Romana - BACALAUREAT - Subiectul IIThursday, February 26, 20095:06 AM 

Varianta 1Thursday, February 26, 20095:09 AM Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre adevăr, pornind de la ideeaexprimată în următoarea afirmaţie: „Adevărul ne face liberi [...]”. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii) Notiunea de adevar este indelung discutata de vreme de mii de ani pentru ca ea tine de fiecare individ in parte si este deci pusa sub semnul subiectivitatii.

 Din punctul meu de vedere, adevarul despre care vorbeste Nicolae Steindhart, acel adevar al binelui, este un concept pe cat de simplu, pe atat de complex, care tinde sa te elibereze ca individ in momentul in care il expui.

 In primul rand, adevarul este amintit in religie, in cele 10 porunci dictate de Dumnezeu lui Moise, in care minciunea este considerata un pacat, adevarul fiind privit drept calea catre izbavire. Mai mult, adevarul este privit ca un element important al armoniei umane, omul aflandu-se in echilibru cu el insusi in momentul in care atinge adevarul.

 In al doilea rand, un om care spune adevarul este un om sigur pe el, ce nu ascunde nimic, sincer cu el insusi si cu cei din jur si impacat cu siesi. In aceste conditii, progresul tau ca fiinta umana efemera se realizeaza mult mai usor, pentru ca esti ancorat in realitate, iar ceilalti te cunosc exact cum esti.

 In concluzie, ideea de adevar include ea o sfera mult prea larga pentru a-I putea trasa niste granite. Trebuie doar admitem cu totii ca atunci cand spunem adevarul, ni se ia o piata de pe suflet si rasuflam usurati, stare pe care ar trebui sa cautam sa o atingem tot mai des.  

 

Varianta 2Thursday, February 26, 20094:54 AM Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre menirea artistului, pornind de laideea exprimată în următoarea afirmaţie: „Artistul dezvăluie omenirii calea spre armonie, care e fericire şi pace”. (George Enescu, Evocări; cf. Marin Bucă, Enciclopedia gândirii aforistice româneşti) Artistul este acea entitate care este capabil de sentimente mai profunde decat oamenii comuni, banali, obisnuiti, si care incearca ca prin opera pe care o creeaza sa transmita un sentiment adanc, aratand oamenilor drumul spre implinire si echilibru.

 Din punctul meu de vedere, creatia unui artist reprezinta modul acestuia de a se exprima, de a iesi din tipare, de a se evidentia cu ceva si a atentiona lumea asupra unui lucru. Opera lui deschide calea spre echilibru oamenilor care sunt receptivi la original.

 In primul rand, in trecut se considera ca artistul este mediatorul lui Dumnezeu pe Pamant, trimis de acesta ca mijloc de legatura intre Divinitate si umanitate. Cum aceasta dogma s-a pastrat timp de mai multe veacuri, nu puteai interpreta creatia unui artist decat ca un act divin, avand ca scop mantuirea oamenilor si facilitarea atingerii stadiului de Nirvana.

 Mai mult, muzica, prin notele ei armonioase, capteaza imediat auditoriul si il impinge catre un alt nivel al existentei sale. Iti trebuie o oarecare cultura pentru a intelege aproape pe deplin o opera muzicala a unui artist, de aceea oamenii care poseda aceste calitati sunt impliniti sufleteste si cultural.

 In concluzie, artistul este capabil sa transmita prin lucrarea sa – de orice tip ar fi – un mesaj puternic, dezvaluind publicului un alt sens pentru ceva déjà cunoscut, impinand oamenii catre armonie, caracterizata prin fericire si pace.  

Varianta 3Thursday, February 26, 20094:56 AM Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre avere, pornind de la ideea exprimatăîn următoarea afirmaţie: „Acei care cred numai în bani nu sunt prea cinstiţi”. (Cilibi Moise, Apropouri) O data cu transformarea societatii arhaice intr-o societate capitalista, in care primeaza banul, acesta fiind motorul majoritatii activitatilor, valori morale ale unei personae au trecut prin schimbari radicale.

 Din punctul meu de vedere, un om al carui tel este reprezentat numai de inavutire sta inca de la inceput sub semnul fatalitatii si imbratiseaza un destin stabilit, ce rareori poate fi schimbat.

 In primul rand, pentru a-si implini telul de a fi bogat, un om recurge la numeroase viclesuguri, cum ar fi de exemplu personajul Lica Samadaul din nuvela “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici. Acesta, din dorinta de a stapani tot in jur si a detine avere considerabila, recurge la tertipuri mizere pentru a-l convinge pe hangiul Ghita de la hanul “Moara cu noroc” sa ia parte la actiunile lui necurate de talharie si de crima.

 In al doilea rand, ca exemplu al societatii cotidiene in care traim, unde majoritatea oamenilor ar fi capabili sa faca aproape orice pentru a avea bani, intalnim acele persoane care-si tradeaza inclusiv membrii proprii familii pentru bogatie materiala.

 Mai mult, putem face referire si la romanul “Baltagul”, al lui Mihail Sadoveanu, unde ciobanul Nechifor Lipan este ucis de cei doi indivizi care il insoteau pentru o turma de oi si cativa bani.

 In concluzie, acei oameni care se lasa condusi de catre bani nu mai pot avea un caracter integru si cad prada tuturor ispitelor. De aceea, ar trebui ca noi sa fim capabil sa setam importanta pe care o acordam banilor si sa nu depasim o granita stabilita intre normalitate si anormalitate, pentru ca pe lumea asta sunt lucruri mult mai importante decat monezile si bancnotele, atat de indispensabile noua astazi. 

Varianta 4Thursday, February 26, 20094:57 AM Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre bătrâneţe, pornind de la ideeaexprimată în următoarea afirmaţie: „În fond, preţuim tinereţea pentru că ştim că într-o zi vom ajunge labătrâneţe”. (Mircea Eliade, Oceanografie) Premisa de la care porneste citatul din Mircea Eliade este daca oamenii pretuiesc sau nu tineretea pentru ca stiu ca vor ajunge vreodata batrani. Sunt de parere ca oamenii nu fac acest lucru, ci mai mult, se comporta exact opusul afirmatiei scriitorului. In primul rand, tineretea este perioada de maxima intensitate a unui om, in care acesta se simte zeu, capabil de a face orice, de a infaptui lucruri marete, si asta intr-un timp cat mai scurt, pentru ca ii este frica ca va ajunge batran mult mai repede decat si-ar fi dorit. Din acest motiv, niciun tanar nu se va gandi la perioada ce va urma, deoarece pentru el important este prezentul si nu viitorul. Spre exemplu, Catalin Bursaci, eroul principal din romanul "Prima carte, ultima carte" prezinta intamplari extraordinare din viata lui de adolescent, iubiri patimase si o traire la maxim a perioadei lui de om tanar. In al doilea rand, oamenii trateaza cu superficialitate ideea de batranete, deoarece se gandesc ca sunt invincibili si nu vor ajunge vreodata in acesta situatie imposibil de evitat. Drept consecinta, majoritatea tinerilor nu vor lua drept povete spusele celor mai bani si nu le vor aprecia, pentru ca ei simt nevoia sa experimenteze pe propria lor persoana totul. Din proprie experienta pot afirma ca am cunoscut persoane ghidate de un spirit adolescentin puternic, care ignora totalemente ideea de intelepciune a celor in varsta. In concluzie, consider ca tineretea este o perioada pe cat de frumoasa, pe atat de neapreciata, datorita superficialitatii de care dam dovada cu totii.  

Varianta 5Thursday, February 26, 20094:59 AMScrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre însemnătatea binelui pentrueducaţia individului, pornind de la ideea exprimată în următoarea afirmaţie: „Binele, din punct devedere moral, este tot ceea ce se potriveşte cu firea omenească”. (Ioan Slavici, Opere, XI)

 Afirmatia lui Ioan Slavici referitoare la bine drept categorie morala dezvaluie caracterul subiectiv al acestei categoriic atat de dezbatute in societatea moderna a zilelor noastre.

 Din punctul meu de vedere, nicio actiune nu poate incadrata la bines au la rau, aceasta distinctie fiind subiectiva si tinand de fiecare individ in parte.

 In primul rand, omul, inca de mic, isi insuseste propriul set de valori morale pe care le aplica in tot ceea ce-l inconjoara, sistem ce este adaptat credintelor sale, modului de a percepe ce este in jur, precum si preferintelor individului. Acest set difera de la un om la altul, pentru ca noi, prin definitie, nu suntem fiinte umane identice. Binele, in viziunea lui Ion Glanetasu, personajul lui Liviu Rebreanu din romanul "Ion", este o consecinta a posesiunii acestuia de pamant. Modalitatile prin care protaganistul obtine averea nu sunt deloc veniale, dar pentru el acesta reprezinta binele, dat fiind faptul ca astfel ajunge la un echilibru interior cu el insusi.

 Mai mult, societatea impune niste standarde ale binelui, raul fiind sanctionat prin pedepse de catre stat, ale carui reguli suntem supusi cu totii. Asta inseamna ca binele are anumite caracteristici generale aplicabile oricarui si carora trebuie sa ne adaptam.

 In concluzie, binele nu este perceput la fel de catre toata lumea, iar, ca un fel de definitie, acesta ar putea inseamna ceva ce ne face nou bine ca indivizi si ne implineste pe un anumit plan, exact ceea ce a afirmat si Ioan Slavici.  

Varianta 6Thursday, February 26, 20095:04 AMScrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre fericire, pornind de la următoareaafirmaţie: „ Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră”. (Marin Preda,Creaţie şi morală) Cat de adesea fericirea altora ne binedispune, ne aduce un zambet pe fata chiar si in cele mai posomorate zile! Marin Preda surprinde in citatul de mai sus insasi esenta fericirii. In opinia mea, fericirea noastra ca indivizi depinde de binele pe care il regasim in ceilalti si care se reflecta asupra noastra. In momentul in care constientizam ca cei de langa noi sunt fericiti, in mod analog vom trai aceeasi senzatie ca si eu. In primul rand, fericirea este un lucru abstract, dar care se hraneste cu lucruri concrete. Un copil care va fi nemultumit de nota pe care a primit-o intr-o lucrare va cauta o explicatie in lucrarile celor mai multumiti. Atunci cand achizitionam un obiect, cerem opinia celor din jur referitoare la ceea ce am cumparat, iar incantarea lor reprezinta oglinda sentimentului nostru. Nu este de ajuns ca noi sa fim fericiti, avem nevoia de confirmare ca avem dreptul sa fim fericiti pentru ceva. 

Mai mult, daca noi ne hranim si cu fericirea celor din jur si nu numai a noastra, vom incerca sa facem tot ceea ce putem pentru a-i bucura pe cei de langa noi, stiind ca acest lucru va avea oglindire asupra noastra. Astfel, ne ingrjim de propria fericire prin purtarea de grija fata de ceilalti. In concluzie, orice fericire exterioara se bazeaza pe una personala, deoarece omul, prin natura lui, isi construieste o imagine de sine ce variaza si in functie de repere altora.  

Varianta 7Thursday, February 26, 20095:11 AM Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre bunătate, pornind de la următoareaafirmaţie: ,,Una din marile mulţumiri ale vieţii e să te ştii om bun […]”. (Ioan Slavici, Opere) Definitia unui om s-a incercat a fi reglemenata prin cele 11 porunci daruite lui Moise de catre Dumnezeu, in care sunt fixate reguli etice minime pentru o conduita ireprosabila. Una din aceste porunci este si cea la care face referire Slavici prin citatul sau si anume ca omul care face fapte bune este rasplatit cu o multumire interioara ce sta sub semnul inefabilului.

 Din punctul meu de vedere, nucleul conceptual al bunatatii este acelasi indifferent de epoca in care ne situam, adica nu este influentat de nimic din afara interiorului uman.

 Inainte de orice, drumul spre inavutire nu inseamna ca trebuie lasata orice urma de omenie in spate, ferecata bine si data uitarii. Orice poate sa ajute o persoana in varsta sau un copil, persoanele cele mai vulnerabile ale societatii noastre, fara a-si afecta in vreun fel statutul social.

 Pe langa asta, bunatatea este o notiune atat de abstracta astazi – cand se incearca diminuarea ei la pana la subzistenta – incat ecoul unei fapte bune este mai mare decat ar fi fost vreodata. Mai mult, efectele unui gest de acest fel sunt diferite de la persoana la persoana – intr-un fel iti va multumi o persoana fara adapost care primeste mancare si in alt fel vei primi un raspuns de la un prieten caruia i-ai cumparat un joc de ziua lui, pe care si-l putea achizitiona si el.

 In baza faptelor de mai sus, sentimentul pe care il ai tu ca persoana cand realizezi ca ai ajutat pe cineva este amplificat de sentimentul de recunostinta pe care acel om il poarta pentru fapta ta si, implicit, pentru tine.  

Varianta 8 Thursday, February 26, 20095:12 AM Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre caracter, pornind de la următoarea

afirmaţie: „Mă derutează oamenii care, decenii de-a rândul, s-au comportat într-un fel, au împărtăşitanumite convingeri, au manifestat atitudini tăioase, iar apoi, într-o bună zi, ne-au părăsit, iar într-o altă zi, au început să se comporte pe dos, să dea glas unor convingeri opuse, unor atitudini inverse. Poate fiomul atât de încăpător?”. (Ion Ianoşi, Opţiuni) Caracterul uman este atat de complex incat nu poate fi inteles in totalitate. De aceea, intrebarea pe care si-o pune Ion Ianosi este insasi ipoteza acestui text argumentativ: cum poate fi omul atat de incappator?

 Dupa parerea mea, nu poate exista un raspuns fix la aceasta intrebare pentru ca fiecare ne percepem pe noi insine si pe cei din jur in mod diferit. Se poate incerca o explicatie generala, de la care sa derive toate elementele care fac din om o fiinta minunata si, in acelasi timp, neinteleasa.

 In primul, omul este extreme de influentabil daca nu are baza solida pe care sa se sprijine si sa isi cladeasca structura comportamentala. In acest caz, el se va legana in bataia vantului precum o trestie si se va adapta situatiei care ii convine cel mai bine. Un exemplu foarte clar il reprezinta jocurile politice, unde opiniile se schimba zilnic pentru a satisface interese personale.

 In al doilea rand, este foarte dificil ca un om sa placa tuturor asa cum este; asta inseamna ca el trebuie sa se adapteze fiecarui individ in parte, pentru ca omul este o fiinta sociala, care are nevoie de prieteni. Rigiditatea inseamna pierderea prietenilor, in timp ce flexibilitatea iti largeste orizontul si aduce noi oportunitati.

 In concluzie, caracterul uman nu inceteaza niciodata a se forma. Este adevarat, el prinde contur aproape de varsta maturitatii, anumite caracteristici predominant pe tot parcursul vietii. Dar noi, ca persoane, invatam mereu de la ceea ce este in jurul nostru si ne adaptam situatiilor.  

Varianta 9 Thursday, February 26, 20095:14 AMScrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre cunoaştere, pornind de laurmătoarea afirmaţie: „Cu nimic nu poate fi înlocuit fondul de aur al cunoaşterii dobândit prin îndelungată experienţă”. (Eusebiu Camilar, cf. Reflecţii şi maxime) Aforismul Socratic “Stiu ca nu stiu nimic” exprima constientizarea limitelor de catre individ care se afla in fata cunoasterii vaste, ce nu poate fi cuprinsa sau delimitate. Eusebiu Camilar vorbeste despre un alt tip de cunoastere decat cel prin invatatura si face referire la cunoastere ca rezultat al experientei.

 In opinia mea, cunoasterea reprezinta summumul constientizat al experietenlor unui individ, pentru ca ea totalizeaza atat esecurile, cat si succesele personale. Ca o aplicatie, ceea ce invatam in fiecare zi – de la formule academice pana la reguli de conduita – se adauga fondului cunoasterii.

 In primul rand, aspectul practice al unei situatii este in cele mai multe cazuri de o diferenta majora fata de partea lui teoretica, pentru ca intervin mai multe ecuatii. O astfel de situatie pune o persoana in postura de a reactiona cat mai repede si cat mai eficient, lucru care nu este intotdeauna posibil, aici intervenind esecul. Trebuie sa constientizam faptul ca esecul nu se va mai repeta, el fiind o prima etapa a dobandirii experientei si ceea ce ne motiveaza, pentru ca nimeni nu stie de la bun inceput totul.

 Pe de alta parte, multi vor sa treaca peste partea dura de mai sus, ascultand experientele celorlalti si incercand sa si le insuseasca. Putini isi dau seama ca nu exista doua persoane care sa invete la fel dintr-o intamplare, pentru ca sunt mult prea multi factori subiectivi la mijloc si doar tu ca individ ai puterea de a percepe o situatie si a-i adapta elementele la propriul tau stil.

 Concluzionand, cine nu ar dori sa se nasca invatat si sa se infrupte din cunoasterea celorlalti fara a depune nici cel mai mic efort?   

Romana - Bacalaureat - S IIIThursday, February 26, 20095:06 AM 

Varianta 29 - IonFriday, March 27, 200911:10 AM  Pagina 1 - Manolescu - despre eroii lui Liviu Rebreanu

Una dintre cele mai interesante relatii din romanul "Ion" al lui Liviu Rebreanu este cea dintre

protagonist si George. Inca de la inceput este o relactie conflictuala, surprinsa in scena horei de la inceputul romanului. Dansul dintre Ion si Ana, care este fascinata de frumusetea flacaului acutizeaza conflictul, George simtindu-se tradat. Ceea ce ii desparte social, asezandu-i la hora in parti diferite ale curtii vaduvei lui Maxim, se inrautateste din cauza indraznelii pe care Glanetasul o are de a incalca regulile nescrise ale satului. George apartine bogatilor satului, pe care toti ii privesc cu respect, pe cand ion se numara printre cei saraci, care n-ar fi trebuit sa treaca peste granita pe care o reprezinta averea. Glanetasul incearca sa o cucerea pe fata lui Vasile Baciu, incalcand regulile si jignindu-l pe George, care vrea sa o ia de nevasta pe Ana. Pentru Ion, Ana este un mijloc de a obtine averea lui Baciu, in timp ce pentru George ea este chiar femeia pe care o iubea.

Conflictul dintre cei doi izbucneste pe drumul de intoarcere spre casa, scena de la carciuma

anuntand astfel finalul romanului. Bataia dintre Ion si George anticipieaza evolutia celor doua personaje, ca si crima din final. Despartiti astfel social, cei doi se despart si psihologic

si moral, fiindca Ion o vrea pe Ana pentru avere, in timp ce pentru George averea nu conteaza, fiindca el insusi este bogat.

Evolutia lui Ion ii apropie pe cei doi fiindca o data castigat pamantul, Ion va intra in randul celor

instariti si, contrar a ceea ce credea socrul, va incerca sa pastreze si sa inmulteasca pamantul. In evolutia sa, Glanetasul surprinde viata satului ardelenesc, care este polarizat de avere. Ambitios, Ion vrea sa intre in lumea celor bogati prin casatoria cu Ana (pag 4,5,6 - comentariu).

George pleaca dintr-o alta pozitie sociala decat Ion. Este un om cu stare, care-si doreste o fata la

fel ca el si crede ca Ana a lui Vasile Baciu este cea mai potrivita. Alegerea Anei il face insa sa piarda nu atat averea, cat iubirea, devenind un invins al Glanetasului. Se impaca insa cu soarta si se va casatori cu Florica, fata pe care Ion o iubea, descoperind ca poate avea o familie implinita. Aparent, Georhe este departe de esec, asa cum si Ion pare departe de esec prin castigarea averei. Reizbucnirea sentimentului de iubire in sufletul lui Ion va antrena insa caderea ambelor personaje, fiindca George o va pierde pe Florica, iar Ion va fi ucis de cel care esueaza pentru a doua oara din cauza sa.

Esecul personajelor nu tine de aspectul material al existentei, asa cum parea la inceput, fiindca

averea era singura preocupare a lui Ion, iar George era unul dintre cei care erau feriti de esec din cauza bogatiei. Amandoi esueaza sentimenta: Ion pentru ca tradeaza si George pentru ca este tradat.

Fiecare impartaseste sentimentele de iubire pentru sotia celuilalt, dar singurul iubit de femei este

Ion. Cu toate acestea, el esueaza sentimental, pentru ca o tradeaza pe Florica pentru Ana, iar apoi ii distruge Floricai viata dupa ce s-a casatorit cu George.

Se poate spuna ca relatia dintre aceste doua personaje este una profunda, stranie, ele fiind legate

de fire nevazute care in cele din urma determina esecul amandurora. 

Varianta 28 - IonFriday, March 27, 200911:06 AM  Personaj principal Personajele lui Liviu Rebreanu (comentariu inceput, prima pagina) Roman monografic --> o particularizare a unei existente traite de intreaga comunitate

taraneasca (pg 4) Mjloace indirectre de caracterizare: tenacitate, viclenie instinctuala

Episodul cu Titu Herdelea in care Ion il intreaba cu oarecare inocenta cum sa obtina

averea lui Vasile Baciu, dezvaluindu-i planul pe care l-a construit. Din felul in care vorbeste, Ion e caracterizat direct ca o persoana lipsita de principii morale pentru care nu conta decat atingerea scopului sau de a avea pamant.

Comentariu -> pana la proza lui Marin Preda.

Conflicte

Ion are o serie de conflicte exterioare violente prin reactia pe care o au toti cei implicati in ele. Cel mai

puternic este conflictul dintre Ion si Vasile Baciu, fiindca acestuia din urma ii este teama ca Ion sa nu repete istoria Glanetasului si, dupa ce pune mana pe avere prin casatoria cu Ana, sa o risipeasca. Nu exista nicio punte de conciliere intre cei doi, Vasile Baciu nefiind induplecat nici macar de dragostea pentru fiica lui, pe care o bate cu bestialitate, considerand-o vinovata de riscul de a pierde pamantul pentru care muncise toata viata.

Ion intra in conflict si cu George, caruia i se opune de pe o parte ca pretendent la mana Anei, iar pe de

alta, ca amant al Floricai. Opozitia presupune asadar o diferentiere in plan material pentru ca in cazul Anei, Ion nu actioneaza din trairi profunde, ci exclusiv din interes material, dar si o diferentiere in plan sentimental fiindca, in raport cu Florica, va prefera sa riste averea din iubire. Paradoxal, in raport cu aceleasi personaje care in economia romanuluio nu ocupa un loc central, Ion isi dezvaluie doua trasaturi contradictorii: raceala si pasiunea. Aceste doua trasaturi de caracter evidentiaza si evolutia personajului, care este unul dinamic fiindca, de-a lungul romanului se modifica, ajungand din omul dur si inflexibil de la inceput la barbatul pasional care moare din aceasta cauza in finalul romanului.

Tot un conflict exterior este si cel dintre Ion si Ana, fiindca lipsa de iubire o va determina pana la urma

pe femeie sa se rupa definitiv de barbatul pe care-l iubise, facand gestul fatal al sinuciderii.Un alt conflict exterior este cel dintre Ion si familia Herdelea, despartindu-i, pe langa pozitia sociala, si

atitudinea morala fata de modalitatea de obtinere a pamantului.Ion traieste insusi un conflict interior. Acesta se manifesta intre dorinta lui de a obtine pamant si

modalitatea prin care trebuie sa-l obtina. Nu este vorba de o problema de morala in cazul lui Ion, ci, mai curand, de una imorala, fiindca singurul lucru care-l preocupa este descoperirea caii cele mai eficiente si mai rapide de a lua pamantul lui Vasile Baciu. Ca atare, nu-si face scrupule in privinta Anei, gandindu-se doar daca reuseste sa o pacaleasca mai repede. Este ceea ce-l inspaimanta si pe Titu Herdelea si care se va vedea direct in scena in care Ion o priveste pe Ana venind insarcinata la el.

 

O scrisoare pierdutaTuesday, March 24, 20091:10 AM 

Definitorie pentru opera lui Caragiale este decantarea realitatii si alegerea din aceasta realitate aamanuntului esential, a timpului caracteristic si chiar a cuvantului cu cea mai mare putere expresiva. Opera lui Caragiale, dupa cum demonstreaza Titu Maiorescu in "Comediile d-lui Caragiale" prin puterea

ei de penetratie in social, este profund satirica si moralizatoare, subliniind ridicolul unui anumit tip de existenta, tragica tocmai prin comicul ei, care nu mai poate fi schimbat cu nimic, fiind prin aceasta, asa cum spunea Eugen Ionescu in "Note si contranote", "dincolo sau dincoace, de disperare sau speranta". Al. Vlahuta spunra chiar despre Caragiale ca este "un om foarte trist", fiind multa durerea in glumele lui. Inca din "O noapte furtunoasa", prima piesa a li Caragiale, se manifesta, dupa cum observa George Calinescu "geniul lui dramatic realist", cu toate ca de-a lungul a doua acter piesa capata aspectul unei farse amoroase in genul comediei del arte sau al pieselor bulevardiene ale lui Maurice Donay, personajele indeplinind mai mult sau mai putin functiile cerute ce qui-pro-quo-ul cu miza erotica si ambianta frou-frou. "Conu Leonida fata cu reactiunea" , cea de-a doua piesa a lui Caragiale, devine o comedie a reflectiei caricaturale a realitatii in mintea personajului principal care traieste iluzia ridicola ca este un tribun al luptei impotriva "reactiunii", fara a parasi inca nicio clipa limitele casei sale. Spatiul inchis incepe sa reprezinte la Caragiale o copie a lumii sociale, interventia exterioara find minima, ca si in urmatoarea piesa caragialiana "O scrisoare pierduta"m in care doar Agamita Dandanache vine in afara maruntei lumi provinciale. Scrierea devina si ea o capodopera a literaturii romane tocmai prin exceptionala forta de a surprinde viata in aspectele ei caracteristice si a de a o transfigura artistic prin angajarea autorului care urmarea osandirea morala a o societatii, fapt subliniat de Titu Maiorescu atunci cand punea problema moralitatii pieselor lui Caragiale. Criticul junimist in directia teoriei sale a formelor fara fond, evidentia caracterul comic al operelor lui Caragiale, care venea din lipsa de asimilare a unor valori culturale, considerand ca in operele sale clasicul nostru dramaturg "arata aspectul unor instante romanesti, de altminteri aceleasi la toata lumea, manifestate insa aici cu o nota specifica, adica sub formele unei spoieli de civilizatie occidentala, strecurata in mod precipitat, pana in acel strat si transformata aici intr-o adevarata caricatura a culturii moderne".

Prezentand viata publica din a doua jumatate a secolului XIX, "O scrisoare pierduta" surprinde ascensiunea burgheziei romanesti al carei numitor comun il constituie instinctul de parvenire, ceea ce face ca finalul sa anuleze toate conflictele sub auspiciile unui regim "curat constitutional". In piesa, scrisoarea de amor, pierduta intr-o nesabuita neglijenta, are puterea de a dezlantui in micul targusor de munte ambitii in stare latenta, care gasesc momentul prielnic de a se declansa si de a se implini. Conflictul initial se naste intre Nae Catavencu si sustinatorii sai si gruparea politica condusa de Trahanache, sotul imprudentei amante a lui Tipatescu. Catavencu vrea sa ajunga deputat si, asa cum spunea Camil Petrescu, "subiectul acestei capodopere ar putea fi rezumat intr-o singura propozitie: <<Nae Catavencu vrea sa fie, cu orice pret, deputat>>".

Ambitia lui Catavencu imparte personajele in doua tabere care se lupta pe parcursul celor 4 acte, adaugan conflictului initial o serie de alte conflicte secundare acumulate progresiv conform tehnicii "bulgarelui de zapada". Finalul piesei asigura o interferenta a tuturor personajelor care uita totul, conflictul rezolvandu-se ca-n "Telegrame" : "Pupat Piata Independentei". Verva comica a acestui final in care personajele satisfacute se imbratiseaza dezvaluie realitatile acestei lumi in care nu gasim victime, ci doar oameni lipsiti la un moment dat de conditiile cele mai favorabile realizarii planurilor lor.

Catavencu se impune in prim-planul actiunii, fiind sustinut de "dascalime, popa si moflujii", cum spune Tipatescu. Se constata insa o evolutie inversa a personajelor fata de momentul initial, caci in final Catavencu va pierde candidatura, iar gruparea lui Trahanache, amenintata o clipa sa piarda, iese triumfatoare, deoarece Dandanache, cel care castiga alegerile, este tocmai reprezentantul acestei formatiuni politice.

Unitatea compozitionala a piesei este asigurata de aparitia repetata a Cetateanului Turmentat,care devine simbolic liantul intregii actiuni. Faptul ca el "nu aduce scrisoarea" intretine conflictul declansat de pierderea ei si deplaseaza atentia spre complicatiile sale personale, astfel incat aducerea biletului de amor creeaza un moment de stupoare pentru ca nimeni nu se mai astepta la acest gest.

Actiunea se desfasoara la sfarsitul secolului XIX, intr-un targusor de munte, in preajma alegerilor,

in care se confrunta grupul independent al lui Catavencu si grupul lui Trahanache si Tipatescu, care reprezinta Partidul Conservator. Contradictia si comicul situatiei reies din faptul ca lupta dintre cele doua partide politice este in fond lupta dintre interesele personale ale celor care conduc si care au un unic scop: castigarea unei pozitii sociale cat mai bune.

Asadar, nu exista o infruntare de principii ireconciliabile, conflictul nascandu-se tocmai din identitatea principiilor si actiuniloor diferite ale personajelor ce-si disputa puterea. In felul acesta apar conflicte si intre grupuri de personaje, ce se gasesc in cadrul aceleiasi orientari politice. De exemplu, intre Tipatescu, Trahanache si Zoe, carora li se alatura Pristanda, ca unealta a lor, pe de o parte, si Farfuridi si Branzovenescu, membrii aceluiasi partid, pe de cealalta parte, apare la un moment dat un conflict generat de convingerea celor din urma ca au fost tradati. Un alt conflict secundar genereaza si aparitia lui Dandanache, pe care Zoe nu-l doreste ca deputat.

Personajele lui Caragiale sunt exceptional individualizat, Garabet Ibraileanu apreciind ca marele dramaturg "face concurenta starii civile". Mare creator de tipuri in sensul reliefarii unei dominante a caracterului, Caragiale realizeaza si in aceasta piesa personaje memorabile.

Nae Catavencu, avocat, director-proprietar al ziarului "Racentul Carpatilor", prezident formator al Societatii enciclopedice-cooperatiste "Aurora economica romana", este asa cum sunt in mare parte personajele lui Caragiale, sinteza a unor trasaturi caracteristice, apartinand unui grup intreg de indivizi cu puternice dominante istorice si sociale. In plina mascarada electorala, Catavencu se dovedeste a fi tipologic demagogul ambitios. Nu i se poate contesta lui Nae Catavencu o deosebita usurinta de a vorbi mult fara sa spuna nimic, intr-un limbaj in care sunt evidente rezultatele pe care le-a avut in secolul XIX introducerea rapida in mahala a unei culturi amputate si caraghioasa, care a dat nastere unui "moflugiu" a carei solutie este fixata de Catavencu astfel: "Din clasele primare pana la bacalaureat - anarhist. De la bacalaureat pana la primul examen de universitate - socialist. De la primul examen pana la licenta - progresist. De la licenta pana la sluja - liberal. De la slujba pana la pensie - conservator". Nae Catavencu urmeaza si el acest traiect in piesa, gasindu-se intr-un moment important, in care isi da seama ca negustoria nu este pentru el slujba cautata si ca ea nu l-ar fi ajutat niciodata sa atinga veniturile lui Trahanache. Pentru aceasta el trebuie sa intre in politica, fiinda numai ea ii deschide perspective mari de imbogatire. El nu neglijeaza insa posibilele avantaje pe care i le-ar putea aduce vreun angajament negustoresc, infiintand "Aurora economica romana". In plina ascensiune, Catavencu va intra in viata politica imbratisand "crezul" Bratienilor si ajungand seful partidului liberal din judet. Interesat mereu de castigarea simpatiei alegatorilor din orice categorie sociala, el va scoate un ziar de scandal prin care va cauta sa influenteze opiniaq publica.

Nae Catavencu are fata de "high-life-ul" orasului un anumit respect, care vine de fapt din respectul pe care il are fata de putere si avere in general, ceea ce genereaza un comic de situatie, deoarece el manifesta o concesie fata de adversarii cu care intra in tratative inainte de publicarea scrisorii, care i-ar fi adus un mare numar de voturi, chiar daca, in realitate, multi dintre alegatorii ce ar fi condamnat legatura dintre Zoe si prefectul Tipatescu ar fi intretinut si ei relatii de genul acesta. Cinstea lui Catavencu vine din respectul pe care el il are in fata banului pe care vrea sa-l castige fara sa triseze, spre deosebire de Agamita Dandanache, care chiar dupa spusele lui Caragiale "e mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu".

Pe parcursul intregii opere, Catavencu e calauzit de interesul sau major, acela de a se aseza oficial in randul marilor profitori. Prin acest personaj se contureaza o lume al carei spirit l-a precizat Caragiale, atunci cand spunea "Principii - fleacuri! Omenie - mofturi! Chiverniseala, procopseala - acestea sunt principiile! Lipsa de omenie si de caracter, asta e peceta timpului nostru". Gasirea scrisorii de amor e pentru Nae Catavencu o intamplare fericita, pe care nu putea sa o piarda, caci onoarea coanei Joitica nu are nicio importanta pentru el, decat in masura in care ea ii poate oferi deputatia, pe care, convins ca o merita, profita de orice mijloc de a o castiga. El nu se da in laturi nici de la santaj, nici de la minciuna, folosindu-se in aceasta directie de un anumit gen de inteligenta, Pristanda spunand chiar: "Ce mai

prefect ar fi asta!". Camil Petrescu remarca latura odioasa a personajului pe care-l considera "unul dintre cele mai superbe exemplare de ticalosi imbecili din literatura universala". Nae Catavencu e capabil de infamie, fiind lipsit de orice scrupule, devenind odios tocmai prin faptul ca-si foloseste inteligenta exclusiv in realizarea acestor masinatiuni murdare. Lipsa de principii si onestitate constituia cel mai bun nivelator al drumului arivistului si Nae Catavencu, intelegand acest lucru, e facut sa castige. In finalul piesei coana Joitica ii spune chiar: "Fii zelor, asta nu e cea din urma camera", deschizand astfel perspectivele victoriei lui Catavencu. Invins pentru moment, in finalul piesei, Catavencu labil, accepta sa conduca manifestatia organizata in cinstea noului ales, care este reprezentantul partidului advers, refliefand astfel o tragica realitate: lumea din piesa reprezinta un univers inchis in care contrariile sunt echivalente, iar alegerea nu este cu putina, caci alegatorii trebuie sa opteze intre doua grupari care nu se deosebesc cu nimic esential.

Zoe e tipul femeii voluntare si importanta rolului jucat de ea in viata publica este aratat de Farfuridi, care o considera totuna cu partidul lor atunci cand spune: "adica partidul nostru, Madame Trahanache, dumneata (Tipatescu), nenea Zaharia, noi si-ai nostri". Intr-adevar, Farfuridi are dreptate, caci prin influenta pe care Zoe o are asupra lui Trahanache si Tipatescu, ea detine adevarata forta prin personalitatea voluntara si inteligenta deosebita. Ea are constiinta intereselor imediate si de perspectiva ale ei si ale celor apropiati, fiind cea mai energica si mai chibzuita dintre toti. Si ea este manata de aceeasi obsesie a castigarii unei pozitiii sociale cat mai avantajoase, si, daca aceasta poate fi intarita de o legatura extraconjugala, acest lucru nu i se pare imoral. Pasiunea Zoiei nu este amorul, ci dorinta de a domina pe plan social, de a fi mereu cea admirata pentru frumusetea ei si mai ales pentru pozitia sa sociala. Dintre cei doi parteneri, indragostit este Tipatescu si nu Zoe, pentru el in toata afacerea important fiind faptul ca Trahanache nu crede in autenticitatea scrisorii. Din aceasta cauza, Zoe e agitata, intelegand ca un arivist ca Nae Catavencu nu ar sovai nicio clipa si ca publicarea scrisorii ar atrage dezonorarea ei. Dovedirea adulterului ar fi insemnat practic distrugerea vietii lui Zoe. Din toata incurcatura, Tipatescu ar fi iesit bine cu o mutare din localitate si cu alte posibilitati, inclusiv conjugale, in timp ce ea, prima "doamna" a judetului, ar fi ramas stigmatizata pentru totdeauna, redusa la mila problematica a familiei, si, in orice caz, la o claustrare, pentru care ea, femeia, nu simtea nicio inclinare.

Zoe e de o luciditate si de o stapanire de sine rar intalnite, determinate probabil si de faptul ca actiunile ei sunt sustinute de interese bine precizate si nu de sentimente. Un singur moment in toata piesa Zoe se lasa cuprinsa de emotie, cel in care recastiga scrisoarea. Isi revine insa repede si o data cu regasirea fericirii periclitate o clipa, recastiga stapanirea de sine, arma ei permanenta, cu care isi justifica pozitia sociala, dominarea si respectabilitatea.

Casatoria cu Trahanache este pentru Zoe un mijloc de castigare a pozitiei sociale visate, legatura dintre ei fiind mai curand cea dintre tata si fiica, diferenta de varsta dintre ei impunand din partea Joitichii un anumit gen de respect, ea spunandu-i "nene". Personajul fata de care Zoe are cea mai mare consideratie este Catavencu, in care ea vede categoria din care face parte si tocmai din aceasta cauza il iarta si aproape ca-i promite un viitor ajutor.

Zaharia Trahanache este seful Partidului Conservator si el respecta profund autoritatea politica, fiindca asa cum spune chiar el, "de la partidul intreg atarna binele tarii si inca de la binele tarii atarna binele nostru". El este constient de puterea pe care o detine si din aceasta cauza, pe tot parcursul piesei, problema este decernarea candidatului si nu alegerea lui, care este sigura, pentru ca, dupa cum spune Trahanache, "opozitie nu incape". Ceea ce-l caracterizeaza mai presus de toate este formidabila sa viclenie, Camil Petrescu considerandu-l "unul dintre cei mai extraordinari vulpoi din cati a masluit viata politica a vremii". Sub aparenta zahariseala, pe care o sugereaza si numele lui, Trahanache ascunde o forta care nu face risipa de energie, nu face tranzactii, precum Zoe, pentru ca ar arata ca se teme. El disimuleaza, parand un incornorat care nu vede nimic si sta linistit, in realitate el cautand, framantandu-se, dar nu pentru a afla daca sotia il insala sau nu, ci pentru a gasi mijlocul prin care sa-l doboare pe Catavencu, care ii ameninta pozitia politica. Trahanache refuza tranzactia cu Catavencu, avand drept

argument polita falsificata, spunand cu subinteles ca daca ar fi vorba numai de scrisoarea catre Joitica ar intelegea sa accepte, dar asa, cu o alta dovada, nu mai poate fi vorba de vreun compromis.

Tipatescu este prefectul judetului, actionand ca si cand acesta ar fi propria lui mosie. Cu dispret, chiar pentru o umbra de legalitate, el porunceste sa fie arestat si brutalizat oricine nu-i convine, Pristanda scuzandu-se ca l-a arestat pe Catavencu din porunca conului Fanica. Lipsit de stapanire si fiind, dupa propria-i marturisire "cam iute", Tipatescu nu are aceleasi calitati deosebite, Zoe chiar exclamand la un moment dat, cu un anumit regret: "Uite pe cine iubesc eu!". Poate ca singura lui calitatee ca e indragostit de Zoe, careia ii propune sa fuga cu el in ciuda tuturor conventiilor sociale. Personaj ce realizeaza cu Trahanache si cu sotia sa un triunghi clasic, Tipatescu nu are constiinta culpabilitatii sale privind relatia extraconjugala, privita ca un lucru firesc. El devine un intim al familiei si accepta pozitia de lider in conducerea partidului din acel judet, pentru ca astfel isi asigura locul in ierarhia sociala.

Farfuridi, avocat si el, e manat tot de dorinta de a ajunge deputat. Personajul frapeaza prin enorma

lui prostie, iar onestitatea ii lipseste, caci Farfuridi accepta tradarea, dar ii uraste pe tradatori, intrucat acestia il exclud de la profiturile tradarii, si el o spune pentru ca de obicei nu gandeste prea mult la ceea ce zice: "Tradare, tradare, dar sa o stim si noi!". Demonstratia cea mai frumoasa asupra prostiei avocatului o face Caragiale in momentul discursului electoral, care este un exemplu tipic de automatism verbal, fara logica si printre ale carei scolasticisme si tautologii: "din doua una: ori sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimic, ori sa nu se revizuiasca, primesc, dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo si anume in punctele esentiale", se vede lipsa de ideologie a oratorului.

Branzovenescu este un fel de dublu al lui Farfuridi, lipsit de individualitate, fiind un fel de oglinda a celui care constituie pentru el patronul sau politic. De el il apropie mai intai numele prin aluzia lui culinara care sugereaza asa dupa cum remarca Garabet Ibraileanu in "Numele proprii in opera comica a lui Caragiale"," inferioritate, vulgaritate, lichelism". Intotdeauna Branzovenescu serveste de multiplicator al replicilor lui Farfuridi, care, fragmentate, repetate sau reluate intr-o forma asemanatoare, devin mai vii si mai dinamice.

Odata cu ivirea lui Agamita Dandanache in schema logica a piesei imaginea aceste lumi se intregeste

tocmai pentru ca in felul acesta se evidentiaza autoritatea lipsei de principii, a lichetismului, a falselor valori. Agamita e complet idiot, incrucand pana si lucrurile elementare, fiind un fel de marioneta pusa automat in miscare si care cunoaste numai impulsul si efectul, ignorand celelalte etape ale procesului. El stie ca scrisorica de amor gasita intamplator ii poate aduce deputatia si restul nu-l intereseaza, pastrand documentul, tocmai pentru ca efectul lui se poate repeta. In finalul piesei, elementul rational este in descrestere, luandu-i locul un principiu mecanic, facandu-si in felul acesta aparitia grotescul, al carui caracter infricosator avea sa-l sublinieze mai tarziu in farsele sale tragice Eugen Ionescu, care marturisea ca tocmai aici gaseste legatura dintre el si Caragiale.

Odacta cu caderea cortinei peste "curat constitutionalul" lui Pristanda, se releva imaginea clara a unei lumi situata la intretaierea dintre o prelungita feudalizare balcanica si inceputurile liberalismului burghez a carui masina democratica se stricase inainte chiar de a putea functiona. Nimeni nu demasca impostura si prostia, condamnate prin replica vreunui personaj pozitiv, ca la Alecsandri, Caragiale lasand lucrurile cum se afla, niveland in felul acesta atitudinile si lumea prezentata de el devine astfel mai tragica.

Comicul piesei este in primul rand un comic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute, Caragiale folosind scheme tipice, cunoscute in literatura comica universala: incurcatura, coincidenta, echivocul, qui-pro-quo-ul. Exista si un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piese este supusa unor modalitati de tratare diferita: ironia, umoristica, sarcastica. Caragiale este un scriitor obiectiv in sensul capacitatii de a crea viata, dar nu e un scriitor indiferent. Intalnim si un comic al caracterelor, rezultat dintr-un proces de tipizare comica. Cu totul remarcabil la

Caragiale este comicul de limbaj. Personajele sale au ticuri verbale: Pristanda spune invariabil "curat", ajungand la un moment dat sa afirme ca situatia e "curat murdara", devenind prin repetarea stereotipica a unor cuvinte sau a unor replici din vocabularul stapanilor, puterea sa imitativa si incapacitatea de a trece faptele prin propria lui gandire, principiul sau de viata fiind slugarnicia. In final, prin speculatia ticului verbal al personajului, autorul pune sub semnul ridicolului toata mascarada politica a vremii. Comicul de limbaj poate fi urmarit la nivel lexical si la nivel semantic. La nivel lexical provine din imbinarea arhaismelor cu neologismele, mai ales de origine franceza, definite prin lipsa de cultura. Pristanda spune "femalie", Cetateanul turmentat "andrisant". Intalnim etimologii populare precum "renumeratie" sau cu sensuri inadecvate: "capitalisti" pentru locuitori ai Capitalei. La nivelul sintaxei, comicul apare mai mult din inadecvarea gandirii la studierea gramaticala. Apare astfel contradictia dintre termeni: "Dupa lupte seculare care au durat aproape 80 de ani", nonsensuri: "industria romaneasca e sublima, dar lipseste cu desarvarsire".

Valente comice au si numele in opera lui Caragiale, asa dupa cum releva Garabet Ibraileanu in cunoscutul sau studiu. Catavencu sugereaza stridenta, Agamita Dandanache, pronuntat de Trahanache "Gagamita", ramolismentul, Trahanache - incetineala.

Prin teatrul lui Caragiale se atinge un moment de varf al dramaturgiei romanesti, G. Calinescu considerand ca umorul lui Caragiale e inefabil, ca si lirismul eminescian", avand stralucirea marilor creatii universale" 

Patul lui ProcustTuesday, March 03, 200912:36 AM

Prin Camil Petrescu, proza romana se sincronizeaza cu tendintele europene de modernizare,

deoarece scriitorul a dat, alaturi de E. Lovinescu si G. Calinescu, un contur mai clar notiunii de modernitate, justificand noua viziune asupra romanului, schitand liniile lui de dezvoltare.

Conceptia sa despre roman este exprimata in eseul publicat in "Teze si antiteze", "Noua structura

si opera lui Marcel Proust", in care face un examen critic vechilor directii narative, conturand si un nou punct de vedere despre roman, care pleaca de la proza lui Marcel Proust si este puternic influentata de filosofia lui Bergson si de cea a lui Hosserl. Camil Petrescu arata ca proza traditionala nu mai corespunde filosofiei si stiintei timpului, facand imposibila cunoasterea adevarata a realitatii, ceea ce da impresia de contrafacut in proza clasica. De asemenea, acuza comportamentul demiurgic al autorului, precum si folosirea persoanei a treia in povestire. Autorul condamna omniscenta si darul ubicuitatii pe care il are naratorul, caci aceasta falsifica trairea personajelor, stirbind autenticitatea realitatii originare.

"Noua structura" pentru care militeaza Camil Petrescu se infatiseaza sub semnul subiectivitatii.

Accentul se muta din exterior spre interior, personajul devine eroul narator, timpul naratiunii este timpul prezent, adecvat curgerii de ganduri, memoriei involuntare, care aminteste de Marcel Proust. Fluxul memoriei duce la digresiune, la abandonarea compozitiei clasice, aparand stilul liber, neconventional, neartistic, pentru care pledeaza.

O a treia dimensiune a "noii structuri" este stilul "anticalofil", refuzul elocintei, al discursului

frumos, acesta fiind un impediment pentru literatura autentica. In "Patul lui Procust", Campil Petrescu sustine ca pentru un scriitor cel mai important lucru este sa transmita trairea fara grija normei gramaticale, naratorul spunandu-I doamnei T. ca "arta n-are de-a face cu ortografia". Sinceritatea este singura care conteaza si asa-zisul stil frumos I se pare autorului o frana in realizarea artei adevarate. Tot doamnei T, naratorul ii spune ca un scriitor este un om care exprima in scris ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce I s-a intamplat in viata "fara ortografie, fara stil si chiar fara caligrafe". Pe Fred Vasilescu il indeamna chiar sa povesteasca totul ca intr-un proces verbal, caci, asa cum scrie in "Jurnal", pentru Camil Petrescu "stilul e moartea insasi". Transcrierea trairilor este pentru scriitor un act de cunoastere, chiar daca acesta este amenintat de prolixitate si de lipsa de inteligibilitate. Problema lipsei de intelegere a textului literar nu este abordata teoretic de Camil Petrescu, dar romanele sale nu sufera de un asemenea defect, iar, in ceea ce priveste prolixitatea, naratorul nu o refuza, indemnandu-l pe Fred sa fie cat mai prolix. De aici si digresiunile din romanele sale, care se transforma intr-un adevarat procedeu literar. Romanele lui Camil Petrescu nu exceleaza prin inventie narativa, putand fi rezumate in cateva cuvinte. Ele marcheaza un moment de rascruce in evolutia romaneasca din literatura romanului, caci inlocuiesc romanele sociale, monografice, consacrate realitatii obiective a vietii, cu romanele de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, romane structurate pe o pasiune sau pe o ideea.

"Patul lui Procust" raspunde cel mai bine teoriilor tehnicii narative ale lui Camil Petrescu. De

altfel, naratorul din acest roman este el insusi un personaj care dezvolta in notele de subsol o adevarata teorie asupra romanului, pe care il intelege ca fapt autentic, ca pe un dosar de existenta. Romanul este nou prin tehnica compozitionala, care inlocuieste tehnica de tip clasic, bazata pe succesiunes de planuri, cu cea a colajului facut dintr-un numar de scrisori, confesiuni si documente, ce se constituie ca marturisiri ale personajelor. Naratorul reuneste toate aceste dosare de existenta, facand, uneori, aprecieri asupra lor, dar numai in subsol.

Faptele sunt narate la persoana intai de catre d-na T. in trei scrisori adresate naratorului. Jurnalul

lui Fred Vasilescu devine o povestire la persoana intai, in care sunt incluse scrisorile lui Ladima, si ele marturisi la persoana intai. Cele doua epiloguri, primul povestti de Fred si al doilea de autor, sunt scrise tot la persoana intai cu scopul de a da autenticitate faptului de viata, asa cum dorea Camil Petrescu. Naratiunea se organizeaza din reunirea acestor planuri diferite care releva fiecare aspecte deosebite ale faptului real. Astfel, figura lui Ladima se contureaza din scrisorile sale, dar si din marturisile lui Fred, Penculescu sau din aprecierile Emiliei sau ale lui Nae Gheorghidiu. Exista o pluralitate a punctelor de vedere, care schiteaza un personaj, fara a se constitui in aprecieri definitive asupra existentei lui, caci moartea lui Fred Vasilescu ramane si in final neelucidata. Modernitatea romanului este data tocmai de aceasta modalitate de constructie a epicului si a personajelor, care creeaza impresia ca naratorul nu intervine deloc in povestire.

Un fapt din realitate aminteste personajului fapte din existenta sa trecuta. De exemplu, intalnirea

pe strada a Emiliei Rachitaru de catre Fred si narator declanseaza amintirea zilei de vara petrecuta de Fred Vasilescu in patul Emiliei. De multe ori lectura scrisorilor lui Ladima aduce in memoria lui Fred intamplari trecute, pe care acum el le considera extraordinare coincidente ale existentei umane paralele.

Exista un paralelism permanent intre vietile personajelor a caror intalnire este de scurta durata si

duce la un final catastrofic. De fapt, planurile paralele corespund unei incapacitati de adaptare a personajelor, unei imposibilitati de realizare a unei comunicari absolute, a incompatibilitatii. Fiecare dintre personaje are un ideal al sau, care corespunde in plan simbolic absolutului, care il cauta toate personajele din dramaturgia lui Camil Petrescu si care poate fi regasit si la personajele din romanele sale. Acest absolut nu poate fi atins si existenta celuilalt este suprapusa peste propria existenta, care devine un fel de pat al lui Procust. Drama se naste tocmai din faptul ca existenta celuilalt nu corespunde in plan afectiv si intelectual idealului, care actioneaza din aceasta cauza distrugator, devenind patul lui Procust, caruia ii cad victima personajele. Se poate vedea acest lucru in relatiile dintre Ladima si Emilia sau Fred Vasilescu si d-na T. Ladima are nevoie de o iubire absoluta, de o femeie care sa reuneasca toate calitatile femeii ideale. Pentru el, Emilia se transforma intr-un obiect care intruchipeaza imaginea sa despre iubire. El iubeste in Emilia Rachitaru femeia pe care a visat-o, refuzand, de fapt, existenta unei Emilii mediocre, lipsita de scrupule si de inteligenta. Momentul in care nu mai poate refuza evidenta constituie pentru el momentul de soc in care isi da seama de inadecvarea imaginii femeii idealizate la realitate. De aici si sentimenul zadarniciei, al risipirii vietii, al inutilitatii continuarii ei. Ciolanoiu chiar spune la un moment dat ca si-a risipit mai mult de jumatate din viata pt o idee care nu merita nimic. De aici si necesitatea minciunii intr0o scrisoare adresata d-nei T., o femeie care credea ca ar fi putut sa intruchipeze idealul sau de iubire. Daca in relatia Ladima-Emilia, obiectul iubirii nu corespunde idealului, in relatia Fred Vasilescu - dna T, obiectul iubirii pare a depasi capacitatile afective ale partenerului, Fred Vasilescu refuzand-o pe d-na Maria T. Manescu, desi o iubeste, pentru ca o considera superioara in raport cu capacitatile sale afective. El o iubeste cu adevarat, urmarind-o la mare sau plangand sub fereastra ei, dar refuza sa-I marturiseasca aceasta iubire, considerand ca prin calitatile ei l-ar acapara, el nefiind capabil sa poata infrunta forta afectiva si intelectuala a d-nei T. Patul lui Procust actioneaza in sens invers, personajul fiind coplesit de calitatile partenerului.

Titlul romanului trebuie interpretat, deci, mai larg, pentru ca "patul lui Procust" nu este exclusiv

societatea care incearca sa-l modele pe Ladima dupa tiparele sale si din aceasta cauza il ucid. Procustianismul trebuie interpretat ca un fenomen uman, o incercare a individului de a-si adapta siesi toate relatiile umane pe care le are. Mai mult chiar, acest fenomen de adecvare actioneaza si in directia masurarii capacitatilor individuale, in raport cu idealul. Din aceasta cauza orice individ este in acelasi timp si victima si calau, Procust sau victima lui Procust. Ladima vrea sa faca din Emilia o femeie deosebita, inzestrand-o cu calitatile pe care nu le are,

distrugand-o, de fapt, pe Emilia cea adevarata, care este o femeie oarecare. Acest ideal il distruge insa pe Ladima in momentul in care se dovedeste neconform cu realitatea.

Sinuciderea lui Ladima trebuie privita ca un fenomen complex, pentru ca ea este expresia esecului

total, atat in plan afectiv, cat si in plan social. Exista la Camil Petrescu o alternare de planuri exterior-interior, accentul cazand totdeauna pe interioritate, de unde si predilectia pentru descrierea trairilor intime ale personajelor. Aceste planuri evolueaz insa paralel si nu se poate spune ca esecul lui Ladima este consecinta unica si imediata a nerealizarii sale sociale. Explicatia pe care o da Cibanoiu mortii prietenului sau este, fara indoiala, nereala, dar ea contine unul dintre aspectele definitiorii pentru caderea lui Ladima: pierderea credintei. Sigur, nu este vorba de credinta religioasa de care vorbeste teologul Cibanoiu, ci de incredinta in idealul individual pe care il are personajul lui Camil Petrescu. Pierderea iubirii il face pe Ladima sa inteleaga ca viata sa s-a risipt si in plan social. El inlocuieste pentru moment credinta in iubire cu credinta in arta, dar B si Penciulescu ii distrug si acest ideal, pledand pentru un inevitabil sfarsit al intregii lumi, ceea ce inseamna, de fapt, revenirea la anticul dicton: "Vanitas vanitates omnia vanitates sunt". Ladima are pentru moment strafulgerarea ca intreaga sa existenta este inutila si ca singura care l-ar fi putut salva este dragostea, ca expresie a trairii intense a clipei prezenta, care este singura certitudine. Prevederea intamplatoare a Emiliei il face sa inteleaga brusc faptul ca este imposibil sa se mai salveze. Singura libertate pe care si-o poate permite este aceea a alegerii sinuciderii, pe care o mistifica insa, caci el alege odata cu moartea un alt posibil, ideal in iubire, pe d-na T, incercand in acelasi timp sa demonstreze si ca s-a implinit prin arta, adunand cu grija 500 de lei, care sa acopere crudul adevar al mizeriei in care traia, intr-o societate pentru care singura valoare este banul.

S-a vorbit adeseori de personajul lui Camil Petrescu ca de un personaj lucid, T. Vianu in "Arta

prozatorilor romani" afirmand ca "eroul lui Camil Petrescu este un intelectualist, o natura reflexiva si patrunzatoare, care sufera pentru ca gandeste si analizeaza". Trebuie remarcat insa ca acest personaj isi intrezareste conditia partial si un rol deosebit il are sistemul de iluzii in care traieste si care corespunde idealurilor sale. Personajul lui Camil Petrescu se amageste, luptand pentru ca faptele sale sa nu ii confirme aceasta amagire, refuzand sa accepte distrugerea himerelor sale. Ladima prefera sa vada in Emilia femeia pe care si-o construit-o imaginar si afirmatia ca nu poate sa o vada pe Emilia cea reala pentru ca nu-i putea controla relatiile, nedeplasandu-se in aceleasi sfere sociale, nu se poate sustine. Sunt cel putin cateva incidente care l-ar fi putut face sa inteleaga realitatea: declaratia prietenilor despre relatiile ei cu un oarecare inginer, surprinderea ei la o petrecere care depasea limitele buneicuviinte sau noaptea ingrozitoare cand o surprinde cu Nae Gheorghidiu. Numai ca el prefera explicatiile evident nereale ale Emiliei, pentru ca are nevoie de aceasta iluzie a dragostei. De altfel, chiar marturiseste in momentul in care isi da seama ca nu mai poate continua relatiile cu ea ca nu simte nici iubire, nici ura, ci "ceea ce simte somnambulul pentru luna". Ladima alegea frumusetea idealului, a nufarului lui alb care se hraneste din malul mizer si care apare in poezia sa, pe care autorul o transmite in subsol. Si pentru Ladima, ca de altfel pentru toate personajele lui Camil Petrescu, morala comuna e inlocuita cu morala individuala si experientele lui se spun lumii. Eroul este in cautarea identitatii lui, infruntand nu numai pe ceilalti, ci si pe propria sa

fiinta, de unde si dualitatea personajelor, care sunt altceva decat ceea ce par. Fiecare personaj se contureaza din imaginea pe care o au ceilalti despre el si pe care Henry James i-ar numi "reflectori". Astfel, Ladima apare din perspectiva Emiliei ca un barnat naiv, "cam aiurea", posomorat si fara sarm. In orice caz este un barbat cu care ea n-ar iesi in lume pentru ca nu stie sa se imbrace, este lipsit de gust si acest lucru este confirmat si de Fred Vasilescu, care constata ca este cam demodat si ii dezvolta o adevarata teorie despre moda la un dintre intalnirile lor. Pentru Emilia, Ladima este un simplu instrument care ar putea ajuta-o prin cronicile sale favorabile in ziarele timpului, sa castige acel mult dorit succes. Ea nu-i neaga anumite calitati intelectuale, o inteligenta pe care o intuieste, refuzand sa-i dea scrisorile dintr-un spirit mercantil, care este sustinut de banuiala ca s-ar putea ca Ladima sa fie un poet mare, ale carui scrisori pot deveni in viitor valoroase. Ea refuza chiar posibilitatea unei relatii matrimoniale cu Ladima, pentru ca el nu ar putea satisface niciodata gustul pentru lux al femeii, fiind sarac si, din aceasta cauza, un tip insignifiant pentru femeia usoara care este Emilia.

Pentru Fred Vasilescu, Ladima este un om serios, cu o infatisare de profesor cu o reala distinctie,

cu care nu se poate glumi. Episdol duelului dovedeste bravura si loialitatea acestui om, pe care il considera de o rara inteligenta. Fred il admira si pentru curajul sau, pentru credinta in ceea ce scrie, vazand in el un ziarist inegalabil. Respectul deosrbit pe care i-l poarta il face sa nu-i propuna functia de secretar al unei societati care i-ar fi asigurat lui Ladima un trai decent. Din scrisori Fred intelege insa ca Ladima este departe de personajul puternic care indraznea sa atace pe oricine in presa, fiind, de fapt, un biet poet sarac, chiar ridicol in dragoste, asa cum reiese din scrisorile adresate Emiliei. Ceea ce admira insa Fred la Ladima este intensitatea cu care traieste chiar iluzia. Aceeasi suferinta a incompatabilitatii ii leaga pe cei doi, de unde si interesul lui Fred de a pastra o imagine frumoasa asupra fostului poet Ladima. Pentru Nae Gheorghidiu si Tanase Vasilescu, Ladima e "un om de paie care devine imprevizibil primejdios cand se crede stapanul ziarului", intransigenta sa depasind punctul de vedere al redactiei. In acest sens, putem afirma ca Ladima se apropie de Gelu Ruscanu prin faptul ca scrisul e considerat un act al trairii pure. Fred, ca si Nae Vasilescu, in considera pe Ladima un om cu o biografie invulnerabila, fapt ce ar constitui o explicatie pentru caracterul incendiar al articolelor sale. Concediindu-l de la ziar, Nae Gheorghidiu, Tanase Vasilesc u ca si toti cei din lume lor, vor construi o alta imagine a lui Ladima, insunand, barfindu-l la intalnirile lor mondene si avand grij astfel ca lui Ladima sa i se refuze orice alt post la un ziar. Pentru Penciulescu, Ladima e "un dobitoc", iar pentru Cibanoiu "o inteligenta rara". Procurorul crede cu tarie ca s-a sinucis din cauza d-nei T, iar Emilia, din cauza mizeriei. Astfel, personajul se contureaza ca o suma de proiectii ale celorlalte personaje, toate aceste priviri exterioare, uneori contradictorii sau contrapuse unei imagini interioare, relativizand personajul, afirmatiile absolute despre el, ca in cazul prozei traditionale, fiind refuzate.

Si Fred Vasilescu este un personaj construit din insumarea mai multor viziuni despre el, chiar daca

cea mai mare parte a romanului cuprinde jurnalul sau. Si el este unul dintre personajele marcate de ideal, de acest sistem iluzoriu in care traieste si, ca si Ladima, este in cautarea unei iubiri absolute care i-ar oferi identitatea. Si acest personaj este unul dual, fiind in exterior altceva decat este in interioritatea sa. Legatura dintre el si Ladima se realizeaza prin aceeasi capacitate a trairii intense a sentimentului dragostei. Tocmai din aceasta cauza singurul conflict

al sau este cel cu Ladima, cel care il gaseste intr-o seara sub ferestrele d-nei T. Fred actioneaza insa invers decat Ladima. El nu vrea sa-si proiecteze dragostea intr-o femeie anume, refuzand sa accepte ca Maria T. Manescu este cea care devine pentru el singurul om cu care poate realiza comunicarea. Lui Fred ii este frica de iluzie, de esecul in dragoste si de aceea se iluzioneaza in sens invers, incercand sa se convinga ca nu o iubeste pe d-na T. Amagirea actioneaza la fel de distrugator ca si in cazul lui Ladima, chiar daca incertitudinea asupra mortii lui Fred ramane pana in finalul romanului. Chiar daca nu este vorba de o sinucidere, moartea sa poate fi intepretata ca o consecinta fireasca a acestui esec in dragoste. Cum spune autorul, "taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala, fara nici un moment de sprijin adeseori, asa cum singur a spus-o, parca un afluent urmeaza legea fluviului". Fred este de o sensibiliate deosebita, desi ceilalti il considera "un om fara inima". Dragostea pentru d-na T. este tocmai expresia acestei sensibilitati, a faptului ca poate comunica cu un om care stie sa creada intr-o traire, care are gustul frumosului, ca si el. Frumusetea femeii vine pentru Fred din frumusetea sufleteasca si el constata, in seara petrecuta pentru prima data in apartamentul ei, comuniunea dintre ei. Frica insa ca aceasta dragoste il depaseste, ca femeia ii poate fi superioara, il face s-o indeparteze, desi, pe ascuns, cauta sa fie oricand in preajma ei. Tot aceasta frica este cea care il determina s-o umileasca in scena petrecuta la mare si in care il cunoaste pe Ladima. Bogat, tanar, frumos, monden, Fred Vasilescu pare tanarul pe deplin realizat si care isi permite orice, pasiunea pentru aviatie si pentru femei, luxul intretinerii cailor de curse, vacante nebunesti in masini ultracostisitoare si cu fete de milionari. Tocmai din aceasta cauza in exterior el pare un om care nu poate iubi, care trece de la o femeie la alta fara sa se opreasca, care nu este interesat decat de lucruri frivole, fiind chiar pentru unii din apropiatii sai prost si inutil, chiar daca este prieten cu unii dintre cei mai cunoscuti intelectuali ai vremii. In realitate, jurnalul lui Fred Vasilescu dovedeste ca in intimitatea sa este de o mare delicatete sufleteasca, de o deosebita profunzime intelectuala, avand un fel de loialitate cavalereasca, care il apropie de Ladima si care il face sa ramana fidel d-nei T. Jurnalul lui Fred este si expresia intelegerii suferintei umane, el devenind aparatorul lui Ladima in fata tuturor acelor care ar putea distruge imaginea frumoasa a poetului. Tocmai din aceasta cauza, el vrea sa ia scrisorile de la Emilia, cea care, cu siguranta, le-ar fi folosit mai tarziu, juand pentru aceasta un subtil rol al celui care citeste fara niciun interes aceste scrisori. G. Calinescu constata chiar in "Istoria literaturii romane" ca "adevarata izbanda tehnica a acestui roman este de caracter dramatic", fiind in acest roman "un foc subtil, aproape genial, de aparte teatral, fiecare comentand cu ochiul catre cititor faptul si dovedind disparitatea punctelor de vedere". Fred Vasilescu reuseste sa obtina prin lectura scrisorilor si comentariul Emiliei imaginea lui Ladima, descoperind astfel paralelismul din trecut al faptelor traite de personaje. Cu intarziere, el isi da seama de suferinta pe care i-a pricinuit-o poetului atunci cand a iesit cu Emilia in oras, in timp ce el era la ea sau de dezastrul material pe cae l-a provocat lipsa sa de curaj de a-i propune postul de secretar la asociatia infiintata de tatal sau. Intalnirile temporare devin astfel comunicari retroactive, care nu mai pot schimba cu nimic situatia. Fluxul memoriei nu actioneaza astfel intamplator, ca la Proust, si putem considera ca la Camil Petrescu se alege din memorie un moment semnificativ pentru o anumita situatie. In felul acesta, romanul capata tensiune epica, cautarea adevarului in trecut captand interesul cititorului. Adevarul se naste prin gasirea in memorie a acelor momente trecute. Tocmai din aceasta cauza apare tarziu in roman numele d-nei T., dentificarea

lui X din scrisorile ei cu Fred Vasilescu e tardiva, iar numele lui Ladima apare dupa foarte multe pagini citite.

Aceste momente reunificative uitate in memorie si regasite sunt deosebit de importante in

conturarea unui personaj ca Maria T. Manescu. Romanul incepe prin cele trei scrisori ale ei, in care e surprinsa pasiunea ei pentru Fred Vasilescu, fiind prezentate si relatii intamplatoare cu un oarecare D, neinteresant, care vede in ea o femeie exceptionala, iubita de toti barbatii. Intreprinzatoare, Maria T. Manescu, dupa divort, conduce un magazin de arta, reusind sa se intretina. Sensibila, cu anumita cultura, ea reuseste sa aiba succes in afaceri. Dupa propriile ei declaratii, in orasul provincial din care venea era cea mai frumoasa fata. Pentru unii este insa urata, pentru Fred ea are o frumusete care il obsedeaza si care este expresia afectivitatii si inteligibilitatii ei. D-na T. este antiteza Emiliei, fiind o femeie care traieste si sufera puternic.

Emila este o femeie vulgara, suficienta si incapabila de orice traire. Actrita lipsa de talent, ea

pozeaza si in viata, purtand permanent o masca a falsei iubiri care acopera vidul ei sufletesc. Singurul lucru care o intereseaza este castigul si Fred o priveste ca pe un obiect, descriindu-i trupul ca pe orice alt lucru din incapere.

Aceste doua cupluri fundamentale, Fred - d-na T., Emilia-Ladima sunt cupluri construite prin

contrast, dovedind inca o data aspectele contradictorii ale existentei: femeia poate fi in acelasi timp ca d-na T, dar si ca Emilia, barbatul se poate iluziona precum Ladima sau poate refuza dragostea ca Fred. Unicitatea existentei se gaseste in aceasta permanenta dedublare. De aici si alternarea permanenta de planuri interior-exterior.

Succesiunea dintre interior si exterior este si spatializata. Lectura scrisorilor lui Ladima se face in

camera Emiliei, in interiorul care este expresia fizica a persoanei. Ceea ce domina in camera este patul, schimbat cu grija de Valeria, pentru ca cearceaful trebuie sa fie totdeauna impecabil, "oaspetii" putand sa apara oricand. Dincolo de acest spatiu interior este lumea exterioara. Privind pe fereastra, vede o batrana care, cum spune si el, nu banuie ca este privita. Astfel, lumea este construita din acelasi paralelism al interiorului si exteriorului. Chiar casa Emiliei este construita dupa aceasta idee: sufrageria este un fel de anticamera spre buduarul acestei actrite ieftine. Ladima ramane permanent aici pentru ca face mereu grava greseala de a o idealiza pe Emilia, fiindu-i refuzata in felul acesta realitatea camerei de dincolo, in care ea face uneori amor, in timp ce el discuta cu Valeria in sufragerie. Paralelismul actioneaza inca o data, fiind unul dintre elementele fundamentale pentru constructia romanului.

Exteriorul se constituie in roman si sub aspectul socialului, surprins din punct de vedere istoric

intr-o societate romaneasca vie, caracterizata de afacerism, parlamentarism, mondenitate. Nae Gheorghidiu si Tanase Vasilescu sunt adevarate personaje balzacienee, cu succes in afaceri, permitandu-si sa scoata un ziar care sa-i sustina din punct de vedere politic. Nae Gheorghidiu stie sa traga sforile si sa aiba succese in Parlament, profitand de puterea banului.

Interioritatea este, de fapt, trairea personajelor. Trebuie sa remarcam insa ca aceasta alternare

de planuri actioneaza si in marturisirile personajelor. Jurnalul lui Fred este constituit nu numai din marturisile sale, ci si din comportamentul exterior fata de Emilia. Acest jurnal este introdus insa in marturisirea mai larga a naratorului. La randul lor, scrisorile lui Ladima sunt si ele introduse in jurnalul lui Fred, in asa fel incat asistam la o adevarata incastrare succesiva a acestor marturisi in cadrul mai larg pe care il ofera naratorul, care reuneste toate aceste documente, dar care isi permite un epilog final propriu. Se constata insa ca imaginea asupra personajelor ramane tot relativa si ca digresiunile sunt departe de a oferi un adevar absolut. Ele sunt felii de viata, trairi intense, experiente afective si spirituale, general umane.