CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE SĂRBĂTOARE RELIGIOASĂ

Ceea ce caracterizează sărbătoarea în Biblie este legătura ei cu

istoria sfântă, căci ea ne pune în legătură cu Dumnezeu care lucrează

fără încetare pentru aleşii săi, cu toate acestea, sărbătorile se

înrădăcinează în moştenirea comună a omenirii.

Cuvântul „sărbătoare” îşi are originea în limba latină.

În înţeles creştin, numim sărbători acele zile liturgice mai

importante din cursul anului bisericesc, care sunt închinate comemorării

faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii şi a

principalelor persoane sfinte.

Dicţionarele prezintă diferite definiţii ale noţiunii de sărbătoare :

Zi în care se comemorează sau se sărbătoreşte un eveniment

important, organizându-se adesea serbări, solemnităţi etc şi în

care de obicei se întrerupe activitatea obişnuită;

Zi stabilită în mod oficial pentru marcarea unui eveniment

important ( în care de obicei nu se lucrează) sau zi în care

este marcat tradiţional un eveniment în conformitate cu un

obicei sau cu regulile cultului religios.

Instituţia sărbătorilor urcă până la originile omenirii religioase;

sărbătorile fac parte din formele sociale ale vieţii religioase la toate

popoarele. Ele au fost instituite din nevoia firească pe care au simţit-o

oamenii de a evada din când în când din făgaşul obişnuit al vieţii şi

preocupărilor de toate zilele, pentru a se dedica mai intens preocupărilor

religioase, îndeplinindu-şi datoriile tradiţionale sau legale faţă de suflet

şi faţă de divinitate.

În toate religiile există sărbători, adică zile anume consacrate

cultului public al divinităţilor respective. Evreii aveau, sărbători ce

aminteau de fapte importante din istoria lor religioasă şi politică. Alte

popoare din antichitate aveau, de asemenea, sărbătorile lor fixe sau

mobile, dintre care unele cu caracter naturist, altele cu caracter agrar sau

câmpenesc, altele cu caracter istoric-social, altele cu caracter privat sau

familial.

Imperiul Roman, în cadrul căruia s-a născut Creştinismul, avea

sărbătorile sale, adică zile anume consacrate cultului public al zeilor şi

deosebite de cele comune, prin întreruperea sau suspendarea activităţii

obişnuite, prin frecventarea altarelor şi a templelor zeilor şi prin

îndeplinirea ceremoniilor rituale etc.; unele erau sărbători private (cu

caracter familial), altele publice (ale statului sau legale).

Nu e deci de mirare că şi religia creştină şi-a avut, încă de la

început, sărbătorile sale. Ele au apărut ca o formă necesară de

manifestare a cultului public al religiei celei noi, adică de adunare a

credincioşilor în jurul altarelor şi al clerului, ca o comunitate însufleţită

de aceleaşi credinţe, idealuri şi sentimente religioase, deci ca Biserică, în

sensul ei spiritual şi social, de instituţie a credincioşilor.

Prin intemediul sărbătorilor şi al anilor sărbătoriţi, israeliţilor li se

amintea permanent că erau poporul sfânt al lui Dumnezeu.

Exteriorizarea sentimentelor religioase formează cultul divin ale

cărui forme externe sunt jertfa şi rugăciunea .

La început adorarea fiinţei supreme s-a făcut pe cale internă şi

consta din supunerea voii omului voinţei divine. După căderea în păcat,

omul, a început să-şi exteriorizeze sentimentele sale de adorare a lui

Dumnezeu pentru a-L lăuda pentru binefacerile primite şi pentru a-I

implora iertarea în vederea restabilirii comuniunii fericite existente între

el si divinitate în paradis.

Primii care şi-au exprimat sentimentul de adorare şi mulţumire faţă

de Dumnezeu prin jertfe au fost Cain şi Abel, iar fiul lui, Set, a invocat

cel dintâi prin rugăciune numele divin.

Acest cult va deveni insuficient după ieşirea israeliţilor din robia

egipteană, de aceea după încheierea Legământului şi darea Legii pe

Muntele Sinai, Moise va primi poruncă divină de a institui noi instituţii

religioase potrivite vieţii spirituale a conaţionalilor săi. Având în vedere

cultul monoteist al patriarhilor, Moise va organiza instituţiile religioase

în aşa fel ca ele să corespundă cu dubla misiune a lui Israel : păstrarea

credinţei în unicul şi adevăratul Dumnezeu şi pregătirea omenirii pentru

venirea lui Mesia.

Pentru împlinirea acestui ideal, Moise, a pregătit şi organizat toate

elementele cultului divin fixând un loc de închinare, un personal de cult,

acţiunile şi timpurile în care trebuie să fie îndeplinite rânduielile cultice.

Dar între cultul mozaic şi cel al popoarelor păgâne există

asemănări privind doar formele de exteriorizare a sentimentului religios

- locaş de cult, sacrificii, sărbători etc - ca rezultat al Revelaţiei

primordiale şi al originii comune a omului.

Întrucât la ritualul cultului zilnic poporul nu era obligat să

participe, atunci s-au instituit anumite timpuri sfinte, adică sărbătorile.

La aceste sărbători şi zile festive închinate adorării deosebite a lui

Dumnezeu, israeliţii erau obligaţi să ia parte.

Cuvântul ebraic pentru sărbătoare (Hag) însemna – la început – cor

de dans; acest nume atât de semnificativ scotea în evidenţă faptul că

bucuria este caracteristica principală a sărbătorii israelite.

Ca şi la celelalte popoare, cel mai vechi calendar al sărbătorilor în

Israel era determinat de ciclul natural al anotimpurilor, iar specificul lor

ulterior (cât priveşte obiectul şi datarea lor mai precisă) era legat de

anumite evenimente istorice memorabile. Este cazul Sărbătorii Paştelui

şi a Sărbătorii Azimilor: semnificaţia lor naturală şi primordială a fost

complet eclipsată de amintirea şi celebrarea eliberării din Egipt.

Sabatul era şi este celebrat o dată la fiecare şapte zile; luna nouă a

celei de-a şaptea luni era celebrată cu solemnitatea cea mai mare; Anul

sabatic era sărbătorit la fiecare şapte ani iar Anul jubiliar la fiecare 50 de

ani. Sărbătoarea Pentecoste cădea 7 săptămâni după Paşte; Sărbătoarea

Paştelui unită cu cea a Azimilor dura 7 zile. Acelaşi lucru se întâmpla şi

cu Sărbătoarea Corturilor.

Sărbătorile erau celebrate, de obicei, prin odihnă (repaus) şi prin

vizită la sanctuar.

Legea a poruncit expres că fiecare om trebuie să apară înaintea

Domnului în cele trei mari sărbători ale anului, această lege devenea

obligatorie începând cu cel de-al 12-lea an de viaţă; mai târziu însă

rabinii au precizat o vârstă mai mică.

Anul ebraic a fost marcat încă de la început de celebrarea marilor

sărbători închinate Domnului.

Alte sărbători comemorau marile evenimente ale istoriei lui Israel,

ocaziile în care Yahweh a intervenit cu puterea sa ca să elibereze

poporul din diferite tipuri de sclavii. Toate erau zile de mare bucurie şi

de împărtăşire: poporul se bucura de darurile pe care i le-a dat

bunăvoinţa divină şi, în acelaşi timp, zile în care comunitatea de credinţă

se aduna cu demnitate să ceară iertare şi purificare de păcate.

Foarte posibil să fi existat mult mai multe sărbători locale; însă de

trei ori pe an, toţi fiii lui Israel trebuiau să participe la marile celebrări

naţionale: Pesah, Sukot, Shavuot. Termenii sunt folosiţi pentru a descrie

o zi sau mai multe zile de bucurie religioasă.

La început, creştinii proveniţi dintre iudei, care alcătuiau în mare

măsură primele comunităţi creştine din Ierusalim, continuau să respecte

sărbătorile iudaice, cu care fuseseră obişnuiţi, aşa cum făceau şi Sfinţii

Apostoli.

Apariţia de noi sărbători şi deci înmulţirea treptată a numărului

acestora au dus la dispariţia unora mai vechi, cu caracter local şi legate

de unele evenimente trecute sau de monumente dispărute cu timpul, cum

e cazul aniversării sfinţirii Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, la

13 septembrie, care, spre sfârşitul secolului IV, se serba cu mare

solemnitate timp de opt zile, dar care apoi a dispărut, luându-i locul noua

sărbătoare a înălţării Sfintei Cruci, de la 14 septembrie.

Spre deosebire de sărbătorile iudaice, sărbătorile creştine,

comemorează un eveniment îndeplinit o dată pentru totdeauna, care are

valoare veşnică; dar, ca şi sărbătorile iudaice, sărbătorile creştine rămân

supuse timpului, legându-se de faptele majore ale existenţei lui Cristos.

Răstignit în ajunul unui sabat, Isus învie în ziua următoare a

aceluiaşi sabat: prima zi a săptămânii. Tot în această primă zi Aposolii îl

întâlnesc pe Domnul înviat: li se arată în timpul unei cine care reeditează

Cina cea de Taină. Această zi va primi numele de Ziua Domnului –

Duminica.

Pe lângă Paştele duminical, la creştini există şi o celebrare anuală

care dă paştelui iudaic un nou conţinut: evreii îşi celebrau eliberarea de

sub jugul străin şi aşteptau un mesia eliberator naţional; creştinii îşi

sărbătoresc eliberarea de păcat şi de moarte, se unesc cu Cristos cel

răstignit şi Înviat pentru a împărtăşi cu El viaţa veşnică şi îşi îndreaptă

speranţa către parusia Lui glorioasă.

Numele de ,,Ziua Cincizecimii’’ arată că sărbătoarea celebrată în

această zi are loc la cincizeci de zile după Paşte. Conţinutul acestei

sărbători a evoluat: mai întâi sărbătoare agrară, comemorează, apoi,

faptul istoric al Legământului, ca să devină, în final, sărbătoarea darului

Duhului, ce inaugurează pe pământ Legământul cel Nou.

Astfel, în liturgia creştină se întâlnesc, de pildă, sărbători care

poartă acelaşi nume, având între ele acelaşi raport de timp şi

semnificaţie ca şi în ebraism ( Paşte, Rusalii), se folosesc aceleaşi

formule de rugăcine (Psalmii), se utilizează aceleaşi Scripturi Sfinte

(Vechiul Testament).

CAPITOLUL III

MARILE SĂRBĂTORI IUDAICE ÎN CONTEXTUL BIBLIC

Origini, semnificaţii, cult liturgic

III.1. SABAT - ZIUA DE ODIHNĂ A DOMNULUI

În religiile păgâne, după ce se descrie facerea lumii, zeul care a

făcut-o îşi zideşte un sanctuar, un Templu, un loc sacru. În Biblie însă,

după ce Dumnezeu a făcut lumea, El a binecuvântat ziua a şaptea şi a

sfinţit-o, ceea ce înseamnă că Dumnezeu a consacrat nu spaţiul, ci

timpul, făcând din el sanctuarul său, lăcaşul sfinţeniei sale. Sabatul poate

fi considerat deci sărbătoarea primordială a poporului evreu.

Biblia introduce pentru prima oară noţiunea de sfinţenie atunci

când abordează tema Sabatului: ea încununează prima relatare a Genezei

; mai întâi Dumnezeu acordase binecuvântarea sa animalelor, ca şi

bărbatului şi femeii, pentru ca ei să se înmulţească.

Acestora din urmă le transmite binecuvântarea Sa printr-un cuvânt

pe care El îl adresează lor direct şi personal.

Nu eşti sfânt decât fiind bun. Făcând din Sabat chintesenţa binelui,

anume pentru om, Dumnezeu face din acesta şi chintesenţa sfinţeniei.

Aceasta trebuie să constituie pentru om rezultatul intenţiei sale de a face

din toate gândurile sale, din cuvintele şi faptele sale binele pentru sine şi

pentru ceilalţi, de a face binele, aşa cum l-a conceput şi l-a vrut

Creatorul.

Sabatul a jucat un rol important în istoria evreilor. El a imprimat

un conţinut vieţii lor naţionale, le-a dăruit puteri noi în timpurile grele

şi , numai mulţumită lui, evreii s-au putut menţine ca popor.

Sabatul este o instituţie de prim ordin în spiritualitatea iudaică.

Din voinţa lui Dumnezeu sabatul este zi de odihnă.

În Biblie sabatul apare şi ca o comemorare sau, mai exact, ca un

memorial al creaţiei.

Dumnezeu şi-a întrerupt în mod voit munca după şase zile de

activitate şi aceasta înseamnă semnul libertăţii sale în crearea lumii.

Evreul, prin faptul că-şi întrerupe activitatea în ziua sabatului proclamă

puterea creatoare a lui Dumnezeu care s-a dovedit a fi stăpânul şi nu

sclavul muncii sale, afirmându-şi astfel libertatea.

Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, respectând sabatul,

omul se arată a fi asemenea Creatorului, liber.

În Egipt evreii erau o turmă de sclavi destinată exterminării, dar

Dumnezeu i-a salvat de la pieire şi a făcut din ei un popor. A fost ca o

nouă creaţie, ca o înviere din morţi. Cine nu celebrează această nouă

lucrare de creaţie prin respectarea sabatului se exclude pe sine din sânul

poporului lui Dumnezeu, viaţa sa nu mai are sens. De aici şi pedeapsa

cu moartea pentru cei ce nu respectau ziua sabatului : Cine va face vreo

muncă în ziua sabatului, va fi pedepsit cu moartea.

Evreii au trăit condiţia de sclavi, obligaţi fiind la muncă forţată în

Egipt: Dumnezeu i-a eliberat, iar în aceste condiţii de libertate, prin

renunţarea la muncă în zi de sabat, ei reactualizează într-un fel,

eliberarea de odinioară descrisă în cartea Exodului. Sabatul poate fi

considerat deci ca o sărbătoare săptămânală a Paştelui.

Sabatul poate fi considerat şi ca memorial al Legământului.

Respectarea sabatului este dovada supremă a fidelităţii faţă de

legământul sinaitic.

Odihna sabatului este descrisă în Biblie ca o pregustare a

împărăţiei mesianice a lui Dumnezeu, o odihnă deplină asemănătoare cu

odihna eternă a lui Dumnezeu. Sabatul fiind o pregustare a banchetului

din împărăţia viitoare, această zi este o zi de bucurie.

Evreul îşi rezervă pentru acestă zi cele mai bune bucate pe care le

mănâncă la ospăţul festiv împreună cu familia şi prietenii.

În imnurile religioase sabatul e numit mireasă, prinţesă, regină. În

limba ebraică cuvântul sabat este de gen feminin. Mirele este Israelul.

După cum se ştie Sabatul începe vineri seara, la apusul soarelui.

Neir sabat, lumânările sabatului, pe care femeia evreică le aprinde în

casa ei, au drept scop să restabilească pacea distrusă de greşeala Evei în

căminul originar al cuplului uman; ea aprinde aceste lumânări pentru a

asigura pacea casei soţului ei, căci ea îi poartă responsabilitatea, fiind ea

însăşi personificarea casei.

Prin lumina, în acelaşi timp materială şi spirituală, pe care femeia

evreică o aduce în casă, la venirea Sabatului, ea restabileşte pe durata

Sabatului, pacea dintre trup şi suflet, ea instaurează în cămin

„sfinţenia”,ceea ce înseamnă cuvântul Sabat. Astfel Sabatul devine în

întregime „binele”.

La reîntoarcerea acasă, tatăl binecuvântează copiii, rugându-l pe

Dumnezeu să-i facă pe băieţi ca pe Efraim şi Manase ( cei doi fii ai lui

Iosif, fiul favorit al Patriarhului Iacob), iar pe fete ca pe matriarhele

Sara, Rebeca, Lea şi Rahela. Apoi, deasupra unei cupe cu vin, el spune

Kiduşul, rugăciunea de sfinţire a vinului. Urmează ritualul spălării

mâinilor şi binecuvântarea şi împărţirea pâinii.

Cina de vineri seara constituie evenimentul principal al familiei,

din timpul unei săptămâni. Este o bună ocazie de a se pune la punct

problemele familiei şi de a-i distra pe prieteni şi străini.

După ce s-a servit masa, se cântă cântece speciale şi totul se

încheie cu rugăciunea care se spune la terminarea mesei.

Celor trei mese sabatice le corespund cele trei rugăciuni sabatice.

Astfel , prima dintre cele trei rugăciuni „centrale” sabatice este

rostită vineri seara, la sosirea Sabatului, şi evocă creaţia lumii. Cea de a

doua dintre ele este rostită în dimineaţa Sabatului, şi evocă revelaţia

Torei pe Muntele Sinai. A treia rugăciune este rostită după amiaza către

sfârşitul zilei de Sabat şi evocă vremurile mesianice, când unitatea dintre

Dumnezeu şi numele Său va fi recunoscută . Există şi o a patra

rugăciune sabatică; ea se rosteşte la slujba de Mussaf, care urmează

slujbei de Saharit, de dimineaţă, în cursul căreia se recită rugăciunea

Yismah Moşe.

III.2. PESAH – SĂRBĂTOAREA SĂRBĂTORILOR

Această sărbătoare simbolizează naşterea şi renaşterea poporului

evreu. Poporul evreu a învăţat ce înseamnă libertatea, această comoară

nepreţuită, condiţie fundamentală a demnităţii umane.

Din punct de vedere istoric, Pesah a fost ţinut prima oară în Egipt,

când familiile Israelului nu au fost lovite prin moartea întâiului născut în

urma sacrificării mielului pascal. Mielul a fost ales în a zecea zi a lunii

Abib şi omorât în cea de a paisrezecea. În timpul celor şapte zile ce au

urmat, trebuia mâncată doar pâine nedospită. Această lună Abib,

cunoscută mai târziu ca Nisan, era desemnată ca “ începutul lunilor” sau

începutul anului religios. Al doilea Pesah a fost sărbătorit în a

paisprezecea zi a lui Abib, la un an după ce Israel a părăsit Egiptul.

Întrucât nici o persoană netăiată împrejur nu putea participa la Pesah,

Israel nu a respectat această sărbătoare în restul perioadei de rătăcire în

pustie, sărbătorind al treilea Pesah doar atunci când poporul a intrat în

Canaan, la patruzeci de ani de la părăsirea Egiptului.

Pesah, cea mai importantă sărbătoare evreiască ce stă la baza

Paştelui creştin, este celebrat timp de opt zile în diaspora, şapte zile în

Israel şi la evreii reformaţi începând cu 15 Nisan.

Totodată Dumnezeu vrea ca acestă sărbătoare a Paştelui să fie

celebrată cu bucurie.

Numele sărbătorii în ebraică este Pesah. Originea cuvântului este

obscură, însă învăţaţii consideră că acesta este de origine cananeană şi

avea iniţial sensul de a ţopăi, a sălta în jurul altarului şi se referea la un

dans cultual: preoţii lui Baal dansau în jurul altarului până cădeau în

extaz.

În Biblie cuvântul pesah înseamnă trecere. Fie că este Dumnezeu

cel care trece în noaptea eliberării lovindu-i pe egipteni şi cruţându-i pe

evrei, fie că sunt evreii care trec de la sclavie la libertate traversând

Marea Roşie după ce au părăsit Egiptul.

Sărbătoarea s-a format din preluarea a două sărbători păgâne

cananeene care s-au contopit apoi într-una singură; Israelul dând celor

două sărbători păgâne un conţinut nou : ele au devenit memorialul

salvării poporului ales din sclavia Egiptului, constituind, totodată, prima

victorie a sclavilor, istoriceşte atestată, împotriva unui sistem crud şi

opresiv.

Iniţial cele două sărbători , Pesah şi Maţot, erau celebrate separat

în Israel.

Deci, ca şi la celelate două sărbători de pelerinaj, Şavuot şi Sukot,

Pesah are rădăcini istorice şi agrare deopotrivă. Din punct de vedere

istoric comemorează Exodul israeliţilor, sfârşitul robiei din

Egipt.Semnificaţia sa agrară este aceea de celebrare a primăverii la

începutul secerişului de orz.

Evenimentul eliberării din robia Egiptului ocupă locul central în

celebrarea Paştelui.

Sfânta Scriptură ne descrie două celebrări ale Paştelui la Templu: una

pe vremea regelui Ezechia, alta pe vremea regelui Iozia.

Specific acestei sărbători sunt interdicţiile. Nici o altă sărbătoare nu

implică pregătiri atât de ample. Este întemeiată pe interdicţia de a avea

în locuinţă din ajun şi până la terminarea sărbătorii alimente pe bază de

aluat dospit. Sunt interzise grâul,orzul, secara, ovăzul. Legile rabinice

interzic folosirea tuturor ustensilelor casnice: oale, cuţite, tot ceea ce este

utlizat în mod frecvent la prepararea alimentelor deoarece acestea, în

special cele din lut riscă să mai conţină în pori particule de hameţ. Evreii

au de obicei în casă o veselă specială pusă deoparte numai pentru Paşte.

Revenind la Vechiul Testament, sărbătoarea Paştelui cuprindea

două momente : primul constând din jertfa de curăţire a păcatelor prin

jertfirea mieilor la Templu, în jurul orei 3 după amiaza, cel de al doilea

reprezentat de ospăţul pascal, care simbolizează comuniunea cu

Dumnezeu. Mieii sacrificaţi erau aduşi acasă şi erau consumaţi de evrei,

constituiţi în grupuri de câte zece. Înainte de începerea ospăţului se făcea

baia rituală de purificare şi se îmbrăcau cu veşminte albe.

După serviciul de seară de la sinagogă urma cina rituală în familie

numită cina celor patru cupe, desfăşurată după un ritual precis pe care l-a

urmat şi Isus cu ucenicii săi la Cina cea de Taină. Cele patru cupe

amintesc şi de cele patru promisiuni făcute de Dumnezeu în noaptea

eliberării.

Pe masă se află pregătite trei pâini azime numite kohen – preot ,

Levi şi Israel, în amintirea celor trei categorii în care este împărţit

poporul : preoţi, leviţi şi israeliţi de rând.

În linii mari cina pascală se desfăşoară astfel:

Reuniţi în jurul mesei, toţi membrii familiei ascultă lectura

Hagadei, care evocă epopeea ieşirii din robia egipteană. Masa este

aranjată cu fast şi poptrivit ritualului. La mijloc se află platoul de Seder,

care în fiecare din cele trei despărţituri o bucată de maţa. Pe platou se

află alimente cu conţinut simbolic: karpas - pătrunjel, apă sărată cu oţet,

morcov, lăptucă şi hrean, ierburi amare. De asemenea se mai află

haroset, o pastă din miere, migdale, scorţişoară şi vin roşu sugerând lutul

din care sclavii făceau cărămizi. În sfârşit, zeroa, un os cu carne friptă

care evocă mielul pascal de altădată, şi un ou răscopt care simbolizează

distrugerea Templului din Ierusalim. În cursul ceremonialului fiecare

comesean este invitat să golească paharul cu vin de patru ori, ca expresie

a recunoştinţei faţă de Dumnezeu.

După ceremonia de introducere stăpânul casei rosteşte rugăciunile

de binecuvântare asupra primei cupe cu vin, după care îşi spală mâinile

şi rosteşte binecuvântarea asupra zarzavaturilor dulci care se vor

consuma înmuiate în apă sărată.

După ce se umple a doua cupă cu vin, mezinul familiei pune

întrebările prevăzute:

De ce seara aceasta se deosebeşte de celelalte seri?

De ce în celelalte seri mâncăm şi pâine dospită, iar în seara

aceasta mâncăm numai pâine nedospită, în toate celelalte seri

mâncăm ierburi de tot felul, iar în seara aceasta numai ierburi

amare?

De ce în toate celelalte seri nu înmuiem niciodată

mâncarea,iar în seara aceasta o facem de două ori, în toate

celelalte seri stăm la masă fie aşezaţi, fie rezemaţi, iar în

această seară stăm toţi rezemaţi?

De ce în toate nopţile mâncăm carnea fie friptă pe grătar,fie

prăjită, fie fiartă, iar în noaptea aceasta numai friptă?

De ce pune copilul patru întrebări şi nu trei sau mai multe? Pentru

că de patru ori este pomenit în Sfânta Scriptură că părintele este dator să

înveţe pe copilul său religia şi istoria poporului.

Asupra desei repetări a cifrei patru, un cărturar a dat şi această

explicaţie: cu patru simţuri poate percepe omul pe Dumnezeu. Cu cel de

al cincilea simţ, pipăitul, nu-l poate găsi pe Creator, decât atunci când va

fi învierea morţilor.

Oficiantul începe lunga povestire a faptelor minunate săvârşite de

Dumnezeu. Trebuie scoase în evidenţă într-o manieră deosebit de

solemnă trei elemente: mielul pascal, pâinea azimă, ierburile amare.

În amintirea Templului se consumă un pic de hrean între două

bucăţi de maţot. Urmează apoi masa propriu zisă. De asemenea se recită

prima parte a hallelului.

Spre sfârşitul mesei este binecuvântată a treia cupă cu vin numită

cupa sau potirul binecuvântării deoarece se făcea o rugăciune de

mulţumire pentru ospăţ.

După umplerea celei de a patra cupe cu vin se citeşte în continuare

a doua parte a Hallelului rostindu-se tripla binecuvântare, se cântă un

imn final şi Sederul se încheie cu urarea : „ La anul la Ierusalimul

rezidit ! ”.

Între cupa a treia şi a patra se binecuvintează cupa profetului Ilie

care rămâne însă neconsumată. Participanţii la ospăţ beau din cupă

rezemaţi pe braţul drept în poziţia în care stăteau la masă romanii din

antichitate: în noaptea de Paşti toţi sunt liberi ca romanii, nu există

sclavi.

Sărbătoarea se încheie cu cântece vesele.

III.3. SHAVUOT – SĂRBĂTOAREA TOREI

Shavuot nu este la fel de bine cunoscută ca alte sărbători evreieşti

cum ar fi Pesah sau Yom Kippur, deşi ea sărbătoreşte momentul dăruirii

Torei (Biblia ebraică), - cel mai important eveniment din istoria

evreilor.

Talmudul învaţă că evreii au primit Cele Zece Porunci pe 6 Sivan,

adică de Shavuot. De aceea, această sărbătoare mai are şi denumirea de

Sărbătoarea dăruirii Torei şi ea simbolizează actul de naştere spirituală a

poporului evreu.

Deşi acordă o importanţă deosebită sufletului, religia mozaică nu a

uitat niciodată că omul are şi corp care îşi cere şi el drepturile.

Sărbătoarea a avut la început un caracter agricol şi era destinată

aducerii de mulţumiri cu ocazia începutului secerişului grâului fiind

preluată de evrei de la cananeeni.

Acesta a fost iniţial conţinutul sărbătorii, de aceea ea este

menţionată în Biblie cu numele de “ sărbătoarea celor dintâi roade” şi “

sărbătoarea secerişului ”.

Dar numele cel mai cunoscut al sărbătorii este “sărbătoarea

săptămânilor ”(Shavuot) întrucât este vorba de numărarea celor şapte

săptămâni.

Numele popular al sărbătorii este Aseret care înseamnă oprire,

încheiere şi se referă fără îndoială la sărbătoarea Paştilor.

Putem afirma deci, că dacă la început a fost sărbătoare agricolă,

ulterior Israelul a făcut din ea memorialul unui important eveniment din

istoria mântuirii: conferirea Torei şi reînnoirea Legământului la Muntele

Sinai unde poporul israelit a ajuns după trei luni de la ieşirea din Egipt.

Cartea Jubileelor consideră că Shavuot este în acelaşi timp

sărbătoarea tuturor alianţelor încheiate anterior de Dumnezeu cu Noe,

Abraham, Isaac şi Iacob.

O străveche legendă afirmă că înainte de a fi dăruită poporului lui

Israel, Legea a fost propusă tuturor popoarelor, dar refuzul din partea

celorlalte popoare l-a făcut pe Dumnezeu să o ofere Israelului. O altă

tradiţie susţine că poporul a auzit glasul lui Dumnezeu care s-a revelat

sub forme de flăcări.

Trebuie menţionat că pentru evrei Tora are două înţelesuri: unul

strict şi înseamnă cele cinci cărţi ale lui Moise, şi unul larg care se referă

la toată Scriptura şi la tradiţia orală: Tora scrisă şi Tora orală. Aceasta

din urmă cuprinde cele 613 porunci dintre care 248 pozitive şi 365

negative. Primul număr corespunde membrelor corpului uman şi cel de

al doilea zilelor anului.

În prima noapte de Shavuot, adică în ajun, există un obicei special,

numit Tikun, de a sta treji toată noaptea, studiind Tora. Sărbătoarea

dăruirii Torei este astfel întâmpinată cu cărţile sfinte deschise.

Un alt motiv este citat dintr-un midraş care spune că în noaptea

dinaintea dăruirii Torei, toţi evreii au dormit fără griji. Dumnezeu a fost

dezamăgit. Acum evreii stau treji toată noaptea pentru a arăta cât de

entuziasmaţi sunt de primirea Torei.

De asemenea există şi un alt obicei şi anume acela de a mânca

produse lactate în timpul sărbătorii. Motivul general acceptat este acela

de a comemora ce au făcut evreii în acele timpuri. Evreii mâncaseră

carne din totdeauna. În amintirea devotamentului lor şi azi evreii

mănâncă produse lactate.

Astăzi, la sinagogă, în locul celor două pâini prescrise le Levitic se

oferă prăjituri făcute din lapte şi miere, având forma Muntelui Sinai.

Prăjiturile care se mănâncă în această zi şi sunt duse la sinagogă

amintesc de ţara promisă unde curge lapte şi miere cât şi de Tora ale

cărei cuvinte, potrivit psalmistului, sunt mai de dorit decât aurul şi mai

plăcute decât mierea.

Un alt obicei de Shavuot este de a decora casa cu flori. Podoabele

florale evocă primele roade aduse la Templu. Un motiv evident pentru

acest lucru este acela că se sărbătoreşte recolta şi trebuie să se

recunoască frumuseţea naturii.

Tot în ziua a doua de Shavuot se rosteşte Iskor, rugăciune de

pomenire a morţilor.

Deci, ca o concluzie, putem afirma faptul că Rusaliile prin

reînnoirea Legământului şi dăruirea Torei pot fi considerate drept ziua

de naştere a poporului Vechiului Testament. Preluată de creştinism,

sărbătoarea Rusaliilor este considerată de asemenea ziua de naştere a

noului popor al lui Dumnezeu, adică al Bisericii.

CAPITOLUL IV

SĂRBĂTORI CREŞTINE : COMPLEMENTARITATE ŞI

DESĂVÂRŞIRE

IV.1. DUMINICA – ZIUA DOMNULUI

Dogma crestin-ortodoxa se bazeaza pe credinta intr-un singur Dumnezeu in trei ipostaze (Sfanta Treime): Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Dumnezeu s-a descoperit oamenilor mai intai incomplet, in Vechiul Testament, prin Moise si prin Profeti si apoi complet, in Noul Testament, prin insusi Fiul Sau, Domnul Iisus Hristos. Unitatea fiintei lui Dumnezeu face ca acolo unde se gaseste una dintre ipostazele Sfintei Treimi sa fie intreaga Dumnezeire. Proprietatile Dumnezeirii sunt si ale fiecarei ipostaze in parte. Singurele caracteristici proprii ipostazelor Sfintei Treimi in parte sunt urmatoarele: Tatal este nenascut, naste din veci pe Fiul si purcede din veci pe Duhul Sfant, Fiul este nascut din veci de Tatal, iar Sfantul Duh este purces din veci de Tatal.

Trebuie precizat de la început că deşi se spune în Geneză că după

ce a terminat creaţia, în şase zile, El a binecuvântat-o şi a sfinţit-o nu

pentru Sine. "Odihna" de care se aminteşte, înseamnă că Dumnezeu a

terminat toată lucrarea Sa pe care a binecuvântat-o şi a sfinţit-o ca sfârşit

al acestei lucrări.

Pentru Adam, în rai, toate zilele erau sfinte, pentru că el trăia în

apropierea lui Dumnezeu, în strânsă comuniune cu El, sfinţind numele

Lui şi slăvindu-L zilnic, faţă către faţă. După alungarea lui din Eden, ca

urmare a păcatului neascultării, munca a devenit o trudă pentru

existenţă, iar trupul a simţit nevoia de zile de odihnă pentru refacerea

forţelor fizice şi spirituale.

Cel dintâi loc din Scriptura Vechiului Testament în care se

vorbeşte de Sabat, ca zi de odihnă, după cum am văzut, este cel din

Exod.

Se constată apoi că din cele zece porunci ale Decalogului se

amintesc în scrierile Noului Testament direct, sau indirect de toate

celelalte nouă, numai de a treia, despre Sabat, nu se vorbeşte niciodată ,

ceea ce dovedeşte ca ea nu se mai serba de creştini.

De asemenea ziua de Duminică a fost prezisă şi prin profeţi; ea a

fost profeţită de către regele David.

Cele patru Evanghelii dau mărturie că Isus a murit pe cruce într-o

zi de vineri şi a înviat în prima zi a săptămânii, astfel Duminca a devenit

sărbătoarea cultică a Noului Testament.

Mărturie despre aceasta este faptul că :

a) În ziua Învierii, după ce s-a arătat Mariei Magdalena,

mironosiţelor şi lui Petru, Mântuitorul s-a arătat apoi şi celor zece

Apostoli, lipsind Toma.

b) În aceeaşi zi, Domnul s-a arătat şi celor doi ucenici, Luca şi

Cleopa, care mergeau spre Emaus, dar care nu L-au recunoscut.

c) Tot duminica, a opta zi, după Înviere, s-a arătat Isus iarăşi

Apostolilor de data aceasta când era şi Toma cu ei

Aşadar , “Ziua Domnului” devine ziua cea mai importantă a

săptămânii, ziua adunării euharistice care, amintind Paştele Vechi,

proclamă împlinirea acestuia de către Noul Paşte, reprezentat de către

Isus Cristos; duminica devine, aşadar, o zi specifică de cult pentru

creştinii Bisericii primare.

“Ziua Domnului” - aşa cum a fost numită duminica încă din

timpurile apostolice - a fost întotdeauna cinstită în mod deosebit, în

istoria Bisericii, datorită legăturii ei strânse cu însăşi esenţa misterului

creştin. Într-adevăr, în ritmul săptămânal, duminica aminteşte ziua

învierii lui Cristos.

O dată cu trecerea timpului, comunitatea creştină se distanţează de

concepţiile iudaice cu privire la sabat, centrate pe odihnă şi

aprofundează tema duminicii ca zi de comuniune şi de întâlnire cu Isus

Cristos, în celebrarea euharistică.

Duminica ajunge, deci, să fie din ce în ce mai mult interpretată în

sens spiritual: îndepărtarea de păcate, înfăpuirea actelor de caritate.

Ca şi în doctrina ebraică, şi în cea creştină, ziua de odihnă,

constituie un timp privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu, un timp de

hrănire a sufletului, de intimitate cu Creatorul; este un timp destinat

faptelor de caritate faţă de aproapele nostru, este, în acelaşi timp, un

timp de regăsire interioară şi de recuperare fizică. Acest timp trebuie

trăit întotdeauna ca o zi de odihnă în Domnul, El fiind singurul care ne

poate dărui adevărata odihnă şi pace de care avem nevoie.

Eliberarea de obligativitatea de a munci în ziua de duminică

reprezintă semnul măreţiei omului, el participând astfel la suveranitatea

lui Dumnezeu asupra tuturor creaturilor, inclusiv asupra timpului şi a

spaţiului. Omul trebuie să parcurgă diferite căi spre maturizarea sa

spirituală: liniştea interioară, rugăciunea, meditaţia. Pentru creştin, ziua

Domnului trebuie să constituie o experienţă pascală care să conducă la

desăvârşirea în totalitate, a fiinţei sale umane şi spirituale.

IV.2. PAŞTELE CREŞTIN – TAINA EUHARISTIEI

Adam a făcut pact cu păcatul originar, şi a pierdut el şi împreună

cu el toată omenirea prietenia divină. Dumnezeu a vrut să reconstruiască

planul său de mântuire şi a reînceput de la capăt cu Abraham. Totuşi,

acest pact a fost încheiat între Dumnezeu şi om. De aceea Dumnezeu a

ajuns la Muntele Sinai, unde Moise a fost intermediarul unei noi Alianţe

care este încheiată între Dumnezeu şi întreaga naţiune.

Legea lui Cristos este scrisă în inimile noastre, adică este o normă

interioară prescrisă de Duhul Sfânt: Cei care sunt fiii lui Dumnezeu, se

lasă conduşi de Duhul .

La Cina cea de Taină, Cristos a proclamat că Noul Legământ se

încheie cu propriul său sânge şi în Euharistie este potirul cu însuşi

sângele lui Cristos, cel vărsat pe cruce cu care Isus, conform Scrisorii

câtre Evrei 9, 11, şi-a făcut intrarea în ceruri, pentru a se aşeza la dreapta

Tatălui veşnic.

Pentru ca poporul să-şi amintească de minunile pe care Dumnezeu

le-a săvârşit pentru a-l elibera şi salva pe Israel, a stabilit, explicând cu

minuţiozitate şi cele mai mici amănunte, ziua, luna şi ritul pentru

celebrarea comemorativă a marelui eveniment.

Aşadar Isus este adevăratul Miel înjunghiat pentru noi. Aşa se

explică faptul că la ultima Cină, Isus nu a trebuit să celebreze

numaidecât vechiul rit pascal, deoarece el a instituit noul rit al Mielului:

Acesta este trupul meu… Acesta este sângele meu...

Cina pascală a lui Isus, ca prevestire a evenimentului crucii şi

învierii, este punctul culminant al comuniunii sale cu cei din urmă,

semnul ospăţului mesianic ce vesteşte instaurararea împărăţiei lui

Dumnezeu. Dar semnificaţia cea mai profundă a cinei pascale este legată

prin însăşi cuvintele lui Isus, de instaurarea noului şi veşnicului

Legământ.

Pe cruce Isus îşi desăvârşeşte jertfa. Încă de la Întruparea lui a

inaugurat-o primind să Se ofere pe Sine însuşi pentru neamul omenesc.

Este adevărat că El a oferit această jertfă în natura Lui omenească,

deoarece numai un om putea muri; este adevărat şi că această jertfă a

fost limitată în durata ei istorică, dar Marele Preot care o oferă este o

persoană divină şi această demnitate oferă sacrificiului o valoare infinită.

Victima este sfântă, pură, imaculată, căci ea este Cristos însuşi; El

este mielul fără de prihană care şterge cu propriul lui sânge, vărsat până

la ultima lui picătură ca în arderile de tot, păcatele lumii. Cristos a fost

jertfit în locul nostru; El ne-a luat locul; împovărat cu toate nedreptăţile

noastre, El s-a făcut victimă pentru păcatele noastre. Cristos a acceptat şi

a oferit această jertfă cu o libertate plină de bucurie.

Moartea lui Isus ne răscumpără, ne împacă cu Dumnezeu,

restabileşte alianţa din care decurg toate bunurile, ne redeschide porţile

cerului, ne redă moştenirea vieţii veşnice.

Moartea şi învierea sunt în centrul misterului Euharistic, care

însumează în sine toate celelalte mistere ale lui Cristos de la naştere

până la ultima sa venire.

Ultima Cină a lui Isus este în acelaşi timp o cină de adio şi o

acţiune liturgică. Ceea ce Isus săvârşeşte, este un act de cult care

comemorează bunătatea lui Dumnezeu faţă de poporul ales: pământul

arvuna Alianţei.

Celebrarea Euharistiei, întrucât este acţiunea lui Cristos şi a

poporului lui Dumnezeu constituit în mod ierarhic, formează centrul

întregii vieţi creştine pentru Biserica universală, pentru cea locală şi

pentru fiecare credincios.

IV.3. RUSALIILE – SĂRBĂTOAREA DUHULUI SFÂNT

Una dintre cele mai vechi şi însemnate sărbători creştine este şi

Duminica Coborârii Duhului Sfânt, sau ziua «Cincizecimii», întrucât

serbarea are loc la 50 de zile după Învierea Domnului. Sărbătoarea se

mai numeşte şi «Ziua Duhului Sfânt» sau sărbătoarea Sfintei Treimi, iar

la noi e numită şi Duminica Rusaliilor, de la cuvântul rosa (trandafir),

pentru că ea cade în timpul înfloririi trandafirilor, când romanii tocmai

serbau Rosalia. Ea cade totdeauna la 10 zile după Înălţare sau la 50 de

zile după Paşte, când evreii îşi serbau şi ei sărbătoarea Cincizecimii.

Este totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine, căci în

aceeaşi zi, în urma cuvântării Sf. Apostol Petru, s-au convertit la

creştinism circa 3000 de suflete, care au alcătuit prima comunitate

creştină din Ierusalim, nucleul Bisericii de mai târziu.

La origine, după cum am văzut, era sărbătoare a secerişului, ea

este apoi interpretată în contextul istoriei, ca celebrare a unui eveniment

precis, alianţa de pe Muntele Sinai.

Rusaliile sunt legate de glorificarea lui Cristos. Reprezintă ultimul

aspect al evenimentului mântuirii, care ne semnalează încoronarea şi

totodată constituie începutul unui nou mod de a fi al omului în faţa lui

Dumnezeu şi a lui însuşi, în faţa celorlalţi şi a lumii.

Isus a suferit şi a murit pentru a împlini planul Tatălui, care constă

în a comunica viaţa dumnezeiască. Prin Înviere, această viaţă irupe în

Cristos, iar de la El se răspândeşte asupra oamenilor în virtutea Duhului.

Odată cu coborârea Duhului Sfânt, soseşte între oameni şi focul pe

care Cristos a promis că-l va trimite pe pământ. Deşi foc s-ar putea

înţelege în sensul unei suferinţe pe care creştinii ar fi suportat-o pentru

numele lui Cristos, totuşi nu este absurd să ne gândim că termenul foc ar

fi indicat pe însuşi Duhul Sfânt.

De atunci, o mulţime de credincioşi contribuie la reînnoirea feţei

pământului. Într-adevăr, Biserica este numită paradis, nume ce i se

potriveşte datorită mulţimii harurilor şi a castelor delicii ce se regăsesc

în sfinţii care trăiesc în cumpătare şi dreptate.

Revărsarea Duhului Sfânt stabileşte între Biserică şi Cristos

raporturi asemănătoare celor ce se regăsesc în interiorul fiinţei umane:

un singur om cap şi trup, un singur om Cristos şi Biserica, om

desăvârşit, El mire şi ea mireasă.

Asemenea unui fluviu, Duhul Domnului a inundat oraşul lui

Dumnezeu făcând să se reverse fluvii de apă vie asupra tuturor acelora

care îl doresc.

Şi deoarece limba, organul vorbirii, este cea prin care se dă

mărturie, iar predicarea numelui lui Isus trebuia să se răspândească în

lume, acest Duh, în ziua de Rusalii, coboară în mod vizibil apostolilor

sub forma unor limbi de foc. De ce? Fiindcă Duhul Sfânt vine să umple

de dragoste inimile discipolilor. El este iubirea personală, subsistentă a

vieţii din Dumnezeu.

Mângâietorul a venit pentru noi. Adunarea apostolilor reprezenta

întreaga Biserică.

La Rusalii El a coborât vizibil asupra apostolilor; începând din

acea zi Sfânta Biserică s-a răspândit pe tot pământul; ea este împărăţia

lui Isus, iar Duhul Sfânt este Cel care guvernează împreună cu Tatăl şi

cu Fiul această împărăţie. Duhul Sfânt desăvârşeşte în suflete opera de

sfinţenie începută de răscumpărare.