1

DREPT INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Silabus pentru

Învăţământul la Distanţă

2011-2012

2

CUPRINS

I. Informaţii generale................................................................................................................ ..4

• Date de identificare ale cursului............................................................................................4

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite.................................................................................4

• Descrierea cursului.................................................................................................................4

• Organizarea temelor în cadrul cursului...............................................................................5

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs..................................................................6

• Materiale bibliografice obligatorii........................................................................................7

• Calendarul cursului...............................................................................................................7

• Politica de evaluare şi notare...............................................................................................10

• Elemente de deontologie academică....................................................................................11

• Studenţi cu dizabilităţi.........................................................................................................11

• Strategii de studiu recomandate..........................................................................................11

II. Suportul de curs....................................................................................................................12

3

Modulul 1: Organizaţia internaţională……………………………………………..…13

Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE………………………………..22

Modulul 3: Aderarea de noi state la Uniunea Europeană şi ieşirea statelor din această organizaţie...............................…………………………………………………27

Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului Uniunii Europene.………..33

Modulul 5: Instituţiile Uniunii Europene…………………………...…………...……52

Modulul 6: Justiţia unională…..……………………………………………………….65

Modulul 7: Realizarea obiectivelor UE….…………………………………………….88

Abrevieri……………………………………………………………………………...102

4

I. Informaţii generale

• Date de identificare ale cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Conf. Dr. GYULA FÁBIÁN

Birou: Cabinet 116, et. 1, Facultatea de Drept, Str. Avram Iancu nr. 11, Cluj-Napoca

Telefon: 0264 595504

Fax: 0264 595504

E-mail: fabian_gy@yahoo.com

Date de identificare curs şi contact tutori:

DD 1206 – Dreptul instituţional al Uniunii Europene

Anul I, Semestrul II

Tipul cursului: obligatoriu.

Tutor: Asist. Dr. Diana Olar

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru această disciplină, nu există cursuri a căror parcurgere şi promovare să condiţioneze înscrierea la cursul de faţă.

• Descrierea cursului

1. Obiectul disciplinei

Dreptul instituţional al UE este o disciplină de învăţământ universitar care studiază ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea Uniunii Europene, structura instituţiilor, organelor unionale şi funcţionarea acestora.

Este o disciplină fundamentală în raport cu celelalte discipline de drept european (drept european al afacerilor, drept european agrar, drept european financiar, dreptul muncii european, dreptul procesual european, dreptul european al comunicaţiilor etc.) şi o disciplină care înlesneşte înţelegerea delimitării de competenţe între statele membre şi Uniunea Europeană.

2. Obiectivele principale ale cursului

Ca disciplină de învăţământ, concentrată la maximum în acest „Silabus” sau „Îndrumar pentru studiu individual“, cursul de „Drept instituţional al UE“ are ca principale obiective introducerea studenţilor în studiul şi cunoaşterea noţiunilor de bază ale dreptului Uniunii Europene (care fiind un drept supranaţional nu se confundă cu dreptul intern sau dreptul

5

internaţional public), în familiarizarea cu terminologia de specialitate şi cu modul de funcţionare al Uniunii Europene şi a instituţiilor sale. Nu în ultimul rând prin studierea acestei discipline studenţii obţin o introducere în noţiunile elementare ale jurisdicţiei unionale şi o familiarizare cu conceptele de bază ale unora dintre libertăţile fundamentale unionale (libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor).

Silabusul oferă studenţilor reperele principale de învăţare şi autoverificare pe baza structurii rezumative a informaţiei cuprinse în fiecare modul, respectiv unităţi de studiu cuprinse în Programa analitică a disciplinei şi a cursurilor tipărite menţionate în bibliografie. Aprofundarea „Dreptului instituţional al UE“ însă trebuie făcută prin studierea reală a bibliografiei recomandate şi nu se limitează la lectura acestui „Îndrumar“.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Modulul 1: Organizaţia internaţională

Unitatea 1: Definiţia, caracteristicile şi clasificarea organizaţiilor internaţionale

Unitatea 2: Cele mai importante organizaţii internaţionale din punctul de vedere al studierii dreptului unional

Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE

Unitatea 1: Perioada anterioară celui de al II-lea război mondial

Unitatea 2: Etapele creării şi dezvoltării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

Modulul 3: Aderarea de noi state la Uniunea Europeană şi ieşirea din această organizaţie

Unitatea 1. Aderarea la Uniunea Europeană

Unitatea 2: Statutul României faţă de UE

Unitatea 3: Tratatul de aderare între România şi UE

Unitatea 4: Ieşirea din Comunităţile şi Uniunea Europeană

Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului unional

Unitatea 1: Definiţia şi principiile fundamentale ale dreptului unional

Unitatea 2: Izvoarele dreptului unional

6

Unitatea 3: Aplicarea dreptului unional în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Modulul 5: Instituţiile Uniunii Europene

Unitatea 1: Consiliul European

Unitatea 2: Consiliul Uniunii Europene

Unitatea 3: Comisia Europeană

Unitatea 4: Parlamentul European

Unitatea 5: Procesul legislativ unional

Unitatea 6: Curtea de Conturi

Unitatea 7: Banca Centrală Europeană

Unitatea 8: Organele secundare ale UE

Modulul 6: Justiţia unională

Unitatea 1: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul de primă instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice

Unitatea 2: Dreptul procesual al UE

Unitatea 3: Principalele acţiuni exercitate în faţa instanţelor unionale

Modulul 7: Realizarea obiectivelor fixate de tratatele de înfiinţare şi funcţionare ale UE

Unitatea 1: Cele patru libertăţi fundamentale

Unitatea 2: Cooperarea consolidată (intensificată)

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii se fac în cadrul a două întâlniri tutoriale de 4 ore pe baza programării care se comunică studenţilor de către secretariatul IDD. Prezentarea studenţilor la examen este condiţionată de întocmirea unui referat în cursul semestrului despre: Acţiunile preliminare introduse la CJUE de către instanţele româneşti. Studiu de caz. Lista cazuisticii va fi pusă la dispoziţia studenţilor de titularul cursului cu ocazia primei întâlniri tutoriale.

7

• Materiale bibliografice obligatorii

Sursa bibliografică principală:

Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008 (543 de pagini, ISBN 978-973-1875-12-5) sau Fábián, Gyula: Drept instituţional al Uniunii Europene, (curs universitar ce va publicat la începutul anului 2012).

Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene - Protocoale - Anexe - Declarații anexate la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona - Tabele de corespondență - Jurnalul Oficial C 115 , 09/05/2008 p. 0001 - 0388

Fábián Gyula, Deleanu Sergiu, Costaş Cosmin, Ioniţă Bogdan: Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate., Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2007 (501 de pagini, ISBN 978-973-88141-6-5)

Fábián Gyula, Mihu Nicolae, Veress Emőd: Parlamentul European, Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2007 (455 de pagini, ISBN 978-973-88517-4-0)

Bibliografie generală

Celelalte titluri dintre care poate fi studiat oricare, cu condiţia acoperirii tematicii indicate şi cu atenţie la noutăţile legislative, sunt următoarele:

Augustin Fuerea: Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2006;

Marin Voicu: Introducere în drept european, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007;

Octavian Manolache: Tratat de drept comunitar. Ediţia a 5-a. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

Dragoş Cosmin-Dacian: Uniunea Europeană. Instituţii, mecanisme. Ediţia a 3-a. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

Marţian I. Niciu: Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“ Iaşi, 1994.

8

De asemenea este binevenită studierea oricărui curs universitar din ţările membre ale UE, cu condiţia să fie editată după anul 2009.

Adrese de internet importante:

http://europa.eu

http://curia.eu

• Calendarul cursului

Luna

Tema

Termenul şi locul de

predare al referatului

Capitole

Bibliografie obligatorie

Pregăt

ire

cure

ntă

Mar

tie

1. Organizaţia internaţională

2. Scurt istoric al

Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-

9

înfiinţării şi activităţii UE

3. Aderarea de noi state la Uniunea Europeană şi ieşirea din această organizaţie

4. Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului unional

Napoca, 2008, p. 10-158

Apr

ilie

5. Instituţiile Uniunii Europene

Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 159-236

Mai

15 mai Cutia de

corespondenţă a titularului de

curs de la secretariatul decanatului

6. Justiţia unională

7. Realizarea obiectivelor fixate de tratatele de înfiinţare şi funcţionare ale UE

Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 237-283, 358-387, 455-496

10

• Politica de evaluare şi notare

La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise, presupunând tratarea a trei subiecte teoretice. Punctajul alocat fiecărui subiect este de 3 puncte. Un punct este acordat din oficiu.

Mai jos, poate fi consultat un exemplu de 3 subiecte teoretice cu baremul aferent:

1. Principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina jurisprudenţei din cazurile: Costa/ENEL, Internationale Handelsgesellschaft, Simmenthal, Factortame şi Ciola.

- prezentarea pe scurt a stării de fapt la fiecare caz şi a concluziilor

- 5 cazuri a câte 0,6 puncte = 3 puncte

2. Competenţele exclusive ale UE:

(a) uniunea vamală; (b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne; (c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; (d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; (e) politica comercială comună. (f) încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îsi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

6 competenţe x 0,5 = 3

3. Care sunt condiţiile definitorii ale instanţei naţionale, în lumina cazului Vaassen-Gobbels ?

- Independenţa - Organ de stat - Permanenţă - Competenţă obligatorie - Principiul contradictorialităţii - Hotărâri adoptate pe baza normelor juridice cuprinse în acte normative

6 condiţii x 0,5 = 3 puncte

11

• Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului (a), ca şi recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de instrumente / materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare, precum casca bluetooth, de exemplu) (b) sau completarea examenului de către o persoană neautorizată (c) constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen, după întocmirea unui proces verbal de constatare a fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului poate fi pusă în atenţia Consiliului profesoral al facultăţii.

• Studenţi cu dizabilităţi

Studenţii afectaţi de dizabilităţi sunt invitaţi să contacteze titularul de curs la adresele menţionate la pagina 4 (inclusiv prin e-mail), pentru a identifica eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse egale acestora.

• Strategii de studiu recomandate

Materia este structurată pe 7 module cuprinzând în total 21 de unităţi, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un semestru). Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 3 ore de studiu / săptămână pentru parcurgerea suportului de curs, într-un ritm de 1 modul pe 2 săptămâni, numărul de pagini crescând spre sfârşitul semestrului. O strategie optimă de studiu include 4 etape (I. Lectura de familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III. Memorarea datelor esenţiale; IV. Recapitularea extinsă).

12

II. Suportul de curs

PREZENTAREA GENERALĂ A CURSULUI

Suportul de curs este structurat în 7 module. Fiecare modul cuprinde un număr de capitole sub forma unor „unităţi de studiu“ în care sunt prezentate în mod rezumativ temele cele mai importante, care constituie fondul de idei ce trebuiesc studiate, însuşite, aprofundate şi explicate pe baza studiului individual. La fiecare „unitate de studiu“ sunt formulate obiectivele, noţiunile cheie, temele, iar la finalul fiecărui modul este recomandată bibliografia şi sunt formulate întrebări (simple sau gen chestionar).

Având în vedere că la data de 01.decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, la studierea materiei se vor aprofunda din sursa bibliografică principală indicată mai sus1, modificările aduse de acest tratat, care sunt prezentate pe larg la sfârşitul fiecărui capitol şi subcapitol.

Ţinând cont de prevederile art. 1 alin. 3 din TUE potrivit cărora “Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia”, cu ocazia studiului se va avea în vedere că termenii comunitar, Comunitate Europeană, drept comunitar, trebuie înlocuiţi cu cele unional, al Uniunii Europene, Uniune Europeană, drept unional sau dreptul Uniunii Europene.

1 Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008 (543 de pagini, ISBN 978-973-1875-12-5)

13

Modulul 1: Organizaţia internaţională

Obiective:

1. Prezentarea definiţiei şi elementelor definitorii ale organizaţiilor internaţionale

2. Clasificarea organizaţiilor internaţionale 3. Prezentarea organizaţiilor internaţionale cele mai importante din punctul de

vedere al studiului dreptului comunitar

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 3 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..

După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Definiţia, caracteristicile şi clasificarea organizaţiilor internaţionale

Obiective:

1. Înţelegerea entităţii de organizaţie internaţională ca subiect al dreptului internaţional public.

2. Cunoaşterea elementelor definitorii şi ale caracteristicilor organizaţiilor internaţionale.

3. Efectuarea distincţiei între organizaţiile internaţionale guvernamentale, singurele care au personalitate juridică internaţională, de cele neguvernamentale.

4. Cunoaşterea criteriilor de clasificare ale organizaţiilor internaţionale şi încadrarea Uniunii Europene pe baza acestora în diferite categorii de o.i..

Organizaţia internaţională (în continuare o.i.) este o asociaţie de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie (statut), cu organe proprii, care are o personalitate juridică distinctă de ceea a statelor membre.

Elementele definitorii ale organizaţiei internaţionale sunt:

14

1. Este o asociaţie liberă de state. 2. Are un tratat de constituire, care reprezintă de cele mai multe ori statutul

organizaţiei. 3. Are organe proprii permanente şi organe cu întruniri periodice. 4. Are personalitate juridică (specializată şi limitată) ceea ce îi asigură o autonomie

funcţională. 5. Este instrument de cooperare internaţională. Clasificarea organizaţiilor internaţionale:

1. După deschiderea lor: cu vocaţie de universalitate (ONU) şi regionale (Liga Arabă).

2. După competenţa lor: cu c. generală (ONU) şi cu c. specială (OPEC). 3. După calitatea membrilor: guvernamentale (NATO) şi neguvernamentale

(Greenpeace)2. 4. După posibilitatea de aderare: deschise (ONU) şi închise (în general cele

militare, într-un fel şi Commonwealth). 5. După obiect: economice (CEFTA), politice (Consiliul Europei), militare

(NATO), comerciale (WTO). 6. După modul de transfer ale unor atribuţii de suveranitate: de cooperare clasică

(în care se respectă depina egalitate suverană a statelor - drept de veto) şi supranaţionale (cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizaţiei).

Comunităţile Europene sunt organizaţii internaţionale regionale, cu competenţă specială, guvernamentale, deschise, preponderent economice, ale căror supranaţionalitate se defineşte prin următoarele caracteristici:

n independenţa organelor şi funcţionarea lor permanentă n principiul luării deciziilor pe baza votului majoritar n împuterniciri materiale relativ cuprinzătoare n exercitarea competenţelor şi de către un organ, care nu este compus din

reprezentanţii organelor de stat şi care se bucură de independenţă faţă de ordinele date de statele membre

n normele juridice comunitare sunt obligatorii pentru indivizi şi au aplicabilitate directă, imediată

n există o protecţie juridică efectivă (competenţă obligatorie a instanţelor judecătoreşti)

n au o finalitate politică, care este integrarea sau unificarea politică

2 În prezent se estimează existenţa a mai mult de 12.500 ONG - uri, care pot fi clasificate după obiectul lor de activitate în ştiinţifice (Institutul de Drept Internaţional), profesionale (World Jurist Association, Asociaţia Internaţională a Avocaţilor, Asociaţia Mondială Sindicală), politice (Internaţionala Socialistă), religioase (Consiliul Mondial al Bisericilor), culturale (Clubul Pen Internaţional), sportive (FIFA, Comitetul Olimpic Mondial), umanitare (Amnesty International, Greenpeace, Medici Fără Frontiere, Crucea Roşie). O astfel de organizaţie teoretic ia naştere la iniţiativă privată, are caracter internaţional, deoarece membrii acesteia, persoane fizice şi juridice, provin din mai multe ţări, şi are caracter non-profit. Dreptul internaţional public nu se ocupă direct de aceste o.i., activitatea lor fiind reglementată de dreptul statului pe al cărui teritoriu îşi au sediul, dar în acelaşi timp ele nu sunt total irelevante pentru acesta (de ex. Organizaţia Crucea Roşie Mondială).

15

Termeni cheie: organizaţia internaţională, constituţie, cartă, organe, subiect de drept internaţional public, organizaţie guvernamentală, organizaţie neguvernamentală, supranaţionalitate.

Întrebări de autoverificare:

1. Ce este o organizaţie internaţională ? 2. Cum pot fi clasificate organizaţiile internaţionale ? 3. Ce fel de organizaţie internaţională este UE ?

Unitatea 2: Cele mai importante organizaţii internaţionale din punctul de vedere al studierii dreptului comunitar

Obiective:

1. Cunoaşterea organizaţiilor internaţionale cele mai importante. 2. Învâţarea denumirii organelor acestor organizaţii. 3. Înţelegerea rolului acestor o.i. şi a scopurilor pentru care au fost înfiinţate.

Organizaţia Naţiunilor Unite

În timpul celui de al II-lea război mondial miniştrii de externe ale SUA, URSS şi Angliei la Conferinţa de la Moscova din noiembrie 1943 respectiv la Conferinţa de la Teheran (decembrie 1942) au decis înfiinţarea unei o.i. bazată pe egalitatea suverană a statelor, care să asigure menţinerea păcii după încheierea războiului. La o altă întâlnire care a avut loc la Dumbortan Oaks în 1944 şi la care au participat şi reprezentanţii Chinei, a fost elaborată Carta, iar la Conferinţa de la Ialta din februarie 1945 au fost soluţionate problemele privind luarea deciziilor în cadrul o.i..

Carta ONU a fost semnată de 51 de state în 26.06.1945 la San Francisco şi a intrat în vigoare la 24.10.1945. În prezent are 190 de membrii (ultima care a aderat este Elveţiei). România a aderat la această o.i în 1955.

ONU este succesoarea Societăţii Naţiunilor, o o.i. cu vocaţie de universalitate, atât în ceea ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa creată cu scopul să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni; să realizeze

16

cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar3.

Sediile ONU se află la New-York, Geneva şi Viena. Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, în timp ce limbile oficiale sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi araba.

Organele ONU sunt următoarele:

Adunarea Generală, care este formată din 5 membrii şi 5 supleanţi din partea fiecărui stat membru.

Consiliul de Securitate are 15 membrii (reprezentare de 12:1) dintre care 5 permanenţi (SUA, Rusia, China, Anglia şi Franţa) şi 10 nepermanenţi ( 5 Afro-Asia, 2 America de Sud, 1+2 Europa + Canada, Australia şi Noua Zelandă). În probleme procedurale decide cu 9 voturi, iar în celelalte probleme cu 9 voturi care trebuie să conţină şi votul celor 5 membrii permanenţi.

Consiliul Economic şi Social are 54 de membrii aleşi de AG (câte 18 pentru 3 ani). Africa are 14 locuri, Asia 11, America Latină 10, Europa de Est 6, iar Europa Occidentală şi alte state 13.

Consiliul de Tutelă care se ocupa de administrarea problemelor coloniale.

Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga.

Secretariatul format din 15.000 de funcţionari, este condus de un secretar general desemnat de AG la propunerea Consiliului de Securitate.

ONU pe baza unor „acorduri de afiliere“ are o legătură specială cu anumite o.i. care sunt cunoscute ca instituţiile specializate ale ONU4.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

În anii ’70 pentru a dezamorsa tensiunile „războiului rece“ ţările din spaţiul despărţit de „cortina de fier“ s-au adunat de mai multe ori în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), iar ca rezultat al acestor întâlniri în 1975 au adoptat Actul Final de la Helsinki în care au fixat cele 10 principii fundamentale care trebuia să guverneze relaţia dintre ele.

3 Romulus Neagu: ONU. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane, Bucureşti, 1983, p. 46, citat în Marţian I. Niciu: Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“ Iaşi, 1994, p. 30-31. 4 FAO, AIEA, UNESCO, OMPI, FMI, BIRD, UPU, UIT, OACI, OMI, OMM, OIM, OMS, OMT.

17

Scopurile CSCE au fost următoarele:

1. Promovarea unor legături reciproce mai bune, respectiv asigurarea condiţiilor în care popoarele pot trăi într-o pace veritabilă şi de durată.

2. Eforturi pentru un proces de detensionare viabil. 3. Recunoaşterea indivizibilităţii securităţii în Europa respectiv a interesului comun în

dezvoltarea cooperării între statele membre. 4. Recunoaşterea legăturilor strânse între pace şi securitate în Europa şi în lume. 5. Acordarea unei contribuţii pentru promovarea drepturilor fundamentale, a

progresului economic şi social şi a prosperităţii popoarelor. În 1990 CSCE a adoptat „Carta de la Paris pentru o nouă Europă“ prin care au anunţat începutul unei noi epoci, ceea a democraţiei în Europa.

La întâlnirea din 06.12.1994 a CSCE care a avut loc la Budapesta statele participante au decis transformarea conferinţei în OSCE (53 de state membre).

Cele mai importante organe ale OSCE5 sunt:

Întâlnirea la vârf a şefilor de state sau guverne (Summit Meeting) la care sunt fixate misiunile şi priorităţile OSCE, respectiv se evaluează starea securităţii în spaţiul OSCE are loc din 3 în 3 ani, fiind precedată şi pregătită de o Conferinţă de examinare (review conference).

Consiliul OSCE sau Consiliul Ministerial se reuneşte cel puţin o dată pe an la nivelul miniştrilor afacerilor externe şi este îndreptăţită să dezbată şi să ia decizii în probleme relevante pentru organizaţie.

Consiliul Permanent format din reprezentanţii statelor membre, cu sediul la Viena, se ocupă de avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor şi de managementul crizelor.

Consiliul Superior (fostul Comitet al Înalţilor Funcţionari – Council of Senior Officers) cu sediul la Praga, format din diplomaţii statelor membre acreditaţi la OSCE se reuneşte de cel puţin 2 ori pe an. Se reuneşte în mod obligatoriu de fiecare dată înainte de reunirea celorlalte două Consilii şi odată pe an se reuneşte ca for economic.

Preşedinte în exerciţiu este desemnat prin rotaţie dintre miniştrii de externe ai statelor membre.

Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale

Secretariat (cu sediul la Viena şi cu birou la Praga)

5 A se vedea în: Hans-Albrecht Schraepler: Taschenbuch der Internationalen Organisationen, Editura C.H. Beck, München, 1994, p. 165-169 și în András Blahó, Árpád Prandler, op. cit., 272-275.

18

Adunarea Parlamentară a OSCE (formată din parlamentarii delegaţi de statele membre)

Centrul pentru prevenirea conflictelor

Biroul pentru alegeri libere (Varşovia)

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (Varşovia)

Reprezentantul libertăţii mass-mediei (Viena)

Curtea de conciliere şi de arbitraj cu sediul la Geneva are competenţa de a judeca în conflictele ce se ivesc între statele membre OSCE.

N.A.T.O.

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat în 04.04.1949 la Washington de 12 state: BENELUX, DK, ISL, I, N, P, CAN, SUA, GB, F şi a intrat în vigoare la 24.08.1949. În 31.03.1954 URSS a cerut aderarea la NATO.

Aderări: GR, TK (1952), D (1955), E (1982), H, P, CK (1997).

Franţa în 1966 s-a retras din partea militară a organizaţiei.

La 26.03.2003 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România6, Slovacia şi Slovenia au semnat tratatele de aderare la NATO, iar după ratificarea acestora, la 02. aprilie 2004 a avut loc aderarea oficială a acestor state.

NATO este o organizaţie militară şi are ca scop acţionarea individuală şi colectivă a statelor membre împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la autoapărare. Art. 1 din Tratat (care are 14 articole) prevede că: „Statele membre se obligă ca în concordanţă cu Statutul Naţiunilor Unite să reglementeze orice conflict la care participă în aşa fel încât pacea, securitatea şi dreptatea internaţională să nu fie periclitate şi să se abţină în relaţiile internaţionale de la ameninţările cu forţa sau de la aplicarea forţei în formele care ar contraveni Cartei ONU“.

Potrivit art. 5 din Tratat „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor; pentru acesta ele stabilesc că în cazul unui atac armat fiecare dintre ele exercitând drepturile din art. 51 din Statutul N.U. la apărare individuală şi colectivă, vor acorda sprijin părţii atacate, pentru a menţine şi a restabili securitatea teritoriului nord-atlantic“.

6 Lege nr. 22/01.martie 2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, M. Of. nr. 185/03.03.2004.

19

Organele civile ale NATO7 sunt:

Consiliul Atlanticului de Nord (se reuneşte de 2 ori la nivel de miniştrii de externe sau de şefii de stat şi de guvern) la care participă şi Secretarul general (Jaap de Hoop Scheffer). Are reuniuni săptămânale la nivelul ambasadorilor statelor membre acreditaţi la NATO. Aderarea are loc la invitaţia unanimă a Consiliului şi după ratificarea acordului de aderare de către statele membre şi candidat.

Comitetul pentru planurile de apărare (la nivelul miniştrilor apărării) şi Grupul de proiectare nucleară

Reuniunea Parlamentară (format din parlamentari naţionali delegaţi, statutul acesteia de organ NATO este contestat)

Secretariatul coordonează activitatea mai multor comitete şi grupuri de lucru8

Organele militare sunt:

Comitetul Militar este format din reprezentanţii militari acreditaţi la NATO şi se ocupă de concepţie şi coordonare.

Stat-major integrat (şefii de stat major)

Comandamente militare multinaţionale: Comandamentul Aliat pentru Europa, Comandantul Aliat al Atlanticului, Comandamentul Zonei Mării Mânecii, Grupul de planificare regională SUA-Canada

Colegiul de apărare NATO (formare profesională)

Biroul de standardizare militară

Parteneriatul pentru pace iniţiat de NATO în 1994 urmăreşte consolidarea legăturilor militare dintre NATO şi ţările Europei de est prin participarea acestora la misiuni de menţinere a păcii, la exerciţii comune şi asigurarea unui drept de consultanţă acestora.

7 NATO Kézikönyv (Manual NATO), Budapest-Bruxelles, 1999, 40, 45. 8 Există grupuri de lucru pentru: 1. Probleme politice, 2. Economice, 3. Informaţie, 4. Infrastructură, 5. Buget, 6. Planificarea forţei armate, 7. Planificare nucleară, 8. Control, 9. Probleme ştiinţifice, 10. Protecţia mediului, 11. Protecţie civilă pentru cazuri excepţionale, 12. Coordonarea spaţiului aerian european, 13. Apărare antiaeriană, 14. Securitate, 15. Aprovizionare logistică, 16. Sisteme de comunicaţii, 17. Cooperare în înarmare, 18. Cercetare, 19. Standardizare.

20

Consiliul Europei9

Statutul CE a fost semnat la 5 mai 1949 la Londra de 10 state (BENELUX, F, DK, IRL, I, GB, N, S), şi a intrat în vigoare la 3 august 1949.

Consiliul Europei este o o.i. interguvernamentală, regională care grupează statele democratice ale Europei. Scopul acestei o.i. este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.

Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg şi în 1999 avea 41 de state membre.

România a aderat la această organizaţie la 07.10.1993 (ultima ţară care a aderat fiind Georgia - 27.04.1999). Pot adera doar statele care acceptă moştenirea comună europeană privind „domnia legii“, „respectarea drepturilor omului“ şi „democraţia pluralistă“.

Organe:

Comitetul Miniştrilor, care este organul competent să acţioneze în numele organizaţiei. Este format din miniştrii de externe din fiecare stat membru şi are ca atribuţii principale: încheierea de convenţii; emiterea de recomandări către guvernele statelor membre; decide cu efect obligatoriu în problemele interne şi de organizare şi contribuie la executarea hotărârilor judecătoreşti ale CJEDO.

Adunarea Parlamentară este organul deliberativ (denumit până în 1974 Adunare Consultativă) şi este format din reprezentanţii parlamentelor naţionale ale statelor membre, mărimea delegaţiei fiecărui parlament variind în funcţie de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei bugetare ale statului respectiv.

Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa există din 14.01.1994, funcţionează cu 2 camere în sesiune anuală de 1 săptămână la Strasbourg, ca organism consultativ, reprezentativ pentru colectivităţile locale şi regionale.

Secretariatul în frunte cu un Secretar general şi un Secretar general adjunct, numiţi de Adunarea Parlamentară, funcţionează ca organ de asistenţă,esenţialmente de natură tehnică şi administrativă.

Conferinţele ministeriale de specialitate

Curtea de Justiţie Europeană a Drepturilor Omului este un organ înfiinţat de CEDOLF şi a dobândit statutul de organ jurisdicţional independent prin Protocolul nr. 11

9 Nicolae Ecobescu ş.a.: Manualul Consiliului Europei; Editat de Centrul de Informare şi Documentare al CE la Bucureşti, Bucureşti 1999.

21

din 1994 la CEDOLF. Protocolul a intrat în vigoare la 01.11.1998, iar instanţa şi-a început activitatea din 01.11.1999.

Din 10.05.1990 a fost creată la Veneţia Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, organism consultativ alcătuit din experţi în drept internaţional şi constituţional, menit să contribuie la dezvoltarea instituţiilor democratice prin recomandări de îmbunătăţire a constituţiilor naţionale şi a legilor de bază.

Termeni cheie:

1. Organizaţia Naţiunilor Unite, NATO, OSCE, Consiliul Europei, Consiliul de securitate, Adunarea Generală ONU, principiile care guvernează relaţiile dintre state.

Întrebări de autoverificare:

1. Care sunt organele ONU ? 2. Cum se adoptă deciziile în Consiliul de Securitate ? 3. Care este scopul NATO şi ce înseamnă doctrina „out of area“ ? 4. Care sunt principiile fundamentale definite de CSCE ?

Bibliografie:

Marţian I. NICIU, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“ Iaşi, 1994.

Gyula, FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

22

Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE

Obiective:

1. Prezentarea străduinţelor, iniţiativelor de unificare a Europei anterior celui de al doilea război mondial.

2. Prezentarea perioadelor de înfiinţare şi de dezvoltare ale Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene.

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 4 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor, care reprezintă şi ordinea cronologică ale datelor cele mai semnificative pentru procesul de integrare. Este indicat să memoraţi datele şi evenimentele cele mai semnificative din anumite perioade, pentru ca acestea să constituie un reper la care se raportează celelalte evenimente, respectiv datele despre care veţi învăţa pe parcurs.

După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1: Perioada anterioară celui de al II-lea război mondial

Obiective:

1. Cunoaşterea modelelor şi iniţiativelor de unificare a continentului european înainte de primul război mondial.

2. Cunoaşterea încercărilor de creare a unei Europe unite în vederea menţinerii păcii înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial.

De la răpirea Europei legendare de către Zeus şi până la înfiinţarea Uniunii Europene ca putere economică şi politică mondială a trecut multă vreme, dar nu fără ca ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene să nu fi fost descoperită, tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de ştiinţă de pe bătrînul continent.

Modele de unificare europeană şi concepţii privind o astfel de unificare:

23

n Primul exemplu ar fi Imperiul Roman coeziunea căruia a fost asigurată de dreptul roman şi de administraţia unitară.

n Imperiul Caroling (Romano-German) sub conducerea lui Carol cel Mare între 768-814 poate fi amintită ca o uniune creată cu sabia şi crucea în Europa de Vest, care însă odată cu moartea împăratului s-a desfiinţat.

n În 1306 Dante Alighieri în opera sa „De Monarchia“ solicită crearea unei monarhii europene universale sub un împărat romano-german, sub legi unitare, dar cu păstrarea independenţei domnitorilor din fiecare ţară.

n În 1307 juristul francez Pierre Dubois în opera sa „De recuperatione Terrae Sanctae“ propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic.

n 1461 - Georg Podiebrad regele Cehiei (Boemiei) propune crearea unei alianţe federale a monarhilor din Europa în care hotărârile să fie luate pe baza votului majoritar („Planul unei alianţe şi tratat federal între regele Ludovic al XI-lea, regele Georg al Boemiei şi Înaltul Consiliu din Veneţia, de rezistenţă împotriva turcilor“).

n În 1605 Tomasso Campanella vorbeşte despre avantajele unei uniuni economice în opera sa „Monarchia Messiae“.

n Tot în secolul XVII abatele francez Emeric Crucé (în „Le Nouveau Cynee“) a pus la baza unificării Europei împăcarea dintre religii, considerând necesară inclusiv participarea Turciei.

n În 1693 William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) în opera sa „An Essay Towards the Present and Future Peace of Europe By the Establishment of an European Dyet, Parliament, or Estates“ a elaborat un proiect al Uniunii Europene.

n Un alt exemplu de unitate europeană a arătat biserica catolică, mai puţin prin cruciade şi inchiziţie, ci prin exemplul conducerii sale centrale şi supranaţionale, ierarhizarea strictă a administraţiei, dogma sa unitară, angajamentul ei cultural şi social (şcoli, mănăstiri, spitale) prin identitatea sa proprie manifestată prin obiceiurile religioase şi până în stilul de arhitectură a bisericilor şi domurilor europene edificând un veritabil „Sacrum imperium“10.

n În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa „Le projet de paix perpetuelle“ (1713) despre crearea uniunii europene, iar economistul englez Jeremy Bentham în planul său despre „Pacea eternă“ vede în Europa Unită o confederaţie de state care ar dispune de un sistem de apărare comun. În această linie s-a înscris şi filosoful Immanuel Kant în opera sa „Zum Ewigen Frieden“ (1794), care însă în asociaţia de state propusă a inclus şi membrii din afara continentului european.

n Au existat modele şi în domeniul uniunii economico-comerciale, cum a fost „uniunea vamală prusacă“ între 1834-1867, despre care marele economist Friedrich List spunea că „uniunea comercială şi cea politică sunt gemene, una nu se poate naşte fără a nu fi urmată de cealaltă“, precizare care în cazul UE a fost împlinită, cele trei comunităţi economice fiind urmate de o uniune politică.

10 Papa Ioan Paul al II-lea în legătură cu procesul de integrare a arătat că: „Sfântul protector al Europei nu este numai Sfântul Benedict, dar şi Sfinţii Ciril şi Metod“, iar în legătură cu ecumenism spunea: „Europa are nevoie de aer pentru a respira, Europa are nevoie de uşi şi ferestre deschise, deschizătorii de uşi sunt creştinii“.

24

n În secolul al XIX-lea, la Congresul de pace de la Paris din 1849 celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că „Va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria“. În acelaşi secol contele Saint-Simon ca socialist utopist în opera sa „Planul de organizare a societăţii europene“ vorbeşte despre necesitatea creării unui Parlament European.

În intervalul dintre cele două războaie mondiale cele mai semnificative iniţiative pentru crearea unei Europe unite au fost următoarele :

n În 1919 contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalergi a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la aceea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, „Statele Unite ale Europei“ urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). Coudenhove-Kalergi în cartea sa din 1923 intitulată „Paneuropa“ a tratat pe larg ideea unei uniuni vamale, a organelor comune şi a economiei unite. O carte asemănătoare este opera „Revolta maselor“ scrisă în 1930 de omul de ştiinţă spaniol Ortega y Gasset, care aduce diferite concepţii despre Europa Unită.

n În 05.09.1929 ministrul de externe francez Aristide Briand, la vremea aceea preşedintele Societăţii Naţiunilor, în faţa Adunării a X-a a S.N. într-o prelegere celebră a atras atenţia guvernelor europene asupra necesităţii înfiinţării unei uniuni. Această iniţiativă ulterior a fost aprobată şi de ministrul de externe german Gustav Stresemann, iar Aristide Briand a fost însărcinat până la urmă de reprezentanţii a 27 de state europene membre ale S.N. să elaboreze şi să aducă la cunoştinţa guvernelor un memorandum în acest domeniu care a fost realizat în mai 1930 şi purta titlul „Memorandum sur l’organisation d’un regiune d’union federale européene“. Planul însă s-a lovit mai ales de opoziţia lui Mussolini care solicita împărţirea coloniilor britanice între satele europene.

Termeni cheie:

1. Supranaţionalitate, Pierre Dubois, Georg Podiebrad, Paneuropa, Aristide Briand, unificarea Europei.

Întrebări de control:

1. La ce vă gândiţi când auziţi termenul Paneuropa ? 2. Ce iniţiativă a avut William Penn privind integrarea europeană ? 3. Cine a fost Aristide Briand ?

25

Unitatea 2: Etapele creării şi dezvoltării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

Obiective:

1. Cunoaşterea etapelor de unificare a continentului european după cel de al doilea război mondial.

2. Prezentarea progreselor obţinute în procesul de aderare. 3. Prezentarea încercărilor de contracarare a iniţiativelor de unificare europeană.

De la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi până în prezent s-a desfăşurat şi este în curs de desfăşurare adevărata istorie a integrării europene care poate fi împărţită din punct de vedere cronologic în următoarele subperioade:

1945-1949 de pregătire a înfiinţării 1950-1960 de înfiinţare 1961-1969 de criză şi de consolidare 1970-1989 de avânt al procesului de integrare 1990-2003 de adâncire şi de pregătire pentru extinderea spre Est 2004-2009 de extindere a UE spre Est 2010- de căutare a unei noi identităţi într-o lume globalizată

Termeni cheie:

1. Conferinţa de la Ialta, Altiero Spinelli, Winston Churchill, „cortina de fier, BENELUX, Uniunea de Vest, „planul-Marshall“, Comitetul European de Cooperare Economică (CECE), Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, COMECON), Robert Schuman, Jean Monnet, Comunitatea Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), 23.07.1952, Uniunea Europei Occidentale (UEO), Pactul de la Varşovia, 25.03.1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), 01.01.1958, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), „Tratatul de fuziune“, „politică a scaunului gol“, „Compromisul de la Luxemburg“, „Tratatul de la Arusha“, „Şarpele valutar“, Consiliul

26

European, Convenţia Lomé, ECU (European Currency Unit), Tratatul de la Schengen, Actul Unic European (AUE), Programul PHARE, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), tratat de asociere sau acord european, Tratatul de la Maastricht, CEFTA, Conferinţa de la Copenhaga, Spaţiul Economic European, Banca Centrală Europeană, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Convenţia pentru viitorul Europei, Tratatul de la Lisabona.

Întrebări de autoverificare:

1. Ce rol a avut Jean Monnet şi Robert Schuman în constituirea Comunităţilor ? 2. Ce sunt tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa ? 3. Ce este Tratatul de fuziune ? Dar, Actul Unic European ? 4. Ce este Compromisul de la Luxemburg ? 5. Care este diferenţa între zonă de liber schimb, piaţă comună, uniune vamală, piaţa

internă şi uniunea economic şi financiară ?

Bibliografie

Gyula, FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

27

Modulul 3: Aderarea de noi state la Uniunea Europeană şi posibilitatea ieşirii statelor din această organizaţie

Obiective

1. Criteriile de aderare 2. Procedura aderării 3. Posibilităţile de ieşire din CE şi UE 4. Statutul României faţă de UE

Ghid de studiu

Acest modul cuprinde trei lecţii. Este foarte important să aflaţi chiar la începutul studierii materiei, care sunt criteriile de aderare şi care sunt treptele ce trebuie parcurse de ţările candidate. Totodată este imprtantă studierea modului de ieşire din CE şi UE. Unitatea 2 cuprinde date cronologice privind evoluţia relaţiilor dintre România şi UE.

Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor şi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, respectiv în vederea memorării datelor de cotitură pentru aderarea ţării noastre.După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Aderarea la Uniunea Europeană

Potrivit art 49 din Trat. UE orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Adică acele state care respectă principiul libertăţii, al democraţiei, al respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al statului de drept care sunt comune statelor membre.

Aderarea înseamnă că statul în cauză devine membru în cele trei comunităţi europene cu personalitate juridică respectiv va avea o participare interguvernamentală la politica externă şi de securitate comună şi cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală.

Criteriile de aderare stabilite la Consiliul European la întâlnirea de vârf de la Copenhaga din 21-22. iunie 1993, sunt următoarele:

1) Criteriul geografic,

28

2) Criteriul politic, 3) Criteriul economic, 4) Capacitatea de a îndeplini obligaţiile ce decurg din calitatea de stat membru.

Procedura de aderare descrisă în mod generic în art. 49 din TUE, în concret presupune parcurgerea a 15 etape. În privinţa aderării statelor est-europene, având în vedere contribuţia, rolul şi puterea organelor comunitare în procesul de negociere, putem afirma că este vorba mai degrabă de un proces de admitere, decât de unul de aderare.

Unitatea 2: Statutul României faţă de CE

România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu Comunităţile Europene în anul 1974 sub forma unui Acord cu privire la sistemul generalizat de preferinţe. Aceste relaţii s-au dezvoltat odată cu semnarea Acordului comercial pentru produsele industriale în 1980.

Relaţiile diplomatice cu CE datează din anul 1990 după schimbările din 1989, România încheind în anul 1991 un Acord privind comerţul şi cooperarea comercială cu aceasta.

În 1993 Parlamentul a adoptat Legea nr. 20/06.04.199311 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între România şi Comunitatea Europeană şi statele membre ale acestora semnat la Bruxelles. Acordul european a intrat în vigoare la data de 01 februarie 1995, dar deja din 1993 era în vigoare un Acord interimar privind problemele de comerţ. Tot în 1993 s-a adoptat Legea nr. 64/04.10.199312 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei.

România a depus cererea de aderare la data de 22 iunie 1995.

Consiliul UE a decis ca startul negocierilor cu România să fie la data de 15 februarie 2000.

Unitatea 3: Tratatul de aderare între România şi UE Reprezentanţii României şi a celor 25 de state membre în UE la 24 aprilie 2005 au

semnat Tratatul de aderare a României la UE.

Date prealabile

Procesul de aderare al României până la un punct este asemănătoare cu cel al statelor care au aderat la UE la 01.05.2004. Pe lângă faptul că politicienii au accentuat ori de câte ori

11 M.Of. nr. 73/13.04.1993. 12 M.Of. nr. 238/04.10.1993.

29

au avut prilejul apartenenţa milenară europeană a ţării şi rolul de scut al acesteia în faţa expansiunii otomane, România aşa cum am precizat mai sus a cooperat cu CEE încă din anii socialismului, iar din 1993 această cooperare a fost intensificată prin semnarea Acordului de asociere13 intrat în vigoare la 01.02.1995. Părţile semnatare în preambulul acestui document au recunoscut că scopul final al României este aderarea la CE (nu la UE) şi au fixat pentru realizarea acestui deziderat un termen de 10 ani, care a luat sfârşit la 31.01.2005. fără succesul scontat.

Negocierile au fost încheiate la 14.12.2004, avizul Parlamentului European pentru aderare a fost adoptat la 13.04.2005 iar semnarea Tratatului de aderare a avut loc în data de 24.04.2005 la Luxemburg.

Camerele reunite ale Parlamentului român au adoptat legea de ratificare în unanimitate la 17.05.200514. Potrivit Constituţiei pentru ratificare era nevoie de o majoritate de 2/3. Potrivit declaraţiei de ratificare a Parlamentului, acest tratat a pus capăt unei „moşteniri dramatice“ şi a deschis noi perspective pentru ţară15. Aceeaşi declaraţie a calificat în mod simbolic aderarea României şi Bulgariei ca fiind ultimul act din al 5.-lea val de aderare (în realitate este vorba de un al şaselea val).

Structura tratatului şi prevederile cele mai importante

În mod asemănător cu tratatul de aderare a celor 10 state din 2004, Tratatul de aderare a României şi Bulgariei este un tratat comun pentru cele două ţări, elaborat pe baza principiilor şi metodelor folosite la ultimul val de aderare. Conform practicii anterioare de extindere a UE condiţiile de aderare ale celor două noi state au fost cuprinse într-o singură convenţie, într-un singur instrument, ce conţine rezultatul complet al celor 31 de capitole de negociere.

Potrivit dreptului internaţional public prin expresia „tratat“ se înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state, între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale, guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două, sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea

13 Publicată în M.Of. nr. 73/13.04.1993-as şi în JOCE NR. L 357/31.12.1994. 14 Legea nr. 157/2005 publicată în M. Of. nr. 465/01.06.2005 intitulată Lege pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale UE) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005. 15 Declaraţia Parlamentului României nr. 1/27.04.2005 publicată în M.Of. nr. 364/28.04.2005.

30

sa particulară16. Potrivit acestei definiţii Tratatul României şi Bulgariei reprezintă un caz de şcoală cu cele 4 părţi, 18 anexe, 7 declaraţii şi schimb de scrisori.

În timp ce tratatul de aderare din 2004 din punct de vedere structural era compus din trei părţi principale, tratatul de aderare al României are 4 părţi principale: Tratatul de aderare; Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admitere; Actul privind condiţiile de aderare şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază UE şi Actul final.

Documentul fundamental dintre cele de mai sus este Tratatul de aderare. Spre deosebire de statele care au aderat până în 2004, România va adera la Constituţia UE dacă ratificarea acesteia va avea loc până la data aderării. În cazul unui eşec al ratificării Constituţiei17, România urma să adere la Tratatele de înfiinţare ale CEE, EURATOM şi UE.

Din tratatul de aderare face parte integrantă dreptul primar comunitar inclusiv tratatele de aderare precedente, însă spre deosebire de celelalte tratate de aderare, în actualul tratat de aderare nu apare textul integral al tratatelor de înfiinţare ci textul Constituţiei UE, deoarece acest document era menit să înlocuiască cea mai mare parte a dreptului primar. Această situaţie a creat starea de incertitudine legată de neratificarea Constituţiei, însă este de menţionat că tratatele de înfiinţare îşi pierdeau valabilitatea doar odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei, astfel o stare de continuitate în dreptul comunitar originar era oricum asigurată.

Prin ratificarea tratatului de aderare România se obligă să respecte tratatele de înfiinţare ale CE şi UE şi dreptul comunitar potrivit interpretării CJE, să întreprindă toate măsurile generale şi speciale pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din dreptul primar, respectiv să se abţină de la orice acţiune care ar periclita realizarea scopurilor fixate de tratatele fundamentale.

Tratatul de aderare cuprinde doar 6 articole. Articolul 2 alin. 3 aduce o soluţie tranzitorie privind aplicarea succesivă a protocolului şi actului de aderare: în cazul în care Constituţia UE intră în vigoare după aderare, protocolul înlocuieşte actul de la data intrării în vigoare a Constituţiei UE. În acest caz, dispoziţiile protocolului menţionat anterior nu sunt considerate ca producând efecte juridice noi, ci ca menţinând, în condiţiile stabilite de Constituţie, în Trat. EURATOM şi în respectivul protocol, efectele juridice deja create de dispoziţiile actului. Actele adoptate înainte de intrarea în vigoare a

16 Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, partea I, art. 2, alin. 1, pct. a). 17 Fapt ce s-a întâmplat în pofida „planului D“ promovat de Barrosso. Preşedintele Comisiei după rezultatele negative ale referendumului din Franţa şi Olanda a chemat statele membre la dialog şi discuţie („dialogue and debate“ - Planul „D“) fără renegocierea textului constituţional, dar cu prorogarea datei intrării în vigoare.

31

protocolului în temeiul tratatului de aderare sau a actului rămân în vigoare şi îşi menţin efectele juridice până când aceste acte sunt modificate sau abrogate.

Părţile semnatare ale tratatului de aderare potrivit prevederilor lor constituţionale urmau să ratifice tratatul până la 31 decembrie 2006, urmând ca instrumentele de ratificare să fie depuse la guvernul italian.

Partea a 2-a şi a 3-a din tratat sunt Protocolul şi Actul de aderare, care au fiecare 5 capitole (părţi): principii; prevederi generale: elemente privind ajustarea Constituţiei/Tratatelor de înfiinţare; prevederile permanente (adoptarea acquis-ului); prevederile temporare (perioadele de tranziţie); prevederi legate de implementare şi adaptări instituţionale.

Unitatea 4: Ieşirea din Comunităţile şi Uniunea Europeană

Scopul suprem al Comunităţilor şi Uniunii Europene este integrarea, adică refacerea unui întreg, aderarea însemnând atingerea unui „point of no return“. Prin urmare realizarea acestui scop nu permitea din punct de vedere moral, prevederea modalităţii de ieşire din această organizaţie internaţională. Astfel deşi teoretic putem vorbi despre aplicarea clauzei „rebus sic stantibus“, tratatele nu prevăd clauze de dezicere, de ieşire din aceste forme de organizare supranaţionale.

Lipsa acestor prevederi nu înseamnă că oricărui stat i se iartă orice fel de comportament neconcordant cu tratate sub egida realizării integrării.

Astfel potrivit art. 260 din TFUE în cazul în care un stat membru nu şi-a îndeplinit vreuna dintre obligaţiile care îi incumbă în virtutea tratatului, şi nu duce la îndeplinire nici hotărârea CJUE prin care este obligat să înceteze încălcarea şi să ia măsuri pentru înlăturarea efectelor acesteia, la propunerea Comisiei, CJUE îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi.

Prin Tratatul de la Amsterdam, în urma comportamentului neadecvat al unor state membre cum ar fi Grecia sau Austria, s-a introdus un procedeu de avertizare a statelor în cazul în care acestea nu respectă obligaţiile ce le revin. Acest procedeu a fost modificat de Tratatul de la Nisa.

Tratatul de la Lisabona a introdus un nou articol la TUE (art. 50) potrivit căruia:

(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune.

32

(2) Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. (3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen. (4) În înțelesul alineatelor (2) şi (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc statul în cauză.

Termeni cheie pentru modulul 3: stat de drept, ordine democratică, economie de piaţă funcţională, etapele de aderare, Acord european, Tratatul de aderare.

Întrebări de control:

1. Care sunt criteriile de aderare ? 2. Ce etape trebuie parcurse în cursul procesului de aderare ? 3. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare „Acordul European“ încheiat între

România şi Comunitatea Europeană ? 4. Când a depus România cererea de aderare şi când a început negocierile de aderare

? 5. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare tratatul de aderare între România şi

CE ? 6. Care este legea de ratificare a tratatului de aderare ? 7. Care sunt posibilităţile de ieşire din UE ?

Bibliografie

Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008.

Legea nr. 157/2005 publicată în M. Of. nr. 465/01.06.2005 intitulată Lege pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia,

33

Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale UE) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005.

Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului unional

Obiective:

1. Delimitarea dreptului unional, de dreptul european, dreptul comunitar, dreptul naţional şi dreptul internaţional public.

2. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului unional

3. Clasificarea izvoarelor dreptului unional.

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie şi cazurile jurisprudenţiale prezentate. Acest modul cuprinde 3 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc.. Se va insista pe definiţii, deosebirile dintre principii şi pe fiecare categorie de izvoare de drept în parte.

După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

34

Unitatea 1: Definiţia şi principiile fundamentale ale dreptului unional

Obiective

Anterior căutării definiţiei trebuie să clarificăm termenii drept european şi drept unional.

Teoretic prin drept european înţelegem ansamblul normelor juridice existente în Europa, de drept naţional şi de drept internaţional. În urmă cu două decenii se făcea distincţia şi între dreptul vest-european şi cel est-european. Însă la disciplina dreptul instituţional al UE ne ocupăm doar de normele juridice care depăşesc cadrul naţional, de celelalte ocupându-se disciplinele de drept comparat.

În sens larg: dreptul european este totalitatea normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale în Europa.

În sens restrâns: dreptul european reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea UE şi Euratom respectiv raporturile juridice ce se nasc între acestea şi statele membre, respectiv celelalte subiecte de drept internaţional18.

Dreptul european în sens restrâns este de fapt dreptul Uniunii Europene.

Dreptul comunitar poate fi folosit după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona numai pentru dreptul Comunităţii Europene a Energiei Atomice (pe scurt Euratom) şi nu este identic cu dreptul Uniunii Europene sau dreptul unional.

Uniunea Europeană începând din 01.12.2009 este o organizaţie internaţională, supranaţională cu personalitate juridică proprie, care apare ca succesoare a CEE (care la rândul ei din 2002 a fost succesoarea CECO).

Dreptul unional este o ramură de drept autonomă care nu se identifică nici cu dreptul internaţional public, dar nici nu face parte din dreptul intern ci apare ca un drept sine stătător „sui generis“. Acesta şi-a câştigat independenţa, autonomia, evadarea din dreptul european clasic naţional sau internaţional datorită noii calităţi a cooperării care se numeşte integrare şi faptului că se bazează pe ideea supranaţionalităţii. Termenul de

18 La o examinare sumară am putea spune că dreptul unional nu se aplică statelor care nu au participat la înfiinţarea Uniunii Europene sau care nu au aderat la aceasta, dar nu trebuie să uităm că şi tratatele încheiate cu statele AELS sau tratatele încheiate cu ţările candidate din Europa de Est fac parte din dreptul unional. Totodată există şi o extindere voluntară a dreptului european de către statele care nu sunt membru în UE, dar care pentru a pătrunde pe piaţa internă doresc să producă după „standarde europene“ creând în dreptul lor naţional o legislaţie oglindă (mirror legislation) care se adaptează la prevederile dreptului comunitar.

35

integrare se regăseşte în preambulul Tratatelor de la Roma şi Maastricht19 şi de obicei însemnă crearea sau refacerea unui întreg, un proces de contopire, unificare. Integrarea însemnă şi atragerea cuiva sau a ceva într-o structură mai mare şi este un proces, o stare care reprezintă un grad mai înalt de unitate decât cel existent. Integrarea poate fi politică având ca scop realizarea unei contopiri politice între state, într-un nou stat organizat în mod federal sau economică având ca ţel crearea unei pieţe unice prin demolarea barierelor vamale, comerciale, financiare şi adoptarea unei monede unice. Cunoaştem însă şi integrarea militară, când mai multe state creează o alianţă militară prin crearea unor structuri de comandă şi de înarmare unice. În ultimii 50 de ani a apărut şi integrarea juridică. Aceasta înseamnă că mai multe state doresc să reglementeze mai multe domenii ale vieţii sociale în mod uniform fie pe calea uniformizării fie pe calea armonizării legislative.

Uniunea este caracterizată ca fiind supranaţională deoarece este înzestrată cu competenţe care nu sunt specifice în această măsură sau nu sunt specifice în această combinaţie organizaţiilor internaţionale tradiţionale20.

O definiţie a dreptului unional de accentuare a acestei autonomii ar fi următoarea:

Dreptul unional este totalitatea normelor juridice care formează o ramură de drept autonomă şi supranaţională, care au o valabilitate unitară în şi între toate statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului naţional, faţă de care au prioritate şi care în marea lor majoritate sunt de aplicabilitate directă.

Dreptul unional se deosebeşte de dreptul internaţional public prin următoarele:

n are aplicabilitate directă, aplicându-se nu numai statelor sau organizaţiilor internaţionale, dar şi resortisanţilor statelor membre, adică persoanelor fizice şi juridice care nu au calitatea de subiect de drept internaţional;

n dispune de un sistem coercitiv-execuţional mixt internaţional şi naţional; n dispune de un sistem jurisdicţional permanent şi cu competenţă obligatorie; n normele juridice unionale devin aplicabile de cele mai multe ori, fără să fie

ratificate; n normele juridice unionale sunt preponderent de drept derivat şi nu convenţionale,

majoritatea fiind adoptate de instituţiile UE; n are funcţie de integrare şi nu doar de cooperare.

Faţă de dreptul naţional, dreptul unional se deosebeşte prin următoarele:

n se aplică şi relaţiilor interstatale; n nu reglementează toate domeniile vieţii sociale.

19 Preambulul Tratatului privind UE, alin. 13: „În perspectiva etapelor următoare care vor trebui întreprinse pentru a progresa în direcţia integrării europene“. 20 A se vedea Peter Fischer, Heribert Franz Köck: Europarecht: einschliesslich des Rechtes supranationaler Organisationen; Wien, Linde Verlag, 1997, p. 320.

36

Dreptul unional după obiectul de reglementare poate fi clasificat în:

1) Drept unional formal sau instituţional cuprinzând ansamblul normelor juridice care reglementează structura organelor UE şi funcţionarea acestora.

2) Drept unional material însemnând totalitatea normelor juridice care stabilesc scopurile concrete, materiale ale UE şi măsurile ce trebuie luate în vederea realizării acestora.

După provenienţa normelor juridice avem:

1) Drept unional originar : tratatele de înfiinţare şi de modificare ale acestora (create de state).

2) Drept unional secundar: normele juridice create de instituţiile UE. 3) Drept unional nescris: normele cutumiare, principiile generale, jurisprudenţă. 4) Drept unional complementar: tratatele internaţionale care nu fac parte din dreptul

unional propriu-zis.

Principiul este o prescripţie normativă cu caracter general, ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, la care se raportează toate normele dreptului comunitar în procesul adoptării şi aplicării lor. Aceste principii nu trebuie confundate cu principiiile generale ale dreptului preluate din dreptul intern şi comune tuturor statelor membre la care pot apela instanţele comunitare la soluţionarea unor litigii.

Principiile fundamentale ale dreptului unional sunt următoarele:

1) Principiul împuternicirii speciale limitate

Principiul împuternicirii speciale limitate apare la două nivele:

La nivelul Uniunii potrivit prevederilor art. 5 alin. 2 din TUE: “În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre”. La nivelul instituţiilor unionale art. 13 alin. 2 din TUE arată că: „Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial “. REGULA rămâne deci competenţa statală, iar EXCEPŢIA este competenţa unională. În timp ce competenţele comunitare apăreau în mod dispersat în textul tratatelor, după Lisabona TFUE în art. 2–6 furnizează un catalog al:

- Competenţelor exclusive - Competenţelor partajate şi - Competenţelor de sprijin.

37

2) Principiul împuternicirii implicite (implied powers) Principiul împuternicirii speciale limitate, deşi obligă Comunitatea să acţioneze numai în măsura competenţelor acordate de tratate, statele membre chiar la semnarea acestor tratate şi-au dat seama că dezvoltarea economică şi complexitatea problematicii reglementate fac imposibilă reglementarea tuturor domeniilor şi situaţiilor ce se pot ivi, motiv pentru care nu au închis în mod rigid posibilităţile de acţionare ale Comunităţilor. Intenţia lor în acest sens s-a concretizat în art. 352 din TFUE : „În cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. La data la care dispoziţiile respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European “.

3) Principiul subsidiarităţii Acest principiu a fost introdus ca o noutate absolută de Tratatul de la Maastricht şi a fost perfecţionat prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam care a consacrat un întreg protocol acestei probleme intitulat: Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii (Art.1-13).

Principiul subsidiarităţii în prezent este ancorat în TUE în art. 5 alin. 3 care prevede următoarele: „În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol “.

4) Principiul proporţionalităţii

Potrivit art. 5 alin. 4 din TUE : „În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor“.

38

5) Principiul echilibrului instituţional („checks and balances“)

Deşi în cazul instituţiilor unionale nu este valabil principiul separaţiei puterilor în stat în sens clasic (legislativ, executiv, jurisdicţional), totuşi acestea se controlează în mod reciproc.

„Checks and balances“ = control reciproc + echilibru de putere

Potrivit acestui principiu: organele şi instituţiile pot acţiona numai pe baza competenţelor asigurate de tratate, cu respectarea competenţei celorlaltor instituţii ce alcătuiesc ansamblul instituţional unional şi sunt interzise transferurile de competenţă în mod orizontal (între organe) şi în principiu şi pe plan vertical (între Uniune şi state).

6) Principiul rangului prioritar al dreptului comunitar faţă de dreptul naţional

În cazul în care o anumită stare de fapt este reglementată atât de dreptul UE cât şi de cel naţional se pune problema, care dintre acestea se va aplica (coliziune). Pentru asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a dreptului unional pe întreg teritoriul UE este de importanţă vitală aplicarea dreptului unional cu prioritate faţă de dreptul naţional.

Esenţa principiului primordialităţii dreptului unional faţă de cel naţional, este că în cazul în care există o coliziune între cele două, instanţa naţională este obligată să pună la o parte (set aside) dreptul naţional contrar, deci să nu-l mai aplice (inaplicabil de plin drept). În acest caz instanţa nu trebuie să aştepte nici o hotărâre preliminară şi nici măsuri interne de abrogare ale actelor normative potrivnice dreptului unional. Principiul include şi interdicţia ca statele membre să creeze un drept contrar dreptului unional sau să adopte acte normative în domenii care sunt rezervate strict dreptului unional pe baza principiului preemţiunii.

Constituţia României în alin. 2 al art. 148 consacră în mod expres primordialitatea dreptului unional faţă de cel naţional, prevăzând următoarele: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“.

7) Principiul aplicării directe a dreptului comunitar

Potrivit acestui principiu elaborat tot pe cale jurisdicţională cetăţenii statelor membre au posibilitatea de a invoca normele juridice de drept unional chiar dacă nu sunt destinatarii direcţi ai acestora, fără ca aceste norme să fi fost preluate de legislativul naţional, în

39

dreptul intern. Astfel particularii dobândesc în mod direct drepturi şi obligaţii, ceea ce însemnă că dreptul unional are „efect direct“.

Noţiunea de efect direct înseamnă deci că normele unionale care sunt dotate cu un asemenea efect creează imediat, pentru particulari, drepturi de care aceştia pot să se prevaleze direct în faţa organelor de jurisdicţie naţionale. La rândul lor, acestea din urmă sunt ţinute să asigure protecţia juridică decurgând, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului unional 21.

8) Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi prin care cetăţeanul se apără faţă de puterea de stat, asigurându-şi sfera privată. Uniunea Europeană adoptă acte normative care creează drepturi şi obligaţii direct cetăţeanului, prin urmare cetăţeanul unional trebuie să aibă mijloace de apărare faţă de UE ca autoritate.

Protecţia drepturilor fundamentale ale omului, chiar dacă nu şi-a găsit o ancorare în dreptul pozitiv timp îndelungat, a fost asigurată de CJUE pe baza principiilor generale existente în dreptul naţional, în patrimoniul juridic european comun.

Odată cu negocierea Tratatului de la Nisa a fost elaborată „Carta UE a drepturilor fundamentale“ care a fost dată publicităţii în decembrie 2000 la Nisa, iar Tratatul de la Lisabona în art. 6 din Trat. UE prevede, că:

„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Acelaşi tratat a deschis Uniunii posibilitatea aderării la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDOLF).

9) – 10) Principiul democraţiei şi transparenţei sunt reglementate de Tratatul de la Lisabona.

Termeni cheie: drept comunitar, drept european, drept unional, drept naţional şi drept internaţional public, Costa/ENEL - 1964, condiţiile de aplicare ale principiilor subsidiarităţii şi împuternicirii implicite, proporţionalitate, echilibru instituţional, „Internationale Handelsgesellschaft“-1970, Simmenthal-1978, Factortame-1990, Ciola-1999, Kühne & Heitz-2004, Lucchini-2007,Solange I, II, art. 148 din Constituţia României, Van Gend en Loos-1962, Marleasing-1990, Carta UE a drepturilor fundamentale, CEDOLF

21 R. Kovar: Ordre juridique communautaire. Constitutionnalité des Communautés européennes. Autonomie de l`ordre juridique communautaire, în Juris-Classeurs Europe, 1991, nr. 70; citat din Roxana Munteanu: Drept european, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 346.

40

Întrebări de control

1. Ce este dreptul comunitar ? Dar cel european sau unional ? 2. Ce înţelegeţi prin împuternicire implicită şi împuternicire specială limitată ? 3. Care sunt condiţiile de aplicare ale principiului subsidiarităţii ? 4. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului

Costa/ENEL. 5. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului

Internationale Handelsgesellschaft. 6. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului

Simmenthal. 7. Ce este Carta UE a drepturilor fundamentale ? Dar CEDOLF ?

Unitatea 2: Izvoarele dreptului comunitar

Obiective

Izvoarele dreptului unional în sens material sunt acele fapte, evenimente care generează apariţia unor norme juridice (apariţia dreptului); condiţiile materiale de existenţă ale societăţii (în dr. civil). Acestea sunt anumite elemente nejuridice: opinia publică europeană, interdependenţele sociale, convingerile juridice europene, cu un singur cuvânt factorii care determină apariţia normelor juridice.

Izvoarele dreptului unional în sens formal sunt formele de exteriorizare ale normelor comunitare, forma în care se prezintă acestea, mijlocul juridic în care se îmbracă acestea, forma sub care se manifestă (modul de apariţie al dreptului).

În continuare vom trata problematica izvoarelor formale de drept unional, care sunt următoarele:

1. Izvoarele originare

Izvoarele originare sunt tratatele de înfiinţare ale comunităţilor europene şi UE care au pus bazele actului legislativ comunitar, unional viitor şi au stabilit scopurile acestuia, respectiv normele de modificare şi revizuire ale acestora, adică acele norme juridice care provin direct de la statele membre. În această categorie intră următoarele acte normative:

1. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului din 1951 (1952 - 2002)

41

2. Tratatul privind înfiinţarea CEE din 1957(1958)

3. Tratatul privind înfiinţarea EURATOM din 1957 (1958)

4.Convenţia privind organele comune ale CE din 25.03.1957

5. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 17.04.1957

6. Tratatul de fuziune din 08.04.1965

7. Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate CE din 08.04.1965

8. Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale Tratatului privind înfiinţarea CE şi ale Tratatului de fuziune din 22.04.1970

9. Actul Unic European din 1986 (1987)

10. Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 07.02.1992 (01.11.1993)

11. Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din 17.07.1997 (01.05.1999)

12. Tratatul de la Nisa..

13. Tratatul de la Lisabona.

14. Tratatele prin care noi state au aderat la CE

Din 1973 notăm tratatele de aderare încheiate cu Anglia, Danemarca şi Irlanda, din 1981 cel încheiat cu Grecia, din 1986 cele încheiate cu Spania şi Portugalia, din 1995 tratatele de aderare încheiate cu Austria, Finlanda şi Suedia, din 01. mai 2004 tratatele de aderare încheiate cu Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, iar din 01 ianuarie 2007 tratatele de aderare încheiate cu România şi Bulgaria.

La data 13 decembrie 2007 cele 27 de state membre în UE au semnat la Lisabona, Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană si a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.22 Tratatul a fost ratificat de România în februarie 200823 şi a intrat în vigoare la 01. decembrie 2009.

Cele mai importante noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona sunt următoarele:

22 Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 306/17.12.2007. 23 Legea nr. 13 din 7 februarie 2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a

Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007. Publicată în M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2008.

42

Tratatul privind Uniunea Europeană a suferit următoarele modificări semnificative:

1. Uniunea se întemeiază pe Tratatul privind Uniunea Europeană şi pe Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Aceste două tratate au aceeaşi valoare juridică.

2. Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia. Se încheie pe o durată nelimitată. Uniunea are personalitate juridică. (Art. 46 A)

3. Potrivit "Art. 1a: Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi."

4. Noile scopuri (art. 2) ale UE sunt următoarele: (1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor

sale.

(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen.

(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic.

(4) Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului.

(5) Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre.

(6) Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(7) Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro.

(8) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul

43

reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

5. Potrivit art. 3a din TUE există o clauză de loialitate reciprocă Uniune-State membre.

6. Noile instituţii ale UE vor fi (art. 9):

- Parlamentul European;

- Consiliul European;

- Consiliul;

- Comisia Europeană;

- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;

- Banca Centrală Europeană;

- Curtea de Conturi.

7. Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune (art. 49 A din TUE).

8. Simbolurile UE sunt recunoscute de doar 16 state membre.

9. Principiile democratice ale UE.

10. Se asigură un control prealabil pentru parlamentele naţionale la aplicarea principiului subsidiarităţii în procesul legislativ comunitar.

11. Accentuarea principiului supremaţiei dreptului comunitar faţă de cel naţional.

12. Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar Carta UE a drepturilor fundamentale se va aplica cu câteva excepţii statelor membre.

13. Se va înfiinţa Agenţia Europeană de Apărare sub autoritatea Consiliului.

14. Versiunea consolidată a TUE va fi renumerotată.

Cele mai importante noutăţi aduse tratatelor de înfiinţare a Comunităţilor:

1. Tratatul CEE se va numi Tratat privind funcţionarea Uniunii Europene.

44

2. În premieră UE va avea un catalog clar privind împărţirea competenţelor între state şi UE.

3. Definirea relaţiei dintre religie şi UE. Potrivit art. 16 C din TCE:

(1) ”Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre.

(2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, organizaţiile filosofice şi neconfesionale.

(3) Recunoscându-le identitatea şi contribuţia specifică, Uniunea menţine un dialog deschis, transparent şi constant cu aceste biserici şi organizaţii."

4. Numărul avocaţilor generali va creşte de la 8 la 11, urmând ca Polonia să primească un loc permanent de avocat general.

5. Se instituie un comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările (Art. 224a TFU)

6. Numărul parlamentarilor va fi limitat la 750, urmând ca nici un stat membru să nu aibă mai mult de 96 de mandate, respectiv mai puţin de 6. Italia va primi un mandat de deputat în plus faţă de numărul actual.

7. Procedura legislativă a codeciziei va fi regula.

8. Vor putea fi adoptate regulamente în domeniul Eurojust şi în domeniul dreptului penal şi cel procesual penal.

9. Băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro constituie Eurosistemul.

10. Banca Europeană de Investiţii va avea un capital de "164 808 169 000 EUR".

11. Se va alege un Preşedinte al Consiliului European (cu un mandat de 2,6 ani).

12. Comisia va avea 18 membri din 2014.

13. Preşedintele Comisiei va fi desemnat pe baza rezultatelor alegerilor europarlamentare.

14. Iniţiativă legislativă cetăţenească cu 1 milion de cetăţeni provenind din statele membre.

45

15. Începând din 2014, cu posibilitate de amânare până în 2017 se va introduce un nou sistem de majoritate în cadrul Consiliului.

16. Se va simplifica posibilitatea sancţionării pecuniare a statelor membre, pentru încălcarea dreptului comunitar.

17. Acţiunea preliminară se va judeca în regim de urgenţă în cauzele cu arestaţii.

18. Importanţă deosebită a fost acordată temei energiei, domeniu în care Uniunea urmăreşte, în spiritul solidarităţii între statele membre,:

(a) să asigure funcţionarea pieţei energiei;

(b) să asigure siguranţa aprovizionării cu energie în Uniune,

(c) să promoveze eficienţa energetică şi economia de energie, precum şi dezvoltarea de noi surse de energie şi energii regenerabile; şi

(d) să promoveze interconectarea reţelelor energetice. (Art. 176 A)

19. Faţă de ameninţările teroriste ce vizează ţările occidentale Tratatul de la Lisabona instituie o clauză de solidaritate, potrivit căreia Uniunea şi statele sale membre acţionează în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om. Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv mijloacele militare puse la dispoziţie de statele membre, pentru:

(a) - prevenirea ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre;

- protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist;

- acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităţilor sale politice, în cazul unui atac terorist;

(b) acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităţilor sale politice, în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om. (Art. 188 R)

20. Cooperarea se va extinde asupra unor noi domenii, cum ar fi:

a. Crearea de titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o protecţie uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în Uniune, precum şi înfiinţarea unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare şi control la nivelul Uniunii. (Art. 97a)

b. Uniunea elaborează o politică europeană a spaţiului. În acest scop, aceasta poate promova iniţiative comune, poate sprijini cercetarea şi dezvoltarea

46

tehnologică şi poate coordona eforturile necesare explorării şi exploatării spaţiului. (Art. 172a)

c. Uniunea încurajează cooperarea între statele membre în domeniul protecţiei civile pentru a spori eficacitatea sistemelor de prevenire a catastrofelor naturale sau provocate de om şi de protecţie împotriva acestora. (Art. 176 C)

d. Uniunea va sprijini eforturile statelor membre pentru îmbunătăţirea capacităţii lor administrative de punere în aplicare a dreptului Uniunii. (Art. 176 D)

e. Uniunea va acorda ajutor umanitar populaţiei din ţările terţe, victime ale unor catastrofe naturale sau provocate de om (Art. 188 J)

21. La noutăţi tip curiozitate putem aminti faptul că Bulgaria a primit posibilitatea de a folosi pentru moneda unică denumirea de EVRO, iar Letonia, Ungaria şi Malta declară că ortografierea numelui monedei unice, inclusiv a derivatelor sale, folosită în versiunea în limba letonă, în versiunea în limba maghiară şi în versiunea în limba malteză a tratatelor nu produce efecte asupra regulilor existente ale limbii letone, ale limbii maghiare şi ale limbii malteze, fără a aduce atingere ortografierii unificate a denumirii monedei unice a Uniunii Europene menţionate de tratate şi celei care figurează pe bancnote şi monede.

22. La EURATOM se operează doar modificări, care se referă la corelarea Trat. CEEA cu TUE şi TFUE, ţinând cont de modificările şi renumerotările acestora. Prin Declaraţia nr. 54. unele state membre luând act de faptul că dispoziţiile esenţiale din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice nu au făcut obiectul unor modificări de fond de la intrarea în vigoare a tratatului menţionat anterior şi că este necesară o actualizare, au propus convocarea cât mai grabnică a unei conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.

23. A avut loc renumerotarea TCEE transformat în TFUE.

La studierea acestor izvoare ale dreptului unional se va pune un accent deosebit pe noutăţile aduse de fiecare tratat în parte la nivelul obiectivelor, instituţiilor şi procesului decizional.

2. Izvoarele secundare sau derivate

Izvoarele secundare ale dreptului unional reprezintă ansamblul actelor normative adoptate de instituţiile abilitate ale UE în vederea realizării obiectivelor fixate în izvoarele originare de drept unional.

Sediul principal al materiei este art. 288 din TUE (ex-articolul 249 TCE) care prevede următoarele: “Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.

47

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.

Actele normative comunitare sunt următoarele:

1. Regulamentele 2. Directivele 3. Deciziile 4. Recomandările 5. Avizele 6. Regulamentele, deciziile, recomandările, avizele emise de Banca Centrală

Europeană.

Caracteristici24

REGULAMENT DIRECTIVĂ DECIZIE RECOMANDARE AVIZ/ OPINII

Obligatoriu X X X

Facultativ X X

General X X

Individual X

Dest. statelor X X X X X

Dest. partic. X X X X

Norm. compl. X X

Norm. incom. X

Direct aplic. X X

Indir. Aplic. X

Printre normele de drept secundar ale căror caracter încă nu s-a cristalizat îndeajuns pentru calificare neechivocă a acestora, trebuie să amintim:

24 Tabelul este preluat din Roxana Munteanu: Drept European. Evoluţie - Instituţii. Ordine juridică; Editura

OSCAR PRINT, Bucureşti, 1996, p. 279.

48

1. Instrucţiunile, orientările adoptate de BCE în relaţiile acesteia cu băncile naţionale.

2. Regulamentele interioare şi statutele de funcţionare ale organelor comunitare. Acestea la prima vedere nu doresc crearea de drepturi şi obligaţii pentru terţi, dar în cazul în care procedurile prevăzute de ele nu sunt respectate, acest lucru poate constitui motiv de anulare a actelor normative astfel adoptate.

Aceste norme sunt norme de drept derivat nenumite.

3. Izvoarele nescrise ale dreptului unional

a) Cutuma. Dreptul cutumiar unional se bazează pe un obicei (o acţiune sau o inacţiune) constant şi general al subiecţilor de drept (consuetudo) care acţionează în acest fel din convingerea că la acest comportament sunt obligaţi pe baza unei norme juridice (opinio juris sive necesitatis).

b) Principiile generale de drept sunt extrase din normele juridice ale statelor membre, dar nu sunt preluate din dreptul naţional în mod direct, ci CJUE ţinând cont de ordinea juridică internă a tuturor statelor membre, extrage acele principii care sunt comune tuturor şi care corespund structurii şi scopurilor Uniunii, deci sunt compatibile cu dreptul unional.

c) Jurisprudenţa. Hotărârile judecătoreşti în general au efecte numai „inter partes“, dar hotărârile de interpretare ale normelor juridice unionale sunt obligatorii în general.

4. Izvoarele complementare

În această categorie intră convenţiile internaţionale încheiate de statele membre ale UE respectiv de UE cu state terţe.

Întrebarea este dacă dreptul internaţional public poate fi aplicat sau nu în relaţiile dintre statele membre şi UE respectiv între statele membre ? Răspunsul este că în afara sferei de competenţă a UE în aceste relaţii poate fi aplicat dreptul internaţional public în mod nestingherit, iar în domeniile unionale nu se aplică, dar se poate apela la el ca „ultima ratio“.

În caz de coliziune dreptul primar unional în calitate de reglementare specială se impune în faţa dreptului internaţional public general în măsura în care nu este vorba despre norme de drept internaţional public tip „ius cogens“25 care nu pot fi încălcate prin norme contractuale. În raport cu dreptul secundar însă dreptul internaţional public beneficiază de un rang prioritar.

25 Conform Convenţiei de la Viena din 1969 „normele ius cogens sunt acele norme care au fost recunoscute ca atare de către colectivitatea internaţională a statelor luată ca întreg, şi de la care nu se admite nici o abatere şi care pot fi modificate doar prin norme posterioare de acelaşi gen“ (art. 53). A se vedea în acest sens Marţian I. Niciu: Drept internaţional public, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, p. 57.

49

În concret aceste izvoare complementare sunt următoarele:

a) Acordurile încheiate de statele membre cu state terţe anterior creării Comunităţilor sau anterior aderării la aceasta

b) Acordurile încheiate de Comunităţi sau UE cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale

Unitatea 3: Aplicarea dreptului unional în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

TUE şi TFUE au o durată nedeterminată.

În ceea ce priveşte aplicarea în spaţiu a dreptului unional trebuie să distingem între teritoriile europene ale statelor membre şi teritoriile neeuropene sau teritoriile dependente de peste mare.

În ceea ce priveşte asocierile cu alte state sau teritorii neeuropene trebuie specificat faptul că există trei feluri de asocieri:

1. Asocierea teritoriilor neeuropene care întreţin relaţii speciale cu Danemarca, Franţa, Olanda şi Marea Britanie. Aceste teritorii beneficiază de relaţii economice privilegizate cu CE, fiind vorba de o aşa-numită „asociere constituţională“, având în vedere că aceste teritorii se află sub suveranitatea statelor membre.

2. Asocierea cu state care au fost în relaţii politice de dependenţă cu statele membre (fostele colonii). În prezent prin ultimul Tratat Lome (IV) CE are legături cu 71 de state din spaţiul Africa, Caribic, Pacific, dar există o serie de tratate de asociere şi cu ţările din zona Mării-Mediterane.

3. Asocierea cu statele est-europene, care are ca scop final aderarea acestora la CE. 4. Asocierea în cadrul Spaţiului Economic European cu statele care au mai rămas în

AELS (EFTA). Tratatele unionale se aplică statelor membre ca subiecte de drept internaţional public, prin urmare se aplică regula graniţelor de valabilitate variabile, pierderea de teritoriu sau obţinerea de teritorii atrăgând după sine restrângere sau extinderea sferei de valabilitate a dreptului unional.

Exemple de dobândire de teritorii: 1976 - St. Pierre-et-Miquelon devine departament francez de peste mări; 03.10.1990 intrarea spaţiului RDG prin reunificarea Germaniei (perioadă de tranziţie până în 1995).

Exemple de pierdere de teritorii: 01.07.1962 secesiunea Algeriei din Franţa; referendumul de ieşire a populaţiei Groenlandei ca teritoriu autonom din 23.02.1982;

50

13.11.1962 Antilele Olandeze ies din componenţa Olandei devenind un simplu teritoriu de peste mare.

Dreptul unional nu se aplică următoarelor teritorii (art. 355 din TFUE): Insulele Feroe, zonelor de suveranitate al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în Cipru; Insulelor Anglo-Normande, Insulei Man, Insulelor Aland.

Persoanele cărora se aplică dreptul unional sunt: statele membre, instituţiile şi organele unionale, persoanele fizice şi juridice de pe teritoriul statelor membre şi organele jurisdicţionale.

Dintre aceste persoane însă de un statut deosebit beneficiază cetăţeanul european. Se poate aplica şi persoanelor aflate în afara teritoriului unional, dacă acţiunile comise de acestea îşi produc efectele pe teritoriul unional.

Actele normative comunitare din 1952 au fost publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), care din 01.02.2003, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, şi-a schimbat denumirea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) (art. 297 din TFUE). JOUE apare în limbile oficiale ale statelor membre ca o culegere de documente, având o ediţie „L“ (Law-Acte normative) şi o ediţie „C“ (Communication-Comunicări). Ca anexă la JOCE apar şi relatările de la şedinţele Parlamentului European.

JOUE apare în variantă tipărită şi formă electronică. JOUE are şi un registru lunar care în primul volum conţine indexul materiei, iar în volumul II indexul documentelor26. Semestrial CE editează registrul actelor normative în vigoare, care conţin şi tratatele încheiate de UE.

Cetăţenia unională şi-a găsit materializarea numai prin Tratatul de la Maastricht, în prezent fiind reglementată în art. 20-25 din TFUE.

Definiţie: Este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Această cetăţenie nu desfiinţează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte, cetăţenia naţională fiind o condiţie a dobândirii cetăţeniei europene.

Cetăţenia unională nu este o cetăţenie în sens clasic, deoarece nu putem vorbi deocamdată de un popor european care să stea la baza înfiinţării unui stat european. Statele membre nu sunt dispuse să renunţe la dreptul suveran de a acorda şi de a retrage cetăţenia. Prin urmare cetăţenia unională este o cetăţenie dedusă din cetăţenia naţională a

26 Szalayné Sándor Erzsébet: Az Európai Unió közjogi alapjai, Editura Dialóg Campus, Budapesta-Pécs, 2003, p. 54-55.

51

statelor membre, care apare ca un catalog de drepturi pentru cetăţenii statelor membre. Deocamdată nu sunt prevăzute obligaţii specifice ce să îi incumbă cetăţeanului comunitar.

Cetăţenia unională nu înlocuieşte ci numai o completează pe cetăţenia clasică preexistentă.

Drepturile ce decurg din statutul de cetăţean unional:

I. Dreptul la liberă circulaţie şi şedere II. Dreptul de vot în alegerile locale III. Dreptul de vot în alegerile pentru Parlamentul European IV. Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară V. Dreptul de petiţionare VI. Dreptul la informaţie

Termeni cheie pentru unităţile 2, 3: obiectivele fixate de izvoarele de drept originar, piaţă comună, uniune vamală, privilegii şi imunităţi, fuziune, dispariţia pilonilor I, II, III, acquis communautaire, cooperare judiciară şi poliţienească în materie penală, flexibilitate, cooperare intensificată, Constituţia UE, TUE, TFUE, armonizare, uniformizare, Francovich-1991, Faccini Dori-1994, Defrenne-1976, regulament, directivă, decizie, recomandare, aviz, Demirel-1987, Burgoa-1980, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, teritorii extraeuropene, Cowan-1989, cetăţenie unională, drepturile ce decurg din cetăţenia unională.

Întrebări de control pentru unităţile 2, 3:

1. Care sunt noutăţile aduse de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa şi Lisabona acquisului communautaire ?

2. Care sunt caracteristicile regulamentului ? 3. Prin ce se deosebeşte decizia de recomandare şi aviz ? 4. Care este excepţia de la aplicabilitatea indirectă a directivei, în lumina cazurilor

jurisprudenţiale ? 5. Indicaţi căteva norme unionale cutumiare ? 6. Care sunt izvoarele complementare ale dreptului unional ? 7. Cine are calitatea de cetăţean unional ? 8. Ce drepturi are cetăţeanul unional ?

Bibliografie

Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008 (543 de pagini, ISBN 978-973-1875-12-5)

52

Modulul 5 : Instituţiile Uniunii Europene

Obiective

1. Prezentarea instituţiilor unionale 2. Studiere modului de funcţionare al instituţiilor unionale

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 8 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..

Atenţie la diferenţele esenţiale la terminologie asemănătoare. Se va insista pe memorarea atribuţiilor ce revin fiecărei instituţii, pe componenţa şi modul de desemnare a membrilor instituţiilor, respectiv pe modul de luare a deciziilor.

După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

ATENŢIE !!!!!! : Se va ţine cont de noutăţile aduse de Tratatul de la Lisabona, prezentate pe larg în sursa bibliografică principală.

Important de reţinut

În momentul înfiinţării lor cele trei comunităţi aveau următoarele instituţii sau organe:

CECO: Consiliul Ministerial Special; Înalta Autoritate; Adunarea Comună, Curtea de Justiţie

CEE şi EURATOM: Consiliul Ministerial; Curtea de Justiţie; Adunarea Parlamentară; Comisia.

În prezent UE după Tratatul de la Lisabona are următoarele instituţii: Parlamentul European; Consiliul European; Consiliul; Comisia Europeană; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Banca Centrală Europeană; Curtea de Conturi.

53

În afară de aceste instituţii sau organe principale UE dispune de câteva organe secundare şi de asistenţă: Comitetul Economic şi Social (Comitetul Consultativ de la CECO); Comitetul Regiunilor; Banca Europeană de Investiţii.

Unitatea 1: Consiliul European

Obiective

Consiliul European după Lisabona a devenit instituţie a Uniunii Europene.

Componenţă:

Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.

Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului preşedintelui în conformitate cu aceeaşi procedură. Acesta nu poate exercita un mandat naţional.

Consiliul European este asistat de Secretariatul General al Consiliului.

Atribuţii:

1.Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale, fără a exercita funcţii legislative.

2. Conduce derularea procedurilor de revizuire ordinară şi de revizuire simplificată privind tratatele de înfiinţare şi funcţionare ale UE.

3. Numeşte cu majoritate calificată Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Modul de luare a deciziilor (Art. 235-236 TFUE)

Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.

54

Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din partea unui singur alt membru. Preşedintele acestuia şi preşedintele Comisiei nu participă la vot.

Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea deliberărilor Consiliului European pentru care este necesară unanimitatea.

Preşedintele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliul European pentru a fi audiat.

Consiliul European hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum şi pentru adoptarea regulamentului de procedură. În cazurile când votează cu majoritate calificată se aplică ponderarea voturilor din cadrul Consiliului.

Preşedintele Consiliului European:

(a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;

(b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;

(c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European;

(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

(e) asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Termeni cheie: Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul Miniştrilor, reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu, conferinţă interguvernamentală, recomandare, preşedintele Consiliului European.

Întrebări de control:

1. Care este statutul Consiliului European în cadrul construcţiei europene ? 2. Cine intră în componenţa Consiliului European ? 3. Cum se derulează întrunirile Consiliului European ?

55

4. Care sunt actele adoptate de Consiliul European şi ce forţă au acestea ? 5. Care sunt atribuţiile Consiliului European ?

Unitatea 2: Consiliul Uniunii Europene

Obiective:

Componenţa Consiliului

Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat. Consiliul reunit la nivelul miniştrilor de externe (sau la nivelul miniştrilor pentru integrare eurpeană) poartă denumirea de Consiliu General. Vorbim de Consiliu Special când se reunesc miniştrii de resort.

Preşedinţia este exercitată pe rând de fiecare stat membru pe o durată de 6 luni în ordinea fixată de Consiliu.

Sediul Consiliului UE se află la Bruxelles, dar în lunile Aprilie, Iulie şi Octombrie şedinţele Consiliului au loc la Luxemburg.

În cadrul Consiliului funcţionează un Comitet compus din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre care poartă denumirea prescurtată de COREPER.

Atribuţiile sau competenţele Consiliului

1) Consiliul este principalul organ legislativ al CE adoptând acte normative de drept unional secundar şi conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite de Consiliu.

2) Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. 3) Are posibilitatea de a solicita Comisiei să iniţieze anumite acte normative 4) Are atribuţii de control putând exercita acţiuni în anulare şi în constatarea

abţinerii nejustificate (recursul în carenţă). 5) În domeniul relaţiilor externe încheie în numele UE convenţii, tratate

internaţionale cu state terţe sau organizaţii internaţionale. 6) Consiliul numeşte membrii Comitetului Economic şi Social, Curţii de Conturi,

Comitetului Regiunilor şi responsabilul pentru protecţia datelor personale, respectiv contribuie la numirea membrilor Comisiei

7) Are atribuţii în domeniul personalului, în sensul că adoptă Statutul Funcţionarilor Comunitari şi stabileşte remuneraţiile membrilor Comisiei şi CJUE.

8) Elaborează proiectul de buget şi adoptă bugetul împreună cu Parlamentul European.

Deciziile în Consiliu pot fi luate cu majoritate simplă, cu unanimitate, prin vot majoritar calificat. În cazul Consiliului însă, nu se mai aplică regula clasică „one man

56

one vot“, ci aceea a votului ponderat (art. 238 TFUE) potrivit căreia fiecare stat membru deţine un anumit număr de voturi în funcţie de importanţă politică, economică, teritorială şi demografică.

Termeni cheie: Consiliu General, Consiliu Special, ECOFIN, Euro-X, Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă, COREPER I, II, atribuţiile Consiliului, vot ponderat, majoritate calificată, majoritate dublu calificată, majoritate triplu calificată, Compromisul de la Luxemburg, Compromisul de la Ioanina.

Întrebări de control:

1. Care este diferenţa între Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene şi reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu ?

2. Care este componenţa Consiliului Uniunii Europene ? 3. Ce este COREPER I şi COREPER II ? 4. Ce este votul ponderat ? 5. Care sunt atribuţiile Consiliului UE ? 6. Cum se iau deciziile în Consiliul UE ?

Unitatea 3: Comisia Europeană

Obiective

Comisia Comunităţilor Europene, care de la Maastricht poartă denumirea de Comisia Europeană, este „guvernul comunitar“. Însă calificările aduse acestui organ până în prezent au fost diverse.

Sediul Comisiei se află la Bruxelles şi Luxemburg.

Componenţa Comisia până la 01.05.2004 a fost compusă din 20 de membri (15 state membre), în prezent sunt 27 de membri (27 de state membre).

Numirea membrilor Comisiei

Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate

57

calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.

Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre.

Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.

Mandatul comisarilor este de 5 ani, şi sunt aleşi pentru fiecare perioadă legislativă a Parlamentului European, respectându-se astfel într-un fel relaţia dintre parlament şi guvern în sens clasic. Realegerea comisarilor este permisă.

Obligaţiile comisarilor sunt următoarele:

n să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii n să nu solicite şi să nu accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau alt organism n să nu exercite pe durata exercitării funcţiei, nici o altă activitate profesională

remunerată sau neremunerată n să se abţină de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor n să dea dovadă de onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau

avantaje după încetarea funcţiei lor n să depună jurământul de serviciu în faţa CJE

Nerespectarea acestor obligaţii duce la demitere şi decădere din dreptul la pensie.

Încetarea funcţiei de comisar intervine la expirarea mandatului, prin demisie colectivă27 sau individuală28, în caz de deces, prin destituire de către CJE, respectiv prin acordarea unui vot de neîncredere de către Parlamentul European. Garanţia fundamentală a independenţei comisarilor este faptul că nu pot fi demişi de autoritatea de numire, mai precis ei pot fi demişi doar de CJE ca indivizi şi de către Parlament ca şi colectiv.

Preşedintele Comisiei iniţial nu era un veritabil şef, ci doar „primus inter pares“, însă prin modificările aduse art. 248 din TFUE preşedintele este pe cale să devină un veritabil prim-ministru european.

27 La 16.03.1999 Comisia condusă de Jacques Santer şi-a dat demisia în mod colectiv pentru a evita votul de neîncredere iminent al Parlamentului, pentru faptul că aveau probleme privind descărcarea exerciţiului bugetar pe anul 1997. 28 În luna martie 2004 comisarul grec, Anna Diamantopulu a demisionat, deşi mandatul ei era până în 31 octombrie 2004, şi a fost înlocuită de Stavros Dimas care a primit un mandat pentru perioada rămasă.

58

Atribuţiile Comisiei

1. Comisia deţine monopol de iniţiativă legislativă.

2. Are şi competenţe legislative în materia executării actelor normative adoptate de Consiliu.

3. Comisia îndeplineşte şi funcţii administrative.

4. Funcţii de control

5. Funcţii de reprezentare

6. Comisia elaborează în fiecare an un program de acţiune din care face parte şi programul legislativ.

7. Comisia editează de 10 ori pe an în limbile oficiale ale Comunităţilor „Buletinul UE“, care include informaţii privind activitatea instituţiilor comunitare.

Modul de luare a deciziilor

Comisia se întruneşte cel puţin odată pe săptămână la convocarea preşedintelui Regulamentului propriu adoptat.

Comisia poate decide doar în prezenţa a cel puţin jumătate + 1 din membrii săi, cu ajoritatea simplă a voturilor tuturor comisarilor. Adică cvorumul de prezenţă este egal cu cvorumul de consens.

Termeni cheie: guvern comunitar, procedura de numire a comisarilor, obligaţiile comisarilor, încetarea funcţiei, structura Comisiei, direcţii generale, atribuţiile Comisiei, modul de luare a deciziilor, procedurile de vot.

Întrebări de control:

1. Care este procedura de numire a comisarilor ? 2. Care sunt drepturile şi obligaţiile comisarilor ? Dar ale preşedintelui Comisiei ? 3. Cum încetează funcţia de comisar ? 4. Care sunt direcţiile generale ale Comsiei ? 5. Care sunt atribuţiile Comisiei ? 6. Cum se iau deciziile în cadrul Comisiei ?

59

Unitatea 4: Parlamentul European

Adunarea Comună din cadrul CECO şi Parlamentele celor două Comunităţi, începând din 21 martie 1958 poartă denumirea de Parlament European. Parlamentul European denumit şi „vocea popoarelor“, reprezintă popoarele UE şi exprimă voinţa europenilor în cadrul Uniunii şi în lume.

Componenţă : Membrii parlamentului sunt aleşi în mod direct pentru un mandat de 5 ani.

Deputaţii europeni în funcţie de „familia politică“ din care provin, se grupează în fracţiuni.

Sediul Parlamentului se află în trei oraşe (Strassbourg, Bruxelles şi Luxembourg.

Parlamentul are următoarea structură: preşedintele, prezidiu, prezidiu lărgit, secretarul general şi comisiile.

Atribuţiile Parlamentului European sunt următoarele:

1. Competenţe normative:

2. Atribuţii în numirea Comisiei, ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia datelor personale, membrilor directoratului BCE şi membrilor Curţii de Conturi.

3. Atribuţii de control.

4. Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali.

5. Dezbate în mod public Raportul Comisiei privind activitatea Uniunii, Raportul BCE privind politica monetară, Raportul Curţii de Conturi, şi Raportul Ombudsmanului.

Modul de luare a deciziilor în PE

Regula generală este că Parlamentul hotărăşte cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. În ceea ce priveşte cvorumul de prezenţă, regulamentul de ordine interioară prevede că este nevoie de 1/3 din membrii Parlamentului. În acelaşi timp însă orice votare este valabilă până când 23 de deputaţi nu solicită preşedintelui constatarea faptului că nu este întrunit cvorumul de prezenţă. Excepţiile sunt votul a 3/4 sau a 2/3 dintre membrii Parlamentului. Fiecare parlamentar are un singur vot şi trebuie să voteze personal, fără să ţină cont de ordinele date de cineva.

60

Termeni cheie: deficit democratic, alegeri directe, deputaţi europeni, numărul deputaţilor, fracţiunile parlamentare, sediul, competenţe, modul de luare a deciziilor, cooperarea interparlamentară, ombudsmanul european.

Întrebări de control:

1. Cum sunt desemnaţi deputaţii Parlamentului European ? 2. Cum se manifestă deficitul democratic la nivelul Parlamentului European ? 3. Care sunt fracţiunile Parlamentului European ? 4. Unde se află sediile Parlamentului European ? 5. Care sunt atribuţiile legislative ale Parlamentului European ? 6. Care este modul de luare a deciziilor ? 7. Ce înţelegem prin cooperare interparlamentară ?

Unitatea 5: Procesul legislativ unional

Obiective

Specific pentru procesul legislativ unional este cooperarea mai multor instituţii. Cu toate acestea Consiliul este organul legislativ principal, iar Parlamentul European este organul legislativ secundar.

Celelalte organe cum ar fi Comisia, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor au statutul de participanţi la procesul legislativ. Totuşi Comisia în calitate de deţinător al monopolului de iniţiativă şi de executant al actelor normative, are un rol mai însemnat decât organele de asistenţă, participând cu Parlamentul şi Consiliul la un veritabil triumvirat legislativ.

În dreptul unional au existat peste 50 de feluri de proceduri legislative, dintre care cele mai importante sunt:

n Procedura ascultării sau consultării n Procedura cooperării n Procedura codeciziei n Procedura avizării n Procedura informării n Procedura delegării

Folosirea acestor proceduri depinde de fiecare dată de normele juridice care reglementează elaborarea şi adoptarea diferitelor acte normative unionale.

61

Termeni cheie: iniţiativa, consultarea, decizia, domeniile în care se folosesc procedurile, prima citire, poziţie comună, a doua citire, prima trimitere, comitet de conciliere, calendarul adoptării bugetului.

Întrebări de control:

1. Cum se adoptă bugetul UE ? 2. Prin ce se deosebeşte procedura avizării de cea a informării ? 3. Care sunt etapele procedurii codeciziei ? 4. Care este diferenţa între procedura ascultării şi cea a cooperării ?

Unitatea 6: Curtea de Conturi

Obiective

Potrivit definiţiei din dreptul primar unional „Curtea de Conturi asigură controlul conturilor“29. Curtea de Conturi asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control privind executarea bugetului unional, urmărind cheltuirea legală, regulamentară şi economicoasă a surselor bugetare.

Are sediul la Luxemburg şi este format din 27 de membrii, fiecare stat membru trimiţând un singur reprezentant. Ei sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani de Consiliu.

Curtea de conturi are următoarele atribuţii:

1. Examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor UE şi ale oricărui organism creat de UE, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control.

2. Prezintă Parlamentului şi Consiliului o declaraţie care atestă fiabilitatea conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor subiacente, care este publicată în JOUE.

3. Examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară, semnalând orice iregularitate.

4. Întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport este transmis către celelalte instituţii ale UE şi este publicat în JOUE, alături de răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii.

29 Art. 285 din TFUE.

62

5. Poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii.

6. Avizează regulamentele financiare legate de executarea bugetului unional, care sunt adoptate de Consiliul UE.

Termeni cheie: control financiar extern, statutul membrilor Curţii de conturi, controlul veniturilor şi cheltuielilor.

Întrebări de control:

1. Care sunt atribuţiile Curţii de Conturi ? 2. Cine poate fi numit în funcţia de membru la Curtea de Conturi ?

Unitatea 7: Banca Centrală Europeană

Din 01. ianuarie 1994 până în 01. iunie 1998 a existat Institutul Monetar European care avea ca misiune coordonarea politicilor monetar-valutare ale statelor membre, supravegherea funcţionării sistemului monetar european şi pregătirea terenului pentru înfiinţarea Băncii Centrale Europene. Din 1998 BCE cu sediul la Frankfurt am Main şi-a început activitatea ca bancă de emisie pentru moneda unică europeană EURO. Emisia monetară propriu-zisă, adică punerea în circulaţie a bancnotelor a început la 01.ianuarie 2002. Din 01.07.2002 în 12 state europene30 euro a devenit singura monedă aflată în circulaţie, existând posibilitatea preschimbării bancnotelor vechi până în 2010. În decembrie 2006 masa monetară aflată în circulaţie a depăşit volumul de USD aflat în circulaţie pe plan mondial în cash31. România preconizează introducerea monedei unice în 2012. Ţările care doresc să introducă euro trebuie să îndeplinească următoarele criterii de convergenţă: 1. Stabilitate preţurilor - creşterea preţurilor nu poate fi mai mare de 1,5 % raportat la media celor 3 state cu cea mai mică rată a inflaţiei. 2. Dobânzile la creditele pe termen lung pot fi mai mari cu max. 2 % decât media din statul cu cea mai mică inflaţie

30 Statele membre ale CE care au adoptat moneda unică sunt: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Ulterior au aderat la zona euro: Malta, Cipru, Slovenia, Slovacia, Estonia. Statele nemembre în care euro se află în circulaţie: Andorra, San Marino, Monaco, Liechtenstein, Insulele Canare şi Kosovo. 31 Http://ec.europa.eu/economy_finance.

63

3. Stabilitatea cursului de schimb - moneda naţională nu poate fi depreciată cu doi ani anterior aderării la UEM şi trebuie să respecte o bandă de fluctuaţie de max. +/- 2,5 %. 4. Deficitul bugetar nu poate depăşi 3 % din GDP. 5. Datoriile statului nu pot depăşi 60 % din GDP. După Lisabona: Băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro constituie Eurosistemul. Organele BCE sunt următoarele: 1. Directoratul 2. Consiliul BCE 3. Consiliul lărgit al BCE Atribuţiile BCE: n Stabilirea şi conducerea politicii monetare a BCE n Executarea, realizarea afacerilor în domeniul devizelor32 n Administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor şi menţinerea acestora n Promovarea funcţionării optime a sistemelor de plăţi şi de decontare n Are competenţa exclusivă în aprobarea emisiunii monetare în întreaga UE n Asigurarea stabilităţii preţurilor (creşteri de maxim 2 % ale preţurilor) prin

controlul emisiunii cantităţii monetare şi evaluarea perspectivelor în domeniul preţurilor şi a riscurilor pe baza unei palete largi de indicatori

n Procurarea datelor statistice necesare funcţionării băncii n Monitorizarea progreselor din sistemul bancar

Modul de luare a deciziilor Fiecare membru are un singur vot şi se votează cu majoritate simplă. BCE funcţionează

pe baza unui regulament de ordine interioară33, pe baza Statutului34 şi a unei hotărâri

adoptate de Consiliu în acest sens35. Poate adopta regulamente, decizii, recomandări şi avize. Potrivit Tratatului de la Lisabona Consiliul, hotărând în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European şi a Băncii Centrale Europene, poate încredinţa Băncii Centrale Europene

32 Prin devize înţelegem mijloacele de plată folosite în decontările internaţionale care înlocuiesc mijloacele băneşti. De regulă: biletul la ordin, cecul, cecul de călătorie, scrisoarea de credit, ordinele de plată, care pot fi tranzacţionate pe piaţa internaţională în funcţie de acoperire şi scadenţă. 33 Publicat în JOCE nr. L 338/15.12.1998, modificat la 22.04.1999 în JOCE nr. L 314/1999. 34 Ultima versiune fiind publicată în JOUE nr. C 80/10.03.2001. 35 Hotărârea nr. 2003/223/CE, publicată în JOUE nr. L 83/01.4.2003.

64

misiuni specifice privind politicile în domeniul controlului prudenţial al instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare, cu excepţia întreprinderilor de asigurări.

Unitatea 8: Organele secundare ale Uniunii Europene

Obiective

În activitatea lor instituţiile UE sunt sprijinite de următoarele organe:

1. Comitetul Economic şi Social

2. Comitetul Regiunilor

3. Banca Europeană de Investiţii

4. Europol

Activitatea instituţiilor, organelor unionale prezentate mai sus este sprijinită şi de alte organe înfiinţate pe baza dreptului primar, pe baza unor acte normative unionale de drept secundar sau pe baza convenţiilor internaţionale.

Termeni cheie: „reprezentant instituţional al societăţii civile organizate europene“, numirea membrilor, durata mandatului, atribuţiile organelor, funcţionarea organelor, NUTS, organele de conducere ale BEI şi BCE, Insititutul Monetar European, euro, Convenţia Europol.

Întrebări de control:

1. Din cine este compus ECOSOC ? 2. Care sunt secţiile specializate ale ECOSOC ? 3. Care este componenţa Comitetului Regiunilor ? 4. Care sunt atribuţiile Comitetului Regiunilor ? 5. Care sunt organele BEI ? 6. Care sunt atribuţiile BCE ?

Bibliografie : Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

65

Modulul 6: Justiţia unională

Obiective:

1. Prezentarea Curţii de Justiţie Europene, a Tribunalului de primă instanţă şi a Tribunalului Funcţiei Publice.

2. Cunoaşterea competenţei instanţelor unionale. 3. Prezentarea regulilor procesuale cele mai importante. 4. Prezentarea celor mai importante acţiuni, ce pot fi exercitate în faţa instanţelor

judecătoreşti ale UE.

Ghid de studiu

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor, deoarece fără cunoaşterea componenţei şi competenţei organelor jurisdicţionale comunitare nu veţi putea înţelege informaţiile despre acţiunile comunitare. De asemenea este important să vă familiarizaţi cu regulile elementare ale procedurii în faţa instanţelor comunitare, inclusiv cu căile de atac ordinare şi extraordinare, pentru a putea înţelege problematica acţiunilor exercitate în faţa instanţelor comunitare.

După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul de primă instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice

Obiective

Curtea de Justiţie Europeană este o instituţie a UE care are ca atribuţie principală asigurarea respectării dreptului unional în aplicarea şi interpretarea actelor normative

66

unionale. Datorită paletei largi a competenţelor cu care este înzestrată, CJUE apare în ipostaza mai multor feluri de instanţe judecătoreşti întrunind caracteristicile acestora.

Astfel CJUE poate fi numită instanţă internaţională în sens clasic, dacă o privim din prisma acţiunilor înaintate de Comisie sau de statele membre împotriva unui alt stat membru (art. 258-260 TFUE).

În situaţiile în care CJE este sesizată printr-o acţiune preliminară privind interpretarea şi stabilirea valabilităţii unor norme juridice (art. 267 TFUE) apare în ipostaza unei curţi constituţionale.

Dacă avem în vedere acţiunile îndreptate împotriva acţiunilor sau inacţiunilor organelor comunitare (art. 263-266 din TFUE) putem constata că avem de a face cu o instanţă de contencios administrativ.

Pentru funcţionarii unionali sau instituţiile de angajare care aduc situaţiile lor conflictuale, litigiile lor izvorâte din raporturile juridice de muncă în faţa CJE, aceasta apare ca o instanţă de muncă specifică sistemului de drept de tip occidental, iar de cel care solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate de funcţionarii unionali în lipsa unor obligaţii contractuale, este percepută ca o instanţă civilă.

Pe baza clauzelor compromisorii dintr-un contract sau pe baza unor convenţii de arbitraj, Curtea devine comisie sau instanţă de arbitraj.

Totodată dacă privim întregul sistem jurisdicţional unional, trebuie să constatăm că această curte de justiţie europeană apare şi ca instanţă de recurs şi instanţă supremă calitate care nu este specifică instanţelor internaţionale care de regulă sunt concepute cu un singur grad de jurisdicţie asigurând numai posibilitatea exercitării unor căi de atac extraordinare.

Principiile fundamentale de funcţionare ale Curţii:

n Principiul împuternicirii speciale limitate n Principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului unional în toate statele

membre. n Principiul efectului util (effet utile). n Principiul dezvoltării dinamice a dreptului unional. n Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar. n Principiul dreptului comparat.

Componenţa Curţii de Justiţie Europene

67

Curtea este compusă din 27 judecători. Judecătorii sunt numiţi pe baza acordului reciproc al statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc o reîmprospătare a corpului de judecători, fiind înlocuiţi 14 sau 13 dintre judecători.

Judecătorii pot fi aleşi de fiecare guvern din rândul personalităţilor care oferă garanţia unei independenţe şi obiectivităţi în luarea deciziilor şi în statele lor de provenienţă îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru ocuparea celei mai înalte funcţii de judecător ori sunt jurişti de o capacitate excepţională recunoscută (art. 253 alin.1 TFUE).

Judecătorii aleg Preşedintele Curţii din mijlocul lor pentru o perioadă de 3 ani. Astfel din trei în trei ani are loc nu numai înlocuirea unei părţi dintre judecători dar şi a preşedintelui, care la fel ca şi restul judecătorilor poate fi reales.

În componenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe lângă judecători intră şi 8 avocaţi generali. Toate condiţiile, modalităţile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile şi în cazul avocaţilor generali care au un mandat de 6 ani. Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparţialitate şi independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în faţa Curţii de Justiţie, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale. Avocaţii generali asistă CJE în activitatea sa de asigurare a respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea dreptului unional.

Activitatea judecătorilor şi avocaţilor generali este sprijinită de o administraţie în fruntea căreia se află grefierul şef.

Competenţa

Competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti de a judeca o anumită pricină, de a soluţiona un anumit litigiu.

Competenţa materială jurisdicţională a CJUE se extinde asupra următoarelor tipuri de acţiuni sau proceduri:

• Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor • Acţiunea în anulare • Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona • Recursul • Reexaminarea • Căile de atac extraordinare

Tribunalul Tribunalul este o instanţă cu un grad de jurisdicţie inferior CJUE şi este format din 27 judecători, care sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale în ţara din care provin.

68

Caracteristicile specifice ale acestui organ jurisdicţional prin care se deosebeşte de CJE ar fi următoarele:

n în cadrul lui nu sunt avocaţi generali anume numiţi pentru această funcţie, dar atribuţiile care ar reveni acestora pot fi îndeplinite de către judecători. După Nisa însă s-a deschis posibilitatea introducerii instituţiei avocatului general şi în cazul Tribunalului.

n are competenţa de a judeca acţiuni preliminare, dar hotărârile adoptate pot fi atacate în faţa CJUE

n hotărârile sale pot fi atacate cu recurs în faţa CJUE n judecă în complete formate din 1, 3 şi 5 judecători n recursul formulat împotriva hotărârilor Tribunalului priveşte numai problemele de

drept fără reanalizarea problemelor privind starea de fapt n judecă recursurile exercitate împotriva hotărârilor adoptate de Tribunalul Funcţiei

Publice şi va judeca recursurile formulate împotriva hotărârilor ce se vor adopta de Camerele jurisdicţionale

Tribunalul de Primă Instanţă are competenţa de a judeca:

• acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;

• acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei; • acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele

adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de executare;

• acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora;

• acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;

• acţiuni în materia mărcilor comunitare; • recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii

Europene, limitate la chestiuni de drept.

Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la chestiuni de drept, la Curtea de Justiţie.

69

Tribunalul Funcţiei publice şi perspectiva creării camerelor jurisdicţionale

Înfiinţarea unor Camere jurisdicţionale se înscrie în aceeaşi strădanie de degrevare a instanţelor deja existente, care a determinat crearea Tribunalului. Prin preluarea unei părţi dintre acţiunile preliminare CJUE nu-şi va pierde rolul de instanţă supremă furnizoare de interpretare unică, ci din contră va avea mai mult timp să se concentreze asupra problemelor mai importante. În acelaşi timp însă nici Tribunalul nu poate fi supraîncărcat, motiv pentru care unele competenţe ale acestuia ar urma să fie preluate de Camerele jurisdicţionale în calitate de noi organe jurisdicţionale de primă instanţă.

Prima hotărâre a Consiliului de înfiinţare a unei astfel de Camere jurisdicţionale, prin care s-a creat şi al treilea nivel de jurisdicţie comunitar, a fost adoptată în 200436 când s-a dispus înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al UE.

Primul Tribunal specializat a primit în competenţă judecarea acţiunilor exercitate de funcţionarii comunitari împotriva angajatorilor în legătură cu serviciul potrivit art. 270 din TFUE şi art. 152 din Trat. EURATOM.

Tribunalul Funcţiei Publice din punct de vedere organizatoric şi instituţional face parte din CJUE şi membrii săi au statut juridic identic cu cel al judecătorilor de la Tribunal. Deciziile adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului în termen de 2 luni de la comunicare, în mod asemănător ca şi deciziile Tribunalului în faţa Curţii. Această asemănare înseamnă că motivele de recurs sunt strict limitate la cele de drept. Recursul nu are efect suspensiv de drept şi preşedintele Tribunalului se poate pronunţa asupra acestuia într-o procedură scurtă.

Sediul Tribunalului Funcţiei Publice este la sediul Tribunalului de primă instanţă.

În componenţa Tribunalului Funcţiei Publice intră 7 judecători numiţi pe o perioadă de 6 ani cu posibilitate de realegere. Aceştia trebuie să îndeplinească condiţiile pentru ocuparea funcţiei de judecător la Tribunal, însă au fost primii care înainte de a fi numiţi de guvernele statelor membre, au primit şi avizul favorabil al unui Comitet format din specialişti. Având în vedere că sunt doar 7 judecători aceştia au fost aleşi în aşa fel încât să fie reprezentate cât mai multe sisteme de drept din Europa.

Judecătorii aleg dintre ei un preşedinte pe o durată de 3 ani, care poate fi reales.

Completele de judecată vor fi formate de regulă din 3 judecători, dar există posibilitatea întrunirii în plen şi în complete de 5 judecători. După adoptarea codului de procedură 36 Hotărârea Consiliului nr. 752/02.11.2004 privind înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al UE, publicată în JOUE nr. L 333/09.11.2004.

70

pentru noua instanţă va exista inclusiv posibilitate judecării unor cauze de către un singur judecător.

Procedura în faţa Tribunalului Funcţiei Publice este în mare parte identică cu procedura celorlalte instanţe comunitare. O specificitate a acestei proceduri este că instanţa verifică în orice fază procesuală posibilităţile încheierii unei tranzacţii între părţi şi înlesneşte adoptarea unei astfel de soluţii între cei aflaţi în litigiu.

Activitatea acestei instanţe este ajutată de o grefă.

Termeni cheie: instanţă supranaţională, integrare, ipostazele în care apare CJUE, principiile fundamentale de funcţionare, caracteristicile semnificative, sedes materiae, judecătorii, avocaţii generali, drepturile şi obligaţiile judecătorilor, cabinet, completele de judecată, grefierul-şef, administraţia CJUE, competenţa, camerele jurisdicţionale, conflictele de competenţă.

Întrebări de control:

1. Prin ce se deosebeşte CJUE de Tribunal ? 2. Care sunt acţiunile care intră în competenţa Tribunalului ? 3. Cine este grefierul-şef ? 4. Cum se formează completele de judecată ? 5. Cine sunt avocaţii generali ? 6. Cum sunt desemnaţi judecătorii CJUE ? 7. Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorilor ? 8. Care sunt principiile de funcţionare ale CJUE ?

Unitatea 2: Drept procesual al Uniunii Europene

Obiective:

Procedura în faţa Curţii poate fi compusă din următoarele faze: o fază scrisă şi o fază orală, potrivit art 18 din Statutul CE al CJE.

1.Procedura prealabilă

În cazul unor acţiuni înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul este obligat să sesizeze direct sau indirect pe viitorul pârât în vederea soluţionării

71

litigiului pe cale amiabilă şi numai refuzul acestuia îl îndreptăţeşte pe reclamant să declanşeze acţiunea propriu-zisă.

2. Procedura scrisă este prima fază a procesului unional. Cu privire la problematica acesteia trebuie studiate următoarele teme:

n părţile în procesul unional n reprezentarea procesuală şi avocatul obligatoriu n intervenienţii în procesul unional n cererea de chemare în judecată n întâmpinarea n numirea judecătorului raportor şi al avocatului general n limba procesuală

3. Procedura orală

n discuţiile contradictorii ale părţilor şi administrarea probelor n administrarea probelor n concluziile avocatului general n redeschiderea procedurii orale

4. Adoptarea hotărârii

n deliberarea şi pronunţarea n forma hotărârii şi tehnica eliberării ei n hotărârile provizorii n tranşarea litigiilor prin alte căi decât obţinerea unei hotărâri sau scoaterea de pe

rol a cauzei n cererea pentru interpretare şi cererea pentru obţinerea unei formule executorii

privind executarea bunurilor aparţinând UE n cheltuielile judiciare n asistenţa juridică gratuită

6. Executarea hotărârilor

5. Căile de atac

n procedura căii de atac exercitată faţă de hotărârile Tribunalului şi Tribunalului Funcţiei Publice (recursul)

n hotărârile atacabile n recurenţii posibili n termenele de recurs n motivele de recurs

72

n cererea de recurs n întâmpinarea intimatului n soluţiile ce pot fi adoptate în urma judecării recursului n procedura în faţa Tribunalului după retrimitere n căile de atac extraordinare: terţa opoziţie, revizuirea n căile de atac de tip sui-generis: plângerea în cazul omisiunii de a hotărî, opoziţia

Termeni cheie: procedura prealabilă, cererea de chemare în judecată, reclamanţii privilegiaţi, celelalte părţi, împuternicit, agent, intervenienţi, somaţii, obiectul cerererii de chemare în judecată, motivele acţiunii, întâmpinare, replică, contrareplică, raport de şedinţă, raport prealabil, raportori adjuncţi, limba oficială, limba procesuală, probe, concluzii finale, proiect de hotărâre, limbă de lucru, îndreptarea erorii materiale, tranzacţia, retragerea acţiunii, retragerea cererii de chemare în judecată, declararea fondului ca rezolvat, titlu executoriu.

Întrebări de control:

1. Care sunt căile extarordinare de atac ? 2. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ? 3. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ? 4. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul din faţa instanţelor judecătoreşti ale

UE ? 5. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele unionale ? 6. Care sunt căile de tranşare a litigiilor, în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti

? 7. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJE ? 8. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele unionale ? 9. Care este limba folosită în procesele unionale ? 10. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ?

Unitatea 3 : Principalele acţiuni exercitate în faţa instanţelor unionale

Obiective

Acţiunile unionale sunt acele pârghii, posibilităţi, mijloace sau prerogative virtuale şi legale acordate subiecţilor dreptului UE prin care aceştia pot solicita concursul organelor jurisdicţionale unionale în vederea apărării prerogativelor sau drepturilor lor sau în vederea supravegherii obiective a respectării legalităţii de către instituţiile UE.

Acţiunile cu care poate fi sesizată CJE sau Tribunalul, pot fi următoarele:

73

1. Acţiunile în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre 2. Acţiunea în anulare 3. Excepţia de ilegalitate 4. Acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă 5. Acţiunea în despăgubire 6. Acţiunea preliminară 7. Acţiunile pentru obţinerea aprobării sau avizării 8. Acţiunea de arbitraj 9. Acţiunile în legătură cu serviciul introduse de funcţionarii UE 10. Acţiunile în domeniul mărcilor şi standardelor 11. Acţiunile preliminare privind interpretarea „Pactului de la Bruxelles“ 12. Acţiunea contra sancţiunilor pecuniare

I. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre

1.Temeiul juridic

Art. 258 – 260 din TFUE

Art. 348 alin. 2, art. 114 alin. 9, art. 271 din TFUE

2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate

Art. 141 - 142 din Trat. EURATOM

3.Instanţa competentă

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

4.Reclamantul posibil

Comisia, statele membre, Consiliul Băncii Centrale Europene, Consiliul de Administraţie a Băncii Europene de Investiţii

5.Pârâtul posibil

Statele membre şi Băncile Naţionale

6.Intervenienţii posibili

Alte instituţii unionale sau alte state membre

7.Caracterul procedurii

contencioasă sau contradictorie

74

8.Obiectul procesului

Constatarea încălcării obligaţiilor rezultate din tratatele UE, din dreptul unional secundar şi din deciziile CJUE, de către statele membre sau băncile naţionale.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile

Comisia trimite o somaţie cu termen limitat după ce a luat poziţie argumentată faţă de obiectul viitorului proces.

10.Termenele

nu există

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

nu sunt

12.Desfăşurarea procesului

Depunerea cererilor scrise : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, contrareplică (duplică), manifestările intervenienţilor în scris. Procedura orală, în afara cazurilor în care se renunţă la acest lucru. Concluziile finale ale avocatului general.

13.Finalizarea procesului

Decizie : constatarea încălcării obligaţiilor sau respingerea cererii.

14.Efectul hotărârii

Are caracter obligatoriu mai mult din punct de vedere moral inter partes şi are efect de precedent judiciar pentru celelalte procese.

15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii

n amendă sau despăgubire pauşală n reînnoirea acţiunii pentru stabilirea încălcării obligaţiilor stabilite prin decizie

16.Căi de atac

Nu există.

17.Cheltuielile judiciare

Partea care cade în pretenţii va suporta cheltuielile iar intervenienţii suportă propriile cheltuieli. Nu se percep cheltuieli în favoarea instanţei.

75

18.Executarea silită

În principiu nu există, dar pot fi stabilite amenzi sau alte sancţiuni pecuniare.

II. Acţiunea în anulare

1.Temeiul juridic

Art. 263, 264, 271 din TFUE

2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate

Art. 146 din Trat. EURATOM

3.Instanţa competentă

În cazul acţiunilor introduse de persoane de drept privat : Tribunalul

În celelalte cazuri : CJUE

4.Reclamantul posibil

Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Consiliul de Administraţie a Băncii Europene de Investiţii, statele membre, persoanele fizice sau juridice care sunt afectate „individual şi direct“ de un act normativ sau administrativ unional

5.Pârâtul posibil

Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană

6.Intervenienţii posibili

Alte organe, alte state membre sau persoanele care au un interes just (dar numai la acţiunile private

7.Caracterul procedurii

Acţiune contradictorie sau contencioasă.

8.Obiectul procesului

76

Controlul legalităţii activităţii legislative sau ale acţiunilor administrative unionale. Motive : incompetenţă, încălcarea unor prevederi de formă importante, încălcarea tratatelor unionale sau ale actelor normative de executare sau de aplicare ale acestora, abuzul de putere.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile

Nu.

10.Termenele

În 2 luni care curg de la publicare (după 15 zile de la apariţie în JOUE ) sau de la data comunicării actului contestat către reclamant (în lipsă de la data luării la cunoştinţă )

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

Nu.

12.Desfăşurarea procesului

Faza scrisă : Depunerea cererii de chemare în judecată în scris, depunerea întâmpinării, replica, duplica, în anumite situaţii depunerea unor declaraţii scrise ale intervenienţilor.

Faza orală : în faţa CJE se poate renunţa la această fază, în schimb ce la Curtea de primă instanţă este obligatorie.

Cele două faze sunt urmate de fiecare dată de concluziile Avocatului General.

13.Finalizarea procesului

Hotărâre: Constatarea nulităţii sau respingerea acţiunii.

14.Efectul hotărârii

Obligatorie inter omnes, ex tunc.

15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii

Obligaţia de a înlătura starea care contravine tratatelor potrivit art. 266 din TFUE, mai târziu eventual introducerea unei acţiuni pentru sancţionarea abţinerii la executare.

16.Căi de atac

În cazul hotărârii primei instanţe recurs la CJUE.

17.Cheltuielile judiciare

77

Partea care cade în pretenţii suportă costurile procesuale, intervenienţii suportă cheltuielile proprii, instanţa nu va calcula cheltuieli proprii în sarcina justiţiabililor.

18.Executarea silită

Nu există.

III. Acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă

1.Temeiul juridic

Art. 265 din TFUE

2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate

Art. 148 din Trat. EURATOM

3.Instanţa competentă

Pentru reclamanţii privaţi Tribunalul, iar pentru ceilalţi CJUE.

4.Reclamantul posibil

Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Curtea Europeană de Conturi, statele membre, persoanele fizice sau juridice care sunt îndreptăţite a pretinde o anumită acţiune de la un organ unional care refuză să-şi îndeplinească obligaţiile sale

5.Pârâtul posibil

Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană

6.Intervenienţii posibili

Alte organe sau state membre ori persoane care pot dovedi un just interes în cazul acţiunilor private.

7.Caracterul procedurii

Procedură contradictorie sau contencioasă.

78

8.Obiectul procesului

Completarea controlului legalităţii exercitată prin acţiunea în anulare prin extinderea acestuia de la acţiunile organelor UE şi la inacţiunile culpabile ale acestora.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile

Da. Organul în cauză trebuie somat să acţioneze. Când în 2 luni acesta nu ia o poziţie faţă de cerere se poate introduce acţiunea ( când există o luare de poziţie aceasta poate fi atacată eventual printr-o acţiune în anulare )

10.Termenele

Da. În 2 luni de la expirarea termenului de 2 luni prevăzut în procedura prealabilă.

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

Anexarea unei copii a somaţiei adresate organului care trebuie să acţioneze.

12.Desfăşurarea procesului

Ca la acţiunea în anulare.

13.Finalizarea procesului

Hotărâre: Constatarea ilegalităţii abţinerii, a faptului că aceasta contravine tratatelor.

14.Efectul hotărârii

Are putere obligatorie inter partes şi ex tunc.

15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii

Obligarea organului să ia măsurile necesare potrivit art. 266 din TFUE, eventual începerea unei noi acţiuni în constatarea abţinerii.

16.Căi de atac

În cazul hotărârilor date de Tribunal există recursul instanţa de apel fiind CJUE.

17.Cheltuielile judiciare

Partea care cade în pretenţii suportă costurile procesuale, intervenienţii suportă cheltuielile proprii, instanţa nu va calcula cheltuieli proprii în sarcina justiţiabililor.

79

18.Executarea silită

Nu există.

IV. Acţiunea în despăgubire

1.Temeiul juridic

Art. 268, 340 din TFUE

2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate

Art. 151,188 din Trat. Euratom

3.Instanţa competentă

n în cazul reclamanţilor privaţi : Tribunalul n în celelalte cazuri :CJUE

4.Reclamantul posibil

n mai ales persoane juridice şi fizice de drept privat ( inclusiv din state terţe), sindicate, asociaţii profesionale

n statele membre n subiecte de drept public n state terţe

5.Pârâtul posibil

n UE, reprezentată prin organul sau organele culpabile pentru comportamentul care a cauzat prejudiciul (în cazul actelor normative Consiliul şi Comisia de cele mai multe ori împreună)

n Banca Europeană de Investiţii 6.Intervenienţii posibili

80

-alte state membre sau alte organe unionale

- persoane care pot justifica un interes just în cazul acţiunilor private

7.Caracterul procedurii

Procedură contradictorie sau contencioasă.

8.Obiectul procesului

Despăgubirea solicitată pentru repararea prejudiciului cauzat de instituţiile UE sau de funcţionarii unionali în activităţile lor oficiale dar în absenţa unor relaţii contractuale. Temeiul răspunderii, respectiv cuantumul despăgubirilor.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile

Nu este necesară, dar se recomandă concilierea extraprocesuală.

10.Termenele

În general nu există. Excepţii:

n când există pericolul intervenirii prescripţiei extinctive a dreptului subiectiv la despăgubire în sens material - 5 ani de la trecerea evenimentului care a declanşat răspunderea

n în cazul în care pretenţiile la despăgubire au fost formulate în faţa organului competent, acţiune prin care prescripţia a fost întreruptă, acţiunea în despăgubire trebuie formulată în termen de 2 luni de la luarea de poziţie a organului respectiv sau în lipsa acesteia în 4 luni de la formularea pretenţiilor.

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

-

12.Desfăşurarea procesului

Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică, declaraţii scrise ale intervenienţilor.

Procedura orală : dezbateri orale întotdeauna în faţa Tribunalului, iar în faţa Curţii când nu s-a renunţat la acest lucru, concluziile finale ale avocatului general în faţa Curţii.

13.Finalizarea procesului

Hotărâre : Obligarea la plata unor despăgubiri sau respingerea acţiunii. Este posibil adoptarea unor hotărâri interlocutorii sau încheieri privind temeiul răspunderii extracontractuale sau privind mărimea prejudiciului.

81

14.Efectul hotărârii

Inter partes şi ex tunc.

15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii

Executarea silită şi calcularea unor dobânzi de 8% la nivelul despăgubirilor stabilite începând din data pronunţării.

16.Căi de atac

În cazul deciziilor Tribunalului recurs la CJUE.

7.Cheltuielile judiciare

Se stabilesc prin hotărârea judecătorească, cel care cade în pretenţii suportă cheltuielile, intervenientul suportă cheltuielile proprii iar instanţa nu percepe taxe.

18.Executarea silită

Potrivit art. 244 (187), 256 (192) din Trat. CE şi pe baza dreptului procesual civil aplicabil pe teritoriul statului unde îşi are sediul pârâtul ( de obicei Belgia, deoarece atât Consiliul cât şi Comisia au sediul în acest stat ).

19.Alte probleme

Acţiunile în despăgubire nu sunt acţiuni subsidiare ale acţiunilor în anulare sau în carenţă.

V. Acţiunea preliminară

1.Temeiul juridic

Art. 267 din TFUE

2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate

Art. 150 din Trat. EURATOM

3.Instanţa competentă

CJUE

82

4.Reclamantul posibil

Procedura este declanşată de instanţa naţională; părţile din procesul iniţial sunt numai participanţi în faţa CJUE.

5.Pârâtul posibil

Nu există.

6.Intervenienţii posibili

Comisia, Consiliul, Parlamentul European, statele membre.

7.Caracterul procedurii

Procedură necontencioasă ( din punctul de vedere al judecătorului naţional este o chestiune prealabilă )

8.Obiectul procesului

Întrebări privind interpretarea dreptului unional şi stabilirea valabilităţii actelor normative de drept unional secundar.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile

Nu. În faţa instanţei naţionale trebuie să existe un proces pendinte.

10.Termenele

Nu există, dar de preferinţă formularea întrebării ar trebui să intervină numai după lămurirea suficientă a stării de fapt.

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

n descrierea îndestulătoare a litigiului iniţial şi a motivelor care au condus la formularea întrebării

n judecătorul naţional trebuie să aibă dubii în legătură cu aplicarea dreptului comunitar

n instanţele care judecă în ultimă instanţă sunt obligate să sesizeze CJUE în caz de dubii în timp ce celelalte instanţe au dreptul să sesizeze CJUE ori de câte ori au probleme de această natură

12.Desfăşurarea procesului

După ce participanţii şi-au exprimat în scris părerile, se trece la procedura orală când unul dintre ei solicită acest lucru, ca în final să se procedeze la ascultarea concluziilor finale ale avocatului general.

83

13.Finalizarea procesului

Sentinţa include răspunsul la întrebarea formulată de judecătorul naţional ( în anumite cazuri se constată nulitatea unui act normativ de drept unional secundar ) .

14.Efectul hotărârii

n la interpretare : are efect obligatoriu pentru instanţa care a introdus acţiunea şi pentru toate instanţele în continuare; inter partes; ex tunc.

n la stabilirea valabilităţii : are efect obligatoriu; inter omnes; ex tunc 15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii

Nu sunt.

16.Căi de atac

Nu sunt.

17.Cheltuielile judiciare

CJE nu va calcula cheltuieli judiciare, iar în privinţa acestora în rest va decide instanţa naţională.

18.Executarea silită

Nu este.

19.Alte probleme

Instanţa naţională va trimite un exemplar din propria hotărâre CJUE.

VI. Acţiunile în legătură cu serviciul introduse de funcţionarii unionali

1.Temeiul juridic

Art. 270 din TFUE

2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate

Art. 152 din Trat. EURATOM

3.Instanţa competentă

Tribunalul.

84

4.Reclamantul posibil

Funcţionarul unional: funcţionari, angajaţi pentru durată determinată, alţi salariaţi, candidaţii la un loc de muncă, foştii funcţionari.

Institutul de angajare ( în mod teoretic ).

5.Pârâtul posibil

Institutul de angajare : organele şi instituţiile unionale.

Funcţionarul unional ( în mod teoretic ).

6.Intervenienţii posibili

Alte organe, state membre şi persoane care pot justifica un interes legitim.

7.Caracterul procedurii

Procedură contencioasă.

8.Obiectul procesului

Suspendarea, anularea unor măsuri ( acţiuni sau inacţiuni ) care lezează drepturile funcţionarilor unionali sau ale celorlalţi salariaţi.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile

Da (art. 91 alin.2 din Statutul funcţionarilor comunitari), se va introduce recurs graţios sau ierarhic la administraţie.

10.Termenele

3 luni de la data luării la cunoştinţă despre respingerea recursului administrativ, sau de la data la care au trecut 4 luni de la data introducerii recursului administrativ la care nu s-a primit răspuns.

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

Drepturile reclamantului trebuie să fie lezate direct şi individual.

12.Desfăşurarea procesului

Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică, declaraţii scrise ale intervenientului principal.

Procedura orală : în toate cazurile.

85

13.Finalizarea procesului

Sentinţă: înlăturarea măsurilor reclamate sau respingerea acţiunii.

14.Efectul hotărârii

Are efecte obligatorii, inter partes, ex tunc.

15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii

Nu sunt.

16.Căi de atac

Da, recurs la CJUE.

17.Cheltuielile judiciare

Se stabilesc prin sentinţă : Dacă instituţia de angajare cade în pretenţii va suporta integral cheltuielile de judecată, iar dacă pierde funcţionarul el va suporta numai propriile cheltuieli (art. 88 din C. proc. al Trib.)

18.Executarea silită

Nu este.

19.Alte probleme

Sentinţele adoptate de Tribunal privind acţiunile introduse de funcţionarii unionali din 01.01.1994 sunt publicate într-o „Culegere de jurisprudenţă a Funcţiei Publice“.

VII. Acţiunile introduse în faţa instanţelor unionale pe baza unei convenţii de arbitraj

1.Temeiul juridic

Art. 272-273 din TFUE

Convenţia de arbitraj şi normele procedurale generale

2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate

Art. 153 din Trat. EURATOM

86

3.Instanţa competentă

CJUE şi Tribunalul

4.Reclamantul posibil

Instituţiile unionale, state membre, persoane private sau state terţe care au încheiat convenţii de arbitraj cu organele unionale.

5.Pârâtul posibil

Organele unionale, state membre, persoane private sau state terţe care au încheiat convenţii de arbitraj cu organele unionale.

6.Intervenienţii posibili

Alte organe sau state membre.

7.Caracterul procedurii

Procedură contencioasă ( compunerea instanţei şi regulile de procedură nu pot constitui obiectul conv. de arbitraj )

8.Obiectul procesului

Nerespectarea obligaţiilor rezultate din contractele de drept public sau de drept privat încheiate între organele unionale şi persoanele private sau litigiile existente între statele membre.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile

Nu se cere.

10.Termenele

Nu există, dar pot fi prevăzute de conv. de arbitraj.

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

O convenţie de arbitraj valabilă, care stabileşte instanţa competentă ( şi implicit exclude competenţa instanţelor naţionale ).

12.Desfăşurarea procesului

Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică, declaraţii scrise ale intervenientului principal.

87

Procedura orală : dezbateri orale când nu s-a renunţat la acest lucru, concluziile finale ale avocatului general competent în faţa Curţii.

13.Finalizarea procesului

Hotărâre de arbitraj.

14.Efectul hotărârii

Are efect obligatoriu, inter partes, ex nunc potrivit conv. de arbitraj.

15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii

Nu există.

16.Căi de atac

Nu sunt.

17.Cheltuielile judiciare

Se stabilesc prin hotărârea judecătorească, cel care cade în pretenţii suportă cheltuielile, intervenientul suportă cheltuielile proprii iar instanţa nu percepe taxe.

18.Executarea silită

Da (conform art. 280, art. 299 din TFUE); când se îndreaptă împotriva Uniunii se va cere aprobarea CJUE.

19.Alte probleme

În cazul în care dreptul unional nu este implicat, CJUE va judeca pe baza dreptului naţional care guvernează contractul de bază; în anumite cazuri va aplica chiar normele dreptului internaţional privat.

Termeni cheie: temeiul juridic, instanţa competentă, reclamantul posibil, pârâtul posibil, intervenienţii posibili, caracterul procedurii, obiectul procesului, procedură prealabilă, termene, condiţii prealabile demarării procesului, desfăşurarea procesului, finalizarea procesului, efectul hotărârii, sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii, căi de atac, cheltuielile judiciare, executarea silită.

Întrebări de control

88

1. Care este funcţia acţiunii în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre ?

2. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre, în funcţie de reclamant ?

3. Care sunt efectele deciziei CJE obţinute în urma exercitării acţiunii în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre ?

4. Ce trebuie să dovedească privaţii pentru a putea exercita acţiunea în anulare ? 5. Care sunt motivele de anulare ? 6. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea abţinerii

nejustificate ? 7. Arătaţi câteva exemple de acţiuni ilegale care pot constitui temeiul unei acţiuni în

despăgubire ? 8. Care este funcţia acţiunii preliminare ? 9. Care este obiectul şi cauza acţiunii preliminare ? 10. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de un organ naţional pentru a putea fi

calificată instanţă naţională ? 11. Ce este îndreptăţirea sau obligaţia de a sesiza CJE cu o acţiune preliminară ? 12. Care sunt efectele hotărârii preliminare ? 13. În ce cazuri nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile cu ocazia

exercitării acţiunii în legătură cu serviciul de către funcţionarii unionali ? 14. Care sunt normele procedurale folosite la judecarea acţiunii exercitate pe baza

convenţiilor de arbitraj ?

Bibliografie

Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

Modulul 7 : Realizarea obiectivelor fixate de tratatel de înfiinţare ale CE şi UE

Obiective

1. Libera circulaţie a mărfurilor. 2. Libera circulaţie a forţei de muncă. 3. Libera circulaţie a capitalurilor 4. Libera circulaţie a serviciilor

Ghid de studiu

89

Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 2 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..

După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1: Cele patru libertăţi fundamentale

Obiective

A. Libera circulaţie a mărfurilor poate fi realizată printr-o Uniune Vamală şi prin înlăturarea tuturor restricţiilor cantitative la import şi la export. În mod subsidiar se cere şi reformarea, transormarea monopolurilor comerciale statale.

Marfa nu este definită în tratate, dar reprezintă un bun corporal care are o valoare comercială şi care poate constitui obiectul unor tranzacţii comerciale. Ex. medicamente, ochelari, deşeuri refolosibile, energia electrică (cu toate că nu este un bun corporal). Această marfă poate fi:

n marfă care provine din statele membre: măcar ultima prelucrare importantă şi cerută din punct de vedere economic, trebuie să fie făcută în UE

n marfă din state terţe: circulă liber în spaţiul UE după ce s-au îndeplinit toate formele de introducere într-un stat membru şi s-au plătit toate taxele vamal legale aferente.

Uniunea vamală este un spaţiu vamal unic cu graniţe exterioare comune realizată prin:

1. Interzicerea tuturor taxelor vamale şi taxelor cu efect echivalent între statele membre

2. Introducerea unui tarif vamal comun împotriva statelor terţe. Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau intrarea în ţară a unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producţia internă.

Taxă cu efect echivalent este orice obligaţie pecuniară indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului şi care

90

este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv că traversează o frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone.

Chiar şi o taxă care se percepe şi în cazul produselor autohtone poate avea valoarea de taxă cu efect echivalent dacă din banii percepuţi statul sprijină producătorii sau comercianţii autohtoni (prime, subvenţii).

Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent:

n taxele ce fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat membru în condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele indigene sau străine (TVA, cu condiţia să nu se plătească în două ţări diferite)

n taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei este proporţionată cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestaţie)

n taxele stabilite de actele normative unionale Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului general sunt taxe cu efect echivalent (de ex. taxele pentru analizele efectuate de poliţia sanitară).

Taxele vamale externe sunt stabilite de consiliul UE şi acestea pot diferi de la stat la stat în funcţie de convenţiile de asociere încheiate cu aceste state terţe.

Pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, sunt interzise restricţiile cantitative la import şi export, respectiv a măsurilor cu efect echivalent.

Restricţiile cantitative sunt interdicţiile de introducere ale anumitor produse într-o anumită ţară respectiv contingentările, adică limitările importului sau exportului după cantitate sau valoare.

Potrivit art. 31 Trat. CE: „Statele membre reglementează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să excludă orice discriminare între cetăţenii statelor membre în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi desfacere“.

Cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor

În mod excepţional sunt permise adoptarea de către statele membre a anumitor obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Astfel de măsuri sunt luate:

n din motive de ordine şi securitate publică n din motive de moralitate publică n pentru protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor n pentru protecţia plantelor şi animalelor n pentru protecţia patrimoniului naţional de valoare istorică, artistică sau

arheologică n pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.

Aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie nici mijloc de discriminare arbitrară, nici restricţie deghizată în comerţul interstatal. În viitor însă pentru protejarea

91

interesului public nu este exclus nici admiterea unor măsuri discriminatorii, dacă în caz contrar nu ar putea fi păstrate tradiţiile dintr-o anumită ţară.

Pe baza jurisprudenţei CJE putem conchide, că restricţionarea importului sau exportului sunt permise în situaţia în care:

1. în domeniu lipsesc reglementările unionale 2. restricţiile sunt necesare pentru asigurarea supravegherii fiscale, pentru

asigurarea corectitudinii în relaţiile comerciale, pentru asigurarea protecţiei consumatorilor, pentru protecţia valorilor sociale-culturale naţionale, locale

3. dacă reglementările sunt valabile în mod nediscriminativ pentru toate mărfurile din producţia internă sau externă.

Totodată se admite „discriminarea naţionalilor“, dacă străinilor li se aplică regulile de liberă circulaţie a mărfurilor.

B. Libera circulaţie a forţei de muncă

Această libertate de fapt este compusă din: libertatea de circulaţie a forţei de muncă şi libertatea de stabilire a micilor meseriaşi, a liber profesioniştilor şi a societăţilor comerciale.

Muncitor sau lucrător : este o persoană care exercită o activitate în mod dependent în sistem de salarizare. Orice persoană care face ceva pentru altul sub îndrumarea acestuia pentru care va fi plătit de acesta ca şi contravaloare.

Condiţii: lipsa de risc; subordonare faţă de un străin; muncitorul să provină dintr-un alt stat (muncitorului care se întoarce din străinătate nu i se poate refuza recunoaşterea calificărilor obţinute şi nu poate fi obligat la contribuţii sociale mai mari); să nu fie vorba de o angajare în administraţia publică sau în instituţii publice (nu este cazul: soră medicală, medici specialişti, profesori, instructori)

Avantajaţii :

- familia muncitorului beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi acesta

- au drept de şedere soţul, soţia, copii care nu au împlinit încă vârsta de 21 de ani

- rudele muncitorului sau soţiei acestuia în linie directă descendentă sau ascendentă, care sunt în întreţinerea acestuia (pot fi şi din state terţe)

Condiţia este ca lucrătorul să aibă o locuinţă suficient de mare şi ca angajatorul să aibă posibilitatea de a aduce muncitori dintr-un alt stat membru.

92

Interzicerea discriminării

Lucrătorii nu pot fi trataţi mai rău ca naţionalii (art. 45 alin. 2 din TFUE). Pot constitui acţiuni de discriminare:

n discriminare ascunsă: angajare condiţionată de provenienţă sau de domiciliu n impozitare mai severă n statutul unor asociaţii private n folosirea programelor de şcolarizare n beneficierea de reglementările sociale n transferarea lucrătorului numai după ce a plătit angajatorului o despăgubire n statul trebuie să intervină împotriva mişcărilor îndreptate împotriva străinilor,

xenofobe, care sunt de natură să creeze într-o anumită zonă un climat care să ţină la distanţă forţa de muncă din alte state.

Restricţiile sunt justificate dacă sunt revendicate de interesul general urgent şi dacă se respectă principiul proporţionalităţii.

Restricţiile liberei circulaţii a lucrătorilor potrivit art. 45 din TFUE:

n din motive de securitate, ordine şi sănătate publică n când subzistă un pericol grav şi iminent: transmiterea unor boli contagioase/

pericolul iminent de săvârşire a unei infracţiuni

Dreptul sau libertatea de stabilire trebuie să asigure celor care exercită o activitate economică independentă posibilitatea de a alege în mod liber locul de funcţionare al afacerii, pe bază de motive strict economice.

Dreptul de stabilire se referă la exercitarea faptică a unei activităţi comerciale prin intermediul unei unităţi stabile într-un alt stat membru pe timp nelimitat. Aici intră: exercitarea de profesiuni liberale/ înfiinţarea unor societăţi comerciale/ înfiinţarea unor sucursale sau filiale ale societăţilor comerciale din alte state membre.

Caracteristicile dreptului de stabilire:

1. Asigură posibilitatea participării în mod continuu la viaţa economică a unui alt stat şi la tragerea de foloase din această activitate.

2. Este admisă exercitarea acestui drept în mod simultan în mai multe state membre. 3. Se deosebeşte de libera circulaţie a forţei de muncă, prin independenţă şi

asumarea riscului. 4. Se deosebeşte de libera circulaţie a serviciilor prin permanenţă sau durată

îndelungată în timp. 5. Se completează cu libera circulaţie a capitalurilor. 6. Nu se aplică în activităţi care au o legătură permanentă sau temporară cu

exercitarea autorităţii de stat. Ex. notar, executor judecătoresc.

93

Beneficiarii libertăţii de stabilire:

1. Persoanele fizice care provin dintr-un alt stat membru. 2. Soţia/soţul, copii sub 21 de ani şi membrii de familie aflate în întreţinere. 3. Persoane juridice: societăţi deschise, societăţi în comandită, societăţi de drept civil

Condiţii:

n să fie înfiinţată potrivit normelor juridice dintr-un stat membru şi să aibă sediul în spaţiul unional.

n nu se aplică organizaţiilor de caritate, care nu au orientare de profit. n se aplică şi persoanelor juridice străine care şi-au înfiinţat un sediu pe teritoriul

unui stat membru după care doresc să înfiinţeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor state membre.

Sunt interzise discriminările:

n deschise, pe motiv de locul sediului principal în domeniile: impozitarea mai severă/ închirierea de spaţii comerciale/ cumpărarea de imobile/ înmatricularea unor nave sau aeronave

n ascunse, nerecunoaşterea diplomelor universitare (exercitarea unor activităţi poate fi condiţionată de dovedirea unei calificări, dar documentele de atestare trebuie recunoscute).

Restricţii permise:

n Din motive urgente ale interesului public n Potrivit art. 46 Trat. CEE - motive de ordine, securitate şi sănătate publică - un

pericol iminent şi real. Pentru uşurarea exercitării dreptului la liberă circulaţie CE au adoptat o serie de directive privind: recunoaşterea reciprocă a studiilor universitare/ şcolilor profesionale/ calificărilor.

C. Libera circulaţie a capitalurilor

Potrivit dreptului la liberă circulaţie a capitalurilor sunt interzise toate restricţiile privind circulaţia de capitaluri între statele membre şi statele terţe ca şi condiţie majoră pentru realizarea uniunii economice şi monetare.

Circulaţia capitalului: transferarea unilaterală de valori în formă de capital material (participare la o societate comercială străină) sau în formă de capital bănesc (mijloace de plată legale; titluri de valoare; credite) dintr-un stat membru într-un alt stat care de obicei reprezintă o investiţie de capital. Nu constituie circulaţie de capital simplul transfer de bani pentru plata unor mărfuri.

Circulaţia plăţilor: transferul peste hotare de mijloace de plată (bancnote, cambii, cecuri, acreditive, bilete la ordin) care sunt necesare în legătură cu o contraprestaţie (cumpărare de mărfuri sau servicii) este o libertate anexă liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor.

94

Interzicerea discriminării

Pe lângă măsurile care constituie discriminare deschisă aici intră orice reglementare internă care este capabilă direct/indirect sau potenţial/faptic să împiedice circulaţia liberă de capital şi de plăţi.

Orice măsură care temporar sau pe durată lungă împiedică, limitează sau refuză în totalitate intrarea, ieşirea şi transitul de capital în funcţie de cantitate sau valoare.

Restricţii permise

1. Din motive de apărare a interesului general. CJUE apreciază de obicei de la caz la caz dacă restricţia este sau nu justificată.

2. Din motive de impozitare

a. Statele membre au dreptul de a aplica dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale care stabilesc o distincţie între contribuabili în funcţie de reşedinţa lor sau locurile unde le sunt investite capitalurile în acele domenii care nu intră sub incidenţa reglementărilor unionale

b. Statele membre au dreptul de a lua toate măsurile indispensabile pentru: n a împiedica încălcarea legilor, a normelor lor de reglementare şi administrative în

special în materie fiscală sau în materie de supraveghere a instituţiilor financiare n de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopuri de

informare administrativă sau statistică n de a lua măsurile justificate de motive de ordine sau de securitate publică. Scopul

acestor măsuri este descoperirea, înfrângerea şi pedepsirea cazurilor de evaziune fiscală, de spălare a banilor, de trafic de droguri şi terorism.

Nu se admit însă restricţionări în domeniul scoaterii de devize din stat.

Din 01.01.1994 a fost liberalizată şi circulaţia capitalurilor având ca destinaţie statele terţe sau provenind din state terţe, fără să putem vorbi însă de libera circulaţie a capitalurilor, deoarece Consiliul UE poate lua măsuri protecţioniste împotriva transferurilor de capital cu state terţe dacă acestea pun în pericol uniunea monetară şi economică. Se pot lua chiar şi măsuri de embargo faţă de un stat terţ, mai mult statele membre pot lua măsuri chiar înainte să acţioneze Consiliul în acest domeniu.

D. Libera circulaţie a serviciilor

Dreptul de a presta servicii dincolo de graniţele statului de provenienţă fără a se stabili acolo în mod durabil.

Servicii: sunt prestaţiile furnizate în mod obişnuit contra unei remuneraţii în măsura în care nu sunt guvernate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor. Serviciile pot fi cu caracter industrial, comercial, activităţi artizanale şi cele ţinând de profesiunile liberale.

95

Trebuie să aibă caracter temporar, dar acest caracter nu exclude posibilitatea de a avea infrastructură şi de a transfera peste frontieră anumite bunuri necesare desfăşurării prestaţiei (bilete de loterie, material publicitar).

Nu intră în această categoria transportul, dar intră băncile şi firmele de asigurare. Alte exemple: prestaţiile medicilor, inginerilor, constructorilor, turismul, activitatea ghizilor, emisiunile de radio şi de televiziune, activităţile hoteliere şi de brokeraj. Apar discuţii cu privire la unele servicii: prostituţie; în Irlanda sunt interzise avorturile dar CJE permite libera circulaţie a serviciilor de acest gen.

Clasificarea serviciilor în funcţie de criteriul trecerii graniţelor:

1. Servicii active: când prestatorul vine în statul beneficiar. 2. Servicii pasive: când se deplasează beneficiarul la prestatorul aflat într-un alt stat

membru. 3. Servicii care se deplasează: atât prestatorul cât şi beneficiarul rămân în propria lor

ţară şi se deplasează numai prestaţia (televiziune, radio, asigurări). Aceste situaţii de asemenea pot fi combinate (inclusiv cu state terţe).

Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul public al statului. De ex.: inspectorate sanitare, dispensare medicale-vaccinări, instituţiile educative şi de învăţământ obligatorii, poliţie.

Interzicerea discriminării

Această obligaţie revine atât statului de unde vine beneficiarul cât şi statului de unde provine furnizorul.

Exemple de discriminare:

n perceperea de taxe pentru turiştii străini unde nu se percep taxe pentru autohtoni n condiţionarea prestaţiei de obligaţia de prezenţă în zonă a prestatorului n nedecontarea costurilor medicale pentru asigurat pentru lucrări medicale efectuate

în străinătate n solicitarea autorizării unde autohtonii nu au nevoie de aşa ceva n condiţionarea ca ghidul să fie angajatul unui birou de turism n solicitarea de studii pentru ghidul care nu se ocupă de prezentare de monumente şi

muzee Restricţii permise

n din motive de ordine, securitate şi sănătate publică n din motive de interes general (ex. asigurarea echilibrului sistemului de asigurare

socială şi medicală)

96

Termeni cheie: marfă, taxe vamale, taxe cu efect echivalent, servicii, restricţii interzise, restricţii permise, Bosman, Morson, Dassonville, Cassis de Dijon, Keck.

Întrebări de control:

1. La ce se referă hotărârile adoptate în cazurile „Buy Irish“ şi „Blocadele agrare“ ? 2. Care sunt cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor ? 3. Ce sunt formulele Keck şi Dassonville ? 4. Care sunt restricţiile permise în cazul liberei circulaţii a lucrătorilor ? 5. La ce se referă cazul Reyners/Belgia ? 6. Ce este circulaţia capitalului şi a plăţilor ? 7. Cum pot fi clasificate serviciile ?

Unitatea 2: Cooperarea consolidată (intensificată)

În condiţiile în care integrarea pătrunde pe de o parte în domeniile centrale ale suveranităţii naţionale (legiferare, politica externă, afacerile interne, justiţie, alegeri locale, idealizarea sau spiritualizarea frontierelor), iar pe de altă parte apare o eterogenitate crescândă a statelor membre (provocată mai ales de Anglia şi Danemarca sau Polonia), a intervenit necesitatea de a asigura posibilitatea unei cooperări intensive în cadrul juridic şi instituţional asigurat de UE pentru unele grupuri de state (Europa cu mai multe viteze), care doresc să progreseze mai repede pe calea integrării europene.

Venind în întâmpinarea acestor state, Tratatul de la Amsterdam a introdus procedura „cooperării intensificate“, ale căror condiţii au fost elaborate înmod amănunţit prin Tratatul de la Nisa. În lumina acestor prevederi şi ale Tratatului de la Lisabona care vorbeşte despre « cooperarea consolidată » statele membre care îşi propun să stabilească între ele o cooperare intensificată pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de Trat. UE (art. 20) şi TFUE (art. 326-334), cu respectarea următoarelor reguli:

1. Formele de cooperare consolidată respectă tratatele şi dreptul Uniunii, şi să nu aducă atingere pieţei interne şi nici coeziunii economice, sociale şi teritoriale.

2. Formele de cooperare consolidată nu pot să constituie o barieră sau o discriminare în schimburile dintre statele membre ori să provoace o denaturare a concurenţei între acestea.

3. Formele de cooperare consolidată trebuie să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre neparticipante. Acestea din urmă nu împiedică punerea lor în aplicare de către statele membre participante.

4. Formele de cooperare consolidată sunt deschise tuturor statelor membre, sub rezerva respectării eventualelor condiţii de participare stabilite prin

97

decizia de autorizare. De asemenea, acestea rămân deschise oricând pe durata funcţionării lor, sub rezerva respectării, pe lângă condiţiile menţionate anterior, şi a actelor deja adoptate în cadrul lor.

5. Comisia şi statele membre participante la o formă de cooperare consolidată asigură promovarea participării unui număr cât mai mare de state membre.

Procedura de instituire a unei cooperări consolidate Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare

consolidată într-unul din domeniile prevăzute în tratate, cu excepţia domeniilor de competenţă exclusivă şi a politicii externe şi de securitate comune, înaintează Comisiei o cerere precizând domeniul de aplicare şi obiectivele urmărite prin forma de cooperare consolidată preconizată.

Comisia poate prezenta Consiliului o propunere în acest sens. În cazul în care nu prezintă o astfel de propunere, Comisia comunică statelor membre în cauză motivele pentru care a procedat astfel.

Autorizarea de a recurge la o formă de cooperare consolidată se acordă de către Consiliu, care hotărăşte la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European.

Cererea statelor membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul politicii externe şi de securitate comună este adresată Consiliului. Aceasta se transmite Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care îşi dă avizul asupra coerenţei formei de cooperare consolidată preconizată cu politica externă şi de securitate comună a Uniunii, precum şi Comisiei, care îşi dă avizul în special asupra coerenţei formei de cooperare consolidată preconizată cu celelalte politici ale Uniunii. Cererea se transmite, de asemenea, Parlamentului European spre informare.

Autorizarea de a recurge la o formă de cooperare consolidată este acordată prin decizie a Consiliului, care hotărăşte în unanimitate.Toţi membrii Consiliului pot participa la deliberări, dar la vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele membre participante la o formă de cooperare consolidată. Unanimitatea se constituie numai prin voturile reprezentanţilor statelor participante.

Orice stat membru care doreşte să participe la o formă de cooperare consolidată în curs într-unul dintre domeniile prevăzute la articolul 329 alineatul (1) notifică intenţia sa Consiliului şi Comisiei. În termen de patru luni de la data primirii notificării, Comisia confirmă participarea statului membru în cauză. După caz, aceasta constată îndeplinirea condiţiilor de participare şi adoptă orice măsuri tranzitorii necesare privind aplicarea actelor deja adoptate în cadrul formei de cooperare consolidate. Cu toate acestea, în cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de participare, Comisia indică dispoziţiile ce trebuie adoptate pentru îndeplinirea lor şi stabileşte un termen pentru a reexamina cererea de participare. La expirarea acestui termen, Comisia reexaminează cererea, în conformitate cu procedura prevăzută la al doilea paragraf. În cazul în care Comisia consideră că în continuare nu sunt îndeplinite condiţiile de participare, statul membru în cauză poate sesiza în legătură cu aceasta Consiliul, care se pronunţă

98

asupra cererii. Consiliul hotărăşte în conformitate cu articolul 330. Acesta poate, de asemenea, să adopte, la propunerea Comisiei, măsurile tranzitorii prevăzute la al doilea paragraf.

Orice stat membru care doreşte să participe la o formă de cooperare consolidată în cadrul politicii externe şi de securitate comune notifică intenţia sa Consiliului, Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi Comisiei. Consiliul confirmă participarea statului membru în cauză după consultarea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi după ce a constatat, după caz, îndeplinirea eventualelor condiţii de participare. Consiliul, la propunerea Înaltului Reprezentant, poate să adopte, de asemenea, orice măsuri tranzitorii necesare privind aplicarea actelor deja adoptate în cadrul formei de cooperare consolidată. Cu toate acestea, în cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de participare, Consiliul indică dispoziţiile care trebuie adoptate pentru îndeplinirea acestor condiţii şi stabileşte un termen pentru reexaminarea cererii de participare.

Consiliul şi Comisia asigură coerenţa acţiunilor întreprinse în cadrul unei forme de cooperare consolidată, precum şi coerenţa acestor acţiuni cu politicile Uniunii, şi cooperează în acest scop.

Termeni cheie:, Cooperare Politică Europeană, Comitet politic şi de securitate, principii şi orientări generale, Grupul Trevi, Schengen, cooperare poliţienească, cooperarea judiciară, decizii cadru, procedura instituirii cooperării consolidate.

Întrebări de control:

1. Care sunt condiţiile cooperării consolidate ? 2. Care este procedura cooperării consolidate ? 3. Care sunt instituţiile unionale implicate în derularea acestei proceduri ?

Bibliografie:

Fábián, Gyula: Drept instituţional comunitar“ Ediţia a III-a (curs universitar), Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

Întrebări

1. Ce este o organizaţie internaţională ? 2. Cum pot fi clasificate organizaţiile internaţionale ? 3. Ce fel de organizaţii internaţionale sunt CE ? Dar UE ? 4. Care sunt organele ONU ? 5. Cum se adoptă deciziile în Consiliul de Securitate ? 6. Care este scopul NATO şi ce înseamnă doctrina „out of area“ ?

99

7. Care sunt principiile fundamentale definite de CSCE ? 8. La ce vă gândiţi când auziţi termenul Paneuropa ? 9. Ce iniţiativă a avut William Penn privind integrarea europeană ? 10. Cine a fost Aristide Briand ? 11. Ce rol a avut Jean Monnet şi Robert Schuman în constituirea Comunităţilor ? 12. Ce sunt tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa ? 13. Ce este Tratatul de fuziune ? Dar, Actul Unic European ? 14. Ce este Compromisul de la Luxemburg ? 15. Care este diferenţa între zonă de liber schimb, piaţă comună, uniune vamală,

piaţa internă şi uniunea economic şi financiară ? 16. Care sunt criteriile de aderare ? 17. Ce etape trebuie parcurse în cursul procesului de aderare ? 18. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare „Acordul European“ încheiat între

România şi Comunitatea Europeană ? 19. Când a depus România cererea de aderare şi când a început negocierile de

aderare ? 20. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare tratatul de aderare între România şi

CE ? 21. Care este legea de ratificare a tratatului de aderare ? 22. Care sunt posibilităţile de ieşire din CE ? 23. Ce este dreptul comunitar ? Dar cel european sau unional ? 24. Ce înţelegeţi prin împuternicire implicită şi împuternicire specială limitată ? 25. Care sunt condiţiile de aplicare ale principiului subsidiarităţii ? 26. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului unional în lumina cazului

Costa/ENEL. 27. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului unional în lumina cazului

Internationale Handelsgesellschaft. 28. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului unional în lumina cazului

Simmenthal. 29. Ce este Carta UE a drepturilor fundamentale ? 30. Care sunt noutăţile aduse de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa şi

Lisabona acquisului communautaire ? 31. Care sunt caracteristicile regulamentului ? 32. Prin ce se deosebeşte decizia de recomandare şi aviz ? 33. Care este excepţia de la aplicabilitatea indirectă a directivei, în lumina cazurilor

jurisprudenţiale ? 34. Indicaţi căteva reguli cutumiare ? 35. Care sunt izvoarele complementare ale dreptului unional ? 36. Cine are calitatea de cetăţean unional ? 37. Ce drepturi are cetăţeanul unional ? 38. Care este statutul Consiliului European în cadrul construcţiei europene ? 39. Cine intră în componenţa Consiliului European ? 40. Cum se derulează întrunirile Consiliului European ? 41. Care sunt actele adoptate de Consiliul European şi ce forţă au acestea ? 42. Care sunt atribuţiile Consiliului European ?

100

43. Care este diferenţa între Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene şi reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu ?

44. Care este componenţa Consiliului Uniunii Europene ? 45. Ce este COREPER I şi COREPER II ? 46. Ce este votul ponderat ? 47. Care sunt atribuţiile Consiliului UE ? 48. Cum se iau deciziile în Consiliul UE ? 49. Care este procedura de numire a comisarilor ? 50. Care sunt drepturile şi obligaţiile comisarilor ? Dar ale preşedintelui Comisiei ? 51. Cum încetează funcţia de comisar ? 52. Care sunt direcţiile generale ale Comisiei ? 53. Care sunt atribuţiile Comisiei ? 54. Cum se iau deciziile în cadrul Comisiei ? 55. Cum sunt desemnaţi deputaţii Parlamentului European ? 56. Cum se manifestă deficitul democratic la nivelul Parlamentului European ? 57. Care sunt fracţiunile Parlamentului European ? 58. Unde se află sediile Parlamentului European ? 59. Care sunt atribuţiile legislative ale Parlamentului European ? 60. Care este modul de luare a deciziilor ? 61. Ce înţelegem prin cooperare interparlamentară ? 62. Cum se adoptă bugetul UE ? 63. Prin ce se deosebeşte procedura avizării de cea a informării ? 64. Care sunt etapele procedurii codeciziei ? 65. Care este diferenţa între procedura ascultării şi cea a cooperării ? 66. Care sunt atribuţiile Curţii de Conturi ? 67. Cine poate fi numit în funcţia de membru la Curtea de Conturi ? 68. Din cine este compus ECOSOC ? 69. Care sunt secţiile specializate ale ECOSOC ? 70. Care este componenţa Comitetului Regiunilor ? 71. Care sunt atribuţiile Comitetului Regiunilor ? 72. Care sunt organele BEI ? 73. Care sunt atribuţiile BCE ? 74. Prin ce se deosebeşte CJUE de Tribunalul de primă instanţă ? 75. Care sunt acţiunile care intră în competenţa Tribunalului de primă instanţă ? 76. Cine este grefierul-şef ? 77. Cum se formează completele de judecată ? 78. Cine sunt avocaţii genarli ? 79. Cum sunt desemnaţi judecătorii CJUE ? 80. Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorilor ? 81. Care sunt principiile de funcţionare ale CJUE ? 82. Care sunt căile extarordinare de atac ? 83. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ? 84. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ? 85. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul unional ? 86. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele unionale ?

101

87. Care sunt căile de tranşare a litigiilor în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti ?

88. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJUE ? 89. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele unionale ? 90. Care este limba folosită în procesele unionale ? 91. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ? 92. Care este funcţia acţiunii în constatarea încălcării tratatelor UE de către statele

membre ? 93. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea încălcării

tratatelor UE de către statele membre, în funcţie de reclamant ? 94. Care sunt efectele deciziei CJE obţinute în urma exercitării acţiunii în constatarea

încălcării tratatelor UE de către statele membre ? 95. Ce trebuie să dovedească privaţii pentru a putea exercita acţiunea în anulare ? 96. Care sunt motivele de anulare ? 97. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea abţinerii

nejustificate ? 98. Arătaţi câteva exemple de acţiuni ilegale care pot constitui temeiul unei acţiuni în

despăgubire ? 99. Care este funcţia acţiunii preliminare ? 100. Care este obiectul şi cauza acţiunii preliminare ? 101. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de un organ naţional pentru a putea fi

calificată instanţă naţională ? 102. Ce este îndreptăţirea sau obligaţia de a sesiza CJE cu o acţiune preliminară ? 103. Care sunt efectele hotărârii preliminare ? 104. În ce cazuri nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile cu ocazia

exercitării acţiunii în legătură cu serviciul de către funcţionarii unionali ? 105. Care sunt normele procedurale folosite la judecarea acţiunii exercitate pe baza

convenţiilor de arbitraj ? 106. La ce se referă hotărârile adoptate în cazurile „Buy Irish“ şi „Blocadele agrare“

? 107. Care sunt cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor ? 108. Ce sunt formulele Keck şi Dassonville ? 109. Care sunt restricţiile permise în cazul liberei circulaţii a lucrătorilor ? 110. La ce se referă cazul Reyners/Belgia ? 111. Ce este circulaţia capitalului şi a plăţilor ? 112. Cum pot fi clasificate serviciile ? 113. Care sunt condiţiile cooperării consolidate ? 114. Care este procedura cooperării consolidate ? 115. Care sunt instituţiile unionale implicate în derularea acestei proceduri ?

Răspunsurile la aceste întrebări, în măsura în care nu se găsesc în silabus, se găsesc în sursa bibliografică principală indicată.

Abrevieri

102

ACP - Ţările zonei Africa, Caribic, Pacific

Acord de asociere - Acordul european instituind o asociere între România şi Comunitatea Europeană şi statele membre ale acestora

AELS - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

AG ONU - Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite

AIEA - Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică

AUE - Actul Unic European

BCE - Banca Centrală Europeană

BEI - Banca Europeană de Investiţii

BIRD - Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Caricom - Caribbean Community

CE - Comunitatea Europeană

CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

CEDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

CJEDO - Curtea de Justiţie Europeană a Drepturilor Omului

CEE - Comunitatea Economică Europeană

CEFTA - Central European Free Trade Asociation

CJUE - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

CSCE - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa

Culegere - Culegerea jurisprudenţei CJUE

ECOSOC - Economic and Social Comittee

EFTA - European Free Trade Association

EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

FAO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură

FMI - Fondul Monetar Internaţional

GATS - Tratatul multilateral pentru comerţ şi servicii

103

GATT - Acordul General pentru Tarife şi Comerţ

ISPA - Instrument for Structural Policy for Pre-Accession

Înalt Reprezentant - Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate

JOCE - Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene

JOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

lb. proc. - limba procesuală

NATO - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

OACI - Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale

OECE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică

OPEC - Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (Organization of the Petroleum Exporting Countries)

OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

OIM - Organizaţia Internaţională a Muncii

OMI - Organizaţia Maritimă Internaţională

OMM - Organizaţia Meteorologică Mondială

OMPI - Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale

OMS - Organizaţia Mondială a Sănătăţii

OMT - Organizaţia Mondială a Turismului

ONG - Orgnaizaţie Nonguvernamentală

ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite

OUA - Organizaţia Unităţii Africane

PE – Parlamentul European

PHARE - Poland, Hungary: Assistance for the Reconstruction of their Economies

SAPARD - Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development

SEE - Spaţiul Economic European

SN - Societatea Naţiunilor

104

TA - Tratatul de la Amsterdam

Trat. CE - Tratatul instituind Comunitatea Europeană

Trat. CECO - Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Trat. CEEA - Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Trat. EURATOM - Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Trat. CEE - Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană

Trib. - Tribunalul sau Curtea de primă instanţă, ori Tribunalul de primă instanţă

TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană

TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

UE - Uniunea Europeană

UEM - Uniune Economică şi Monetară

UEO- Uniunea Europei Occidentale

UIT - Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii

UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie Ştiinţă şi Cultură

UPU - Uniunea Poştală Universală

WTO - World Trade Organization (Organizaţia Mondială a Comerţului)