Sportul la copiii cu nevoi speciale

Copil cu nevoi speciale (copil cu cerințe educative speciale- CES): cerințele unei educații speciale desemnează necesități educative suplimentare, ele fiind complementare obiectivelor generale ale educației. Acestea solicită o instruire, educație și intervenție psihopedagogică specializată, adaptată particularităților unei deficințe, disfuncții sau tulburări de învățare și necesită o asistență complexă medicală, socială sau educațională.

Handicap: dezavantajul social, pierderea sau limitarea șanselor unei persoane de a lua parte la viața comunității la un nivel echivalent cu ceilalți membri ai săi. Subliniem că handicapul apare atunci când persoanele cu deficințe întâlnesc bariere culturale, fizice, arhitectonice sau sociale care le împiedică accesul la diferite sisteme ale societății, accesibile altor persoane. (Frumos Florin, Deficințele senzoriale, fizice și psihocomportamentale, p.15)

Clasificarea handicapurilor

Deficienții pot fi clasificați dupa influența pe care o are anomalia asupra funcțiilor lor senzitive, intelectuale, motrice sau organice. Astfel, afectarea funcțiilor intelectuale vizează handicapații de intelect, a celor senzoriale- handicapații de văz și de auz; afectarea funcțiilor organice este prezentă la bolnaviii, la copiii cu o sănătate fragilă și la cei care suferă de o tulburare permanentă: cardiopații, diabeticii, bolnavii dializați.Marile categorii de handicapuri sunt:

1. Handicapul de intelect;2. Handicapul de auz;3. Handicapul de vedere;4. Handicapul de limbaj;5. Handicapul de motricitate și psihomotricitate;6. Handicapul de comportament;7. Psihohandicapul. (Frumos Florin, Deficințele senzoriale, fizice și

psihocomportamentale, p.p 19-20)

Educaţia fizică adaptată

Este adevărat că nu toţi copii deficitari pot fi integraţi în învăţământul de masă, întreg procesul fiind determinat de gradul, severitatea deficienţei prezente. Dacă în domeniul disciplinelor tehnice discuţiile rămân fără concluzii definitive, pentru integrarea deficitarilor, una din cele mai bune oportunităţi este reprezentată de educaţia fizică adaptată.

Educaţia fizică dispune de metode şi mijloace prin care pot fi integrate cele mai multe deficienţe. Din acest punct de vedere metodele de lucru în perechi sau grup sunt cele mai eficiente în educaţia fizică adaptată.

Cele mai multe forme de deficienţă mintală sunt asociate cu probleme privind dezvoltarea şi manifestarea motrică. Pe fondul deficitar al atenţiei regăsim probleme legate de capacitatea de orientare spaţio-temporală, echilibru şi coordonare segmentară şi intersegmentară. ( Activităţi Fizice Adaptate ca instrument de incluziune socială, p.42)

Sportul la persoanele cu dizabilităţi intelectuale

1.ÎnotulÎnvăţarea înotului de către persoanele cu dizabilităţi intelectuale ridică mai multe

probleme care se datorează, în special, retardului mental pe care acestea le au. De aceea în alcătuirea “programului de învăţare” se va avea în vedere “adaptarea conţinutului la nivelul de înţelegere şi la posibilităţile motrice ale celor cu care se lucrează”.

Învăţarea este condiţionată de o serie de factori, printre care amintim : Complexitatea mişcării care urmează a fi învăţate; Nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice a celui care învaţă; Experienţa motrică anterioară a celui care învaţă; Capacitatea de atenţie, perseverenţa celui care învaţă, dar şi interesul acestuia faţă de

ceea ce învaţă. La persoanele cu dizabilităţi intelectuale, etapa de iniţiere trebuie abordată cu mai multă

atenţie deoarece, prin intermediul ei, aceştia reuşesc să se adapteze într-un mediu nou, nespecific omului, care odată “cunoscut le pune la dispoziţie” numeroase posibilităţi de mişcare.

Etapele învăţării tehnicii procedeelor de înot sportiv sunt acelaşi ca şi la persoanele fără dizabilităţi, dar diferă timpul alocat învăţarii.

Se începe cu etapa de iniţiere care, în opinia noastră, se împarte în doua sub etape: o etapă care vizează adaptarea la mediul acvatic şi o a doua etapă de învăţare a tehnicii procedeelor de înot.

Profesorul care lucrează cu persoanele cu dizabilităţi trebuie să aibă în vedere că toate etapele de învăţare a tehnicii procedeelor de înot sportiv depind de “modul în care se realizează acomodarea cu apa”. Aceasta depinde de o serie de factori externi (temperatura apei, adâncimea ei, etc), dar şi de factori interni (particularităţile persoanei, instabilitatea emoţională, maturitatea biologică, motivaţie, etc).

Vis-a-vis de factorii externi, D.Arheim şi W. Sinclair (1995) recomandă ca în etapa de acomodare, temperatura apei să fie de “minim 26,7 C, iar adâncimea de 1m”. Ar fi bine ca bazinele unde se desfăşoară activităţi acvatice cu aceste persoane să aibă la un capăt apă de adâncime medie pentru începători, care să fie delimitată de zona cu apă adâncă. În acelaşi timp bazinul ar trebui să fie dotat cu platforme care să permită intrarea şi ieşirea din bazin.

Ca şi particularitate a învăţăării, profesorul trebuie să acorde ajutorul permanent persoanei cu dizabilităţi (la copii se recomandă ţinerea în braţe pentru mai multă siguranţă) şi executarea unor mişcări împreună cu aceştia (mers prin apă, sărituri, deplasări de obiecte,etc).

Unii specialişti recomandă ca în această etapă a învăţării accentul să cadă pe joc. Dar şi înacest caz trebuie să ţină cont de dizabilitatea şi gradul acesteia, de vârstă, de disponibilitatea de-a lua parte la aceste activităţi. După experienţa nostră, la persoanele cu sindrom Down, jocurile trebuie schimbate des, iar gradul lor de atractivitate trebuie să fie ridicat pentru a reuşi captarea atenţiei şi menţinerea acesteia la joc.

Este recomandat ca profesorul să utilizeze o serie de “măsuri care preced intrarea în apă”: Utilizarea de mijloace care să-l ajute pe dificient să se obişnuiască cu faţa şi corpul

ud- duş înainte de intrarea în apă; Folosirea “antrenamentului de relaxare”- persoana cu dizabilitate este întinsă pe

burtă sau pe spate pe banca de gimnastică sau orice alt material sportiv sau nesportiv care permite adoptarea poziţiei orizontale a corpului similare celei din apă;

Efectuarea de mişcări care să le imite pe cele din apă- în partea de încălzire aorganismului pentru efort;

Încurajarea celui care învaţă să stea pe marginea bazinului şi să dea din picioare înapă, fapt care va induce diminuarea fricii de apă, dar obişnuirea cu temperatura acesteia.

Simultan se învaţă şi respiraţia specifică care este diferită de cea de pe uscat: Inspiraţia se realizează pe gură; este profundă şi rapidă; Expiraţia se realizează în apă tot pe gură; buzele sunt strânse. În final expiraţia

aceasta se face şi pe nas pentru eliminarea particulelor de apă care rămân la nivelul căilor aeriene superioare;

Apnee- între inspiraţie şi expiraţie.Şi pentru învăţarea respiraţiei specifice se recomandă utilizarea jocurilor, mai ales cele

care presupun deplasarea “prin suflare” a unor obiecte, simultan cu folosirea scufundărilor la marginea bazinului în timpul cărora accentul va cădea pe “bolborosirea apei”.

O altă mare problemă care apare la învăţarea înotului de către persoane cu dizabilitate intelectuală este poziţia corpului pe apă. La înot, corpul este întins pe apă în decubit ventral sau dorsal cu braţele întinse în prelungirea corpului.

Însuşirea poziţiei corecte a corpului pe apă este dificilă, mai ales pentru persoanele care nu pot sau nu preferă adoptarea poziţiei de culcat pe spate nici pe uscat. Este important ca profesorul sa îl înveţe pe sportiv întâi poziţia pe uscat prin exerciţii executate împreună şi continuarea acestora acasă alături de părinţi. Se va continua cu exerciţii în apă, la marginea bazinului. Se vor folosi mijloace ajutătoare specifice şi nespecifice- plută, centură, bară.Simultan, profesorul trebuie să îi explice şi să îi demonstreze persoanei cu dizabilităţi că “apa îl va ajuta să plutească dacă el stă relaxat şi inspiră- expiră liniştit”. Profesorul trebuie să fie permanent în apă alături de sportivul său şi poziţionat în aşa fel încât să-l poată susţină în variate poziţii de plutire; treptat îi va “da drumul” şi îl va încuraja să plutească singur.

Învăţarea poziţiei şi plutirii pe apă se continuă cu însuşirea alunecării pe apă, care presupune deplasarea corpului în poziţie de plută.

Exerciţiile folosite în această etapă pot fi executate izolat, dar şi în combinaţii. Se pot utiliza şi jocuri dinamice care vor facilita învăţarea şi îl va face pe începător să înlăture teama de apă

De-a lungul lecţiilor, trebuie să se aibă în vedere: O mare importanţă trebuie acordată siguranţei celui care învaţă; Accent deosebit trebuie să se pună pe starea de sănătate a celor care urmează să

participe la lecţiile de învăţare a înotului, ştiind că există persoane cu dizabilităţi mintale care nu au voie să practice această disciplină sportivă (persoanele cu sindrom Down care au instabilitate atrlanto- axială).

Însuşirea elementelor tehnice de bază, precum şi a tehnicii celor patru procedee deînot sportiv trebuie să se facă treptat, în etape succesive, cu sarcini precise;

Mijloacele selectate pentru a fi utilizate trebuie să ţină seama de nevoile şicapacităţile deficientului.

În cele mai multe cazuri răbdarea profesorului faţă de persoana cu dizabilitateintelectuală este cheia însuşirii corecte a deprinderilor motrice specifice înotului;

Comunicarea verbală ajută la învăţarea conceptelor şi rezolvarea problemelor; Creşterea nivelului motivaţiei este esenţială;

Noile deprinderi care urmează a fi învăţate trebuie să stârnească interesul subiecţilor;

Cel puţin în prima etapă a învăţării, lucrul individual este de preferat; Suntem de părere că la persoanele cu Sindrom Down nu se pot utiliza exerciţii de

alunecare specifice fiecărui procedeu de înot. Această afirmaţie se bazează pe experienţa personală de predare a înotului la tineri cu sindrom Down. Aceştia, prin exersarea timp îndelungat a alunecării craul cu ambele braţe sus şi cu respiraţie la fiecare braţ şi-au consolidat această deprindere. Când s-a trecut la procedeul craul integral, am observat că nu există un transfer pozitiv între procedeu înotat global şi exerciţiile analitice. Ei au continuat să înoate în procedeul craul prin alunecare cu braţele în prelungirea corpului. Din acest motiv ne-am dat seama că o deprindere odată însuşită este foarte greu de corectat în cazul persoanelor cu Sindrom Down. De aceea recomandăm, în învăţare, utilizarea doar a exerciţiilor de picioare, urmate de tehnica integrală a înotului specific celor patru procedee.

Numărul de lecţii în care este abordată etapa de acomodare cu apa diferă. La persoanele cu dizabilităţi fizice minore unde învăţarea poate urma “linia clasică”, abordarea procedeelor de înot se poate face după “lecţia a treia sau a patra”; la persoanele cu deficienţă mintală uşoară acest lucru se poate face abia dupa lecţia a zecea. ( Activităţi Fizice Adaptate ca instrument de incluziune socială, p.p. 48-52)

Beneficii ale practicării înotului de către persoanele cu dizabilităţi

Pe lângă beneficiile din plan morfologic, fiziologic, psihologic şi social pe care le induce persoanelor fără dizabilităţi, practicarea înotului de către persoanele cu dizabilităţi aduce un plus acestora prin:

Se accentuează realizările sportivilor şi nu dizabilităţile lor; Posibilitatea de a cunoaşte succesul în competiţii cu indivizi care au aceleaşi probleme

de sănătate; Îmbunătăţirea imaginii de sine; Posibilitatea de a practica o gamă largă de activităţi acvatice adaptate propriilor

posibilităţi (plescăirea, împroşcarea apei) ; Posibilitatea de a se mişca mult mai liber în apă, mai ales pentru cei care nu au preamulte şanse de deplasare pe uscat; În mediul acvatic persoanele cu dizabilităţi pot înota alături de cei fără dizabilităţi faptcare reduce diferenţele care apar pe uscat între ei şi ceilalţi. ( Activităţi Fizice Adaptate ca instrument de incluziune socială, p. 59)

2.BaschetulAbordarea instruirii sub forma activităţilor de practicare a jocului de baschet are ca scop

pe de o parte ameliorarea nivelului psihomotric al copiilor şi pe de altă parte socializarea şi integrarea socială.

Practicarea jocului de baschet, constituit ca mijloc de instruire, are ca obiective , următoarele:

În plan psihomotric Îmbunătăţirea coordonării segmentelor corpului şi a coordonării oculo- motorii şi

auditiv- verbale; Cunoaşterea schemei corporale şi coordonarea propriilor deplasări, gesturi în

diferite împrejurări; Formarea şi exersarea îndemânării, supleţei, abilităţii motrice ale funcţiilor motrice

ale mâinilor şi picioarelor şi ale întregului organism; Cultivarea îndemânării manuale în vederea pregătirii copilului pentru scris, pentru

unele activităţi şi pentru iniţierea practică productivă; Îmbunătăţirea actului respirator; Formarea şi dezvoltarea abilităţilor spaţiale; Organizarea, structurarea, capacităţii de orientare temporală.

În plan cognitiv Organizarea şi stimularea posibilităţilor cognitive de care dispune elevul,

solicitarea lor în funcţie de activitatea competiţională; Capacitatea de a observa şi interpreta diferiţi indici: a compara, a măsura, a

controla,a confrunta rezultatele unei activităţi; Formarea şi consolidarea abilităţii de analiză- sinteză distingând elemente,

stabilind relaţii; Formarea şi consolidarea noţiunilor de spaţiu şi de timp; poziţia relativă a

diferitelor obiecte şi relaţiile care le caracterizează; Însuşirea şi îmbunătăţirea vocabularului elevilor cu noţiuni şi structuri verbale

exprimând denumiri de mişcări şi acţiuni, terminologia şi unele expresii specifice; Cunoaşterea regulamentului de desfăşurare a activităţilor competiţionale şi a

regulamentului de joc.

Privind socializarea Formarea capacităţii de participare la activităţi colective integrându- se într- o

grupă sau echipă, în funcţie de locul şi rolul său; Formarea şi consolidarea unor trăsături morale cum ar fi: independenţa,

perseverenţa, încrederea în forţele proprii, rabdare, ordine, spirit de cooperare, colaborare, răspundere;

Formarea şi cultivarea conştiinţei de sine prin dezvoltarea siguranţei, satisfacţiei şiîncrederii în propriile posibilităţi;

Învăţarea şi exersarea capacităţii de a respecta, de a ţine cont de ceilalţi, de părerileşi sugestiile acestora;

Formarea capacităţii de a comunica cu altul, de a asculta şi de a- şi spune propriilepăreri;

Respectarea diverselor ordini şi reguli care asigură eficacitatea unei activităţicolective.

Nu trebuie neglijat nivelul de instruire al copiilor în jocul de baschet, ceea ce determină alegerea mijloacelor. Procedeul tehnic în a căror execuţie se întrec copiii trebuie să fie cunoscut, mecanismul de baza al acestuia să fie deja format, astfel în timpul jocului elevul din dorinţa de a se întrece va denatura mişcarea. ( Activităţi Fizice Adaptate ca instrument de incluziune socială, p.p. 62-70)

3.PatinajÎnvățarea alunecării spre înainte – deprindere specifică patinajului

Poziția picioarelor și a corpuluiPentru alunecarea spre înainte, picioarele se poziționează prin apropierea cozilor

patinelor și depărtarea vârfurilor. În funcție de vârsta elevilor, se poate explica această poziție fie prin folosirea literei V cu patinele- pentru elevii care cunosc alfabetul, fie prin imitarea poziției “balerinelor” (indicat în cazul fetițelor) sau a “pinguinului” (pentru cei care au vizualizat desenele animate).

Genunchii sunt îndoiți, trunchiul ușor aplecat spre înainte. Pentru realizarea acestei poziții, în momentul pășirii este important ca elevii să ridice genunchii, ulterior, când împingerea spre înainte va fi achiziționată, păstrarea genunchiului piciorului de sprijin îndoit va ajuta la o alunecare puternică și corectă. Pentru a avea un reper cât mai clar al ridicării genunchilor, se pot folosi obiecte (baston, băț, etc.) care să indice înălțimea la care trebuie ridicați. În privința înclinării spre înainte, este indicat să se acorde sprijin din înapoi iar instructorul să se aplece astfel încât elevul să aibă brațe întinse oblic înainte.

Mersul pe gheațăInstruirea succesivă a pașilor pe gheață trebuie să vizeze ridicarea și așezarea patinelor

în pemanență cu vârfurile depărtate și cozile apropiate. Se recomandă execuția pașilor mărunți, cu evitarea fuleului. Pentru sporirea interesului elevilor, se pot introduce diferite jocuri, printre care amintim cuburile. Prin ridicarea și transportul unui cub de gheață, elevul va îndoi genunchii și va putea pregăti învățarea căderii și a ridicării pe gheață.

Odată învățată alunecarea pe patine, aceasta poate fi transferată către alunecarea pe rotile sau alunecarea pe skiuri, astfel încât elevii cu deficiențe intelectuale ușoare pot practica toată gama sporturilor de alunecare. Trebuie avută în vedere uneori și noțiunea de risc, pe care unii dintre ei o au. Accidentele pot fi evitate prin echiparea corespunzătoare a elevilor (cască, mănuși, echipament adecvat), dar și prin alegerea exercițiilor, a locului de execuție și securizarea lui. Se recomandă lucrul unu la unu la nivelul de inițiere la elevii cu dizabilități intelectuale, ulterior trecându-se la la lucrul la grup.( Activităţi Fizice Adaptate ca instrument de incluziune socială, p.p. 122-125)

Sportul la persoanele cu deficințe de văz, coordonare și orientare spațială

Vederea la om reprezintă una din funcțiile cele mai complexe, structurate in filogeneză și ontogeneză. De aceea, pierderea vederii de la naștere sau în cursul vieții constituie o deficiență foare gravă. Importanța analizatorului vizual la om este dată și de faptul că, în condițiile concrete ale existenței, în relațiile sociale și de muncă văzul subordonează întreaga experiență senzorială a celorlalți analizatori și o integrează într-un sistem cu predominnță vizuală.

În multe cazuri, vederea slabă este însoțită de tulburări ale vederii binoculare, ale “simțului profunzimii” ; în aceste situații copilul nu percepe corect relieful (nu poate aprecia distanțele, pozițiile reciproce ale obiectelor în adâncime- la distanță). (Frumos Florin, Deficințele senzoriale, fizice și psihocomportamentale, p.p 76-78).

Prin activitățile fizice adaptate dorim să substituim componenta vizuală cu cea auditivă și tactilă. Este important ca nevăzătorul sa-și dezvolte spațiul personal, pornind de la cunoașterea propriului corp și continuând cu raportarea acestuia la elementele familiale ale spațiului înconjurător.

Dezvoltarea orientării în spațiu reprezintă unul dintre obiectivele majore ale activității fizice daptate. Terapia și educația psihomotrică se referă în principal la activitățile destinate ameliorării, dezvoltării și antrenării conduitelor și structurilor perceptiv motrice (schema corporală, lateralitatea, orientare și structurare spațio- temporală). În acest sens activitățile fizice adaptate vin în ajutorul copiilor cu deficiențe de văz, ajutându-i să capete deprinderile necesare unei vieți cât mai independente. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv vom folosi în cadrul activităților fizice adptte elemente și obiecte specifice jocului de golball.

Este important să se obseve și modul în care copilul poate urmări cu jutorul auzului deplasarea unor obiecte, cum ar fi de exemplu traiectori unei mingi. Astfel, jocul cu mingea reprezintă cea mai bună metodă pentru dezvoltarea audio-motrică și tactil- kinestezică deoarece copilul trebuie să o conștientizeze sub raportul formei (mică, mare) și a greutății (ușoară, grea). Este necesar ca perceperea să facă referire și la dezvoltarea capacității de orientare în spațiu cât și la dezvoltrea imaginației.

Jocul are aplicabilitate și în metode folosite pentru antrenarea și exploatarea resturilor de vedere dar și un rol deosebit în educația logică elementară, estetică și etică. Prin jocuri repetitive copilul își dezvoltă controlul motor, motricitatea și învață despre relația sa cu mediul.

Prin folosirea elementelor din jocul de golball în cadrul activităților fizice adaptate personelor cu deficiențe de vedere dorim atingerea următoarelor obiective:

Conștientizarea noțiunii de spațiu și dezvoltarea orientării în spațiu prinidentificrea sursei sau direcției zgomotului;

Familiarizarea copiilor cu activitățile fizice din cadrul jocurilor sportive; Dezvoltare relațiilor de prietenie între copii; Educarea încrederii copiilor în forțele proprii, a capacității de a-și învinge

timiditatea și reținerile; Dezvoltarea auditivo- motrică.

În cele ce urmează voi prezenta un joc ce folosește obiecte și elemente din cadruljocului de golball.

PopiceleJocul presupune să fie realizat de către 5 copii, 4 pe post de popice și unul pe post de

jucător. Copilul pe post de jucător lansează mingea spre copiii ce țin locul popicelor. Copiii pe post de popice vor fi grupați în interiorul unor cercuri de gimnastică. Copilul ce deține mingea o lansează spre copiii pe post de popice ce identifică poziția acestora după zgomotul de fluier pe care aceștia îl fac. Copilul care este atins de minge se oprește din fluierat și părăsește jocul. Jocul se încheie atunci când toți copiii au fost atinși de minge. Distanța de lansare a mingii poate fi diferită, iar intensitatea sunetului scos de fluierele copiilor poate fi și ea diferită în funcție de scopul urmărit. Sunetele puternice sunt folosite la copiii cu dificultăți puternice de orientare spațială în timp ce sunetele de intensitte mică solicită mai mult atenția jucătorului și se adresează copiilor cu o orientare spațială mai bună. Pe rând, fiecare copil va ajunge în postul de lansator, câștigător fiind copilul care atinge popicele într-un număr cât mai mic de lansări. ( Activităţi Fizice Adaptate ca instrument de incluziune socială, p.p. 87-89)

Sportul la persoanele cu deficințe auz

Analizatorul auditiv are un rol deosebit în dezvoltarea psihică a individului datorită rolului său în facilitarea comunicării verbale și în acumularea cunoștințelor. Deficiența auditivă determină modificări în activitatea individuală și constă în perturbarea relației individului cu mediul inconjurător. Când deficiența auditivă este congenitală sau apare la vârste mici, provoacă dificultăți în însușirea limbajului, iar în unele cazuri grave lipsa limbajului(surdo-mut). Cand apare după achiziționarea structurilor, determină o involuție a activității psihice dacă nu se aplica programe educative speciale.

Regulile utilizate în general,în sport, sunt identice cu cele clasice, reperele vizuale sunt amplificate, de exemplu fluierul arbitrului este urmat de ridicarea unui steag care simbolizeaza intreruperea jocului. (http://ro.scribd.com/doc/201902244/Activitati-Motrice-Adaptate-Pentru-Persoane-Cu-Deficiente-de-Auz#scribd )

Rugby tagCopiii percep acest joc ca pe o “prinsa” cu minge, de aici și popularitatea pe care o are

acest joc în rândul celor mici. Este foarte ușor de învățat, de arbitrat și de antrenat. La fel ca celelalte forme ale rugby-ului, încurajează lucrul în echipa, în același timp dezvoltă calitățile și deprinderile motrice.

Copiilor cu deficință de auz, rugby tag-ul le oferă șansa de a practica un joc sportiv, unde regulile de plasament sunt foarte stricte, copiii având astfel ușurință în a comunica în timpul jocului. Pasare mingii doar înapoi, specifică rugby-ului, ajută demarcarea jucătorilor și găsirea coechipierilor în timpul jocului, fapt ce vine în ajutorul acestor persoane cu deficiențe de comunicare.

În cazul copiilor cu deficințe mintale ușoare, rugby tag-ul vine în întâmpinarea nevoii de socializare prin sport. Rugby-ul este prin definiție un sport de echipă ce unește suflete și clădește caractere. Cunoscută fiind nevoia acestor copii de socializare și afecțiune, rugby tag-ul le oferă mari satisfacții prin contact fizic direct, reguli simple și mișcare din plin.

Copiii cu probleme comportamentale au nevoie de strictețea și fermitatea regulilor jocului de rugby, de corectitudinea și sinceritatea, inoculate de acest sport. Un mijloc foarte bun de elibera frustrările acumulate și de a le manifesta într-o activitate cu însemnat caracter social.

Principiile și regulamentul rugby tag

Obiectivul jocului este marcarea a 5 puncte prin culcarea mingii în spatele liniei de țintă în terenul advers.

Jocul de rugby tag este o formă a rugby-ului lipsită de contact, astfel că blocarea adversarului aflat în posesia mingii se concretizează prin desprinderea etichetei atașată la șortul acestuia. Această acțiune se numește “tag”. Fiecare echipă are dreptul la 6 atacuri consecutive în încercarea de a înscrie puncte echipei adverse.

După fiecare tag, purtătorul balonului se oprește în locul în care se află și pune balonul pe sol între picioare pentru a fi cules de către un coechipier aflat în spate. Acestă acțiune este echivalentul grămezii spontane din rugby iar coechipierul ce culege balonul devine mijlocașul la grămadă.

Încercarea se concretizează la fel ca celelalte forme ale rugby-ului, culcând mingea în terenul de țintă.

Dacă după cel de-al 6-lea tag echipa în atac reușește să înscrie, echipa adversă va obține posesia mingii și va reîntroduce balonul în joc prin intermediul unei spontane.

O partidă de rugby tag durează 40 de minute. Jocul e împărțit în 2 reprize. Întreruperile din timpul jocului nu sunt cronometrate, arbitrul fiind cel ce decide numărul minutelor de prelungire.

Dimensiunile terenului de rugby tag sunt 70 de metri pe lungime și 50 lățime. ( Activităţi Fizice Adaptate ca instrument de incluziune socială, p.p. 92- 95)

Bibliografie

Repere literare1. Activităţi Fizice Adaptate ca instrument de incluziune socială, Editura Discobolul,

București, 2014;2. Frumos, Florin, Deficințele senzoriale, fizice și psihocomportamentale , Editura Stef,

Iași, 2009.

Repere electronice1. http://ro.scribd.com/doc/201902244/Activitati-Motrice-Adaptate-Pentru-Persoane-

Cu-Deficiente-de-Auz#scribd