Tehnica elaborării dreptului

Subiecte:1. Tehnica juridică şi tehnica legislativă.

Activitatea normativă, tehnica legislativă

Procedeele de tehnică legislativă

Adoptarea metodologiei de tehnică legislativă

2. Principiile şi etapele de elaborare a actelor normative.

3. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative.

Părţile constitutive ale actului normativ.

Elementele de structură ale actului normativ.

Coraportul dintre norma juridică şi articolul actului normativ.

4. Tehnica sistematizării normative.

Noţiune de sistematizare.

Încorporarea şi codificarea, forme de sistematizare juridică.

Obiectiv fundamental: cunoaşterea procesului complex de elaborare şi sistematizare a actelor normative,

precum şi a tehnicii juridice;

Obiective operaţionale: să evidenţieze etapele procesului de elaborare a dreptului; să explice principiile legiferării; să precizeze conţinutul şi raporturile dintre noţiunile de

tehnică legislativă şi tehnică juridică; să analizeze etapele concrete ale elaborării legilor;

să explice tehnica redactării actelor juridice individuale;

să definească stilul şi limbajul juridic;

să explice în ce constau părţile componente şi elementele de structură ale actelor

normative;

să diferenţieze formele de sistematizare a dreptului;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: elaborarea dreptului, iniţiativă legislativă, principiile legiferării, tehnică

juridică, iniţiativă legislativă, articol, codificare, încorporare.

1. Tehnica juridică şi tehnica legislativă

O problemă fundamentală care face parte din obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului

este tehnica elaborării actelor normative. În literatura de specialitate întâlnim în această privinţă doi

termeni: tehnica juridică şi tehnica legislativă. Diferiţi autori definesc aceste două categorii în mod

diferit.

Tehnica juridică reprezintă ansamblul sau totalitatea procedeelor şi metodelor folosite într-

un sistem de drept în scopul traducerii optime în acte normative a voinţei de stat, precum şi scopul

realizării şi aplicării acestora în viaţă. Tehnica juridică este un concept complex, care cuprinde atât

tehnica elaborării dreptului, sau tehnica legislativă, cît şi tehnica realizării, aplicării, interpretării şi

sistematizării dreptului.

1. Tehnica juridică cuprinde două segmente principale1:

- un prim segment este acela al creării dreptului care se derulează în cele trei momente:

iniţierea actului normativ, elaborarea actului normativ şi adoptarea actului normativ. Acest segment

este definit drept tehnică legislativă.

- un al doilea segment este acela al aplicării actelor normative, respectiv al transpunerii în

viaţă a normelor juridice. Acest segment este definit drept tehnica realizării dreptului.

1.1. Activitatea normativă, tehnica legislativă a organelor statului se desfăşoară în

conformitate cu atributele, competenţele pe care acestea le au şi care sunt stabilite în primul rând în

Constituţie, apoi şi în alte legi. Întreaga activitate de elaborare a legilor se face cu respectarea unor

procedee şi metode, precum şi a unor principii care să răspundă cât mai precis unei reglementări

ştiinţifice, clare, coerente. Aceste principii, metode şi proceduri folosite în procesul de elaborare a

actelor normative formează tehnica legislativă. Dar problema tehnicii elaborării legilor, precum şi a

altor acte normative nu epuizează întreaga problematică a metodelor, procedeelor, principiilor aplicate

pe teren juridic.

Analizând acest proces, legiferarea este operaţia prin care o regulă, aşa cum este concepută la

un moment dat, faţă de o situaţie de fapt dată în societate, se transformă în regulă de drept pozitiv. în

mod strict însă, legiferarea priveşte procesul de elaborare a legilor. În cazul legiferării, prima problemă

care se pune este de a şti dacă dreptul pozitiv este complet şi dacă este drept. Dacă dreptul pozitiv nu

satisface aceste cerinţe, trebuie să se elaboreze o nouă lege care să reglementeze relaţiile sociale în aşa

fel încât să satisfacă idealul de justiţie al societăţii respective.

Tehnica elaborării dreptului (tehnica legislativă) reprezintă acea latură a tehnicii juridice

care vizează modalităţile, procedeele folosite în întocmirea actului normativ.

Ca parte constitutivă a tehnici juridice, tehnica legislativă reprezintă elementul central şi

definitoriu pentru forma de guvernământ a statului, împrejurare care demonstrează rolul dreptului în

1 Voicu C. Teoria generală a dreptului, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p.196-197.

conducerea societăţii. Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice (denumite norme de tehnică

legislativă) şi pe principii proprii (denumite Principiile legiferării). Tehnica legislativă asigură

sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată

pentru fiecare act normativ.

Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ,

structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la

modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul

şi stilul actului normativ.

Normele juridice de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a

propunerilor legislative, în cadrul exercitării iniţiativei legislative, la elaborarea ordonanţelor şi

hotărârilor Guvernului şi adoptarea actelor normative ale autorităţilor administrative.

Legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului, care, prin metode şi mijloace

specifice, constată existenţa situaţiilor concrete ce reclamă reglementarea juridică

Activitatea de legiferare cunoaşte două etape:

a) prima etapă vizează constatarea faptului, că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce

reclamă elaborarea unor reglementări juridice.

b) a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător conştiinţei

juridice a societăţii.

1.2 Procedeele de tehnică legislativă

Printre procedeele de tehnică legislativă, aplicabile în faza de conceptualizare a legii, ce pot

avea importanţă asupra optimizării soluţiilor ce urmează a fi' preconizate, s e pot menţiona rmătoarele:

1. inventarierea legislaţiei în vigoare din materia supusă viitoarei reglementări şi determinarea

insuficienţilor acesteia faţă de cerinţa socială actuală şi de perspectivă. Verificarea sub toate spectele a

eficienţei sociale a legii în vigoare creează posibilitatea ca noua reglementare, ce se propune să preia,

sub aspectul soluţiilor ceea ce viaţa a validat ca fiind conform cu cerinţa socială şi, totodată, să

orienteze spre noi soluţii, pentru ceea ce reglementările în vigoare nu au dat satisfacţie pe deplin.

2. întocmirea unor studii economice, sociologice sau de altă -natură privind evoluţia şi

tendinţele fenomenelor şi relaţiilor sociale ce urmează a face obiect de reglementare reprezintă, de

asemenea un procedeu de mare eficienţă în ceea ce priveşte determinarea soluţiilor viitoarei

reglementări .

3. examinarea legislaţiei din alte ţări prezintă un mare interes în cadrul activităţii de

determinare a soluţiilor ce urmează a fi reflectate în viitoarea reglementare normativă.

Obiectivele ce-şi propune spre examinare tehnica legislativă sunt soluţiile legislative pudicios

determinate şi exprimarea lor corectă în textele legale.

1.3 Adoptarea metodologiei de tehnică legislativă

Metodologia generală de tehnică legislativă are ca scop orientarea şi coordonarea, într-o

concepţie unitară, a activităţii de pregătire şi sistematizare a proiectelor de acte normative, funiizînd,

totodată, organelor elaboratoare un îndrumar, pentru ca proiectele de acte întocmite să întrunească

condiţiile specifice reglementărilor juridice.

Sub aspectul obiectului se are în vedere întreg procesul de elaborare a proiectelor de acte

normative atît în faza de conceptualizare, cît şi redactare.

Metodologia generală de tehnică legislativă acordă un spaţiu larg metodelor de documentare şi

fundamentare a proiectelor, astfel încît soluţiile preconizate să se înscrie pe linia cerinţelor dezvăluirii

vieţii social-economice.

În acest scop, soluţiile ce se propun în proiectele de legi şi alte acte normative trebuie să aibă la

bază studii şi alte lucrări documentare, care să le motiveze din punctul de vedere al eficienţei sociale.

În metodologie sunt instituite reguli privind alegerea nivelului actului normativ prin care. se dă

expresie juridică unei propuneri de reglementare, de asemenea cuprinde norme şi prescripţii privind

modul de întocmire şi redactare a proiectelor de acte normative atît în ceea ce priveşte limbajul şi stilul

folosit, .cît şi formele de sistematizare a conţinutului acestora, se preocupă de mijloacele tehnico-

juridice prin care se realizează starea de armonie a normelor juridice ce compun ansamblul legislativ.

În aplicarea principiilor participării maselor la luarea celor mai importante decizii privind

mersul dezvoltării sociale în metodologie se instituţionalizează procedura punerii în dezbatere publică

a proiectelor de legi care prezintă interes major pentru viaţa social-economică a ţării.

Metodologia generală de tehnică legislativă se ocupă totodată - instituind normele

corespunzătoare - de sistematizarea, raţionalizarea, simplificarea legislaţiei, măsuri menite să conducă

la perfecţionarea continuă a actelor.

Trebuie să existe o artă a legiferării care să creeze premisele ca legile adoptate pe lingă cadrul

organizatoric pe care-l instituţionalizează, să constituie, mijloace pentru introducerea elementelor de

progres în mersul dezvoltării ţării .

2. Principiile şi etapele elaborării actelor normative

2.1. Principiile elaborării actelor normative. Activitatea normativă, îndeosebi la nivel

legislativ, se desfăşoară după următoarele principii2:

A. Principiul planificării legislative şi a supremaţiei legii. Legiferarea constituie un element

central şi definitoriu pentru guvernare şi de aceea ea nu poate fi haotică, întâmplătoare. Ea se bazează

pe previziune, fiind programată cu perspectiva de dezvoltare a statului şi societăţii.

2 Popa N. Teoria generală o dreptului. Bucureşti, 1993. p. 141-147; Humă I. Introducere în studiul dreptului. Iaşi, 1993. p.111-113

Întregul sistem legislativ trebuie să se afle într-o corelaţie perfectă, într-un sistem de legături

perfecte care ar permite funcţionarea ireproşabilă a sistemului.

Între actele normative ce formează sistemul legislativ (legi, ordonanţe, hotărâri, decrete etc.)

există o strânsă legătură. Această legătură nu admite conflicte de reglementări şi asigură o

reglementare unică pe întreg teritoriul statului.

B. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a dreptului. Fundamentarea

ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă descrierea situaţiilor de fapt ce urmează să fie

transformate în situaţii de drept, trebuie să conducă la fundamentarea unor prognoze legislative, pe

termene scurte, medii sau lungi şi să reducă terenul de manifestare a acţiunii legislative conjuncturale,

lipsită de o bază de analiză corespunzătoare.

Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă, în esenţă, următoarele

etape:

1. descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de

drept;

2. analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului respectiv;

3. determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoare reglementări legale;

4. evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementării juridice

respective;

5. stabilirea oportunităţii adoptării unui act normativ.

C. Principiul asigurării echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea unui sistem de drept.

Rolul dreptului,este acela, de a ordona raporturile ce apar în rezultatul schimbărilor rapide, ce intervin

în societate şi duc la mutaţii în conţinutul raporturilor sociale, la modificări instituţionale. El caută să

apere şi să asigure unitatea dintre existenţă şi normă. Legislatorul trebue să ţină în echilibru dreptul,

asigurând prin politica sa legislativă, stabilirea firească a relaţiilor sociale reglementate juridic.

Arta legiuitorului, dreptul ca artă, constă în puterea de a realiza, menţine şi consolida echilibrul

între statica şi dinamica dreptului.

Statica, reprezentată ansamblul normelor şi instituţiilor juridice reglementate în urmă cu mult

timp, care îi conferă dreptului nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate, de forţă în ultimă

analiză.

Dinamica, reprezentată de totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate domenii

noi, pe care dreptul le oferă societăţii la presiunile sociale, la solicitările justificate ale societăţii.

D. Principiul accesibilităţii în elaborarea normativă. Legislatorul trebue să aibă în vedere

faptul, că destinatarii normelor juridice sunt oamenii cu idei şi cultură diferită, cu posibilităţi diferite

de respectare a unui mesaj normativ.

Principiul accesibilităţii impune din partea legiuitorului respectarea următoarelor cerinţe:

a) alegerea formei exterioare corespunzătoare reglementării pe care o doreşte, să o elaboreze.

Forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă juridică actului elaborat, stabileşte poziţia acestuia

în sistemul actelor normative şi determină corelaţia lui cu celelalte reglementări.

b) legiuitorul trebuie să aleagă modalitatea de reglementare, adică metoda de a impune

subiectelor de drept conduita prescrisă, cuprinsă în norma juridică. Acest lucru depinde de specificul

relaţiilor sociale, de caracteristicile subiectelor, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute şi de

valorile pe care normele juridice le protejează.

c) legiuitorul trebuie să aleagă procedeele de conceptualizare şi limbajul adecvat domeniului

ce urmează a fi reglementat. Această cerinţă se referă la construcţia normei, fixarea timpului de

conduită, alegerea stilului şi limbajului juridic adecvat.

2.2. Etapele elaborării actelor normative. Activitatea legislativă se deosebeşte de alte activităţi

(executivă, jurisdicţională) prin faptul că are un caracter originar.

Regulile cu caracter general adoptate pe cale de lege sînt expresia voinţei organului

reprezentativ, constituit pe plan naţional şi, beneficiază de o forţă juridică superioară oricăror alte

norme juridice. Aceasta presupune respectarea unei proceduri complexe, eşalonată în mai multe etape.

În sistemul nostru constituţional, aceste etape sunt următoarele3:

a) iniţiativa legislativă;

b) avizarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative;

c) dezbaterea proiectelor de legi;

d) votarea proiectelor de legi (adoptarea propriu-zisă a legii) şi semnarea lor de către

Preşedintele Parlamentului;

e) promulgarea legii de către Preşedintele Republicii;

f) publicarea legii în Monitorul Oficial;

g) intrarea în vigoare a legii.

a) Iniţierea proiectului de act normativ. Pentru ca iniţierea unui act normativ să se bucure de

eficacitate, printr-o preciziune indiscutabilă, e necesar ca proiectul, sub aspect tehnic, să îmbrace

forma pe care o cere actul ce urmează a fi adoptat4. Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, iniţiativa

legislativă are loc prin sesizarea Parlamentului şi poate fi de două feluri:

a) iniţiativă legislativă constituţională;

b) iniţiativă legislativă pentru adoptarea legilor organice şi ordinare. Iniţiativa legislativă,

potrivit Constituţiei R.M. (art.73) aparţine: Deputaţilor Parlamentului; Preşedintelui R.M.; Guvernului;

Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.

3 Negru B., Op. cit., p.353.4 Mazilu D. Op. cit., p. 241

Iniţiativa legislativă constituţională, în doctrina juridică, mai poartă denumirea de iniţiativa

revizuirii Constituţiei (alin. (1) al art. 141).

Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de:

1. un număr de cel puţin 200000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot. Cetăţenii

care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din unităţile administrativ-

teritoriale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puţin 20000 de semnături în

sprijinul acestei iniţiative;

2. un număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament;

3. Guvern.

b) Avizarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative, este prevăzută expres în

legislaţia naţională („Legea privind actele legislative, Cap. V). Avizarea se face de comisiile

permanente competente ale Parlamentului şi de Direcţia juridică a Aparatului Parlamentului. Avizarea

este menită să analizeze proiectele de legi din punct de vedere tehnico-juridic, a ordonării sistemice a

reglementărilor juridice, a coordonării lor cu ansamblul reglementărilor juridice în vigoare, a

conformităţii lor cu Constituţia. După dezbateri, comisiile permanente competente întocmesc avizul,

propunând, după caz, adoptarea, modificarea sau respingerea proiectului de lege. Avizele comisiilor

permanente au un caracter consultativ. Deputaţii comisiilor permanente ce au prezentat avize sunt

liberi să li se conformeze sau nu. Avize asupra proiectelor de legi pot surveni şi din partea fracţiunilor

parlamentare, a deputaţilor, a diferitelor organisme şi organizaţii nonguvernamentale, a diferitelor forţe

şi mişcări politice, precum şi a agenţilor sociali implicaţi în traducerea în viaţă a prevederilor noilor

acte normative. Avizările şi documentările din partea unor centre ştiinţifice, specializate, naţionale şi

internaţionale au o semnificaţie deosebită. Acestea se vor pronunţa asupra corelării proiectelor de legi

cu sistemele legislative din alte ţări şi strategia de integrare în Uniunea Europeană.

c) Dezbaterea proiectelor de legi. După avizarea proiectelor de legi, acestea sunt supuse spre

dezbatere Parlamentului.

Dezbaterea proiectului de lege în Parlament cunoaşte două forme: dezbaterea generală a

proiectului; dezbaterea pe articole a proiectului.

Dezbaterea generală a proiectului urmăreşte primă evaluare a conţinutului acestuia. Această

dezbatere are un obiect limitat. În cadrul ei deputaţii se pronunţă doar asupra oportunităţii proiectului

de lege, a principiilor ce stau la baza lui şi a consecinţelor viitoarei legi pentru dezvoltarea societăţii,

întrucât nu are ca scop analiza sistematică a articolelor proiectelor de legi, dezbaterea generală nu se

finalizează cu un vot.

Dezbaterea pe articole a proiectului de lege. Discutarea articolelor începe cu amendamentele.

Acestea se depun în scris, în termenul stabilit de regulament. Amendamentele trebuie să se refere la

conţinutul unui singur articol al proiectului de lege.

Articolele proiectului de lege, sunt modificate fie că nu, conform amendamentelor, se supun

votului parlamentar.

d) Votarea proiectelor de legi (adoptarea propriu-zisă a legii) şi semnarea lor de către

Preşedintele Parlamentului. Legile, hotărârile şi alte acte se adoptă de către Parlament cu votul

majorităţii, respectându-se următoarele condiţii (art. 74 al Constituţiei):

- legile constituţionale - sunt adoptate după următoarea procedură specială ce prevede (art. 143

al Constituţiei Republicii Moldova) următoarele: 1) Parlamentul este în drept să adopte o lege cu

privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei

corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi de deputaţi aleşi (67 de deputaţi); 2) Dacă de

la prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Constituţiei Parlamentul nu a adoptat timp de un an

legea constituţională corespunzătoare, propunerea se consideră nulă. 3) Constituţia nu poate fi

revizuită pe durata stării de urgenţă, de asediu şi de război.

- legile organice - cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. Este de menţionat că în conformitate cu

art. 111 din Constituţie, legea organică care reglementează statutul special al unităţii teritoriale

autonome Găgăuzia poate fi modificată doar cu votul a trei cincimi din numărul de deputaţi aleşi în

Parlament.

- legile ordinare, hotărârile şi alte acte - cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. O a doua

condiţie impusă să fie respectată este minimul de lecturi: legea organică poate fi votată după cel puţin

două lecturi. Legile adoptate de Parlament se semnează de Preşedintele Parlamentului sau de către

unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului (în termen de cel mult 20 de zile de la adoptare).

e) Promulgarea legii de către Preşedintele Republicii. Este actul prin care şeful statului

„certifică existenţa legii şi ordonă executarea ei". Conform art.74 alin.(3) din Constituţia Republicii

Moldova, legile se trimit spre promulgare Preşedintelui republicii de către Preşedintele sau de către

unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului, în termen de 25 de zile de lucru de la adoptarea ei.

Înainte de promulgare, Preşedintele Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are

obiecţii asupra unei legi, să o trimită Parlamentului spre reexaminare în termen de cel mult 2

săptămâni de la primirea ei. Preşedintele Republicii Moldova poate cere Parlamentului, doar o singură

dată, reexaminarea legii pentru orice motive ce fac legea în ansamblu sau o parte a ei inacceptabilă.

Preşedintele este obligat să promulge legea în termen de cel mult 2 săptămâni de la data înregistrării

legii în Aparatul Preşedintelui.

f) Publicarea legii în Monitorul Oficial. Publicarea este operaţiunea prin care legea este

adusă la cunoştinţa societăţii. Legea se publică împreună cu decretul Preşedintelui Republicii de

promulgare a ei.

Necesitatea publicării este o consecinţă a principiului că nimeni nu se poate apăra cu

necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legeni). Art.76 al Constituţiei prevede că „legea se

publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova ...". Efectele juridice se produc numai prin

publicarea legii în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. „Nepublicarea legii atrage inexistenţa

acesteia" (art. 76 al Constituţiei).

g) Intrarea în vigoare a legii. Conform art. 76 al Constituţiei, „Legea se publică în Monitorul

Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei".

Dacă legea nu cuprinde un termen pentru intrarea ei în vigoare, data publicării acesteia în

Monitorul Oficial reprezintă data de la care ea devine executorie pentru toţi cei cărora i se adresează.

Aprobarea legii prin referendum. În cazul când sunt supuse revizuirii dispoziţiile privind

caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea

permanentă a statului, Parlamentul, după adoptarea proiectului de lege constituţională, declară

referendumul constituţional republican pentru aprobarea noilor prevederi.

3. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative

În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere o anumită alcătuire a acestora,

o anumita structură. Din acest punct de vedere, în tehnica legislativa sau statornicit anumite părţi

constitutive, care, împreună, dau o anumita formă actelor normative. Acest model de act normativ se

adaptează în funcţie de caracterul acestuia, de întinderea lui, de obiectul pe care-1 reglementează.

Actul normativ este însoţit de regulă de o expunere de motive, care prezintă considerentele de

necesitate ale intervenţiei normative şi face referiri la reglementările existente şi neajunsurile lor, la

finalitatea noilor prevederi, la contribuţia adusă în materie şi la efectele ce urmează să se manifeste în

plan social, precum şi în planul vechilor reglementări şi al sistemului de drept în general.

3.1. Părţile constitutive ale actului normativ. Proectul de act normativ cuprinde, următoarele

elemente constitutive: Titlul actului normativ; Preambulul şi formula introductivă; Dispoziţii sau

principii generale; Dispoziţii de conţinut propriu-zise; Dispoziţii finale; Dispoziţii tranzitorii; Anexe

(după caz).

1. Titlul actului normativ este elementul de identificare a acestuia. O cerinţă a tehnicii juridice

constă în aceea ca titlul să fie concis şi să exprime cu claritate obiectul reglementării respective.

Pentru uşurinţa identificării, titlul legii se întregeşte cu un număr de ordine în cadrul anului în

care aceasta a fost adoptată. Titlul se exprimă, de regulă, în două feluri: într-o formă descriptivă, care

începe, de obicei, cu prepoziţia „privind", „cu privire la" etc., urmată de exprimarea sintetică a

obiectului reglementării; într-o formă substantivată, obiectul reglementării fiind sintetizat într-un

cuvânt sau două (de ex., Legea finanţelor, Legea viei şi vinului etc.).

2. Preambulul actului normativ (formula introductivă), reprezintă o succintă introducere,

unde se arată considerentele de natură socială, economică, politică, juridică, avute în vedere la

elaborarea actului normativ. Acesta se întocmeşte numai pentru anumite acte, de regulă, cele mai

importante. El ajută la înţelegerea actului normativ, deoarece în el se dă într-o formă mai succintă şi nu

conţine norme juridice, în anumite împrejurări poate să conţină orientări fundamentale,care stau la

baza actului normativ. (de exemplu, „Parlamentul Moldovei adoptă prezentă hotărâre...", ori

„Parlamentul Republicii Moldova adoptă prezenta lege...").

3. Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul

normativ. Aici sunt stabilite anumite dispoziţii cu caracter general ce privesc actul normativ în

totalitatea sa. Aceste dispoziţii generale pot lua uneori forma şi denumirea de „Principii generale" în

sensul că stabilesc anumite principii valabile pentru întregul act normativ. Uneori ele sunt despărţite,

chiar printr-un titlu distinct, un capitol sau o secţiune distinctă, cu titlu de „Principii generale", sau

„Dispoziţii generale", sau „Principii de bază".

4. Dispoziţii de conţinut, în funcţie de problematica actului normativ, pot fi mai mult sau

mai puţin numeroase şi, după caz, să se împartă în subdiviziuni (titluri, capitole, paragrafe).

Dispoziţiile de conţinut formează conţinutul propriu-zis al actului normativ. În această parte

sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi şi obligaţii, se arată un anumit comportament, sunt arătate

urmările în cazul nerespectării conduitei impuse.

5. Dispoziţiile finale. Ele se referă la data intrării în vigoare a actului normativ atunci când

se doreşte acest lucru cu: punerea în aplicare a actului normativ; intrarea în vigoare a actului normativ;

rezolvarea incidentelor pe care actul normativ dat le are asupra unor alte acte cu care vine în atingere.

Cât priveşte modul lor de delimitare, ele pot fi uneori cuprinse într-un titlu distinct, sau într-un

titlu, de regulă, indicat cu „Dispoziţiile finale".

6. Dispoziţiile tranzitorii. Apar în cazul unor raporturi sau situaţii juridice născute sub acţiunea

normelor vechi, dar neconsumate în întregime până la data intrării în vigoare a noului act. În asemenea

condiţii apare necesitatea ca în noul act să se cuprindă prevederi prin care s-ar accepta raporturile sau

situaţiile apărute anterior, conform vechiului act, dar neconsumate.

Prin finalitatea lor, dispoziţiile tranzitorii rezolvă un conflict al legilor în timp, generat de

imposibilitatea adoptării imediate a unor soluţii la prevederile legii noi.

7. Anexe. Un procedeu deseori întâlnit în redactarea legilor şi altor acte normative îl constituie

întocmirea, unor anexe. Anexele se folosesc, în principal, pentru a se reda unele prevederi ce presupun

exprimări cifrice sau statistice, organigrame, desene, tabele, schiţe etc.

În cazul în care o lege are mai multe anexe, acestea se numerotează cu cifre în ordinea citirii lor

în textul legii. Anexele au aceeaşi putere juridică ca şi actul normativ la care ele se referă.

3.2. Elementele de structură ale actului normativ. Elementul structural de bază al actului

normativ în ţara noastră îl formează articolul.

Conţinutul normei juridice este redat în articolele actului normativ în mod variat. Articolul, de

regulă, conţine o dispoziţie de sine-stătătoare.

Există cazuri, însă, când în cuprinsul actului normativ un articol conţine o singură normă sau,

dimpotrivă, o normă este cuprinsă în mai multe articole. Totodată, diversele componente ale structurii

logice a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diferite.

Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ să cuprindă o singură regulă (normă) cu toate

trăsăturile care o caracterizează.

Articolele actului normativ trebuie să se afle în strânsă legătură, şi să se facă într-o ordine de

expresie logică.

Complexitatea reglementării este impusă de natura relaţiilor sociale. În acest caz, articolul se

subdivide uneori în paragrafe şi alineate.

Pentru identificare, articolele dintr-un act normativ se numerotează cu cifre arabe, începând cu

1, 2, 3 ... În unele cazuri, articolul poate fi intitulat, titlul scoţând în evidenţă imaginea articolului,

conţinutul acestuia. În cazul completării textului unui act cu noi articole, numerotarea poate fi făcută

cu numere însoţite de indici de diferenţiere. Asemenea procedeu permite păstrarea numerotaţiei vechi a

articolelor.

Un alt element de structură al actului normativ este alineatul. Alineatul reprezintă o parte dintr-

un articol şi poate fi format, după caz, dintr-o propoziţie, o frază sau mai multe fraze aşezate în text

într-o anumită formă.

De regulă, articolele sunt formate din două sau mai multe alineate. În cazul actelor normative

voluminoase, alineatele pot fi marcate, în cadrul fiecărui articol, în ordinea succesivă cu cifre arabe

puse între paranteze.

3.3. Coraportul dintre norma juridică şi articolul actului normativ. Deci, norma juridică, cu

structura sa internă, este cuprinsă de articolele actului normativ. Elementul structural de bază al actului

normativ în ţara noastră îl formează articolul (tot aşa cum norma juridică alcătuieşte celula de bază a

dreptului).

Conţinutul normei juridice este redat în articolele actului normativ în mod variat. Articolul, de

regulă, conţine o dispoziţie de sine-stătătoare.

Există cazuri, însă, când în cuprinsul actului normativ un articol conţine o singură normă sau,

dimpotrivă, o normă este cuprinsă în mai multe articole. Totodată, diversele componente ale structurii

logice a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diferite. Din această

cauză (aşa cum s-a subliniat în capitolul Norma juridică) nu se poate identifica norma juridică cu articolul

actului normativ.

4. Tehnica sistematizării normative

4.1. Noţiune de sistematizare. Sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea

normelor juridice în vigoare la un moment dat în unitatea şi diversitatea lor determinate de aceleaşi

condiţii ale vieţii materiale şi spirituale, grupate după anumite criterii. Structura internă a sistemului de

drept include normă juridică, instituţia şi ramură de drept.

Sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă totalitatea actelor

normative în vigoare la un moment dar specifice aceluiaşi sistem juridic, într-o anumită ierarhie şi

interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul normativ.

Între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură deoarece după

sistemul de drept el include şi, în primul rând, sistemul actelor normative, acesta din urmă cuprinzând

principalele norme juridice ale dreptului scris.

Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor normative,

reprezintă acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în bază unor criterii a totalităţii normelor,

respectiv a actelor normative ce le conţin. Sistemul de drept, ca şi sistemul actelor normative, poate

există în afara oricărei sistematizări a normelor juridice, dar activitatea de sistematizare contribuie în

mod hotărâtor la o mai buna cunoaştere a sistemului de drept şi a celui normativ, la perfecţionarea

legislaţiei facilitând eliminarea lacunelor, paralelismelor, suprapunerilor şi contradicţiilor legislative,

permiţând în ultimă instanţă, alegerea celor mai eficiente forme de reglementare normativă.

4.2. Incorporarea şi codificarea, forme de sistematizare juridică. Conceptul de

sistematizare şi perfecţionare a legislaţiei se discută în strânsă legătură cu tehnica juridică şi îşi

propune drept scop reexaminarea periodică a legislaţiei, aşezarea actelor normative, ordonarea lor

pentru a fi mai comodă realizarea lor etc.

1. Reexaminarea periodică a legislaţiei. Reexaminarea constă în analiza periodică a

conţinutului fiecărui act normativ, urmând ca pe baza constatărilor făcute să se tragă concluzia asupra

eficienţei pe care o are acesta. Reexaminarea se face pe etape. Prima etapă are în vedere determinarea

fondului de acte ce urmează a fi analizate şi gruparea lor în dependenţă de conexiunile dintre ele. A

doua etapă, care îşi propune drept scop examinarea propriu-zisă a fiecărui act normativ luat în parte.

Examinarea se face, luând în consideraţie următoarele: actualitatea şi eficienţa reglementării,

determinându-se măsura în care actul respectiv corespunde stadiului actual şi cerinţelor de perspectivă;

existenţa unor paralelisme ori contradicţii cu alte acte normative; existenţa unor lacune în

reglementare; posibilitatea concentrării unor reglementări dispersate (ce se conţin în mai multe acte

normative); determinarea caracterului desuet al actului, prin lipsa unei cerinţe de aplicare, ca urmare a

transformărilor sociale.

2. Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică importantă pentru

elaborarea şi pentru realizarea dreptului. Ea are drept scop o anumită organizare a actelor normative în

vigoare conform unor criterii obiective şi subiective, deci sistematizarea este acţiunea de a sistematiza

şi rezultatul ei; aranjare, ordonare, clasare (a unui material) după un anumit sistem, având ca rezultat

elaborarea unor culegeri de acte normative, coduri, colecţii etc.

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.

Incorporarea reprezintă cea mai simplă şi cea mai veche formă de sistematizare a actelor

normative constând în gruparea principalelor acte în diverse colecţii sau culegere după diverse

criterii: cronologic, alfabetic, după ramură de drept sau instituţia juridică la care se refera

reglementarea.

În cazul încorporării se utilizează materialul normativ existent, aşa cum este el alcătuit, fără sa

intervină modificări de conţinut, cu excepţia unor corective de ordin gramatical, tipografic, lingvistic,

terminologic ori se includ modificările survenite între timp în legislaţie faţă de actul original adoptat.

Încorporările se întâlnesc frecvent în perioadele de început ale dreptului, când ele se prezentau

ca un conglomerat de norme scrise şi de cutume juridice.

Încorporarea poate fi oficială, când este realizată de un organ de stat (de exemplu, Ministerul

Justiţiei) care elaborează culegeri de acte normative şi încorporare neoficială înfăptuita de diverse

organisme şi organizaţii neoficiale, nestatale, edituri, instituţii de cercetare, învăţământ, etc.

Codificarea este formă superioară şi de dată mai recentă de sistematizare a legislaţiei diferita

de încorporare prin obiectul ei, subiectele ce o înfăptuiesc şi forţa sa juridică. Ea constă din

cuprinderea unitară a principalelor norme ce alcătuiesc, de regulă o ramură de drept sau care

guvernează un anumit domeniu de activitate, reprezentând dreptul comun în materie şi elaborarea unui

nou act normativ, denumit Cod.

Codificarea se realizează numai de către organele de stat competente, de regulă organul

legislativ suprem, întrucât codurile sunt legi, motiv pentru care au o forţa superioară tuturor celorlalte

acte normative constituind cadrul juridic.

În activitatea de codificare se disting mai multe etape: determinarea volumului materialului

legislativ supus sistematizării şi selecţionarea lui în bază criteriului obiectului de reglementare sau a

ramurii de drept ori a domeniului vizat cu excepţia actelor abrogate, a paralelismelor şi

contraindicaţiilor de reglementare;

- prelucrarea materialului normativ şi repartizarea sa potrivit structurii codului în părţi

(cărţi), secţiuni, capitole, titluri, paragrafe, etc.;

- proiectul codului urmează o procedură similara actelor juridice ale organului care îl

adopta, de regulă, procedură legislativă (în ceea ce priveşte definitivarea, avizarea, dezbaterea, votarea,

semnarea, promulgarea şi publicare).