suport de curs - gen si politica id
DESCRIPTION
Curs GEN SI POLITICATRANSCRIPT
Curs Gen şi politică
Sinteză ID
Suport de curs:
1. Introducere în conceptele fundamentale ale teoriilor politice emancipatoare şi de
gen. Dezvoltarea conceptului de non-discriminare.
2. Introducere în conceptele fundamentale ale teoriei politice feministe şi de gen.
3. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul I.
4. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul II
5. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul III
6. Analiza de gen în politică. Aspecte introductive.
7. Analiza de gen în politică. Reprezentarea femeilor sau a intereselor femeilor?
8. Genul în contextul reprezentării intereselor politice. Implicaţii pentru România.
9. Relaţiile de gen în România.
10. Studiile de gen – studii despre masculinitate (men’s studies).
Materiale suplimentare:
Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie, 2004, Polirom. Capitolele selecţionate
reprezintă lectură suplimentară obligatorie pentru temele: 3, 4 şi 9.
Phillips, Anne, Democracy and representation, în Phillips, Anne (ed.), 1998, Feminism
and politics, Oxford University Press.
Forma de examinare:
Examen scris, 2h. Două subiecte: un subiect de sinteză din suportul de curs (60% din
notă), un subiect din cele două materiale bibliografice suplimentare (40% din notă).
1
Introducere în conceptele fundamentale ale teoriilor politice emancipatoare şi de gen.
Dezvoltarea conceptului de non-discriminare.
“Ideologiile sunt în genere apariţii moderne, progenituri intelectual-politice ale etapei
istorice în care oamenii au devenit suficient de liberi şi de încrezători în demnitatea şi
creativitatea lor încât să îşi închipuie că pot să schimbe societatea în feluri neînchipuite
de predecesorii lor care au trăit generaţie după generaţie în societăţi închise, în moduri
de viaţă repetitive.” (Mihaela Miroiu, 2012)
Principalul obiectiv al teoriilor politice emancipatoare şi de gen: extinderea
teoriei democratice prin includerea celor anterior excluşi din practica cetăţenie.
Principala provocare: acceptarea prezumţiei pluralismului (Popper, Dahl, Sartori).
Ideologiile clasice democratice (liberalism, socialism şi social-democraţie,
conservatorism, creştin-democraţie) s-au bazat pe asumarea unor valori comune
modernităţii: umanismul, raţionalismul, secularismul, progresismul, universalismul şi
pluralismul.
Ideologiile emancipatoare contestă faptul că principiile enunţate de către
ideologiile clasice au fost aplicate pentru toate persoanele, iar enunţurile lor normative
au definit restrictiv cetăţenia. Ex.: Declaraţia de Independenţă enunţă că toţi oamenii
sunt liberi şi egali, în fapt drepturile cetăţeneşti au fost acoradate limitat, doar
bărbaţilor albi (în alte state, drepturile cetăţeneşti erau şi mai limitative, accesul la
cetăţenie fiind condiţionat de educaţie, avere etc.)
După dispariţia ideologiilor extremiste din spaţiul public (cel puţin în spaţiul
occidental) t.a. atacă premisele a ceea ce se numeşte liberal hegemony (motivul principal:
maschează nedreptatea) sau monismul moral al ideologiilor mainstream.
O altă sursă a contestării ideologiilor clasice – incapacitatea de a formula un
cadru explicativ pentru evenimentele secolului XX (Revoluţia Bolşevică, apariţia
nazismului/ fascismului, victoria comuniştilor în China).
Proeminenţa instituţionalismului în rândul teoreticienilor după 1945 şi accentul
pus pe instituţiile politice formale au dus la ignorarea unor variabile explicative precum:
distribuţia de putere inegală între clasele sociale, rolul jucat de conducători (adesea
autoritari şi carismatici) sau capacitatea de persuasiune a unor ideologii marginale (vezi
pentru detalii, puteţi consulta A New Handbook of Political Science, Goodin şi
Klingemann, 2006).
2
Principalele ideologii emnacipatoare:
1. Feminism (analiza genului ca dimensiune ordonatoare a politicului).
“Patriarhatul nu intră în competiţie cu alte relaţii de dominare, ci este una care le
transcende şi le intersectează pe toate, chiar şi democraţia politică” (Miroiu, 2004, p.
234).
2. Ecologism (protejarea mediului ca dimensiune ordonatoare a politicului).
3. Multiculturalism (protejarea identităţii grupurilor minoritare dimensiune
ordonatoare a politicului).
4. Drepturile omului (protejarea demnităţii umane dimensiune ordonatoare a
politicului).
Se opun (violent): fascismului, comunismului (dezbatere posibilitatea
feminismului în comunism), naţionalismului.
Ecologismul:
- Două componente: mişcarea ecologică / ideologia.
- Debutul discursului ideologic: anii 1960.
- Se încadrează în contextul mai extins al mişcărilor sociale stângiste/ feministe/
pentru drepturile omului.
- Conţinutul ideatic: conştientizarea impactului factorului uman asupra mediului
înconjurător, teren neacoperit de ideologiile clasice (o parte a conţinutului
teoretic al eco. se fundamentează pe critica ideologiilor clasice).
- În forma sa neradicală nu se opune progresului tehnologic, dar caută să politizeze
efectele nocive ale acestuia pentru a căuta soluţii de redresare.
- Prima contestare: proliferarea armamentului nuclear în timpul Războiulu Rece;
actualmente schimbările climaterice.
- Ca toate ideologiile emancipatoare, oferă un nou subiect politicului (policy and
politics): în acest context, relaţia om-mediu.
- Este o ideologie postmaterialistă (R. Inglehart, 2008 – transferul de la valori
centrate pe bunăstare materială către valori centrate pe autonomia individuală şi
libera exprimare) şi postindustrială (nu se bazează pe o clasă socială, depăşeşte
contextul analizei de tip marxist ca explicaţie a socialului)1.
Multiculturalismul:
1 Pt. o analiză comprehensivă: Branea, 2012, Ideologii politice actuale, ed. M. Miroiu, Polirom.
3
- Ideologia “stării de fapt” (Andreescu, 2012): în lume trăiesc între 4.000 şi 6.000
de grupuri etnice şi rasiale diferite;
- Multiculturalism politic – desemnează ansamblul drepturilor ce facilitează
afirmarea în societate a identităţii etnice şi/sau culturală a unui individ/ grup.
- Exprimă recunoaşterea politică a diversităţii culturale, religioasă, etincă şi de
stiluri de viaţă şi presupune existenţa unui cadru instituţional (naţional sau
transnaţional) care protejează această diversitate.
- Multiculturalismul – valoare posibilă doar în democraţiile liberale. Will
Kymlicka propune termenul de multiculturalism liberal. Care dintre cele două
sisteme normative primează?
- Kymlicka (1995) – cetăţenia nu reprezintă doar un statut anume, exprimat
printr-un set de drepturi şi obligaţii; cetăţenia înseamnă o identitate, expresia
aparteneţei la o comunitate politică.
- Adoptarea principiilor multiculturalismului şi integrarea lor în spaţiul politic
reprezintă în opinia multor autori (vezi Wright, 2009) principala provocare a
democraţiilor liberale datorită principiului ordonator al acestora: cetăţenie
universală şi imparţială.
Critica multiculturalismului:
1. B. Berry, 2002 – în numele multiculturalismului au loc grave încălcări ale
dreptuilor omului; multiculturalismul este o ideologie (?) ambiguă, ce poate fi
interpretată în alte scopuri decât conţinutul său iniţial.
2. S.M. Okin (Is Multiculturalism Bad for Women?, 1999) – multiculturalismul
intră în conflict cu feminismul.
3. G. Sartori (Ce facem cu străinii?, 2000) – diferenţă între toleranţă şi
multiculturalism; nu este o pledoarie anti-imigraţie dar critică imigraţia
anarhică; teza centrală – se poate vorbi despre respectul reciproc în cazul celor
două grupuri (imigranţi şi indigeni); propune conceptul de pluralism (tendinţă
opusă dezintegrării sociale). Multiculturalismul este o stare de fapt şi nu o
valoare.
Drepturile omului:
- Nu există un consens cu privire la faptul că putem vorbi despre ideologia
drepturilor omului. Vorbim în acest context despre o ideologie în devenire, cu o
definiţie fluidă.
4
- O încadrare utilizată în mediul academic – asocierea cu globalismul (vezi, pentru
detalii, Dudău, 2012).
- Reprezintă în special doctrina organizaţiilor internaţionale (ONU, Consiliul
Europei) – de. exemplu componenta ideologică a teoriei intervenţie umanitare.
Aşa cum am văzut, teoriile emancipării îndeplinesc funcţiile principale ale
ideologiilor: înţelegerea/ explicarea lumii, prespcripţii normative. Faţă de ideologiile
clasice, teoriile emancipării se preocupă de corectarea nedreptăţii din trecut şi
prezent pentru un viitor comun mai bun. Împart această caracteristică cu
socialismul şi social-democraţia; diferenţa constă în grupul ţintă (în special după
1945, s.d. nu mai vizează exclusiv o clasă socială, proletariatul). Sunt ideologiile
eliberării, ale celuilalt, adesea cel fără putere. Sunt ideologii de graniţă, nu pot fi
încadrate în demarcaţia clasică stânga-dreapta. Pentru a reformula o expresie
celebră, reprezintă teoriile emancipării sfârşitul ideologiei? Teoriile emancipării nu
reprezintă în mod necesar „sfârşitul” ideologiilor clasice. Multe dintre principiile
acestora au fost incorporate (adesea şi sub forma explicită a coaliţiilor ideologice şi
politice) de către teoreticieni şi politicieni, în special cei auto-identificaţi de stânga.
1.1 Evoluţia şi semnificaţia politicilor antidiscriminare.
Construcţia teoretică a politicilor antidiscriminare pleacă de la înţelegerea
raportului egalitate de şanse – libertate – democraţie (teorie şi practică).
Problematica egalităţii/ inegalităţii şi teoria democratică: în ce măsură guvernele
(democratice) trebuie să asigure egalitatea de şanse, echitatea socială şi să contribuie
la ameliorarea condiţiilor de viaţă. Carole Pateman (Participation and Democratic
Theory, 1970): echitatea socială este o condiţie a democraţiei participativă, în timp ce
participarea civică şi politică dezvoltă şi menţine echitatea socială (vezi şi A New
Handbook of Political Science, 2006).
Din punct de vedere al cetăţeniei – indivizii nu sunt doar purtători de drepturi
cărora li se “aplică” politicile guvernamentale, dar participă în mod activ la luarea
deciziilor publice. Carole Pateman redefineşte sensul participării politice – de la
definiţia restictivă a participării în cadrul instituţiilor formale (cel mai simplu, vot)
dar în cadrul altor instituţii sociale, în special pe piaţa muncii. Din acest punct de
5
vedere, teoria democratică redefinită participativă implică cu necesitate premisa
egalităţii de şanse.
Egalitate de şanse – premisele contestării:
- Concept de sorginte liberală (J.S. Mill);
- În cadrul democraţiei liberală de tip clasic egalitatea de şanse este echivalată cu
egalitatea formală (în faţa legii).
- Teoriile feministe şi ale emancipării contestă că pretenţiile de echidistanţă,
obiectivitate şi egalitate în faţa legii asigură cu adevărat egalitatea de şanse.
Relaţia egalitate – libertate. Teoriile politice contemporane extind sensul clasic al
libertăţii (absenţa constângerilor), pentru a semnifica absenţa dominaţiei (arbitrară)
şi capacitatea de autodeterminare şi urmărirea scopurilor valorizate pozitiv (M.
Walzer, C. Pateman, A. Sen). Din acest punct de vedere, egalitatea şi libertatea sunt
noţiuni complementare. Redefinirea relaţiei egalitate – libertate – democraţie:
necesară pentru a răspunde la întrebarea ce înseamnă cetăţenie democratică
(accentul se deplasează de drepturi ideale către drepturi exercitate/ capacitatea de
exercitare). Atenţia acordată teoriilor care promovează nediscriminarea şi
proeminenţa lor în cadrul politicilor publice se bazează pe acest exerciţiu de
redefinire şi au ca miez ideologic acceptarea faptului că indivizii cu un acces scăzut la
reurse nu îşi pot exercita pe deplin drepturile politice şi civice.
Politici antidiscriminare. Discriminarea ca – prejudecată; practică
(instituţionalizată). Diferenţe.
Discriminarea ca mecanism arbitrar de ierarhizare socială, politică şi economică:
Bourdieu, 1977: “ordinea politică și cosmologică prestabilită nu este percepută ca
fiind arbitrară, ca o ordine posibilă printre altele, ci ca o ordine axiomatică sau
naturală care funcționează de la sine, fapt pentru care nu este chestionată”.
R. Schaefer (1995): prejudecata reprezintă o atitudine negativă faţă de o
categorie întreagă de oameni, de cele mai multe ori minoritate etnică sau rasială.
Prejudecata poate fi rezultatul etnocentrismului (tendinţa indivizilor de a crede că
6
modul lor specific de viaţă şi cultura în care trăiesc este superioară celorlalte), al
rasismului (credinţa că o rasă este superioară tuturor celorlalte rase) şi sexismului
(ideologia conform căreia un sex este superior altuia). A. Giddens (2000): oamenii
pot manifesta şi prejudecăţi pozitive faţă de grupurile cu care se identifică. Opiniile
lor sunt bazate pe convenţii verbale şi emoţionale, în detrimentul faptelor, devenind
greu de schimbat.
Prejudecată/ „discriminare”: prejudecata se raportează la atitudini şi păreri
negative, iar discriminarea este un comportament îndreptat împotriva indivizilor
vizaţi de prejudecată (M. Billig, 1984). Cu alte cuvinte, prejudecata este ceea ce
gândim (defavorabil) despre un grup de oameni, iar discriminarea este ceea ce facem
împotriva indivizilor din acel grup-ţintă. Potrivit lui R. Schaefer (1995, p. 280),
discriminarea este procesul de negare a oportunităţilor şi a drepturilor egale pentru
toţi indivizii, din cauza unei anumite prejudecăţi sau a oricărui alt motiv arbitrar.
O. Dragomir, M. Miroiu (2002, pp. 341-344) definesc stereotipurile de gen ca
sisteme organizate de credinţe şi opinii consensuale în legătură cu caracteristicile
femeilor şi bărbaţilor, precum şi despre calităţi presupuse ale masculinităţii şi
feminităţii. S-au remarcat două mari grupuri de trăsături: grupul “competent”,
asociat bărbaţilor, care include trăsături cum ar fi încrederea în sine, independenţa,
controlul (tipul activ) şi grupul “expresiv-călduros”, asociat femeilor, care include
trăsături cum ar fi căldura, bunătatea, preocuparea pentru binele celorlalţi (tipul
empatic).
Anti-discriminare/ acţiune afirmativă:
Termenul “acţiune afirmativă” a fost utilizat pentru prima dată de preşedintele
american Lyndon Johnson: “Toate instituţiile care fac afaceri cu guvernul federal
sau primesc susţinere financiară federală trebuie să se abţină de la discriminări
rasiale, sexuale, religioase şi să aplice tratament egal angajaţilor indiferent de rasă,
sex, religie”. Astăzi acţiunea afirmativă desemnează orice politică instituţională
menită să deschidă domenii tradiţional dominate de bărbaţi altor grupuri sociale
excluse anterior. Argumentul major adus în favoarea acţiunilor afirmative este
următorul : atât timp cât realitatea produce inegalităţi, acţiunea afirmativă este
necesară astfel încât prin intermediul ei să se recupereze distanţele create artificial
(prin caracterul părtinitor al instituţiilor existente etc.) între grupuri sociale.
7
De ex., faptul că legea consfinţeşte egalitatea între cele două sexe nu înseamnă că
egalitatea este o realitate practică. Discriminări trecute se reflectă în prezenta
inegalitate de şanse, în ciuda cadrului legislativ egalitar; de aceea, principiul
meritocratic (conform căruia femeile nu ar trebui promovate prin acţiuni afirmative)
permite perpetuarea nedreptăţilor trecute în prezent2.
Fenomenul discrinimării în România – opinii în rândul populaţiei3.
În ceea ce priveşte discriminarea ca problemă actuală în România opinia
populaţiei se divide în două părţi aproximativ congruente. 51% dintre români
consideră în mare şi în foarte mare măsură că fenomenul de discriminare este una
din problemele actuale în timp ce 44% consideră acest aspect în mică şi în foarte
mică măsură. 49% dintre români afirmă că fenomenul discriminării este foarte
des şi des întâlnit în România în timp ce 11% consideră că e foarte rar/deloc întâlnit.
Pentru această întrebare, în cadrul variantelor de răspuns foarte des şi des întâlnit,
observăm o variaţie pozitivă pentru: persoanele cu vârstă cuprinsă între 18-30 de ani
(62%), cei cu studii superioare (54%) şi cei cu un venit sub 500 de Ron (55%).
Cele mai discriminate categorii sociale, conform opiniilor respondenţilor, sunt
reprezentate de persoanele de etnie romă, persoanele cu dizabilităţi fizice sau psihice,
persoanele infectate cu HIV/SIDA, persoanele fără adăpost, orfanii şi persoanele
dependente de droguri.
În general românii identifică cazurile de discriminare asociate cu: categoria
socială, sexul, orientarea sexuală, vârsta, o dizabilitate fizică/psihică, infectarea cu
HIV şi apartenenţa la o categorie defavorizată. Deficienţe de identificare se regăsesc
asupra unor caracteristici asociate cu o responsabilitate a individului: femei
însărcinate, persoane cu o greutate peste medie şi cele religioase. 27% dintre români
nu consideră că refuzul cererii unui elev de a nu frecventa cursul de religie pentru că
aparţine unui alt cult religios reprezintă un caz de discriminare.
34% dintre respondenţi consideră că există discriminare între un bărbat şi o
femeie în România. O variaţie procentuală mai ridicată pentru această variantă de
2 Pt. o prezentare sintetică vezi Lexicon feminist, M. Miroiu; O. Dragomir, editura Polirom.
3 Raport 2012, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
8
răspuns se observă pentru categoriile: femei (38%), studii superioare (46%),
rezindenţă în Bucureşti (47%) şi persoanele cu un venit peste 2500Ron (38%).
Persoanele care au indicat existenţa discriminării între un bărbat şi o femeie au
opinat că:
Femeile sunt discriminate la locul de muncă (58%), într-un rol de conducere
(58%),în calitate de om politic (54%) şi în gospodărie (50%).
Bărbaţii sunt discriminaţi la ieşirea la pensie (13%) şi în calitate de părinte(7%).
9
Introducere în conceptele fundamentale ale teoriei politice feministe şi de gen
Feminismul ca şi ideologie.
„Feminismul este o reacţie defensivă şi ofensivă faţă de misoginism şi sexism, ambele
universal răspândite în timp şi spaţiu. Fără misoginism, sexism şi patriarhat, de bună
seamă nu era necesară o ofensivă feministă în sens politic” (M. Miroiu, 2004).
Putem vorbi despre o teorie specific feministă atunci când are loc tranziţia de la argumentarea
pentru drepturi egale între femei şi bărbaţi spre o problematică specifică: reconfigurarea şi
resemnificarea unor distincţii de tipul: dependenţă-autonomie, patriarhat-parteneriat,
public-privat, grijă-dreptate, producţie şi reproducere (Shanley, Narayan, 2001; M. Miroiu,
2004).
B. Arneil: feminismul reprezintă în primul rând o explicaţie referitoare la ce însemnă
politica (şi practicile politice) deoarece se preocupă de ceea ce a fost din cele mai vechi
timpuri miezul său: puterea.
Carol Gilligan (1993): istoria feminismului este istoria revendicării dreptului la auto-
determinare.
Ce aduce feminismul nou/ sau consolidează pentru teoria politică:
Cetăţenie (genizată) „Elementele definitorii ale cetăţeniei au fost constituite
istoric, luând în considerare exclusiv statutul bărbatului în
societate” (Popescu, 2004).
Autonomie Concept specific feminismului contemporan: teoriile politice
feministe şi de gen vizează cu necesitate creşterea gradului
de autonomie al persoanei; permite recunoaşterea (politică) a
faptului că femeile (dar, categoria poate şi este extinsă la toţi
cetăţenii) au o multitudine de experienţe şi identităţi; „accentul
nu mai cade asupra diferenţelor între bărbaţi şi femei, ci asupra
diferenţelor între femei situate în contexte sociale şi politice
10
particulare” (M. Miroiu, 2004).
Diferenţe (sociale,
economice etc.)
Recunoaşterea politică a faptului că deosebirile biologice
dintre femei şi bărbaţi au fundamentat (şi încă o fac) politici
diferite pentru femei şi bărbaţi, care au dus în timp la
diferenţe de statut economic şi social între femei şi bărbaţi.
Discriminare „Acţiuni conştiente şi politici prin intermediul cărora membrii
unui grup sunt excluşi din anumite instituţii sau distribuiţi în
poziţii inferioare” (Yris Marion Young, 1992).
Drepturi (exercitate în
spaţiul public)
Coincide cu redefinirea cetăţeniei; de vot; civile; politice; ale
minorităţilor; ale bărbaţilor; ale taţilor.
Dubla zi de muncă Suprapunerea, în cazul femeilor, a muncii plătite cu cea
domestică. Creează mecanismele auto-excluderii şi ale
discriminării pe piaţa muncii. Este un concept preluat de către
Uniunea Europeană şi integrat în politicile sale (egalitatea în
repartizarea muncilor domestice - indicator al egalităţii de
gen).
Dublu standard Aplicarea unor standarde suplimentare de evaluare a activităţii
femeilor. Relevant deoarece este foarte des întâlnit în analiza
activităţii politicienelor, vezi şi România.
Egalitate (formală – în
drepturi; ulterior – de
şanse)
V. Pasti (2001, 2003) inegalitatea creează dependenţă –
egalitatea (formală, în drepturi şi acces la acestea)
constituie modalitatea iniţială de câştigare a autonomiei.
Egalitate de şanse – concept caracteristic feminismul
contemporan (istoric – se dezvoltă după 1945, valul II de
feminism). L. Popescu (2004): „Aceste măsuri pot da
impresia că favorizează femeile, dar trebuie luat în
considerare cadrul legislativ preexistent, care s-a format pe
tiparul masculin.
Emancipare Concept relevant pentru că permite operarea atât la nivel
individual cât şi colectiv (grup social). Relevant în analiza
critică a democraţiilor.
Diferenţa gen/ sex Sex: se referă la atributele biologice al unei persoane şi care
determină catalogarea femeie/ bărbat). Gen (în engleză
gender): practicile şi normele care constituie feminin/
11
masculin.
Sunt categorii analitice care desemnează o realitate percepută
şi care dictează comportamente, dar mai ales dictează
aşteptări (de norme, statut social). Construcţia socială a
genului (vedeţi şi Cursul 3) - modul în care diverse instituţii
(formale/ informale, politice, culturale, sociale – ex: familia,
şcoala, locul de muncă, etc) determină (intenţionat sau
neintenţionat) aşteptările legate de comportamentul fetelor,
femeilor/ băieţilor, bărbaţilor în societate.
Masculinitate Bărbaţii ca şi grup social – studiile de gen s-au concentrate pe
raporturile ierarhice/ de dominaţie dintre acest grup şi cel al
femeilor; depăşirea perspectivei – prin acceptarea şi extinderea
conceptului de diversitate pentru a recunoaşte existenţa
multiplelor identităţilor masculine; aşa cum nu există o natură
feminină, reducerea masculinităţii la un model – de obicei, cel
al bărbatului dominant – distorsionează capacitatea teoriei de
gen de conceptualiza multiplele faţete ale patriahatului.
Redefinirea unor concepte specifice teoriei genului pentru
a recunoaşte existenţa experienţelor (distincte) masculine.
Participare politică/
reprezentare politică
Redefinirea prin conceptul de substanţial. Diferenţa dintre
obiect al politicilor şi subiect al politicilor.
Patriarhat Denotă un sistem în care femeile sunt subordonate bărbaţilor a
căror autoritate este impusă prin instituţii sociale, economice,
politice, religioase (Mary Lyndon Shanley şi Uma Narayan,
Reconstrucţia teoriei politice, 2001). Implică cu necesitate
relaţii de putere Implică stratificare socială bazată pe
criteriul sex. Se intersectează cu alte sisteme de discriminare
(pe bază de etnie, clasă, orientare sexuală, religie etc). Exclude
femeile ca şi subiect al actului politic. Patriarhatul ca sistem
de organizare socială afectează atât femeile cât şi bărbaţii.
Reproducere 1. Dreptul de a decide asupra propriului trup; 2. Dreptul de a
decide asupra propriilor funcţii reproductive; 3. Dreptul de a
construi propria imagine a trupului/ propria sexualitate.
Roluri de gen Alocarea sferelor de „competenţă” şi „comportamente”
12
adecvate bărbaţilor şi femeilor. Sunt directe dependente de
tipul de organizare politică (sau gradul de acaparare al
structurilor politice, sociale, economice şi culturale de către
patriarhat).
Sexism/ misoginism Sexism: set de opinii şi atitudini în legătură cu inferioritatea
naturală (înnăscută) a femeilor în raport cu bărbaţii care
fundamentează inegalităţile politice, economice şi sociale
dintre cele două sexe. Actualmente, fundamentează perspectiva
conform căreia „activitatea femeilor este mai puțin importantă,
mai puțin valoroasă şi, adesea, mai prost plătită decât cea a
bărbaților” (Miroiu, 2004). Conceptul de sexism este
insuficient pentru a explica discriminarea de gen deoarece
lipseşte componenta esenţială a oricărei relaţii sociale – cea de
putere; el este nociv doar atunci când este ideologie oficială
(patriarhat).
Misoginism: teama, ura, dispreţul sau desconsiderarea
femeilor şi a experienţelor femeieşti.
Spaţiul public/ privat Caracterizează feminismul valului II (după 1945). Redefinirea
a ceea ce era tradiţional perceput şi politizat ca
„aparţinând” spaţiului privat: „drepturile nu se opresc la
uşa casei”. Cine domină spaţiul public şi care sunt bazele
legitimităţii.
Stereotipuri Sunt relevante atunci când sunt integrate în politici şi practici
şi duc la discriminare. Limitează libertatea şi spaţiul de
afirmare al indivizilor.
Violenţă domestică
(Politizare)
Expunerea violenţei domestice ca subiect public/ politic;
desfăşurarea sa în spaţiul privat a însemnat că femeile au fost
până de curând lipsite de apărare. „Definiţiile legale şi
înţelesurile simţului comun ale violenţei nu reflectă şi
aspecte mai subtile ale acestui fenomen (de exemplu,
violenţa psihologică sau de limbaj; acceptabilitatea socială a
violenţei domestice n.m.), pentru că ele sunt puternic
influenţate de perspectiva masculină asupra violenţei” (L.
13
Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul I.
Cum apare feminismul - repere istorice:
- context: Revoluţia franceză, Războiul de independenţă din America (Declaraţia drepturilor
omului – Rights of men), Iluminismul târziu, raţionalismul ca principiu ordonator în filosofie
şi ştiinţa politică.
- Prima lucrare asumat feministă4 - Mary Wollstonecraft, O apărare a drepturilor femeilor,
titlul original A Vindication of the Rights of Woman (1792), construiteşte un răspuns la
lucrările lui Thomas Paine (Drepturile bărbaţilor) şi lui Edmund Burke (Reflecţii asupra
revoluţiei din Franţa). Reacţie la pretenţia de universalism a drepturilor omului promovat în
lucrările filosofice şi politice ale epocii, însă care excludeau sistematic femeile de la
construcţia cetăţeniei. Sursa „inferiorităţii” femeilor este educaţia diferenţiată. Pentru prima
oară este formulată distincţia fundamentală pentru feminism dat natural – construct social.
- Mişcarea sufragetelor (Anglia şi SUA): revendicarea dreptului de vot. Prima coordonată
substanţială a mişcării feministe – accentul pus pe drepturile civile şi politice. Alte revendicări
ale agendei feministe din secolul 19: schimbarea legilor care reglementau căsătoria şi divorţul
(ulterior, dreptul de a deţine proprietate). Reprezentante: Margaret Fuller, Lucy Stone,
Elisabeth Cady Stanton, Susan B. Anthony – Convenţia de la Seneca Falls (1848). Accent
pe statutul discriminatoriu al femeilor şi copiiilor în cadrul căsniciei; debutul includerii
sexualităţii în context feminist). Prima conexiune substanţială cu o altă mişcare de eliberare,
cea a drepturilor afro-americanilor.
FOARTE IMPORTANT: din punct de vedere istoric, debutul mişcării sufragetelor este
echivalat cu delimitarea feminismului (ca şi ideologie şi mişcare) în tipologia valurilor.
Vorbim în acest context, de feminismul valului I – feminismul egalităţii.
Întrebări:
1. de ce o agendă de revendicări politice şi civile, discutabil limitată?
2. de ce conexiunea cu mişcarea pentru drepturile civile ale afro-americanilor?
Replica establishment-ului: ignorare, ridiculizare. Dar şi John Stuart Mill (1869), prin
lucrarea Înrobirea femeilor (The Subjection of Women) – leagă schimbarea condiţiilor de trai
ale femeilor cu progresul general al societăţii. Argumentul competiţiei (alături de Harriet
Taylor Mill - Enfranchisment of Woman/ Emanciparea politică a femeii, 1851, publicată
anonim).
4 De menţionat şi lucrarea autoarei Mary Astell, apărută în 1694 – A Serious Proposal to Ladies.
15
Delimitare ideologică în interiorul feminismului valului I: feminismul liberal şi feminismul
socialist (ulterior feminismul radical, ecofeminismul şi feminismul comunitarian).
Dimensiuni conceptuale ale feminismului liberal: eliminarea discriminărilor de tip politic şi
legal (în special, câştigarea dreptului la vot), introducerea conceptului de egalitate de şanse
(iniţial, conceptul a fost discutat în legătură cu eliminarea educaţiei diferenţiate şi a inegalităţii
în drepturi; în secolul 20 conceptul capătă mai multe valenţe).
Diferenţa specifică de alte ideologii ale eliberării (inclusiv faţă de liberalism) – prin conceptul
de sexism: concept mai cuprinzător decât cel de discriminare, surprinde inclusiv formele
subtile de discriminare.
Recapitulare feminismul valului I
- Context: liberalismul ideologic (accent pe drepturi individuale şi democraţia reprezentativă),
Revoluţia franceză, Declaraţia drepturilor omului, revoluţia industrială (ordinea economică de
tip capitalist – independenţă economică a bărbaţilor/ dependenţa femeilor de capul familiei);
- Valul egalităţii (accent pe inegalităţile formale);
- Agendă: revendicarea drepurilor politice şi civile (vot, proprietate, divorţ);
- Accent pe dreptul la educaţie;
- Repere istorice şi personalităţi: Mary Wollstonecraft; mişcarea sufragetelor, John Stuart Mill.
16
Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul II
Feminismul valului II pleacă de la întrebarea - „de ce, în ciuda egalităţii formale, femeile
rămân cetăţene de rangul al doilea” (Miroiu, 2004).
Din punct de vedere cronologic, putem identifica debutul valului II cu apariţia lucrărilor: lui 1.
Simone de Beauvoir, Al doilea sex (Le Deuxième sexe, 1949) – „Femeie nu te naşti, ci
devi” (neagă posibilitatea ca esenţa să fie anterioară existenţei) – subiect (bărbat)/ obiect
(femeie).
2. Betty Friedan, The Feminine Mystique (1963).
Înfiinţarea în cadrul Naţiunilor Unite a Comisiei cu privire la statutul femeilor - 1947
Trăsături generale:
1. Accent pe inegalităţile formale (în special pe piaţa muncii) şi cele informale (inegalităţi de
rol).
2. Tot ce este personal este politic (The personal is political, Carol Hanisch) - Politizarea
experienţelor şi intereselor femeilor.
3. Feminismul diferenţei – valorizarea (politizarea) experienţelor femeilor.
Feminismul se răspândeşte prin:
1. latura militantă, în special în SUA şi Franţa (feminismul se „organizează”, Women’s
Liberation Movement, National Organization for Women; Mouvement de Libération des
Femmes; colaborarea cu alte mişcări sociale);
2. pătrunderea feminismului în universităţi, dar şi în viaţa de zi cu zi (revista Ms. – condusă de
Gloria Steinem, articole feministe scrise într-un limbaj accesibil publicului larg, filme,
televiziune).
Agenda politică - transpunerea în politici publice a revendicărilor feministe:
1. Piaţa muncii (dreptul la plată egală pentru muncă de valoare egală, drepturi asociate
maternităţii, facilităţi de îngrijire a copiilor, politizarea muncii domestice – munca invizibilă);
2. Drepturile nu se opresc la uşa casei, resemnificarea conceptelor de public şi privat – s-a
tradus prin revendicarea dreptului la protecţie împotriva oricărui tip de violenţă, în special cea
domestică.
17
Analiza patriarhatului – în centrul teoretizărilor feminismului valului II. Kate Millett
(Sexual Politics, 1970): patriarhatul ca și instituție politică. Politica = toate relaţiile bazate pe
putere; relaţia de subordonare dintre cele două sexe a fost ignorată de-a lungul timpului –
perpetuarea patriarhatului.
Drepturi reproductive/ sexualitate – 1. Dreptul de a decide asupra proprilui trup; 2. Dreptul
de a decide asupra propriilor funcţii reproductive; 3. Dreptul de a construi propria imagine a
trupului/ propria sexualitate.
Violenţa domestică
Contracepţia şi dezbaterea pro-life/ pro-choice
Imaginea femeii în societate - Susie Orbach’s Fat is a Feminist Issue (1981) şi Naomi
Wolf’s The Beauty Myth (1990)
bell hooks (Ain’t I a Woman?: Black Women and Feminism, 1981) critica feminismului alb al
clasei de mijloc deoarece a pus accentul exclusiv pe discriminarea de gen, ignorând
interconectivitatea dintre rasă-clasă-gen şi fenomenul discriminării multiple.
Universalizarea feminismului şi ruptura semnificativă feminism occidental/ feminismul ţărilor
în curs de dezvoltare – drepturi individuale/ drepturi colective:
‘Sisterhood is powerful’ versus „To talk feminism to a woman who has no water, no food
and no home is to talk nonsense”:
- Experianţa luptei anti-coloniale şi a consolidării naţionale – cum este posibilă dezvoltarea
feminismului în contextul naţionalismului şi al ideologiilor de masă – feminismul eliberării?
- Feministele valului II au promovat conceptul de suroritate universală (femeile din toată
lumea împătrăşesc o experienţă comună – viaţa în patriarhat – şi o conştiinţă comună – lupta
împotriva acestui patriarhat). Replica feministelor nonoccidentale – echivalarea
„experiențelor” femeilor cu cele ale femeilor vestice; nu toate femeile împătrăşesc acelaşi set
de experienţe şi interese.
Definiţia operaţională a feminismului:
18
(1) Feminismul reprezintă set de credinţe conform cărora bărbaţii şi femeile sunt în mod
inerent egali.
(2) Deoarece în majoritatea societăţilor bărbaţii (ca şi grup social) au un statut privilegiat,
este necesară (a) o mişcare socială care să conteste ierarhia de gen şi să lupte pentru egalitate
între bărbaţi şi femei, (b) ţinând cont de faptul că genul se intersectează cu alte tipuri de
ierarhii sociale (Estelle B. Freedman, 2002).
Diversificarea curentelor feministe - feminismul radical, feminismul marxist, feminismul
comunitarian, ecofeminismul.
19
Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul III
Definiţia operaţională a feminismului:
(3) Feminismul reprezintă set de credinţe conform cărora bărbaţii şi femeile sunt în mod
inerent egali.
(4) Deoarece în majoritatea societăţilor bărbaţii (ca şi grup social) au un statut privilegiat,
este necesară (a) o mişcare socială care să conteste ierarhia de gen şi să lupte pentru egalitate
între bărbaţi şi femei, (b) ţinând cont de faptul că genul se intersectează cu alte tipuri de
ierarhii sociale (Estelle B. Freedman, 2002).
VALUL III/ POSTFEMINISM – diferenţă sau sinonim?
1. Feminsimul contremporan ca ideologie şi mişcare.
1.1 Ideologie – intrarea în mainstream; atât din punct de vedere academic cât şi politic.
Feminismul ca ideologie de stat (Suedia, Norvegia etc) dar şi UE.
Gender mainstreaming (politici sensibile la gen) – introducerea perspectivei de gen în toate
etapele de formulare/ redactare a politicilor publice. Aplicarea ca şi cadru de analiză a
efectelor genizate ale politicilor. Desemnează considerarea genului ca variabilă obligatorie în
toate domeniile şi la toate nivelurile. În acest moment, este acceptată necesitatea
implementării unei perspective sensibile la gen în redactarea politicilor publice, însă
metodologia de aplicare/ indicatorii de evaluare sunt utilizate insuficient sau inadecvat. Vezi
strategii precum add women and stir.
Agenda politică a feminismului valului III:
- Autonomie (concept prezent şi în valul II, în valul III în special economică);
- Identitate – politicile identităţii;
- Drepturi ale minorităţilor (incluse în cadrul mai extins al cetăţeniei);
- Discriminarea multiplă.
Anne Phillips, Feminism and politics (1997) – feminismul este şi trebuie să rămână relevant
din punct de vedere politic, prin oferta teoretică şi ideologică adaptată diverselor contexte
socio-politice (accent pe interese, reprezentare şi cetăţenie).
Pamela Aronson (2003) - femeile din generaţia post-valul II recunosc şi beneficiază de
drepturile obţinute de feministele din valul I şi II, însă nu căută activ o lărgire a acestor
drepturi.
20
Jenny Coleman (2009) – potenţialul politic al feminismului valului III rezidă în capacitatea
sa de a produce schimbare socială. Continuitatea cu valul I şi II poate fi pusă sub semnul
îndoielii. „Postfeminismul are ca presupoziţie faptul că mişcarea pentru eliberarea
femeilor (valul I şi II n.m.) a eliminat instituţiile opresive şi, în acest moment, este timpul
ca femeile să facă alegeri personale care să întărească aceste schimbări sociale
fundamentale”: the political is personal. Nivelul individual/ colectiv: ce tip de agendă
politică?
1.2 Mişcare: distanţarea de “victimismul” valului II (argument: dacă femeile sunt victime
constante şi sunt lipsite de putere şi voinţă, atunci au nevoie constantă de a fi protejate,
feminismul valului II ajunge să fie la rândul său patriarhal sau chiar misogin). Promovarea
conceptului de empowerment (în română un termen echivalent ar putea fi acela de
autoafirmare; o puternică legatură cu conceptul de autonomie). Accent pe libertatea de
exprimare şi dărâmarea ultimelor redute ale constrângerilor de rol din societate.
Exprimarea sexualităţii (inclusiv sexualitatea alternativă) ca expresie a feminismului.
2. Multiplicarea mesajelor şi mediilor de propagare. Ce este feminsimul şi cine este
feminist/ă? Depolitizarea feminismului? Pierderea conţinutului politic, a agendei de
revendicări, diluarea feminismului, considerarea agendei valului II ca fiind constrângătoare
pentru femei. Pamela Aronson (2003): generaţia valului III este o generaţie de femei (şi
bărbaţi) depolitizaţi şi individualişti; feminismul este prezent în ideile şi acţiunile lor, însă
nu este identificat ca atare.
3. Postfeminismul ca antifeminism?
Întrebarea lansată de publicaţia amerciană TIME la sfârşitul anilor 1990 – este feminismul
mort?
Postfeminismul reprezintă totodată un termen creat şi propagat în special de către mass-media
pentru a desemna reacţia atribuită femeilor (în special celor tinere) de a „refuza” feminismul
de tip valul II. A fost obţinută egalitatea? Este şi o reacţie de respingere a agendei
feminismului radical. Echivalarea eronată a feminismului cu feminismul radical.
Feministele au acceptat şi valorizat termenul de postfeminism (Naomi Wolf – power
feminism) prin apelul la crearea identităţii şi ruperea stereotipurilor.
Ideea ce uneşte feminismul contemporan: nu (mai) există un centru ideatic comun, o
agendă comună, o politică unitară; din acest punct de vedere prefixul post este corect şi
21
coerent cu alte mişcări ale sfârşitului de secol XX (postmodernism, poststructuralism etc)
(Miroiu, 2004). Putem vorbi în acest context de feminismul identităţii sau al identităţilor
multiple.
Ce înseamnă în acest moment o conştiinţă a genului (Patricia Gurin, 1985, 1987):
1. recunoaşterea (sau identificarea) faptului că femeile împărtăşesc anumite interese comune;
2. neacceptarea lipsei de putere a femeilor în societate;
3. conştientizarea ilegitimităţii diferenţelor de gen;
4. acţiune colectivă pentru urmărirea intereselor de gen.
22
Analiza de gen în politică. Aspecte introductive.
Politica – utilizarea în condiţii limitate a puterii sociale. Delimitarea de asocierea puterii cu
forţa, Analiza politicii – studierea naturii şi a surselor acestor limitări; a metodelor prin care se
poate utiliza puterea socială în perimetru acestor limitări (Goodin; Klingemann, 1998).
Analiza de gen în politică reprezintă un subdomeniu al ştiinţelor politice, o metodă de
interpretare a persistenţei inegalităţilor de gen.
Analiza de gen în politică implică două dimensiuni:
- abordarea teoretică; a marilor paradigme conceptuale. Barbara Arneil: politică şi guvernare –
puterea definită în funcţie de cel care o deţine şi tipul de relaţii stabilite cu cei guvernaţi.
- abordarea practică: contribuţie în domeniul politicilor publice.
De ce teoria politică feministă/ de gen acordă o importanţă ridicată studierii
mecanismelor prin care se menţine inegalitatea de gen în politică:
Mercedes Mateo Diaz (2005): studiu aplicat pe mecanismele de creştere a reprezentării
politice din Belgia şi Suedia – creşterea reprezentării politice a femeilor determină o
îmbunătăţire a situaţiei generale a femeilor în societate.
Exemplu: problema diferenţei dintre aşteptările femeilor şi ale bărbaţilor şi realităţile
statistice. De exemplu, problema reprezentării politice, discrepanţa dintre discurs („egalitatea
de gen a fost realizată”, „nimic nu împiedică implicarea femeilor în politică”) şi realitate
(femeile alese în parlamente naţionale: 1999 – 11,7%, 2009 – 18,3%; cifre citate din Women
in Parliament, Wangnerud, 2009). Tip de analiză: introducerea în analiza sistemelor
electorale a dimensiunii de gen; încurajează sau acţionează ca impediment în vederea
creşterii reprezentării femeilor.
23
Analiza de gen în politică. Reprezentarea femeilor sau a intereselor femeilor?
Indexul inegalităţii de gen în lume (2011):
România: clasament general 68 din 135 (mai sus de Italia, Slovacia, Cehia, Ungaria sau
Japonia; mai jos de Macedonia, Moldova, Estonia sau Bulgaria).
Clasament detaliat: participare economică – 46 (sub nivelul înregistrat în anii precedenţi);
nivel de educaţie – 45 (câştig faţă de nivelul înregistrat în anii precedenţi); sănătate şi speranţă
de viaţă – 41; participare politică – 112.
Anne Phillips: subreprezentarea electorală a unui grup (în analiza de faţă, unul dintre genuri)
reprezintă o problemă politică? De ce ar trebui ca cei aleşi să aibă caracteristici similare cu cei
pe care îi reprezintă? Dovezile empirice ale subreprezentării creează premisele instituirii unui
principiu normativ?
Accentul pe procesele prin care democraţia reprezentativă este adecvată intereselor tuturor
cetăţenilor (cei care aleg):
Phillips Griffiths (1960) nu ar trebui să conteze cine este ales – nebunii nu pot să reprezinte
nebunii.
Hanna Pitkin (1967): cei aleşi ar trebui să fie responsabili pentru ceea ce fac pentru alegători,
nu pentru ceea ce (cine) sunt. Reprezentarea corectă nu poate fi garantată in avans.
O altă versiune: prin design instituţional (birocraţie) se pot garanta reguli drepte ale jocului.
Procesele politice înţelese ca şi mecanismele prin care diverse grupuri încearcă să îşi
reprezinte/ impună interesele – prin reprezentare directă sau indirectă (şcoala instituţionalistă/
neoinstituţionalistă). Dacă nu există obstacole care să împiedice participarea politică, atunci
de ce unui grup (femeilor) le-a fost şi le este greu să îşi urmărească interesele politice?
Teoria politică feministă/ a genului corectează teoria reprezentării intereselor: Problema
consimţământului. Problema reprezentării intereselor. Problema celor invizibili.
Reprezentarea intereselor unui grup presupune (este imposibilă în absenţa)
reprezentarea descriptivă (numerică) a grupului respectiv.
Metode prin care poate creşte reprezentarea femeilor în politică:
- soft: centre speciale de pregătire ale politicienelor, organizaţiile de femei din cadrul
partidelor.
- hard: cote. Două tipuri: procentuale (alocarea unui anumit procent din locurile eligibile
femeilor – de obicei între 30 si 40%) şi sistemul fermoar (sau paritar). Cotele de reprezentare
25
au fost introduse pentru prima oară introduse în statele nordice (Norvegia) la nivelul partidelor
politice în anii 70.
Argumente în favoarea cotelor sau a altor mecanisme de creştere a participării femeilor în
politică (Phillips):
1. femeile politician oferă modele de succes.
Generalizări despre dimensiunea de gen şi politica:
Pippa Norris (2003; pt. SUA, dar, empiric, afirmaţia se poate proba şi în Europa) – femeile
sprijină mai degrabă politici tradiţional asociate stângii.
Femeile politiciene sunt în general mai puţin corupte. Altă interpretare posibilă: femeile au
acces mai scăzut la reţelele birocratice dominate de către bărbaţi; nu putem vorbi despre o
inabilitate biologică a femeilor de a fi corupte (Goetz 2007: 95).
Femeile token.
2. principiul egalităţii de gen (nu există dreptate socială fără egalitate de gen – Okin,
Miroiu);
3. interesele femeilor ar fi altfel ignorate (şi, istoric, au fost);
4. reprezentarea adecvată a femeilor ar revitaliza democraţia prin reducerea decalajului
între reprezentare şi participare (deficit democratic).
Reprezentare descriptivă (numerică) – reprezentare substanţială (a intereselor). Diferenţă de
natură sau de grad?
Fără RD nu poate fi vorba despre RS. Masa critică a reprezentării intereselor de gen (Pippa
Norris).
Teoria de gen inclusivă vs transformativă (Mieke Verloo, 2008). Modele regăsite la nivelul
statelor membre UE. Exemplu: Plată egală pentru muncă egală (valul II) recunoaşterea valorii
sociale a muncii domestice (în special valul III).
Adecvarea acestora în alte contexte? Mecanisme care să sporească democraţia (participarea şi
responsabilitatea publică) şi care să depăşească cadrul unui proces de recompensare al unei
inegalităţi de gen. Este această inegalitate încă prezentă?
26
Genul în contextul reprezentării intereselor politice. Implicaţii pentru România.
Def. de gen a agendei politice – posibilă prin răspunsul la pentru cine se fac politicile şi de
către cine?
Def. de gen a intereselor politice – răspunde la întrebarea care este spectrul de interese politice
reprezentate pe agenda publică?
Teoria politică a reprezentării intereselor femeilor presupune (Ann Phillips 1997; M. Miroiu
2004):
1. Cercetarea modului în care se naşte şi se menţine patriarhatul ca instituţii, practici şi
ideologie, inclusiv modul în care patriarhatul este internalizat de către femei (Alison Jaggar,
M. Miroiu).
2. Perceperea şi exprimarea de către femei a propriilor interese, nu numai ca interese femeieşti
(cf M. Miroiu) dar şi ca interese de grup – trecerea de la statutul de subiect al politicii la cel de
obiect.
3. Multiplicarea feminismului, în funcţie de formularea agendei politice: în contexte sociale
diferite, feminismul ca ideologie este diferit (M. Miroiu).
EXEMPLE de definire a agendei de gen feministă prin raportarea la conţinutul ideologic:
Feminismul liberal (varianta sa contemporană) pledează pentru reformarea rolurilor de sex/
gen, eliminarea discriminărilor din educaţie şi instituţii, accentuează egalitatea pe piaţa
muncii, insistă pe conceptul de parteneriat. Feminismul socialist – problematica inegalităţii
de gen pe piaţa muncii (diferenţele de venit); Heidi Hartmann „teoria sistemelor duale”;
inegalităţile de statut economic creează/ adâncesc inegalităţile de gen.
→ Aplicaţi în contextul românesc.
Răspunsul comunitarianismului: democraţiile liberale creează un vacuum moral în care
indivizii îşi urmăresc propriile interese erodând valorile comune ale comunităţii (Adrian
Oldfield, 1998). TPG susţine faptul că există interese comune unor mari grupuri sociale
diferenţiate în funcţie de gen (fără să nege interesele transversale) şi aceste interese pot fi
exprimate doar politic. Alianţă comunitarianism - feminismul?
27
Toate cele trei elemente enumerate sunt relevante şi pot fi aplicate în
cadrul teoriei reprezentării intereselor de gen.
Ce se întâmplă în Centrul şi Estul Europei din perspectiva intereselor/ reprezentării de gen:
- absenţa din agenda publică şi oferta politică a unei perspective de feministe (de orice tip, dar
în special cea liberală) duce la revenirea (în unele cazuri, accentuarea - România)
patriarhatului ca formă subtilă sau manifestă de organizare socială.
- identificarea excesivă a femeilor cu categoriile defavorizate – imposibilitatea formulării
unor altfel de interese politice/ reducerea agendei politice a feminismului politic. Diferenţa
victime/ cliente (ale politicilor, ale statului) – V. Pasti (Ultima inegalitate, 2003). Pentru teoria
politică a genului - politica/ politicienii au un rol paternalist, protejează „supuşii” şi
„neajutoraţii”.
! Depăşirea paradigmei „victimiste” (atribuită feminismului valului al II-lea) nu trebuie făcută
în detrimentul depolitizării unor situaţii cu care se confruntă femeile de pretutindeni (violenţa
domestică, hărţuirea sexuală, violul, imagini discriminatorii în mass-media). Feminismul
autonomiei - paradigma teoretică relevantă pentru acest context.!
- feminismul room-service (M. Miroiu).
În România – slabă reprezentare a intereselor de gen. Problema nu este pusă niciodată în
termenii reprezentării problematicii de gen. Clasa politică nu se raportează la problematica de
gen. Societatea civilă a preluat un rol important în „consolidarea democraţiei prin funcţia ei
de a genera mecanisme alternative şi/ sau complementare de urmărire şi atingere a intereselor”
(Neaga, 2011).
Conexiunea cu problematica reprezentării - Este nevoie de reprezentare specială pentru ca
interesele femeilor să devină politice?
→Reprezentare descriptivă (numerică) – reprezentare substanţială (reprezentarea intereselor
specifice ale femeilor). Cotele se pot afecta (iniţial) doar reprezentarea descriptivă, cu toate că
există argumente care asociază creşterea numărului de femei în politică cu creşterea calităţii
reprezentării intereselor de gen dar şi cu cea a actului politic în general (vezi cursul 7).
28
În acest moment, în special în contextul UE, miza politică a reprezentării intereselor de gen
implică mai mult decât „situaţia” femeilor:
- Sustenabilitatea sistemelor de asigurări sociale (în special a sistemelor de pensii).
- Criza economică şi efectele sale (transformări ale pieţei muncii).
- Problematica reconcilierii dintre viaţa privată şi cea profesională.
Relaţia incomodă a feminismului cu politica identităţii – feminismul ca politica recunoaşterii
diferenţei; egalitatea de gen/ şanse „pierde” locul central ocupat anterior în cadrul teoriei
politice feministe. Soluţia ieşirii din impas – prin politica reprezentării intereselor; permite
integrarea diverselor probleme ale femeilor, ţinând cont de contextul naţional, fără a sacrifica
imperativul egalităţii de gen (Nancy Fraser, 2005).
29
Relaţiile de gen în România
Din punctul de vedere al istoriei feminismului în România putem identifica trei etape:
1. Perioada valului I – debutul mişcării feministe în România;
2. Perioada comunistă – este posibil feminismul în comunism?;
3. Tranziţia post-comunistă – încadrare în valul II sau III?.
1. Originile mişcării feministe. Valul I de feminism.
„Pravila lui Vasile Lupu şi cea a lui Matei Basarab prevăd că „....bărbatul avea voie să îşi
sechestreze şi să-şi bată soţia dacă greşea, dar nu prea din cale afară„ (Mihăilescu, 2002).
Redscoperirea feminismului românesc – Ştefania Mihăilescu – feminismul românesc de
după 1989 nu se naşte din neant.
I. Asemănări cu feminismului valului I occidental prin axarea pe dobândirea drepturilor
civile/ politice; Codul Civil din 1866 stipula: orice act încheiat de o femeie avea nevoie de
acceptul soţului sau justiţiei, femeia nu putea depinde de propriile venituri, îşi pierdea
naţionalitatea dacă se mărita cu un străin, nu putea urmări un bărbat pentru pensie alimentară,
nu putea să fie tutore, trebuia să rămână în domiciliul stabilit de soţ (Mihăilescu, 2002). În
1866 (cu un an înainte faţă de J.St. Mill), Cezar Bolliac, solidar cu mişcarea de femei a acelei
perioade, susţine în Parlamentul României universalizarea votului indiferent de clasă, avere
sau sex, dar „Eliade Rădulescu, democratul de la 1848, combate cu toată energia concepţia lui
Bolliac, în care vede o exagarare primejdioasă, în orice caz o utopie, pe care o numeşte
boliaclâc” (M. Miroiu, 2004).
Constituţia din 1923: nu include dreptul de vot pentru femei, dar menţionează faptul că acest
drept va face obiectul unei legi speciale. „Acest drept urma să fie acordat „la momentul
oportun” aşa cum spuneau politicienii momentului, aceia care nu erau atât de conservatori
încât să nege accesul femeilor la drepturi egale, dar nici atât de progresişti încât să considere
că momentul oportun este imediat, ca în oricare dintre cazurile de reparare a nedreptăţii.” (M.
Miroiu)
1929 – recunoaşterea dreptului de vot în cadrul alegerilor locale, extinderea dreptului de vot
prin constituţia lui Carol II şi Legea electorală din 1939 la nivel naţional pentru femeile cu
vârsta peste 30 de ani (drept niciodată exercitat cu adevărat în condiţiile dictaturilor instaurate
în România).
30
Feminism al clasei de mijloc (de elită) – expresie a structurii sociale (populaţie majoritar
agrară, slaba industrializare).
Agenda feminismului românesc (Eleonora Stratilescu, în Miroiu 2004):
1. Economic: plată egală la muncă egală; protecţia muncii femeilor şi a rezultatelor ei; măsuri
de combatere a mortalităţii infantile în straturile sărace.
2. Cultural: acces la toate formele de pregătire şi la toate tipurile de cariere, la toate treptele
ierarhice ale carierelor; aplanarea conflictului carieră-maternitate; educaţie mixtă, creştere în
aceleaşi valori şi condiţii, indiferent de gen.
3.Căsătorie şi familie: egalitatea între soţi prin lege şi educaţie, controlul asupra propriei
averi, indiferent de sex; o parte din câştigul bărbatului să revină femeii pentru munca ei în
gospodărie; eliminarea dublului standard moral, a concubinajului, întărirea căsătoriei legale:
desfiinţarea autorităţii maritale, a prostituţiei, cercetarea paternităţii.
4. Social şi politic: drepturi civile şi politice egale; participarea femeilor la toate instituţiile,
demnităţile şi funcţiile publice, alături şi la fel ca bărbaţii; pregătirea politică a femeilor pentru
exercitarea drepturilor lor.
II. Adaptarea la contextul naţional - Relaţia cu alte familii ideologice din România (1866-
1947) - Cazul liberalismului românesc (pentru o analiză comprehensivă: Raluca Maria
Popa, 2002, Dimensiuni ale patriarhatului în gândirea liberală românească între 1848 şi
al Doilea Război Mondial): liberalii – preocupaţi mai ales de problematici economice – nu
au considerat diferenţele dintre bărbaţi şi femei ca fiind aspecte relevante pentru analiza
proceselor care fundamentează societăţile politice. Două dimensiuni fundamentale ale
patriarhatului în gândirea liberală:
a. Etic-culturală (paşoptiştii, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu) – poziţia şi rolul social al
femeilor sunt definite în raport cu presupusele lor calităţi morale naturale. Etica uitării de
sine.
Nicolae Bălcescu. Premisa=progres. Capacitatea de perfecţionare a individului prin educaţie,
în primul rând morală. Cine efectuează educaţia morală? Agenţii educaţiei morale nu pot fi
decât femeile (articolul „Filosofie soţială”). Dualismul înţelegre/ inimă (materie/ spirit)
transpus în bărbat/ femeie. Misiunea exclusivă a femeii: de a efectua educaţia morală a
copiilor.
Comentaţi: „cetăţenia, participarea la societatea politică, este rezervată bărbaţilor, însă
însuşirea calităţii de cetăţean se realizează numai în familie”.
31
C.A. Rosetti. Concepte: libertate şi egalitate. Presupoziţia că societatea politică este exclusiv
masculină. Sfera privată, ai cărei centri de constituire sunt femeile (şi doar atât), trebuie să
furnizeze societăţii politice, a bărbaţilor, suportul moral şi emoţional. Singurele resurse ale
femeii (ca şi la Bălcescu, necoruptă, pură moral, purtătoare a valorilor morale) sunt cele
afective şi singurul mod în care ea îşi defineşte rolul social est prin raportare la bărbat.
Femeile trebuie să compenseze „nedreptatea şi inegalitatea din lumea de afară”. Prima
epistolă către femeile claselor privilegiate – sclavia femeii şi înrobirea acesteia prin instituţia
căsătoriei. „Revoluţia familiei” = exercitarea liber consimţită de către femei a rolului lor
tradiţional de soţii şi mame. O femeie este mai întâi soţie şi mamă şi apoi cetăţeană.
Cezar Bolliac. Emanciparea femeii, dobândirea statutului de cetăţeancă şi a libertăţii sexuale.
Schimbarea pe care o are în vedere Bolliac este mai degrabă una de atitudine faţă de femei şi
în nici un moment una care să vizeze funcţia lor socială. Ca şi pentru Bălcescu şi Rosetti,
această funcţie rămâne ataşată exclusiv domeniului privat (rol moral, civilizator). Percepţia
excepţionalismului unor femei. Inegalitatea dintre sexe reprezintă prima formă de inegalitate
socială. Opera lui Bolliac reflectă tensiunea dintre normativ sau ideal şi descriptiv sau real.
b. Abordarea socio-economică (Ştefan Zeletin, P.S. Aurelian, Dionisie Pop Marţian) – poziţia
de dependenţă economică a femeilor faţă de bărbaţi.
Ştefan Zeletin (Burghezia romînă. Originea şi rolul ei istoric; Neoliberalismul).
Transformările economice stau la baza celor sociale şi politice (vezi V. Pasti, Noul capitalism
românesc). „Dezvoltarea statelor moderne este rezultatul dezvoltării burgheziei”. Liberalismul
clasic, cu implicaţiile sale politice şi economice, nu este adecvat societăţii româneşti
interbelice (şi nici în etapele anterioare) – neoliberalismul (intervenţia statului în accelerarea
procesului de industrializare) este mai adecvat. Neoliberalismul, ca şi socialismul, are o
teleologie5 socială – evoluţia spre capitalism. Generalizarea relaţiilor de tip capitalist =
generalizarea muncii salariate în industrie = femeile sunt excluse de la munca salariată = noua
societate capitalistă le neagă premisa autonomiei economice şi le face dependente de bărbaţi.
Împropietărirea ţăranilor = primul moment de subordonare al femeilor, pentru că ea se face
„pe capi de familie” – PATRIARHATUL ECONOMIC.
Reprezentante:
Calypso Botez: feministă liberală, militează pentru obţinerea dreptului de vot (1923), puterea
patriarhatului stă în puterea normativă deţinută exclusiv de bărbaţi - „Legislatorul bărbat i-a
5 Doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală.
32
acordat femeii o solicitudine şi o protecţie pe care ea nu a cerut-o, dar i-a răpit în schimb o
sumă de drepturi” (în Miroiu, 2004).
Alexandrina Cantacuzino: activitate internaţională importantă în perioada postbelică –
fondează Mica Înţelegere Feminină din Centrul şi Estul Europei (1923), vice-preşedintă a
Consiliului Internaţional al Femeilor, participă la lucrările Societăţii Naţiunilor (drepturilor
femeilor - 1927); feministă liberală – femeile nu au nevoie de protecţie ci de drepturi -
„Amestecul politicianismului până şi în ocrotirea nevoilor şi durerilor îl găsim odios[…]
asistenţa prin milă să înceteze, singură asistenţa prin muncă să domnească, asigurând celor ce
pot munci, câştigarea pâinii cele de toate zilele pe căi cinstite.” (în Mihăilescu 2002).
Sofia Nădejde: dezbaterea privind „inteligenţa femei” cu Titu Maiorescu; feministă
socialistă, accent pe autonomia economică – adeptă a perspectivei marxiste: femeile vor fi
autonome doar prin îndepărtarea dominaţiei capitaliste, condiţia femeilor sărace (şi din
mediul urban), „Ni se impută că nu căutăm decât să plăcem, decât să ne facem frumoase,
fără a ne ocupa de lucruri serioase. Dar oare ce ne învaţă din copilărie: Cum să ne împodobim
şi să ne schimonosim spre a putea tatăl să găsească fetei un ginere mai bogat. Daţi-ne
educaţiune serioasă, faceţi să dispară dinaintea noastră ideea că femeia trebuie numai să placă,
sădiţi prin educaţie demnitatea personală în femeie, într-un cuvânt: sfârşiţi odată
tratamentul copilăresc ce ne daţi, (subl. mea, MM)- de a ne lăuda în prezenţă, de a ceda la
orice capriciu sub cuvânt că suntem femei, de a ne săruta mâna şi de a ne compara cu îngerii,
iar în absenţă a ne trata ca paria!….Într-un cuvânt, ne-am săturat să fim tratate ca femei, era să
zic, ca copii şi voim să ne trataţi ca pe nişte oameni egali…..” (Mihăilescu, 2002).
2. Genul în perioada comunistă.
Un recul pentru mişcarea feministă din România - trecerea de la patriarhatul tradiţional la cel
de stat. Avangarda mişcării feministe din România a fost înlocuită cu propaganda aşa-zis
emancipatoare a eliberării marxist-leniniste a femeilor (Neaga, 2011).
Oana Băluţă (Teză de doctorat, 2009, nepublicată): regimul comunist individualizează
România ca dezvoltare şi modernizare a relaţiilor de gen în raport cu ţările vestice.
Derek Sayer – formarea statului şi dezvoltarea mecanismelor lui implică o complicitate tacită
între state şi cetăţenii lor, indiferent dacă aceştia din urmă au reală încredere în legitimitatea
politică a statului respectiv.
România comunistă, trei procese relevante din puncte de vedere al analizei de gen:
1. omogenizarea ca scop politic declarat,
33
2. remodelarea societăţii şi a oamenilor (proiecte de inginerie socială),
3. necesitatea mobilizării unei forţe de muncă masivă pentru funcţionarea societăţii.
Politici de gen în comunism:
1. egalizarea prin muncă,
2. patriarhatul de stat,
3. controlul vieţii private – politicile reproducerii.
1. Egalizarea prin muncă: intrarea masivă pe piaţa muncii nu s-a suprapus cu o transformare
a rolurilor de gen (vezi intrarea situaţia socio-economică anterioară 1947, în special
caracterul rural al societăţii româneşti şi lipsa exerciţiului democratic al exercitării active a
drepturilor omului) şi/ sau cu echilibrarea rolurilor în gospodărie (menţinerea şi accentuarea
dublei zile de muncă). Mai mult, nu a fost eliminată (în ciuda ideologiei oficiale) problema
accesului la resurse (în special cele care generează surse de putere), femeile în comunism
rămânând defavorizate.
DAR, dincolo de retorica ideologică, din punctul de vedere al modernizării – acces la
educaţie, la spaţiul public (cu limitările nedemocratice), la statutul conferit de locul de muncă,
servicii sociale etc.
S-au creat reflexe ale cetăţeniei bazată pe drepturi şi obligaţii?
2. Patriarhatul de stat: statul ca şi părinte (exemple); contravine unui principiu fundamental
al teoriei feministe: AUTONOMIA indivizilor (în raport cu statul, alţi indivizi sau grupuri).
Contribuţia teoriei politice feministe la înţelegerea şi analizarea regimurilor comuniste6:
„comunismul poate să fie înţeles nu doar prin macropolitici referitoare la economie, relaţii de
clasă, cultură, ci şi prin categoriile de politici care au vizat viaţa privată, relaţiile de gen şi
femeile” (M. Miroiu).
Relevanţa conceptului de AUTONOMIE în relaţiile de gen din România (în special în post-
comunism).
„Cererea pentru un stat paternalist” (Miroiu, 2004): dacă reprezintă o constantă negativă în
istoria eforturilor de modernizare ale României, ce implicaţii poate avea din punctul de
vedere al relaţiilor de gen (vezi Relaţiile de gen în perioada tranziţiei).
3. Controlul vieţii private – politicile reproducerii: o altă contribuţie a TPF – analiza vieţii
cotidiene în comunism.
6 Diferenţă faţă de comunism ca şi ideologie – Heidi Hartmann: dubla opresiune a femeilor în capitalism. Originile marxismului (Marx, Engles, Babel) + feminismul maxist accentuează independenţa economică a femeilor faţă de bărbaţi ca reprezentând soluţia emancipării.
34
Politicile reproducerii în comunism. Dubla predestinare a femeilor în comunism: politică
(omul nou) şi biologică (mama-eroină). Maternitatea ca obligaţie faţă de stat (chiar faţă de
Conducător).
Gail Kligman (Politica duplicităţii, 2000, Humanitas) – „Interesele statelor (şi ale
naţiunilor) în domeniul reproducerii sociale intră adesea în conflict ce cele ale femeilor şi ale
familiilor în determinarea propriei reproduceri. Statele moderne şi cetăţenii lor deopotrivă îşi
revendică dreptul de a controla diferitele aspecte ale acesteia, precum contracepţia, avortul şi
adopţia. Iată de ce reproducerea serveşte drept locus ideal prin care poate fi lămurită
complexitatea relaţiilor formale şi informale dintre state şi cetăţenii lor – sau necetăţeni, după
caz”.
3. Relaţiile de gen în perioada tranziţiei.
3.1 Legătura dintre feminismul academic şi cel politic.
Tematica cercetărilor din domeniul relaţiilor de gen. În general, sunt abordări structuralist-
cantitativiste care au ca principal scop aducerea la lumină a tabloului de ansamblu al relaţiilor
de gen din România. Sunt slab particularizate, operează cu grupul femeilor ca şi categorie
relevantă de analiză (valul I şi II).
Teme abordate: „bărbaţii şi femeile din politică, din afaceri, din diverse domenii feminizate
sau masculinizate, care numără bărbaţii şi femeile săraci/e sau bogaţi/ bogate, capi de familie,
care formează familii monoparentale, care au suferit discriminări, care au fost victime ale
violenţei domestice, bărbaţii şi femeile care se ocupă de îngrijire, de treburile casnice, care
lucrează, care se confruntă cu dubla zi de muncă” (Neaga, 2011).
Cu puţine excepţii, cercetarea de gen din România numără femeile şi bărbaţii din România,
indică diferenţele de gen dar nu identifică şi cauzele acestor decalaje. Acest tip de demers este
desigur util, însă insuficient.
Feminismul academic este în continuare orientat către sine, insular chiar dacă bine reprezentat
la nivel european şi internaţional. În acelaşi timp, mediul politic a răspuns i propunerilor de
politici publice menite să reducă decalajele de gen venite din mediul academic/ non-
guvernamental (excepţie: legea pentru combaterea violenţei domestice).
3.2 Teme politice ale relaţiilor de gen în tranziţie.
Relaţiile de gen în tranziţie – dimensiuni de analiză:
1. Ideologia de gen (vezi Genul în perioada coministă), caracterstici: patriarhat pre-modern
(„reculul modernizării”); roluri tradiţionale de gen în interiorul familiei – necontestate
35
ideologic în tranziţie; relaţiile de gen din România s-au situat între anti-feminismul
preventiv şi politica indiferenţei (autoare relevante – M. Miroiu, Eniko Magyari-Vincze;
Laura Grunberg; Susan Gal şi Gail Kligman Politicile de gen în perioada postsocialistă). Au
lipsit, până la mijlocul anilor 2000, dezbateri reale cu privire la violenţa domestică, problema
avortului, problema hărţuirii sexuale.
2. Discrepanţă între incluziunea legală şi cea efectivă (realitatea statistică – vezi Pasti,
2003). Paralelă cu conceptul de cetăţenie substanţială (Ruth Lister) – coexistenţa în acelaşi
spaţiu politic a două modele de cetăţenie: cel formal-legal şi cel substanţial al cetăţeniei
concretizat în drepturi şi oportunităţi depline şi egale.
3. Dimensiunea politică a vizibilităţii – absenţa intereselor femeilor (explicit formulate) de pe
agenda publică; slaba reprezentare a femeilor în politică = lipsa forţei politice necesare să
pună pe agenda publică problema egalităţii de gen (datorită a două procese interconectate
–reprezentare numerică/ descriptivă extrem de scăzută a femeilor în Parlament şi nivel de
sindicalizare scăzut, în special ca forţă socială de presiune; nivelurile superioare de conducere
a sindicatelor sunt masculinizate, ca număr şi practici).
4. dimensiunea economică – feminizarea sărăciei (de la „a dominaţiei bărbatului socialist
asupra femeii socialiste” la „bărbaţii statului femeile pieţei”) (Vladimir Pasti); lipsa
politicilor de reconciliere a vieţii private cu cea profesională.
5. dimensiunea instituţională sau room-service feminism – termeni/ practici/ instituţii preluate
din aquis-ul comunitar fără a fi însoţite de procesul de europenizare7 (vezi C. Chiva, 2009).
Dincolo de obligaţiile formal-legislative UE nu s-a implicat în problematica egalităţii de gen
din statele candidate, nu a atins niciodată (sau foarte puţin) problemele structurale ale femeilor
(dubla zi de muncă, hărţuirea sexuală la locul de muncă, accesul slab la resurse publice etc).
Despre relaţiile de gen dintr-o altă perspectivă - invizibilii bărbaţi (Ovidiu Anemţoaicei) –
unde sunt bărbaţi situaţi în mişcarea feministă din România: două laturi ale problemei – 1. De
7 În definiţia lui Claudio Radaelli (2003) europenizarea desemnează procesul de construcţie, diseminare şi instituţionalizare a regulilor formale şi informale, procedurilor, paradigmelor de politici publice, normelor şi valorilor împărtăşite.
36
ce nu sunt prezenţi în interiorul mişcării; 2. De ce problemele şi interesele lor nu sunt
incluse în agenda de gen?
Cum ar putea fi structurată o agendă politică de gen care să poată trece testul electoral?
Pornind de la realitatea statistică (argumentul discriminării numerice)
1. În România, femeile sunt mai mult decât bărbaţii neasigurate social (sunt în procente mai
ridicate fără ocupaţie, 19% faţă de 6%8 – termenul oficial fiind cel de lucrător familial
neremunerat).
2. Lucrează în procente mai ridicate în domenii economice prost plătite (categoria oficială
servicii sociale – aici este inclusă şi educaţia).
3. Femeile par a fi mai puţin afectate de şomaj (excepţie – fetele tinere 18-24).
4. În medie, câştigă cam cu 100 de RON mai puţin decât bărbaţii, chiar şi atunci când ocupă
posturi similare ce necesită competenţe similare.
Criza financiară şi efectele sale asupra femeilor şi bărbaţilor din România:
Necesitatea unor răspunsuri politice genizate: analiza de gen a efectelor crizei financiare
nu este benefică doar pentru femei, ci şi pentru bărbaţi pentru că oferă o perspectivă mult
mai complexă asupra realităţii sociale. Această criză economică şi măsurile
guvernamentale aferente au avut şi au în continuare un impact diferit asupra femeilor şi
bărbaţilor.
Exemplu: piaţa muncii din Romania era segregată pe orizontală şi verticală, femeile fiind
prezente mai degrabă în anumite sectoare: sănătate, educaţie, administraţie publică şi în
cadrul nivelurilor inferioare şi intermediare de conducere. Măsurile anti-criză au vizat în
special aceste sectoare, fără ca un pachet de susţinere a costurilor sociale rezultate să fie
măcar discutat.
Exemplu: bărbaţii, începând din 2003 până în 2008, au tins să intre mai mult în şomaj,
fapt valabil pentru toate categoriile de vârstă. Nu au existat măsuri adecvate (sensibile la
gen) care să recunoască această realitate şi să o integreze în procesul de redactare al
politicilor publice.
Sursă: Bălută et. al., 2011.
8 Toate datele provind din Anuarul Statistic, INS, 2009
37
Studiile de gen – studii despre masculinitate (men’s studies)
Ce înseamnă conceptul de “diferenţă” în cadrul studiilor de gen? De ce feminismul nu include
în ariile de interese problematici specifice bărbaţilor?
Studii despre masculinitate (men’s studies) – specialitate academică ce a cunoscut în ultimii
20 de ani (debut oficial – începutul anilor 1970) o creştere spectaculoasă (titluri apărute,
cursuri, etc).
Bărbaţii ca şi grup social – studiile de gen s-au concentrate pe raporturile ierarhice/ de
dominaţie dintre acest grup şi cel al femeilor; depăşirea perspectivei – prin acceptarea şi
extinderea conceptului de diversitate pentru a recunoaşte existenţa multiplelor identităţilor
masculine; aşa cum nu există o natură feminină, reducerea masculinităţii la un model – de
obicei, cel al bărbatului dominant – distorsionează capacitatea teoriei de gen de conceptualiza
multiplele faţete ale patriahatului.
Ce presupune includerea bărbaţilor în teoriile genului (“alianţa” necesară). “Alinaţa” studii
despre masculinitate – studii de gen/ feministe nu s-a realizat fără tensiuni şi obstacole:
1. Un nou set de concepte analitice, specifice studiilor masculinității;
2. Redefinirea unor concepte specifice teoriei genului pentru a recunoaşte existenţa
experienţelor (distincte) masculine. În absenţa acestului demers, studiile de gen practică
tocmai tipul de dominaţie ideologică - prin crearea unor granițe imuabile și impenetrabile ale
teoriei feministe care duce la excluderea celuilalt - căruia i se opune. Nu putem să “add men
and stir”;
3. Acceptarea definitivă a faptului că feminismul nu înseamnă “dominația” femeilor (se leagă
de temerea cu privire la pierderea privilegiilor sociale asociate masculinității dominante).
Trăsături generale ale studiilor despre masculinitate:
1. centralitatea conceptului de patriarhat – reinterpretarea sa: rolurile de gen (dominante) sunt
restrictive şi discriminatorii pentru bărbaţi;
2. analiza sexualităţii impuse – conceptul de heteronormativitate (subdomeniu academic queer
studies);
38
3. contextualizarea experienţelor masculine (nu toţi bărbaţii trăiesc în state liberale
democratice şi/ sau capitaliste) – studiile despre masculinitate cunosc o expansiune
considerabilă în ultimii ani în America Latină (se asociază cu teoriile dezvoltării);
4. restrictivitatea diverselor practici şi norme sociale/ culturale/ religioase asupra construcţiei
unei identităţi proprii;
5. transformarea masculinităţii în contextul mai larg al transformării rolurilor de gen.
Masculinitate şi homosexualitate: queer studies. Analiza culturii dominante, a stereotipurilor
despre masculinitate, a discriminării sociale şi civice - legătură cu componenta activistă:
mişcarea pentru drepturile persoanelor cu altă orientare sexuală.
Mişcarea (activistă a) bărbaţilor: în principal, asociată cu mişcarea pentru drepturile
taţilor/ redefinirea rolului tatălui în culturile occidentale (în ţara noastră T.A.T.A), dar
si o miscare anti-razboi (proteste impotriva razboiului din Irak – punerea in discutie a
conceptului de putere din perspectiva relatiilor international: asocierea masculinitatii cu
conceptul de hard power/ opus soft power).
39