tehnici relationare dizabilitati kmsiii 2014
DESCRIPTION
Tehnici Relationare Dizabilitati KMSIII 2014TRANSCRIPT
1
UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOVFACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTURI
MONTANE
SUPORT DE CURS
Program de studii: KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE
SPECIALĂ
An de studiu: IIIDisciplina: TEHNICI SPECIALE DE RELATIONARE CU
PERSOANE DISABILITATE
Titular curs: Conf.univ.dr. Gabriela Dima
Braşov
2
CONȚINUT
I. Introducere: deficiență – dizabilitate – handicap
II. Relationarea cu persoanele cu dizabilitati. Principii etice
III. Comunicarea verbală și non-verbală. Principii pentru o comunicare
eficientă.
IV. Atitudini recomandate în relația kinetoterapeut – client/pacient.
Stiluri de comunicare
V. Deficiența mintală și tulburări neuropsihice (sindrom Down, autism)
VI. Relationarea cu persoanele disabilitate de vârsta a treia
VII. Intervenția corectiv - recuperatorie
3
I. INTRODUCERE: DEFICIENȚĂ – DIZABILITATE – HANDICAP
Triada deficienţă – dizabilitate – handicap stabilită de Organizația Mondială a
Sănătății în 1980 este un grup terminologic care guvernează de două decenii problematica
persoanelor cu handicap.
Deficienţa (engl. „impairment”, fr. „deficience”) este absenţa, pierderea sau alterarea
unei structuri ori funcţii (anatomice, fiziologice sau psihologice). Deficienţa poate fi rezultatul
unei maladii, a unui accident etc., dar şi a unor condiţii negative din mediul de creştere şi
dezvoltare a unui copil, cu deosebire carenţe afective. Există o tendinţa pronunţată de a
actualiza şi relativiza semnificaţia deficienţei, ca de pildă în definiţia americană a deficienţei /
întârzierii mintale (1992). Regulile standard (1993) nu mai utilizează acest termen,
considerându-l înglobat în cel de “dizabilitate”.
Dizabilitatea (incapacitatea) (engl. “disability”, fr. “incapacité”) însumează un număr
de limitări funcţionale, ce pot fi întâlnite la orice populaţie, a oricărei ţări din lume.
Dizabilităţile pot fi cauzate de deficienţe (fizice, senzoriale sau intelectuale), de condiţii de
sănătate (boli mintale / neuropsihice) sau de mediu. Aceste disfuncţionalităţi, condiţii sau boli
pot fi permanente ori temporare, reversibile sau ireversibile, progresive ori regresive.
Handicapul – dezavantajul social rezultat din pierderea sau limitarea şanselor unei
persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri ai
acesteia. Handicapul descrie “întâlnirea” (interacţiunea) dintre persoana cu dizabilitate şi
mediu. Sensul actual al acestui termen este de a concentra atenţia asupra disfuncţionalităţilor
(deficienţelor) din mediul înconjurător şi a unor acţiuni organizate de societate, ca de pildă
informaţiile, comunicarea şi educaţia, care împiedică persoanele ci dizabilităţi să participe în
condiţii de egalitate (Regulile standard, 1993).
Intervenţia specifică prin reabilitare / recuperare este un proces complex prin care
se urmărește să se dea posibilitatea persoanelor cu deficienţe să ajungă la şi să îşi păstreze la
niveluri cât mai bune starea de funcționare fizică, senzorială, intelectuală, psihică, socială.
Serviciile care colaborează la realizarea acestui proces (de natură multidisciplinară - medicală,
psihopedagogică şi socio-profesională) furnizează instrumentele cu care aceste persoane îşi
pot organiza viaţa pentru a obţine un grad mai mare de autonomie personală şi socială.
4
Reabilitarea/recuperarea include măsuri care să furnizeze şi/sau să refacă funcţiuni, să
compenseze pierderea, absenţa ori limitarea unor funcţiuni.
Recuperarea este un termen specific românesc, cu o semnificaţie echivalentă
reabilitării. Noţiunea pare să devină inoperantă în cazul deficienţelor dobândite şi/sau în cazul
celor care este evident că refacerea, restabilirea nu mai este posibilă, când devine obligatorie
folosirea termenului “compensare”.
Programe / servicii de reabilitare bazate pe comunitate (RBC) – concept apărut la
sfârşitul anilor 1970, inspirat de Organizația Mondială a Sănătății – este de a “demistifica”
procesul reabilitării/recuperării şi de reda responsabilitatea acesteia către individ, familie şi
comunitate (O’Toole, B., 1995). RBC aspiră la implicarea comunităţii în planificarea,
implementarea şi evaluarea programelor pentru persoane cu handicap, dar există, de asemenea,
şi relaţii profesionale cu servicii / instituţii specializate, pentru a putea face faţă unor solicitări
mai complexe. Este foarte important ca reabilitarea / recuperarea să fie percepută ca o parte a
dezvoltării comunităţii.
II. RELATIONAREA CU PERSOANELE CU DIZABILITATI:
PRINCIPII ETICE
Comportamentul trebuie să se încadreze în aria de acțiune a unor norme bine definite, ce
pot fi grupate în patru categorii (Albu et.al, 2001:9):
Norme de largă rezonanță ce se caracterizează prin: omenie, blândețe, toleranță și
simțul măsurii;
Norme referitoare la respectarea și consolidarea unor valori comune: simțul
răspunderii, competența, integritatea. Simțul răspunderii duce la îndeplinirea
obligațiilor în mod corect, concret și eficace.
Norme referitoare la relațiile interpersonale cotidiene: respectul reciproc,
respectarea demnității umane, tactul, politețea, încrederea.
Norme referitoare la comportamentul omului ca membru al societății: demnitatea,
cinstea, hărnicia, sinceritatea.
5
Construirea unei relații pozitive, constructive și eficiente cu persoanele disabilitate
presupune înțelegerea specificului lor, respectarea unor principii etice și dezvoltarea
atitudinilor favorabile recuperării. Obiectivul principal în lucrul cu persoanele cu dizabilități
este acela de a învăța persoana cum să trăiască cu dizabilitatea (nu să „accepte”), de a o
sprijini să facă pasul de la neajutorare la acțiune și să preia controlul asupra propriei vieți
(complet sau în limitele permise de starea sa).
Problematici specifice la persoanele disabilitate
Limite privind accesul și participarea deplină la viață;
Atitudini negative, stigma, marginalizare socială;
A face față și a da sens dizabilității (există diferențe semnificative între dizabilitatea
înnăscută și cea recent dobândită în urma unui accident sau a unei boli)
Experiența pierderii (ex. accident)
Încrederea în sine, sentimentul eficienței personale sunt afectate,
Dependența de alte persoane / ajutor;
Retea de prieteni redusă;
Nevoia de suport emoțional.
Principii etice
NORMALIZAREA – principiu potrivit căruia persoanele cu handicap au dreptul
universal de aduce o viaţă cât mai normală posibil, asemeni semenilor din comunitate.
PRINCIPIUL DREPTURILOR ŞI ŞANSELOR EGALE: asigurarea drepturilor
egale presupune că necesităţile fiecărui individ, precum şi ale tuturor indivizilor sunt
de importanţă egală, ca atare aceste necesităţi trebuie să stea la baza planurilor făcute
de societate, iar utilizarea resurselor să se facă în aşa fel încât fiecare individ să aibă
şanse egale de acces şi participare. Egalizarea şanselor are înţelesul unui proces prin
care diversele sisteme ale societăţii şi mediului sunt puse la dispoziţia tuturor, inclusiv
a persoanelor cu handicap. Deoarece din egalitatea în drepturi decurge şi egalitatea
obligaţiilor, principiul egalizării şanselor trebuie să aibă în vedere şi sprijinirea
persoanelor cu handicap pentru a-şi putea asuma responsabilităţile ca membri deplini
ai societăţii.
LIBERTATEA PACIENTULUI este un principiu de bază al deontologiei medicale,
astfel că aplicarea tratamentelor presupune obținerea consimțământului bolnavului.
6
CONFIDENȚIALITATEA este esențială, întrucât pacientul poate încredința
specialistului unele secrete legate de viața sa, de problemele sale (neavând cu cine
discuta); specialistul trebuie să decidă dacă este necesară dezvăluirea unor aspecte
echipei medicale sau membrilor familiei, caz în care va discuta în primul rând cu
pacientul acest aspect, insistând asupra importanței acestor dezvăluiri. Referitor la
confidențialitate, pacientul și familia sa nu trebuie să devină subiect de bârfă cu colegii
sau prietenii.
RESPONSABILITATEA: se referă la respectarea principiilor fundamentale și a
valorilor democratice și prevenirea utilizării greşite a cunoştinţelor şi metodelor de
interventie.
ACCEPTARE NECONDIŢIONATĂ: acceptarea pacientului ca individualitate
unică aşa cum este el în realitate, cu calităţile şi defectele sale.
COLABORAREA: abilitatea de a implica pacientul în decizii; relaţia este de respect
şi parteneriat
GÂNDIREA POZITIVĂ: fiinţa umană este valoroasă şi pozitivă prin esenţa sa;
definirea omului ca fiinţă pozitivă care poate fi ajutată să-şi îmbunătăţească aspectele
sale mai puţin dezvoltate. Descoperiți VALOAREA tuturor, indiferent de diferenţele
care există!
Atitudini neadecvate față de persoanele cu dizabilități:
Milă, victimizare; compătimirea lipsită de tact constituie o „traumă socială” care îl
determină pe paciet să se considere o povară pentru societate, familie.
Tendința de infantilizare
Tendința de depășire a barierelor fizice (ex. ajutor pentru nevăzător sau mutarea
scaunului cu rotile presupune să îi cerem voie persoanei).
7
III. COMUNICAREA VERBALĂ ȘI NON-VERBALĂ.
PRINCIPII PENTRU O COMUNICARE EFICIENTĂ
Orice interacţiune cu altă persoană înseamnă comunicare. Relaţiile se definesc prin
comunicare, astfel încât o comunicarea eficientă permite crearea unor relaţii de muncă
pozitive, productive, în timp ce deficienţele de comunicare pot genera neînţelegeri, tensiuni,
conflicte.
Dacă admitem că într-o interacţiune orice comportament are valoarea unui mesaj, deci
este o comunicare, înseamnă că: „Nu poţi să nu comunici, indiferent că vrei sau
nu” (Watzlawick).
Comunicarea reprezintă un mod de interacţiune între persoane, bazat pe schimbul de
informaţii. Schema principală a procesului de comunicare este:
canal
mesaj
conexiune inversă / feed-back
Această schemă relevă elementele comunicării:
Emiţător
Receptor
Canal de comunicare
Mesaj
Conexiunea inversă (feedback).
Pentru ca procesul de comunicare să dea roade este necesar ca repertoriul emiţătorului să
se întrepătrundă cu cel al receptorului; limbajul (codul) folosit să fie acelaşi. Prin conexiunea
inversă (feedback-ul) interlocutorii îşi dau răspuns unul celuilalt. Aceasta permite verificarea
modului în care mesajul a fost perceput şi corectarea lui în caz că nu a fost înţeleasă aşa cum a
dorit persoana.
Ce urmărim când comunicăm?
să fim receptaţi (auziţi sau citiţi)
EmițătorEmiţător
Receptor
8
să fim înţeleşi
să provocăm o reacţie (atitudine, schimbare de comportament).
să fim acceptaţi.
În comunicarea interumană informaţiile pot fi gânduri, trăiri, intenţii, formulate
explicit, în cuvinte - comunicare verbală - sau implicit, prin tonalitate, gesturi, mimică -
metacomunicare („meta” înseamnă „dincolo” sau „în plus). Ceea ce transpare dincolo de
cuvinte, în spatele lor, este exprimat prin:
Tonul vocii, ritmul vorbirii, dicţia, intonaţia, accentul, bâlbele, pauzele etc. =
comunicare paraverbală şi
Limbajul corporal - privirea, postura, mimica şi gestica etc. - comunicarea non-
verbală
Studiile au arătat că oamenii reţin:
7% din ce spunem (în cuvinte)
38% din felul cum spunem (ton, volum, accent)
55% din limbajul corpului nostru
COMUNICAREA VERBALĂ
Comunicarea verbală se referă la comunicarea prin cuvinte. Pentru o bună comunicare
trebuie să ţinem cont de o serie de factori. Răspunsul la o serie de întrebări legate de o situaţie
de comunicare ne va putea ajuta în aces sens.
Întrebări Exemple
9
DE CE?Scopul
- De ce comunic?- Ce sper să obţin în urma discuţiei?- Ca re este scopul meu? (informare, consiliere, influenţă…)
CU CINE?Interlocutorul
- Cine este persoana cu care comunic?- Ce vârstă, sex, statut social, nivel de educaţie are?- Ce fel de personalitate are ? Cum va recepta mesajul meu?
UNDE şiCÂND?Locul şi contextul
- Discuţia va avea loc într-un cabinet, în curte, la telefon…?- Cum este relaţia mea cu interlocutorul?- Subiectul în discuţie este unul “uşor” sau unul “delicat”?
CE?Subiectul
- Ce vreau să comunic?- Ce doreşte interlocutorul să afle?- Ce este foarte important să comunic şi ce pot omite?
CUM?Stilul şi tonul
- Cum adaptez mesajul meu în funcţie de interlocutor (vârstă, statut…)?- Ce cale de prezentare aleg? (ex. prezentarea informaţiei şi a propriului
punct de vedere, aflarea punctului de vedere al celuilalt)- Ce ton, atitudine trebuie să folosesc pentru a obţine efectul dorit?
Bariere în calea comunicării
Barierele de comunicare sunt de natură fizică sau psihică. Dintre acestea menționăm:
Diferenţe de percepţie – tindem să înţelegem lumea prin prisma experienţelor noastre
anterioare, a caracteristicilor de vârstă, sex, educaţie, cultură, personalitate (ex: în funcţie
de istoria personală, gradul de la care începem să considerăm un comportament drept
jignire).
Efecte de statut – statutul superior al persoanei care transmite mesajul influenţează
modul în care acesta este recepţionat (ex. acelaşi mesaj transmis de un prieten sau medic).
Absenţa feedbackului – nu ne permite verificarea modului în care mesajul a fost
recepţionat (“vorbirea în pustiu”).
Concluzii grăbite – prima impresie (fizionomii care ne plac / nu ne plac asociate cu
persoane simpatice / antipatice).
Stereotipii – tendinţa de a trata persoane prin asocierea cu altele similare (ex. “Am
cunoscut destui bolnavi din aceştia, ştiu cum sunt”).
Lipsa de cunoaştere – solicită adaptarea comunicării la nivelul de înţelegere al
interlocutorului.
Lipsa de interes – decuplează receptorul / pacientul de la mesajul transmis (ex. pacientul
apatic).
Emoţiile – emoţiile puternice pot bloca aproape complet comunicarea (ex. durerea, frica).
Personalitatea – persoană plină de sine, dură, cicălitoare etc.
10
Factori fizici perturbatori – zgomote, distanţa prea mare.
“Ucigaşii” comunicării
Ameninţări (produc teamă, supunere, resentimente, ostilitate): “Faceţi cum vă cer eu,
altfel nu mai stăm de vorbă …”;
A da ordine (folosirea puterii asupra altuia): “Să vă prezentaţi imediat la mine”; “Nu mai
puneţi atât de multe întrebări, faceţi cum vă spun că este bine…”;
Critica (reduce încrederea în sine): “Tot timpul vă plângeţi…”; “Niciodată nu vă ţineţi de
cuvânt…”;
Insulta (jigneşte, înrăieşte): “Numai prostii faceţi…”; “Nu sunteţi în stare de nimic”;
Interogarea (întrebarea “de ce” provoacă apărare, rezistenţă şi închidere în sine): “De ce
nu v-aţi prezentat mai repede la noi?”; “De ce aţi stat până să ajungeţi atât de rău?";
Refuzul de a accepta problema: “Eu nu văd nici o problemă aici”;
Încurajare prin negarea existenţei problemei: “Nu vă enervaţi că totul va fi bine”;
“Lăsaţi că problemele astea trec, sunt alţii care au probleme mult mai mari…”;
Diagnosticarea motivelor, cauzelor: “Sunteţi leneş, de aceea aţi ajuns în situaţia asta”;
Sfat necerut (persoana nu vrea decât să fie ascultată): “Faceţi aşa şi sigur va fi bine?”;
“Ignoraţi problemele astea, ele vor trece…”;
Schimbarea subiectului: “Bine, haideţi să discutăm despre altceva…”;
Punerea în prim plan a propriei persoane: “Mi s-a întâmplat și mie să…” “Nu e nimic
grav, să vedeţi ce a păţit X…”.
COMUNICAREA NONVERBALĂ
Comunicarea non-verbală este numită meta-comunicare (gr. “meta” – dincolo, în plus),
ceva în plus faţă de comunicare, şi însoţeşte orice mesaj. Are rolul de a acompania şi nuanţa
semnificaţiile, de a le contextualiza, de a facilita înţelegerea mesajului. Acelaşi mesaj verbal,
îşi schimbă semnificaţia, în funcţie de elementele non-verbale care îl acompaniază.
Comunicarea non-verbală se realizează prin:
Expresia facială – reflectă trăirea emoţională (bucurie, mânie, surpriză etc.); expresia
facială destinsă, luminoasă, relaxată indică o emoţie pozitivă; schimbarea bruscă a culorii
pielii indică o schimbare de dispoziţie (emoţie, stânjeneală, neplăcere etc.); semnale de
11
tensiune sunt strângerea maxilarelor, accentuarea ridurilor, situaţie în care celălalt poate
contribui la detensionare printr-o expresie de relaxare.
Gesturile – mişcarea mâinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal.
Mişcările largi, energice indică fie dorinţa de a convinge, de a susţine un detaliu al
discuţiei, fie ameninţare, dorinţa de a pune capăt discuţiei. Mâinile deschise, relaxate sunt
un semn pozitiv, în timp ce mâinile crispate, strânse sunt un semn de tensiune. Daţi atenţie
semnelor necontrolate care contrazic expresia feţei, acestea indică adevăratele sentimente.
Aspecte non-verbale ale vorbirii – tonul vocii, intonaţia, ritmul, timbrul, accentul etc.
Gesturile şi tonul vocii – trădează în mare măsură emoţiile reale, fiind mai puţin
controlabile voluntar (ex. frecatul mâinilor).
Poziţia corpului – poziţia dreaptă sau uşor aplecată indică interes faţă de interlocutor,
retragerea, când corpul se dă înapoi, este un semn negativ. Prea multă mişcare sau
rigiditate, imobilitate, sunt semne de tensiune, disconfort.
Orientarea – cu faţa sau cu spatele faţă de interlocutor.
Proximitatea – E.T. Hall (1960) diferenţiază distanţa care defineşte raportul nostru cu
diferite persoane, distingând: zona intimă (0-45 cm) accesibilă celor foarte apropiaţi
emoţional – îndrăgostiţi, familie, zona personală (46 –1,22 cm) accesibilă celor cunoscuţi
– cunoştinţă, întâlnire, zona socială (1,22 – 3,5 cm) distanţa pe care o punem între noi şi
necunoscuţi, zona publică (peste 3,5 cm) distanţa din raporturile oficiale – la conferinţe,
biserică etc. faţă de interlocutor;
Aceste zone au rol de protecţie în raporturile interpersonale; dacă cineva intră fără
permisiunea persoanei îi creează acesteia o stare de disconfort, agitaţie, nervozitate,
determinând reacţii de apărare sau agresive.
Ţinuta - ţinuta îngrijită sau neglijentă poate fi corelată cu trăsături ale persoanei;
Contactul vizual – privirea directă (ochi în ochi) este semnul atenţiei, interesului şi
onestităţii; ocolirea privirii directe poate fi semn de disimulare sau disconfort emoţional în
situaţie; când privirea rătăceşte în jur este semn că persoana se plictiseşte. (ex. în culturile
vestice privirea directă semnifică deschidere spre comunicare, iar evitarea este interpretată
ca nesinceritate, tendinţa de a-şi ascunde intenţiile; unele culturi orientale au norme care
interzic să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă, de sex opus sau cu statut social ridicat,
gestul având semnificaţia sfidării şi lipsei de respect).
12
Conflictul dintre comunicarea verbală şi non-verbală
Căile de comunicare non-verbale sunt reacţiile de care nu ne dăm seama (în general), dar
care sunt evidente pentru cei din jur. Mesajul non-verbal fie completează şi sprijină mesajul
verbal (mesaje congruente), fie se opune, contrazice mesajul verbal, făcând dificilă
descifrarea adecvată a celor transmise (mesaje incongruente). Când sensul mesajului non-
verbal intră în conflict cu cel verbal, tindem să dăm crezare înţelesului nonverbal (“una
spune, alta gândeşte”). Dacă suntem pregătiţi, vom recunoaşte o persoană nervoasă care se
ascunde în spatele umorului fin, o persoană vulnerabilă care afişează putere, lupta unui coleg
de a se evidenţia în ciuda unei nepăsări aparente.
“Oglindirea” este o tehnică valoroasă de a confrunta persoana cu incongruenţa pe care o
observaţi la ea (ex. “îmi spui că nu ai nimic iar eu te văd trist…”). Dacă persoana nu acceptă
“oglinda” făcută nu insistaţi, probabil nu este pregătită să accepte (se apără) sau poate aţi
interpretat greşit.
PRINCIPII PENTRU O COMUNICARE EFICIENTĂ
1. Privirea şi contactul vizual: un bun contact vizual transmite încredere în sine, stăpânire
de sine, hotărâre, sinceritate, în timp ce absenţa contactului vizual transmite neîncredere,
stimă de sine scăzută, disimulare.
2. Atitudinea deschisă, pozitivă
3. Ascultarea activă
A asculta înseamna mai mult decât a auzi ! Ascultarea este calea cea mai eficienta
de a intra în lumea celuilalt. Modul cel mai simplu de a obţine o bună ascultare este acela
de a te concentra. Ascultarea activă presupune:
Fii pregătit să asculţi – debarasează-te de gânduri şi sentimente pe care le-ai
acumulat în discuţii, evenimente anterioare;
Arătă interes – acordă persoanei toată atenţia şi transmite-i această atitudine (prin
poziţie, mimică, gestică…); înainte de orice nimeni nu doreşte să vorbească la
“pereţi”; pune-te în locul celuilalt.
13
Păstrează mintea deschisă – nu uita că fiecare avem convingeri, idei, valori
proprii; auzind ceva cu care nu suntem de acord avem tendinţa de a ne “decupla”,
începem să îl judecăm pe celălalt, să ne planificăm contra-atacul: de fapt, din acel
moment am încetat să mai ascultăm.
Urmăreşte ideile principale – este uşor să fii distras de amănunte.
Urmăreşte conţinutul din cuvinte şi din emoţii – mesajul nu este compus numai
din cuvinte, emoţiile, atitudinea ne pot aduce multe informaţii suplimentare.
Nu ignora sentimentele celuilalt – ascultă cu inima, nu doar cu mintea -
apreciază ceea ce simte celălalt, fie că spune, fie că arată non-verbal.
Ascultaţi pozitiv – nu pentru a ataca sau a nu fi de acord.
Încurajează vorbitorul, explorează ce are de spus înainte de a “sări” cu remarci
sau sfaturi (“da”, “înţeleg”;cine, ce, când, unde; “înţeleg că ţi-ar place să…”).
Fii atent la tendinţa de a întrerupe vorbitorul
Menţine atenţia trează până la sfârşit – atenţia este fluctuantă şi selectivă; de
obicei este mai bună la începutul şi sfârşitul mesajului, iar la mijloc tinde să scadă;
cunoscând această curbă a atenţiei puteţi face un efort pentru a menţine atenţia
trează. Nu vă lăsaţi distras de vestimentaţia, înfăţişarea sau stilul de prezentare al
vorbitorului.
Verifică dacă ai înţeles corect - ascultare reflexivă - rezumă ce ai înţeles şi
verifică neconcordanţele, cere clarificări: “vrei să spui că…”
În concluzie, tineti minte că ascultarea este un proces de autocontrol. Oamenii nu vor auzi
ce spuneţi până nu vor ştii că vă preocupă soarta lor. Dacă vreţi ca oamenii să vă asculte,
mai întâi va trebui să îi ascultaţi voi pe ei.
4. Feed-back-ul constructiv
Feed-backul are un rol esențial în comunicare. Prin conexiunea inversă – feedback -
interlocutorii îşi dau răspuns unul celuilalt. Aceasta permite verificarea modului în care
mesajul a fost perceput şi corectarea lui în caz că nu a fost înţeles aşa cum a dorit persoana.
Feedback-ul necorespunzător poate să distrugă încrederea şi motivaţia persoanei,
de aceea este foarte important ca el să fie dat în asa fel încât să fie constructiv. În acest
sens, începeţi întotdeauna cu partea pozitivă, cu punctele tari, continuând cu ceea ce
14
trebuie îmbunătăţit, nu sub formă de critică (“tu trebuia sa…”), ci descriptiv vis-à-vis de
comportamentul observat: “eu am observat ca…”.
Adesea puteţi să cereţi colaboratorului să se autoevalueze, înainte de a face
propriile remarci. Fiţi receptivi la îngrijorările acestuia şi nu-i minimalizaţi sentimentele.
Căutaţi împreună soluţii, oferindu-i, la nevoie, alternative. La sfârşit, verificaţi cum a
primit persoana spusele voastre.
Oferirea de feed-back presupune:
să fie plasat la momentul potrivit;
să începeţi întotdeauna cu ceva pozitiv;
să faceţi referire la fapte, la comportamentul care poate fi schimbat şi nu la
persoană;
să descrieţi situaţia (“eu am observat că”), fără să evaluaţi, criticaţi (“tu
trebuia să");
să aveţi argumente;
să formulaţi clar și concis ;
să căutaţi împreună soluţii şi să sugeraţi actiuni concrete;
la sfârşit să verificaţi cum a primit persoana spusele dvs.
Primirea de feed-back presupune:
să ascultaţi atent;
să vă stapâniţi reactiile defensive, de justificare şi argumentare;
să clarificaţi neînțelegerile;
să solicitaţi exemple pentru clarificare;
să verificați dacă aţi înţeles corect.
Feed-back-ul necorespunzător poate să distrugă încrederea şi motivaţia persoanei de a
coopera, iar scopul lui este să fie constructiv, să ducă la o îmbunătăţire.
Prin comunicare nu se transmit doar informaţii, ci se definesc relaţii!
15
IV. ATITUDINI RECOMANDATE ÎN RELAȚIA KINETOTERAPEUT –CLIENT/PACIENT.
STILURI DE COMUNICARE
Calitatea comunicării şi tipul de relaţie care se crează între două persoane aflate în
interacţiune depind de atitudinile dezvoltate de fiecare dintre ei.
Atitudinea este ceea ce se află în spatele comportamentului; este o cauză mai mult sau
mai puţin ascunsă sau inconştientă care ne face să acţionăm într-un mod specific.
Atitudinea este modul în care comunicăm celorlalţi dispoziţia noastră afectivă: când
suntem optimişti şi încrezători în succesul nostru, prin atitudinea noastră faţă de
ceilalţi sau faţă de o situaţie transmitem această stare pozitivă; oamenii tind să
răspundă pozitiv la această atitudine; când suntem pesimişti şi ne aşteptăm la ce este
mai rău, adesea transmitem aceste lucruri printr-o atitudine negativă la care şi ceilalţi
se vor raporta, în general, negativ)
Atitudinea reprezintă o luare de poziţie faţă de ceva: spre exemplu, o persoană care
are o atitudine de ajutor faţă de cei din jur este gata să ofere sprijin când un coleg are
nevoie.
Atitudinea arată felul în care privim lucrurile în plan mental: spre exemplu, o situaţie
care nu s-a rezolvat conform aşteptărilor noastre poate fi considerată un eşec sau o
provocare de a găsi noi soluţii.
Fiecare dintre noi ne-am format în timp un mod de a interpreta lumea şi evenimentele pe
care le percepem. Acest model de gândire poate funcţiona în avantajul sau în dezavantajul
nostru, ne este aliat sau duşman (ex. persoanele optimiste, care văd cu precădere partea
pozitivă a lucrurilor, în opoziţie cu cele pesimiste care tind să se focalizează pe laturile
negative ale evenimentelor).
Atitudinile pot fi clasificate în :
Atitudini pozitive (ex. deschidere, generozitate, optimism etc.)
Atitudini negative (ex. critică, superioritate, dezinteres etc.)
Avantajele unei atitudini pozitive
Atitudinea pozitivă generează entuziasm: persoanele deprimate, iritabile, focalizate
pe aspectele negative ale vieţii, fie că este de vorba despre servici, familie, prieteni,
consumă şi pierd multă energie psihică; persoanele pozitive, optimiste, par să aibe o
16
energie inepuizabilă. Atitudinea pozitivă este cea care încarcă persoana cu energie
pozitivă, benefică pentru propria persoană şi pentru ceilalţi.
Atitudinea pozitivă intensifică creativitatea: atitudinea mentală deschisă, pozitivă
este în măsură să încurajeze gândirea liberă, creativă şi să genereze alternative şi
soluţii, în timp ce atitudinea opusă, negativă, teama, nesiguranţa etc. au un efect de
blocare, sufocare a creativităţii și soluțiilor.
Atitudinea senină, jovială generează întâmplări favorabile: s-a observat că
persoanele calme, senine, joviale tind să aibe parte de mai multe evenimente pozitive
şi să atragă norocul în viaţa lor; acestea sunt, de fapt, determinate de modul pozitiv în
care persoana se raportează la viaţă, creând premisele şi mediul propice întâmplărilor
favorabile.
Atitudinea negativă
Poate fi întâlnită sub formă de:
criticism
superioritate
reticenţă faţă de opiniile, propunerile celorlalţi
rezistenţă la schimbări
pesimism faţă de rezultatele unor activităţi
neacceptarea autorităţii
spirit combativ etc.
Atitudinea negativă este contagioasă ! O singură persoană (pacient, coleg, superior)
cu atitudine negativă poate înrăutăţi semnificativ climatul, transformând o atmosferă
armonioasă într-una inconfortabilă, stresantă, tensionată. Presiunile constante din mediul în
care trăim se reflectă negativ asupra atitudinii noastre pozitive şi a puterii de a o restabili. Se
poate întâmpla să persistăm într-o atitudine negativă pentru o perioadă mai lungă de timp,
uneori fără să ne dăm seama. Devine necesară o reevaluare şi transformare majoră a atitudinii
noastre.
Fiind conştienţi de faptul că vă puteţi molipsi de atitudinea negativă a celorlalţi, protejaţi-
vă. Oamenii, de cele mai multe ori, nu fac diferenţă între caracteristicile unei persoane şi
relaţia cu aceasta. Se întâmplă ca atunci când identificăm la celălalt trăsături de personalitate
care nu ne plac să dezvoltăm o atitudine negativă faţă de el şi probabil să intrăm în conflict.
Formaţi-vă deprinderea de a separa personalitatea interlocutorului de relaţia cu el. Se pot
17
dezvolta relaţii de muncă bune, profitabile pentru fiecare, chiar dacă nu ne acceptăm reciproc
personalitatea.
Dinamica atitudinilor
Atitudinea nu este statică; este un proces dinamic, senzitiv la ceea ce se petrece
înlăuntrul şi în afara noastră. Situaţii negative, probleme, dificultăţi prezente în jurul nostru,
sau în mintea noastră, ne pot preocupa mental pentru un timp suficient, pentru a se reflecta şi
în emoţiile noastre. Cu toate acestea, “pozitivul” este încă prezent, doar umbrit de “negativ”.
Devine o provocare să îndepărtăm părţile negative spre o zonă periferică a minţii noastre şi să
readucem în zona centrală părţile pozitive pe care să ne focalizăm atenţia. Este posibil, cu atât
mai mult cu cât reuşim să ne impunem o disciplină mentală.
Atitudinea pozitivă nu este echivalentul ignorării problemelor. Este cea care ne
situează într-o stare mentală şi emoţională mai bună pentru a putea face faţă problemelor de
orice natură. Când lucrurile merg bine, este uşor să avem o atitudine pozitivă, să o menţinem
şi în acest fel să ne întărim. Totuşi, mersul vieţii ne pune adesea în faţa unor situaţii care ne
testează gândirea şi atitudinea pozitivă.
Atitudinea pozitivă poate fi pierdută! Dar, atitudinea pozitivă poate fi și redobândită!
Este idealist să credem că cineva poate avea tot timpul o atitudine pozitivă. Sunt
situaţii grele, când o atitudine pozitivă este imposibilă sau chiar inadecvată. Diferenţa între
oameni este dată de felul în care se raportează la aceste situaţii dificile: sunt persoane care
rămân ancorate în greutăţi, le amplifică şi se adâncesc în ele, şi persoane care caută puncte
pozitive de sprijin pentru a reveni la o stare mai bună. Câştigaţi sunt cei care au puterea de a-
şi redobândi cât mai repede atitudinea pozitivă.
Relația kinetoterapeut - pacient
În relația cu pacientul specialistul poate avea diferite atitudini:
De persoană autoritară, care știe totul, nu dă nici o explicație și pretinde o ascultare
deplină;
De mentor dispus să-și instruiască discipolul (pacientul) oferindu-i toate informațiile
necesare;
De persoană detașată care oferă informații fără a se implica în luarea unor decizii și fără a
oferi ajutor;
De părinte protector care se implică profund.
18
Atitudini recomandate în relația kinetoterapeut – client/pacient
Kinetoterapeutul trebuie să privească pacientul ca o personalitate globală, să țină cont
de patologia sa, de dezvoltarea sa intelectuală, de aspecte legate de vârstă, gen etc.
Zâmbetul transmite bunăvoință, plăcere și bucuria de a se întâlni sau revedea. Ochii
pot transmite căldură și înțelegere pentru situația în care se află (opus milei), dar și
speranța că eforturile vor da rezultate.
Tonul cald al vocii, prietenesc apropie pacientul și îl ajută să câștige încrederea în voi.
Cu toate acestea este important ca specialistul să se limiteze la rolul profesional și să
nu devină prietenul pacientului său, deoarece relația se menține doar în cadrul de
intervenție.
Sentimentele specialistului se traduc prin comportamente, atitudini corporale, expresii
ale feței; astfel, nervozitatea sau respingerea se transmit ușor pacientului.
Atitudinea de comprehensiune care presupune: acceptarea necondiţionată a celuilalt;
consideraţie pozitivă şi respect; autenticitate – interes real faţă de ceea ce exprimă
celălalt şi dorinţa de a-l ajuta; susţinere empatică.
Empatia: este capacitatea de “a simţi ce simte celălalt”, de înţelege trăirile altora;
empatia se defineşte prin două componente: receptivitate la sentimentele trăite de
celălalt și capacitatea verbală de a comunica această înţelegere, comprehensiune.
Înainte de a începe activitatea adresați pacientului întrebări de genul: „cum te simți
azi ?”, „cum te-ai simțit după programul de data gtrecută ?”, „ce îți dorești să facem
astăzi ?”
Pacientul așteaptă înțelegere pentru suferința lui, ajutor pentru a depăși diferite limitări,
corectitudine în aplicarea metodelor, atenție și profesionalism în evaluarea progreselor
în fiecare etapă, stabilirea unor repere sigure de urmărit pentru a depăși treptat fiecare
stadiu al recuperării.
Dacă un pacient nu pate executa unele acțiuni care vi se par ușoare, nu-i reproșați că
nu le face, ci încercați să vedeți de ce nu le execută.
Specialistul trebuie să manifeste un echilibru comportamental: înțelegător și răbdător,
pe de o parte, dar ferm, autoritar pe de altă parte, atunci când este nevoie; el nu va
accepta refuzul tratamentului sau agresivitatea.
19
Folosiți timpul petrecut cu pacientul pentru două scopuri:
- ajutorul specific intervenției voastre ca și kinetoterapeut;
- motivarea și ridicarea moralului pacientului.
În relația cu copii, după prezentările inițiale, cunoașterea cazului și explicarea
scopului pentru care copilul se află la kinetoterapeut se recomandă ca familia să
părăsească încăperea. Prezența părinților în timpul programului de recuperare (cu
excepția situațiilor în care este necesară), poate crea bariere în recuperarea copilului
(ex. copilul începe să acuze tot felul de stări de disconfort, vrea să-și demonstreze
boala și nevoia de atenție mărită, începe să „negocieze” cu părinții acțiunile ce
urmează a fi efectuate).
STILURILE DE COMUNICARE
Stilul de comunicare este stilul personal de a relaţiona şi interacţiona cu ceilalţi.
Stilul de comunicare este influenţat de personalitatea individului. Deşi anumite caracteristici
sunt înnăscute (ex. temperamentale), stilul de comunicare poate fi modelat sau autocontrolat.
Stilul are un grad de stabilitate ridicat, însă în funcţie de situaţie putem să ne adaptăm propriul
stil de comunicare la stilurile celor cu care discutăm.
Stilul de comunicare se bazează pe trei elemente principale:
1. Atitudinile persoanei, ca modalităţi constante de raportare a acesteia la viaţa socială,
la semeni şi la sine;
2. Modelele de comunicare învăţate - asertiv, non-asertiv, agresiv (cu varianta sa pasiv-
agresivă)
3. Temperamentul, ca tip de reactivitate a celulei nervoase.
1. STILUL DE COMUNICARE NON-ASERTIV (PASIV) presupune tendinţa de a se
ascunde, de a fugi mai de grabă decât de a înfrunta oamenii. Se poate manifesta printr-un
exces de amabilitate şi atitudine conciliantă, prin tendinţa de a amâna luarea unor hotărâri si
adesea prin imposibilitatea luării acestora. La baza acestor manifestări stă o teamă
accentuată de a nu fi judecat de cei din jur, ca şi supărarea şi dezamăgirea intense resimţite
în cazul unui eventual eşec - pentru a le evita individul preferă să se supună deciziilor
celorlalţi.
20
Tipul pasiv îşi neagă propriile drepturi, nu-şi apără interesele, nu îşi exprimă
sentimentele, îşi reprimă emoţiile, este influenţabil, resimte sentimente de vinovăţie,
neajutorare, singurătate, frică şi anxietate, îşi consideră ideile şi opiniile ca fiind
neimportante, se subapreciază, evită confruntările, nu se implică în discuţii aprinse sau
conflicte, este timid, ascultător, umil şi supus, se străduieşte să fie acceptat de ceilalţi, se
teme să nu deranjeze sau ofenseze pe cineva, nu poate lua singur decizii, nu este capabil să
accepte criticile, trăieşte conflicte intrapersonale puternice.
Expresii verbale specifice: ,,Îmi cer scuze că vă răpesc din timpul dvs. preţios,
dar..”; ,,Dacă spui tu...”; ,,Numai, te rog mult, nu te supăra pe mine”.
Limbaj non-verbal: evitarea oamenilor, voce scăzută şi monotonă, contact vizual
minim, poziţia corpului aplecată şi umerii lăsaţi, mimică şi gesturi care trădează anxietate şi
nervozitate (frământarea mâinilor, tremurul mâinilor, înroşirea feţei), braţe încrucişate
(atitudine defensivă).
2. STILUL AGRESIV (atitudinea de atac) se referă la tendinţa de a fi în centrul atenţiei,
de a avea ultimul cuvânt, de a se impune cu orice preţ, chiar cu preţul lezării sau afectării
altor persoane. Pentru a domina, orice mijloc pare acceptabil - înfricoşarea, contrazicerea,
umilirea, compromiterea celorlalţi, atitudinile şi comportamentele şocante, răzbunarea,
asumarea unor riscuri exagerate. Această atitudine stimulează agresivitatea şi antipatia
partenerilor şi are ca efect pentru persoana în cauză sentimentul de a nu fi iubită, respectată şi
apreciată, fapte ce îi amplifică agresivitatea - se crează un adevărat cerc vicios al agresivităţii.
Tipul agresiv îi jigneşte pe cei din jurul său şi le încalcă drepturile, lezează
sentimentele oamenilor, vorbeşte pe un ton ridicat, foloseşte expresii ofensatoare, umileşte,
manifestă o atitudine de superioritate, critică distructiv oamenii şi munca acestora, tratează
oamenii cu dispreţ, este ostil şi răutăcios, nu acceptă opiniile şi ideile diferite de ale sale, nu
primeşte sfaturi, întrerupe frecvent interlocutorul pentru a-şi susţine punctul de vedere, ia
decizii fără a se consulta cu ceilalţi, îşi manifestă violent nemulţumirea, este certăreţ,
vorbeşte mult şi face reproşuri.
Expresii verbale specifice: ,,Faci sau nu faci?”, ,,Ce prostie”, ,,E clar că nu eşti în
stare să faci ce ti-am spus!”
Limbaj non-verbal: tensionat, încruntat, expresia feţei este rigidă, concact vizual
direct şi fix în scopul intimidării interlocutorului, gesturi ample, violente (pumnii strânşi,
foloseşte degetul arătător), are o voce ameninţătoare, rece, vorbeşte pe un ton ridicat.
21
3. STILUL ASERTIV (atitudinea constructivă) implică o capacitate dezvoltată de
autoafirmare, de exprimare onestă, directă şi clară a opiniilor şi a drepturilor proprii, lipsită
de agresivitate şi fără a-i leza pe ceilalţi; capacitatea urmăririi propriilor interese fără
încălcarea nevoilor şi drepturilor celorlalţi. Persoana ştie să asculte activ şi este dispusă să
înţeleagă punctul de vedere al celorlalţi. Este o persoană autentică şi are o încredere ridicată
în sine. Este cea mai adecvată atitudine pentru că permite atingerea scopurilor propuse fără a
provoca resentimente celorlalţi, ci câştigându-le simpatia.
Tipul asertiv respectă drepturile sale şi drepturile celorlalţi, îşi exprimă necesităţile,
sentimentele, dorinţele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, respectă oamenii, ţine
cont de opiniile şi ideile celorlalţi, apreciază munca oamenilor şi îşi manifestă deschis
aprecierea, comunică într-un mod direct şi deschis, critică constructiv, recepţionează
mesajele corect, ascultă fără a-l întrerupe pe interlocutor, are încredere în forţele proprii şi în
potenţialul celorlalţi, solicită şi oferă ajutor cu plăcere şi este receptiv la nevoile celor din jur.
Expresii verbale specifice: ,,Eu cred că…”, ,,Aş dori să fac acest lucru..”, ,,Apreciez
mult faptul că m-ai ajutat să rezolv problema respectivă”.
Limbaj non-verbal: expresie facială relaxată, contact vizual direct şi ferm, poziţia
corpului dreaptă şi relaxată, dar nu rigidă, voce calmă, zâmbitor, aprobă dând din cap şi
manifestă o atitudine deschisă.
V. DEFICIENȚA MINTALĂ ȘI TULBURĂRI NEUROPSIHICE
(SINDROM DOWN, AUTISM)
Conceptul de deficienţă mintală
Într-o accepţie mai largă termenul cuprinde categoria persoanelor care manifestă o
întârziere mai mult sau mai puţin importantă în dezvoltarea funcţiilor intelectuale, senzoriale,
motrice, iar în accepţiune restrânsă, subiecţii care prezintă un decalaj în pregătirea şcolară în
raport cu cei de aceeaşi vârstă. Gh. Radu descrie deficienţa mintală ca fiind fenomenul lezării
organice sau al afectării funcţionale a sistemului nervos central, cu consecinţe negative asupra
procesului maturizării mintale, al dezvoltării sub diferite aspecte la individul în cauză.
22
Handicapul mintal reprezintă dezavantajul pe care deficienţa mintală îl crează în planul relaţiilor
de adaptare şi integrare ale individului respectiv în mediul social caruia îi aparţine.
În general dezvoltarea se caracterizează prin inerţie mintală, deficit de comunicare,
disfuncţie mentală, vâscozitate genetică, rigiditate psihică, rigiditatea conduitei la care se
adaugă o suită de tulburări asociate (somatică, neurologică, tulburări ale activităţii psihice
etc.).
Clasificarea deficiențelor mintale
Clasificarea se realizează pe baza măsurării coeficientului de intelect, a coeficientului
de dezvoltare psihică, a evaluării posibilităţilor de adaptare şi integrare, de formare a
autonomiei personale, de elaborare a comportamentelor comunicaţionale şi relaţionale cu cei
din jur.
Deficiența mintală ușoară sau debilitatea mintală (Q.I. între 50-55 şi 70)
Este gradul cel mai uşor al deficienţei mintale, intră în categoria educabililor şi este cel
mai larg segment al retardării mintale. Absenţa unor anomalii fizice evidente face ca mulţi
debili mintal să nu se deosebească de cei normali.
În această categorie intră persoanele care prezintă următoarele caracteristici: dezvoltă
abilităţi sociale şi de comunicare între 0-5 ani, suferă de afecţiuni minime la nivel senzorio-
motor, pot atinge un nivel de educaţie minim pentru vârsta lor, în decursul perioadei adulte
deprind un minim de informaţii necesare supravieţuirii în mediul social-economic.
Aproximativ 85% dintre retardaţii mental aparţin acestei categorii.
Grupa debililor mintali este extrem de eterogenă. Ea a fost împărţită în două mari
forme clinice:
Debilul armonic la care insuficienţa mintală este primordială: docili, muncitori, pasivi,
ascultători, adaptabili la condiţiile sociale inferioare, cu posibilităţi de integrare
profesională în urma orientării corecte. Toate acestea fac ca debilul armonic să fie
educabil.
Debilul dizarmonic la care tulburările intelectuale sunt asociate cu cele afective și de
comportament; pot apărea și tulburări psihomotrice. Poate fi: instabil, cu randament
inconstant, impulsiv, atitudini dezordonate, agitație motrică, expansiv; excitat, cu agitaţie
motrică permanentă, expansivitate şi stare de euforie, vorbeşte neîncetat; emotiv, cu o
instabilitate afectivă mai pronunţată, oscilând între exuberanţă excesivă şi inhibiţie,
23
căutând în permanenţă acceptarea şi aprobarea celor din jur, sensibil la critică, stăpânit de
sentimentul de inferioritate, evită competiţia.
Deficiența mintală moderată (Q.I. 35-40 până la 50 – 55)
Reprezintă gradul intermediar al deficienţei mintale, procentul fiind de cca. 10% din
întreaga populaţie cu retard mental. Pot învăţa să se autoîngrijească, în perioada adultă pot
presta o muncă necalificată, sau sub supraveghere, nu pot trece de nivelul celui de-al doilea an
şcolar. Mersul şi mişcările se caracterizează printr-o precizie insuficientă şi prin coordonare
defectuoasă. Încep să meargă pe la trei-patru ani şi să vorbească pe la cinci-şase ani, atenția
concentra este doar pentru scurtă vreme, memoria este diminuată. Afectivitatea persoanelor
cu deficiență intelectuală moderată este totdeauna imatură şi labilă.
Frecvenţa malformaţiilor somatice este ridicată:
- aspectul displastic facio-cranian (asimetrii craniene, gură de lup, boltă palatină ogivală,
proeminenţa globilor oculari, nas lăţit);
- tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero-structural, disproporţii evidente
între lungimea corpului şi cea a membrelor;
- modificări osteoarticulare (de statică a coloanei vertebrale, picior strâmb);
- anomalii genitale (pseudohermafrodism)
Caracteristicele sunt tulburările de motricitate (slab dezvoltată şi insuficient diferenţiată). Ei
nu pot executa o mişcare izolată (nu pot închide un singur ochi), mişcările sunt stângace şi
lipsite de fineţe, cu numeroase sincihnezii mai ales la nivelul membrelor superioare.
Prezintă şi numeroase malformaţii ale organelor senzoriale (vizual, auditiv).
Se întâlnesc şi sindroame neurologice motorii (hemiplegii, parapareze, tulburări
extrapiramidale şi spinocerebeloase (mişcări involuntare, tulburări de echilibru), atingeri de
nervi cranieni (pareze faciale).
Încadraţi într-o muncă de rutină aceștia pot contribui la obţinerea mijloacelor de
subzistenţă. Rămân semidependenţi și necesită supraveghere şi tutelă constantă.
Deficiența mintală severă (Q.I. 20-25 şi 35-40)
Constituie starea cea mai gravă a deficienţei mintale și include 3-4% din indivizi cu
retard mintal. Prezintă următoarele caracteristici: achiziţionează deloc sau puţin din abilităţi
de comunicare verbală, pot învăţa să vorbească şi să se autoîngrijească doar în primii ani de
şcolaritate, pot deprinde până la o anumită limită scrisul, cititul, număratul simplu, în perioada
adultă pot realiza anumite sarcini simple sub supraveghere, în instituţii specializate.
24
Malformaţiile frecvente şi grave ale corpului, ale craniului, lipsa de expresivitate,
fixitatea expresiei, gura întredeschisă şi altele, indică de la prima vedere existenţa
anormalităţii. Sunt frecvente şi profunde numeroase deficienţe ale motricităţii. Se întâlnesc
numeroase cazuri de paralizii. Unii învaţă să meargă foarte târziu, iar alţii nu reuşesc
niciodată. Mişcările lor sunt lipsite de precizie şi de coordonare. Deficienţa mintală severă
este frecvent însoţită de deficienţe ale senzaţiilor (ex. orbire, surditate, slabă dezvoltare a
mirosului şi gustului).
Atenţia apare numai în forma sa involuntară şi numai pentru scurt timp. Gândirea este
extrem de elementară, iar posibilităţile de comunicare cu cei din jur sunt reduse la minimum,
constând doar din câteva sunete nearticulate, care indică starea lor afectivă sau trebuinţele
fundamentale. Emoţiile se reduc la manifestări elementare de bucurie în prezenţa persoanelor
care-l îngrijesc sau la manifestări de nemulţumire şi de agresivitate atunci când condiţiile de
viaţă se modifică în mod evident sau atunci când sunt constrânşi. Unii sunt predominant
placizi, iar alţii agitaţi.
Persoanele cu deficiență mintală severă sunt inapte pentru o viaţă independentă,
deoarece nu sunt capabile să se îngrijească singure, să vegheze asupra securităţii proprii, să se
ferească de cele mai elementare pericole fizice. Durata vieţii lor nu depăşeşte de obicei 20-30
ani.
SINDROAME ÎN CARE SE ÎNTÂLNEŞTE DEFICIENŢA MINTALĂ
SINDROMUL L. DOWN a fost descris pentru prima dată de medicul englez John
Langdon Down în 1866. Aproximativ 100 de ani mai târziu (1959) profesorul Jerome Lejeune,
genetician, a descoperit că sindromul Down era cauzat de prezența unui cromozom 21 în plus.
Așadar, sindromul Down sau trisomia 21 reprezintă o afecțiune comozomială, din naștere,
prezentă la copil încă din momentul conceperii. Sindromul poate fi indentificat din viața
intrauterină prin control ecografic sau amniocenteză (analiza lichidului amniotic).
Sindromul constituie o formă uşor de diagnosticat, întrucât deficienţa mintală este
evidentă şi este însoţită de anumite anomalii anatomo-morfologice cu caracter tipic.
Particularităţile morfologice ale indivizilor cu sindrom Down sunt prezente de la naştere şi se
accentuează cu vârsta.
Particularităţile morfologice:
- Craniul este mic (microcefal), cu protuberanţa occipitală puţin conturată;
25
- Fontanelele se închid cu întârziere;
- Faţa este rotundă, plată, nereliefată şi lăţită; pomeţii şi ridicăturile orbitale sunt puţin
proeminente, ceea ce face ca faţa să fie la acelaşi plan cu fruntea; coloratura obrajilor şi a
vârfului nasului îi dă aspectul de "mască de clown";
- Ochii sunt implantaţi în general la o distanţă mai mare între ei decât cea normală, globii
oculari sunt mici, fantele palpebrale sunt oblice cu marginile extreme ridicate în sus
(mongoloidiene); pupilele sunt excentrice, iar la periferia irisului se observă, în general,
nişte pete albe sau cenuşii (pete Bronshfield);
- Nasul este gros şi lăţit cu rădăcina seroasă şi prezintă narine largi şi proiectate înainte;
- Uneori limba este lată şi hipotonă şi care iese din cavitatea bucală, fapt pentru care gura
este în permanenţă întredeschisă, iar alteori poate fi îngustă şi ascuţită;
- Dinţii apar cu întârziere, anarhic, inegal, şi sunt inegal aliniaţi;
- Buzele, mai ales cea inferioară, sunt îngroşate şi adeseori fisurate transversal.
- Bolta palatină este în mod frecvent înaltă, de formă ogivală, ceea ce adăugat la
particularităţile limbii, a buzelor, a anomaliilor maxilare şi ale dinţilor determină
realizarea unei vorbiri greu de înţeles;
- Urechile sunt mici, asimetrice, nelobate, sau cu lobul aderent;
- Gâtul este în general scurt şi gros şi în această situaţie capul pare că este implantat în
torace;
- Membrele superioare şi inferioare sunt scurte, contribuind la determinarea hipertrofiei
staturale;
- Mâna este lipsită de supleţe; degetele sunt scurte; degetul mare este aşezat mai jos decât
în mod normal, iar degetul mic este mult curbat spre interior; nu sunt rare cazurile la care
se întâlneşte fenomenul de sindactilie (mai multe degete unite);
- Membrele inferioare sunt scurte, cu talpa piciorului plată şi cu degete mici.
Particularităţile morfologice prezentate mai sus, combinându-se, dau specificul
indivizilor cu sindrom Down, şi-i fac să semene foarte mult între ei.
Motricitatea este pronunţat deficitară. Toate componentele motricităţii (staţiune,
prehensiune, mersul şi mişcările capului) sunt întârziate şi cunosc un ritm lent de dezvoltare.
Uneori se observă o hiperextensibilitate a articulaţiilor, ce le permite efectuarea unor mişcări
ieşite din comun.
26
Particularități psihologice și de relaționare / comunicare
Nivelul intelectual al copiilor cu sindrom Down este scăzut, cei mai mulţi plasându-se la
nivelul deficienţei mentale severe şi profunde. Limbajul se dezvoltă cu întârziere după 3 ani, şi
rămâne la un nivel scăzut, chiar şi după o activitate educativă intensă vorbirea lor este greu
înţeleasă de către o persoană care nu este familiarizată. Cu toate acestea, spre deosebire de alţi
deficienţi mintali, copiii cu sindrom Down sunt foarte comunicativi, au iniţiativă în stabilirea
comunicării verbale sau a comunicării paraverbale. Gândirea păstrează şi la vârsta adultă un
pronunţat caracter concret cu posibilităţi minime de generalizare şi cu o pronunţată tendinţă spre
stereotipie. Memoria este predominant mecanică, din care cauză aplică cu greu cunoştinţele în
situaţii noi, neobişnuite.
Sub aspect afectiv se remarcă o predominare a unei dispoziţii vesele, un ataşament
pronunţat şi o mare docilitate faţă de persoanele familiare. Se întâlnesc rar cazuri de iritabilitate
sau agresivitate. Manifestă în permanenţă tendinţa de sociabilitate dar fără o formulă axiologică.
Datorită infantilismului afectiv apar puternice reacţii de gelozie.
Lipsa de independenţă în muncă, nivelul scăzut al gândirii, coordonarea defectuoasă a
mişcărilor, constituie un obstacol în formarea deprinderilor necesare unei munci complexe, dar
pot executa activități cu caracter stereotip datorită marii lor capacităţi de imitare.
Durata vieţii indivizilor cu sindrom Down, în general nu este mare, datorită frecventelor
anomalii congenitale ale inimii, a marii fragilităţi a sistemului respirator, a rezistenţei scăzute faţă
de infecţii şi faţă de schimbările de temperatură.
TULBURARI DIN SPECTRUL AUTIST
Tulburarea autistă este încadrată de DSM - IV (Manual de Diagnostic și Statistică a
Tulburărilor Mentale, 1994) în cadrul tulburărilor pervazive de dezvoltare, alături de alte
tulburări precum Tulburarea Asperger, Tulburarea Rett etc. Tulburarea autistă este o dereglare
sau o tulburare de dezvoltare neuro-biologică care afectează dezvoltarea și funcționarea
normală a creierului responsabilă în sfera comunicării, interacțiunii sociale și funcționării
cognitive. Diagnosticul este rezervat până la vârsta de 3 ani datorită faptului că, pe de o parte
în intervalul 0-3 ani este perioada maximă de dezvoltare a creierului și, pe de altă parte, poate
27
interveni personalitatea copilului (totuși semnele autismului pot fi observate de la 1 an și
jumătate).
Disfunctionalitatile de limbaj si comunicare: sunt deosebit de pronuntate si se
manifesta, de timpuriu, prin slabul interes în achizitia limbajului. Autistii nu raspund la
comenzile verbale si pot prezenta o reactie întârziata la apelul numelui lor. Vorbirea se
însuseste cu o întârziere mare, fata de normal si se mentine o pronuntie defectuoasa aproape
în toate împrejurarile. Propozitiile formulate sunt, adeseori bizare. Când învata o propozitie au
tendinta de a o repeta la nesfârsit. Comunicarea nonverbala este deficitara. Ei nu privesc în
fata persoanele din jur.
Deficientele perceptuale si relationale: au o mare diversitate si pot fi sesizate înca de
la nasterea copilului autist. Acesta este plângacios, agitat, în majoritatea timpului, agitatie
însotita de tipete sau, dimpotriva, este inhibat, fara interes si fara dorinta de a cunoaste lumea
înconjuratoare. Unii autisti manifesta o adevarata fascinatie pentru lumina sau pentru un
obiect stralucitor. Unii traiesc o adevarata placere pentru tact si pipairea obiectelor, în timp ce
altii au reactii negative la atingerea obiectelor. În primul caz, se pot atasa, nejustificat, de
unele obiecte fara semnificatie sau manipuleaza un timp îndelungat un obiect. Ei pot deveni
violenti, fiind deranjati de zgomotul produs la caderea unei gume dar nu manifesta nici o
reactie la un zgomot deosebit de puternic. Unora le place muzica, simt ritmul, manifesta chiar
abilitati în a cânta la instrumente muzicale.
Tulburarile actionale și comportamentale: sunt cele mai spectaculoase, atât prin
amploare, cât si prin complexitatea lor. Actiunile si comportamentele acestor persoane au un
caracter bizar si stereotip. Dintre acestea, se remarca actiunea de automutilare sau
autodistrugere, când autistul produce actiuni pâna la epuizare sau pâna la distrugerea unor
parti ale corpului (autolovirea cu pumnul, cu un obiect sau lovirea cu capul de perete). Pe
aceleasi coordonate se înscrie si autostimularea ce se manifesta pe mai multe cai :
- kinestezica (leganatul înainte si înapoi, frecarea lobului urechii cu mâna) ;
- tactila (lovirea coapsei cu dosul palmei, zgârierea cu unghia a ceva tare);
- auditiva (plesnitul din limba sau emiterea neîncetata a unui sunet);
- vizuala (învârtirea unui obiect stralucitor în fata ochilor sau privirea neîncetata a
degetelor);
Alte actiuni stereotipice pot fi rotirea bratelor, ca si când ar fi pe scripete, învârtirea pe loc
fara sa ameteasca, mersul pe vârfuri, uneori chiar cu miscari gratioase.
Inteligența și afectivitatea: aproximativ 75% dintre copiii cu tulburare autistă
funcționează la un nivel retardat. Afectivitatea este caracterizata de imaturitate, ca în retardul
28
mental. Ei nu stabilesc contactele afective, decât foarte rar si fara atitudini pozitive constante
fata de persoanele apropiate, datorită lipsei de interes pentru contactul social si fata de trairile
cel din jur. Au tendinta de izolare, de închidere în eul propriu. Accesele de furie,
impulsivitate, agresivitate sunt întâlnite. Poate exista o lipsă a fricii față de pericole reale și o
teamă excesivă de obiecte nevătămătoare.
Învatarea unor comportamente, prin exercitiu si repetarea constanta a situatiilor de
învatare, se dovedeste cea mai eficienta pentru subiectul autist.
Unii indivizi se ameliorează comportamental în cursul adolescenței, în timp ce alții se
deteriorează. Studiile arată că numai un mic procentaj de persoane cu tulburare autistă ajung
să trăiască și să muncească independent ca adulți. În aproape o treime din cazuri este posibil
un anumit grad de independență parțială.
VI. RELATIONAREA CU PERSOANELE DISABILITATE
DE VÂRSTA A TREIA
Gerontologia este ramura care se ocupă de studierea vârstnicilor şi a proceselor de
îmbătrânire. Se face distincţie între:
- Îmbătrânirea primară: procesul treptat şi inevitabil al deteriorării organismului, care
debutează de timpuriu şi continuă de-a lungul anilor vieţii, indiferent ce măsuri iau
oamenii pentru a-l evita;
- Îmbătrânirea secundară: rezultă în urma bolilor, abuzurilor şi nefolosirii, factori care
adesea se află sub controlul persoanei.
Bătrânețea este marcată de pierderi multiple - a unor roluri sociale și activități, prin
pensionare, a unor persoane (soț/soție, prieteni), a sănătății și forțelor fizice, cât și a pierderii
capacității intelectuale. Persoanele în vârstă suferă frecvent de depresie și de alte probleme
mentale datorate acestor pierderi. Prin restrângerea rețelei de relații sociale mulți bătrâni
suferă de singurătate, iar singurătatea poate accelera deteriorarea fizică şi cognitivă.
Sprijinul emoţional îi ajută pe vârstnici să-şi păstreze mulţumirea faţă de viaţă, în ciuda
stresului şi a traumelor cum ar fi pierderea soţului / soţiei sau a unui copil, o boală sau un
accident care ameninţă viaţa (Krause, 2004). Se pare că relaţiile negative, conflictuale pot să
joace un rol şi mai important în sens negativ. Relaţiile sociale sunt strâns legate cu sănătatea.
29
Funcţionarea cognitivă la vârsta a treia variază mult. Încetinirea generală a funcţionării
sistemului nervos central poate afecta viteza procesării informaţiilor. De reţinut este faptul că
vârstnicii prezintă o plasticitate considerabilă a performanţei cognitive şi obţin beneficii de pe
urma instruirii. Pe de altă parte apar şi afecţiuni ireversibile, precum boala Alzheimer.
Boala Alzheimer este una din cele mai răspândite şi temute forme de demenţă. Este o
afecţiune degenerativă progresivă ireversibilă a creierului caracterizată de deteriorare
cognitivă şi pierderea funcţiilor organismului, ducând la moarte. Boala are un grad ereditar
ridicat, dar alimentaţia, exerciţiile fizice şi alţi factori care ţin de stilul de viaţă pot juca şi ei
un rol. Activităţile cognitive pot avea un rol protector. Diagnosticarea timpurie, terapia
medicamentoasă şi cea comportamentală pot încetini deteriorarea.
În lucrul cu vârstnicul kinetoterapeutul trebuie să țină cont și de particularitățile
psihologice ale bătrâneții, pe lângă cele specifice bolii care se tratează. O atenție deosebită
trebuie acordată următoarelor elemente (Baciu citat în Albu et. al, 2001):
Durerea: se poate localiza diferit sub raportul apariției, intensității, caracterului și
evoluției. Durerea poate fi înțepătoare, sfâșietoare, pulsatilă; poate fi continuă sau
intermitentă; progresivă sau alternativă; localizată sau difuză; vie sau surdă;
superficială sau profunda.
Impotența funcțională: apare datorită unor traumatisme, blocaje, anchiloze,
leziuni ale nervilor etc. Poate fi totală sau parțială, trecătoare sau definitivă,
regresivă, staționară sau progresivă.
Atitudinile vicioase: apar datorită durerii sau impotenței funcționale; evitarea
durerii prin diverse poziții pot duce șa atitudini vicioase care, menținute timp
îndelungat pot determina deformări fizice ce atrag abateri funcționale, modificări
structurale și morfologice.
Tulburări de sensibilitate: durerea și presiunea sunt mai greu percepute de
bătrâni.
Exerciţiile fizice şi alimentaţia au o influenţă mare asupra sănătăţii. Exercițiile fizice
trebuie să facă parte integrantă din programul zilnic al unui bătrân, chiar dacă acesta prezintă
deficiențe fizice severe. Inactivitatea este mult mai periculoasă decât activitatea.
30
VII. INTERVENȚIA CORECTIV - RECUPERATORIE
Intervenția în situații de deficiență neuromotorie și fizică trebuie să țină cont de
următorii factori (Albu A., Albu C., Petcu 2001:11).
1. Cunoașterea bolnavului
2. Capacitatea de cooperare a pacientului
3. Prezența durerii
4. Modificările personalității pacientului și atitudinea față de boală.
Indicatiile ce trebuie avute în vedere se circumscriu principiului „primo non nocere” (în
primul rând să nu faci rău) și respectă demersul gradării și dozării efortului, a spiralei de la
ușor la greu, de la cunoscut la necunoscut, a consolidării rezultatelor obținute prin exersare.
1. Cunoașterea bolnavului reprezintă prima condiție a oricărui început de lucru. Etapa de
culegere a informațiilor despre pacient trebuie să vizeze:
- Date factuale: vârstă, sex
- Diagnostic anatomo-clinic și funcțional
- Cunoașterea bolii și a prognosticului acesteia
- Atitudinea bolnavului față de boală: se reflectă în comportamentul pacientului,
decizii legate de tratamentele urmate și cooperarea, motivația vindecării.
Atitudinile pot varia de la cea pozitivă, de luptă cu boala, la indiferență, resemnare
(în fața unei boli incurabile), complacerea în situația de boală (și atragerea
beneficiilor secundare, precum atenție și îngrijire), reorganizarea definitivă sau
temporară a vieții.
- Efectele psihologice ale bolii: pot fi diverse și au o influență semnificativă asupra
recuperării. Pot apărea depresia, regresie la perioada copliăriei, credința într-o
minune etc.
2. Capacitatea de cooperare a pacientului este esențială în recuperare. Pentru ca un
tratament să fie eficient sunt necesare cooperarea și comunicarea reciprocă și liberă între
pacient și cei care îl îngrijesc. Intervenția specialiștilor face apel la voința pacientului de a
depune un efort susținut pentru a se vindeca sau pentru a se adapta situației actuale.
Stimularea cooperării implică ajutarea pacientului doar în măsura în care are cu adevărat
nevoie și nu poate singur (nu mai mult de atât). Deasemenea exercițiile propuse trebuie să
solicite efortul de care pacientul este capabil. Uneori poate fi necesară asigurarea unui
31
nivel corespunzător de relaxare generală, obținut prin manevre specifice, înainte de a
începe exercițiile mai solicitante. Aceste condiții pot crește eficiența acțiunilor solicitate.
3. Prezența durerii: Durerea este un fenomen psihofiziologic complex ce se elaborează în
cursul dezoltării individului. Se diferențiază durerea fiziologică, obiectivă de cea
psihologică, subiectivă.
Durerea fiziologică: ese resimțită imediat, acut și se localizează cu ușurință
Durerea psihică: are componente afectiv-emoționale și motivaționale rezultate
din experiența personală stocată prin procesul de memorizare. Uneori memoria
durerii apărute la anumite mișcări poate determina pacientul să fie reținut sau
chiar să refuze executarea exercițiilor respective.
4. Modificările personalității pacientului
Personalitatea poate fi alterată de boală, dar în același timp personalitatea influențează
atitudinea pacientului față de boală (Athanasiu, 1983 citat în Albu A., Albu C., Petcu,
2001). Efectele bolii pot fi negative sau pozitive, imediate sau de durată. Albu et al.
(2001:14-15) descriu următoarele efecte:
A.Efectele negative: cele mai evidente sunt legate de relațiile interumane și de
comportament în general. Bolnavul devine egoist și iritabil, consideră că totul i se cuvine,
de la simple atenții până la pretenții exagerate. Boala poate scădea capacitatea de
angrenare în activități, voința, obiectivitatea, capacitatea creatoare și chiar rațiunea. Pot
apăraea închidere în sine, complexul de inferioritate și rușinea de oameni, deci evitarea
lor; refuzul contactului cu alte persoane, până la refuzul de a comunica chiar și cu familia;
pot apare ura față de ceea ce este corect, sănătos și pozitiv. Fizic unoeri sunt găsiți în
poziția fetală.
B.Efectele pozitive: pot fi imediate sau tardive. Efectele imediate țin de înțelegerea
situației de fapt, calm și pace sufletească; pacientul înțelege boala și are o atitudine activă
față de ea; este cooperant, acceptă măsurile medicale, chiar dacă unele sunt dureroase.
Efectele tardive țin de atenția crescută pe care paceintul o va acorda stării sale de sănătate;
va încerca să trăiască din plin fiecare moment al existenței sale; își poate reorganiza
temporar sau definitiv viața; apare o reconsiderare a scopurilor și sensului vieții.
32
Atitudinea pacientului față de boală
Comportamentul pacientului este determinat de trăsăturile sale de personalitate. Există
bolnavi care se lasă dominați de boală și pacienți care domină boala. Albu et. al (2001:13-14)
descriu trei tipuri de bolnavi:
a. Tipul de pacient cooperant: este pacientul cu care se lucrează cu cea mai mare
plăcere și cu vaste perspective de reușită; rezultatele te stimulează spre a căuta
procedee de lucru variate. Printre caracteristici enumerăm:
- este conștient de starea sa de sănătate;
- manifestă o dorință vie de a se recupera cât mai repede și corect; graba poate fi și
un impediment care trebuie adresat adecvat;
- participă conștient în timpul programului, dă dovadă de înțelegere, cooperare și
chiar spirit de inițiativă;
- sesizează atât elementele pozitive, cât și pe cele negative din evoluția sa;
- acceptă cu răbdare depășirea treptată a pragului dureros; în această privință
kinetoterapeutul trebuie să manifeste multă atenție, întrucât din dorința de a obține
rezultate rapide pacientul poate să nu țină cont de nivelul real al stării sale;
- are un comportament civilizat;
- reușește să se mobilizeze pe toate planurile pentru activitatea de recuperare.
b. Tipul de pacient cooperant limitat: oferă condiții de cooperare cu kinetoterapeutul,
dar acestea se limitează mai mult la latura comunicării; atunci când este pus în situația
de a executa unele acțiuni manifestă reținere. Aceasta se poate datora stării reale de
disconfort sau particularităților caracteriale:
- este dominat de neîncredere, de teamă să nu apară durerea;
- poate fi o persoană care a fost sau este supraprotejată;
- încearcă să colaboreze, dar nivelul suferinței nu-i permite;
- poate purta un dialog, dar nu poate fi activ la executarea unor procedee;
- nu are prea mare încredere în acțiunile ce urmează a fi executate;
- este temător și reținut față de elementele, exercițiile noi;
- vrea să fie susținut pe tot parcursul acțiunilor, acuză rapid durerea și
imposibilitatea de a executa ceea ce i se solicită;
- manifestă mare dependență față de elementele ajutătoare și o limitare uneori
exagerată a amplitudinii mișcărilor.
c. Tipul de pacient apatic: cuprinde două categorii de persoane – cele apatice ca mod
de manifestare față de cei din jur și persoanele inconștiente sau aflate în comă.
33
Pacientul în stare de inconștiență trebuie manevrat cu multă atenție pentru a nu
determina situații neplăcute datorate unor manevre greșite.
Tipul apatic prezintă următoarele caracteristici:
- indiferență față de tot ce este în jurul său, nu manifestă nici un fel de dorință sau
interes;
- este interiorizat, poate manifestă un „autism” care pune în dificultate persoanele
din jurul său;
- este lipsit de energie, pasiv, incapabil să se angajeze în acțiuni;
- întregul corp se află într-s stare de decontracție;
- chiar dacă răspunde la unele solicitări, acestea sunt executate ca și cum ar asista la
acțiuni asupra altei persoane;
- poate să nu acuze nici un fel de durere;
- nu se pot obține răspunsuri clare și coerente despre starea sa generală;
- discuțiile sunt unilaterale din partea specialistului, în timp ce pacientul poate
răspunde doar prin mișcări din cap, mână sau monosilabic;
- sunt cazuri în care după o lungă perioadă de „muțenie” pacientul devine zgomotos,
acuzator.
Trebuie subliniat faptul că aceste manifestări legate de comportamentul pacientului
reprezintă o privire de ansamblu, întrucât nu există o demarcație clară între aceste tipuri.
Ceea ce este important este modul în care kinetoterapeutul reușește să se apropie de pacient,
indiferent de caracteristicile acestuia. Rezultatele apar treptat, cu răbdare și perseverență, și
dau satisfacție atât pacientului, cât și kinetoterapeutului.