
„les precieux conseils des maîtres K. Jaberg, J. Jud et
Mario Roques” (Pop 1966 : 201). Ulterior, ca urmare a
iniţiativei lui Sextil Puşcariu de a face o dublă anchetă în
cadrul proiectului ALR, chestionarul iniţial va fi împărţit
într-un chestionar normal, având 2160 de întrebări (plus
60 de întrebări introductive), şi un chestionar dezvoltat,
de 4800 de întrebări (dintre care aprox. 3000 de întrebări
au fost preluate din chestionarul lui Sever Pop, acestea
fiind completate ulterior de Emil Petrovici cu un număr
de întrebări privitoare, în special, la terminologia
meseriilor - Pop 1966 : 205, 206). Anchetele definitive au
fost făcute între anii 1930-1938, în urma celor aprox.
120.000 de km parcurşi în acest scop rezultând un număr
de 1.060.400 fişe (Pop 1966 : 207), pe care au fost
înregistrate aprox. 2.050.000 de răspunsuri (Frăţilă 1999 :
47).
ALR este, de fapt, format din două atlase, ALR I şi ALR
II, fiecare având câte un anchetator diferit: Sever Pop şi,
respectiv, Emil Petrovici, cu o reţea de puncte
complementare: 301 puncte pentru ALR I şi 85 puncte
pentru ALR II şi cu câte două chestionare diferite.
Proiectat iniţial să apară în 10 volume - şase volume
pentru ALR I, dintre care cinci volume cu hărţi
(aproximativ 750 de hărţi) şi un volum cu material
necartografiat „în transcriere literară” (Puşcariu ALR I/I:
12), şi patru volume pentru ALR II -, autorii-anchetatori
nu au reuşit să editeze decât trei volume: ALR I, volumul
I : Părţile corpului omenesc şi boalele lui, Cluj, 1938, cu
150 de hărţi; ALR I, volumul al II-lea : Familia,
naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, Sibiu-
Leipzig, 1942, cu 152 de hărţi; ALR II, volumul I : A.
Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi). B. Familia,
naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă,
sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul,
vase, scule, Sibiu-Leipzig, 1940, cu 296 de hărţi. Acest
din urmă volum conţine şi un supliment cu 20 de hărţi,
intitulat Supliment. Termeni consideraţi obsceni, Sibiu-
Leipzig, 1942. Trebuie să menţionăm faptul că fiecăruia
dintre cele trei volume mari îi corespunde câte un volum
mic, cu hărţi colorate, intitulate Micul Atlas lingvistic
român (ALRM), acest aspect fiind considerat ca
„l’innovazione piu utile apportata dai Rumeni”
(Tagliavini 1964 : 28). Un alt aspect important pe care
dorim să-l menţionăm aici este faptul că, la sugestia lui
Antoine Meillet, în reţeaua ALR au fost introduse, pe
lângă localităţile reprezentând cele patru dialecte
româneşti (dacoromân, aromân, meglenoromân şi
istroromân), şi un număr de 15 localităţi cu limbi
minoritare de pe teritoriul dacoromânesc28, atlasul
devenind astfel „un nepreţuit izvor pentru slavişti,
germanişti, ungarologi şi indoeuropenişti” (Puşcariu ALR
II/I : IV). La aceste anchete asupra graiurilor minoritare
se adaugă şi trei anchete cu scriitori reprezentativi pentru
principalele provincii româneşti (ALR I), materialul ALR
devenind astfel interesant, pe lângă analiza variaţiei
diatopice, şi pentru analiza variaţiei diastratice.
Anii celui de-al doilea război mondial au întrerupt
publicarea materialului ALR, unul dintre autorii acestuia
(Sever Pop) stabilindu-se în această perioadă în Belgia, la
Louvain. După 1956, la Institutul de Lingvistică din Cluj
s-a reluat, sub denumirea de Atlasul lingvistic român.
Serie nouă (ALR II s.n.), publicarea materialului cules de
Emil Petrovici, activitate care s-a desfăşurat sub atenta
îndrumare a autorului însuşi, până în 1972 apărând şapte
volume. Acestora le corespund patru volume cu hărţi
colorate, intitulate Micul Atlas lingvistic român. Serie
28 In reţeaua ALR I au fost incluse două puncte ruteneşti şi două
puncte cu populaţie de ceangăi, Sever Pop realizând ancheta în graiul
minoritar în paralel şi cu acelaşi subiect (pentru aceste puncte,
numărul cartografic a fost aşezat pe hartă într-un dreptunghi având
toate cele patru laturi), în timp ce pentru reţeaua ALR II au fost
reţinute două puncte ungureşti, două puncte ruteneşti, două sârbeşti,
două bulgăreşti, două puncte săseşti din Transilvania şi un punct cu
populaţie rromă (numărul cartografic al acestor localităţi a fost trecut
fie într-un dreptunghi având toate cele patru laturi, atunci când în
respectivele localităţi a fost realizată o anchetă şi în limba română, fie
într-un dreptunghi fără latura inferioară, dacă anchetatorul a realizat
anchetele doar cu un vorbitor minoritar).
nouă (ALRM s.n.), editate între 1956 şi 1981. Tot în
această perioadă au fost editate de cercetători ai aceluiaşi
institut trei lucrări cu statut de instrumente auxiliare
indispensabile pentru o bună lectură şi interpretare a
materialului ALR: Emil Petrovici, Atlasul lingvistic
român II. Introducere, publicat de I. Mării (coord.),
Doina Grecu şi Rodica Orza, Cluj-Napoca, 1988,
Chestionarul Atlasului lingvisitc român II, îngrijit de I.
Mării (coord.), Doina Grecu Rodica Orza, S. Vlad, Cluj-
Napoca, 1988 şi Chestionarul Atlasului lingvisitc român
I, îngrijit de I. Mării (coord.), Doina Grecu, Rodica Orza,
S. Vlad, Cluj-Napoca, 1989.
În prezent se lucrează la publicarea materialului rămas
încă în manuscris din cele două anchete paralele ALR29,
această acţiune reprezentând „o sarcină [...] urgentă a
dialectologiei româneşti” (Turculeţ 2002 : 45).
ALR a introdus, la momentul respectiv, o serie de
inovaţii care l-au făcut apreciat de nume consacrate în
domeniul lingvisticii romanice. Dintre acestea enumerăm
aici doar câteva:
a) publicarea, după cum menţionam supra, în
paralel cu volumele de hărţi mari, analitice, a unor
volume mici, cu hărţi colorate, sintetice;
29 Într-un articol publicat la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut,
Stelian Dumistrăcel menţiona faptul că dialectologii de la Institutul de
lingvistică din Cluj-Napoca lucrau la „redactarea şi publicarea seriei
noi a ALR I”, volumele respectivei serii urmând să aibă formatul
NALR. Moldova şi Bucovina, hărţile atlasului fiind împărţite în două
jumătăţi aşezate faţă în faţă (Dumistrăcel 1976 (I): 556, n. 26; (II): 59,
n. 9).
b) anchetatorii atlasului sunt, în acelaşi timp, şi
autorii acestuia30;
c) înregistrarea în timpul anchetelor a unor texte cu
un pronunţat caracter etnografic31, relevante mai ales
pentru studiul sintaxei dialectale;
d) anchetarea unor scriitori reprezentativi pentru
cele mai importante provincii ale ţării, aspect important
în analiza interferenţelor dintre graiuri şi limba literară a
epocii;
e) utilizarea a două modalităţi grafice de prezentare
a datelor culese în anchete, folosindu-se atât
cartografierea materialului, sub formă de hărţi
lingvistice, cât şi prezentarea sub formă de liste a
acestuia, cunoscute sub denumirea de „material
necartografiat” (MN);
f) „este singurul atlas lingvistic de până acum care
a programat şi realizat o documentare interogativă a
gesturilor” (Mării 2002 : 110) etc.
Cu aceste aspecte inovatoare în domeniul geografiei
lingvistice, ALR a beneficiat de o receptare extrem de
favorabilă în rândul specialiştilor, printre cei care au
apreciat lucrarea în ansamblu ei numărându-se nume
precum Karl Jaberg32, Carlo Tagliavini, Lorenzo
Massobrio33 sau Iorgu Iordan34.
30 Referitor la această inovaţie, Sextil Puşcariu o considera drept „cea
mai fericită inovaţie faţă de atlasele lingvistice existente” (Puşcariu
ALR I/I: 13). 31 Din păcate, au fost publicate doar o parte din acestea, în volumul
Texte dialectale culese de Emil Petrovici. Suplement la Atlasul
lingvistic român II (ALRT II), Sibiu-Leipzig, 1943. Restul
materialului dialectal cules de Sever Pop, precum şi un număr de hărţi
deja redactate de acesta pentru continuarea publicării ALR I şi ALRM
I au fost distruse într-un incendiu în tipografie, în anul 1946 (Pop
1950 : 710). 32 „Keine offentliche wissenschaftliche Bibliotek, die es mit der
Bereitstellung der grundlegenden Forschungsmittel ernst nimmt, und
kein romanisches Seminar, dem genugende Kredite zur Verfugung
Chestionarul pentru ALR I (denumit chestionarul normal)
a fost elaborat de Sever Pop şi ţine seama de
chestionarele atlaselor romanice (pentru ca faptele
româneşti să poată fi raportate la întreg domeniul
romanic - principiul comparatist). Este un chestionar
„normal”, deoarece cuprinde întrebări la care orice
vorbitor de pe întinsul ţării poate răspunde: întrebările se
referă la noţiuni foarte cunoscute.
Chestionarul pentru ALR II (denumit chestionarul
dezvoltat), cu care a anchetat Emil Petrovici, cuprinde
întrebări referitoare la terminologiile s p e c i a l e (din
toate domeniile: agricultură, creşterea vitelor, plante etc.).
Reţeaua de puncte este mai deasă în cazul ALR I (301
localităţi), mai rară pentru ALR II (85 de localităţi).
Raportul dintre numărul întrebărilor şi numărul
localităţilor este invers proporţional: o reţea mai deasă
presupune o cantitate de muncă mult mai mare, de aceea
chestionarul este redus la elemente esenţiale, şi invers, o
reţea mai rară permite o aprofundare mai mare, deci un
număr mai mare de întrebări.
stehen, wird das Werk entbehren wollen, das dem
sprachgeographischen Bild von Europa neue Zuge verleiht, unsern
Blick weitet und unsere Einsicht vertieft” (Jaberg 1940: 50, 51). 33 „Un maggior perfezionamento nella forma degli atlanti linguistici
hanno portato gli studiosi rumeni nell’Atlasul lingvistic român diretto
da Sextil Puşcariu” (Tagliavini 1964 : 28), acest atlas aducând
dialectologia românească „all’avanguardia nella metodologia e nella
tecnica degli atlanti linguistici” (Massobrio 1986 : 224). 34 „Avem în faţa noastră o lucrare cu care se poate mândri ştiinţa
românească şi lingvistica de pretutindeni. Să le exprimăm recunoştinţa
cea mai curată şi să le dorim, din toată inima, ducerea la bun sfârşit a
acestui monument ridicat graiului matern al mulţimilor anonime”
(Recenzie la ALR II/II şi ALRM II, în „Buletinul Institutului de
Filologie Română «Alexandru Philippide»”, vol. VII-VIII (1940-
1941), Iaşi, p. 385).
S-au făcut câteva anchete și pentru dialectele sud-
dunărene şi pentru limbile naţionalităţilor conlocuitoare
de pe teritoriul ţării noastre, şi anume :
ALR I ALR II
Pentru ca aspectul literar al dacoromânei să fie înregistrat
în acelaşi timp, S. Pop a anchetat pentru ALR I limba
vorbită de trei scriitori reprezentativi ai literaturii române
(provenind din trei provincii diferite ale României): Al.
Brătescu-Voineşti (Muntenia), Mihail Sadoveanu
(Moldova), Ion Agârbiceanu (Transilvania).
Răspunsurile primite la toate aceste anchete speciale
figurează pe aceeaşi hartă cu formele dacoromâne (cele
din limbile străine, la punctele respective; cele din
dialectele aromân şi meglenoromân în dreapta jos,
înscrise într-un dreptunghi, cele istroromâne în stânga,
jos, iar răspunsurile primite de la scriitori, în dreapta,
sus).
Această idee este originală în metoda geografică și este o
inovaţie a ALR, cu o mare eficienţă: reperul literar, pe de
o parte, şi cel sud-dunărean, pe de altă parte, permit o
nr.puncte anchetator nr. puncte anchetator
aromână 5 S. Pop 1 Capidan
meglenorom. 2 idem 1
istroromână 1 Şt. Paşca
ruteană 2 idem 2 idem
(Nandriş)
maghiară 2 idem
sârbă 2
bulgară 2
limba saşilor 2
limba
ţiganilor
1
comparaţie interdialectală atât pe plan sincronic, cât şi
diacronic; raporturile reciproce dintre limbile vorbite pe
acelaşi teritoriu dacoromân pot fi, de asemenea,
multilateral analizate în condiţiile distribuţiei pe
a c e e a ş i hartă a faptelor lingvistice. Lingvistica
găseşte in ALR un material extrem de preţios pentru
investigarea unor aspecte interesante legate de problema
limbilor în contact, a bilingvismului, a interferenţelor
lingvistice etc.
Cu privire la s u b i e c ţ i , pentru ALR I s-a anchetat un
singur subiect (răspunsurile cartografiate la unul şi
acelaşi punct constituind, deci, un grai i n d i v i d u a l ) ,
în timp ce pentru ALR II s-au anchetat mai mulţi in-
formatori (câte unul pentru fiecare terminologie-legată de
diferite domenii de activitate). Intervenţiile unor subiecţi
ocazionali, ca şi reacţia subiecţilor faţă de faptnl
lingvistic, au fost notate şi cartografiate pe o coloană din
stânga fiecărei hărţi.
Sistemul de t r a n s c r i e r e a fost elaborat de autorii
ALR şi este aplicat, cu neînsemnate modificări (mai
curând adaosuri), şi astăzi. Notarea este
i m p r e s i o n i s t ă , adică reflectă întocmai impresia
acustică a anchetatorului, fără nici o retuşare sau
interpretare din partea acestuia.
O altă inovaţie a acestui atlas este publicarea Micului
atlas lingvistic român, cu hărţi sintetice, colorate
(localităţile încercuite cu aceeaşi culoare prezintă aceeaşi
particularitate); această modalitate de prezentare a
materialului cartografiat oferă o imagine exactă şi gata
elaborată a repartizării pe hartă a fenomenelor lexicale,
fonetice, morfologice de pe tot teritoriul. Fiecare volum
mare din ALR este însoţit de un volum mic ALRM .
Pentru a suplini absenţa problemelor de sintaxă din
Chestionar, ALR II este însoţit de un volum de Texte
dialectale, într-o transcriere fonetică riguroasă.
ALB I (partea întâi, autor Sever Pop)
1) Volumul I:
a) Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S.
Puşcariu, Partea I, vol. I: Părţile corpului omenesc şi
boalele lui, de Sever Pop, Cluj, 1938 (cu o prefaţă de S.
Puşcariu), 150 de harţi (ALR 1, vol. I)
b) Micul atlas lingvistic român, sub aceeaşi
conducere, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de apariţie,
208 hărţi (ALRM I, vol. I)
2) Volumul II:
a) Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S.
Puşcariu, Partea I, vol. II: Familia, Naşterea, Botezul,
Copilăria, Nunta, Moartea, de Sever Pop, Sibiu —
Leipzig, 1942, 152 de hărţi (ALR I, vol. II)
b) Micul atlas lingvistic român, sub conducerea lui
S. Puşcariu, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de
apariţie, 216 hărţi (ALRM I, vol. II)
ALR II (partea a doua, autor Emil Petrovici)
1) Volumul I:
a) Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui S.
Puşcariu, Partea a Il-a, vol. I: A. Corpul omenesc,
boalele şi termeni înrudiţi. B. Familia, Naşterea,
Copilăria, Nunta, Moartea, Viaţa religioasă, Sărbători. C.
Casa, Acareturile, Curtea, Focul, Mobilierul, Vase, Scule,
de Emil Petrovici, Sibiu — Leipzig, 1940, 296 debărţi
(ALR II, vol. I)
b) Micul atlas lingvistic român, sub aceeaşi
conducere, acelaşi autor, acelaşi conţinut şi an de apariţie,
416 hărţi (ALRM II, vol. I)
c) Texte dialectale culese de Emil Petrovici,
Suplement la Atlasul lingvistic român II, Sibiu - Leipzig,
1943, XIV + 370 p. (ALRT II).
Publicarea ALR II a continuat, după o pauză de 16 ani,
sub conducerea lui Emil Petrovici şi sub redacţia lui loan
Pătruţ. Au apărut în total 7 volume mari şi 3 volume mici,
colorate; hărţile sunt în total 2248, dintre care 1570 sunt
hărţi l e x i c a l e , iar restul m orf o l o g i c e (pentru
prima oară hărţile morfologice sunt grupate separat).
Atlasul lingvistic român (partea a doua) — serie nouă
începe să apară în anul 1956, după, cum urmează:
1) Volumul I (1956), cuprinzând (hărţi lexicale):
A. Agricultură, B. Morărit, C. Grădinărit, D. Pomăril, E.
Viticultură. F. Cinepa (ALR Il2, vol. I)
2) Volumul II (1956), cuprinzând (hărţi lexicale):
A. Creşterea vitelor, B. Carul, căruţa, sania, C. Păsări de
curte, D. Păstorit, E. Lina, torsul, ţesutul, F. Meserii, G.
Pădurărit (ALR II2, vol. II)
3) Volumul III (1961), cuprinzând (hărţi lexicale):
A. Plante, B. Câinele, pisica, C. Animate sălbatice, D.
Păsări sălbatice, E. Vină- toare, F. Târitoare, amfibii, G.
Pescuit, H. Insecte, I. Timpul, J. Configuraţia terenului,
K. Ape, umiditate, navigaţie, L. Comunicaţii, M. Naţiuni,
categorii sociale, administraţie (ALR II2, vol. III)
4) Volumul IV (1965), cuprinzând (hărţi lexicale):
A. Şcoala, B. Armata, C. Conflicte, justiţie, D. Bani,
comerţ, E. Măsuri, greutăţi, F. Bucătărie, mâncăruri, G.
Tutun, H. îmbrăcăminte, încălţăminte., farduri, podoabe,
lucru de mină, I. Culori, J. Spălat, călcat, igienă (ALR II2,
vol. IV)
5) Volumul V (1966), cuprinzând (hărţi lexicale) :
A. Fire, caracter, sentimente, B. Petreceri, C. Muzică, D.
Jocuri de copii, E. Salutul, F. Varia, G. Nume de
persoană, H. Superstiţii (ALR II2, vol. V)
6) Volumul VI (1969) cuprinzând (hărţi
morfologice) :
A. Substantiv, B. Articol, C. Adjectiv, D. Pronume, E.
Numeral, F. Adverb, G. Prepoziţie, H. Conjuncţie (ALR
XI, vol. VI)
7) Volumul VII (1972), (hărţi morfologice) :
Verbul (ALR II2, vol. VII)
Micul atlas lingvistic român (partea a doua) — serie
nouă a apărut în trei volume după cum urmează:
1) Volumul I (1956), cuprinzând materialul din
primele două volume mari (ALRM II2, vol. I)
2) Volumul II (1967), cuprinzând materialul din
volumele III şi, parţial, IV ale atlasului mare (ALRM II2,
vol. II)
3) Volumul III (1967), cuprinzând restul
materialului din volumul IV şi întreg conţinutul
volumului V din atlasul mare(ALRM II2, vol. III)
La conferinţa pe ţară a dialectologilor români, ţinută la
Bucureşti între 16 şi 18 aprilie 1958, specialiștii au luat
hotărârea de a elabora un n o u atlas lingvistic, de data
aceasta pe r e g i u n i .
Această nouă lucrare de geografie lingvistică
românească, pe lângă că era cerută de evoluţia
metodologiei cercetării dialectale, corespundea unei
nevoi m a t e r i a l e : la un interval de aproape 40 de ani
de la culegerea materialului pentru ALR (şi peste 70 de
ani de la anchetele pentru WLAD), graiurile dacoromâne
suferiseră schimbări importante (ca urmare a
modificărilor survenite în viaţa socială, politică,
economică, culturală a vorbitorilor lor, după al doilea
război mondial): o puternică influenţă a limbii literare, în
condiţiile unei culturalizări crescânde, pe toate căile
(şcoală, radio, televiziune, presă, activitate culturală la
sate etc.); numeroase împrumuturi din alte limbi (în
contact sau pe cale oficială, denumind realităţi noi) etc.
Un atlas lingvistic pe r e g i u n i (aşa cum am arătat la
,,tipuri de atlase”) are o capacitate mult mai mare de
a p r o f u n d a r e a fenomenului dialectal: reţeaua de
puncte a ALR era, totuşi, destul de rară (aproape 400 de
localităţi anchetate pentru un domeniu lingvistic atât de
întins cum este ţara noastră); în plus, dat fiind că pentru
atlasele regionale anchetează mai mulţi anchetatori,
ancheta propriu-zisă durează mai puţin, se poate obţine o
imagine generală c o n c o m i t e n t ă a tuturor graiurilor
dacoromâne.
Era nevoie de un atlas care să constituie nu o negare a
celorlalte, ci o completare şi o aprofundare a lor. Noul
atlas lingvistic român pe reghmi (abreviat: NALR) a fost
conceput în 8 părţi: 7 consacrate domeniului lingvistic
dacoromân (după provinciile istorice: Oltenia, Muntenia
+ Dobrogea, Moldova + Blucovina, Transilvania,
Crişana, Maramureş, Banat) şi un atlas consacrat
dialectelor româneşti sud-dunărene (istroromân, aromân
şi meglenoromân). Cele 7 atlase regionale dacoromâne au
început să fie elaborate de colective de cercetători de la
Institutele de lingvistică ale Academiei din Cluj şi Iaşi şi
de la Centrul de cercetări fonetice şi dialectale din
Bucureşti.
a) Anchetele pentru NALR se desfăşoară pe baza
unui c h e s t i o n a r elaborat de un colectiv de
cercetători (sub conducerea lui Emil Petrovici şi a lui
Boris Cazacu; autori: Teofil Teaha, Ion Ionică, Yaleriu
Busu, Petru Keiescu, Grigore Busu, Ionel Stan). Fiind
vorba de un atlas regional (= mai multe atlase regionale),
cu o reţea de puncte mult mai deasă decât a ALR, ches-
tionarul NALR este mai redus decât acela al ALR.
Chestionarul NALR se compune din trei părţi:
I. C h e s t i o n a r u l i n t r o d u c t i v : 57 de
întrebări referitoare la localitatea anchetată şi la
informator ;
II. C h e s t i o n a r u l g e n e r a l : 2000 de întrebări
grupate pe sfere semantice, în următoarele capitole :
1. Corpul omenesc (părţile corpului, boli, însuşiri
fizice şi morale)
2. Familia (rude, naştere, căsătorie, moarte)
3. Casa (părţile casei, mobilier, obiecte casnice)
4. Curtea (mijloace de transport, animale
domestice, păsări de curte)
5. Agricultura; legumicultura
6. Pomicultura ; viticultura ; apicultura
7. Cânepa (şi prelucrarea ei)
8. Pădurea (flora şi fauna) ; vânătoare; pescuit
9. Hrană; îmbrăcăminte şi încălţăminte
10. Timpul; fenomene atmosferice
11. Terenul; relieful
12. Şcoala; armata; administraţia
13. Meserii; comerţ
14. Diverse
C h e s t i o n a r e l e s p e c i a l e : 543 de întrebări,
referitoare la terminologia specială a diverselor domenii
de activitate, grupate pe sfere semantice în următoarele
capitole: 1. Agricultură, 2. Viticultură, 3. Apicultură, 4.
Morărit, 5. Oierit, 6. Cânepa (şi prelucrarea ei), 7.
Meserii (rotărie, dogărie, dulgherie, lemnărie, zidărie,
fierărie, pielărie, olărie)
În redactarea chestionarului s-a ţinut seamă de
chestionarele anterioare (ALR, alte atlase romanice,
chestionarul Atlasului lingvistic moldovenesc —, 1960),
de problemele ridicate de elaborarea Atlasului lingvistic
al graiurilor româneşti din Banatul iugoslav, de Radu
Flora.
Chestionarele speciale (care nu sunt independente, ca în
cazul chestionarului ALR şi al altor chestionare romanice)
sunt aplicate după caz, în funcţie de specificul fiecărei
regiuni.
În ce priveşte conţinutul chestionarului NALR, întrebările
vizează obţinerea faptelor dialectale din toate nivelurile
limbii, în primul rând din lexic, dar şi numeroase
întrebări de fonetică şi morfologie (foarte pnţine de
sintaxă). Pentru ca răspunsurile să poată fi obţinute mai
uşor la întrebările vizând fonetica şi gramatica, ele nu
sunt grupate separat, ci sânt repartizate în sfera semantică
la care se încadrează cuvântul respectiv (substantivul —
cu pluralul său, verbul — cu paradigmele sale etc.).
b) R e ţ e a u a de puncte pentru NALR este mult
mai deasă (de exemplu, pentru NALR — Oltenia s-au
anchetat 98 de puncte, în raport cn 28 câte s-au anchetat
pentru ALR).
c) Unitatea lucrării, în condiţiile anchetei efectuate
de mai mulţi anchetatori, este asigurată de o colaborare
foarte strânsă între echipe.
1) Noul atlas lingvistic român pe regiuni.
Oltenia (sub conducerea lui Boris Oazacu), de Teofil
Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu:
a) Volumul I, Bucureşti, 1967; cuprinde 147 de
hărţi lingvistice (analitice), material lingvistic
necartografiat şi 40 de hărţi interpretative (sintetice),
(NALR - Oltenia, I)
b) Volumul II, Bucureşti, 1970; 238 de hărţi
lingvistice (analitice), material lingvistic necartografiat şi
54 de hărţi interpretative (sintetice). Conţinutul hărţilor:
Familia, Casa, Hrană; Îmbrăcăminte. Timpul; Fenomene
atmosferice. Terenul; Relieful, Şcoala; Armata;
Administraţia; (NALR - Oltenia, II)
Tot sub redacţia lui Boris Cazacu, s-au publicat şi un
volum de texte dialectale şi un glosar:
c) Texte dialectale. Oltenia, de Cornelia Cohuţ,
Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Șuteu si
Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967 (TDO)
d) Glosar dialectal. Oltenia, de Galina Ghiculete,
Paul Lăzărescu, N. Saramandu şi Magdalena Vulpe,
Bucureşti, 1967 (GDO)
e) Texte dialectale. Muntenia I, de Galina
Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan
Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, Bucureşti,
1973
f) Graiul din zona ,,Porţile de Fier” I, Texte.
Sintaxă, de Cornelia Cohuţ, Magdalena Vulpe, Bucureşti,
1973
2) Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş, de
Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan:
a) Volumul I, Bucureşti 1969; cuprinde 243 de
hărţi, cu următorul conţinut: A. Corpul omenesc (părţile
corpului, boli, însuşiri fizice şi morale), B. Familia (rude,
naştere, căsătorie moarte); (ALRR — Maramureş, I)
b) Volumul II, Bucureşti, 1971; cuprinde 294 hărţi,
cu următorul conţinut: C. Casa (părţile casei, mobilier,
obiecte casnice), D. Curtea (mijloace de transport,
animale domestice, păsări de curte), E. Agricultura şi
legumicultura, F. Pomicultura, G. Cânepa (prelucrarea
ei), H. Hrana (ALRR—-Maramureş, II)
A treia generaţie a atlaselor lingvistice româneşti este,
așadar, reprezentată de Noul Atlas lingvistic român, pe
regiuni (NALR), proiect ce a avut ca model Le Nouvel
Atlas Linguistique de la France, par regions (NALF),
elaborat sub coordonarea lui Albert Dauzat. Ideea acestui
atlas a fost lansată de Emil Petrovici în anul 1957, iar un
an mai târziu, în cadrul unei conferinţe la Bucureşti a
dialectologilor români, avea să fie dezbătut şi aprobat
proiectul propriu-zis. Anchetele de probă şi definitivarea
chestionarului au fost realizate în perioada 1960-1963, în
timp ce anchetele definitive s-au efectuat în perioada
1963-197435 (Loşonţi 1982: 58), de către colectivele de
dialectologi din centrele academice de la Bucureşti, Cluj,
Iaşi şi Timişoara. NALR a fost proiectat în 8 atlase
regionale, dintre care 7 pentru dialectul dacoromân
(Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, Moldova şi Bucovina,
Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat) şi unul pentru
dialectele sud-dunărene (aromân, meglenoromân şi
35 Pentru NALR. Crişana, anchetele au fost efectuate în perioada 1970-
1980, aşa cum reiese din Prefaţa la primul volum al seriei, semnată de
Ionel Stan (p. IX).
istroromân)36.
Chestionarul NALR, elaborat în comun de lingvişti din
centrele academice Bucureşti şi Cluj, a fost împărţit
astfel: I. Chestionarul introductiv (57 de întrebări), cu
ajutorul căruia s-a urmărit obţinerea unor date referitoare
la localitatea anchetată şi la informator; II. Chestionarul
general (2000 de întrebări), structurat pe următoarele
sfere semantice: 1. Corpul omenesc; 2. Familia; 3. Casa;
4. Curtea; 5. Agricultura; legumicultura; 6. Pomicultura;
viticultura; apicultura; 7. Cânepa; 8. Pădurea;
vânătoare; pescuit; 9. Hrană; îmbrăcăminte şi
încălţăminte; 10. Timpul; fenomene atmosferice; 11.
Terenul; relieful; 12. Şcoala; armata; administraţia; 13.
Meserii; comerţ; 14. Diverse şi III. Chestionarele
speciale (543 de întrebări) centrate pe documentarea
terminologiei speciale a unor domenii de activitate
diverse, precum: 1. Agricultură; 2. Viticultură; 3.
Apicultură; 4.Morărit; 5. Oierit; 6. Cânepa; 7. Meserii.
În ceea ce priveşte procedeele de interogare folosite în
timpul anchetelor, majoritatea răspunsurilor au fost
obţinute cu ajutorul întrebărilor indirecte, la care sau
adăugat şi modalităţi de interogare ce apelau la folosirea
gesturilor, a desenelor, a imitaţiilor sau a indicării
obiectelor. De asemenea, pentru precizarea sensului unor
cuvinte sau a existenţei unor termeni arhaici în graiurile
anchetate s-au folosit şi întrebări directe37.
36 Propunerea iniţială a lui Emil Petrovici prevedea un număr de 5
atlase regionale, câte unul pentru zonele Munteniei, Moldovei,
Ardealului, Banatului şi Olteniei, la care urma să se adauge un al
şaselea atlas, dedicat graiurilor româneşti din stângă Prutului, a cărui
realizare avea să revină dialectologilor de la Chişinău, cu care se
începuseră deja colaborarea în acest sens (Petrovici 1958: 208-209). 37 O prezentare succintă a acestor procedee se află în Prefaţa la vol. I
din NALR. Oltenia, semnată de Boris Cazacu, în timp ce o analiză
detaliată a complexei problematici ridicată de ancheta dialectală (cu
Dacă numărul celor 2543 de întrebări din chestionarul
NALR este mult mai mic decât al celor cuprinse în
chestionarul ALR (aproximativ 7000 de întrebări38),
reţeaua de puncte este, în schimb, mult mai deasă
(aproximativ 1000 puncte), acest aspect contribuind în
mod esenţial la realizarea principalului scop al NALR, şi
anume acela al configurării unei imagini cât mai exacte a
structurii dialectale a limbii române. Tot în scopul
facilitării unei redări cât mai pertinente a structurii şi
dinamicii dialectale a limbii române s-a urmărit ca
numeroase întrebări din chestionarul NALR să aibă
corespondent în cel al ALR, în timp ce toate punctele din
reţeau ALR au fost incluse în cea a NALR, aceasta din
urmă cuprinzând şi numeroase puncte din reţeaua
WLAD. Aceste aspecte de continuitate au un dublu efect:
în primul rând, ele contribuie la consolidarea tradiţiei
cartografiei lingvistice româneşti, iar în al doilea rând, ele
devin esenţiale în orice analiză comparativ- diacronică a
unor fenomene lingvistice dialectale de natură fonetică,
morfosintactică, lexicală sau semantică.
Din seria NALR/ ALRR au apărut următoarele volume:
NALR. Oltenia - 5 volume (1967, 1970, 1974, 1980,
1984); ALRR. Maramureş - 4 volume (1969, 1971, 1973,
1997); NALR. Banat - 4 volume (1980, 1997, 1998,
2005); NALR. Moldova şi Bucovina - 3 volume (1987,
1997, 2007); ALRR. Transilvania - 4 volume (1992,
1997, 2002, 2006); ALRR. Muntenia şi Dobrogea - 5
volume (1996 - două volume, 2001, 2004, 2007); NALR.
relevarea factorilor de ordin psiho- şi sociolingvistic implicaţi în
desfăşurarea acesteia) o găsim în Dumistrăcel et alii (1997). 38 Referindu-se la acest aspect, Ion Mării afirmă că ALR a avut „nu
numai cel mai mare [...], ci şi cel mai complex, dificil, ambiţios şi
chiar inovator chestionar gândit şi aplicat până-n prezent în realizarea
unui atlas lingvistic” (Mării 2002: 109).
Crişana - 2 volume (1996, 2003)39. Având la bază o
metodologie similară, cele şapte atlase regionale au,
fiecare în parte, şi elemente care le individualizează. In
cele ce urmează vom încerca, din această perspectivă a
elemetelor comune şi a celor specifice, o scurtă
prezentare a structurii volumelor apărute până în acest
moment.
Ca regulă generală, volumele din seria NALR au o parte
introductivă, un capitol dedicat hărţilor analitice, unde
sunt prezentate, sub formă cartografiată, răspunsurile
obţinute cu ajutorul Chestionarului, un capitol unde
materialul lingvistic obţinut este prezentat sub forma unor
liste de material necartografiat (material având ca
principală caracteristică faptul că este mai puţin
diversificat sub raport lexical şi/ sau fonetic), şi, în
sfârşit, un capitol dedicat hărţilor interpretative, sintetice,
obţinute pe baza materialului cuprins în hărţile analitice
precedente.
În ceea ce priveşte partea introductivă a seriei NALR,
aceasta conţine, de regulă, o prefaţă, o listă a localităţilor
anchetate (unde sunt trecute şi corespondenţele dintre
reţeaua NALR şi cele din ALR I/ II şi WLAD), un indice
39 După cum se poate observa, cele şapte atlase regionale diferă în
ceea ce priveşte titlul adoptat, opţiunea redactorilor oscilând între: a)
Noul atlas lingvistic român, pe regiuni, b) Noul Atlas lingvistic român
şi c) Atlasul lingvistic român, pe regiuni, această a treia variantă fiind
adoptată pentru prima dată de colectivul ALRR. Maramureş, care a
considerat ca superfluu determinantul iniţial Noul... (Dumistrăcel, Sala
1992 : 220). În plus, primul volum din NALR. Moldova şi Bucovina
apare cu titlul de Noul Atlas lingvistic al României, precizarea „pe
regiuni” fiind cenzurată de reprezentanţii regimului politic anterior
anului 1989 (ibidem). În fine, mai menţionăm faptul că primele două
volume din seria Banat apar cu titlul Noul atlas lingvistic român, pe
regiuni, în timp ce următoarele două volume au fost editate cu titlul
Atlasul lingvistic român, pe regiuni.
alfabetic al cuvintelor-titlu, o prezentare a sistemului
transcrierii fonetice şi a abrevierilor folosite, precum şi o
listă cu atlasele lingvistice româneşti şi romanice incluse
în procesul documentării. Ca elemente disjunctive ale
acestei prime părţi, două sunt aspectele pe care dorim să
le evidenţiem: a) mai întâi, faptul că ALRR. Maramureş
introduce, pe lângă indicele alfabetic al cuvintelor-titlu, şi
un indice al formelor şi termenilor cuprinşi în hărţi,
inovaţie care, exceptând ALRR. Muntenia şi Dobrogea, a
fost preluată apoi de toate celelalte atlase regionale, acest
aspect fiind considerat drept „eine begrussenswerte
Neuerung” [o inovaţie care merită salutată], ca urmare a
faptului că „durch dieses Verfahren wird die Benutzung
des Atlasses erheblich erleichtert” [prin acest procedeu
este facilitată în mod considerabil utilizarea atlasului]
(Wikelmann 1986: 198); b) dacă NALR. Oltenia, ALRR.
Maramureş şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea au inclus
datele despre localităţi şi informatori în cadrul volumelor
mari de hărţi40, colectivele celorlalte patru atlase
regioanale au editat respectivele date sub forma unor
volume separate, ca anexe la primul volum de hărţi al
fiecărei serii. Această modalitate de prezentare a datelor
despre localităţi şi informatori transformă volumele în
cauză în instrumente de lucru mult mai eficiente,
facilitând, prin formatul adoptat, accesul la informaţiile
necesare unei abordări complexe şi interdisciplinare
(socio- şi psiholingvistică, onomastică etc.) a materialului
lingvistic cules în timpul anchetelor.
40 ALRR. Maramureş şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea au trecut
aceste date în partea introductivă a primelor volume, în timp ce
NALR. Oltenia le prezintă de-abia în ultimul volum, ca urmare a
timpului insuficient pe care redactorii l-au avut la dispoziţie pentru
finalizarea primului volum ce trebuia să apară până la începerea
lucrărilor celui de-al X-lea Congres internaţional al lingviştilor (care a
avut loc la Bucureşti în anul 1967), respectivul volum urmând să fie
prezentat în deschiderea acestui congres.
Partea cea mai consistentă a volumelor celor şapte atlase
regionale o reprezintă hărţile lingvistice propriu-zise,
unde apare materialul cules în timpul anchetelor, cu
minime intervenţii din partea anchetatorilor-autori (acest
principiu redacţional datorându-se adoptării stilului de
transcriere fonetică impresionistă). Materialul lingvistic
cartografiat este însoţit, de obicei, de informaţii
suplimentare grupate sub trei tipuri de note: Nota I, sub
care au fost trecute numărul şi textul propriu-zis al
întrebării din Chestionar, precum şi corespondenţele cu
atlasele lingvistice româneşti şi romanice41; Nota II, sub
care au fost date explicaţii sau completări ale
răspunsurilor de pe hartă; Nota III, sub care apar
observaţii şi explicaţii ale anchetatorilor, cu caracter
sistematic în raport cu materialul lingvistic prezentat.
În alcătuirea hărţilor lingvistice s-a adoptat metoda
clasică în cartografia lingvistică, şi anume aceea a redării
cât mai exacte a răspunsurilor obţinute în timpul
anchetelor cu ajutorul sistemului de transcriere fonetică
preluat din Atlasul lingvistic român, căruia i-au fost aduse
unele completări. Transcrierea fonetică a răspunsurilor s-
a făcut punct cu punct, singura inovaţie în acest sens
aparţinând NALR. Oltenia, care, în volumul al V-lea,
dedicat morfologiei verbului, introduce „ariile zonale”, ce
îmbină principiul transcrierii fonetice cu reprezentarea de
tip izoglosă, specifică hărţilor interpretative: dacă într-o
zonă compactă a reţelei de puncte cartografice
răspunsurile obţinute sunt identice, cartografierea
acestora se realizează sub forma unor arii delimitate de o
izoglosă în interiorul căreia este trecut, în transcriere
41 Dacă în NALR. Oltenia, NALR. Moldova şi Bucovina şi ALRR.
Muntenia şi Dobrogea aceste corespondenţe au fost trecute sub Nota
I, celelalte patru atlase regionale au rezervat acestor corespondenţe
câte un capitol separat în partea introductivă a volumelor.
fonetică, tipul răspunsului respectiv. Menţionăm că
această modalitate de reprezentare grafică a fost preluată
încă de la primul volum şi de ALRR. Muntenia şi
Dobrogea.
Partea dedicată Materialului necartografiat (MN),
urmează, de regulă, hărţilor lingvistice analitice. Motivul
pentru care s-a renunţat la reprezentarea cartografică a
acestui material lingvistic este relativa sa uniformitate din
punct de vedere lexical şi/ sau fonetic, interesul pentru
distribuţia sa spaţială fiind astfel destul de redus.
Structurarea răspunsurilor s-a făcut după sistemul ALR,
şi anume în ordinea crescătoare a punctelor cartografice,
dublată de gruparea răspunsurilor identice din punct de
vedere formal (al transcrierii fonetice) sub aceeaşi
„intrare”. Cel care introduce o inovaţie în această
clasificare este NALR. Moldova şi Bucovina, autorii săi
grupând răspunsurile „pe tipuri lexicale, după frecvenţa
fonetismului în cadrul fiecărui tip şi în ordinea crescândă
a punctelor” (Prefaţă la vol. I, p. VII), avantajul acestei
perspective redacţionale fiind dat de gradul mai mare de
sistematizare a materialului lingvistic prezentat, material
care astfel grupat prezintă deja o primă analiză de tip
lexical.
Şi de data aceasta maniera în care autorii seriei NALR/
ALRR au înţeles să publice MN-urile a fost diferită de la
un atlas la altul. Astfel, NALR. Oltenia, urmat apoi de
NALR. Moldova şi Bucovina şi de ALRR. Transilvania
au publicat materialul necartografiat în forma „clasică” -
aceea a unui capitol compact de liste de forme plasat
imediat după hărţile analitice ale fiecărui volum, în timp
ce ALRR. Maramureş a publicat MN-urile de-abia în
ultimul volum (al IV-lea), alături de hărţile aferente
chestionarelor speciale şi de paradigmele verbale
înregistrate în timpul anchetelor, iar ALRR. Muntenia şi
Dobrogea le-a publicat sub o formă sui generis, şi anume
în „spaţiile albe” rămase pe părţile laterale ale hărţilor,
din dorinţa unei „economii de spaţiu tipografic” (Prefaţă
la vol. I, p. VIII)42; în sfârşit, o ultimă modalitate de
prezentare a acestui material aparţine ALRR. Banat şi
NALR. Crişana, care şi-au propus să-l publice în volume
aparte, în cazul celui de-al doilea atlas menţionat
materialul respectiv urmând să fie însoţit de „texte
dialectale şi glosare etimologice” (Prefaţă la vol. I, p.
VIII).
Cu toate aceste diferenţe parţiale privind modalităţile de
redactare/ prezentare a materialului lingvistic cules în
timpul anchetelor, cele şapte atlase regionale oferă o
viziune globală asemănătoare şi comparabilă asupra
zonele anchetate, unitatea lor fiind dată, în primul rând,
de folosirea aceluiaşi chestionar şi a aceleiaşi metodologii
de cercetare. Chiar dacă, de exemplu, răspunsurile la o
întrebare pot fi prezentate într-un atlas sub formă
cartografică şi în altul sub formă de MN, acest aspect nu
afectează cu nimic procesul documentării ştiinţifice al
cercetătorilor ce apelează la consultarea atlaselor, aceştia
reuşind, graţie existenţei documentării corespondenţelor
inclusiv între atlasele seriei NALR/ ALRR, să-şi
realizeze propriile hărţi lingvistice sau MN-uri, în funcţie
de interesul fiecăruia („areologie” lingvistică vs. studii de
lexicologie, semantică etc.). Această interconexiune între
cele şapte atlase regionale le conferă acestora calitatea de
instrument de cercetare extrem de important în analizele
de dialectologie, istoria limbii, lexicologie, semantică sau
42 Autorii acestei serii renunţă, începând cu volumul al IV-lea, la
această modalitate de prezentare a MN-urilor, adoptând soluţia
„clasică”, motivul specificat de data aceasta fiind acela de „a câştiga
timp în cartografierea unei hărţi” (Prefaţă la vol. al V-lea, p. III).
sociolingvistică dedicate limbii române, prin posibilitatea
de a oferi o viziune de ansamblu, la nivelul întregului
areal dacoromânesc, asupra fenomenelor lingvistice
urmărite.
Pentru Bucovina de Nord şi Basarabia, WLAD include
71 de localităţi, ALR, partea I - 47, ALR, partea a II-a -
8. Materialele dialectale colectate de Emil Petrovici pe
baza Chestionarului ALR II în satele din Basarabia şi
Bucovina de Nord n-au fost publicate în ALR II, serie
nouă, vol. I-V (1957-1972).
Încă de la înfiinţarea în 1956 a sectorului de dialectologie
în cadrul Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al
Filialei moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe, principalul
obiectiv ştiinţific pentru dialectologii de la Chişinău a
fost elaborarea Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM).
Eforturile de ani de zile depuse de către cercetătorii
graiurilor româneşti la colectarea şi cartografierea unui
autentic material dialectal s-au soldat cu publicarea a
două volume ale ALM (ambele a câte două părţi), cu un
număr total de 1035 de hărţi43.
Atlasul lingvistic moldovenesc rămâne până în prezent
principala lucrare de geografie lingvistică elaborată de
colectivul de dialectologi de la Academia de Ştiinţe din
Chişinău. Volumele editate s-au bucurat de o înaltă
apreciere din partea specialiştilor, chiar dacă aproximativ
43 Atlasul lingvistic moldovenesc întocmit sub conducerea lui Rubin
Udler. Vol. 1, partea I, Fonetica, de Rubin Udler. Partea a Il-a,
Fonetica, de Rubin Udler, Morfologia, de Vasile Melnic, Chişinău,
1968. Vol. II, partea I, Lexicul, de Victor Comamiţchi, Chişinău,
1972. Partea a Il-a, Lexicul, de Vasile Melnic şi Vasile Pavel, Chişinău, 1973.
jumătate din materialul acumulat pentru ALM a rămas
necartografiat. De asemenea a fost publicată o serie de
monografii, în care sunt abordate probleme de fonetică,
lexicologie, morfologie, morfosintaxă, sintaxă şi
antroponimie, câteva volume de texte dialectale, un
dicţionar dialectal, două manuale de dialectologie şi mai
multe studii şi articole. Cele mai multe cercetări
întreprinse de către dialectologii basarabeni şi bucovineni
în ultimele decenii se completează reciproc şi tratează
fenomenele de limbă cu referire la întregul cadru
geografic cuprins în Atlasul lingvistic moldovenesc.
Există, însă, multe motive care îi fac pe cercetătorii
graiurilor populare să alcătuiască atlase lexicale de mare
extindere sau să sporească cu mult numărul de hărţi
lexicale într-un atlas sau altul. Un motiv ar fi următorul:
hărţile lexicale, cel puţin sub aspectul manifestării pe
teren a trăsăturilor comune şi divergente, probează cu
certitudine că doar o parte nu prea mare de arii lexicale
elementare se suprapun şi coincid, formând o serie de arii
complexe, delimitate prin mănunchiuri de izolexe. Nici
nu poate fi altfel, dacă ne gândim la adevărul afirmat de
un mare lingvist, că fiecare cuvânt îşi are destinul său.
Deosebirile lexicale sunt cele mai numeroase şi mai
variate. Liniile ce delimitează fenomenele fonetice44 -
izofonele -, dimpotrivă, manifestă o regularitate cu mult
mai evidentă în comparaţie cu izolexele. De aceea o
interpretare exhaustivă a datelor lexicale în perspectiva
geografiei lingvistice trebuie să se sprijine pe un număr
considerabil de hărţi lingvistice privitoare la cele mai
diverse domenii de activitate umană, fenomene etc.
44 Vezi Vasile Pavel, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia;
nordul Bucovinei. Transnistria, vol. 1. Fierăria meşteşugărească. Tămplăria. Chişinău, 1993.
Necesitatea unei asemenea oglindiri ample cartografice
se află în strânsă corelaţie cu un şir de factori
gnoseologici şi ontologici.
Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Bucovina
de Nord, Transnistria (abreviat: ALRR. Bas. Bucov.
Transn.) reprezintă o continuare directă a Atlasului
lingvistic moldovenesc (Chişinău, 1968-1973), reluând,
sub un titlu revăzut şi după un interval de aproape două
decenii, publicarea în mai multe volume a unui preţios
material lexical, care urmează să fie valorificat pentru
prima dată în hărţi de atlas. Apariţia primului volum al
ALRR. Bas. Bucov. Transn. este planificată pentru anul
1993. Articolul de faţă are la bază unele idei expuse în
introducerea noastră la ALRR. Bas. Bucov. Transn. 1.
Modificarea titlului a fost făcută din mai multe motive,
pe care le dezvăluie Vasile Pavel45. Din cuprinsul
rezumativ al vechii intitulări a ALM ar trebui să
înţelegem că adjectivul moldovenesc se referă la noţiunea
de subdialect moldovean, adică la un cadru lingvistico-
geografic în exclusivitate moldovenesc. În realitate,
atlasul reprezintă nu unul, ci două tipuri mai importante
de individualităţi dialectale româneşti - moldovean şi
maramureşean. Lucrarea înfăţişează cu absolută
preponderenţă particularităţile dialectale moldoveneşti,
relevante, propriu-zis, pentru partea de est a Moldovei
istorice şi pentru graiurile moldoveneşti vorbite în medii
alogene, cum sunt cele din sud-estul Ucrainei, Caucaz şi
din partea asiatică a fostei U.R.S.S. Reţeaua atlasului în
cauză include câteva puncte din extrema de nord a
Maramureşului (pct. 1-4, reg. Transcarpatică a Ucrainei).
45http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/1996-1997_17.pdf
în principiu, nu importă extensiunea geografică a acestui
grup de graiuri, ci trăsăturile deosebitoare destul de
pronunţate ale lor, graiuri ce ţin de subdialectul
maramureşean ca sistem lingvistic clar individualizat în
cadrul dacoromânei. Maramureşul n-a putut fi numai „un
receptacol depersonalizat” pentru particularităţile
„vecinilor” de grai, ci şi-a adus din plin contribuţia la
îmbogăţirea şi nuanţarea limbii române46. Or, tocmai o
atare „depersonalizare” a avut loc relativ la numele
adevărat al materialului lingvistic, colectat de dialectologi
din localităţile Apşa de Jos, Slatina, Biserica Albă şi
Apşa de Mijloc (respectiv denumirile oficiale de azi:
Dibrova, Solotvina, Belaia Ţerkovi, Sredne Vodeanoe),
din vecinătatea Tisei şi a Sighetului, material depozitat în
ALM.
La confruntarea titlurilor: Atlasul lingvistic romăn/Atlasul
lingvistic moldovenesc, pe cititor (în special pe cititorul
de azi din Republica Moldova) îl poate uşor deruta
opoziţia creată între cuvintele român/moldovenesc. În
uzul terminologic sau, altfel spus, în cadrul
microsistemului „denumiri de atlase” lipsesc titluri, să
zicem, de tipul atlas lingvistic bănăţean sau atlas
lingvistic maramureşean, cu care sintagma atlas
moldovenesc s-ar fi aflat în raporturi fireşti de unităţi
lexicale omogene. Acesta este un alt motiv pentru a
elimina termenul moldovenesc din titlul vechi,
determinativ care uşor poate fi identificat cu glotonimul
„limba moldovenească”, denominaţie folosită multă
vreme în R.A.S.S. Moldovenească şi în R.S.S.M.
unională sub presiunea ideologiei de odinioară, cu scopul
de a opune limba băştinaşilor din acest ţinut limbii
române. S-au făcut numeroase încercări de a exploata
46 Magdalena Vulpe, Subdialectul maramureşean, în Tratat de
dialectologie românească p. 349. ' ’
datele oferite de vorbirea dialectală în scopul de a-i
atribui acesteia statutul unei limbi deosebite. Or,
separarea mijlocului de comunicare din Republica
Moldova într-o unitate aparte de limbă, deosebită de cea
română, bazată pe particularităţile dialectale ale vorbirii
moldoveneşti, este cel puţin inconsistentă47.
Titlul Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia,
Bucovina de Nord, Transnistria poate fi calificat drept
mai potrivit şi din consideraţii de ordin tradiţional, în
sensul respectării sistemului de denominaţie al celorlalte
atlase lingvistice regionale româneşti. Prin aceasta,
punem în evidenţă faptul că ALRR Bas. Bucov. Transn.
(respectiv ALM) face parte din seria acestor atlase
regionale.
Încă în etapa incipientă a elaborării ALM, iniţiatorii lui
au afirmat că au conceput lucrarea respectivă ca pe un
atlas regional faţă de Atlasul lingvistic român - atlas
general (zonal)48. Multe întrebări cuprinse în chestionarul
ALM sunt preluate din Chestionarul ALR. Problemele pe
care şi le-a asumat ALM în foarte multe privinţe sunt
sugerate de analiza hărţilor ALR. Atlasul şi celelalte
lucrări dialectologice elaborate în republică se integrează
totalmente în cercetările de dialectologie şi geografie
lingvistică românească.
47 Silviu Berejan, De ce glotonimul moldovenesc nu poate concura cu
glotonimul român cu aplicare la limba literară, în „Revista de
lingvistică şi ştiinţă literară”, 1990, nr. 6, p. 32-35. 48 R. G. Piotrovskij, Nekotorye teoretiâeskije voprosy Moldavskogo
lingvistiâeskogo atlasa, în Omagiu lui Iorgu Iordan la 70 de ani,
Bucureşti, 1958, p. 677; V. A. Lisicki, Problemy vocalizma v
Muldavskom lingvisticeskom atlase, ibidem, p. 520. A se vedea R.
Udler, Atlasul lingvistic moldovenesc, în Atlasul lingvistic moldovenesc: Articole introductive. Anexe, I, Chişinău, 1968, p. 11.
Sarcinile generale ale ALRR. Bas. Bucov. Transn. sunt
aceleaşi ca şi ale ALM: a completa şi a aprofunda
cunoştinţele noastre despre graiurile limbii române de pe
teritoriul fostei Uniuni Sovietice pe baza anchetelor
efectuate după o programă unică (=după chestionarul
ALM), a preciza izoglosele şi ariile anumitor fenomene
de limbă prin explorarea unei reţele mai dese de puncte
faţă de WLAD şi ALR etc. Asemenea obiective ţin de
concepţia atlaselor regionale.
Titlul precizat al atlasului indică rezumativ trei regiuni de
bază: Basarabia (provincie istorică dintre Prut şi Nistru,
de la Marea Neagră şi până la Hotin), Bucovina de Nord
(parte a provinciei istorice Bucovina) şi Transnistria.
Lucrarea însă mai include un şir de localităţi din regiunea
Transcarpatică (pct. 1-4), ţinutul Herţa (pct. 14,18,20) din
sud-estul Ucrainei, Caucaz şi din partea asiatică a fostei
U.R.S.S.
Reţeaua este de 240 de puncte, inclusiv 163 - în Ucraina
(regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatică, Nikolaev,
Kirovograd, Dnepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk,
Lugansk), 16 - în Federaţia Rusă (ţinuturile Krasnodar şi
Primorie, regiunea Omsk), 1 - în R.A. Abhazia, 2 - în
Kazahstan şi 1 - în Kârgâzstan. Câteva localităţi
reprezintă graiurile ucrainean (pct. 49), rusesc (pct. 52),
ţigănesc (pct. 124), găgăuz (pct. 181) şi bulgar (pct. 204).
Ancheta a fost efectuată nemijlocit pe teren între anii
1957 şi 1965, în timpul expediţiilor dialectologice de
sezon. În esenţă harta de bază (topografică) a rămas
intactă. ALRR. Bas. Bucov. Transn. este un atlas lexical.
Sarcinile specifice ale ALRR. Bas. Bucov. Transn. ca
atlas lexical constau în căutarea şi aplicarea unor
procedee tehnice adecvate de cartografiere, care, pe de o
parte, fac să sporească informaţia oferită despre lexicul
popular, în special despre sursele de îmbogăţire şi
procedeele de creare a cuvintelor şi denumirilor în
general, iar, pc de altă parte, vor înlesni, la citirea
hărţilor, informarea imediată asupra varietăţii şi
repartiţiei în spaţiu a unităţilor de denominaţie.
Hărţile ALRR. Bas. Bucov. Transn. capătă în acest fel o
orientare onomasiologică. Reliefarea tipurilor de
denumiri, a varietăţilor acestora prin aplicarea unor
anumite tehnici de cartografiere a lexemelor (a se vedea
în continuare) oferă informaţii preţioase pentru teoria
denominaţiei.
Alte reconsiderări şi sarcini de principiu ale ALRR. Ban.
Bucov. Transn. ţin de adoptarea transcrierii fonetice,
bazată pe alfabetul latin şi comună deci cu sistemul de
transcriere fonetică al ALR şi NALR.
Hărţile ALRR. Bas. Bucov. Transn. reflectă răspunsurile
înregistrate cu referire la tâmplărie, fierărie, prelucrarea
cânepei, ţesut, îmbrăcăminte, încălţăminte, pomicultură,
viticultură, apicultură, păstorit, fenomene ale naturii şi la
un şir de alte domenii. Secţia de dialectologie planifică
editarea a şase-şapte volume, fiecare dintre ele
cuprinzând aproximativ câte o sută de hărţi, urmate de un
şir de planşe cu material necartografiat.
Volumul I al ALRR. Bas. Bucov. Transn. include 102
hărţi lexicale şi o serie de planşe cu material
necartografiat referitor la fierărie şi tâmplărie.
Materialul pentru sfera semantică „Meserii” din ALRR.
Bas. Bucov. Transn., vol. I a fost adunat de Vitalie
Sorbală, Vasile Pavel, Nicolae Bileţchi şi Rubin Udler.
Colectivul de dialectologie de la Institutul de Lingvistică
din Chişinău a acceptat ideea pregătirii hărţilor pentru
ALRR. Bas. Bucov. Transn. pe bază de simboluri. Se ştie
că în geografia lingvistică există două direcţii metodice
mai răspândite de prezentare a datelor dialectale sub
formă de hărţi lingvistice: metoda (sau procedeul)
înscrierii cuvintelor (1) şi cea a folosirii semnelor
convenţionale, inclusiv a izogloselor, a haşurii etc. (2).
Introducerea simbolurilor implică un anumit nivel de
abstractizare în cartografie şi impune o prelucrare şi o
analiză prealabilă meticuloasă a faptelor menite
cartografierii. Ele urmează să fie examinate în funcţie de
sarcinile şi scopurile pe care le urmăreşte fiecare atlas în
parte. Este lesne de înţeles că hărţile alcătuite cu ajutorul
simbolurilor au avantajul de a evidenţia cu mai multă
claritate ariile de răspândire a fenomenelor. Lectura
rapidă şi informarea imediată asupra repartiţiei acestora,
precum şi formatul, de obicei, mic al hărţilor fac ca
atlasul să fie comod la consultare. Cele spuse aici se
raportează şi la ALRR. Bas. Bucov. Transn. Ca şi în
cazul procedeelor de înregistrare a răspunsurilor pe teren,
mijloacele tehnice modeme şi metodele inovatoare de
cartografiere a datelor dialectale, diferite de la o etapă la
alta, de la o şcoală la alta, nu tind să le nege pe cele
tradiţionale ca necorespunzătoare sau depăşite, ci, mai
degrabă, le completează.
ALRR. Bas. Bucov. Transn. îi corespunde o sistematizare
proprie a cartogramelor. Semnele convenţionale (conturul
cerculeţului, cerculeţul înnegrit pe jumătate, conturul
cerculeţului intersectat la jumătatea lui cu o linie etc.)
pentru ALRR. Bas. Bucov. Transn. se aleg în dependenţă
de anumite tipuri de denumiri.
Sub raportul structurii sale, vocabularul graiurilor
descrise constă din trei tipuri mai însemnate de unităţi
denominative: cuvinte primare, cuvinte derivate şi
îmbinări de cuvinte.
În linii mari, prima categorie coincide cu fondul de
unităţi lexicale moştenite şi de cuvinte împrumutate din
alte limbi. De aceea toate cuvintele din atare straturi
etimologice, indiferent de felul de percepere a structurii
lor în prezent de către vorbitori (de fapt, de către
cercetător), convenţional formează pentru cartografiere
un grup aparte de unităţi lexicale. Asemenea răspunsuri
primite de la informatori sunt redate pe hărţi cu ajutorul
unor semne ca O A ■ ♦ - I etc.
Pentru tipul respectiv de denumiri prin conturul
cerculeţului pe hartă e reprodus, de obicei, cuvântul
(dialectal sau literar) care indică cea mai largă arie
geografică. Toate celelalte simboluri, folosite succesiv în
ordinea arătată mai sus, sunt înnegrite în întregime. în
acest fel se obţine un contrast vădit între cuvântul cu cea
mai mare arie de răspândire şi celelalte zone de repartiţie
a elementelor lexicale din primul tip de denumiri.
Conturul cerculeţului sau semnele complet înnegrite
servesc deopotrivă şi pentru reflectarea pe hartă a
unităţilor de denominaţie de provenienţă neclară şi a unor
creaţii pe teren propriu cu forma (motivarea) atenuată (de
exemplu: cordenci „zăvor la sulul din urmă de la stative”,
coditură „canură”, tâmplar „iconostas”).
Pentru reproducerea derivatelor, formate pe teren propriu
şi cu forma internă sesizabilă (de exemplu; următor,
locar, însemnat, zgărâiac „punctator de făcut semne pe
fier, chemăr”), se recomandă a fi folosite simbolurile
(triunghiul, pătrăţelul etc.) semiînnegrite ale inventarului
de figuri geometrice, notat deja mai sus. De pildă: © A H
❖ etc.
Îmbinările de cuvinte (şi denumirile perifrastice în
general) sunt cartografiate prin mijlocirea următoarelor
variante ale simbolurilor: © (D 0 S) sau A A A etc. De
exemplu: O cleşti, © cleşti di rufi; A clapâs; A clapâs di
sibotăriii, A clapâs di cizmăriji.
La cartografiere, derivatul însoţit de determinative se
propune a fi plasat la categoria îmbinărilor de cuvinte. În
ALRR. Bas. Bucov. Transn. îşi vor găsi reflectare toate
tipurile de îmbinări de cuvinte, înregistrate în graiurile
cercetate.
Cuvintele cu accentuări specifice (stoler - stoler
„tâmplar”), variantele morfologice (kemî, kem
„chemăr”), unele fonetisme izolate (zubilî, zubrilî „daltă
de tăiat fier”) sunt redate prin conturul aceloraşi semne,
dar cu elemente de haşură: © <3D S (SB etc.
În legendă unităţile lexicale sunt date în transcriere
fonetică.
Comentariul hărţii lexicale cuprinde următoarele
elemente mai importante:
- procedeul chestionării şi formularea întrebării;
- corelaţia cu hărţile similare din alte atlase ale
limbilor romanice şi slave;
- denumirile realiei respective, redate în
transcriere fonetică.
Răspunsurile vor fi însoţite de explicaţiile informatorilor
şi de unele comentarii ale anchetatorilor sau alcătuitorului
hărţii. Aceste observaţii privesc întrebuinţarea cuvântului
de către bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, specialişti
sau nespecialişti, sensul şi aprecierea stilistică sau
afectivă a cuvântului, informaţii cu caracter etnografic,
semnul de referinţă la desen etc.
Spre deosebire de ALM, ALRR. Bas. Bucov. Transn.
aplică sistemul de transcriere fonetică al ALR şi NALR.
Este o necesitate determinată de logica lucrurilor şi de
echitatea ştiinţifică. Grafia msă, pusă la baza transcrierii
fonetice a ALM, făcea să fie îngreuiată cu mult
raportarea la celelalte atlase lingvistice romanice -
naţionale (generale) şi regionale - a materialului cuprins
în această lucrare fundamentală. Revenirea, în Republica
Moldova, la grafia latină, recunoaşterea unităţii limbii
române de pe ambele părţi ale Prutului şi de pretutindeni
au implicat posibilitatea folosirii în mod legitim a unui
sistem unic de transcriere fonetică în ALRR. Bas. Bucov.
Transn. şi ALR. în felul acesta, rezultatele cercetărilor
ştiinţifice, cuprinse în ALRR. Bas. Bucov. Transn., vor
putea intra mai uşor în circuitul de valori spirituale ale
lumii romanice şi internaţionale.
Dialectologii au demonstrat nu o singură dată că
„continuitatea şi discontinuitatea” s-au aflat într-o vie şi
permanentă conlucrare în vederea realizării fizionomiei
limbii române. Divergenţele în vocabular sunt de cele
mai multe ori nişte consecinţe ale influenţelor străine.
Graiurile moldoveneşti de la răsărit de Pmt împrumută
nespus de mult din vorbirea rusă şi ucraineană,
împrumuturile afectează chiar şi procesul de formare a
cuvintelor noi prin mijloace proprii. Are loc un proces
intens de substituire a cuvintelor tradiţionale cu elemente
lexicale împrumutate. La consultarea ALRR. Bas. Bucov.
Transn. cititorii vor putea observa cu uşurinţă asemenea
procese.
Atlasul elaborat la Chişinău, împreună cu celelalte atlase
româneşti, demonstrează, în ansamblu, unitatea limbii
române, expresie a unităţii şi viabilităţii românismului pe
întreg arealul romanic nord-dunărean49. În baza unui
anumit număr comun de întrebări cu ALR şi NALR,
ALRR. Bas. Bucov. Transn. oferă cercetărilor un preţios
material comparabil pentru descrierea dacoromânei
vorbite.
În privința Atlasului Lingvistic al Moldovei și Bucovinei
(ALMB), Vasile Arvinte50 îl consideră un alt mare succes
al metodei geografiei lingvistice: Crearea metodei
geografice de studiere a graiurilor populare de către J.
Gillieron, acum mai bine de şase decenii, a avut urmări
profunde asupra întregii activităţi lingvistice din secolul
respectiv. Datorită acestei metode, scrie I. Iordan51,
„lingvistica a trecut printr-o adevărată revoluţie, care a
modificat profund concepţia noastră despre limbă". Nu-i
mai puţin adevărat că în aceeaşi perioadă ştiinţa limbii s-a
îmbogăţit cu noi metode şi concepţii, care stau la baza
direcţiilor de cercetare ale lingvisticii actuale. Cu toate
49 Maria Marin şi Ion Ionică, Atlasul lingvistic român, document al
unităţii limbii române, în „Anuarul Institutului de cercetări etnologice
şi dialectologice”, Seria A, nr. 5, Bucureşti, 1983, p. 34-51; Valeriu
Rusu, Unitatea de grai, expresie a unităţii naţionale a tuturor românilor, ibidem, p. 92-101.
50 http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistic-
al-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf 51 I. Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente, Metode; Bucureşti, 1962, p. 149, nota.
acestea, studiul graiurilor populare, în care are loc
adevărata viaţă a limbii şi unde trebuie căutate, în ultimă
analiză, principalele cauze ale schimbărilor în sistemul
lingvistic, nu şi-a pierdut nici un moment din importanţa
sa. Dimpotrivă, după o perioadă în care s-a admis că
numai „limba”, în sens saussurian, trebuie să-l preocupe
pe lingvist, şi anume din perspectivă statică, sincronică,
în ultimele decenii s-a subliniat tot mai insistent
însemnătatea studierii „vorbirii”, precum şi a succesiunii
în timp a „stărilor” de limbă, aspecte între oare există o
strânsă interdependenţă. S-a realizat, în acelaşi timp, şi o
perfecţionare a modului de studiere a graiurilor populare,
metodele s-au diversificat şi îmbogăţit, prin punerea lor
de acord cu rezultatele pozitive ale lingvisticii din ultimul
timp. Dialectologia structurală, preconizată încă de repre-
zentanţii cercului lingvistic de la Praga (Trubetzkoy), a
cunoscut, astfel, progrese însemnate, care ne ajută să
pătrundem şi mai adânc în mecanismul limbajului uman.
Aplicarea metodei geografice de studiere a limbii a pus la
dispoziţie fapte şi rezultate care s-au dovedit a fi de cea
mai mare însemnătate pentru teoria generală a limbajului.
Referindu-se la poziţia acestei metode în cadrul
concepţiilor dominante ale lingvisticii contemporane, cea
tradiţională şi cea structuralistă, E. Coşeriu, scoate în
relief rolul ei în apropierea acestor puncte de vedere, în
folosul cunoaşterii mai profunde a fenomenului studiat de
lingvist. Metoda geografică, scrie Coşeriu, folosită cu
discernământ nu afirmă nici o poziţie dogmatică: nici
schematismul simplificator, care vede în limbaj
regularitatea absolută şi uniformitatea, nici
individualismul atomizant, care vede numai arbitrarul,
eterogenitatea şi varietatea. Graţie metodei geografice,
continuă acelaşi autor, se poate surprinde mai bine jocul
dialectic constant dintre inovaţie şi conservare, dintre
creaţia individuală şi tradiţie, paralel cu jocul dintre actul
individual şi norma socială, dintre eterogenitate şi
omogenitate. La baza geografiei lingvistice stă ideea
„uniformităţii in varietate".
Metoda geografică s-a dovedit a fi deosebit de utilă în
clarificarea multor alte aspecte, cum ar fi raportul dintre
limbile de cultură şi graiurile populare, problema bazei
dialectale a limbilor literare, datarea şi localizarea
textelor vechi, stabilirea etimologiei unor cuvinte,
dezvoltarea studiilor de onomasiologie etc. Valoarea
ştiinţifică a acestei metode, după multe decenii de punere
a ei în practică, este probată şi de amploarea neobişnuită
pe care o cunosc în momentul de faţă, în întreaga lume,
preocupările lingviştilor de a alcătui atlase lingvistice
pentru cele mai diverse limbi şi dialecte.
Cînd au pornit la realizarea Atlasului lingvistic român, S.
Puşcariu şi colaboratorii săi au avut în vedere şi faptul că
atlasul avea rolul de a aduce lumini noi în clarificarea
uneia din problemele fundamentale ale culturii româneşti:
formarea limbii şi a poporului român. La prima vedere s-
ar părea că hărţile lingvistice nu pot da informaţii decât
despre stadiul actual al unei limbi. Într-adevăr, J.
Gillieron considera esenţială studierea diferiţilor factori
care guvernează funcţionarea „vorbirii”, a cauzelor care
provoacă schimbările (omonimia, etimologia populară,
polisemia), a ariilor dialectale ale diferitelor fenomene
lingvistice, a situaţiei speciale a fiecărui cuvânt. S-a
observat, însă, că alături de această perspectivă
orizontală, sincronică, descriptivă sau strict geografică,
materialul lingvistic cartografiat oferă posibilităţi
nebănuite în reconstruirea unor stări de limbă mai vechi,
prin degajarea diverselor straturi lingvistice suprapuse,
„sedimentate” în decursul timpului. Se poate merge,
astfel, pe verticală, „până la limba de bază”52,
încercându-se să se identifice şi cauzele care au
determinat configuraţia lingvistică actuală pe un anumit
teritoriu. În felul acesta, cercetarea lingvistică este mult
aprofundată. Acestui mod de a proceda i s-a dat, după
cum am mai spus, numele de „geologie lingvistică” sau
de „studiul stratigrafic” al limbajului. Pentru limba
română, din cauza absenţei ştirilor istorice timp de mai
multe secole şi din cauza apariţiei târzii a textelor scrise,
metoda „geologiei lingvistice” capătă o importanţă mult
mai mare decât în cazul celolalte limbi romanice. Alături
de Puşcariu, faptul a fost scos în relief şi de o serie de
lingvişti străini după apariţia primelor volume din ALR.
Analizând numeroase hărţi ale ALR, cercetătorii au ajuns
la concluzii fundamentale cu privire la continuitatea
populaţiei romanizate la nord de Dunăre, la configuraţia
dialectală în epoca de formare a limbii şi poporului
român, la raporturile lingvistice ale limbii române cu alte
limbi în această perioadă atât de puţin cunoscută din
istoria limbii noastre. Chiar lucrarea amintită a lui G.
Weigand, de proporţii mult mai restrânse faţă de ALR, a
constituit un instrument de lucru deosebit de util în
chestiunea de care ne ocupăm. Se ştie că o mare parte din
materialul lingvistic, mai ales de natură fonetică, pe care
se sprijină argumentările lui A. Philippide din Originea
Românilor, provine din WLAD.
Este neîndoios, aşadar, că noile atlase regionale
româneşti, datorită densităţii mult mai mari a reţelei ele
puncte anchetate, se vor dovedi şi mai utile în elucidarea
acestei importante chestiuni.
52 I. Iordan, op. cit., p. 160.
Una din problemele insuficient studiate ale dialectologiei
româneşti, în care geografia liinjgvisitidă este chemată să
spună un cuvânt hotărâtor, este aceea a amestecului de
graiuri, ca urmare a dislocărilor de populaţie. Spre
deosebire de alte teritorii romanice, cu o viaţă
orăşenească mai dezvoltată şi cu aşezări rurale vechi şi
mult mai statornice, pe teritoriul dacoromân, mai cu
seamă în zonele extracarpatice de deal şi de câmpie, au
avut loc, în mai multe rânduri, şi până, aproape de zilele
noastre numeroase deplasări dintr-o regiune într-alta,
„roiri” de sate. Faptul a avut repercusiuni însemnate şi pe
plan lingvistic, determinând apariţia unor zone resrânse
cu grai eterogen în cadrul unor mape lingvistice întinse şi
relativ unitare. „Peisajul lingvistic” (Sprachlandschaft) al
acestor regiuni, în ciuda unor nivelări survenite între
timp, se dovedeşte a fi, la o analiză mai profundă, mult
mai variat, cu condiţia ca reţeaua de puncte cercetate să
fie cât mai deasă. Este meritul lui G. Ivănescu, în lucrarea
Problemele capitale ale vechii române literare, şi în alte
studii, de a fi pus la contribuţie datele ALR în elucidarea
originii unor graiuri locale dacoromâneşti. Problema
fusese întrevăzută şi de E. Gamillscheg, Die Mundart von
Şeibăneşti-Tituleşti. Ea rămâne una dintre sarcinile
fundamentale ale dialectologiei româneşti, prezentând
interes nu numai pentru lingvişti, ci şi pentru etnografi,
folclorişti, istorici şi demografi. Pentru a sublinia încă o
dată importanţa ei, vom aminti aici faptul că anchetele
întreprinse până în prezent pentru Atlasul lingvistic al
Moldovei şi Bucovinei (ALMB), despre care vom vorbi
mai departe, au dus la descoperirea în centrul Moldovei,
pe valea superioară a Bârladului şi pe cea a Vasluieţului,
a unor graiuri cu trăsături ardeleneşti de nord, eventual
bucovinene. Fonetisme ca lapce, frace (cu dentalele
africatizate), apoi palatalizarea labialelor în faza
caracteristică graiurilor ardeleneşti de nord, în genere, un
inventar al fonemelor diferit de cel al graiului
moldovenesc nu lasă nici o urmă de îndoială că ne aflăm
în faţa unor insule lingvistice a căror vechime nu poate fi
prea mare. În acest sens vorbesc şi diferenţele de port,
obiceiuri, tradiţii, creaţii folclorice. Procesul de nivelare
lingvistică, este în curs de desfăşurare, clar mersul său
este încă foarte lent. Este aproape sigur că aceste aşezări
au fost întemeiate cu oameni veniţi din Bucovina, sau din
nord-estul Transilvaniei, la sfirşitul secolului al XVlII-lea
şi începutul celui următor. Un alt exemplu îl constituie
graiurile de tip muntenesc din Ţinutul Vrancei şi de pe
Valea Trotuşului (Soveja, Caşin şi alte puncte). Şi aici, cu
toate că transplantarea a avut loc în urmă cu mai bine de
trei sute de ani, din vremea lui Matei Basarab şi a lui
Vasile Lupu, structura fonologică, morfologică şi multe
particularităţi s-au păstrat cu deosebită îndărătnicie, într-
un amestec de graiuri care merită toată atenţia
dialectologilor. Multe sate din regiunea muntoasă şi
subcarpatică a Moldovei s-au întemeiat cu oameni veniţi
de peste munţi sau au sporit numeric prin asemenea
adausuri. Pe de altă parte, numeroşi locuitori ai unor sate
din zona deluroasă şi de câmpie a aceleiaşi provincii se
află aici pentru că părinţii sau bunicii lor, originari de sub
munte, au primit sau au cumpărat pământ în aceste
regiuni agricole cu o populaţie mai rară. Un proces
similar a avut loc în tot cursul evului mediu; el este, însă,
cu siguranţă, anterior întemeierii statului feudal
moldovenesc şi se încadrează în problema mult mai
vastă, cu implicaţii lingvistice şi istorice deosebit de
importante, a originii şi difuziunii pe arii atât de întinse a
graiului moldovenesc.
Dialectologia poate contribui substanţial la elucidarea
unor asemenea probleme, sau a altora adiacente, cum este
aceea a absorbirii unor enclave lingvistice şi etnice
eterogene, proces în urma căruia toponimia, antroponimia
şi chiar graiul moldovenesc în ansamblul lui au căpătat
unele dintre principalele lor trăsături caracteristice.
Fenomenul bilingvismului poate fi surprins şi până astăzi
în multe localităţi din Moldova.
În ciuda opiniei unora că probleme de felul celor
discutate până acum ar fi extralingvistice, considerăm că
ele nu pot fi ocolite de cei care se ocupă de istoria limbii
române şi a dialectelor ei, fie numai şi pentru motivul că
în această, formă ele se pun numai la noi. Noile atlase
regionale româneşti vor constitui, cu siguranţă, una dintre
cele mai de seamă surse ale studiilor viitoare, referitoare
la cele mai variate şi importante probleme pe care le
ridică cercetarea, sub toate aspectele, a limbii naţionale.
Metoda de lucru a anchetatorilor Atlasului lingvistic al
Moldovei şi Bucovinei nu diferă de cea folosită în
alcătuirea celorlalte atlase regionale româneşti. În ultimă
analiză, ea o continuă, cu unele îmbunătăţiri, pe cea
preconizată de S. Puşcariu şi aplicată de E. Petrovici şi S.
Pop în atlasele lor, pe linia unei tradiţii care îi conferă
geografiei lingvistice româneşti nota ei de originalitate în
cadrul lucrărilor similare dedicate altor teritorii romanice.
Întrucât întreaga problematică legată de alcătuirea Noului
Atlas lingvistic român, pe regiuni a fost abordată şi
discutată în numeroase studii, referate, sau recenzii
asupra volumelor deja apărute, prezentăm pe scurt
situaţia actuală a lucrărilor pentru alcătuirea Atlasului
lingvistic al Moldovei şi Bucovinei53.
53 http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistic-
al-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf
În stadiul de pregătire au fost efectuate mai multe anchete
de probă, care au avut drept obiectiv însuşirea şi
stăpânirea la perfecţie de către anchetatori a transcrierii
fonetice, o dată; cu familiarizarea acestora cu diferitele
variante ale graiurilor populare din această parte a ţării şi
deprinderea modalităţilor celor mai adecvate de a
conduce o asemenea anchetă, între anii 1966-1968 au
avut loc 19 anchete de probă în tot atâtea localităţi din
judeţele Iaşi, Suceava, Bacău, Botoşani, Neamţ şi Galaţi,
la care au luat parte toţi cei cinci anchetatori ai ALMB.
Este vorba de Vasile Arvinte, de Stelian Dumistrăcel, Ion
Nuţă şi Ion Florea şi Adrian Turculeţ.
Pentru asigurarea omogenităţii în ce priveşte metoda de
lucru, unii membri ai sectorului de dialectologie au
participat şi la câteva anchete efectuate de dialectologii
din Cluj şi Bucureşti pentru atlasele Transilvaniei şi al
Olteniei. Către sfârşitul perioadei de pregătire, s-a trecut
la efectuarea de anchete definitive de către fiecare
cercetător în parte, asistat însă de toţi ceilalţi membri ai
colectivului.
Reţeaua ALMB cuprinde un număr de 210 puncte, faţă
de cele numai 10 puncte pentru acelaşi teritoriu din ALR
II (Peitrovici) şi 47 de puncte din ALR I (S. Pop). Prin
urmare, la cele 57 de puncte ale vechiului atlas, se adaugă
acum un număr de 153 de puncte noi, ceea ce prezintă un
avantaj cu totul remarcabil pentru studiile viitoare asupra
acestor graiuri. În mai multe cazuri, au fost incluse şi
localităţi anchetate de Gustav Weigand. Punctele din
reţeaua ALMB sunt numerotate între 461-670, inclusiv.
Teritoriul Moldovei şi Bucovinei a fost împărţit în cinci
zone, fiecare anchetator avându-şi zona sa de cercetare,
întocmai ca în cazul Atlasului lingvistic al Olteniei.
Pornind de la nord spre sud, repartiţia zonelor pe
colaboratori este următoarea: Bucovina a fost anchetată
de Adrian Turculeţ; Nordul Moldovei, între Siret şi Valea
Prutului, pînă la sud de Iaşi, aşadar întreaga Câmpie a
Moldovei, a intrat în obligaţia lui Ion Nuţă; bazinul
Bistriţei şi al Trotuşuiui, la care se adaugă câteva
localităţi de Ia răsărit de Siret, alcătuiesc zona lui Ion
Florea; regiunea cunoscută sub numele de Podişul Cen-
tral Moldovenesc, cu bazinul superior şi mijlociu al
Bârladului, până la Prut, iar la sud până aproape de
limitele judeţului Galaţi, constituie zona care i-a revenit
lui Vasile Arvinte, iar partea de sud a Moldovei, din
Munţii Vrancei până la Valea Prutului, iar la sud, până la
Milcov şi Siret, a intrat în atribuţia lui Stelian
Dumistrăcel.
În realizarea acestei împărţiri au fost avute în vedere, în
primul rând, criterii de natură lingvistică. Acestea au fost
luate în consideraţie şi în ce priveşte densitatea reţelei de
puncte anchetate, care este mai mare în zona de nord-
vest, adică în Bucovina, pentru considerentul că graiurile
de aici prezintă, după cum se ştie, o varietate remarcabilă,
precum şi în regiunea din sudul Moldovei, unde problema
interferenţei dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc
impunea de la sine o astfel de procedare. S-a ţinut,
totodată, seama şi de marile unităţi geografice care se
conturează pe teritoriul studiat: Câmpia Moldovei (cu
Depresiunea Jijiei), Podişul Central Moldovenesc cu
bazinul Bârladului, bazinul Bistriţei şi cel al Trotoşului,
deşi nu întotdeauna putem vorbi de o concordanţă între
acestea şi unităţile de grai.
Fiecare anchetator este în acelaşi timp şi autor54. În afară
de efectuarea anchetelor pe teren, fiecare trebuie să
lucreze la cartografierea materialului adunat din zona
respectivă. Ca şi la celelalte atlase regionale, ancheta pe
bază de chestionar este însoţită şi de adunarea, din toate
punctele studiate, de texte dialectale pe bandă de
magnetofon. Acestea sunt selectate şi transcrise fonetic,
în vederea publicării unor volume de texte, care să
faciliteze studierea problemelor de sintaxă a graiurilor
populare.
Pe lângă volumul de texte, ALMB este însoţit şi de un
glosar dialectal, întocmai ca şi celelalte atlase regionale
româneşti, cuprinzând fie termeni neînregistraţi în
lucrările existente de lexicografie, fie cuvinte cu sensuri
noi faţă de cele cunoscute, cu forme care merită a fi
consemnate, sau pur şi simplu cuvinte despre a căror arie
de răspândire nu se ştia că include şi Moldova sau
Bucovina.
Sub latura etnografică, avută parţial în vedere de autorii
chestionarului, fiecare anchetator a realizat fotografii sau
schiţe ale unor obiecte sau unelte caracteristice satului
sau zonei în care s-a desfăşurat ancheta.
Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), atlas ce a fost
elaborat de către dialectologii de la Chişinău în
conformitate cu metodologia ALR se înscrie, astfel, în
seria NALR/ ALRR55. Reţeaua de puncte cuprinde un
număr de 240 de localităţi (dintre care doar un număr de
163 se găsesc în Republica Moldova), aici fiind incluse şi
54 http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Atlasul-lingvistic-
al-Moldovei-%C5%9Fi-Bucovinei.pdf
55 Vezi nota 18.
un număr important de puncte din reţelele atlaselor lui
Weigand, Pop şi Petrovici. S-a ţinut cont de tradiţia
cartografică românească inclusiv la elaborarea
Chestionarului, acesta cuprinzând 2548 de întrebări,
repartizate pe compartimentele fonetic (1-717), lexical
(7182348) şi gramatică şi formarea cuvintelor (2349-
2548).
ALM a fost editat în perioada 1968-1973, în două volume
mari, fiecare cu câte două părţi: vol. I/1, 1968 (fonetică),
vol I/2, 1968 (fonetică şi morfologie), vol. II/1, 1972
(lexic), vol II/2, 1973 (lexic). Ca parte a aceluiaşi proiect
major, în perioada 1969-1987 au fost editate un număr de
6 volume de texte dialectale (I/11969, I/2-1971, II/1-
1971, II/2-1981, III/1-1981, III/2-1987), precum şi un
dicţionar dialectal în 5 volume. Importanţa deosebită a
acestui atlas pentru geografia lingvistică românească este
dată, între altele, de faptul că în reţeaua sa au fost incluse
şi localităţi în care se află graiuri insulare româneşti în
ţări precum Ucraina, Federaţia Rusă, Kazahstan,
Kârgâstan sau Republica Autonomă Abhază. In plus, la
fel ca atlasele româneşti din seriile ALR şi NALR/
ALRR, au fost anchetate şi localităţi cu graiuri alogene,
numărul cartografic corespunzător respectivelor puncte
fiind subliniat pe hărţile atlasului (tehnică oarecum
similară celei folosite în ALR, cf. nota 10).
După 1990, materialul ALM (cules în perioada 1957-
1965) a continuat să fie publicat ca parte integrantă a
arealului lingvistic românesc, înscriindu-se şi prin noul
titlu - Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Basarabia,
nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR.
Bas.Bucov.Transn.) - în seria atlaselor lingvistice
româneşti regionale56. S-a renunţat cu această ocazie la
56 „Credem că titlul Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Basarabia,
nordul Bucovinei, Transnistria poate fi calificat mai potrivit şi din
alfabetul chirilic folosit în cadrul seriei anterioare la
redarea transcrierii fonetice de tip impresionist,
adoptându-se sistemul ALR. Din această nouă serie au
apărut până acum patru volume (1993, 1998, 2002,
2003).
Florin Teodor Olariu și Veronica Olariu57, prezintă într-
un studiu elaborat, evoluția cartografiei românești pe o
perioadă de un secol. Interesul viu şi constant pe care
specialiştii (atât români, cât şi străini) l-au arătat,
începând mai ales cu cea de-a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, variaţiei diatopice a limbii române a
contribuit la o dinamică susţinută a cercetărilor
dialectologice din această arie laterală a Romaniei.
Această efervescenţă ştiinţifică manifestată de-a lungul a
mai bine de un secol de cercetări, anchete şi observaţii
asupra diferenţierii dialectale a limbii române a făcut ca
inventarul formelor în care au fost concretizate rezultatele
aferente respectivelor analize să acopere, practic, întreaga
panoplie a metodelor de prezentare a materialului
lingvistic adunat, de la studii de specialitate şi monografii
dialectale, până la glosare, culegeri de texte şi atlase
lingvistice. Cât priveşte această ultimă metodă de
prezentare şi interpretare a faptelor dialectale -
cartografierea lingvistică, trebuie să precizăm că nu mai
puţin de trei serii de atlase au fost elaborate în ultima sută
de ani, distanţa ce desparte culegerea materialului pentru
consideraţii de ordin tradiţional, în sensul respectării sistemului de
denominaţie a celorlalte atlase lingvistice româneşti regionale. Prin
aceasta punem în evidenţă faptul că ALRR. Bas.Bucov.Transn. (resp.
ALM) face parte din seria acestor atlase regionale” (Vasile Pavel,
Preliminarii la ALRR. Bas.Bucov.Transn., vol. I, Chişinău, Editura
„Ştiinţa”, 1993, p. 6).
57 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf
primul atlas de cea pentru ultimul fiind de aproximativ 70
de ani. Această activitate susţinută face ca limba română,
așa cum am mai spus, să fie una dintre puţinele limbi
(dacă nu chiar singura!)58 care să beneficieze de o triplă
reprezentare cartografică cvasi-generală sub aspectul
răspândirii sale teritoriale, puternica tradiţie astfel
constituită reprezentând un cert avantaj atât pentru
configurarea şi urmărirea evoluţiei structurii dialectale a
respectivei limbi, cât şi pentru cercetările cu caracter
comparativ (diacronic şi sincronic) realizate la nivel
romanic.
Pe lângă cele trei atlase româneşti (două generale şi unul
regional), limba română mai dispune şi de alte lucrări de
cartografie lingvistică, elaborate în România sau în afara
graniţelor ţării şi aflate în diferite faze ale redactării. In
majoritatea lor atlase regionale în raport cu domeniul
(daco)românesc, acestea au fost, ca dată de apariţie, fie
anterioare seriei NALR/ ALRR, fie concomitente, fie, în
sfârşit, au succedat respectivei serii. Toate aceste volume
nu fac altceva decât să îmbogăţească domeniul
cartografiei lingvitice româneşti, constituindu-se într-o
importantă bază de date ce răspunde necesităţilor
ştiinţifice referitoare la analiza atât în diacronie a faptelor
de limbă, cât şi sub aspect sincronic59.
Există un atlas regional (dialectal) al graiului bănăţean,
elaborat de I. A. Candrea. Autorul a reprodus o serie de
hărţi în studiul său: Constatări în domeniul
dialectologiei, publicat în „Grai şi s u f l e t ” I (1924),
fasc. 2, p. 169—200. Ancheta pentru Atlasul lingvistic al
Banatului a fost făcută cu o listă de 700 de cuvinte-tip în
20 de localităţi şi ar fi trebuit să apară cu 130 de hărţi.
58 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf 59 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf
Anchetele pentru acest atlas au fost efectuate, după cum
însuşi autorul mărturiseşte, pe parcursul unei perioade de
20 de ani (1904-1924), pe o reţea destul de deasă, de 250
de puncte (spre comparaţie, pentru Banat reţeaua NALR
cuprinde 100 de puncte, WLAD a inclus 60 de localităţi
iar reţeaua ALR are doar 23 de puncte) şi cu un
chestionar de 700 de întrebări. Particularitatea care
caracterizează acest atlas este dată de faptul că din cele
130 de hărţi redactate în întregime de autor (dintr-un total
de aproximativ 220 de hărţi aflate în diferite stadii de
elaborare - Dumistrăcel, Sala 1992: 215), doar 1360 (11
după Matilda Caragiu Marioțeanu61) au fost publicate
într-un studiu apărut în anul 1924, restul rămânând până
astăzi în stadiul de manuscris62, formă sub care poate fi
consultat în arhiva Institutului de Lingvistică „Iorgu
Iordan - Al. Rosetti” din Bucureşti.
Tot în manuscris se păstrează o altă lucrare dedicată
Banatului, de data aceasta tratând graiurile româneşti
aflate în Banatul sârbesc. Este vorba despre Atlasul
lingvistic al graiurilor româneşti din Banatul iugoslav
(ALBI), de Radu Flora, profesor de limba şi literatura
română la universităţile din Belgrad şi Novi Sad. Ancheta
pentru acest atlas a fost realizată timp de un deceniu
(1950— 1960), cu un chestionar de aproximativ 1.500 de
întrebări. Din cele 36 de localităţi anchetate, doar 25 au
fost cartografiate (cele în care numărul vorbitorilor
60 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf 61 Matilda Caragiu Marioțeanu, Compendiu de dialectologie română,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 82.
62 Datorită acestui aspect, coroborat cu faptul că respectiva lucrare
este, în ciuda acestui „statut” precar din punct de vedere editorial, o
operă destul de des citată în lucrările de specialitate, Valeriu Rusu
afirmă că, „în mod paradoxal, această operă [...] rămâne, chiar până în
zilele noastre, un mit” (Rusu 1984: 257).
români era mai mare de 1000), răspunsurile primite în
celelalte 11 puncte de anchetă intrând la partea de
Variante doar în cazul în care erau diferite de
răspunsurile înregistrate pentru aceeaşi noţiune în cele 25
de localităţi de bază. Modalitatea de redactare a hărţilor,
aşa cum se poate observa din hărţile prezentate într-un
prim articol publicat de autor în anul 1958, combină
tehnica „ariilor zonale” folosită mai târziu de NALR.
Oltenia şi ALRR. Muntenia şi Dobrogea (vezi supra) cu
utilizarea simbolurilor, specifică hărţilor interpretative
din seria NALR/ ALRR, sistemul transcrierii fonetice
fiind rezervat exclusiv elementelor „explicative”
adiacente hărţilor propriu- zise (cuvântul-titlu, legenda
etc.).
Deşi autorul lansează informaţia că un prim volum,
intitulat Omul, viaţa lui familiară [sic!], casa şi
acareturile, bucătăria şi primele necesităţi şi cuprinzând
350 de hărţi se afla la acea vreme sub tipar, lucrarea nu a
mai apărut, materialul cules pentru acest atlas fiind
folosit, în schimb, la elaborarea monografiei Rumunski
banatski govori u svetlu lingvisticke geografije/ Les
parlers roumains du Banat Yougoslave a la lumiere de la
geografie linguistique, Belgrad, 1969, în care apar şi 42
hărţi lingvistice63.
A fost publicată însă o altă lucrare a lui Radu Flora:
Micul atlas lingvistic al graiurilor istroromâne
(MALGI), publicat în 2003, după ce manuscrisul fusese
terminat în anul 1983 şi predat Academiei Române, în
anul 1987, pentru a fi publicat (MALGI, Notă asupra
ediţiei, p. VII). Anchetele pregătitoare pentru acest atlas
au fost efectuate în anii 1954 şi 1961, iar ancheta
63 Pentru mai multe detalii legate de ALBI, se pot consulta Flora
(1958) şi Flora (1983).
definitivă a fost realizată, cu un chestionar de 274 de
întrebări, în anul 1981, ea fiind completată în 1982, cu o
anchetă prin corespondenţă. Reţeaua MALGI cuprinde 6
puncte, dintre care două au fost incluse şi în reţeaua
ALR. Atlasul este redactat pe o structură similară celei
folosite la redactarea seriei NALR/ ALRR, îngrijitorul
ediţiei (Bogdan Marinescu) elaborând o parte
introductivă unde găsim capitole precum Date despre
anchete, Transcrierea fonetică, Lista localităţilor
anchetate, Hărţi introductive, precum şi doi Indici - unul
al cuvintelor-titlu şi altul al cuvintelor înregistrate.
Această similaritate se regăseşte şi la capitolul notelor ce
însoţesc majoritatea hărţilor, note ce reprezintă, la fel ca
în cadrul seriei NALR/ ALRR, fie completări aduse de
informator pe parcursul celor trei anchete (numerotate I,
II, III), fie informaţii şi comentarii de tip metalingvistic
cu care informatorul şi/sau autorul au detaliat
răspunsurile obţinute în timpul anchetei. În plus, cu
ajutorul haşurilor şi al delimitării celor şase puncte pe
„arii zonale” (localitatea Zejane/Jeiăni fiind cea care, de
obicei, constituie o arie separată sub aspect lingvistic în
raport cu celelalte cinci puncte ale reţelei anchetate), s-a
încercat chiar şi realizarea unei schematizări de tip „hartă
interpretativă”, după o clasificare stabilită în prealabil în
sectorul Hărţilor introductive (cf. Harta V, intitulată
Legenda hărţilor). Atlasul se încheie cu un consistent
capitol de Ilustraţii, unde sunt incluse instantanee
fotografice din toate cele şase puncte anchetate,
reprezentând fie fotografii cu informatorii înregistraţi, fie
imagini de tip document etnografic, reprezentând case
ţărăneşti, costume tradiţionale, instrumentar agricol sau
imagini panoramice ale locurilor vizitate.
Concluzia la care a ajuns autorul în urma anchetelor de
teren efectuate succesiv pe o perioadă de aproximativ trei
decenii este aceea că dialectul istroromân cunoaşte un
grad ridicat de instabilitate, fiind reperate fluctuaţii de
limbă la informatori chiar în timpul aceleiaşi anchete. Pe
fondul unei prezenţe din ce în ce mai accentuate a limbii
sârbocroate în toate sferele vieţii sociale, autorul
preconiza la ora respectivă (1982) că în viitorul apropiat
istroromâna se va mai vorbi doar în două aglomeraţii de
vorbitori: Zejane/ Jeiăni şi Susnjevica/ Susnieviţa.
Un alt atlas dedicat dialectelor româneşti sud-dunărene
este Micul Atlas al dialectului aromân din Albania şi din
Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, publicat de Petre
Neiescu în anul 1997. Materialul pentru acest atlas a fost
cules în cinci călătorii de studii, efectuate între anii 1959
şi 1967, cu ajutorul unui chestionar de aproximativ 1800
de întrebări, întocmit pe baza chestionarelor ALR I şi
ALR II. Reţeaua este formată din 6 localităţi din Albania
şi 5 din Macedonia, autorul precizând că „în alegerea
punctelor am căutat să cuprindem un teritoriu cât mai
vast şi să reprezentăm în atlas cât mai multe graiuri”
(Introducere, p. 15)64. Pe lângă ancheta cu chestionarul,
autorul a înregistrat în deplasările sale şi numeroase texte
dialectale, pentru care au fost aleşi reprezentaţi ai tuturor
generaţiilor de vorbitori localnici. Ancheta s-a desfăşurat
în dialectul aromân iar pentru situaţiile „când subiectul
nu înţelegea întrebarea, termenii urmăriţi (sau definiţiile
lor) au fost traduşi în limbă albaneză, cerându-se
corespondentul aromânesc” (ibidem). Materialul
lingvistic astfel înregistrat a fost cartografiat pe 212 hărţi
64 În legătură cu numărul de localităţi anchetate, menţionăm că pe
hărţi apar 7 puncte în Albania, însă în localitatea Pleasa de Sus (cu
numărul cartografic 6) chestionarul a fost pus doar până la întrebarea
corespunzătoare termenului «mânză» („pouliche”), cartografiat pe
harta cu numărul 48. apud http://www.philologica-
jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf
de tip onomasiologic65, această secţiune fiind urmată de
un consistent capitol de note, unde întâlnim, ca tipologie,
fie completări şi/ sau comentarii ale informatorilor, fie
analize şi detalieri de tip fonetic, morfologic sau lexical
făcute de autorul-anchetator în plan metalingvistic. Partea
de final a atlasului este rezervată, la fel ca şi în cazul
Micului atlas lingvistic al graiurilor istroromâne,
secţiunii de Planşe, unde întâlnim fotografii ce surprind
instantanee din viaţa de zi cu zi a informatorilor
(elemente de port popular, unelte agricole, case şi colibe
specifice locurilor - acestea din urmă fiindu-ne prezentate
şi în forma lor „gregară”, ca ansamblu de construcţii într-
un spaţiu bine delimitat, cunoscut sub denumirea de
hoară, ocupaţii şi meşteşuguri etc.). Toate aceste
elemente vizuale de interes etnografic, coroborate cu
prezentarea detaliată, în Introducere, a situaţiei
aromânilor din Albania şi din Fosta Republică Iugoslavă
a Macedoniei sub aspect socio-economic şi cultural, fac
din prezentul atlas un document important pentru studiile
de specialitate dedicate acestei minorităţi etnoculturale
din Balcani.
Dialectul aromân reprezintă fără îndoială la ora actuală
unul dintre cele mai bine documentate dialecte româneşti
sub raport geolingvistic, ultimul atlas dedicat acestei
varietăţi dialectale fiind cel al lui Nicolae Saramandu,
intitulat Atlasul lingvistic al aromânei (ALAR). Reţeaua
de puncte cuprinde un număr de 40 de localităţi din patru
ţări (17 în Grecia, 9 în Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, 6 în Albania şi 8 în Bulgaria), fiind incluse
toate grupurile mari de aromâni: grămosteni, fărşeroţi,
muzăcheari, moscopoleni, pindeni, precum şi grupurile
65 Doar ultima hartă, intitulată „Răspândirea formelor
«varză»/«verzu»”, introduce o notă analitică în cadrul secţiunii de
hărţi, prin delimitarea celor două arii printr-o izofonă.
mai mici, răspândite în aria respectivă66. Anchetele au
fost realizate cu ajutorul Chestionarului NALR,
materialul astfel adunat urmând a fi cartografiat pe un
număr de aproximativ 2000 de hărţi. În plus, în paralel cu
înregistrarea materialului cu ajutorul Chestionarului au
fost efectuate şi înregistrări de texte dialectale, care,
publicate în volume separate, vor completa ancheta
ALAR. Avem, aşadar, şi de această dată o metodologie
similară celei folosite în proiectul NALR, ceea ce va
facilita studiile comparative (la nivel sincronic sau
diacronic) de dialectologie românească.
Aceluiaşi spaţiu sud-dunărean îi este dedicat în ultimii
ani un alt proiect de geografie lingvistică, cu focalizare
de data aceasta pe graiurile româneşti din Serbia orientală
şi din valea Timocului, aflate într-un teritoriu delimitat la
nord de Dunăre, la sud de munţii Rtanj, la est de Timoc şi
la vest de râul Morava. Proiectul are titlul Atlasul
lingvistic român. Graiurile dintre Morava, Dunăre şi
Timoc (ALR - MDT) şi este elaborat, începând cu anul
200467, de un colectiv de trei dialectologi din cadrul
Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil
Puşcariu” din Cluj, având la bază metodologia ALR/
NALR. Reţeaua de puncte cuprinde 64 de localităţi iar
chestionarul folosit numără 1111 întrebări, selectate
dintre cele 2543 de întrebări ale Chestionarului NALR
(Neiescu ș.a. 2006: 262). Maniera de chestionare este
66 Într-un articol anterior (Saramandu, Ionică 1994: 251), informaţia
cu referire la reţeaua de puncte preciza existenţa unui număr de 50 de
localităţi anchetate, pe lângă cele patru ţări balcanice fiind menţionată
şi România (care, putem presupune, ulterior nu a mai fost reţinută ca
zonă de interes pentru autor). 67 Iniţiativa acestui proiect datează din anul 1998, ea aparţinând
Societăţii Române de Dialectologie din Cluj-Napoca, în colaborare cu
Forumul pentru Cultura Românilor din Serbia, cu sediul în Bor
(http://www.mae.ro/poze_editare/2007.12.05_Newsletter_DRRP.pdf).
similară celei folosite anterior de ALRR. Maramureş, în
sensul că autorii au împărţit chestionarul în trei părţi
aproximativ egale, fiecare dintre ei desfăşurându-şi
ancheta cu câte un informator diferit şi participând astfel
la înregistrarea de material lingvistic în toate localităţile
reţelei68. Ancheta a fost finalizată în anul 2009 iar
materialul lingvistic înregistrat urmează să fie publicat în
4 sau 5 volume (aprox. 250 de hărţi fiecare) de hărţi
analitice şi sintetice. Importanţa acestei întreprinderi
ştiinţifice este dată de faptul că ea reprezintă prima
cercetare de asemenea dimensiuni, cu relevanţă atât
pentru domeniul lingvistic (dialectologie, lexicografie
etc.), cât şi pentru cel al etnologiei, istoriei sau al
demografiei populaţiei româneşti din regiunea respectivă.
Atlasul romaniştilor germani Johannes Kramer şi
Wolfgang Dahmen, intitulat Aromunischer Sprachatlas
(ALiA), are drept scop principal să ofere o imagine pe cât
posibil completă a graiurilor aromâneşti vorbite astăzi în
Peninsula Balcanică, urmând ca, pe baza materialului
cules pe teren, să devină posibilă stabilirea structurii
dialectale actuale a dialectului aromân (Kramer,
Saramandu 1978: 11). În acest sens, reţeaua de puncte
trebuia să includă, după estimările iniţiale, aproximativ
50 de colonii aromâneşti din Grecia, Iugoslavia pe atunci,
Albania, Bulgaria şi România (Kramer, Saramandu 1978:
11, 12)69, însă, din cauza dificultăţilor întâlnite pe teren şi
68 Adoptarea acestei metode de lucru vine oarecum în prelungirea
tradiţiei cartografiei lingvistice din arealul transilvan, în sensul că cei
trei autori ai ALRR. Maramureş au devenit, ulterior, coordonatori ai
celor trei atlase regionale din arealul respectiv: NALR. Banat (Petru
Neiescu), NALR. Crişana (Ionel Stan) şi ALRR. Transilvania
(Grigore Rusu), cei trei autori ai ALR-MDT fiind, în acelaşi timp, şi
autori ai NALR. Banat, realizat sub coordonarea lui Petru Neiescu. 69 De exemplu, în Macedonia se preconiza un număr de 6-8 localităţi
pentru a fi anchetate, în Bulgaria 3-4 localităţi (aici intrând şi
a lipsei informaţiilor preliminare, ancheta a fost regândită
pe parcurs, fiind reţinute, în cele din urmă, 96 de
localităţi doar din Grecia (93 de puncte) şi din Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei (3 puncte).
Numerotarea punctelor de anchetă pare, la o primă
lectură, destul de dificil de urmărit, acest aspect
datorându-se faptului că numerele au fost atribuite în
funcţie de data efectuării anchetei, aşadar într-o ordine
cronologică şi nu una topografică. Anchetele, susţinute
financiar de Deutsche Forschungsgemeinschaft, au fost
realizate în perioadele estivale dintre anii 1976 şi 1983 cu
o variantă redusă a Primului Chestionar al Atlasului
limbilor Europei (ALE) (au fost reţinute 434 din cele 546
de întrebări). Din cele trei volume proiectate iniţial, au
apărut până la ora actuală două: primul, sub redacţia lui
Johannes Kramer, în 1985, la Hamburg, având 200 de
hărţi, al doilea fiind editat de Reiner Schlosser la
Wurzburg, în 1994, şi cuprinzând, de asemenea, 200 de
hărţi70. Materialul lingvistic a fost cartografiat folosindu-
se o variantă mult simplificată a transcrierii fonetice din
sistemul ALR/ NALR, fiecare hartă cuprinzând, practic,
două părţi, aşezate faţă în faţă, cea de-a doua parte
detaliind la o scară mărită reţeaua de puncte mult mai
deasă din regiunea munţilor Pind.
anchetele ce urmau să fie realizate cu aromânii emigraţi în Dobrogea
între cele două războaie mondiale), iar în Albania trebuiau anchetate
cel puţin 10 localităţi. Această regândire a parametrilor iniţiali ai
anchetei s-a datorat şi faptului că, proiectat iniţial ca o colaborare
germano-română, proiectul a continuat ulterior doar sub coordonare
germană (cf. Wolfgang Dahmen, Johannes Kramer, Aromunischer
Sprachatlas/ Atlasul lingvistic aromân (ALiA), Einleitung, p. 6,
Saramandu, Ionică 1994: 251) 70 În finalul Introducerii la primul volum se preciza faptul că
următoarele două volume aveau să fie îngrijite din punct de vedere
editorial de Wolfgang Dahmen, situaţie ce nu a putut fi pusă în
practică din diferite motive, „de natură subiectivă şi obiectivă”
(Introducere la ALiA, vol. al II-lea).
Fiind primul atlas lingvistic dedicat exclusiv graiurilor
aromâneşti din Peninsula Balcanică, experienţa ALiR a
putut fi folosită ulterior la elaborarea altor asemenea
opere de geografie lingvistică, cea dintâi lucrare de
acelaşi tip fiind elaborată chiar de o colaboratoare a
acestui prim proiect, şi anume cercetătoarea Beate Wild.
Alăturându-se echipei ALiA în vara anului 197971, Beate
Wild, elevă a lui Johannes Kramer, a devenit un
colaborator de bază al echipei de cercetători germani,
calitate în care va apărea, de altfel, şi pe foaia de titlu a
celor două volume din atlasul respectiv. Ancheta la
meglenoromânii din Iugoslavia de sud şi din nordul
Greciei a fost realizată în vara anilor 1981 şi 1982,
autoarea făcând înregistrări în opt localităţi, una în
Iugoslavia şi şapte în Grecia72. Chestionarul folosit a avut
la bază, ca şi în cazul ALiA, acelaşi Prim Chestionar al
Atlasului limbilor Europei, de unde autoarea a reţinut de
data aceasta doar 433 de întrebări. Atlasul rezultat în
urma acestei anchete numără 413 hărţi lexicale, unde s-a
folosit sistemul de transcriere fonetică din ALiA, şi 47 de
hărţi interpretative, pentru a căror redactare s-au folosit
simboluri, toate aceste hărţi fiind completate cu câte un
comentariu final de tip lexical-etimologic. In plus, atlasul
mai conţine şi o planşă cu material lingvistic
necartografiat, un indice de cuvinte şi o parte finală cu 14
fotografii. Hărţile au cuvântul-titlu în germană, iar acolo
unde e cazul se dau şi corespondenţele cu hărţile din
71 Cf. darea se seamă (Reisebericht) asupra cercetărilor de teren
efectuate, raport întocmit de însăşi autoarea în discuţie în „Balkan
Archiv. Neue Folge”, Band 5 (1980), p. 203-263. 72 Dintre cele şapte localităţi din Grecia, una (MsyaXa AipâSia/
Livădz) este locuită de aromâni, ea fiind inclusă, de altfel, în reţeau
ALiA, sub numărul cartografic 19; aşa se explică faptul că, în final,
reţeaua de puncte care apare în atlasul lui Wild cuprinde doar şapte
localităţi.
ALR I/ II sau ALR. Prin metodologia folosită şi prin
rezultatele la care a ajuns, acest volum va reprezenta în
domeniul cercetării dialectelor româneşti sud-dunărene o
operă de mare valoare de factură complementară în raport
cu Atlasul lingvistic aromân (Winkelmann 1986: 205)73.
Pentru a rămâne în acelaşi areal al dialectului
meglenoromân, amintim că cel mai recent atlas lingvistic
dedicat dialectelor sud-dunărene, publicat în anul 2008 şi
intitulat Atlasul lingvistic al dialectului meglenoromân
(ALDM), aparţine lui Petar Atanasov, cercetător de
origine meglenoromână care, după ce a beneficiat de o
bursă de studiu din partea Statului român în anul
universitar 1968/ 1969, a devenit în 1970 primul lector de
limba română al Universităţii „Sf. Chiril şi Metodie” din
Skopie, Republica Macedonia. Autorul, originar din
localitatea Uma (Huma), a realizat această lucrare „cu
scopul de a salva cât se mai poate din graiul matern al
celor mai vârstnici informatori”, constatând cu această
ocazie că, în general, „copiii nu mai vorbesc «vlăşeşte»”
(ALDM, Introducere, p. VII). Interesul constant al
autorului74 pentru graiul natal s-a concretizat mai întâi
într-o teză de masterat, intitulată Infinitivul
meglenoromân în lumina limbilor romanice şi balcanice,
Belgrad, 1975, iar apoi într-o teză de doctorat cu titlul Le
megleno-roumain d’aujourd’hui, Hamburg, 199075.
73 De o cu totul altă părere este însă cercetătorul Petar Atanasov, care,
în Introducerea la al său Atlas lingvistic al dialectului meglenoromân
(ALDM), precizează că, „din păcate, acest atlas este departe de a da realitatea exactă a graiurilor meglenoromâne” (p. VII).
74 http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf
75 Varianta românească a acestei ultime cărţi a apărut la Editura
Academiei Române în anul 2002, având titlul Meglenoromâna astăzi.
Reţeaua de puncte a atlasului cuprinde, practic, aceleaşi
localităţi anchetate anterior şi de Beate Wild, în număr de
şapte: Uma (Huma), Liumniţa, Cupa, Oşini, Birislăv,
Lundzini şi Ţărnareca, prima dintre ele fiind singura
situată în sudul Republicii Macedonia. Dacă anchetele
efectuate în partea iugoslavă a teritoriului anchetat (Uma
şi Ghevghelia) au avut un caracter cvasi-permanent de-a
lungul timpului, incursiunile autorului în partea grecească
au fost mult mai dificile, în primul rând datorită
condiţiilor politice nefavorabile unor astfel de cercetări
de teren, primele contacte cu meglenoromânii de aici
datând din 1976, la doi ani după prăbuşirea regimului lui
Papadopulos, în condiţii destul de dificile. Din aceste
motive, majoritatea anchetelor în această regiune au fost
realizate după anul 1996, în ritm de una sau două
deplasări pe an în fiecare localitate. Anchetele au fost
realizate cu ajutorul Chestionarului NALR, informatorii
fiind toţi peste 60 de ani.
Atlasul cuprinde un număr de 594 de hărţi lexicale
(printre care au fost incluse şi numeroase paradigme
verbale, extrem de valoroase din punct de vedere al
formării unor timpuri, cum ar fi, de exemplu, viitorul,
condiţionalul prezent sau condiţionalul trecut, specifice,
de altfel, acestui dialect), pentru a căror realizare s-a
folosit transcriera fonetică din sistemul ALR/ NALR76.
Cuvântul-titlu are trecut corespondentul în franceză, în
partea dreaptă sus, în timp ce în partea stângă este dată,
pe fiecare hartă, lista cu cele şapte localităţi anchetate.
Lipseşte, din păcate, documentarea corespondenţelor cu
76 În comparaţie cu sistemul fonetic folosit de celelalte două atlase
lingvistice sud-dunărene menţionate anterior, sistemul din ALDM este
mai analitic, redând, de exemplu, caracterul semivocalic sau
deschiderea vocalelor.
celelalte atlase româneşti, precum şi un capitol dedicat
notelor complementare sau explicative, care, în mod
normal, nu aveau cum să nu apară în timpul desfăşurării
anchetelor.
Partea introductivă a atlasului este completată de Lista
localităţilor anchetate şi a informatorilor, unde putem
afla, în stilul atlaselor din seria NALR/ ALRR, informaţii
bogate de tip socio-economic, etnografic, cultural în sens
larg despre localităţile anchetate, precum şi informaţii
toponimice sau antroponimice specifice zonelor avute în
vedere. În aceeaşi parte de început găsim şi o listă cu
titlul hărţilor, precum şi un indice al cuvintelor şi
formelor cuprinse în hărţi, numărând 28 de pagini, format
8/61 x 84. În sfârşit, partea de final a atlasului cuprinde
un capitol de Ilustraţii, unde sunt incluse imagini recente
sau de epocă reprezentând aspecte etnografice sau
imagini panoramice din locurile vizitate de autor.
Acestă lucrare de geografie lingvistică dobândeşte, în
condiţiile actuale extrem de vitrege în ceea ce priveşte
posibilitatea perpetuării graiurilor anchetate, o importantă
valoare documentară, justificând pe deplin crezul
autorului, cu valoare de postulat în condiţiile date: „În
concluzie, putem spune că singura cale de a salva de la
uitare acest idiom este cercetarea lui” (ALDM,
Introducere, p. IX). Cercetare care, din fericire, va fi
completată, pe baza materialului lingvistic cules în
anchetele ALDM, cu un dicţionar, aşa cum însuşi autorul
precizează în finalul Introducerii sale.
În 1998 a apărut la Pula (Croaţia) un atlas dedicat
graiurilor istriote: Istriotski lingvisticki atlas/ Atlante
Linguistico Istrioto, având ca autori pe Goran Filipi şi
Barbara Bursic-Giudici. Acelaşi Goran Filipi publică, tot
la Pula, în 2002, un masiv volum (aprox. 800 pagini) de
material dialectal redactat sub formă necartografiată,
intitulat Istrorumunjski lingvisticii atlas/ Atlasul
Lingvistic Istroromân/ Atlante Linguistico Istriorumeno.
Acest volum este rezultatul unui proiect internaţional de
cercetare dezvoltat împreună cu Universitatea din Trieste,
în cadrul căruia au fost cercetate, în perioada 1995-2001,
un număr de 11 localităţi cu grai istroromân şi două
localităţi cu graiuri croate aflate în imediata lor
apropiere77, cu ajutorul unui chestionar trilingv (croată,
română şi italiană) de 1898 de întrebări, grupate pe 14
sfere semantice. Volumul cuprinde două Prefeţe, semnate
de August Kovacec şi Petru Neiescu78, un Cuvânt înainte,
unde avem date detaliile tehnice referitoare la realizarea
anchetelor şi la redactarea volumului, o Hartă cu
localităţile anchetate, pe care se pot observa cele două
grupuri de graiuri istroromâne: graiul nordic şi graiurile
sudice, şi Câteva date asupra istroromânei actuale, unde
apar câteva consideraţii de ordin istoric şi lingvistic
asupra dialectului anchetat. Constatând că în 1994 doar
vreo 400 de persoane mai vorbeau dialectul istroromân,
autorul încheie observaţiile sale cu următoarea
constatare: Idiomul istroromân se dezvoltă de la
începuturile sale în afara oricărui cadru instituţional. Din
această cauză [...] acest idiom se schimbă în măsură
apreciabilă la fiecare 20 de ani. Acest interval va deveni
77 Cele două localităţi cu graiuri croate au fost alese, după cum declară
însuşi autorul, pentru a se putea urmări direcţia împrumuturilor
realizate între cele două idiomuri. 78 In prefaţa semnată de Petru Neiescu aflăm despre o iniţiativă
ştiinţifică extrem de binevenită, dată fiind situaţia actuală a dialectelor
sud-dunărene, şi anume faptul că materialul lingvistic istroromân
cules de către autorul prefeţei de-a lungul timpului va fi utilizat la
redactarea unui Dicţionar al dialectului istroromân, „în care vor
figura toate cuvintele istroromâne atestate până în prezent’ (p. 11).
din ce în ce mai scurt, până la dispariţia totală a acestui
idiom, atât de preţios pentru filologia romană şi slavă.
Cauza dispariţiei sale nu va fi coruperea şi
compromiterea sistemului său lingvistic până la punctul
de-a nu mai putea fi folosit ci, dispariţia istroromânei se
va produce odată cu dispariţia fizică a puţinilor
[vorbitori] rămaşi astăzi, deja aflaţi la vârste înaintate
(Introducere, p. 49).
Această constatare deloc optimistă cu privire la viitorul
dialectului istroromân conferă lucrării o importantă
valoare ştiinţifică şi documentară, fiind una dintre cele
mai importante contribuţii de geografie lingvistică
dedicate dialectului în cauză.
În 2004 a apărut Indicele lucrării (318 p.), ca lucrare
complementară ce grupează materialul lingvistic urmărit
cu ajutorul Chestionarului pe trei categorii: Indicele
formelor culese, Indicele noţiunilor din Chestionar şi
Indicele de denumiri ştiinţifice.
Încheiem această radiografie a cartografiei lingvistice
româneşti cu prezentarea unui proiect intitulat ALRR.
Sinteză şi realizat, începând cu anul 1998, în cadrul
Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”,
sub coordonarea lui Nicolae Saramandu. Justificarea
redactării în paralel cu materialul NALR a acestui nou
atlas lingvistic cu caracter sintetic a constat în nevoia de a
avea o imagine globală asupra dacoromânei actuale,
compusă din imaginile parţiale pe care le oferă cele şapte
atlase lingvistice regionale realizate pe provincii istorice
(Saramandu 1990: 57)79.
79 Materialul lingvistic prezent în cale şapte atlase regionale româneşti
a fost completat ulterior şi cu materialul din ALM, reţeaua de puncte
ajungând astfel la 1203 localităţi iar ALRR. Sinteză devenind, la nivel
Pentru a putea pune în pagină această iniţiativă editorială
s-a recurs la utilizarea simbolurilor în redactarea hărţilor
(metoda Wenker), această modalitate fiind singura în
măsură să permită cartografierea unei reţele de peste
1200 de puncte - o reţea de trei ori mai mare decât cea a
ALR. Hărţile sintetice astfel realizate cuprind doar
primele răspunsuri înregistrate la documentarea unei
noţiuni, celelalte răspunsuri complementare fiind reţinute
în Listele de referinţă ce însoţesc secţiunea de hărţi80.
Primul volum (dintr-un total de şase volume preconizate)
a apărut în anul 2005 şi numără 135 de hărţi ce cuprind
răspunsurile la 116 întrebări din Chestionarul NALR81.
Deşi materialul lingvistic oferit de cele opt atlase
regionale nu a fost publicat într-o manieră unitară (multe
dintre acestea rezervând, de exemplu, paradigmei verbale
din Chestionar ultimul volum al fiecărei serii, volum
care, datorită acestei perspective editoriale, nu a văzut
încă lumina tiparului pentru cinci din cele şapte volume
ale seriei NALR), publicarea ALRR. Sinteză a fost
romanic, „primul şi, până în acest moment, singurul atlas care
valorifică la nivel naţional materialul dialectal din atlasele lingvistice
regionale, având totodată cea mai deasă reţea de localităţi” (Nicolae
Saramandu, Prefaţă la ALRR. Sinteză, p. VI). 80 Această modalitate de prezentare a răspunsurilor înregistrate în
timpul anchetelor, deşi justificată în mare măsură de anvergura
proiectului, face dificilă analiza „în termeni reali” a dimensiunii
diatopice a fenomenelor sau termenilor urmăriţi, imaginea prezentată
fiind doar una parţială, chiar dacă gradul său de reprezentativitate este
unul destul de ridicat; din această cauză, pentru analiza în profunzime
a variaţiei diatopice este absolut necesară consultarea Listelor de
referinţă, unde putem urmări (şi aici cu o oarecare inconsecvenţă: nu
întotdeauna ordinea răspunsurilor din atlasele regionale este păstrată şi
în atlasul sinteză) întregul „joc” al anchetei dialectale. 81 Această diferenţă între numărul întrebărilor cartografiate şi numărul
hărţilor rezultate apare ca urmare a faptului că pentru aceeaşi noţiune
au fost urmărite, pe hărţi diferite, mai multe fenomene lingvistice.
posibilă ca urmare a unei colaborări susţinute cu celelalte
centre academice din ţară, care au pus la dispoziţia
redactorilor materialul inedit din arhivele atlaselor
regionale. Insă, datorită modalităţii sintetice (prin
simboluri) de a prezenta acest material, ALRR. Sinteză
nu face superfluă publicarea în continuare a materielului
NALR în format „clasic” (transcriere fonetică
impresionistă), finalizarea seriei NALR rămânând în
continuare un obiectiv major al dialectologiei româneşti.
Odată cu publicarea primului volum din ALRR. Sinteză,
româna este, între limbile romanice, singura care, în mai
puţin de un secol, dispune de trei atlase lingvistice
consacrate graiurilor dacoromâne în ansamblu (Nicolae
Saramandu, Prefaţă la ALRR. Sinteză, p. V), această
importantă colecţie de material dialectal facilitând în mod
substanţial analizele aplicate spaţiului lingvistic românesc
atât în diacronie, cât şi în sincronie, atât pe plan intern,
cât şi comparativ, la nivel romanic.
Această bogată tradiţie a devenit în ultima perioadă un
puternic imbold în direcţia modernizării metodei
cartografice, prin elaborarea unor aplicaţii software în
vederea redactării asistată de calculator a atlaselor
lingvistice româneşti regionale şi, în final, a realizării
atlaselor lingvistice româneşti în format electronic.
Cercetările în direcţia informatizării atlaselor lingvistice
reprezintă un nou stadiu în dezvoltarea metodei
geografiei lingvistice europene, tehnologia informaţiei
fiind folosită din ce în mai frecvent în procesul editării
acestor lucrări de cartografie lingvistică82. În spaţiul
românesc, cercetări susţinute în această direcţie au
început în anul 2000, în cadrul Filialei Iaşi a Academiei
82 O prezentare detaliată a cercetărilor în această nouă direcţie se află
în Mouton 1994.
Române, printr-o colaborare interdisciplinară între
cercetători de la Institutul de Informatică Teoretică şi de
la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”. Scopul
acestui proiect a constat în realizarea unui sistem
informatizat cu ajutorul căruia să se poată edita atlasele
lingvistice româneşti regionale, precum şi textele
dialectale aferente respectivelor atlase. Cercetările s-au
desfăşurat în cadrul a două programe ale Academiei
Române, intitulate Cercetări în domeniul foneticii şi
fonologiei limbii române, cu aplicaţii la atlasele
lingvistice româneşti regionale (2000-2002) şi, respectiv,
Proiectarea şi implementarea unui sistem integrat de
aplicaţii software pentru realizarea „Noului Atlas
lingvistic român, pe regiuni” şi editarea textelor
dialectale (2003-2004). Ca un aspect caracteristic al
proiectul care se derulează la Iaşi este faptul că sistemul
integrat a fost astfel conceput încât, odată finalizat, să
poată să realizeze toate operaţiile necesare editării
automatizate a unui atlas, nemaifiind necesar apelul la
alte aplicaţii software, ca auxiliare ale programului de
bază. În plus, complexitatea realizării acestui proiect vine
şi din dorinţa respectării formatului consacrat al atlaselor
lingvistice româneşti, care, pe lângă hărţile mari,
analitice, conţin şi hărţi mici, interpretative, precum şi
planşe cu material necartografiat. Luarea în considerarea
a tuturor acestor elemente structurale ce au stat la baza
tradiţiei cartografiei lingvistice româneşti şi încercarea de
a găsi soluţii optime pentru transpunerea lor în format
electronic a presupus o intensă muncă de colaborarea
între lingviştii şi informaticienii de la cele două institute
menţionate mai sus, soluţiile informatice concepute în
cadrul proiectului fiind în permanenţă testate şi
îmbunătăţite, în conformitate exigenţelor specialiştilor
dialectologi.
Sistemul software ce modelează atlasul lingvistic
electronic conţine module care realizează gestionarea
următoarelor grupe de informaţii:
- simboluri pentru editarea transcrierilor fonetice;
- dicţionarele atlasului lingvistic (cuvinte de bază,
puncte de anchetă, transcrieri fonetice);
- informaţii grafice pentru descrierea hărţilor;
hărţile atlasului lingvistic, care pot fi consultate şi/ sau
tipărite.
Din punct de vedere funcţional, atlasul lingvistic
electronic este structurat pe două componente principale:
a) proceduri pentru pregătirea datelor primare
(introducerea materialului lingvistic, realizarea hărţilor
interpretative, realizarea planşelor cu material
necartografiat etc.); b) interfaţa multimedia.
De cea mai mare importanţă s-a dovedit a fi organizarea
familiei de fonturi pentru transcrierea fonetică. In acest
sens, s-a optat pentru continuitate, adică pentru acele
litere, însoţite de semne grafice speciale (sedile, linii
orizontale sau verticale, semicercuri, cercuri, puncte,
unghiuri ascuţite, tilde ş.a.), cu care, în atlasele lingvistice
româneşti (ALR şi NALR) se marchează sunetele
vorbirii, aşa cum se realizează ele în graiurile populare.
Odată rezolvată problema fonturilor, a fost nevoie de o
structurare a informaţiilor lingvistice şi grafice necesare
redactării atlasului lingvistic. Soluţia a fost găsită prin
configurarea unor Dicţionare în care să se realizeze
colectarea informaţiilor primare privind titlul hărţilor
(cuvinte de bază), punctele de anchetă, speech (colecţie
audio), transcrierea fonetică şi notele asociate transcrierii
fonetice83. Fiecare dintre aceste dicţionare are o funcţie
bine definită, după cum urmează :
Dicţionar „Cuvinte de bază”: conţine fondul de cuvinte
(titlul hărţilor) care pot fi găsite în atlasul lingvistic
electronic, întrebările care au fost puse la anchetă, note,
observaţii şi, eventual, imagini ce pot fi folosite în
întrebările indirecte;
Dicţionar „Puncte de anchetă”: conţine informaţii (cod,
nume, observaţii) despre punctele de anchetă prezente în
cadrul atlasului lingvistic;
Colecţia audio: include înregistrările în format WAV a
răspunsurilor date în timpul anchetei, pentru fiecare
cuvânt din dicţionar. Această colecţie se poate constitui
doar dacă ancheta dialectală a fost concepută ab initio a
se desfăşura „în faţa microfonului”, înregistrările astfel
realizate putând fi ulterior prelucrate pentru a intra în
baza de date a atlasului electronic.
Dicţionar „Transcrieri fonetice”: reprezintă elementul
principal al modulului şi conţine transcrierea fonetică a
răspunsului la întrebarea pusă în anchetă pentru fiecare
cuvânt din Dicţionarul „Cuvinte de bază” în fiecare punct
de anchetă, iar acolo unde este posibil şi înregistrarea
audio corespunzătoare din Colecţia Audio.
După o perioadă de testări şi îmbunătăţiri a variantelor
succesive ale aplicaţiei software, în anul 2005 a fost
finalizat programul de editare asistată de calculator a
atlasului lingvisitc84 iar în 2007 a apărut volumul al III-
lea din NALR. Moldova şi Bucovina editat în întregime
cu ajutorul calculatorului - o premieră la nivel naţional,
83 Rezultatele cercetărilor de până acum au făcut obiectul mai multor
comunicări şi articole realizate de membrii echipei, dintre care
enumerăm: Florea et alii 2002, Olariu et alii 2003, Apopei et alii 2003,
Bejinariu et alii 2006, Olariu et alii 2008. 84 Aplicaţia informatică a fost distinsă în anul 2006 cu Premiul „Octav
Mayer” al Academiei Române, Filiala Iaşi.
primită în mod pozitiv de specialiştii din domeniu. In
ceea ce priveşte perspectivele acestui proiect ştiinţific, ele
sunt legate de intenţia de a dezvolta aplicaţia în direcţia
realizării variantei interactive, prin intermediul căreia să
se poată facilita accesul online la baza de date a NALR.
Moldova şi Bucovina. Dată fiind actualitatea acestui tip
de cercetare la nivel european, precum şi avantajele
evidente pe care le poate aduce lingvisticii româneşti
considerată în ansamblul său, credem că extinderea în
viitor a acestei aplicaţii la nivel naţional şi, drept urmare
a acestui fapt, punerea în circuitul ştiinţific prin
intermediul Internetului a întregului material lingvistic
cules în cadrul proiectului NALR poate reprezenta o miză
majoră pentru dialectologia românească la ora actuală.
O iniţiativă similară de informatizare a atlantografiei
lingvistice româneşti îl are ca autor pe Dorin Uriţescu,
dialectolog român stabilit în Canada, care, împreună cu
doi specialişti informaticieni - Sheila Embleton şi Eric
Wheeler, au realizat cercetări în ultima perioadă în
direcţia digitalizării Noului Atlas lingvistic român.
Crişana, atlas din care, până la ora actuală, au fost
publicate primele două volume în format clasic.
Bazându-se pe studii recente în domeniul dialectometriei
(Hans Goebl) şi al lingvisticii cantitative85, specialiştii
menţionaţi şi-au propus ca, folosind tehnici statistice de
genul scalării multidimensionale86 (al cărei principal
avantaj din punct de vedere analitic este, aşa cum arăta
lingvistul J.K. Chambers, acela de a ignora distanţele
geografice şi de a reprezenta doar distanţele statistice ale
fenomenelor urmărite), să realizeze o aplicaţie
85 Proiectul de faţă, intitulat Romanian Online Dialect Atlas (RODA),
se bazează pe experienţa pe care cei doi informaticieni au acumulat-o
odată cu informatizarea Atlasului dialectal al Finlandei. 86 Embleton 2007şi http://www.yorku.ca/vpaweb/romanian/index.htm.
informatică aptă să ofere lingviştilor posibilitatea unor
analize complexe ale variaţiei diatopice prin utilizarea
unui volum mare de material lingvistic în format
digitalizat.
Sub aspect tehnic, la fel ca şi în cazul proiectului de la
Iaşi, o importanţă majoră în dezvoltarea aplicaţiei a avut-
o realizarea sistemului de transcriere fonetică, sistem
care, în tradiţia dialectologiei româneşti, presupune
utilizarea unui număr relativ important de caractere
suplimentare în raport cu sistemul grafic de bază. Acest
aspect a fost rezolvat prin fixarea caracterelor sub formă
de imagini într-un editor sub formă de tastatură virtuală,
cu ajutorul căruia materialul lingvistic este digitalizat
(Embleton 2007: 90)87:
87 Apud http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/VI_1_Olariu.pdf
a b c d e f y h i j k 1 m n o P r S t u V
w z y V [ ]-
A J o
a
c c
f
'
g 1 ti i ? ti p m
♦
©
„ n
9
fi r s tFa z XQW M
_ o
â
•
c
c
P
e
O
-
ti 1
? ş j
■ ti
1
0
ff 6
r s tP
z
Q[k][Bl_
ă c d
" g cPfi i \ & p ş £ (T)M mi
i â £ d g § X n p ş i ©w
/
V
CD i <±
>
ă g Y q r ş ■â ( 0 ) / [î] [U ...
1
3 d g
<
n f ©
ş
1 2 3 ( [!] LRJ
? <t> \„ â 5 ă r S 6 f [•] [T] #
o § F 7 8 9 ţ [«,] [v]
oo - 1 t- • • ♦
c t- V D c V — -i + A
O altă similitudine cu proiectul dezvoltat la Iaşi este
posibilitatea redării în cadrul aplicaţiei a unor înregistrări
audio de material dialectal ce pot avea ca durată până la
10-15 minute.
O componentă majoră a programului informatic este
aplicaţia cu ajutorul căreia se realizează hărţile
interpretative, aceasta fiind poate cea mai importantă
contribuţie a autorilor în cadrul proiectului respectiv.
Folosindu-se tehnica scalării multidimensionale,
utilizatorii pot realiza, cu ajutorul unui inventar predefinit
de simboluri, diferite hărţi intepretative de tip
dialectometric. Pornind de la acest aspect, una dintre
facilităţile importante oferite de acest program
informatic88 constă în faptul că, odată introdus în baza de
date, materialul lingvistic va putea susţine cu uşurinţă
elaborarea unor hărţi interpretative independente şi
conforme intereselor ştiinţifice ale fiecărui utilizator,
această operaţiune fiind destul de dificil de realizat (sub
raport temporal şi ca volum de muncă) în formatul clasic
al atlaselor lingvistice:
As we continue our work, we hope to make the
Romanian data available interactively, so that users can
define the groups they want to see, and then see them in
either a geographic or a linguistic map. Further, it should
be possible to access individual items of data from the
map directly. In this way, we hope that users of our
online atlas will be able to define what they want to see
of the data. There is still considerable work left before the
interactive interface to the data is ready [Proiectul nostru
continuă şi sperăm să facem interactive datele atlasului,
aşa încât utilizatorii să aibă posibilitatea de a-şi defini
grupurile pe care doresc să le vadă şi apoi să poată să le
vizualizeze atât sub formă de hartă geografică, cât şi sub
88 Aplicaţia poate fi deja descărcată şi testată la adresa web
http://www.yorku.ca/vpaweb/ romanian/ data/atlas.htm.
formă de hartă lingvistică. In plus, s-ar putea facilita
accesul la datele individuale direct de pe hartă. In acest
caz, sperăm ca utilizatorii atlasului nostru online să poată
să-şi definească singuri ceea ce vor să vadă din baza de
date disponibilă. Rămâne însă un efort considerabil de
făcut până când interfaţa interactivă a bazei de date va fi
finalizată] (Embleton et alii 2007 : 96).
La ora actuală, se lucrează la digitalizarea primelor două
volume publicate din NALR. Crişana, precum şi la
introducerea în baza de date a materialului pentru
următoarele două volume.
Ultimul proiect (în ordine cronologică) de informatizare a
atlaselor lingvistice româneşti aparţine din nou
specialiştilor dialectologi şi informaticieni din centrul
academic ieşean, această iniţiativă venind ca o continuare
firească a experienţei în domeniu acumulată de aceştia
de-a lungul ultimilor ani. Proiectul poartă titlul Atlasul
lingvistic audiovizual al Bucovinei (ALAB), prima fază
de dezvoltare a acestuia fiind preconizată pentru anii
2010-2013, prin intermediul unui grant oferit de Consiliul
Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul
Superior (CNCSIS).
Având drept exemple două atlase lingvistice care au
obţinut rezultate remarcabile în acest sens - Sprachatlas
des Dolomitenladinischen und angrenzender Dialekte
(ALD) şi Atlas linguistique audiovisuel du Valais romand
- ALAVAL, membrii echipei ALAB vor încerca să
integreze rezultatele propriilor cercetări în domeniul
informatizării atlaselor lingvistice româneşti într-o
strategie de cercetare mai amplă, care, utilizând cele mai
recente soluţii în prelucrarea sincretică a imaginii video şi
a sunetului, să ducă la realizarea unui atlas lingvistic de
tip multimedia - o premieră în cartografia lingvistică
românească.
Din punct de vedere metodologic, strategia de cercetare
avută în vedere va fi tributară în cea mai mare parte
experienţei româneşti în acest domeniu, o experienţă
care, acumulată de-a lungul unui secol de cercetări în
domeniu, constituie un punct de plecare obligatoriu şi, în
acelaşi timp, extrem de consistent pentru orice nouă
întreprindere de acest gen. Stabilirea reţelei de localităţi,
realizarea unui chestionar - instrument de lucru,
efectuarea unor anchete de probă sau găsirea unor
informatori adecvaţi îndeplinirii obiectivelor propuse
reprezintă tot atâtea elemente comune cu metodologia
folosită în cadrul proiectelor naţionale ALR/
NALR(ALRR). În plus, ca urmare a intenţiei de a asigura
o continuitate a proiectului în raport cu atlasele
lingvistice româneşti anterioare (aceasta fiind, de altfel,
una dintre caracteristicile generale ale cartografiei
lingvistice româneşti), se va avea în vedere ca reţeaua de
puncte ALAB să includă reţeaua NALR, iar chestionarul
să cuprindă, de asemenea, un număr suficient de mare de
termeni şi noţiuni documentate în cadrul proiectelor
anterioare89.
În ceea ce priveşte partea informatică a proiectului
ALAB, realizarea sistemului presupune, într-o primă
fază, structurarea informaţiilor în baze de date. În cadrul
acestui proiect, sistemul de gestiune a bazelor de date
propus, care va permite construirea, interogarea şi
89 Varianta chestionarului folosit în anchete va cuprinde aproximativ
1000 de întrebări, grupate pe o serie de teme relative la viaţa
cotidiană, stabilirea acestora făcându-se după o analiză atentă a
materialului lingvistic cuprins în volumele publicate din seria NALR/
ALRR.
întreţinerea acestora, va fi sistemul relaţional MySQL.
Fiind unul dintre cele mai populare sisteme relaţionale
„open-source”, acest sistem poate fi achiziţionat direct de
pe Internet şi permite administratorului crearea rapidă a
unei baze de date, precum şi o gestionare facilă a
acesteia. Realizarea unei interfeţe Web care să permită
accesul utilizatorilor la informaţiile stocate în baza de
date va avea două componente: a) o interfaţă web
securizată, care va fi accesibilă doar membrilor echipei
proiectului ; accesul la aceasta va fi restricţionat şi se va
face pe bază de nume utilizator şi parolă, interfaţa
urmând să asigure uneltele necesare managementului de
date, cum ar fi: adăugarea de înregistrări în baza de date,
modificarea (update-ul) şi căutarea anumitor informaţii
etc.; b) cea de a doua interfaţă va permite vizualizarea
informaţiilor stocate în baza de date de către toţi
utilizatorii interesaţi, prin accesarea site-ului Web, şi va
conţine unelte de căutare care vor facilita găsirea rapidă a
unor informaţii utile. Ca limbaj de programare necesar
realizării interfeţei Web, va fi folosit PHP: Hypertext
Preprocessor, acesta fiind unul dintre cele mai importante
limbaje de programare Web „open-source” şi „server-
side”, existând versiuni disponibile pentru majoritatea
Web-serverelor şi pentru toate sistemele de operare.
Pe lângă documentarea unor noţiuni cu ajutorul
Chestionarului, este preconizat a se realiza şi o bază de
date cu înregistrări audio-video ale unor evenimente
lingvistice în situaţii cât mai diverse de comunicare.
înregistrarea acestor texte în format audio-video, care să
fie ataşate atlasului lingvistic, reprezintă un pas important
în direcţia realizării unui deziderat al geolingvisticii
actuale - acela al atlaselor de texte, obiectiv pus în atenţia
specialiştilor de unul dintre cei mai avizaţi dialectologi
contemporani, Michel Contini, pentru care aceste atlase
ar reprezenta o depăşire a atlaselor de cuvinte („atlanti
dei testi come superamento degli atlanti di parole”). In
plus, realizarea acestui nou tip de atlas lingvistic ar
răspunde unui alt deziderat al geografiei lingvistice, aflat
în mijlocul dezbaterilor teoretice din ultima perioadă pe
marginea metodologiei anchetei dialectale, şi anume,
acela al trecerii de la ancheta de tip prelevare de material
la ancheta dialectală de tip formă de comunicare (altfel
spus, trecerea de la metoda cuvinte şi lucruri la metoda
cuvinte şi contexte comunicative), mult mai adecvată unei
redări cât mai ingenue a specificului idiomatic al unei
comunităţi sau zone etnografice.
Aşa cum se poate observa din datele prezentate până
acum, experienţa dialectologilor români în domeniul
cartografiei lingvistice este una bogată90, ea având toate
şansele de a se dezvolta în continuare, prin includerea
tehnologiei informaţiei în cercetările de profil. Rezumând
această experienţă ce se întinde pe parcursul unui secol
de realizări în domeniu, putem constata că limba română
dispune la ora actuală de o varietate de atlase lingvistice,
care prezintă materialul lingvistic la nivel grafic folosind
atât sistemul transcrierii fonetice interpretative, cât şi cel
al simbolurilor, apoi există atlase care au fost publicate
atât în forma clasică (a volumelor imprimate), cât şi sub
formă digitală, şi, în sfârşit, atlase care urmăresc atât
componenta lingvistică a materialului înregistrat/
documentat (majoritatea dintre ele), cât şi, în perspectivă,
atlase care urmăresc componenta paralingvistică/
90 „Das rumanische Sprachgebiet ist areallinguistisch gut erforscht.
Neben Sprachatlanten, die das gesamte dakorumanische Gebiet
erfassen, verfugen alle historischen Regionen Rumaniens mittlerweile
uber einen Regionalatlas” [Teritoriul românesc este bine cercetat sub
aspect geolingvistic. Pe lângă atlasele lingvistice care cuprind întreg
teritoriul dacoromânesc, toate regiunile istorice româneşti dispun de
câte un atlas regional] (Winkelmann, Lausberg 2001: 1010).
suprasegmentală - i.e. atlase prozodice91. Toate aceste
realizări nu fac decât să confirme vitalitatea geografiei
lingvistice ca metodă de analiză a variaţiei lingvistice la
nivel diatopic, recentele „upgradări” de factură
informatică fiind o confirmare a faptului că respectiva
metodă, departe de a-şi fi consumat ultimele valenţe
euristice, continuă să trezească interes în rândul
specialiştilor. Reluăm, în acest context, cuvintele lui
Roland Bauer şi Hans Goebl, de la Universitatea din
Salzburg privind impactul informaticii asupra
geolingvisticii: [...] la geographie linguistique en general,
et, avec elle, l’atlantographie en particulier, ont fait peau
neuve sous l’impacte de l’informatique. Le grand defi
auquel les geolinguistes doivent faire face au tournant du
XXe au XXIe siecles est de reconcilier les acquis
methodiques et methodologiques de la geographie
linguistique classique avec ceux de l’informatique et des
nouveaux medias et de faire profiter la geolinguistique de
l’ouverture interdisciplinaire vers d’autres sciences
humaines, elles aussi en train de s’ouvrir a
l’informatique, a l’analyse des donnees et a l’application
de la pensee quantitative [... geografia lingvistică în
general, şi, odată cu ea, atlantografia în particular, se
reînnoiesc în urma contactului cu informatica. Marea
provocare căreia geolingviştii trebuie să-i facă faţă la
începutul secolului al XXI-lea este de a corela achiziţiile
metodice şi metodologice ale geografiei lingvistice
91 Este vorba de proiectul intitulat Atlasul Multimedia Prozodic
Român (AMPRom), dezvoltat în ultimii ani la Iaşi, şi care este o
extindere a proiectului european Atlas Multimedia Prosodique de l
’Espace Roman (AMPER), iniţiat şi coordonat de Centrul de
Dialectologie al Universităţii „Stendhal” din Grenoble, sub
conducerea lui Michel Contini şi a lui Antonio Romano (Universitatea din Torino).
clasice cu cele ale informaticii şi ale noilor tehnologii
media şi de a face ca geolingvistica să poată profita de pe
urma deschiderii interdisciplinare spre alte ştiinţe
umaniste, ele însele pe cale de a se deschide către
informatică, analiza datelor şi, în general, a aplicaţiilor
gândirii cantitative] (Bauer, Goebl 2000 : 170-171).
Practic în aceiaşi termeni se exprima şi Fernand Carton
de la Universitatea din Nancy 2, care, în prezentarea
numărului intitulat Geolinguistique en Europe a revistei
„Verbum” (2/2000), concluziona: En Europe, notre
discipline se porte bien : elle se developpera encore dans
la mesure ou elle favorisera l’interdisciplinarite, tout en
conservant le sens du terrain, en gardant le contact avec
les faits qui sont, on le sait, fort tetus. C’est notre souhait
pour le nouveau millenaire [În Europa, disciplina noastră
se prezintă bine: ea se va dezvolta în măsura în care va
favoriza interdisciplinaritatea, conservând, în acelaşi
timp, sensul terenului şi păstrând contactul cu faptele,
care reprezintă, după cum se ştie, piatra de încercare.
Aceasta este dorinţa noastră pentru noul mileniu].
În ceea ce ne priveşte, subscriem acestor consideraţii de
perspectivă, considerând că interdisciplinaritatea (în
numele căreia ar putea fi luată în considerare, de
asemenea, şi variaţia sociolingvistică în realizarea şi
interpretarea atlaselor lingvistice) constituie astăzi mai
mult ca niciodată adevărata provocare la adresa
geolingvisticii, de gestiunea acesteia depinzând în mare
măsură dezvoltarea viitoare a acestei metode de analiză
deja seculară.