revista noua 2 2011

Revista NouăF o n d a t ă d e B o g d a n P e t r i c e i c u H A S D E U l a 1 5 d e c e m b r i e 1 8 8 7Seria a IV-a, editată de Cercul literar «Geo Bogza» din aprilie 2004

Anul VIII nr. 2 (67) /2011 http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Sterică Bădălan - Stradă la Câmpina (2009)

CUPRINSEditorial - Florin DOCHIA, Unchiul din

America şi Sărutul franţuzesc / 1Interviu - Christian CRĂCIUN: „Scrisul,

pentru mine este o operaţie chirurgicală, despintecare a lăuntrului sufletesc” (CarmenNEGREU) / 3

Ethica minima - Iulian MOREANU, A optapovestire cu un copil / 6

Cronica literară - Florin DOCHIA, C.Trandafir şi strategiile sale transgresive / 10

Proză - I. OPRIŞAN, Fata din tablou / 16Poemul de mai - Victor STEROM, Litote / 26Historia mirabilis - Codruţ

CONSTANTINESCU, 1916-1918.Colindând prin Rusia Sovietică / 27

Poemul de iunie - Ioan LILĂ, Poezie / 30Historia mirabilis - Col. (retr.) Marian

DULĂ, Ion CÂMPINEANU - Om politic,militar, francmason / 31

Poem de aprilie - Ariadna PETRI -Instantaneu perpetuu. Radu Gyr Cosmic / 35

Proză - Emanoil TOMA, Invazia (fragm.) / 36Historia mirabilis - Gelcu Maksutovici - 410

ani de a decapitarea voievodului MihaiViteazul, ctitor al Comunităţii Albaneze pepământ românesc / 39

Poezie - Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU / 41Poezie - Ioan VINTILĂ FINTIŞ, Zidire şi

întrupare / 42Poezie - Ion SCOROBETE / 44Poezie - Marian DRAGOMIR / 46Cartea străină - Ştefan ENE, Dezrădăcinarea / 47Cartea străină - Ioana GEACĂR, Richard

Brautigan - În zahăr de pepene / 49Lumea literaturii, literatura lumii - Florin

DOCHIA, Sfârşitul literaturii nu mai are loc / 50Lumea literaturii, literatura lumii - Codruţ

CONSTANTINESCU, Mea Culpa unuiscriitor controversat / 56

Cronică literară - Ştefan ENE, Realitateaficţiunii / 62

Note de lectură - Gelcu Maksutovici, Olucrare de prestigiu a istoriografiei române /65; Monica Mureşan, O inimă în zbor cunumele Adelina Dokja / 67; Lucian GRUIA,Ioan Vintilă Fintiş - Icoana din apă / 69;Petre Rău, Caii de foc / 70; CameliaManuela Sava, Când Iubirea devine Piatră /73; Cristian Neagu, Fenomenul previzionarde sorginte poetică la Adrian Botez / 76;Victor STEROM, Skënder Zogaj - Lacrimadurerii / 79; Gheorghe A. Stroia, VictorSterom - Geometria fumului sau repereleautobiografice ale Poeziei / 79; IoanLILĂ, Elegiile de la Badhofgastein / 82

Lumea literaturii, literatura lumii - MonicaLatham (Université Nancy 2),Spiritualitate Seculară în SubproduseleBiblice Contemporane (II). Traducere dinlimba engleză de Simona Boeru / 83

Lumea literaturii, literatura lumii - KôjinKARATANI, Sfârşitul literaturii moderne(II). Traducere din limba franceză deLaura Şerban / 93

Cronica literară - Christian CRĂCIUN, Subpecetea tainei / 99

Interviu - Fănuş Neagu: «Creaţia estesuferinţă, pentru că, fără suferinţă, nu poţiizbuti, niciodată, în nimic» (FlorinDOCHIA) / 105

Note de lectură - Theodor MARINESCU,Povestea armenilor / 108

Locuri sacre - Câmpina, cartier Slobozia,Complexul Parohial „Sf. Nicolae”. Cimitiruldin Epoca Bronzului. Lumea morţilor înpreistoria locului (arheolog AlinFrînculeasa, Octav Negrea - MuzeulJudeţean de Istorie şi ArheologiePrahova) / 109

Proză - Gherasim RUSU TOGAN, Troiţa(urmare) / 112

Itinerarii afective - Mihai APOSTOL, Ogeografie istorică şi literară a Prahovei / 116

Itinerarii afective - Adela Dumitriu, NudulMicului Trianon / 118

Atitudini - Dan RĂDULESCU, Cronica uneiexpoziţii nevizitate / 121

Cronica plastică - Cornel SÂNTIOANCUBLEŞAN, Contemplare şi comunicare / 122

Cronica plastică - Serghie BUCUR, Salonulde iarnă 2010 / 123

Cronica plastică - Carmen NEGREU, MAVd’Art. Retrospectivă ValterPARASCHIVESCU / 125

Cronica actualităţii - Diana ROMAN, „Sex,bani şi alţi demoni” / 127

Cronica actualităţii - Lecturi publice: EmilSUDE – poezie / 128

Poezie - Emil PERŞA, Recviem la orgamagnifică / 130

Cronica actualităţii - Teodor MARINESCU,Lecturi, conferinţe, expoziţii / 131

Reviste literare - Theodor MARINESCU, Onouă şi interesantă revistă: „Biblioteca deCâmpina” / 139

Luna amară - Christian CRĂCIUN,Trimestrul II / 140

Reviste literare - De citit din scoarţă-n scoarţă,dincolo şi dincoace de aşteptări / 142

Parodii de Ştefan Al.-Saşa - Octavian GOGA,Politicianul; Ion BRAD, Cînd vii / 148

editorial

Revista nouă, 2/2011 1

PP rima sintagmă are azi mai mult sensurimetaforice, legătura cu vreo realitaterămânând mai degrabă întâmplătoare.

Se învecinează cu Castele din Spania, pe carenu prea se vede că şi le-au edificat căpşunarii.Unchiul din America este azi, pur şi simplu[la figurat, pentru că la propriu nu e deloc purşi nicidecum simplu…], Unchiul Sam, celcare se dovedeşte bun şi rău cu lumea largă.Apără tot felul de principii, mai cu seamă peacelea care ţin (strâns) de bunăstarea celor 50de state unite. Apără, când îi vine bine, şipopulaţiile de ele însele, cum a făcut cuvietnamezii, cu sârbii şi face cu afganii…Dacă ţara mea este şi ea în bune relaţii cu„licuriciul cel mare” – ca să citez opersonalitate strălucitoare a epocii noastre –asta aduce tot felul de beneficii din care, bietcetăţean ce sunt, mă aleg cu o neasemuitămândrie transatlantică şi atât. PrietenulGherasim Rusu Togan – fie-i numele lăudat! -a bântuit vreo trei luni prin State şi-a venit totacasă, unde, vorba ceea, fie pâinea cât de rea,tot ţi-o fură cineva. Io n-am fost pe acelemeleaguri, dar nu mă dau înapoi să măhrănesc cu „gândiri şi cu imagini” – vorbapoetului nostru naţional – din belşugrăspândite pe toate căile de comunicare.Neam de a avea speranţe ca unele „gândiri şiimagini” ale neamului românesc să facăvreun val pe-acolo! Dar, cine ştie?

Desigur, sunt bucuros că, intrat în viaţă laBurdujeni, Suceava, românul de origineevreiască Norman Manea - azi „writer inresidence” la Bard College, New York - estefoarte vizibil şi viitoarea apariţie a„Întoarcerii huliganului” la Editura suedeză„2244” (Grupul editorial Bonnier) îl aducemai aproape de un posibil premiu Nobel.Cum mă bucur că a apărut acum câţiva ani

biografia „Romany Marie – The Queen ofGreenwich Village”, Butler Books, Louisville,Kentucky, adică despre viaţa proprietăreseiunei cafenele (tavern) prin care au trecutBrâncuşi, Modigliani, Marinetti, Rodin et alii,pre numele ei Maria Iuster, căsătorită Marchand,româncuţă neaoşă din Moldova (n. 1885 – m.1961) din tată ţigan şi mamă evreică. Multealte mici bucurii aş putea numi de pe-acolo…

Dar aceste fapte incontestabile nu însemnămai mult decât câteva picături de apă dinBahía de Cochinos. Nu că noi am fi aşa debreji încât am merita locuri mai în faţă, nu. Cipentru că Unchiului Sam puţin îi pasă, dpdvcultural, de lumea din afara gardului său.Celebra mişcare Political correctness are scopuldoar de tăia oricui orice chef de libertate degândire. Este deja cunoscută cea maiproaspătă şi semnificativă definiţie:„Corectitudinea politică este o doctrinăcultivată de o minoritate delirantă, ilogică, şipromovată rapid de mainstream media (mass-media oficiale) lipsite de scrupule, care susţinafirmaţia cum că este întrutotul posibil săapuci o bucată de căcat de partea curată.”

La finalul anului trecut, un românaş de-alnostru „infiltrat” în establishment-ul universitaramerican, la University of North Carolina,Greensboro, prof. dr. Christian Moraru, apublicat o carte care ar dori să revoluţionezeviziunea asupra culturii vremurilor pe care letrăim şi a acelora care vor veni: Cosmodernism:American Narrative, Late Globalization, and theNew Cultural Imaginary. Cosmodernismul,susţine, cu prudenţă, dar convingător,autorul, este o nouă paradigmă culturalăapărută la finalul secolului al XX-lea - bornaar fi anul 1989, căderea Zidului Berlinului – şidezvoltată pe fundalul globalizării accelerate.Nu insist asupra subiectului, deocamdată aavut loc, în noiembrie trecut, o conferinţă înSala de Consiliu a Facultăţii de Litere, cusiguranţă, trecerea la nivelul percepţieigenerale a conceptului mai are de aşteptat.Aşadar, suntem departe de a circula, cu ideilenoastre, pe autostrăzi importante, doar aleilecampusurilor ne sunt accesibile. Dar nunumai nouă ni se întâmplă aşa pe marileplaiuri nord-americane, cam toate culturilelumii au acces limitat pe cea mai mare piaţăculturală din lume.

Florin DOCHIA

Unchiul din America şi Sărutulfranţuzesc

editorial

2 Revista nouă, 2/2011

Şi dacă mai aveam cumva vreo îndoială,mi-a fost risipită de o anchetă ale căreirezultate apar în revista franceză Téléramadin aprilie 2011. Quand la littérature françaises’attaque à la forteresse américaine, veştile pecare le află nu sunt dintre cele mai bune.Astfel, ideea că editorii americani evită alteliteraturi reiese cu claritate din faptul cănumai 3% din producţia lor este constituităde traduceri. „Este o ţară foarte puţincurioasă, ca să nu spun de o lipsă absolutăde curiozitate faţă de orice este non-anglofon”, constată Anne-Solange Noble,responsabilă cu vânzarea drepturilor înstrăinătate la Editura Gallimard, în timp ce,trebuie precizat, literatura franceză este înfruntea traducerilor în Statele Unite, cu 1%din piaţa editorială! Dacă, pentru orgoliulcelor din Hexagon, situaţia este destul dedureroasă [lasă că, la jumătatea lui mai, colacpeste pupăză, posibilul lor viitor preşedinte,Dominique Strauss-Kahn, a fost arestatpentru afaceri amoroase nu tocmai kosher…],ce putem să mai spunem despre cei dinEuropa de est ori despre cei din Balcani?Cosmodernismul d-lui Christian Moraru nelasă pe dinafară, globalizarea nu ne includedecât cel mult ca spectatori neputincioşi, lastrapontină, de multe ori cu atitudiniprosteşti, precum dorinţa stupidă a unuiparlamentar de meserie folkist de a dublafilmele străine întru iluzoria apărare a limbiiromâne sau interzicerea de către o contabilădevenită director de teatru ultracentralbucureştean a unei reprezentaţii cu o piesă– Blonda, chiorul şi piticul - pe motive de…vulgaritate. Dacă aveam vreun talentincontestabil, este acela de a ne face – uneori,iremediabil - de râs cum putem mai des.Oare din ce pricină Marii Români au fost şisunt mereu în ţări străine? Ar fi superfluu şiredundant să argumentez cu vreo listă denume. Mai bine m-aş lega de capravecinului! Uite, mai scris undeva despreexperienţa unui prof sorbonard la ouniversitate americană [Duke, Carolina deNord], unde a constatat, cu neplăcutăsurprindere, că cel mai mare compatriot alsău scriitor este, după opinia studenţilor,Albert Camus. Nu Proust, nici Céline, niciClaudel, nici Sartre…

La scară universală, mondializareafavorizează intensificarea schimburilorculturale, dar rezultatele statistice suntrelevante pentru asimetria acestora: englezadeţine poziţia hipercentrală cu un trend[sic!] semnificativ - 45% din cărţile traduseîn anii 1980 şi 59% în anii 1990. Scriitoriifrancezi contemporani cei mai traduşi suntIrène Némirovsky (Suite française), 1,5milioane de exemplare, Muriel Barbery(L’Elégance du hérisson), 7 sute de mii deexemplare. Unii apar cu traduceri la editurimici, de nişă sau universitare, cu publicspecializat, fidel sau care nu evită de planoscriitura «too French» - Pierre Michon, AnnieErnaux – cu tiraje de câteva sute deexemplare. Alţii pătrund la Penguin, precumTahar Ben Jelloun, la Knopf (grupul RandomHouse), precum Marie NDiaye sau la Simon& Schuster, ca Philippe Djian.

Ancheta din Télérama ajunge la oconcluzie foarte realistă: «la traduction auxEtats-Unis demeure essentielle pour eux d’unpoint de vue symbolique». Aşadar, astfel trebuiesă vedem şi noi prezenţa autorilor români înalte ţări, traduşi în alte limbi, de circulaţie maimult sau mai puţin mondială: esenţială dinpunct de vedere simbolic. Am văzut niştefotografii de la o întâlnire literară în Americaa poetului Mircea Cărtărescu: nu era unpublic mai numeros decât la o întâlnireobişnuită a Cercului literar „Geo Bogza” saula o banală lansare de carte în rotondaMuzeului Literaturii. Vremea sălilor arhiplinesau a stadioanelor frenetice a trecut, cum înnefiinţă au trecut şi corifeii lor. Ne aşteaptămicile spectacole de club, de salon, pentruiniţiaţi sau pentru familie – în orice accepţiuneai vrea să iei ultimul termen, cititorule. �

Christian Crăciun s-a născut în 1953,localitatea Floreşti din judeţul Prahova. Dupăce a absolvit liceul „I. L. Caragiale din Ploieşti,a urmat facultatea de Limba şi LiteraturaRomână a Universităţii Bucureşti, după care adevenit profesor la Moreni, regăsindu-se şi aziîn aceeaşi postură. Fiind un împătimit alscrisului încă din vremea când era elev deliceu, continuă să colaboreze, de-a lungultimpului, la diverse publicaţii, prin eseuri,recenzii şi critică literară, fiind recunoscut caun important critic literar, eseist şi publicist,ce abordează o varietate de subiecte privindviaţa culturală, literară, socială sau politică.

Reporter: De unde această dorinţă de a scrie?E patimă?

Christian Crăciun: Este. E patimă! Nuştiu…M-am născut cu ea. În primul rând, acititului! După ea, aproape, a venit, inevitabil,şi cea a scrisului. Mama era o cititoare înrăită.Cu siguranţă, de la ea am moştenit plăcereade a citi. În privinţa scrisului, nu. După câteştiu, nu am ascendenţe în zona asta. Scrisul avenit oarecum de la sine. Vorba lui Caragiale,nu-i român, care să ştie să citească, să nu vreasă scrie. Am scris poezie, în adolescenţă. Dinfericire, mi-am dat seama destul de repede cănu e pentru mine. Nu aveam originalitate şiam trecut, după destule dibuieli, încercări, ammers într-o chestiune mai moluscoidă, cum îispun eu, adică, fără formă, fără reguli, careeste eseul. Mă simt eu mai bine şi practic.

Reporter: Ce fel de subiecte v-au atras?Christian Crăciun: Prima mea carte, care

are un aspect mai fragmentar, este chiar oculegere de fragmente, unele de câtevarânduri, altele de câteva pagini, fiind axată, înspecial, pe tema limbajului. E vorba de

comunicare, de ceea ce înseamnă limba,analiza unor expresii româneşti, mai ciudate.A doua carte este cea despre Eminescu, are, încentru, problema timp, mai de ordin filozofic,să spunem. Timpul şi moartea se găsescaproape, în fiecare text eminescian. Amanalizat în această lucrare, care a fost şi tezamea de doctorat, timpul, într-un singur poem,de fapt, în Memento Mori. Poate că este cel maimare, şi la propriu şi la figurat, cel mai marepoem eminescian. Am încercat să-l abordez,nu din punct de vedere filozofic, ci din punctde vedere poetic. Care sunt metaforele,imaginile, asupra timpului, care apar. Pentrucă, se ştie: nu poţi defini timpul. E unindefinibil! Şi-atunci, poetul, obsedat decurgerea asta, „vreme trece, vreme vine”, prinmeserie, ca să zic aşa, e obligat, să găseascănişte imagini, pentru a sugera curgereatimpului. Aşa m-am oprit la acest poemdespre curgerea timpului, care duce,inexorabil, spre moarte, fiind totul, cea maiteribilă cascadă, avalanşă, tsunami, cum vreţisă-i spuneţi, de imagini din poeziaeminesciană. Eminescu îşi dă drumul lacapacitatea lui imaginativă, atingând,probabil, maximumul în poem. Nu mai arenici un fel de cenzură, de limită! Vede flori câtstejarii, vede poduri din pânză depăianjen…Totul capătă nişte dimensiunifabuloase. Cercetate cu atenţie, se văd a fimânate tot de această obsesie a ieşirii dintimp. Ca să vezi ce este, să vezi ceva, trebuiesă fii în afara acelui ceva! Ca să veziPământul, trebuie să fii undeva în cosmos. Casă vezi Timpul, trebuie să fii undeva dincolode Timp. Or, nu poţi să fii dincolo de Timp!Şi, din contradicţia asta, se naşte, am zis eu,toată poezia eminesciană.

Reporter: Când aţi simţit că v-aţi împlinit, cascriitor?

Christian Crăciun: A, nu! Nu m-amsimţit, deloc, ca scriitor! Pentru mine, scrisul edoar un exerciţiu de auto-limpezire. N-amdeloc orgoliul auctorial şi, prietenii îmi spuncă asta e un păcat, o greşeală. Am mii de texteneadunate în carte. În cărţi am eseuri şirecenzii, prezentări de carte cu sutele, de-alungul atâtor ani, pe care nu le considerdemne de… sau poate sunt onorabile, dar nu

interviu


Christian CRĂCIUN

„Scrisul, pentru mine este ooperaţie chirurgicală, despintecare a lăuntrului

sufletesc”


am făcut efortul de a le aduna într-o carte.Scrisul, pentru mine, este o operaţiechirurgicală, de spintecare a lăuntriculuisufletesc, şi-atunci, trebuie să fii mai economcu el.

Reporter: Ce cărţi aţi publicat?Christian Crăciun: Practic, am trei cărţi.

Este vorba de „Intrări în labirint”, cea deeseuri, în 2005. Am ieşit foarte târziu. Am maiavut o carte înainte de ’89, dar a fost unvolum colectiv despre Rebreanu, unde amavut un studiu despre Pădurea spânzuraţilor. Afost o carte îngrijită de profesorul MirceaZaciu, de care sunt mândru, pentru că maiapar în ea Mircea Eliade, o grămadă dintreautorii noştri celebri. Faptul că am fost admisîn acea antologie despre Rebreanu, sigur, nupoate decât să mă onoreze. A treia carte este

„Ucronia eminesciană”, despre care v-amvorbit. De ce, Ucronia? Toată lumea întreabă.E un termen care vine de la Cronos - timp - şiformat după modelul „utopie”. Dacă utopiaeste un teritoriu imaginar, ucronia este untimp imaginar, acel timp după care Eminescurâvneşte să-l poftească şi care să nu-l ducă lamoarte, ceea ce, evident, este imposibil.Timpul, de aceea, curge într-un singur sens,pentru că duce la moarte. Or, el, în toatăpoezia lui, râvneşte acest, în ghilimele,„timp”, pentru că, de fapt, nu e timp.

Reporter: Cum vedeţi condiţia scriitorului, înzilele noastre?

Christian Crăciun: Aici, în România?Foarte proastă, cumplită! S-au întâlnit douăboli, deodată. Cum se spune că, de obicei, unom nu se îmbolnăveşte, dacă are tuberculoză,şi de cancer. La noi, asupra scriitorului, auvenit două boli deodată: capitalismul,condiţia economiei de piaţă, ca să-i spunemelegant, care trebuie să fie, fără îndoială, darscriitorul român nu era pregătit mintal şi fizicpentru o concurenţă, pentru sistemuleditorial, şi, a doua, partea ideologică. Evorba de ruperea de trecut, de care nedespărţim greu, de mentalităţi. Cred că ar maifi şi a treia, anume criza lecturii. Nu se maiciteşte. Toată lumea se plânge de asta! Uniisunt optimişti, crezând că ne vom reveni. Eufac parte, din păcate, dintre pesimişti.

Lucrând în învăţământ, ştiu că cititorul demâine se pregăteşte azi. Pentru literatură,trebuie să-l învăţ din clasa a treia, a patra să-iplacă să citească, indiferent că citeşte pecalculator sau altfel, nu mă interesează pe cesuport, dar să citească. Mă rog, să citeascăorice, măcar romane poliţiste, pe care eu ledevoram în adolescenţă. De toate acestea, ceimai atinşi sunt scriitorii foarte tineri, deşi,paradoxal, ei s-au adaptat bine la economiade piaţă. În ultimii 7-8 ani, s-a tradus înOccident mai multă literatură decât s-a tradus


de când e literatură română. Sunt sute detitluri traduse la edituri mari. S-au tradusscriitori buni, numai că, aici, ţine iar de oanume mentalitate a noastră. Noi vrem săintrăm în literatura lumii cu cei mari,Caragiale, Creangă, Blaga. Or, nu se poate!Eminescu sau Creangă sau Caragiale suntintraductibili. Sunt scriitori idiomatici, legaţimult de limba română, încât, dacă-i traduci,nu rămâne nimic de ei. Pe de altă parte, eisunt scriitori ai secolului XIX. Trebuie să intricu scriitori de acum. Şi avem pe Dan Lungu,dintre cei mai traduşi, Cărtărescu, probabil celmai mare scriitor român din zilele noastre. Aplăcut literatura română, are ceva de spus.După ce „bagi piciorul în uşă” cu aceastăliteratură tânără, după aceea poţi începe să-itraduci şi pe cei mari.

Reporter: Ce aveţi pe masa de lucru în acestmoment?

Christian Crăciun: Nu e zi să nu scriu.Acum am un eseu despre căutare, ceînseamnă a căuta. Spre ce bat? Grea întrebare.Caut ziua de ieri, cum zice românu’. Încerc sădefinesc starea asta a omului, care nu trebuiesă se oprească niciodată. E ca atunci când eştipe câmp şi vezi orizontul. Faci un pas şi vezică şi el face un pas mai departe. Cam asta ecăutarea. Dacă ai găsit ceva, să nu te opreşti,

să începi să cauţi altceva mai departe. Fiecarerăspuns găsit, la rândul lui, mai trezeşte zeceîntrebări, zece subiecte de căutări. Asta vreausă încerc să descriu, să abordez, pornind şi dela cunoştinţe filozofice, această stare a omuluide a căuta, de a nu se opri, de a nu sta pe loc.Dacă am vreun regret, e legat şi de ceea ce îmireproşează mulţi dintre prietenii mei, scriitorişi mari oameni de cultură. E vorba deretragerea mea provincială şi refuzul de a ieşiîn faţă. Uneori o regret, uneori o binecuvântezca o bună alegere, care m-a ferit de a intraîntr-o anume mocirlă, care nu-mi place. Nusunt făcut să înot prin ea, trebuie să ai oanume dexteritate, care mie îmi lipseşte. Mairegret că nu am făcut, la timp, pasul cătreînvăţământul superior, cu toate că poate fibine şi că am rămas la liceu. Nu ştiu… suntregrete inerente oricărei biografii.

Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult?Christian Crăciun: Cum zice românul, în

primul rând sănătate, să am putere să citescmult. Am planuri mari de lectură! Poate o să-mi adun şi eseurile risipite prin reviste, dezeci de ani, să mai scot o carte şi să mai ţinconferinţe pe diferite teme, cum fac de cevatimp şi a început să-mi placă, şi poate săreuşesc să mă mai plimb prin Europa.

Carmen NEGREU

LL a început, copilul nu a dat nici un fel deatenţie durerii. O dată, de două ori.Apoi şi-a dat seama că de data asta nu

mai era vorba de „pusul splinei”, cum i semai întâmplase de câteva ori până atunci,îndeosebi după o alergare mai serioasă.Pentru că, sigur, splina e în partea stângă, oriacum îl durea în exact partea opusă, şi maiales fără să facă vreun efort. Parcă era acoloceva care atârna într-un fel dureros, stând săse rupă cumva. Şi parcă şi frigea. Da-da, ca unvârf de cuţit înroşit care cine ştie cumajunsese acolo. Simţea nevoia să apeseputernic locul acela, cu două degete, de parcăar fi oprit în felul acesta un fir de apă ţâşninddintr-o ţeavă spartă. Durerea îl încovoia, iardegetele trebuiau să pătrundă tot mai adânc,şi mai adânc, înspre burtă, până când durereaajungea să se dubleze.

Au trecut câteva zile până i-a spus mamei.Tot spera să treacă. Un coleg de bancă i-a ziscă aia trebuie să fie apendicita. L-a maiîntrebat dacă simte o durere care coboară pepicior. Da, simte. „E clar, ai făcut apendicită!”

Când a aflat despre ce era vorba, mama l-adus imediat la medicul pediatru de la spitalulla care lucra ca soră medicală. Doctorul, care îlcunoştea, i-a trecut mâna prin păr, ciufulindu-l,l-a pişcat, încurajator cu două degete de obrazapoi i-a zis să se întindă pe canapeauaacoperită cu o muşama rece. I-a ridicatcămaşa şi maieul şi l-a palpat pe burtă.Copilul a ţipat. Doctorul mai împinsese cucâţiva milimetri cuţitul acela cu lama înroşită.„Ei, hai că nu te doare chiar aşa!” a zis acestaşi s-a dus la o măsuţă unde a scris o trimiterepentru operaţie. Mama şi-a întors privireaîntr-o parte şi şi-a şters pe furiş o lacrimă. „Aţiluat vacanţa, nu?” Copilul a dat din cap, da.„Numai bine, până se termină, eşti gata!...” Ce

simplu era pentru el!A doua zi s-a internat. O asistentă l-a

condus la un salon situat la etajul II alspitalului, iar mama l-a însoţit şi ea, pentru a-lajuta să se „aranjeze”. În salonul cu cincipaturi era singur, şi l-a ales pe cel din dreptulferestrei. Aceasta se deschidea într-un felciudat, cum nu mai văzuse până atunci, doarcu partea de sus aplecată către interior, prinsăfiind de toc, în părţile laterale, cu câte obucată de lanţ.

Mama i-a aşezat lucrurile aduse de acasăîntr-o noptieră de tablă de pe care vopseauaalbă începuse să se scorojească, de sub eaieşind la suprafaţă pete de rugină, a mai statpuţin, apoi a plecat, promiţându-i că o sătreacă pe la el cât de des o să poată. Şi i-a maizis să nu-i fie frică deloc, pentru că nu este ooperaţie grea. Uşor de zis…

Rămas singur, copilul a scos o carte dinnoptieră şi a citit până când s-a trezit strigatdin pragul uşii. Era Mirel, colegul său declasă; în spatele acestuia, Reli, sora lui, cu doiani mai mică. Abia i se zărea nasul cârn pelângă umărul lui Mirel. Veniseră tot pentruoperaţie. Mirel făcuse din senin o criză înseara precedentă, apoi spre dimineaţă i-a fostşi mai rău, aşa că a fost adus la control şiinternat de urgenţă, „te-am văzut când aiintrat în spital, şi m-am rugat să nimerim înacelaşi salon”. Reli a ţinut morţiş să fie şi eaoperată odată cu frate-său, pentru că, oricum,mai devreme sau mai târziu tot va trebui s-ofacă, şi a povestit plină de haz şi a mai dat şimăsura talentului ei de actriţă în trupa deteatru a şcolii, parcă jucând mima (Mirel ştia,deja), cum s-a prefăcut că o doare şi pe ea totîn partea dreaptă, ba, şmechera, a plusatţinând morţiş să arate cum nu mai poatemerge ca lumea şi şchiopăta din cauza dureriicare i se lăsa pe un picior, ajungând până încălcâi (aşa cum şi ea auzise de la o prietenă).

Au râs mult pe chestia asta, au mai vorbitde una-alta, apoi Reli a fost dusă într-un salonde femei, situat pe partea cealaltă aculoarului, la câteva uşi spre dreapta, cătreblocul operator. În ora următoare, celelaltepaturi au fost ocupate de un soldat cu o bubăurâtă la o ureche, şi care îi va înnebuni pe toţipentru că îi miroseau picioarele îngrozitor, unbătrân ce se va opera de hernie, un domn

ethica minima


Iulian MOREANU

A opta povestire cu un copil

tăcut care în tot timpul cât a stat internatcopilul a făcut doar nişte analize care se parecă nu „ieşeau” cum trebuie ca să poată fioperat de nu se ştie ce şi, bineînţeles, Mirel.

Seara, copilul a jucat cărţi cu Mirel, Reli şiîncă un tip care a urcat de la etajul I, adică dela „Interne”, şi care de altfel a şi venit cucărţile de joc făcute de el, din coperte albastreşi aspre de caiet. Zicea că suferă de ulcer, darfuma ţigară după ţigară repetând tot timpulcă o viaţă are omul, şi o gaură-n fund (bine, ela zis altfel).

La un moment dat, de cei patru s-aapropiat o infirmieră având pe ea un halatsoios. S-a uitat la copii: „voi intraţi mâine?”Aceştia au privit-o neînţelegând ce voia săzică. „Mâine intraţi la sală?”, a schimbatinfirmiera întrebarea şi a continuat, văzând cămicuţii tot nu pricepeau: „Sunteţi programaţipentru operaţie, mâine?” Trei capete s-auclătinat a „da”. „Aţi mâncat ceva în searaasta?” a continuat infirmiera cu chestionarea.Mâncaseră. Ce? Nu mare lucru, câte un corn,iar Reli, în plus, o Eugenie. „Atunci, o las peVasilica să v-o facă, mâine dimineaţă. Da’ sănu mai mâncaţi nimic în seara asta; şi nicimâine dimineaţă”. Infirmiera s-a îndepărtat,iar ulcerosul i-a întrebat: „Mâine vă taie?” şi,neaşteptând răspunsul, a continuat tot el, peun ton trist care nu le-a plăcut: „Nasol”. Joculn-a mai avut nici un farmec, au mai statcâteva minute şi s-au dus în salon.

Ceea ce avea să le facă Vasilica a doua zidimineaţă, se numea clismă. Copilul şi Mireltocmai se treziseră şi căutau prin noptierepacheţelele cu mâncare (uitaseră că li sespusese să nu mai mănânce nimic), când însalon şi-a făcut apariţia o femeie voinică, ceumplea cu trupul ei bărbătos întregul contural uşii; mânecile de la halat suflecate, dădeaula iveală nişte braţe viguroase, ca aleoţelarului din cartea de citire. „Hei, voi,căcărezelor! Lăsaţi mâncarea şi haideţi dupămine!” tună femeia-oţelar şi cei doi puştiaruncară la loc pacheţelele şi o urmară pânăla vestiar. Aici avură surpriza s-o găseascăpe Reli, întinsă pe burtă pe o băncuţăîngustă, cu pantalonii de pijama lăsaţi în josşi un furtun înfipt în fund. Furtunulprovenea de la un recipient de metal aşezatpe un scaun cu spătar.

Alte două asemenea instrumente detortură îi aşteptau şi pe băieţi, lângă alte douăbăncuţe şi alte două scaune cu spătar.„Nădragii jos!” Fără a mai încerca să secodească, cei doi se executară şi erau gata săse aşeze pe băncuţe, bănuind că trebuiau sătreacă prin acelaşi calvar ca şi Reli, cândauziră în spate o nouă comandă miliară: „Staţiaşa. Întoarceţi-vă spre mine!” Făcurăîntocmai. Bărbatul deghizat în femeie leexamină puţele care arătau ca nişte moţuri decurcan. „Hm, da. Nu e nevoie să vă rad! Hai,culcarea şi să n-aud o vorbă!” În secundaurmătoare cei doi colegi de clasă se întinserăpe câte o băncuţă, iar infirmiera le înfipse înfund furtunelul din dreptul fiecăruia.

Copilul simţi cum un lichid cald începe să-iumfle burta, încet, încet, până când avu certaimpresie că aceasta o să-i explodeze pur şisimplu. „Gataaa!... Scoateee-l!... Scoate-l că numai pooot!...” ţipă alături Reli şi, până săintervină cineva, se ridică de pe băncuţă şi, cupantalonii în vine ţâşni spre uşa vestiarului.Furtunelul din fundul ei trase după sine vasulcu apă şi săpun care căzu de pe scaun. Vasulse dădu de-a dura, şi pe ciment se mai revărsăpuţin lichid clăbucios. Furtunelul ieşi dinfundul lui Reli şi rămase întins pe ciment ca obucată de coardă nefolositoare. Văzând scena,cu toată situaţia dureros-umilitoare prin caretrecea, copilul începu să râdă, pentru că îi veniîn minte imaginea unui căţel alergând cu otinichea legată de coadă de cine ştie cenăzdrăvan. Râsul îi fu retezat de infirmieracare, probabil de milă, dar şi în urma reacţieilui Reli se îndură de le trase afară furtunelele;acestea scoaseră un zgomot ciudat, ca deventuză desprinsă de locul în care fusesefixată, şi băieţii o urmară în fugă pe fată la WC.

Cei trei copiii scoteau în şuvoaienecontrolate lichidul ce le fusese introdus înstomac, aşteptau câteva secunde, credeau căgata, se terminase, dar când să-şi tragăpantalonii de pijama simţeau că îi apucă iarcufureala aia apoasă şi se reaşezau pe vinerâzând să se prăpădească şi alta nu. În altecondiţii s-ar fi umplut de ruşine, dar acumtotul părea atât de amuzant…

Prima a intrat la „sală”, Reli. Fratele eiîmpreună cu copilul au rămas în uşasalonului, aşteptând-o. Li se făcuse puţină


frică, se tot uitau la un ceas al lui Mirel, omândreţe de Ruhla, cu limbile fosforescente,la fel ca şi punctuleţele care erau pe post deore, şi li se părea că secundarul parcurgeacadranul ceasului într-o oră.

O asistentă având două seringi în mână aapărut lângă ei de nu se ştie unde şi i-a împinsîn salon. Le-a făcut câte o injecţie în braţ şi totaşa de misterios a dispărut. Sau poate nu aufost ei atenţi. O minunată stare de bine i-acuprins la puţin timp, nu le mai păsa de nimicce se întâmpla în jurul lor, frica s-a dus şi ea şichiar le-a venit chef să joace cărţi – dar nuştiau unde să-l găsească pe tipul de aseară casă i le ceară. Unul dintre ceilalţi inşi din salon,după voce, bătrânul, cel cu hernia a zis că uitece bine e cu injecţia asta de întărire, mai binelui i-ar face-o de azi, şi să nu mai aştepte pânămâine, dar cei doi băieţi nu au dat nici oatenţie vorbelor sale, şi au ieşit pe hol, uşorameţiţi şi parcă venindu-le să cânte.

Dar iat-o şi pe Reli. E adusă de la „sală”,întinsă pe un cărucior împins din spate defemeia-oţelar; are peste ea un cearşaf şizâmbeşte când îi vede. Atât, zâmbeşte.Căruciorul intră de tot în salonul lui Reli, şiaici fata este dezvelită şi luată în braţe deinfirmieră şi aşezată în pat. E total neajutorată,nu e stăpână pe nimic din trupul ei plăpând,iar infirmiera o acoperă cu un alt cearşaf.Copilul deja întorsese capul într-o parte.

Care dintre voi e?... O zână îmbrăcatătoată în alb se uită la cei doi. Eu… răspundecopilul, bănuind motivul întrebării. Hai cumine, frumosule!, zice zâna, îl ia de mână şi-lconduce, parcă plutind prin aer, sprecunoscuta uşă având un bec roşu deasupra.Bloc operator, scrie pe uşă.

Pătrund amândoi în încăperea răcoroasă,având pereţii placaţi cu faianţă albă. Înmijlocul ei se află o masă cam ciudată, avânddeasupra ei o imensă oglindă rotundă,înconjurată de becuri ca nişte mici reflectoarecare odată aprinse vor arunca o luminăorbitoare. În rest, câteva dulapuri cu osumedenie de ustensile medicale, un tub deoxigen, nişte aparate cu ecrane mici şi albe, pecare nu se vede nimic.

Parcă nu mai e nimeni acolo. Când şi-a datjos pijamaua? E gol-goluţ, îşi duce inutilmâinile în faţă, încercând să-şi ascundă ce a

mai rămas din mica sa bărbăţie, şi zâna îlajută să se urce pe masa aceea care se poatemişca în toate părţile prin simpla mânuire aunor manete şi rotiţe. Ia uită-te la mine să vezicât de frumoasă sunt, zice zâna, copilul îşiîndreaptă privirea spre ea şi aceasta,zâmbind, îl apasă cu pumnul în burtă,încovoindu-l. O mână a cuiva nevăzut îi trecepeste coloană ceva ca o pensulă înmuiată într-unlichid ce-şi răspândeşte mirosul de iod înîntreaga încăpere, apoi simte cum degetelealtcuiva (sigur ale altcuiva, mai ferme,bărbăteşti), nevăzut şi acesta, tot în spatelesău, îi alunecă peste coloană, plimbându-şi-lepeste ea de sus în jos, numărându-i parcăvertebrele şi apoi un ac de seringă (ce gros e!)îşi face loc printre două dintre acestea, cu unpârâit puţin dureros, ca şi cum vârful aculuiar fi fost bont.

Îl cuprinde un tremur ce nu pare să se maitermine, ca şi pătrunderea anestezicului înmăduvă. Este întins apoi pe spate, zâna îizâmbeşte, a durut?, nu! (ce altceva să zică?) şio altă femeie în alb îl tamponează cu acelaşiiod cu miros înţepător pe burtă după careaşează peste el trei cearşafuri. Camera s-aanimat brusc – cineva îi înfige un tub în nas,altcineva îi pune un aparat la mână, 9 cu 5!, ebună, simte prezenţa câtorva persoane, n-arputea spune câte, fiecare având câte cevafoarte precis de făcut, şi în sfârşit o faţă debărbat cu o mască prinsă până sub ochi seapleacă asupra lui: „Ia să vedem ce avem noiaici… cum te cheamă?” „E băiatul sorei…”zice cineva şi pronunţă numele mamei. „Ei,atunci, se schimbă treaba…”

Treaba nu s-a schimbat în nici un fel,pentru că nu avea cum. „Să începem!” Voceaera a unui alt doctor. În jurul copilului, de-aparte şi de alta a mesei au apărut mai multecapete acoperite cu bonete. După ochii lăsaţidescoperiţi îşi putea da seama cine era bărbatşi cine femeie.

Furnicătura aia pe care o simţise pânăatunci de la brâu în jos a încetat. A simţit oarsură undeva în zona burţii şi a ţipat. „Ce s-aîntâmplat?” l-a întrebat doctorul care spusesecă să înceapă. „Mă doare”. „N-are cum”. „Bada”. „Bine”. Iar a simţit arsura aceea şi a ţipatdin nou. „Nu se poate. Să mai aşteptăm?întrebă un alt bărbat. N-avem timp”.


Iar arsura, parcă mai suportabilă. Şi-areţinut durerea şi curând n-a mai simţit nimic.Ba i s-a făcut şi somn. Astfel că, aproape caprin vis l-a auzit pe cel de-al doilea doctorcând l-a întrebat după câteva minute: „Tu aiavut cumva gălbinare?” „Nu” (dar ce-o fiaia?). „Eu ies să trag două fumuri”, ziceprimul doctor, îi dispare capul, dar nuîntârzie mult, şi când se întoarce zice că afăcut rost de bilete la spectacolul lui SaraMontiel, „abia aştept s-o văd”. „Am auzit că eîncurcată cu Dichiseanu”, zice celălalt. „O fi!Şi eu m-aş încurca cu ea…” „Domnu’doctor!…” (o doamnă).

„Tu nu cumva stai la blocurile dinA.I.Cuza şi joci fotbal sub fereastra mea de nupot să dorm după ce vin obosit de la spital?”Lui îi fusese adresată întrebarea. „Eu nu staula bloc…” „Ba, parcă te-aş cunoaşte”. Îi veneasă râdă. Chiar dacă îi vedea faţa, nu avea cumsă-l cunoască. Păi, ca să cunoşti, mai bine zisca să recunoşti pe cineva, trebuie să-l vezi înpicioare, ori el era întins pe masa aia şi maiera şi acoperit cu cearşafuri până la gât. „Nustă la bloc, domnu’ doctor, interveni zâna, v-amzis, e băiatul sorei… stau în casele alea de laTeiş…” „Aha!...” „În alea din colonia de caseamericane?” întreabă primul doctor, dar nuaşteaptă nici un răspuns: „Gata, închide tu,Traiane, te rog…” „Ies şi eu, zice celălaltdoctor, Lenţi, e gata cafeaua?...”

Pe acelaşi pat cu rotile fu adus şi el lasalon. Mirel îl aştepta în uşă, „cum e, tedoare?” „Deloc… E chiar foarte mişto… Îţi

dau bomboane, ciocolată…” „Hai, mă!...”Femeia-oţelar l-a aşezat în pat şi l-a învelit

cu atenţie, de parcă era copilul ei: „Să staicuminte şi să nu-ţi mişti capul până nu tedezmorţeşti…” Îi era sete şi îi ceru infirmiereipuţină apă. „N-ai voie, dar am să-ţi dau pebuze cu puţină lămâie”. „Vasilico, se audedinspre uşa salonului rămasă deschisă, vinosă o ajuţi pe Stela să duceţi televizorul în hol.Aşa a dat ordin tovarăşul director, zice că dauăştia înmormântarea lui Dej…”

Deci lămâia…dar nu, iată că buzele îi suntatinse de o felie acrişoară. O fi zâna? Nicivorbă. Chipul mamei se apleacă deasupra lui:„Gata, ce-a fost greu a trecut. Într-osăptămână vii acasă, ce vrei să-ţi facă mamade mâncare?” „Cartofi prăjiţi…” „Bine,vedem dacă e voie, mai vrei puţină lămâie?”Nu mai voia.

Uşa se dă de-o parte, izbind tocul. „Bă, dece m-ai minţit? M-a durut de n-am maivăzut…” L-au adus şi pe Mirel. Dupămişcările din salon ar putea să spună exact cese întâmplă: cum e luat Mirel pe sus, aşezat cugrijă pe pat, învelit cu cearşaful, „săru’ mâna”(mamei), „bună, Mirel” (mama), „bă, nu ştiude ce zicea unul dintre doctori că eu joc fotbalsub fereastra lui, la bloc, când vine el obositde la spital şi nu poate să se odihnească…”

Copilul are puterea să zâmbească, iarmama îl întreabă pe Mirel: „Nu i-ai zis căstai la casă, la ieşirea din oraş?” „Ba da,dar sunt sigur că nu m-a crezut…” Copilula adormit.


�

Centenar Cioran la Biblioteca Municipală «C. I. Istrati»C. Trandafir, Liliana Ene, Christian Crăciun

«Pour savoir écrire, il faut avoir lu, et poursavoir lire, il faut savoir vivre».

(Guy Debord)

NN e este dat, uneori, să întâlnim textecare dezvăluie un fel diferit deabordare a realităţii, în comparaţie cu

acela obişnuit, care ţine prea mult deparadigma unui canon didactic, împământenitdin lene sau comoditate, învechit, din caresurpriza a fugit cu totul şi a rămas numai oredundanţă stufoasă, unde informaţia brută,câtă este, abia de se mai poate ghici. Suntpline revistele literare, ba chiar se tipăresc şiantologii cu asemenea compuneri mimeticelipsite de haz şi de har. Ne este dat, aşadar, săne mai şi bucurăm, la răstimpuri, de câte oîntâmplare fericită. Una dintre acestea este,după credinţa mea, apariţia, la editurabucureşteană Saeculum I.O., cu o susţinerefinanciară şi din partea administraţieimunicipiului Câmpina, a consistentuluivolum (352 pag.) „Scriitori şi teme. Conversaţieîn bibliotecă” de Constantin Trandafir.

Autorul are antecedente notabile, de-ar fisă enumerăm numai „Dinamica valorilorliterare” (1983), „Poezia lui Bacovia” (2001),„Efectul Caragiale” (2002), „Recunoaştereavalorii” (2002), „Cititul cărţilor. Poezia”(2006), „Mihail Sebastian. Între viaţă şificţiune ( 2008) – titluri demne de oricebiobibliografie serioasă. Adept al criticiiartiste, creatoare (motoul volumului de faţăeste un citat din Oscar Wilde: „Imaginaţiaimită, spiritul critic creează.” Dar s-ar fi pututfoarte bine folosi de zicerea mai nouă a luiNorthrop Frye: „obiectul criticii literare este oartă, iar critica este, evident, tot un fel deartă”*, evitând partea în care critica estedefinită ca „a verbal imitation of a human

productive power which in itself does notspeak.”**), ba chiar excesiv angajat într-oasemenea direcţie minată, de cele mai multeori, de speculativism facil, are, din fericire, ointuiţie nativă („disponibilitate naturală” - i-arspune el însuşi) a recunoaşterii literaturiiadevărate şi, prin exerciţiu şi acribiestudioasă, practică un stil care să subjugecititorul şi să convingă de justeţea judecăţii devaloare. Asta nu înseamnă nicicum că dl. C.Trandafir nu parcurge, pios, şi căi îndelungbătătorite, ba o face cu încântarenedisimulată, fără pericolul vreunui„sindrom al Florenţei” şi cu simplul scop dea-şi aşeza discursul în repere precise, de a-şireprezenta temele în lumini cât mai variate,dintre care a sa să fie cât de cât delimitată, fiecă, uneori, este identică cu aceea generală, fiecă, alteori, are nuanţe diferite. Interesant estecă, în acest din urmă caz, spiritul violentpolemic manifestat jurnalistic, cu prilejuriminore, nu este prezent, iar acest fapt măferesc să-l socotesc neapărat benefic. Cu toateacestea, stilul vioi, construcţia frazei bineritmată, folosirea lejeră a figurilor retoriceferesc lectorul obişnuit de plictiseală în faţaunei teme foarte cunoscute şi-l conving sămeargă până la final, chiar şi atunci cândsubiectul nu oferă premisele necesare.

Scrisul autorului ţine, ca întotdeauna, multmai mult de folosirea uneltelor ficţionarului(vorba lui Radu Cosaşu a câştigat drept egalcu oricare altele din limba românească!), decâtde cele, foarte bogate şi extrem de diverse, darşi tot mereu împinse-n derizoriu de altele noişi efemere, ale interpretului. Iată un exemplu,în care personajul este Dosoftei: „Prelatulpune mâna pe pana mireanului şi îl aduce înprim plan pe om”. Scindarea în trei elemente apersonalităţii diegetice aparţine unei strategiitrangresive, specifică ficţiunii antimimetice, -Gérard Genette a numit-o metalepsă -, pe care,deliberat, autorul o pune şi în cârcasubiectului. Subiect care, între altele, a fostcontemporan cu Jean-Baptiste Poquelin,cunoscut mai bine ca Molière, şi cu Jean Racine,al căror unic scop în creaţie era «distraire leshonnêtes gens» cu pana proprie, aşadar estefiresc să afirme că menirea lui este „să-nţeleagăcreştinii svintele taine”. Şi nu este singurul locunde strategia este manifestă. Beneficiază

cronica literară


Florin DOCHIA

C. Trandafir şi strategiile saletransgresive

de frumoase tratamente asemănătoare MironCostin, Ion Neculce („Un scriitor în toatăputerea cuvântului”), dar şi preromanticulautor de cinci poezii Vasile Cârlova… într-osecţiune reconfortantă la lectură, plină depatriotism, pentru că, aici, autorul nu-şiprecupeţeşte entuziasmul, este chiar excesiv(„dacă ar fi să-l privim prin lentila poeziei înaccepţiunea ei proprie şi a unor contemporaniai lui Alecsandri (Poe, Gautier, Baudelaire,Nerval, Mallarmé), tot prozatorul şi dramaturgulmerită cununa”- p. 23; „Nicolae Filimonmerită votul pentru prima treaptă în contextulacestor începuturi ale romanului nostru” –p. 31; etc.), lucru, din toate, de laudă, că doarromâni suntem şi noi şi de la Râm ne tragem!„Pentru a nu cădea în grădina encomioanelorşi a păstra, totuşi, intactă fireasca admiraţie”este o afirmaţie complezentă, doar de imagineşi nu are a ne înşela câtuşi de puţin. Lasă cărare-s vorbele despre receptarea actuală,despre influenţele asupra creatorilor de azi,la care ne-am fi aşteptat de la un autor cunumitele antecedente... (Cum ar fi, caexemplu, o constatare, dacă nu o analiză, a

schimbării radicale de receptare pe care oaduce volumul „Ion Neculce: O samă decuvinte aşezate în chip de vers de cătreNichita Stănescu” în 1973!)

C. Trandafir nu face ficţiune (încercărilesale dintr-o vreme au rămas fără ecousemnificativ), dar uzează cu lejeritate şi lipsăde prejudecată de mijloacele de construcţie aacesteia. Se comportă ca şi cum cartea/operadespre care scrie este o fiinţă cu viaţă proprie(şi de ce n-ar fi?), pe care o transformă înpersonaj al unei creaţii noi, neidentice cumodelul. Neidentice, dar nu diferite, căciunghiurile de vedere sunt alese cu grijă, în aşafel ca să surprindă faţete socotite importante,dar nu neapărat vizibile la o priviresuperficială, fără a se depărta prea mult deesenţa construcţiei. Conceptul în interiorulcăruia l-am putea situa – fără a merge până laideea de doctrină sau măcar metodă - existăpe piaţa literară din secolul anterior (1973,Raymon Federman), se numeşte critificţiune şiare reprezentări dintre cele mai relevante. (Ase vedea şi dezbaterile Centrului de Cercetarea Imaginarului de la Cluj.) Ceea ce nusemnifică intenţia autorului de a cantonacumva deliberat în lăuntrul acestuia, domniasa preferând pământul ferm al unui refugiucritic tematic ce ţine de modernitate, fie şitârzie. Departe de a dori sau mimaexhaustivitatea (precum congeneri ai săi de pealte meleaguri româneşti), chiar şi în textelemonografice (volume dedicate unor IonCreangă, Ştefan Petică, Grigore Hagiu, GeorgeBacovia, Mihail Sebastian), profesorulcâmpinean se lasă, aşadar, în voia eseisticiioarecum calofile, mult mai ofertantă genuluide scriere artist, naraţiunii îndrăgostite, darnu până la a putea nota, precum acelaşi N.Fray: „This book consists of «essays», in theword’s original sense of a trial or incompleteattempt, on the possibility of a synoptic viewof the scope, theory, principles, and techniquesof literary criticism.” Dorinţei secrete deabordare holistică nu i se acordă prea multeşanse, fiind mai la îndemână principiul deconstrucţie al hologramei, străvechiul pars prototo, folosit la noi, mai întâi, de N. Manolescuîn Arca lui Noe, poate mai degrabă pe urmeleunui G. Călinescu, decât ale autorului esenţialşi inventatorului procedeului, care va rămâne



marele critic german Erich Auerbach, cel ce adat în Mimesis. Reprezentarea realităţii înliteratura occidentală (1946), poate cea mai marecarte de critică literară şi una din cele maiinfluente din secolul al XX-lea. La C.Trandafir, homo scriptor poartă masca lui homoludens, uzând de aşa-numitul „stilconversaţional“, care este cel mai elaborat tipde scriitură, ca să nu spun cel mai sofisticat,dar unde orice scăpare sare imediat în ochi,iar bavardajul poate fi amendat pe loc. E,desigur, un produs artificial, ce imităautenticitatea oralităţii, e o mască textuală avorbirii, care-l transformă pe purtătorul ei dinpersoană în personaj. În volumul de faţă, careeste construit pe principiul unui „pact alconversaţiei”, în care „se uneşte sentimentulviu al trecutului şi [al] prezentului”, iar „mizaprincipală este dialogul, modul colocvial şievocator”, sunt antologate mici sau maiconsistente eseuri de acest fel.

Cartea este împărţită în trei secţiuni –Crochiuri reverenţioase, Texte şi pretexte, Temevechi şi noi -, dar, în fiecare, textele sunt deprofunzime analitică diferită, unele scrise „laaniversară”, altele „la cerere”, celelalte dincredinţa unei necesităţi. Acestea din urmăsunt şi cele mai cu folos la lectură, dau seamăde viziunea particulară a autorului, includreiterări de sensuri numai din perspectivaargumentului, în absenţa vreunui orgoliuîntemeietor. De anume interes sunt textele încare C. Trandafir pune să dialogheze scriitoriînşişi, el refugiindu-se într-o poziţie comodă,heterodiegetică (în rest, lăsându-se tentat depoziţia metadiegetică şi chiar intradiegetică! –v. debutul textului „ÎntemeietorulAlecsandri”…): Caragiale vs. Hasdeu,Eminescu vs. Caragiale, Eugen Ionescu vs.Mihail Sebastian, Nicolae Manolescu vs. PaulZarifopol etc. Semnificativ pentru demersulsău, autorul mărturiseşte în Cuvânt prevenitor:„În puţine cazuri m-am confruntat nemijlocitcu autorii, dându-le lor cuvântul în cea maimare măsură.” De unde şi impresia preadominantă de antologare par lui-même ce sedegajă, în general, la o lectură cât de câtatentă. Cum s-ar mai putea spune: cumaterialul clientului. Orientareacomentatorilor spre acest fel de abordare estedes întâlnită în zilele noastre, mai ales după ce

Călinescu ar fi lăudat „ştiinţa alegerii citatuluisemnificativ”, ea poate ţine cu brio loculinterpretării proprii, rezultat al unei analizeprea consumatoare de neuroni. Probabil căaşa „creează spiritul critic”, folosindu-se„imitaţia imaginaţiei”… ca să folosimmaterialul „clientului” Oscar Wilde, pevremea căruia încă misiunea literaturii este săîmpodobească şi să recreeze spiritul, elevândinteligenţa şi epurând moravurile, departe descopurile romantice - atingerea absolutului şiobţinerea revelaţiei. Dincolo de aceastămărturisire – act manqué – mai degrabăretorică, materialul selectat de dl. C. Trandafirpentru acest volum se impune atenţiei. Cudeosebire secţiunea a doua este reprezentativăpentru arta scrisului şi a chiar a interpretăriitrandafireşti, la care adăugăm consistenteleanalize dedicate unor Urmuz şi M. Blecher(aceasta din urmă complementară şisuperioară aceleia din „Recunoaştereavalorii”) din secţiunea de deschidere.Rezultate, în principal, ale unei îndelungsusţinute rubrici lunare la revista ploieşteană«Axioma», se vede că autorul nu şi-a permisprea multe clipe de lejeritate, unele dintretexte ajungând părţi ale unor studii maiîntinse (v. cele referitoare la I. L. Caragiale,Mihail Sebastian), altele constituindu-se înrevizuiri şi revizitări ale operei proprii (IonCreangă, George Bacovia, Ştefan Petică).

Ştiind că profesorul câmpinean are înpregătire încă două părţi din seria „Cititulcărţilor” – Proza şi Critica –, simt oarecarefrustrare la lectura cuprinsului acestei„Conversaţii în Bibliotecă”. Textele majore aufost păstrate, sunt sigur, pentru acele proiecte,aici fiind „expediate” cele care nu ar fi încăputacolo. Totuşi, articole precum Nichita, „o patăde sânge care vorbeşte”, Nichita Stănescu.Mobilitatea privirii, Geo Bogza, aventura de a fiom, Geo Bogza, poezia faptului divers, Ion Stratan.„Nu vremea, ci viaţa noastră trece” (un textserios, excelent condus, o analiză de mareprofunzime, foarte actuală, cum am maiîntâlnit, la altă dimensiune, într-o foarteinteresantă lucrare [Perimetre de exprimare aleGeneraţiei ’80. Lirica lui Ion Stratan, Oradea,2009] despre poet a lui Mihai Vieru; deaşteptat mult mai mult, dacă C. Trandafir nulocuieşte doar geografic aproape de locul unde


poetul a trăit şi s-a stins, ci chiar vieţuieşte şieste acolo şi cu sufletul…), dau seamă,oarecum, de posibile preocupări de mult maimare profunzime analitică, în care „artacitatului” chiar are o contribuţie decisivă ladezvoltarea unei viziuni particulare asupraunor creaţii ale unei imaginaţii nemimetice. Înastfel de analize, se văd calităţile naturale aleautorului, precum şi ştiinţa construcţieiargumentative, cu incursiuni exprese în teorialiterară mai nouă sau revolută, dar, iarăşi,lectorul se poate simţi frustrat în faţa imaginiifragmentare, ca o străfulgerare peste un peisajde basm, în toiul unei furtuni de întuneric. Arputea fi fulguraţii de postmodernism, darnicăieri, aici, vreo intenţie de abordare dinaceastă perspectivă a materialului de studiu.(Cuvântul „postmodern”[cu variabile] aparede 53 de ori în 350 de pagini…) Autorulpreferă prea ades să se/ne piardă în„comentarii”filosofico-poetizate banaladolescentin, într-un fel de ceartă cu nimeni(„există şi azi persoane care resping…”),dincolo de necesităţile reale ale unei analizeserioase: „Parcele sunt izvodiri mitologice încare mai cred superstiţioşii şi fataliştii. Omuleste o fiinţă spirituală, doar spiritulînsufleţeşte materia”. Tot aşa, cei care, azi,„repudiază tot ce a fost mai înainte, parcănăscuţi din neant” sunt puşii cu ironienedisimulată la index, trecându-se cu vedereanumeroasele momente asemănătoare, dacă nuidentice, din istoria literaturii europene –numai aici s-au întâmplat asemeneamanifestări revoluţionare! – a ultimelor douăsecole, între care cele mai multe au dus laapariţia unor mişcări, curente, direcţii beneficefenomenului cultural universal, ba chiar larupturi fundamentale. Totuşi, dincolo depasaje prea larg descriptive, de recursul lafragmente de istorie literară ori de elementepreponderent speculative, de luarea lapropriu a unor paradoxuri retorice aparţinândunor analişti în vogă (Jean-François Lyotard,Umberto Eco), de erori de aprofundare[cunoaştere, înţelegere?] a unor mişcăriculturale*** (înşelat de aerul „épater lebourgeois” pe care unele manifeste îl au, caîntotdeauna, la suprafaţă), se pot stabilisugestii puternice şi chiar repere sigure pentruo înţelegere superioară a operelor autorilor

respectivi, se pot reţine piese disparate pentruun posibil mare puzzle viitor, chiar dacă nuneapărat în sensul agreat în trecut: „e depreferat negaţia lucidă decât idolatria”(Recunoaşterea valorii, Libra, Bucureşti, 2002).

Mai delicat este atunci când sunt abordatescrieri de miză minoră, precum, în „Femeile înfaţa oglinzii” (parafrază la „Femeia în faţaoglinzei”, 1921) , „cea mai realizată piesă deteatru a Hortensiei Papadat-Bengescu,Bătrânul” şi alte lucrări dramatice ale celei maimari prozatoare din România interbelică, textedespre care se mai ştie, probabil, doar încomuna Iveşti, judeţul Galaţi, loc al naşteriiamândurora, între „bengescologi” oriaspiranţi la titlul de doctor în filologie şi maipuţin în lumea oamenilor de teatru (Bătrânul afost jucată în 1983, la Iaşi). Să ne amintim cădl. Trandafir a scris nu o dată entuziasmatdespre o lucrare aşa-zis dramatică intitulată„Titus”, de Octavian Onea, pe care nici unregizor nu s-ar fi încumetat să o propunăreprezentării pe scenă (fie şi cu recomandareageneroasă a lui Ion Stratan). Delocsurprinzătoarea alegerea autorului, aşadar, iartrimiterea comparativă superfluă sprepersonaje ibseniene celebre – Hedda Gabler,Elida - este doar pentru a demonstracunoştinţele comentatorului, iar nu a ridicavaloarea acelor scrieri, expresii simpliste alecomplexului temperamental, care, azi,contează doar pentru listele de istorie literară.Prefer să mă bazez, în ceea ce priveşte artascrisului la H. P.-B., pe George Topârceanu(„De o concepţie largă şi originală, de oconcepţie propriu-zisă asupra vieţii nu poatefi vorba la această autoare.”) şi pe GeorgeCălinescu, iar în ceea ce priveşte aplicareateoriilor psihanalizei pe Anton Holban, MihailSebastian, Tudor Vianu, Constantin Ciopragaşi mai ales pe Ov. S. Crohmălniceanu(reţinând că: „interpretările psihanalitice lasănelămurit «misterul» valorii operelor artistice,atunci când se opresc asupra lor”). Exceselecontemporanilor prozatoarei (E. Lovinescu,Liviu Rebreanu et alii) în laude sunt,socialmente, de înţeles, mai greu este de a lesusţine azi, iar a le cita se cuvine doar subbeneficiu de inventar. Trimiterile decontextualizare pe care le făcea C.T., în„Recunoaşterea valorii”, la Stendhal, Proust,


Virginia Wolf, Henri James nu o avantajauatunci, nu ar avantaja-o nici acum, pentru cădiferenţa este considerabilă. Iar sugestiaobsesiei acelui „construire” al lui Paul Valérye caraghioasă de-a dreptul. „În 1936, «Marelepremiu al Societăţii Scriitorilor Români”consacră deplin şi definitiv o operăimpunătoare – ctitorii ale prozei româneştimoderne, ale romanului românesc, în primulrând” - scria C. T. despre H. P.-B.(„Recunoaşterea valorii”, p. 131”) într-unperfect şi monumental limbaj de lemn. Aşîntreba: cine şi ce mai ştie despre „operaimpunătoare” unei Pearl Buck (1892-1973),laureata premiului Nobel pentru literaturădin 1938? Anul în care apărea Rădăcini,ultimul volum din Ciclul Halipilor.Revizuirile, aducerea în atenţie a unor operedin vremuri revolute se arată cu mare folos,totul este ca întreprinderea să se bazeze pevaloare intrinsecă, perenă, nu pe sentimente,pe fantasme personale. Mimetismul (şiepigonismul) dintotdeauna al tinerei literaturiromâne nu se cuvine a mai fi prezentat ca„originalitate”, chiar C. Trandafir simte, dupăpatru pagini de aleasă speculaţie intelectuală,că este necesar să precizeze: „Deşi debitoare,în parte, teatrului francez, lui Bataille maiîntâi, […] având cel mai mult de învăţat de laIbsen…” Iar definirea prin propoziţii negativeeste relevantă pentru fragilitatea de fapt ademonstraţiei: „Ea nu face…, nici nuimaginează…” Ar fi instructiv a se comparaarticolul dedicat H.P.-B. cu acela referitor laB.P.H., intitulat „Magul de la Câmpina”, încare autorul nu se sfieşte (şi bine face!) să-l iala bani mărunţi pe Savant. Este evident căaltele sunt rezultatele când ai drept„adversar” un titan! Se vede cu ochiul liber şică una este să constaţi revizitarea şirevalorizarea, de exemplu, a poezieibacoviene de către „generaţiile” ’60 şi ’80 oriactualitatea poesis-ului geobogzian, mai cuseamă de când avem la îndemână ediţia nouă„Poemul invectivă şi alte poeme”, mergândpe urma lor, şi alta este să scoţi de la naftalinăveştminte roase de molii şi să le prezinţidrept vintage. Când practicantele chick lit serevendică de la Jane Austen, Edith Wharton,surorile Brontë şi Frances Burney, cine dintreautoarele băştinaşe contemporane se

revendică de la H. P.-B.? Şi mai cu seamă dela textele dramatice… Se pot duce fără păsdirect la modelele originare! Ştiind că, de multăvreme, C. Trandafir trudeşte la o monumentalălucrare „Hortensia Papadat-Bengescu.Convergenţe europene”, ne place să credemcă tratarea hiperbolizată a textelor dramaticeale marii scriitoare interbelice nu va fi otrăsătură definitorie a opului respectiv,dreapta cumpănire va învinge sentimentalismul,pe care, cu numeroase prilejuri, nu oboseştea-l veşteji, pe bună dreptate.

Altceva se întâmplă, însă, atunci cândC. Trandafir sare în apărarea lui PaulZarifopol, cel care i-a fost, cândva, subiect deteză doctorală. Intră în divergenţă cu unCălinescu şi un Manolescu, a cărornemulţumire referitoare la autorul „ideilorgingaşe” o desfide, găsind normalerecunoaşterile ulterioare ale acestora, fie şi „cujumătate de gură”. Eşecurile de judecatăcritică – multiple! - ale lui Zarifopol sunttratate cu înţelegere, pentru că ele s-ar fidatorat anticlasicismului acestuia, de fapt,antidogmatismului , căci, cu vorbele luiNicolae Manolescu, „înclinaţia spre antifrazăşi paradox e comună eseiştilor din aceastăcategorie, care dispreţuiesc mai presus deorice locul comun şi spiritul de sistem”. Ceeace nu-i scuză nicicum lipsa de [clar]viziune închiar scurta perioadă de sincronizare aliteraturii române cu mişcarea literarăeuropeană! Se pare că tocmai „înclinaţia spreantifrază şi paradox” a autorului câmpinean,joc intelectual cu asupra de măsură plăcutauditoriului sau cititorului, ar prinde bineconstrucţiei sale textuale, prezentându-ni-l,chiar dacă nu-i seamănă, aşa cum şi-l doreaN. Manolescu pe Paul Zarifopol: „nu atât unintelectual reticent, ci - ceea ce nu este – uncreator exaltat, demonic”.

Pendulând între ce vrea să fie şi ce poatesă fie, C. Trandafir este ceea ce ştim –judecător bine documentat, cumpănit şi artistîn cele mai bune clipe ale sale, veşnic neliniştitscormonitor după pepite unde-i sterilul maiprofund în literatură, chiar găsind, larăstimpuri, motive de extaze mai mult saumai puţin temperate, departe, din fericire, celmai adesea, de vreun triumfalism deplasat oride neîncrederea în valorile potenţiale ale

creaţiei autohtone, dar nici foarte aproape deaerul rarefiat al exploziei, al asumării risculuiinterpretărilor novatoare, chiar în răspăr, pecare mulţi alţii l-au practicat şi îl practică dindestul, iar autorul îi mai muştruluieşte, directori indirect, (şi) în acest volum. Bine aşezat încomoda poziţie de căutător (şi creator!) defrumos, de bine, de categorii pozitive îngeneral, pe autorul Conversaţiei în Bibliotecănu-l văd a se va angaja vreodată, realmente,într-o adevărată polemică scrisă pe temeliterare, pentru că nu va aduce şi susţine înfaţa vreunui cititor o carte pe care o socoteşteproastă, despre aceasta va tăcea (sau va vorbi,la rigoare, în eufemisme…), nu va facejudecăţi negative, nu va avea replici tăioase(poate cel mult ironice…) la opinii literarecontrare celor ale sale, nu va fi niciodată încontra curentului dominant în scrisulcultural, pentru că este convins, în sinea sa,fie şi nemărturisit, de utilitatea pedagogică atextului ca interpretare creatoare, desuperioritatea vocaţiei „poietice” faţă devocaţia teoretică. La nivelul fenomenuluicultural general, va avea uneori atitudini, darblând-critice, adesea ambigue sauredundante, uneori vag „dezmorţite”, cum seîntâmplă în articolele preluate din cuprinsulunor „anchete” ale revistelor literare(secţiunea Teme vechi şi noi) ori în referirile lavolume de Eugen Negrici sau GheorgheGrigurcu, dar, iarăşi, nu va ieşi din rând, va fiîn trend, cum se spune, „originalitatea”comentariului va fi dependentă de curenteleobişnuite de gândire, de „corectitudineapolitică”, întrucât, ca să parafrazez ultimapropoziţie a cărţii, „profesorul este tareîndurător cu iluziile noastre”…

Mai puţin condensată decât volumeanterioare, Scriitori şi teme. Conversaţie înBibliotecă este o „carte de strânsură” (cuexpresia lui Al. Cistelecan) cinstită, scrisăfrumos, care se citeşte uşor, cu plăcere,reconfortantă şi pentru că îţi confirmăconvingerile de cititor şcolit, o sinteză succintăa unei părţi a preocupărilor autorului înultimul deceniu, un preludiu util pentru opereviitoare.

……………..* „The subject-matter of literary criticism is

an art, and criticism is evidently something ofan art too.” – Anatomy of Criticism, Four Essaysby Northrop Frye, Princeton University Press,Princeton, New Jersey, Polemical Introduction,p. 3; dar, atenţie la continuare: „This soundsas though criticism were a parasitic form ofliterary expression, an art based on pre-existing art, a second-hand imitation ofcreative power.”!!!

** op. cit., p. 12*** a se vedea expresia «,,textualişti

mediatici” de tip fantasy şi cyberpunk, literaţi,,virtuali” on-line» - p. 269 –, care nucorespunde unei realităţi literare demne dedispreţ, cum decurge din contextul în careeste plasată, ci unei direcţii culturalerecunoscute, cu priză la miliarde de receptori,numită post-literatură – nu în sensul lansat deŞerban Foarţă în 1991! – şi fundamentatăteoretic de Gilles Deleuze şi prietenul săuFelix Guattari pe o ontologie a multiplicităţiişi o metafizică a evenimentului, dar la careautorul nostru, încă excesiv de conservator (cutoate că nu mai scrie misive parfumate, ci-şitrimite articolele prin e-mail sau stă la taclalecu amicii din toată lumea pe messenger!), cumse vede, nu are realmente acces nici dupăatâţia ani de când, într-un interviu (2003),declara că „mai rămâne de văzut…”, dar setemea şi că „pesemne că sunt eu depăşit devremuri, ruginit”… Păi, mugurii post-literaturii apăreau în vremea lui GustaveFlaubert – „Axiome: le synthetisme est lagrande loi de l’ontologie”… A se vedea şi IonManolescu, „La prose postmoderniste et letextualisme mediatique”, în Euresis. Cahiersroumains d’etudes litteraires, nr. l-21, 1995 şi„Un manifest postmodernist”, în Românialiterară, nr. 5/1996.


DD e obicei, Dragoş Lereanu îşi căuta peîndelete locuinţa în care poposeacâteva zile, spre a putea pleca, cu

maşina sau pe jos, în împrejurimi pentrumăsurători geodezice şi prospecţiuni geologice.

Îi plăcea să aibă toate utilităţile „boiereşti“şi să se simtă bine în compania gazdei, chiardacă, aproape fără excepţie, era sâcâit deîntrebările privitoare la mobilul cercetărilorsale, pe care toţi i le adresau.

Acum, însă, obosit de escaladările de pestezi şi mai ales de căldura toropitoare, trase laprima casă cu lumina aprinsă ce-i ieşi în cale.

Cum nu-i răspunse nimeni, intră înăuntru.O bătrână, trecută bine de 80 de ani – care

asculta în surdină muzică – ridică privireaştearsă spre el, parcă fără să-l vadă. În oricecaz, fără să se mire de apariţia lui.

Încurcat întrucâtva de atitudinea femeii,Dragoş, plecă frunte şi rosti un abia auzit:

– Sărut mâna.De-abia acum bătrâna îşi dădu seama că

cel sosit era străin şi deschise ochii întrebători.– Sunt de la Bucureşti... Fac cercetări în

zonă şi o să stau câteva zile ladumneavoastră, dacă mă primiţi...

– Dacă tot aţi intrat, fiţi bine venit! Loc deodihnă e destul. Întâmplător am şi mâncare.Am făcut pentru mâine, că-i Sântă MăriaMare, hramul bisericii. Eu postesc, căci vreausă mă împărtăşesc, dar dumneavoastră –călător – nu aveţi asemenea oprelişti. Când osă ajungeţi, însă, la vârsta mea – 89 de ani – osă judecaţi altfel lumea. Frumoasa Frumoaselornu vi se va mai părea o închipuire, ci-i veţisimţi în mod real suflarea în spate.

Dragoş zâmbi ca de o glumă.– Ştiu! La 30 de ani cât probabil aveţi,

viaţa vi se pare nesfârşită. Eu sunt însăbucuroasă pentru fiecare clipă pe care o

trăiesc. Poate că nici nu o să ajung pânămâine...

– Cât voi sta eu aici, veţi trăi cu siguranţă!rosti hotărât tânărul.

– Să dea Dumnezeu! zise bătrâna şi-şi făcucruce. Dacă-i aşa, m-aş bucura să găsiţi câtmai mult de lucru în împrejurimi. Mi-aşînsenina şi eu gândurile şi poate o fărâmă dindorinţele tinereţii mi-ar lumina din nousufletul...

„Ce ciudată e bătrâna! – gândi tânărul –au început să-i strălucească dintr-odată ochii.Cât de mult face un bob de speranţă“.

– Vă mulţumesc pentru primire. Mă ducsă-mi aduc bagajele. Mai ales aparatura, să numi-o fure cineva.

– La noi nu se fură!– Da. Doar se completează – cum se

spunea în armată.– Nu. Chiar nu se fură! Lăsăm băţul

curmeziş, în faţa uşii, ca pe vremuri, şi nimeninu mai intră în curte. Vă garantez că la Urşenie lume cu frica lui Dumnezeu. Cum satul emic, aproape toţi suntem neamuri, coborâtoridin Ursu ăl bătrân, care s-a hotărât să seoprească aici, cu sute de ani în urmă...

Dragoş zâmbi îngăduitor şi-şi văzu detreabă. „Dacă n-aş fi păţit, poate că aş crede înlegende“.

Când se întoarse, casa era în curs deprefacere profundă. Femeia parcă întinerise.Prinsese, în orice caz, aripi. Îndepărtadezordinea, ştergea praful şi trăsese ditamaimasa în mijlocul camerei, aranjând-o capentru oaspeţi de seamă.

– Dar nu vă deranjaţi. Nu prea mi-e foame.Am tot mâncat...

– Aici eu poruncesc! Aţi mâncat, dar nu cumine.

– Cum doriţi... Eu mă supun.– Trebuie să vă supuneţi – zise ea, mai în

glumă, mai în serios – dacă stăm sub acelaşiacoperiş. Femeii, mă rog, fetei, – că-sdomnişoară, deşi bătrână – trebuie să-i facitoate voile.

– Cum ziceţi dumneavoastră... Eu intruîntr-atâtea case şi trebuie să ascult... Doar lamine acasă unde-s cuc fac ce vreau.

– A! Sunteţi fecior... Se pare c-aţi venit camtârziu la mine. Soarta nu mi-a adus încăalesul... rosti şoptit bătrâna.

proză


I. OPRIŞAN

Fata din tablou

Dragoş zâmbi iarăşi de comicul situaţiei,de a sta, ca fecior – e drept tomnatic la 35 deani –, cu o „domnişoară“ de 89 de ani, singuri,într-o clădire şi de a mima ceremoniozitateaspecifică vârstei de 18–24 dea ani.

– Masa e aproape gata. Duceţi-vă şi văspălaţi un pic afară. Scoateţi o ciutură de apăşi alungaţi oboseala. Între timp o să dau şi eucolbul de pe faţă şi poate ceva din bătrâneţe...Nu râdeţi! Nu ştiţi cât de mult îl schimbă peom buna dispoziţie şi haina...

Într-adevăr, când se întoarse, femeia parcănu mai avea vârstă. Îmbrăcată în straienaţionale, cu o ie cum nu mai văzuse nici lamuzee, încărcată de cusături, care o făceau săatârne greu, cu fote de culoare închisă,turcoaz-albastră, cu mărgele de corali şi cu ofundiţă roz în păr, părea foarte aproape devârsta lui.

„Doamne Dumnezeule, chiar şi-a datbătrâneţea jos...“

Uimit până la a interpreta faptul ca pe ominune, Dragoş se uita încremenit,nevenindu-i a crede că ceea ce vede erealitate.

– Hai, tinere, la masă, nu sta înţepenit înfaţa unei domnişoare! Meritul nu-i al meu, cial dumitale, că mi-ai adus un strop debucurie, şi al hainelor ăstora pe care nu le-amîmbrăcat de câteva zeci de ani, cu care, dealtfel, am lăsat vorbă să mă îngroape când o fisă părăsesc lumea asta.

Lereanu se aşeză mecanic, pe scaun,întrucâtva temător de o asemenea femeie, carese schimbase substanţial în câteva clipe.

– La noi, dragul meu, e lege să seciocnească de prietenie un pahar de răchieînainte de masă şi cei prezenţi să-şi spunănumele. Pe mine mă cheamă Stanca Ursului,cât mai sunt încă fată şi-s învăţătoare, acumpensionară.

– Dragoş Lereanu, doctor în geologie,conferenţiar la Facultate, pronunţă tânărulsolemn, ridicându-se în picioare.

– Să fiţi sănătos, domnule profesor. Măbucur că vă cunosc.

După primul pahar, urmară altele –pentru diverse motive – care le descreţirăfrunţile şi-i apropiară sufleteşte. Fata Ursuluiuită că a doua zi trebuia să se împărtăşească,

iar Dragoş că avea de condus maşina...La un moment dat, tânărul se trezi că-i ia

mâna, că i-o sărută şi i-o apropie de frunte.Nu mai vedea nimic din bătrâneţe, ci numaisufletul frumos, etern, care îl înţelegea şi-lacompania în zborurile sale.

După lungi discuţii, care-i purtară peîntortocheatele meleaguri ale vieţii, StancaUrsului i se adresă:

– Îmi dau seamă că vă stă pe buze oîntrebare pe care aţi vrut să mi-o puneţi decând v-am spus că-s domnişoară... Înainte dea mi-o adresa dumneavoastră, aş vrea să ştiuexact acelaşi lucru: de ce până la vârstaaceasta nu aţi întins mâna unei tinere carepoate vă aştepată? Că doar frumos sunteţi,împlinit profesional – slavă Domnului! şi,desigur aveţi cu ce să întreţineţi o nevastă,chiar dacă n-ar avea serviciu.

Dragoş Lereanu scutură din cap să-şirevină din uimire că bătrâna îi citisegândurile.

– Punct ţintit, punct lovit! zâmbi el. Da!Am tot amânat întrebarea şi iată că acum sunteu luat în obiectiv cu arma cu lunetă. Sper cadestănuirea mea să fie urmată de adumneavoastră.

– Fiţi convins că aşa va fi. Nu mă feresc.De altfel, povestea mea e arhicunoscută în sat.

– Dragă Stanca – i se adresă el – hai sărupem şi bariera formulelor de convenienţă,care scoate mereu în evidenţă diferenţa devârstă dintre noi. Cinci decenii nu-s o glumă.Sunt pragurile a două generaţii, pe care, înseara aceasta şi aici – spre cinstea Ta (cumajusculă, voievodal) – nu le simt. Mi-aş doridin suflet să ajung la vârsta pe care o ai şi sămai interesez o parteneră de discuţie la felcum m-ai câştigat tu pe mine.

– Tinere, lasă, te rog, deoparte elogiile şitreci la subiect!

– Chiar nu ştiu ce să răspund. M-am trezitpur şi simplu că timpul mi s-a scurs printredegete, învăţând, răsînvăţând şi bătătorindcoclaurile...

– N-ai iubit pe nimeni? Incredibil!– Sigur c-am iubit, dar n-am avut curajul

să mi le apropii pe cele care-mi plăceau.– N-ai deschis ochii să vezi privirile celor

care te ţinteau ca pe fiinţa cea mai scumpă dinlume? Trebuia doar să le încurajezi, să-ţi dai



carcasa orgoliului sau a indiferenţei la o parte.Nu cred că n-au existat asemenea fete!

– Poate c-au existat, dar, cum spui,gândeam că numai de cele care-mi plăceautrebuia să mă apropii. Dar ele nu mă priveaupe mine şi nu mă înţelegeau. E mare lucru să-ţigăseşti perechea, deşi pare foarte simplu.

– Dragul meu, copilul meu – iartă-mă cămă adresez astfel – dar de sărutat sau,mergând mai departe, de trăit, ai trăit cucineva, chiar fără să iubeşti, din simpladorinţă carnală, fiziologică, dacă vrei?

Dragoş dădu din cap a negare.Femeia îşi făcu cruce şi ridică privirea în sus.– Atunci cum mai poţi trăi? De ce nu te-ai

călugărit?Tânărul zâmbi maliţios.– Munca mea, mereu prin pustietăţi, e mai

mult decât călugărie.– Aici ai dreptate! Trebuia să-mi dau

seama.– Dacă n-am găsit eu „jumătatea eternă“,

cum spuneau cei vechi, am fost îndemnat depărinţi, de prieteni, de colegi către diversefete, care de care mai ademenitoare şi maititrate. Dar, după ce le judecam la banimărunţi, chiar cu cei care mă împingeau spreele, îmi dădeam seama că viaţa alături de elear fi fost un iad.

– Şi atunci ai preferat să fugi, să teînconjori de ghimpii uscaţi ai singurătăţii...

– Exact! Mi-era teamă că deplasările meleaproape continue, nu numai în vacanţe, le-arfi permis, chiar le-ar fi împins, să profaneze –şi cine le-ar fi condamnat?! – sanctuarulcăsniciei.

– Le-ai învinuit, deci, înainte de-a înfăptuiceva! Păcat! Noroc că vârsta – deşi puţinînaintată – îţi permite să-ţi corijezi viziunea şisă descoperi, chiar acolo unde crezi mai puţin,perechea visată. Numai să ai grijă să teapropii, – măcar faţă de ea şi de copiii pe careţi-i va aduce sigur – purificat de tot slinuldepus de gândirea şi simţirea dumitale. Altfelvei distruge vieţi nevinovate, care poate chiarte iubesc şi se sacrifică spre a te face fericit.

Dragoş, plecă fruntea fără să zică nimic.Bătrâna avea dreptate. Se gândise şi el laaceasta. De aceea se închisese din ce în ce însine, însingurându-se.

„Oare să fie posibil să îndepărtez «slinul»

de care vorbeşte învăţătoarea? Să redevin omnormal?“

– Curaj, tinere! Poţi! E de-ajuns să vrei. Euvoi fi alături de tine. Nu ca persoană, seînţelege, ca suflet şi gând de dincolo de lume,căci până vei lua o asemenea hotărâre, voi fitrecut hotarele vieţii – în costum naţional... odădu ea pe glumă.

Dragoş, nu mai zise nimic. Îşi puse unpahar de „răchie“ şi-l dădu cu ciudă pe gât.

Bătrâna îl făcuse să-şi privească încă odată viaţa şi să constate, dureros, că existenţasa, în pofida succeselor, pentru care-l invidiautoţi, era, din punct de vedere uman, undezastru, un eşec lamentabil.

Degeaba sperau părinţii să-l vadă la casalui, degeaba se ruga maică-sa să legenenepoţii, el se uscase înainte de vreme.

Nu exista tristeţe mai mare pentru ei! Înloc să fie o verigă a continuităţii, el era uncapăt de drum cu care neamul se sfârşea.

Bătrâna îl lăsă o vreme să-şi macinegândurile. Ieşi chiar afară şi strigă la câinelecare lătra încontinuu, după care se aşezălângă el şi-l luă de braţ.

– Fii tare! Din câte am discutat în searaaceasta, mi-am dat seama că ai un suflet mare,că poţi şi trebuie să iubeşti. O să-ţi găseşti câtde curând perechea.

El îi sărută mâna pentru încurajarea datăşi-i zise:

– Aştept povestea promisă.– Istoria vieţii mele nefericite e cu mult

mai tristă decât a dumitale. Căci dumneatamai poţi şi ai dreptul să speri. Eu ce să mainădăjduiesc la vârsta mea? Deşi, îţimărturisesc, că tot mai aştept să vină cineva –nu Moartea, ci Viaţa – pe neştiute, cum aiintrat dumneata în seara aceasta...

Nu te mira şi nu zâmbi! Cât trăieşte, omultot speră să-şi împlinească gândurile, iar inima,bat-o vina!, nu îmbătrâneşte, cum se crede, înraport cu scăderea puterilor... La unii – şi eusunt una dintre aceia – parcă o ia razna şi-i totmai tânără pe măsură ce trec anii.

Poate că aceasta m-a şi ţinut până acum. Osingură seară – sau trei, ca în basme – alăturide cel care mi-a fost menit vreau de la Viaţă,şi pe urmă poate să mă arunce Domnul înfundul Tartarului.


Dar să nu bat câmpii, deşi nu auzi înfiecare ceas asemenea mărturisiri...

Era un domn învăţător la noi, ŞerbanVâjeu, venit din Oltenia – primul dascăl dinsat, sosit după războiul cellalt – cu mâna stângătăiată în luptele cu ungurii, dincolo de Tisa.

Un suflet mai mare ca acela nu mi-a fostdat să văd! L-am surprins, nu o dată, sărutândpământul pentru care se bătuse.

Iubea copiii – ca un bunic, ca un tată, caun frate. Noi eram familia lui, căci, din cauzainfirmităţii nu se putuse căstori şi a rămasburlac până în ’40 când l-au împuşcat, nuostaşii maghiari, ci ungurii din satul vecin.

L-am plâns şi nu l-am uitat...Cum eu eram mai răsărită la carte decât

toţi, şi şi-a dat seama că-l simpatizam, a făcutimposibilul şi i-a determinat pe ai mei să mădea la Şcoala Pedagogică de la Sibiu.

Eu cred – deşi părinţii nu mi-au mărturisitniciodată – că el a plătit din salariul lui o bunăparte a sumelor de bani trebuitoare.

Graţie lui, am terminat, în ’37, şcoala şi amfost numită – la cererea mea – aici în sat, căci,între timp, copiii se înmulţiseră şi era nevoiede un al doilea cadru didactic.

Mă privea ca pe-o apariţie ireală. Adevărule că, pe la 19–20 de ani, eram foarte frumoasă.

Bănuiesc că mă iubea mai mult decât ca peo fostă elevă şi – din 1937 – colegă a lui.

Simţeam, dar mă făceam că nu bag deseamă. El nu mi-a spus niciodată vreo vorbănelalocul ei şi n-a făcut nici un gest care să-itrădeze dragostea faţă de mine.

Atunci am putut vedea ce înseamnăiubirea fără speranţă, căci era cu vreo treizecide ani mai mare decât mine şi pe bunădreptate îşi închipuia că aş fi refuzat oricetentativă din partea lui.

Tinerii sunt brutali şi cu privirea aţintităprea departe. Ei nu văd decât în culoarea carele place viaţa. Şi, drept să spun, cu pregătireaşi chipul meu, ţinteam sus de tot.

Dar craiul dorit nu sosea. Au venit maidegrabă trupele lui Horthy, care ne-audespărţit de fraţi şi ne-au transformat înadevărate gunoaie umane ale lor.

Cu ultimul cuvânt, domnul învăţător m-aîndemnat să fug în România, spre a nu fibatjocorită. A găsit chiar un tânăr, pe Lucu luBorza care a promis c-o să mă scoată dintre tâlhari.

Şi m-a scos către Braşov, punându-şi viaţaîn pericol. Chiar a fost împuşcat în mai multelocuri, apărându-mă pe mine, dar medicii dela Prejmer, unde era un spital de campaniei-au extras gloanţele şi l-au salvat.

Se înţelege că dăruirea lui totală adeşteptat în mine o dragoste fără de margini –o dragoste din recunoştinţă, dar şi o dragostedin impuls natural, căci era un fecior extraordinar.

Am stat la capul lui săptămâni întregi,până s-a vindecat şi apoi l-am dus la un unchial meu din Sita Buzăului.

El n-a putut să lenevească ani de zile şi,spre a face ceva pentru ai lui, a cerut să intreîn armata română.

Din scrisorile foarte reţinute – căci nuîndrăznea, ştiindu-mă fată şcolită, să ridiceochii către mine – am aflat că a fost până cătreStalingrad şi că a scăpat ca prin minune dinîncercuire.

Iubirea mea pentru el, în loc să scadă dincauza trecerii timpului şi a depărtării, a totcrescut. Şi la Sita Buzăului, unde învăţamcopiii refugiaţilor, am refuzat chiar un colegcare ar fi vrut să se căsătorească cu mine.

Când s-a întors Lucu lu Borza, sănătos,m-am aprins şi le-am comunicat părinţilorintenţia de a-mi uni viaţa cu a lui.

Deşi nu era chiar sărac, ai mei nici n-auvrut să audă. Ziceau că-i fac de ruşine dacămă mărit cu un coate goale, analfabet.

Nici el nu prea avea curaj şi a tottemporizat cererea în căsătorie, ştiindu-seplugar. Mentalitatea satului era o instanţăprea aspră pentru a avea curajul s-o înfrunte,chiar dacă se luptase atâţia ani în războaie şivăzuse în fiecare clipă Moartea.

Spre a mă potoli şi a-l distanţa de mine,mama a umblat la descântătoare şi mi-aufăcut de urât.

Din exces de zel, s-a dus şi la o vrăjitoareşi mi-a legat cununiile, să nu mă mai măritniciodată cu nimeni, numai să nu-l iau pe Lucu.

Ceea ce fac, de obicei, duşmancele, furândaţa de legat picioarele de la morţi, dincopârşeu, spre a se răzbuna pe fetele iubite decei dragi lor, a cerut însăşi mama mea carem-a născut – numai să nu-l iau pe Lucu.

Şi aşa, fie din cauza asta, fie din cauzaînsingurării mele şi ruperii de lume, nu m-ammai căsătorit neam.


Tot aşteptam – cum aştept şi acum – săvină cineva să mă ducă de aici, din preajmapărinţilor duşmani, dar nu făceam nimic ca săies în întâmpinarea cuiva. Şi erau mulţi carem-ar fi dorit.

Vezi, ca şi dumneata, m-am îmbrăcat înciulini şi am mers pe sub pământ,ascunzându-mi durerea şi uitând să fiu om.

Îţi mărturisesc că nici eu n-am sărutat penimeni – deşi te-am certat aspru pe dumneata– şi cu atât mai puţin m-am dat cuiva.

Îmi făceam orele şi tot ce mi se cerea, caun robot, fugind de toţi, în chilia mea.

Văzând-mă aşa, colegii şi oamenii din satmă socoteau ţicnită şi se fereau de mine. Îisurprindeam, fără să vreau, bârfindu-mă saupovestind inepţii – că aş trăi c-un Zburător,care ar veni noapte de noapte la mine şi mi-arsuge sângele...

Devenisem, într-adevăr, din cauza otrăviidin mine foarte slabă. Şi, ascultându-i, măîntrebam dacă nu cumva chiar vine noapteacel ales sub formă de balaur.

În disperare, l-aş fi dorit pe cel ales – fieLucu, fie altcineva – să vină pe orice cale,chiar ca Zburător...

Când mi s-a aprins odată bucătăria şideabia a fost salvată casa, oamenii au născocitimediat că focul a izbucnit de la zmeulZburător care venea ca o flacără seara şi intrape horn...

De vreo două-trei decenii, de când m-ampensionat, fiindcă nu le mai ies în cale,consătenii mei s-au liniştit. Nu mai zic nimicdespre mine. Se miră doar că n-am murit,când mă văd la biserică.

Pun, probabil, cei mai de demult, faptultot pe seama vreunei forţe demonice, deşigândurile mele merg toate către cel de sus.

Dragoş Lereanu îi adresă ca din afundurilehăului o întrebare care i se contură abia acum:

– Oare să-mi fi legat şi mie cineva cununiile?Bătrâna îl privea de pe altă lume,

revenindu-şi cu greu că are pe cineva înpreajmă, într-atât se îndepărtase de oriceconjunctură povestind.

Îl privi lung, stăruitor, scuturându-şi capul:– S-ar putea... Iartă-mă că te-am judecat

prea aspru. La asta nu m-am gândit.Dacă-i aşa, nu există decât o cale de a

scăpa de farmece, pe care am aflat-o târziu,

când nu mai avea nici un rost s-o urmez.Rugăciunile, posturile, spovedaniile la călugări,mersul în genunchi la icoane făcătoare deminuni, descântecele, vrăjile de tot felul suntzadarnice. Doar împreunarea cu altcineva, desens opus, căruia i s-au legat cununiile, tepoate salva şi readuce la normalitate. Numaiprintr-o contopire într-un tot cu cineva ca tinete poate salva.

Dragoş zâmbi a lehamite:– Unde s-o găsesc pe cea căutată ca să ne

vindecăm reciproc, sau ca să trăim împreună?– Se cam ştie... Unde e o fată frumoasă,

deşteaptă, bună, care stă singură, e posibil săgăseşti ceea ce cauţi. Dar zidurile către ea suntadesea mai teribile decât ale unei cetăţi.

Te-am cam obosit cu spovedaniile mele.Haide să-ţi arăt camera „a bună“ în care o săte odihneşti.

Aprinse lumina şi merse înainte. Trecu dinbucătărie în altă cameră – a ei –, apoi printr-un hol, care dădea spre uşa principală a casei,iar de aici în camera mare dinspre stradă.

Când făcu lumină, Dragoş, rămase uimitde frumuseţea încăperii: înaltă, văruită în alb,cu perdele şi draperii tot albe, uşor crem, cuun pat lat, iar deasupra patului – portretulunei fete tinere, îmbrăcată în costumul pecare-l purta bătrâna.

Se uită la portret, se uită la amfitrioană şinu-i venea să creadă că minunea de fecioarădin poză o reprezenta chiar pe ea.

– Dumneavoastră sunteţi? făcu el cu mirare,– Chiar eu, acum 70 de ani, zise ea. Eu m-am

schimbat radical, costumul care a îmbrăcat-ope zeiţă a rămas acelaşi, şi-mi va acoperimâine-poimâine oasele...

– Nu spuneţi aşa! zise Dragoş, luând-o dedupă spate. Sunteţi încă frumoasă.

Mă întreb însă, cum de a fost posibil ca oasemenea zână – nu e o vorbă în vânt – să nuse căsătorească? De ce nu mi-a ieşit mie încale, că lăsam toate cărţile deoparte şi nu maiciocăneam pietre. O ţineam ca pe o perlă toatăziua în braţe.

– Ai venit cam târziu, maică... Underătăceai când era ea în floare?

– Sunt aici.Bătrâna zâmbi.– Aici, dar departe în timp... Culcaţi-vă şi

visaţi eventual la ea... Mai mult nu se poate.


Între noi e paloşul timpului!Dragoş nu se putut abţine să n-o ia în

braţe şi s-o sărute.– Vă sunt foarte îndatorat pentru găzduire

şi pentru lecţia pe care mi-aţi dat-o.Număraţi-mă, vă rog, printre eleviidumneavoastră cei mai apropiaţi.

Femeia zâmbi cu durere.– Noapte bună.

În loc să se culce, deşi era foarte târziu,bătrâna se prăvăli în genunchi şi începu să seroage din toată fiinţa ei.

– Doamne, îţi mulţumesc că m-ai pedepsitpe mine, pentru cine ştie ce păcate alestrămoşilor, dar dă-mi puterea să-l scap denecaz pe băiatul ăsta condamnat ca şi mine lasingurătate.

Dă-mi, Doamne, trei zile din viaţăînfăţişarea şi sufletul de altădată spre a măcontopi cu el, spre a-l salva şi a-l aduceprintre oameni, căci mare şi puternic eşti!

Fă-o, Doamne, chiar fără să ştiu eu, întimp ce dorm şi doarme, şi vindecă-ne peamândoi – pe mine de aşteptarea de atâteazeci de ani a celui pe care mi l-ai menit şi nui-a mai fost dat să ajungă până aici; şi pe el casă se poată căsători şi să se înmulţească, cumau spus prorocii, spre bucuria părinţilor lui şiîntru lauda Ta.

Miluieşte-ne cu mare mila Ta, cu bucuriadragostei şi nu ne lăsa lemne uscate printreoameni, pomi fără rod, seminţe seci luate devântul disperării şi al pustiirii sufleteşti, cănumai Tu linişteşti valurile mării şi furiaoarbă a uraganului.

Şi după aceea poţi trimite îngerul morţii sămă aducă în faţa judecăţii Tale, căci umbrăzadarnică fac pe pământ şi nu se ştie dacă valăcrima cineva în faţa gropii mele.

Îşi lăsă fruntea la pământ şi stătu aşa pânăuită de sine – până afară se auziră tunete şi unfulger spintecă văzduhul.

– Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că-midai un semn al bunătăţii Tale nemărginite!

Se culcă liniştită, încredinţându-şi sufletulCelui Atotputernic.

Rămas singur, Dragoş nu-şi maidespindea ochii de pe portretul tinereiînvăţătoare, pictat de un artist rafinat.

Se dădea într-o parte, se întorcea în alta,stătea în dreptul lui, fata din imagine îşiîntorcea ochii mari, strălucitori, ce luminauîntreg tabloul, către el.

Părul bogat, ce-i izbucnea ca o jerbă,înconjura faţa asemeni unei coroane sau ca unnimb de sanctitate.

Zâmbetul discret, imprima figurii un cefeciorelnic plăcut, care, deşi reliefa buzele,lăsa mai degrabă impresia de spiritualitatedecât de poftă carnală.

Gâtul uşor alungit te purta către sâniidiscreţi, abia bănuiţi ai fecioarei. Iar iia –operă veritabilă de artă – încununa creaţiadivină.

Privind cu atenţie, Dragoş intui că artistulse folosise de prilejul creionării tinerei spre aschiţa portretul Maicii Sfinte, în manieratradiţionalist-naţională din perioadainterbelică.

Era, într-adevăr, o icoană după un modelreal, care-i dictase pictorului maniera.

În orice caz, sufletul picurat în fiecaredetaliu şi mai ales idealizarea până la a vedeaîn fată chipul sfânt, dovedea că autorul oiubise, chiar dacă ea nu-şi dăduse seama.

Poate că acela îi fusese menit ca soţ şi ea,în mândria ei, nu-i înţelesese dragostea.

„Ah, de m-aş putea întoarce în timp, pevremea când îvăţătoarea absolvea şcoalapedagogică, poate că altfel mi-ar curge viaţa!“

Cu gândul acesta şi cu ochii aţintiţi spreportret, Dragoş stinse lumina.

Nu putea deloc să adoarmă. Se întorceacând pe o parte, când pe alta, mototoleaperna, arunca cearşaful cât colo, dădea dinpicioare...

După un timp, oboseala îl doborî, dardormea iepureşte.

I se păru că uşa de la cameră se deschideşi cineva se apropie de pat. Visa sau erarealitate?

Intră iar în somn, un somn profund în careplutea pe sărutările care se legau între eledinspre picioare spre cap.

Când simţi că fiinţa nevăzută îl sărută pegură, întinse mâna şi-o cuprinse,răspunzându-i cu pasiune.

Descoperi abia acum, târziu, ce înseamnăsă curgi în aceeaşi albie cu cineva, ce plăcere avieţii şi, în fond, a morţii înseamnă iubirea.


Căzu frânt, după o vreme, sperând cadimineaţă să se trezească alături de fiinţadragă, care nu putea fi alta decât fata dintablou, la care se închinase şi şi-o dorise alături.

Dar stupoare! Nu numai că nu găsi penimeni în pat, dar nici în casă.

Bătrâna se dusese probabil la biserică. Îilăsase pe masă mâncarea de dimineaţă, o canăde lapte şi una de ceai.

Revăzu la lumina zilei întreaga casă,deschise uşa dinspre camera în care dormise,dar parcă nu scotea sunetul auzit.

Fata pictată îl privea oriunde se mişca cuacelaşi zâmbet ademenitor.

Îşi plecă fruntea spre ea şi i se închină,mulţumind că i-a ascultat ruga.

„Dar dacă o fi fost bătrâna? Nu! Nu sepoate! Am strâns-o de atâtea ori în braţe şi eratare subţire, iar sânii erau aşa de micuţi, încâtaproape-i înghiţeam. A fost neapărat fata dintablou, învăţătoarea absolventă“.

Plecă nemulţumit că n-are cui zice „larevedere“.

Se întoarse, însă, şi stătu îndelung în faţafiinţei portretizate pe care încerca să şi-o bageadânc în suflet.

Nu făcu mai nimic toată ziua, cu gândul lace se întâmplase.

„Dar dacă a fost bătrâna? căci doar ea mi-adezvăluit singura cale de a ieşi de sub puterealegării cununiilor. Cum nu mi-am dat seamacă în timp ce-mi releva secretul ea se gândeacă ar putea să mă ajute chiar ea? Va trebui săies de sub farmecul dragostei şi să aprindlumina să văd cine e în patul meu“.

Găsi un gorun mare lângă un izvor şidormită la umbra lui.

Se integră aşa de profund în natură, încâtîntrezări o căprioară venind lângă el să beaapă şi tot felul de păsări, care nu se sinchiseaude prezenţa sa.

„Nu cumva fiinţa de astă noapte s-aîntrupat în ciută şi mă urmăreşte protector?“

Zâmbi de fantezia care i-o luase razna.„Şi ce dacă a fost bătrâna? În fond cea

tânără tot ea e! Poate că are puterea să seîntoarcă în timp şi să vină alături de mine caîn urmă cu aproape un secol...

Dacă îmi vrea binele, nu pot decât să-imulţumesc.“

Sosi mai obosit de nelucrare decât într-o zicu multă alergătură şi escaldări greoaie.

Învăţătoarea îl întâmpină bucuroasă că-lrevede şi făcea tot ce putea ca să se simtă bine.

Dragoş o privea şi-i măsura imaginarcorpul în detaliu.

„Nu, nu poate fi ea! A fost cealaltă,tânăra... Va trebui să-i las un semn undevaspre a o putea recunoaşte. Aşa o să fac dacăvine iarăşi la noapte. Doar mi-a spus că suntnecesare trei nopţi, pentru a ieşi de sub vrajadescântecului“.

Văzându-l îngândurat, bătrâna se îngrijoră.– Aţi păţit ceva?– Nu, Doamne fereşte!– A fost la fel de cald, dacă nu mai cald

ca ieri...– Într-adevăr, dar am observat cu binoclul

zarea în toate părţile, de la umbra unui gorun.Am mai şi dormit, permiţând unei căprioaresă mă viziteze.

– Aşa-s ciutele ăstea, simt bărbatul dedeparte şi vin în preajma lui... Ca şi femeile,de altfel.

– Femeile mai mult în vis, îi replică el, cugând ascuns.

– Oare aţi dormit bine astă noapte?– La început mă simţeam în loc străin, dar

după aceea patul m-a îmbrăţişat cu aripile luiproteguitoare şi m-a purtat pe căinemaipomenite de vis.

– Deşi obosită, am visat şi eu lucrurifrumoase, ca în tinereţe...

„Deci ea a fost! Dar cum putea fi aşa desubţirică şi de dulce?“

– V-aţi împărtăşit?– Mulţumesc lui Dumnezeu.– Aţi spus toate păcatele?– Câte am făcut până ieri, la mărturisire.

Alea s-au şters, dacă n-am uitat cumva ceva...Dar cele de ieri până azi o să le destinuipărintelui la mărturisirea viitoare, dac-oi maiapuca-o...

– Nu vă mai plângeţi atâta! O să mai trăiţipână o să redeveniţi tânără cum arătaţi înpictura care a stat toată noaptea cu ochii lamine.

– Nu spuneţi asta! îi replică bătrâna tulburată,gândindu-se la rugăciunea de aseară.

„Dacă-i aşa, îşi zise ea – şi Dumnezeu se


pare că mi-a îndeplinit ruga –, după a treianoapte va trebui, după proorocirea involuntarăa tânărului, să las toate şi să plec pe drumulfără întoarcere“.

– A fost lume multă la biserică?– Câteva bătrâne şi toate Măriile. S-a pus

şi o masă comună cu băutură şi mâncare dedulce ca după post, deşi ar trebui să se posteascăşi astăzi, întrucât sărbătorim AdormireaMaicii Domnului.

– À propos de Maica Domnului, nu vi separe că portretul dumneavoastră seamănă cuicoana Maicii Sfinte?

– Nu m-am gândit la asta. L-am luat ca peo „icoană“ a mea.

– Cine vi l-a pictat?– Un băiat de la Arte Plastice, un nepot de-al

domnului învăţător, care venea vara pe aici...– Ştiţi că „băiatul“ ăla v-a iubit ca pe cea

mai sfântă fiinţă de pe lume?– Nu mi-am dat seama...– Atunci aţi greşit! Nu vă vedeaţi decât pe

dumneavoastră şi el vă asemuia MăicuţeiDomnului.

Bătrâna rămase fără glas.– Cum de-ai putut înţelege ceea ce eu n-am

priceput?– Se vede din tablou toată durerea lui,

toate mâinile înălţate către dumneata. Se vededin privirea care se roteşte după om, în carenu intra însă şi chipul lui. Acela v-a fost alesulşi nu l-aţi cunoscut...

Rămâne să descopăr şi eu sau să-mi spunăcineva unde am greşit.

– Doamne, iartă-mă! Aş fi putut fi fericităcu el, căci îl simpatizam.

– N-a îndrăznit...– Dar de ce nu mi-a spus domnul învăţător?– Pentru că vă iubea şi el şi n-ar fi vrut să

vă împartă cu altul, chiar dacă-i era rudă.– Complicate-s căile Domnului... Haideţi

să ne culcăm, căci mâine e zi de lucru şi avemmulte de făcut.

Dragoş Lereanu cercetă centimetru cucentimetru camera.

Deabia acum observă şifonierul masiv –încărcat cu lucruri de mână, făcute deînvăţătoare sau de elevele ei – şi biroul plin dehârtii claie peste grămadă.

Observă, de asemenea, cheia în uşă, pe

dinăuntru.Ar fi putut încuia şi atunci dilema ar fi fost

rezolvată – bătrâna n-ar mai fi putut intra.Dar o lăsă deschisă spre a se trăda ea însăşi.Privi iarăşi, cu nesaţ, chipul zugrăvit.

„Cum te poate ademeni o închipuire“...Nu-şi mai putea lua ochii de la ea.

Întrezări parcă o strălucire, o lumină care seaprindea când o privea fix.

„Să fie oare vie, independentă de cea carea îmbrătrânit? O să vedem la noapte.

Spre deosebire de seara trecută, adormiinstantaneu, fără să mai audă sau să simtă ceva.

De la o vreme, întrezări ca prin ceaţă o fiinţăcare se apropia de pat. Nu se mai auzise uşa.

Începu iarăşi să-l sărute...Când urcă spre gură, o prinse strâns şi nu-i

mai dădu drumul.Minune! Faţă de data trecută, când nu

scosese nici un cuvând, acum scânci.– Nu mă strânge aşa că mă doare.O mângâie să-i treacă durerea şi reintrară

în febra dragostei într-o dăruire totală. Erauîntregul despărţit de zei. El era ea şi ea era el!

Către sfârşit, când ajunsese în dreptulgâtului, îşi aduse aminte că trebuie să-i laseun semn.

Începu să-i sugă gâtul spre a se înnegri.Ea îl împinse deoparte:– Lasă-mă că-mi rămâne semn!– E semnul meu, ca să te cunosc.– Nu fi brutal! Te ştiu gingaş. La ce-ţi

trebuie mărturii materiale, dacă mă iubeşti?Căci de aia am venit.

Vru s-o împace, dar îmbrăţişă doar aerul.Se dematerializase.

„O iubesc, într-adevăr, aşa de mult, cum e!Dar vreau s-o şi văd să mă umplu nu numaide sufletul ei, ci şi de fiinţa ei divină“.

Aprinse lumina şi se plimbă nervos princameră.

„Cum am putut s-o supăr, Doamne?! Dacănu mă purtam aşa, ar mai fi rămas măcar oclipă...“

Se uită spre ea şi-şi ceru scuze.Când privi mai cu atenţie, văzu negreala

făcută de el pe gât.„Cum de s-a întipărit, oare, semnul pe

pictură, că nu era până acum... În orice caz,pictorul nu a zugrăvit-o aşa.

Înseamnă că trăieşte. Coboară, oare, din


tablou sau îşi recapătă bătrâna vârsta dealtădată?!

Ah, ce greşeală am putut face, când i-amspus că o să trăiască până va ajunge aşa detânără cum e în portretul pictat! Deci, dacăacum şi-a dorit vârsta asta spre a mă salva,am condamnat-o fără să vreau la moarte.

Dar, oare, semnul e şi pe gâtul bătrânei?“

Dimineaţă se sculă mai devreme şi o găsipe învăţătoare îngrijind păsările.

Îi dete bineţe şi privi stăruitor spre gâtul ei.Curios. Avea şi ea pata neagră. „Dacă vine

una – se întrebă Dragoş – de ce apare semnulşi la cealaltă? Tot nu m-am lămurit. Înseamnăcă portretul rezonează cu modelul? Atunci dece nu-şi schimbă întreaga înfăţişare după a ei?Poate e un caz special, legat de cele trei zile...

O să privesc când îi trece bătrânei, dacădispare şi din tablou“.

Au mâncat împreună, au schimbat câtevavorbe şi Dragoş a plecat cu maşina la treburile lui.

A meditat toată ziua la ce i se întâmplă şinu s-a putut dumiri.

La întoarcere, a găsit-o pe doamnaînvăţătoare îngândurată.

– Ce vă frământă? Vi-e rău?– Nu ştiu de ce, simt un gol în suflet...

Parcă nu mai am chef de nimic. Or fi semnelesfârşitului...

– Mai aveţi încă mult de trăit! După ce m-oiînsura şi-oi avea copii, o să-i aduc aici, la şcoalăla Urşeni, şi-o să vă rog pe dumneavoastrăsă-i învăţaţi.

– E mult până mâine, dragul meu, darpână atunci! Măcar de te-aş vedea măcarînsurat. Am o nepoată care seamănă leit cufata din tablou. Dacă-ţi place aceea, sunt sigurcă o să-ţi placă şi nepoţica. E profesoară. Aterminat anul ăsta Filologia, la Cluj. Poatevine mâine-poimâine şi ţi-o prezint. N-ar fi cumult prea tânără - vreo zece-unsprezece ani.

– Să sperăm că ne înrudim. Ţin prea multla dumneavoastră ca să vă refuz oferta.

„Deci, intră în joc o necunoscută neluatăîn seamă... Care să fi fost din cele trei? Aş fitare curios să văd dacă i-a rămas şi ei semnulcu pricina. Nu cumva vrea să mi-o bage pegât pe nepoată? Ce-are a face?! Numai să măînţeleg cu ea“.

– A venit de Sfânta Maria?– Da, cu o seară înaintea sosirii dumitale.„Deci, fata a fost tot timpul aici! De ce îmi

spune că mi-o prezintă după o zi-două?Aşteaptă să se consume experimentul, oare?“

– A repartizat-o undeva?– Nu se mai repartizează absolvenţii ca

altădată. Trebuie să-şi găsească ei de lucru.– Ce bine ar fi fost să fi terminat

Geologia... O luam pe coclauri. Dar aşa cineştie unde şi când o să-i pot face rost de ceva sănu se plictisească.

Dragoş vorbea de parcă actul căsătoriei s-arfi săvârşit deja.

– Văd că-ţi faci griji înainte de-a te fiînsurat... râse bătrâna amuzată. A fost deajuns să scapăr un băţ de chibrit şi s-a aprinsvâlvătaie. Zic şi eu în avans: „Să vă fie de bine!“Hai s-o chemăm atunci pe fată chiar acum.

Formă numărul la telefon şi o rugă peverişoară-sa s-o trimită pe Diana până la ea.

Neştiind despre ce-i vorba, nepoata veniîn grabă, îngrijorată. Dar când văzu om străinse fâstâci.


Pe de altă parte, Dragoş încremeni. Erachiar fata din portret – un pic mai maturizatăşi neaureolată de dragostea pictorului care oiubise.

– Ce-i, tuşică? reuşi ea să întrebe. Ce s-aîntâmplat? Te simţi bine?

– Foarte bine, draga mamii. Tocmaidiscutam cu domnul profesor de la Facultateade Geologie din Bucureşti despre tine şi mi-amzis că ar fi bine să cunoşti un asemeneaoaspete de seamă, iar dânsul să vadă ce fetenemaipomenite avem noi.

Fata roşi, dar îi întinse solemn mânamusafirului.

– Diana.– ...Ursului. Spune-i tot numele profesorului

– interveni învăţătoarea – să vadă că suntemneamuri. Tânărul îi sărută „mânuţa“ şi seprezentă.

– Dragoş Lereanu. Încântat!Trase însă cu coada ochiului spre gâtul

fetei şi văzu pata neagră şi la ea.Vru să-i arate locul cu degetul, dar îşi luă

seama şi-i spuse doar:– Cred că, în graba venirii, v-aţi murdărit

pe gât cu un tăciune ceva...Fata roşi toată şi răspunse încurcată:– Nu e funingine. Mi-a apărut astă noapte,

nu ştiu de ce...– Şi mie mi-a apărut aşa ceva, dragă, chiar

în locul ăla – interveni învăţătoarea.– Ciudat, făcu Dragoş. Se vede că sunteţi

neamuri. Nu vreau să vă îngrijorez, darasemenea semne se iveau în Evul Mediu, încaz de ciumă... Doamne fereşte!

Cele două o sfecliră.– Nu vă îngrijoraţi. A fost mai mult o

glumă – cam sinistră e adevărat. Îmi cer scuze.M-am gândit că speriindu-vă, o să dispară.

Mătuşa şi nepoata nu mai spuseră nimic,dar petele dispărură.

– Sunteţi un fakir sau un vindecătorprovidenţial? Într-adevăr, petele ne-audispărut la amândouă.

– Dacă sunteţi mai fericite decât înainte,mă bucur.

– Chiar mai fericite, căci o cam băgasempe mânec[.

După lungi şi captivante discuţii, animatede Dragoş, care era cu totul altfel decât îlcunoscuse învăţătoarea, Diana Ursului se decise

să plece „căci s-a făcut târziu“ – motivă ea.– Domnul profesor deabia aşteaptă să te

conducă. I-a făcut o mare plăcere să tecunoască spuse bătrâna.

– Dacă doreşte..., făcu fata afişând indiferenţa.– Nu e vorba doar de dorinţă. E o obligaţie

ca o fată să fie condusă de un bărbat.– Mă rog, dacă aşa-i eticheta la tuşica...– Da! Asta-i eticheta la tuşica zise

învăţătoarea.Merseră agale, discutând... Mai stătură la

poartă o vreme şi parcă nu s-ar mai fidespărţit. Se plăcuseră de la prima vedere.

Când fata vru, totuşi, să intre în casă,Dragoş îi spuse:

– La „tuşica“ mai e o etichetă. Băiatul careconduce fata trebuie s-o sărute.

– Nu cumva trebuie să-l sărute fata?– Se poate şi aşa, dacă doriţi şi întinse obrazul.Diana vru să se facă doar că-l sărută şi

mimă un gest aerian. Dar Dragoş o prinse înbraţe şi nu mai plecară multă vreme, ţinând-oîntr-o alinare.

Când intră, bătrâna îl întâmpină curioasă:– S-a mutat cumva nepoata în capătul

satului de aţi stat atâta?– Nu s-a mutat, dar am discutat şi la

sfârşit ne-am îmbrăţişat încât nu mai ştiam ladespărţire care-i partea mea şi care-i partea ei.

– Se pare că o să iasă cu nuntă.– Ar cam trebui, căci în cazul acesta fac

economie. Nu mai e nevoie să aduc copiii dela Bucureşti. Îi voi lăsa aici, la dumneata.

– Doamne Dumnezeule, îţi mulţumesc cămi-ai ascultat ruga. Să le fie, Doamne, casa depiatră şi să cunoască fericirea pe cum n-amcunoscut-o eu!

Îşi deteră bineţe şi se retrase fiecare încamera lui.

„Acum cine o să mai vină în noaptea astala mine?“ se întrebă Dragoş, observând, cumirare, că dispăruse şi pata de pe gâtulportretului.

Tulburat de întâlnirea reală cu Diana,care-i căzuse dintr-odată cu tronc, spărgândvraja descântecelor de urât şi de legareacununiei, tânărul se frământă multă vreme.

Se afla la o răscruce a vieţii şi nu trebuia sădea cu piciorul fetei care îi ieşise în caledatorită bătrânei învăţătoare.

Victor STEROM

LitoteMotto: Arde-n candel-o lumină

Cât un sâmbure de macMihai EMINESCU

Clipe căzute în genunchisunt tăcerile de pe cruce.

mă umplu cu starea de icoanăpecetluită în sângele meu.

Din gheaţa ochilor de îngeri cerul intra în miezul unui foc.

O gâza cât o bisericănumăra cutele gurii ţipând.

Umbra lăsată de mineo strânge cerul în braţe.

Ceaţa îmbătrâneşte amurgul din pragul catedralei.

Clipa îngheaţă cuvintele pe buza prăpastiei.

Vânzătorul orb tocmindu-se pe raza din iarbă.

Prin aerul pufos păpădia e-o simfonie albă.

Clipa stă în marmorăcum raza în frunză.

În jurul serii care vine somnul va muri definitiv.

poemul de iunie


Începea să-şi reproşeze nopţile petrecuteanterior şi poate şi pe cea de a treia.

Dar, îşi zicea tot el: „Fără asta nu se putea.Trebuie să beau până la capăt paharuldragostei vindecătoare – poate doarimaginare – şi apoi să deschid poarta iubiriireale, singura care contează“.

După un somn bun, simţi iarăşi venindspre el, fără a intra pe uşă, fiinţa care-l arsesepe rugul dragostei.

Îi ieşi în întâmpinare şi o îmbrăţişă,pierzându-se în abisuri şi înălţându-se spre cer.

Când întinse mâna spre comutator spre aaprinde lumina s-o poată vedea,întruchiparea ireală îi spuse:

– Dacă mă vezi, pierzi tot ce-am clăditpână acum, inclusiv pe Diana. E legea firii sănu ştii cine sunt şi nici dacă a fost în realitatesau doar în închipuirea ta. Dacă ai afla că eînvăţătoarea, ţi-ar fi silă de ea. Dacă airecunoaşte-o pe Diana – ai învinui-o depierdiţie şi de încercare de a ţi se băga pe gât.Dacă ai descoperi că-i fata din tablou, ai credecă-i vrăjitorie...

În orice caz, dacă vreuna dintre ele saufiecare în parte au venit la tine, au făcut-o fărăsă ştie, ca să te ajute. Poate nici n-au fost ele,ci numai eu, care nu ştiu dacă-s la tine sau laaltcineva... Iar pe mine nu m-ai văzutniciodată în viaţă.

Se trezi, după un somn greu, în bătăile înuşă nu tocmai discrete ale bătrânei.

Văzându-l că mişcă, învăţătoarea băgăcapul şi-l îndemnă să se scoale.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat? făcu elsomnoros, ascunzându-şi capul sub pernă.

– Sculaţi-vă, c-a venit fata!– Ce fată? Cea din tablou de-abia a

plecat...Bătrâna zâmbi îngăduitor.– Nu de aceea-i vorba... Vă aştepată Diana.

I-aţi promis că mergeţi să faceţi analizelemedicale.

– Analize? Medicale? Aşa-i! rosti el dintr-odată.S-a hotărât?

– Dac-a venit...– Trebuie să arunc toate visele dacă dă

realitatea peste mine.– Nu vă despărţiţi chiar de toate!

aug. 2010

CC onstantin Constante este opersonalitate relativ puţin cunoscutăa culturii româneşti dar, cu toate

acestea, un reprezentant de seamă alaromânilor implantaţi la nord de Dunăre.Chiar dacă în momentul de faţă suntemasaltaţi de aromâni destul de românizaţi cares-au făcut cunoscuţi prin intermediulfotbalului (în mod paradoxal, una dintre ele,Gigi Becali, chiar sponsorizând apariţiavolumului la care ne vom referi),personalităţi dependente puternic demahala, cu labilităţi psihice evidente [1],aromânii merită atenţia noastră, mai alesavând în vedere declinul substanţial alacestei comunităţi la sud de Dunăre.Constantin Constante s-a născut în anul1877, copilărind în oraşul Skopje (acumcapitala a Fostei Republici Iugoslave aMacedoniei [2], atunci în Imperiul Otoman)unde familia sa s-a stabilit din 1870.Copilăria sa, petrecută într-o zonă carefierbea din punct de vedere politic,Macedonia, şi unde se ciocneaunaţionalismele balcanice (cel sârbesc, elen,bulgăresc, muntenegrean, albanez şi turcesc)ce căutau să îşi tranşeze o parte cât mai maredin moştenirea unui Imperiu Otoman înplină descompunere, şi-a pus amprentaasupra evoluţiei sale intelectuale.

Regatul român condus de Carol I asesizat oportunităţile pe care le prezentaucomunităţile aromâne din Balcani şi ainvestit în deschiderea a 105 şcoli numai înMacedonia. Poarta a permis aceastadezvoltare şi în speranţa că diviziuniledintre popoarele creştine o va favoriza.Autorităţile de la Bucureşti „au reuşit să leasigure un anume statut faţă de Poartă(recunoscuţi ca o comunitate naţională şi

confesională de sine stătătoare)” [3]. Unuldin beneficiarii acestor subvenţii a fostConstantin Constante, care şi-a începutstudiile la Skopje, unde a absolvit gimnaziulgrec, urmând apoi liceul romanesc de laBitola. Tatăl său dorea să-l introducă înmediul afacerilor, în care minoritatearomâna excela, însă Constante a ales o altăcale, devenind institutor al Eforiei Centraleîn Macedonia, primind sarcina să înfiinţezeo şcoală românească la Prizren, de unde însăa fost expulzat de autorităţile otomane,reuşind cu greu să revină în România, dupăce a trecut prin Serbia.

În România, a devenit ziarist şi, ulterior,şi-a găsit vocaţia în diplomaţia românească,având în vedere cunoştinţele sale ampleasupra întregului spaţiu balcanic,completate cu stăpânirea limbilor sârbă,bulgară, turcă, greacă, aromână. Începânddin 1908, a fost numit şef al Serviciuluipresei şi interpreţilor de pe lângă DirecţiaSiguranţei Generale a statului (celebraSiguranţă burghezo-moşierească!). În urmadezastrului militar din noiembrie-decembrie 1916, Constante s-a refugiat înMoldova. De altfel, jurnalul[4] său descriecu multă precizie debandada, haosul şipanica existente în Bucureştii ameninţaţi deinvazia trupelor Puterilor Centrale.„Viziunea unui balamuc în care ar fi fost închişinebuni de toate categoriile, de toate claselesociale, de toate sexele şi de toate vârstele! Scenecare de bună seamă nu se văd decât cu ocaziamarilor catastrofe: incendii uriaşe, cutremure depământ catastrofale, când lumea, înnebunită degroază, nu ştie încotro să-şi îndrepte paşii!” Înaceste chinuri dramatice s-a făurit RomâniaMare. „Pe şoseaua Ploieştilor e o privelişteuluitoare. Aci bejenia ia alte forme. Oamenii fugcu tot ce au la îndemână.” [5]

Constante s-a retras şi el în Moldova„Mobilizat în calitate de şef al ServiciuluiPresei şi Interpreţilor la Ministerul de Interne(Direcţia Presă), sunt detaşat la Biroul deInformaţii de pe lângă Misiunea militarăfranceză de la Marele Cartier General.” [6]Destinul său poate nu ar fi fost atât deinteresant dacă, în 1918, nu se afla, precummulţi alţi români, la Odessa, oraş port dinsudul Ucrainei, aflată în componenţa

historia mirabilis


Codruţ CONSTANTINESCU

1916-1918 Colindând prin Rusia Sovietică


unui Imperiu Ţarist în plină descompunere.Constante şi familia lui (soţia şi trei copii) audecis să se alăture contingentelor sârbeşti dinOdessa care urmau să traverseze Rusia pentrua fi îmbarcate la Vladivostok spre a ajungedin nou pe teatrul de operaţiuni, mai precispe frontul de la Salonic.

Călătoria dintre Odessa şi Salonic, caleacea mai scurtă, traversând Marea Neagră,Marea Marmara şi Marea Egee eraîmpiedicată de Imperiul Otoman situat departea Puterilor Centrale, blocândtraversarea strâmtorilor, astfel încât trupelesârbeşti au fost îmbarcate în trenuri şidirijate iniţial către Vladivostok. Dupăconvoiul a traversat Munţii Urali, ruta a fostschimbată, direcţia fiind modificată sprenord şi portul Murmansk. Constante aprofitat de buna cunoaştere a limbii sârbe şide prietenia pe care a legat-o cu nenumăraţiofiţeri şi diplomaţi sârbi pentru a căuta ocale de scăpare din Odessa. Trupelegermane, profitând de sucombareafrontului, de debandada imensei armateţariste care, cum necum, chiar şi pierzândzeci şi zeci de divizii şi sute de kilometri,reuşise să ţină piept forţelor germano-austro-ungare, de Revoluţia bolşevică dinnoiembrie 1917 (nu degeaba Lenintraversase Germania în celebrul vagonplumbuit) ameninţau să intre în oraşul port.De altfel, în întregul jurnal, observămresentimentele lui Constante faţă de nemţi.

Jurnalul lui Constante acoperă perioada1/14 martie -1/14 iulie 1918 şi consemneazăcu minuţiozitate traseul pe care l-a urmatcontingentul sârbesc. Această retragere a fostprobabil una din ultimele bărci de salvare,pentru că regimul bolşevic încă se afla într-osituaţie de provizorat, fiind supuspresiunilor atât din partea germanilor, cât şia forţelor Antantei, care, de altfel, aveauinvestite în Rusia un capital financiarînsemnat, dar şi o seamă de experţi,instructori, tehnicieni, care fuseseră trimişipentru a ajuta la întărirea aliatului rus. Înplus, Antanta furniza imense cantităţi defurnituri militare care în cazul înaintăriigermane ar fi riscat să cadă în mâini inamice.

Constante a străbătut Rusia de la sud lanord, o ţară în plină fierbere, fiind protejat de

militarii sârbi căci altfel, după cum el însuşi orecunoaşte, călătoria ar fi putut fi una extremde periculoasă. În martie 1918, era extrem degreu de decantat viziunea şi acţiunilebolşevicilor, care, totuşi, preluaseră putereadoar de câteva luni, astfel încât Constante nulasă suficient de multe elemente pentru acontura o imagine clară a desfăşurăriievenimentelor. Ziarele aproape că nu maicirculau. În anumite momente, Constante selasă purtat de valul entuziasmuluirevoluţionar, sperând ca tirania ţaristă să laselocul unui regim democratic autentic, în careţăranii şi muncitorii să se bucure de drepturidepline. Dulce iluzie! „După cum prin moarteaNazariteanului Iisus, popoarele care s-au adăpat ladoctrina lui s-au eliberat din robia vechilorinstituţiuni încătuşate în lanţul forţei şi urii, totaşa poporul rus prin sângele generos vărsat înrevoluţia din anul trecut s-a eliberat din sclavia şiîntunericul în care era ţinut de veacuri deinstituţia absolutistă a ţarismului şi azi răsuflăliber şi e stăpân pe soarta lui.”

Evident, călătorul nu poate avea dreptateîntotdeauna, puţini fiind cei care au avutcapacitatea de a decripta şi interpreta corectevenimentele, pentru că factorul subiectiv,de multe ori, îl împiedică să vadă ceea ceexistă în realitate, acoperind-o pe aceasta cuceea ce ar dori el să fie. În plus,superficialitatea lui Constante poate fiscuzată pentru că s-a aflat într-o continuămişcare, dintr-o gară în alta. Ruşii ar fi „unpopor mare care, ieşit din apatia lui de azi,consecinţă a secole de sclavie, ignoranţă şimistică religioasă plină de superstiţii şi condus pecalea culturii, civilizaţiei şi a libertăţii, estechemat să stea alături de marile popoareoccidentale de veche cultură şi civilizaţie.” [7]

Această imagine superficială esteexplicabilă, totuşi, şi prin faptul că trenulcare transporta unul din cele trei contingentesârbeşti a ocolit marile oraşe ruseşti, trecândprin oraşe periferice, precum Celiabinsk,Ekaterinburg (unde a fost asasinată familiaimperială) Samara, Vologda etc. În unele dinaceste gări, convoiul a fost nevoit să aşteptesăptămâni întregi autorizaţia de a-şicontinua drumul, căci guvernul bolşevic seafla între ciocan şi nicovală, fiind supuspresiunii atât din partea germanilor, cât şi a


anglo-francezilor, foştii aliaţi, care cereaumenţinerea angajamentelor internaţionaleasumate de precedentele guverne ruseşti.Ceea ce, până la urmă, Lenin nu va face,preferând semnarea celebrei păci de la BrestLitovsk, cu Puterile Centrale. Constante nuavea cum să ştie despre desfăşurareaostilităţilor de pe Frontul de Vest şi desprenegocierile dintre guvernul bolşevic şigermani, care au început pe 22 decembrie1917, la o săptămână după declarareaarmistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale,la Brest-Litovsk.

Fundalul istoric al marii traversăriDelegaţia germană a fost condusă de Max

Hoffmann, comandantul frontului de răsăritgerman, (Oberkommando-Ostfront). Delegaţiarusă a fost condusă de Lev Troţki. La scurtăvreme după începerea lor, negocierile auintrat în impas, datorită pretenţiilorbolşevicilor de a obţine o „pace fără anexărişi despăgubiri”, ceea ce, în mod evident,partea germană nici nu dorea să audă, fiindinteresată în obţinerea unor cât mai vasteteritorii agricole, care ar fi asigurat necesarulalimentar pentru o populaţie supusăprivaţiunilor alimentare. Agasat de cererilegermane pentru cesiuni teritoriale care nuîncetau, Lev Troţki, Comisarul Poporuluipentru Afacerile Externe (ministru deexterne) şi şef al delegaţiei ruseşti, a anunţatretragerea Rusiei de la masa tratativelor pe10 februarie 1918, declarând unilateralîncetarea ostilităţilor, o poziţie caracterizatădrept „lipsa războiului - lipsa păcii”.Consecinţele retragerii de la tratativele depace au fost mai rele pentru bolşevici decâts-ar fi gândit ei vreodată în decembrie.Puterile Centrale, presate de cursa contra-cronometru de pe Frontul de Vest, audenunţat armistiţiul pe 18 februarie 1918 şi,în următoarele zile, au invadat şi ocupat ceamai mare parte a Ucrainei, Belarusului şiŢărilor Baltice. Printre gheţurile MăriiBaltice, o flotă germană se apropia de GolfulFinlandei şi de capitala Rusiei, SanktPeterburg. În ciuda demonstraţiilor şiprotestelor care au avut loc în luna dedinaintea atacului, muncitorii din Germaniaşi Austro-Ungaria nu au reuşit o revoltă de

proporţii, iar pe 3 martie, bolşevicii au căzutde acord asupra unor condiţii de pace chiarmai dezavantajoase decât cele pe care lerespinseseră mai înainte.

Tratatul, semnat între Rusia bolşevică, pede-o parte, şi Imperiul German, Austro-Ungaria,Bulgaria şi Imperiul Otoman, (numite înmod colectiv Puterile Centrale), pe de altăparte, a marcat încetarea stării debeligerantă în nişte condiţii dure. Noulguvern bolşevic rus a renunţat integral lapretenţiile asupra Finlandei, asupraviitoarelor state baltice (Estonia, Letonia şiLituania), ca şi asupra Poloniei, Belarusului,a districtelor turceşti Erdehan şi Kars, şiasupra districtului georgian Batumi. Ceamai mare parte a acestor teritorii au fostcedate Imperiului German, care intenţionasă le transforme de facto în părţi aleimperiului, prin impunerea unor regi sauduci dependenţi de Imperiu. Tratatul adevenit caduc prin înfrângerile PuterilorCentrale din septembrie-noiembrie 1918.

Cu greu, convoiul lui Constante a ajuns laMurmansk, unde, după alte săptămâni deaşteptare, a fost îmbarcat pe o navă britanicăcu destinaţia portul Hebburn. Bucuria salvăriieste imensă. „Sunt patru luni de zile de cândcălătorim prin Rusia, de când n-am văzut un oraşîn care să se plimbe un public mai elegant.Tovarăşi, peste tot tovarăşi şi tovarăşe, care voiescsă se impună nu prin simplitate, ci prinmurdărie… Şi după patru luni de zile să te găseştideodată pe trotuarele unui mare şi frumos oraşenglezesc, veţi recunoaşte, cred, că deosebirea arede ce să ne impresioneze. Umblăm ca zăpăciţii. Nune putem îndestula privirea cu nesaţ la miss-ele şilady-le englezoaice care umplu trotuarele şimagazinele. Primul lucru ce cumpărăm sunt flori,bomboane şi fructe. Din primăvara trecută şi pânăacum n-am mirosit o floare, n-am mâncat obomboană sau o fructă. Am trăit o viaţă deadevărate dobitoace”. Vizitează hala de carne şirămâne impresionat de abundenţa văzută,inexistentă atât în Rusia, cât şi în Moldovaliberă din ultimele luni ale războiului „cândnu se găsea nimic, nici pâine, nici carne, nicizarzavaturi.” [8]

Epopeea lui Constante s-a terminat latimp, căci, la scurtă vreme după ce el a părăsitspaţiul rusesc, a izbucnit războiul civil, în

poem de mai


timpul căruia trupele albe, contrarevoluţionare,antibolşevice au încercat, susţinute şi deAliaţi, să înlăture de la putere secta comunistă.Fără succes, după cum bine o ştim. DinAnglia, familia Constante a trecut în Franţa,ajungând la Paris, unde a mai stat doi ani dezile. În 1920 s-a întors în România,continuându-şi cariera publicistică, traducândcărţi despre aromâni scrise de autori sârbi saubulgari, dar şi scriind, printre altele, lucrăricare se învârteau în jurul aceluiaşi subiect:Amintiri din Macedonia (1939) Din trecutuloraşului Salonic (1939) Românii din Timoc(împreună cu A. Golopenţia 1943). A avutdestul timp să trăiască, cu frica în oase, şi înregimul comunist impus de UniuneaSovietică României, până în anul 1964, când amurit la frumoasa vârstă de 86 de ani!

În ciuda faptului că autorul jurnalului afost un observator grăbit, în mersul trenului,fapt ce-i oferă prilejul de a admira şi descriefrumuseţea naturală a imensei Rusii, avândprea puţine contacte cu realităţile haoticedintr-o Rusie măcinată de lupte intestine,jurnalul său de călătorie rămâne o depoziţielucidă a odiseei din care mulţi alţii nu s-aumai întors niciodată (one way ticket), oplimbare în burta chitului ce se năştea.

__________[1] Aceşti aromâni au păstrat însă tradiţia

de negustori iscusiţi care, adaptându-sevremurilor, au trecut de la vânzarea debrânză, măsline la impresariat în domeniulfotbalului, adică o formă de vânzare a unorjucători! Comisioanele sunt chiar mai mari!

[2] Se cunoaşte blocarea de două decenii arecunoaşterii internaţionale a formuleiMacedonia de către Grecia, preferându-seformula ciudata FYROM. – Former YougoslavRepublic of Macedonia.

[3] În Nota asupra ediţiei, de MariaGeorgescu, pag. 6

[4] Colindând prin Rusia Sovietică. Note şiimpresii de călătorie 1916-1918, Editura CurteaVeche, Bucureşti, 2004. Ediţie îngrijită deMaria Georgescu

[5] Pag.17[6] Pag.16.[7] pag.55[8] pag. 185

Ioan LILĂ

Pentru iubita sufletului meu, Gabriela

VALS

Apa pe trupu-ţi se scurge uşorTe strîng în braţe, te înfăşorEşti nestemata din sufletul meuCînd te iubesc, te iubesc ca un zeu!

Dă-mi-te toată, eşti pură, dulceÎn pat de stele cin’ să te culce ?Nu vreau decît să te am, iar, mereuDoar eu ştiu drumul spre pîntecul tău

BOLERO

Ritm, cît mai des, sacadat, şi inversRitm, în furtună, adiere de versLumină, cer, auroră, culoareStelele dorm, visul creşte în soare

BATUTA PE LOC

Tot pe loc, pe loc, pe loc,Să răsară busuiocVreau şi eu să intru-n jocÎn grămadă nu am locS-o pornim în cerc, flăcăi,Cosim iarba, facem clăi,Ridicăm cerul mai susDe din vale spre apusTot pe loc, pe loc, pe locSă ne răstignim în joc,Măi, măi !

mercredi 9 mars 2011

II on Câmpineanu s-a distins prin fapteexcepţionale în interesul ţării şi alpoporului său. Viaţa lui este

reprezentativă pentru a defini omul înaintatal epocii sale, cu o comportare şi mentalitatecare îl detaşează vizibil de cele ale altora.Dăruirea lui totală pentru lupta deemancipare a poporului român, ideile lui devizionar, acţiunile îndrăzneţe, consecinţeleacestor acţiuni asupra evoluţiei politiceulterioare a societăţii româneşti, toate acesteafac din Ion Câmpineanu o personalitate deprim rang a istoriei noastre moderne. Fărăîndoială, idei şi acţiuni în direcţia emancipăriişi unirii poporului nostru au existat şi înaintede Ion Câmpineanu. La el însă, aceste idei aucăpătat o formulare teoretică clară, de unitateintegrală, cu un program de acţiune ce trebuiarealizat cu orice preţ. Prin lupta sa, IonCâmpineanu a vizat însă unirea românilor dintoate provinciile lor istorice, anticipând astfeldesăvârşirea unităţii noastre naţionale,înfăptuită la sfârşitul Primului RăzboiMondial. Societatea Filarmonică ce, la unmoment dat, tindea să polarizeze întreagamişcare culturală şi naţională, îl are cafondator şi susţinător principal pe IonCâmpineanu. Lupta sa legală şi ilegală a avutun conţinut revoluţionar şi consecinţepozitive pentru istoria noastră modernă.

Înaintaşii direcţi ai lui Ion Câmpineanuerau originari din Câmpina, care era moşia lorcea mai importantă şi de la care îşi luaseră şinumele, conform tradiţiei. După tată, IonCâmpineanu îşi avea originea în boieriiCâmpineni şi Cantemireşti; prin filiaţia maternăel descindea din boierii Cândeşti şi Văcăreşti.

Ion Câmpineanu s-a născut în 1798 şi erafiul lui Scarlat Câmpineanu şi al Luxandrei,fiica vel Logofătului Constantin Cândescu. A

avut şapte fraţi: Maria, Constantin, Ana, Safta,Tache, Nastasia şi Elena, el fiind al şapteleacopil. Prin căsătoriile lor, Câmpinenii se vorînrudi şi cu alte familii prestigioase.

Vornicul Scarlat Câmpineanu, careconsidera că Austria ar putea ajuta pe românisă scape de jugul turco-fanariot şi care eraostil domnitorului Nicolae Mavrogheni şipoliticii acestuia, conduce totuşi împotrivavoinţei lui, un regiment ce mergea dinBucureşti spre Braşov, pentru o eventualăluptă cu austriecii. Ca să scape de Mavrogheni,Scarlat Câmpineanu fuge la Viena. Domnitorulconfiscă averea boierilor Campineni şi odonează bisericii „Izvorul Tămăduirii”,închinată unei mănăstiri din insula Paros.Câmpinenii se întorc în ţară după uciderea luiMavrogheni. Tatăl şi fratele mai mare al luiIon Câmpineanu făceau parte din aceapartidă boierească ce se arată preocupată dedestinele ţării, cunoscând îndeaproapeşubrezenia lăuntrică a Imperiului otoman.

Mama lui Ion Câmpineanu a suferit unadevărat martiriu de pe urma convingerilorsale şi ale soţului ei. Nicolae Mavrogheniexilează, în mod brutal, pe LuxandraCampineanu şi fiul său Constantin, în Turcia.Viaţa Câmpinencii era în mare pericol,deoarece soţul său, întors cu o oaste austriacă,ocupase Bucureştii. După căderea domniei luiMavrogheni, Luxandra fuge cu doi copii,Constantin şi Ion, la Braşov, din cauza ciumeice bântuia în Bucureşti.

Omul politicIon Câmpineanu s-a format în perioada

când în tarile române erau domniile fanariote.Domnitorii erau numiţi de către Poartă, dintresupuşii greci, legaţi de Patriarhia ortodoxădin Fanar.

Ion Câmpineanu s-a căsătorit probabil în1837 cu Ecaterina (Catinca) Dudescu-Caribol,cu care a avut doi băieţi şi o fată: Costache,Ion şi Alexandrina.

Deşi nu a avut studii complete, IonCâmpineanu era un om superior prininteligenţa sa şi poseda multe cunoştinţe. Astudiat la „Academia grecească”, de labiserica Măgureanu din Bucureşti şi a fostinfluenţat, cel puţin parţial, de idealurile şimetoda acelei şcoli. În cadrul şcolii greceşti

historia mirabilis


Col. (retr.) Marian DULĂ

Ion CÂMPINEANUOm politic, militar, francmason


de la care Ion Câmpineanu a reţinut mai multideile înaintate, occidentale şi cultura clasicăveche, el a fost unul dintre elevii cei mai buni.Această şcoală i-a fost insuficientă, IonCâmpineanu devenind elevul lui Laurençon,de la „Sfântul Sava”, apoi al lui GheorgheLazăr.

Ion Câmpineanu a dobândit o culturămultilaterală, avea un deosebit interes pentruştiinţa aplicativă, dar era plin de sensibilitateartistică. A fost un mare orator, profesor,traducător şi un adevărat Mecena al artelor şiştiinţei. Jumătate din educaţia lui era făcutădupă vechiul mod boieresc de tradiţiebizantină, erudit, moralizant, iar cealaltăjumătate era plină de spiritul ideilor abstracteşi raţionaliste ale culturii franceze.

O primă afirmare politică a lui IonCâmpineanu o găsim în 1826, deci la vârsta de28 ani, când mulţi boieri patrioţi vor adera laSocietatea literară, înfiinţată, de fapt în 1827,de Dinicu Golescu şi Heliade Rădulescu.

El a făcut parte şi din Comisia de deputaţi,înfiinţată în 1831, când a tradus, împreună cuprofesorul de drept, C. Moroiu, codul decomerţ francez.

Adevărata cariera politică a lui IonCâmpineanu începe însă în 1833, ca membrual Obişnuitei Obşteşti Adunări, ca deputatales în judeţul Brăila. În 1834 îl găsim cadeputat ales al judeţului Brăila, iar în 1835este ales în Comisia de cercetare acheltuielilor statului, apoi în Comisiafinanciară a Adunării.

Ion Câmpineanu a fost profesor la Şcoalade agricultură din Pantelimon, alături dePetrache Poenaru. Această şcoală fusese înfiinţatăde „Societatea de Agricultură a Rumânii”,creată în 1835, la care, Ion Câmpineanu,„colonel şi cavaler a mai multe ordineîmpărăteşti” se număra printre fondatori.

Ion Câmpineanu îl sprijină pe TeodorDiamant în încercarea lui de a înfiinţaFalansterul de la Scăieni, în 1835. Împreunăcu Petrache Poenaru, ca membru al Eforiei,susţine în faţa domnitorului Alexandru Ghicatrimiterea în străinătate a lui Ioan Negulici,pictorul, gravorul şi revoluţionarul de la 1848.

Pe tărâmul literaturii, Ion Câmpineanuscrie un roman, mai multe discursuri şi otraducere a piesei Intrigă şi iubire de Schiller,

precum şi o prefaţa la piesa Precioasele deMoliere, tradusă de Ion Ghica.

Un aspect neaşteptat al preocupărilor şiiniţiativelor lui Ion Câmpineanu este acela defondator de întreprinderi cu caracter practic,industrial. El este cel dintâi care a pus să sedistileze din păcură gazul şi cel dintâi care afabricat lumânări de stearină. Se interesează,prin nepoţii săi Ion Ghica şi NicolaeKretulescu, aflaţi la Paris, de sistemul depavare a trotuarelor cu gudron purificat şifabricarea cherestelei. Tot el este cel care aînfiinţat la Câmpina, pe cheltuiala sa, o„şcoală populara”, când mai nimeni nu segândea la aşa ceva. Aici se predau: „cântăribisericeşti, citire după sisteme vechi şi scrieredupă caligrafia cea noua”.

Societatea Filarmonică În preocupările lui Ion Câmpineanu

Societatea filarmonică ocupa un loc de bază.Este, poate, realizarea lui cea mai de seamădupă activitatea din Adunarea Obştească şicea ilegală de mai târziu, ca şef al partideinaţionale, când a apărat autonomia ţării.

Primele statute ale societăţii sunt cele alesocietăţii secrete înfiinţată la Braşov, de cătreboierii din Ţara Românească refugiaţi întimpul evenimentelor din 1821. La societateaderă şi Ion Câmpineanu, care militeazăpentru regenerarea ţării atât pe plan politic,cat şi cultural. În 1827 Ion Heliade Rădulescuredactează şi el statutele unei societăţi deemancipare naţională. Şi astfel, cu marisacrificii pecuniare, din iniţiativa acestorpatrioţi, cu concursul actorului CostacheAristia, se înfiinţează în 1831, de facto,Societatea filarmonică.

Obiectivul societăţii a fost cultura limbiiromâneşti şi înaintarea literaturii, întindereamuzicii vocale şi instrumentale în Principat şiformarea unui teatru naţional.

In această perioadă s-au jucat piese deteatru cu fond de idei progresiste, educative şipatriotice, dar şi un repertoriu uşor,distractiv, de farse gratuite, lipsite de idei.Societatea a scos o foaie periodică lunară,ajungându-se la „Gazeta Teatrului Naţional”.Ion Câmpineanu a îndeplinit funcţia deviceprezident al societăţii, iar Ion HeliadeRădulescu a fost director.


Societatea filarmonică a săvârşit într-untimp scurt realizări grandioase: un teatru înlimba naţiei, cu un repertoriu de 90 de piese,cu o trupă formată în mai multe laturi aleartei. Societatea a amplificat legăturile dintreromânii de pretutindeni, a pus bazeleliteraturii dramatice romaneşti. Ea a deschisprima şcoală de teatru de la noi şi a format opleiadă de actori serios pregătiţi. Datorităactivităţii filarmonice, se construieşte unreuşit edificiu al teatrului naţional.

Societatea filarmonică a avut scopuri multmai largi (politice) decât cele culturale, îngeneral. În sânul acestei societăţi, fondatorii eiformau, un embrion a cărui activitate avea uncaracter secret.

Societatea filarmonică se desfiinţează în1838, în urma unor maşinaţiuni, tocmai înperioada de maximă rezistenţă politică a luiIon Câmpineanu, dar şi de mari presiuniasupra sa.

Acest insucces întăreşte şi mai multconvingerea lui Ion Câmpineanu pentrugăsirea unei alte căi mai eficiente de a forma oasociaţie secretă, desprinsă de Societateafilarmonică ce trebuie să lupte, deocamdatăpe faţă, în Obşteasca Adunare, împotrivaguvernului ce căzuse sub influenţe potrivniceinteresului naţional.

MilitarulTineretul patriotic saluta cu entuziasm

înfiinţarea miliţiei pământene, sâmbureleviitoarei armate naţionale. Cu toate că puteau,după lege, să nu intre în armată, un marenumăr de tineri boieri patrioţi se înrolează înrândurile ei. Ion Câmpineanu a fost printrecei dintâi care a răspuns la apel. Rangul sauboieresc de paharnic îi dădea dreptul lagradul de căpitan. Curând Ion Câmpineanuva fi avansat la gradul de maior, comandantal unui batalion, care-şi avea garnizoana laPloieşti. Aici l-a avut ca ofiţer subaltern,printre alţii, pe Nicolae Golescu, participant,mai târziu la evenimentele politice din ŢaraRomânească.

Fiind maior, Ion Câmpineanu va ajungesa-l cunoască pe Kiseleff, dar într-oîmprejurare nu prea plăcută. Ploieştenii şi 16sate din jur s-au răsculat, mai mulţi lucrătoride la Ocnele Slănicului fuseseră concediaţi şi

pun mâna pe arme şi se fortifică pe străzileoraşului Ploieşti. Atunci, guvernatorul ceremiliţiei pământene să intervină. Pentru aînăbuşi răscoala este desemnat batalionul luiIon Câmpineanu, probabil, pentru faptul căacesta avea influenţă în Prahova. Spre uimireatuturor, Ion Câmpineanu, care lăsasebatalionul undeva departe, a izbutit să-iconvingă pe răsculaţi să se ducă la casele lor,fără a se trage un singur foc de armă.Mulţumit, Kiseleff îl va decora cu „CruceaSfântul Vladimir”.

FrancmasonulConstituirea francmasoneriei româneşti a

avut loc la Paris, în jurul anului 1820.Influenţaţi de moda masonică occidentală şicu precădere de origine franceză, mulţi fii deboieri, ajunşi la studii în ţara unde masoniiau făcut la 1789 revoluţia franceză, au intratîn loja numită „Ateneul Străinilor” destinatăstrăinilor, apoi reveniţi pe meleagurilenatale, aceştia au pus, după modelul francez,bazele, primelor loji paşoptiste,”Fraternitatea” în Iaşi şi ”Lumina” înBucureşti, dar şi a unor alte societăţi cunume inspirate din idealurile umaniste alemasoneriei. Membrii acestor loji nu sunt alţiidecât intelectualii emancipaţi. care vormoderniza ulterior România, prin revoluţiade la 1848 şi prin Unirea din 1859.

Este îndeobşte cunoscut rolul jucat deSocietatea Filarmonică fondată pe la anul 1825şi societatea „Dreptate! Frăţie!, în cap cu„paşoptiştii”, care au făcut revoluţia de laIslaz şi care au dat ţării primele principii aleconstituţiei, inspirate de filozofiaenciclopediştilor si a revoluţiei franceze:„Libertate, Egalitate, Fraternitate”.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, intelectuali români aflaţi la studii laParis, precum fraţii Golescu, VasileAlecsandri, Ion Ghica, Costache Negruzzi,Costache Negri, Alecu Russo, MihailKogalniceanu, Ion Heliade Radulescu,Grigore Alexandrescu, Nicolae Balcescu,C.A. Rosetti, Christian Tell, generalulGheorghe Magheru, colonelul IonCâmpineanu, maiorul Voinescu II şi alţiiaveau să fie iniţiaţi în Loja “AteneulStrăinilor“ sau în alte ateliere pariziene.


Cuprinsă de efervescenţa revoluţionarădin Europa, de amurgul imperiilor şi naştereanaţiunilor, toată generaţia paşoptista deintelectuali români, precum şi cei care auînfăptuit unirea Principatelor Române aufăcut parte din masonerie. In societăţilesecrete întreaga activitate de acolo avea caobiectiv formarea unui alt om, potrivnicasupririi naţionale şi feudale, conştient deimportanta şi necesitatea drepturilor saleindividuale.

Reîntorşi în ţară, de la studii în Franţa,numiţi în derâdere, fie „bonjurişti” fie„carvunari”, tinerii cărturari au înfiinţat loji,pentru a răspândi frumoasele precepte aleLibertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii şi de acombate cu toate mijloacele întunericul cestăpânea Tarile Române.

Toate societăţile cu caracter secret auadoptat ca formă de organizare modelulfrancmasonic, cunoscut de mai multe deceniila noi în ţară şi care asigura mai binepăstrarea secretului şi legătura dintremembrii societăţii. Erau admişi nu numairomâni, ci şi cei naturalizaţi. Uneori chiar şistrăinii. Membrii ei se socoteau egali, fraţi,patrioţi. Îşi luau angajamentul, în caz denevoie, să-şi sacrifice averea şi chiar viaţa.Organizarea era pe grupe, decade, centurii,legiuni. Aşa a fost organizată societateacondusă de Mitică Filipescu la 1840, intitulată„Fii coloniei lui Traian despre nord-vest aprovinciei Moldova”.

Probabil tot la fel va fi organizată şi ceacondusă de Ion Câmpineanu care a avut şi eaaceeaşi inspiratori, intelectualii francezipripăşiţi la noi.

În jurul anului 1830 la Bucureşti activaucâteva loji, dintre care una era condusă dedoctorul Alcibiade Travernier. Datorităprincipiilor lor progresiste, umanitare şiegalitare, lojile atrăseseră în sânul lor tineretulstudios al timpului, dintre care se remarcă:vornicul Emanoil Răşcanu (1830), maiorul IonCâmpineanu (venerabil in 1833), GrigoreCantacuzino, stolnicul Constantin Scheleti(1832), Constantin Brăiloiu, ConstantinMoroiu.

In 1831 Ion Câmpineanu era membru alunei loji din Bucureşti. In 1833 devineVenerabilul acesteia. Din societatea condusă

de Ion Câmpineanu, inspirată iniţial, probabilde Tavernier, mai făceau parte EmanoilBăleanu, Iancu Filipescu, Heliade Rădulescu,Grigore Cantacuzino, Ioan Rosetti, precum şialţii mai tineri precum Ion Voinescu II, CezarBolliac, Teodor Diamant, GrigoreAlexandrescu şi alţii. Secretar al lojii a fostConstantin Brăiloiu.

Este de remarcat că tocmai reprezentanţiiclaselor avute şi conducătoare din stat auîmbrăţişat primii ideile liberale, egalitare şidemocratice susţinute de Francmasonerie.

Între anii 1837 şi 1840, mişcarea naţionalăunionistă din Ţara Românească a trecut laacţiuni politice de amploare. S-a format o,,partidă naţională”, condusă de colonelulIoan Câmpineanu, care în toamna anului 1838a procedat la întocmirea unui proiect deconstituţie burghezo-liberal, preconizândunirea ţărilor române într-un stat naţionalindependent. Declaraţia de principii apartidei naţionale sau Actul de unire şiindependenţă, redactat la 1 noiembrie 1838 deaceastă partidă, proclama datoriasemnatarilor (membrii ai Adunării obşteşti)de ,, a mântui suveranitatea română” şi a redao patrie slobodă şi independentă tuturormembrilor naţiunii române. Necesitatea uniriinaţionale era motivată de Câmpineanu şi prinfaptul că ,,cu un teritoriu împărţit ar fi cuneputinţă pentru români să se împotriveascăprin ei înşişi puternicelor imperii care îiînconjoară”. Prin manifestul intitulat “Act deunire şi independenţă” se declară ilegalRegulamentul Orga nic şi numirea ca domn alui Alexandru D. Ghica şi susţine UnireaPrinci pa telor într-un singur stat, indepen dent,alegerea unui domn ereditar în ambelePrincipate, adoptarea unei Constituţii în alcărei proiect, în toc mit de Ion Câmpineanu şiFelix Colson, se prevede votul uni versal, ega -litatea în faţa legilor, eli berarea clăcaşilor fărăîmproprie tă rire ş.a.

Ion Câmpineanu avea legături cu domnulMoldovei, Mihail Sturdza, cu emigraţiapoloneză şi cu guvernele Franţei şi Angliei, dela care spera să primească ajutor. În varaanului 1839, el a întreprins o călătorie laConstantinopol, Paris şi Londra, dar n-a pututobţine sprijinul scontat pentru cauzaromânească, iar la întoarcere a fost arestat.

poem de aprilie


Pentru activitatea în cadrul PartideiNaţionale este închis în anii 1839-1841.

După reprimarea mişcărilor conduse deel, de Dimitrie Filipescu ori de Leonte Radu înMoldova, luptătorii patrioţi români au trecutla crearea unei organizaţii secrete care sădirijeze toate acţiunile revoluţionare deunitate politică şi de eliberare naţională şisocială a poporului român. Astfel s-aîntemeiat în toamna anului 1843 societatearevoluţionară secretă Frăţia – iniţiată de N.Bălcescu, I. Ghica, căpitanul Christian Tell şiC. A. Rosetti –, cu scopul de a răsturnaorânduirea feudală şi a înfăptui unitateanaţională a românilor în cadrul unui statindependent. Pentru a putea desfăşura oactivitate eficientă, Frăţia şi-a creat în 1845 şiorganizaţii legale: la Bucureşti, Asociaţialiterară a României, iar în Franţa, Societateastudenţilor români din Paris. Asociaţialiterară colabora în Transilvania cu Gh.Bariţiu, iar în Moldova cu M. Kogălniceanu,V. Alecsandri, V. Mălinescu, C. Negri şi alţicărturari. Sub o formă legală, de răspândire acunoştinţelor şi de încurajare a scriitorilorromâni de pretutindeni, asociaţia avea unscop politic tăinuit, acela de a acţiona pentrufăurirea unităţii naţionale.

La 6 iunie 1863 Ion Câmpineanu se stingedin viaţă. A fost apreciat ca un părinte alnaţiunii române, a fost asemănat cu „luminacare luminând altora se consuma pe dânsa”,cu „o legendă a naţiunii române”, iar dreptullui Ion Câmpineanu la recunoştinţa patrieieste un adevăr care nu mai trebuiedemonstrat.

..........................* Col. (retr.) Marian Dulă este membru al

Societăţii de Ştiinţe Istorice, Filiala Câmpina

BIBLIOGRAFIE:- Ştefănescu, Paul – ISTORIA

FRANCMASONERIEI ROMÂNE, EdituraVESTALA, 2009.

- Dobrescu, M. Emilian – ILUŞTRIIFRANCMASONI ROMÂNI, supliment alrevistei Echerul şi compasul, 2010

Ariadna PETRI

Instantaneu perpetuuRadu Gyr Cosmic

Îmi sar broboane de asfalt în ochide când mă uit în drumul tău. Mă împrăştii pe trecerea de pietoniîn perspectiva roţilor tale. Mă înţepenesc.

O maşină albă, o maşină verde,un om alb, un om negru-verde,o infinitate albă se scurgeîntr-o infinitate negru-verde.Am trecut Evenimentul Orizont.

Răspunde ecou de quasar sau de gaura neagră.Renăştem sau zăcemîn protonul negru-verde?Sau murim perpetuu şi final.

Evenimentul nostru orizont de aur,sânge şi lumină, străfulgerat de jetul tânăr:aşa arde materia în timp energie – cântec de unde, dans de întuneric cu retină.

Din groapa morţilor imposibile,ridică-te bogdane, ridică-te atere,din materie în carne cu înţelegeri şi semne,întrupează-te bogdane, întrupează-te atere,

din aer, apă, mişcare şi vreme,creează-te bogdane, creează-te atere,din forme şi sunete şi cutremure,vânează-mă bogdane, vânează-mă atere.

Ca o mare neagră te risipeşti,întinde-mi ciobul ochiului tău, bogdane!Ca un gând între lumi te îndepărtezi,suntem iar doi, atere!

Linişte înţepenită în gând,vino bogdane, haide atere!

CC onştiinţa partinică a lui Califu izvoradin năpârlirea sa şi în racolarea lui decătre Muhem în PENT, aşa că

insinuarea sau proasta inspiraţie a luiStănoagă de a-i sugera o posibilă realitate,l-au scos pe Califu din sărite. Ştia precis căvrea să ajungă un cineva mare şi mai mare.

Şi se folosea de orice. De orice manifestarecare ar fi putut fi mediatizată; traficainfluenţe, oferea show-uri radiotelevizate, aşacum oferise când, în urma recomandării luiMuhem, a fost primit în partid. Trimisesebiroului organizaţiei califatane, cu o zi înainte,cele necesare ce aveau menirea să influenţezepozitiv hotărârea acestuia, iar în ziua primiriinu se dusese îmbrăcat la costum, la patru ace,dar nici măcar aşa cum ar ieşi omul pe stradă.Sosi în costumul lui de şantierist, cu caschetape cap şi cu pufoaica plină de zeama deciment ce se împietrise pe ea.

Bănuia că această ţinută muncitorească vacâştiga simpatia majorităţii plebei partiduluicare venise la adunare.

Era supărat foc. Se mutase din dormitor,lăsând-o pe Maridora cu buza umflată,făcând-o să bănuiască o eventuală rupturăîntre ei. Se mutase în alt dormitor, ca să poatăsă şurubărească singur, să pună cap la capcombinările de N luate câte K, aşa cumspunea binomul lui Newton, care, în final,trebuia să-l ducă pe banca parlamentară. Nupricepea de ce îl şotronise Muhem. Pentru căşotroneală era.

Îi aranjase Complexul? I-l aranjase!Mutase circulaţia în zonă? O mutase! Găsisemotiv să-l scoată din funcţie pe Metodiu?Găsise! S-a lăsat băgat în partid? S-a lăsat! I-aadus nepotul în fruntea Fabricii de Izuri? I l-aadus! Ce mai dorea? De ce îl hărţuia astfel?De ce nu-i spunea verde în faţă motivul

pentru care nu era pe listă!? Zeci, sute de „dece?” care îi măcinau zilele, dar mai alesnopţile. Asta nu pricepea el. Şi aştepta acumagăţat de un fir de pai, ca Rongy-Baquet-Stănoagă să rezolve situaţia într-un fel.

Pentru mintea lui Califu, tot ce nupricepea era ştift. Tot ce nu era pe linie cu el,era ştift. Toţi cei care îndrăzneau a-i sugera, a-ipropune un alt punct de vedere, pentru că îlobliga într-un fel să schimbe măsura proprieijudecăţi, erau ştifturi. Şi Urjumă era ştift. ŞiMaridora! Ştifturi erau toţi cei ce nu erau înpartid cu el. Cât despre bugetarii sau salariaţiipatronali, care câştigau cu greu o amărâtă deleafă, tot ştifturi erau. Nemaivorbind de ăiacare se dădeau de intelectuali.

-Dar tu ce eşti, mă, în relaţia cu superioriităi? l-a întrebat odată Urjumă.

Califu nu a răspuns la întrebare. A roşitdintr-odată. Ochii i s-au injectat şi au privitspre sfătuitorul său cu o ură pe care nicimăcar el, Urjumă, propria lui coadă poreclităPupăncu, nu i-o cunoscuse.

-Eu nu sunt ştift! Eu voi ajunge mare şimai mare! îi răspunse şi-i făcu semn cudegetul a ameninţare.

În calitatea lui de oficial, cu drapelulpatriei peste pieptul ţanţoş ca de cocoş,participa, la câtăva vreme după întâmplareacu Stănoagă, împreună cu alţi areopagişti şialte persoane oficiale venite în acelaşi scop lamanifestaţiile prilejuite de absolvirea unei noipromoţii a Şcolii de Subofiţeri de Bombardeleşi Bastoane Pentru Populaţie – SSBBPP. Era lasfârşitul lui aprilie, înainte de Paştele carecădea anul acesta în mai, şi seria aceasta desubofiţeri fusese făurită în scopul păstrăriiordinii şi disciplinei publice pe perioadacampaniei electorale al cărui semnal îl dăduseAreopagul Central la ultima întâlnire în plen.Dar şi pe perioada alegerilor locale,parlamentare şi muhemiene.

Era deci sărbătoare şi mulţi dintre oficialiiprezenţi acolo purtau pe piept medalii, oparte din ele fiind obţinute, mai ales demilitari, sub regimul odiosului. Ei însă eraumândri de ele, pentru că serviseră cu onoareţara în orice clipă de restrişte. Erau puţinemedalii noi care stăpâneau zona stângă auniformelor ostăşeşti, pentru că MonetăriaStatului nu emisese altele din motiv că

proză


Emanoil TOMA

Invazia

(fragment)

Areopagul Central nu luase hotărâri înacest sens. Iar singurele distincţii majore erau„Ordinul cu colan şi incrustaţii de diamante”ce se acorda oficialilor externi şi „Crucea cumăduvă a Ciolanului”, care fusese decernatămiliardarilor de carton. Mai apăreau, uneori,ca decor, ori ca moaşte, câţiva ofiţeri cepurtau vechiul Ordin „Mihai Viteazul”.

Manifestaţia oficială se terminase în sine.Pe platoul de adunare se amestecaserăabsolvenţii cu părinţii, cu fraţii, cu prieteneleşi nevestele, tot într-o veselie, tot într-oîmbrăţişare. Califu avea o ubicuitate teribilă.Nu fusese niciodată astfel! Parcă intrase îndraci! De la declanşarea campaniei electoralese integrase perfect dispoziţiilor supreme.Trebuia să fie în tot şi în toate. Deşi nuprimise încă răspuns de la Stănoagă, nu-iscăpase spectacol folcloric la care să nu fieprezent în loja centrală de unde saluta lumeaîn sală, făcea bezele, intra în scenă şimulţumea artiştilor pe care îi invita caîmpreună cu el să iasă la faţă de cortină şi sămai mulţumească încă o dată publicului.Orice premiere şcolară se făcea în prezenţalui, aducând premianţilor, din fondul deprotocol al Areopagului, truse geometricechinezeşti şi pixuri de aceeaşi origine.Inaugurarea unui magazin era de neconceputfără prezenţa lui, iar dacă sarcinile de serviciuîl obligau să fie la momentul respectiv laAreopagul superior, sigur se găsea la cocteiuloferit de patroni la sfârşit, unde nu se puteasă nu discute cu aceştia despre gafaguvernului de a nu fi dat o hotărâre în sensulscutirii investitorilor de impozitul pe profit.

-Care ar duce economia înainte, n-am maifi piaţă de desfacere pentru alţii! perora elstârnind aplauze.

Inaugurase în această perioadă GDG,tăiase panglici inaugurale peste pangliciinaugurale. Era prototipul politicianistului,adică a acelui interesat de putere, dar care nuse ocupă de politică, aşa cum ar trebui să seocupe un om onest; trebuia prin oricemijloace să parvină şi visul lui suprem erascaunul parlamentar!

Începând cu sfârşitul lui aprilie, când s-adat verde pentru propaganda electorală, ceidin Areopagul superior deveniseră nişteluptători. În sala de şedinţe, puţine scaune

erau ocupate, în acestea stăteau somnoroşiisau fosilele. Cei absenţi nu mai erau interesaţide votarea legilor rămase în suspensie şi aualergat în teritoriu, ca în fruntea staffului pecare şi l-au ales să convingă adunărilecetăţeneşti orăşeneşti, comunale, săteşti, decătun, de cartier, de stradă, de bloc, de paliersă-i aleagă fiindcă, vorba poetului Alecsandri,„eu, eu, eu şi numai eu sunt bun califanian şiştiu ce vreu!”

Se răspândiseră ca potârnichile în lanurilede grâu sau ca ciorile peste câmpurilesecerate. Băteau teritoriul metru cu metru, înlung şi în lat; erau convinşi că primirea lorrespectuoasă, condescendentă, era garanţia căoamenii îi vor alege din nou, „până cândmoartea îi va despărţi”, de scaunulparlamentar.

Fluturaşii şi posterele cu care plecaseră înciocuri şi pe care le împărţeau cu dărniciecetăţenilor precuvântau că, în anul acestoralegeri, numărul autoturismelor cumpăratede populaţie a crescut cu 16%, în timp denumărul celor care posedă telefon mobil acrescut cu aproape 31%.

Urmau alţi indicatori: achiziţia de tv color,de radiocasetofoane şi video. S-a măritnumărul locurilor de unde acestea puteau fiprocurate.

-Acestea sunt argumentele, fraţilor şiiubiţi alegători, că guvernul nostru esteresponsabil. El a făcut să crească semnificativnumărul acelora care o duc mai bine, perorafiecare dintre candidaţi pe acolo pe unde seafla. Cu o stereotipie demnă de creierul spălatcu ajutorul limbii de lemn.

-PENT este un partid majoritar, continuauei, care are ca prioritate pentru alegeri 60%dintre primari, 605 consilieri locali, 65%deputaţi şi 57% senatori.

În urma candidaţilor rămâneau însăsperanţele deşarte, deznădejdile mai ales,ochii trişti, obosiţi, fără perspectivă, de parcăîi călcaseră de la MRED încoace tot o molimă,tot nişte lăcuste, tot o ciumă, ca pe vremea luiCaragea Vodă.

Califu presupunea însă că are şanse. Făceaparte din acea tagmă numită „veveriţe”: ştiasă strângă. Aduna. Rodea singur. Nu făceadonaţii. Ca patron, dădea din gură contraguvernului, că impozita profitul, dar nu-i


scotea pe salariaţi din minimul de economie.-Da, n-am eu treabă cu asta! spunea. E

treaba nevesti-mi şi a lui fiu-meu, ei suntpatroni!

Pentru ca el, Califu, să fie compatibil cufuncţia pe care stătea. Adicătelea făcea ca toţiceilalţi, numai că din acest aranjament eirămâneau cu influenţa pentru firmelemembrilor lor de familie şi bineînţeles, cubanii, pentru că beneficiile stoarse erau alefamiliei din care şi el făcea parte.

Pe vicecalif îl mira exuberanţa plecată dininima califului în dimineaţa aceea. Dar nu-linteresa, deşi în sinea lui simţea aceastăschimbare de ieri până azi, ca un lucrunefiresc pentru personalitatea şefului său.

-E o chestiune ciudată! zise fără să-şi deaseama că vorbise gura fără el.

-Dar nu cunoaşteţi motivul? îl interogăşeful filialei de vânătoare.

-Nu!-Aseară a primit confirmarea că se află pe

lista pentru parlamentari.Din perplexitate îl scoase preşedintele

organizaţiei pentiste califatane:-E printre ultimii pe listă, dar există acolo!

Nu ştiu ce şanse are. Dar i s-a făcut damblaua.E bine că se zbate. Ia priviţi-l!

Califu-ştift triumfase. Îl doborâse peIarohvhizathu. Acesta nu se mai afla pe listă,lucru cert de data asta.

În mijlocul mulţimii de pe platou, Califudiscuta cu noii absolvenţi, dar şi cu soldaţiidin anul întâi de instrucţie care vor vota, datfiindcă aici îşi satisfăceau stagiul militar, înaceastă şcoală, unde va apărea şi el pe listă.Era nevoie să-i încurajeze în viitorul lordemers. Îi îmbărbăta, strângea mâinilebărbaţilor prezenţi, pupa mâinile mamelor,domnişoarelor ori a amantelor absolvenţilorsau recruţilor cu o veselie de mirare. Sebucura prin alţii de bucuria lui. Era mulţumit.„Campania mea agresivă o să dea roade”,gândea. Era hotărât să plece în circumscripţie.Nu îi venise încă ausweissul de la împărăţie,dar îşi exersa cu această ocazie spiritul său deluptător în deplină armonie cu principiilepartidului.

Fanfara reprezentativă părăsise de multplatoul. Difuzoarele conectate la RadioCentral transmiteau muzică.

La un moment dat, în degringoladasutelor de participanţi se produsese rumoare,apoi, încetul cu încetul peste platou se aşternuliniştea.

Din difuzoare o voce neutră anunţa căpeste câteva momente se va transmite uncomunicat important pentru ţară.

„Ministerul Agriculturii face apel lapopulaţie atrăgând atenţia că în întreaga ţarăs-a declanşat carantina ca urmare a invazieiomizilor. La densităţi mari de omizi, are loc odesfoliere parţială şi, uneori, totală. Clorofiladispare. Aria lor de răspândire este foartemare. În partea de sud a Califaniei dejaravagiile sunt catastrofale, compromiţândrecolta. Molima se extinde fulgerător în vest,est şi nord. Facem apel la cetăţeniiresponsabili să ia măsurile necesare destârpire a acestui flagel. Protecţia împotrivaacestor paraziţi reprezintă o necesitate deordin economic şi social.

Omizile sunt dăunători de carantină. Şigăsesc adăpost peste tot. Apariţia lor seeşalonează pe o perioadă de 25 de zile până la50 de zile când timpul este răcoros, începândde la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui iulie.Perioada de hrănire durează 30-45 zile.Ajunse la deplină maturitate în decada a treiaa lunii iunie sau decada întâi a lunii iulie,larvele migrează în diverse adăposturi uscateşi întunecoase, ţes coconi în interiorul cărorase transformă în crisalide.

Combaterea lor se face prin tăierea şidistrugerea prin ardere a crăcilor unde elesunt susţinute. În cazul unui număr maimare de omizi se recomandă stropirea cuunul din produsele Carbotox şi Decis, înperioada de îngăibărare. Rezultate bune seobţin şi cu biopreparatul Thuringin înconcentraţie de 0,4%”.

Aceste instrucţiuni au fost transmisetuturor califatelor prin fax, poştă, prin reţelelede cablu tv, prin radio.

Odată comunicatul transmis, RadioCentral a pus în undă un potpuriu de manele:

“Omizile sosesc când primăvara este pe sfârşite.”

��38 Revista nouă, 2/2011

„A-l uita pe Mihai Viteazul, acum şiîntotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră.”

Nicolae Iorga

ÎÎ n urmă cu 15 ani, în ziua de 13 mai 1995,la Bucureşti, în Aula Muzeului Naţionalde Istorie a României, s-au deschis

lucrările Simpozionului ştiinţific internaţional„400 de ani de atestare documentară aalbanezilor din România”, cu participareaunor remarcabili oameni de ştiinţă şi culturădin România, Albania, Italia, Turcia,Republica Moldova, Republica Macedonia,Serbia, Kosova şi Muntenegru, ce s-auprelungit şi în zilele de 14 şi 15 mai, îndezbaterile pe secţiuni - istorie, literatură şilingvistică - avându-se în prim plan unimportant document datat 1595 martie 14/24,Alba Iulia, Raportul agentului Giovani deMarini Poli către consilierul imperial Pezzen,în care se relatează că Mihai Viteazul „aîngăduit unui număr de 15.000 de albanezi săse aşeze în Ţara Românească. Acesta aalcătuit o oaste cu care a făcut expediţii însudul Dunării, lovindu-i pe turci” (pentruamănunte, a se vedea Anuar Albanezul - 400,editat de Uniunea Culturală a Albanezilor dinRomânia, Bucureşti 1995).

Documentul la care am făcut referire a fostpublicat în limba italiană, cu traducere şi înlimba română, în volumul „Poporul român şilupta de eliberarea popoarelor din Balcani”,apărut sub egida Direcţiei Generale a ArhivelorStatului, Bucureşti, 1986, pp. 159-160, volumcare a avut ca referenţi, din afara instituţieiArhivelor, pe istoricii Dan Berindei, NicolaeCiachir şi Gelcu Maksutovici. Responsabil decarte Mioara Tudorică, ediţie întocmită desalariaţii Arhivelor Statului din acea vreme.

Menţionăm ampla introducere pp. 3-47,semnată de Nicolae Ciachir, exemplarăpentru înţelegerea contextului istoric a sud-estului Europei în vremea elaborăriidocumentelor prezentate, din care face parteşi documentul citat unde se relatează:„…Albanezii din Cervena Vodă şi alte sateînvecinate, locuite de albanezi, trimeţând laacel voievod al Ţării Româneşti, ca să-i cearăvoie să se mute cu familiile şi averile lor înŢara Românească şi să-şi părăseascălocuinţele lor din Ţara Turcească, acelvoievod de îndată le-a făgăduit aceasta şicurând după aceea au venit şi au trecutDunărea în jur de 15.000 de suflete, cu femeişi copii, cu toată averea lor şi cu vitele ca sălocuiască într-acea Ţară Românească. Din carealegând vreo 1500 şi cu 500 de inşi din oasteamuntenească şi cu unguri, au trecut Dunăreaşi au ucis pe locuitorii turci din CervenaVodă, la trei leghe şi mai bine depărtare deRusciuc şi de Dunăre, în lăuntrul ţării, sprepaguba turcilor, ce stăpâneau acele locuri,pătrunzând până la Razgrad, arzând oraşele,cu mare tăiere a turcilor, prădând satele deaverile lor şi întorcându-se cu prada în ŢaraRomânească...”

Acomodarea noilor veniţi în ŢaraRomânească s-a făcut relativ repede, pentrucă existau mai mulţi factori favorabili pornindde la legăturile ancestrale traco-ilire, laafinităţi de limbă ce au fost scoase peparcursul secolelor, inclusiv în vremeanoastră, de acad. Grigore Brâncuş sau poetulBaki Ymeri, precum şi a modului de viaţăpastoral din convieţuirea cu aromânii dinspaţiul balcanic, dar mai ales prinospitalitatea binevoitoare a românilormanifestată în toate timpurile. Niciapartenenţa religioasă n-a fost un obstacolpentru albanezii ce veneau din ImperiulOtoman, aparţinător religiei musulmane.Istoricul nostru naţional Nicolae Iorgaconsemna: „Imperiul Otoman nu represintanici măcar, în primul rând, o religie; evidentera Islamul ca element de legătură şi ca mijlocde parvenire, dar foarte mulţi dintre renegaţifăceau în casă la dânşii rugăciunea creştină:mai ales Albanesii obişnuiau să aparţină ladouă religii, fiind numai cripto-musulmani”[subl. N. G. M.] (vezi N.Iorga, Prelegeri la

historia mirabilis


Gelcu MAKSUTOVICI

410 ani de a decapitareavoievodului Mihai Viteazul,

ctitor al Comunităţii Albanezepe pământ românesc


Vălenii de Munte, editura România Pur şi Simplu,2008, p. 505 volum îngrijit de Petre Ţurlea)

De aici şi uşurinţa ca o parte din ei să fieîncorporaţi sau înrolaţi în „oastea lui MihaiViteazul”, domnitorul care a îngăduit aceastăemigraţie.

În mod cert, moartea fulgerătoare amarelui voievod la numai câţiva ani dupăaşezarea albanezilor pe pământ românesc aprodus o mare îngrijorare în rândul acestora,dar ea va fi spulberată la scurtă vreme deînsuşi voievodul Simion Movilă. Istoriculmedievist Prof. univ. dr. Panait I. Panait, aratăcă, „O colectivitate pe care nu o putemexprima în cifre ştim că s-a aşezat la Călineşti- Prahova. Rezultă acest lucru din hrisovulemis la 1 mai 1602, prin care Simion Movilăacordă „acestor arbănaşi din Cervena Vodacare s-au strămutat din Ţara Turcească în ţaradomniei mele, în satul Călineşti, în judeţulPrahova” (E. Hurmuzaki, Documente privitoarela istoria românilor, 1594 - 1602). Ei primeauscutiri de dări pe zece ani şi dreptul de a seconduce singuri după vechile şi propriile lorpercepte... (vezi Panait I. Panait, „Noicontribuţii la cunoaşterea albanezilor dinRomânia în evul mediu”, Comunicareprezentată la sesiunea ştiinţifică „Raporturiromâno-albaneze” Constanţa, 22-24noiembrie 1996 şi preluată în ziarul Albanezul- Shqiptari, nr. l, ianuarie 1997 pp. 1,7)

Domn al Ţării Româneşti (1593 - 1601), fiual lui Pătraşcu cel Bun şi al Tudorei dinTârgul de Floci, Mihai Viteazul a fost întâiulunificator al românilor, despre care distinsulnostru coleg de facultate, academicianulFlorin Constantiniu, afirma: „Dacă era sau nufiul lui Pătraşcu cel Bun, aşa cum pretindea şicum gruparea fidelă boierilor Buzeşti aîncercat să confirme (la mănăstirea Căluiu,Petru Cercel şi Mihai Viteazul, care ar fi fostfraţi, sunt pictaţi alături), este o chestiunesecundară... Obârşia nu are însemnătate, cifapta, şi fiul Tudorei (pater semper incertus!)din Târgul de Floci s-a ridicat în ierarhiapolitică şi administrativă a ţării înainte de adeveni întâiul unificator al Ţărilor Române”.(Florin Constantiniu, O istorie sinceră apoporului român, editura Univers enciclopedic,Bucureşti, 1997, pp. 126-l 27).

Într-un document din 25 octombrie 1593,

Mihai se intitula: „Din mila lui Dumnezeu, IoMihai Voievod şi domn a toată ţaraUngrovlahiei, fiul marelui şi preabunuluirăposatului Io Petraşco voievod”. (veziManole Neagoe, „Mihai Viteazul”, edituraEuropa Nova, Bucureşti, 1994, p. 24.)

De ce au venit albanezii la nord deDunăre, într-un grup aşa de numeros învremea lui Mihai Viteazul? O explicaţie vineşi din înrudirea de limbă. După cum scriaBaki Ymeri într-un studiu intitulat„Fenomenologia albano-română. Un miracolal istoriei, „Singurul popor din lume înruditcu românii pe linie daco-traco-iliră estepoporul albanez... Romanitatea noastră nuîncepe cu invazia traiană (101-106), nici învremea lui Decebal sau Burebista, ci începemult mai de timpuriu, prin pastoralitate...Raporturile etno-spirituale dintrepastoralitatea traco-romană şi iliro-albanezăprovin din perioada protoromană, respectivprotolatină” (Baki Ymeri, „Fenomenologiaalbano-română. Un miracol al istoriei, în:Review of South-East European Spirituality andCulture Carmina Balcanica, year II, nr. 1,2009, p. 32) completată prin constatarea, că„...albanezii au străvechi legături cu româniiprin substratul comun (lingvistic), care îşi areoriginile într-o vechime de dinainteacreştinismului, printr-o continuitate directă,etno-geografică: Albania-Kosova-ValeaTimocului-România” (ibidem, p. 33)

Trebuie să avem în vedere condiţiilesocial-economice ale Ţării Româneşti laurcarea pe tron a marelui voievod MihaiViteazul pentru a înţelege mai corectnecesitatea aducerii în Ţara Românească aunui grup de albanezi atât de numeros pentruacele vremuri, dar necesar echilibrării situaţieieconomice precum şi a armatei, în urmadeselor invazii din afară şi a exploatăriiinterne a ţărănimii lipsite de pământ, cuimense obligaţii faţă de proprietarii acestuia.

După ştiinţa noastră, regretatul mitropolitNestor Vornicescu adunase date şi faptepentru a propune sanctificarea Voievoduluiunificator de către Sinodul BOR, fapt desprecare nu se mai ştie nimic după trecereaacestuia în nefiinţă.

Poiana Câmpina, aprilie 2011

Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU

Neştiută pierdere

Mi-e frică să închid palma,să nu rămân fără degete,să nu mai pot scrieîn vis.

Ochi abisali,ca două adâncuri,mută privirea din loc în locîn somn.

Tăcerea nopţii spartăo aud vorbind;nu-i nimeni să asculte:poate s-a pierdut un poem!

Tablou

Roata se învârtea repede.Lanţul greu se lovea de pereţii fântânii.

Spaima trecu, cuţit, prin trupul băiatului.Chipul său speriat tremura în ochiul de apă.

O fântână, o roată care se învârte, un chip speriat,sunetul lanţului,care cădea mereu,de parcă voia să ajungă în miezul pământului.

Ultimul dar

Am primit ultimul daro gutuiede plumb.

Mi-a căzut pe bocancişi am resimţit frigultărâmurilor cu urşi polari

şi oameni blonzi– catedrale-pastişă –gofrate în ghiaţă iluzoriecu braţeleîn semn de crucea sfântului Andrei.

Demon

În miez de treisprezecedemonul metamorfozeazăbuclele doamneinestrânse-n eşarfavopsită cu rimel.

O face din reflex,alternativ, imperativ,ca mod de creaţie,bătând în tastaturăsunete, zgomote, cântece,poeme fără rimă.

Linişte!

Linişte!

Să auzim revărsarea luminiipeste marginile propriului Eu.

Mereusă ne prindă din următorente de lavă.

Să ne fie chemarea:să alergăm, să alergăm . . .

poezie


poezie


Ioan VINTILĂ FINTIŞZidire şi întrupare *

I.

Cresc şi descresc din muzici planete,Luminile aripi, mângâietoare egrete.

Valuri de sare închise în pietre,apele plâng violete.

Ninge peste lume cu oseminte marine,Oceanul primordial se retrage în sine.

Nu te mai simt ocrotitor lângă mineNinge peste lume cu viori violine.

II.

Lunecăm cum îngeriipe pavajele morţii.

Tot mai adâncmai adânc,în miezul sângeluicărunt...

Şi de acolo cu multmai departe,până aproape decerul în asfinţit.

Parcă în mine, toate suferinţelelumiis-au povârnit...

III.

Veniţi dar să povestim cuvintele .Vom pătrunde deznădejdea materiei, casa trupului de dincolo de visulmângâietor...

Doamne, unde ne sunt straiele ?

Fericiţi vom muri.

La răspântia verbelorstraniu cântă nisipul

orizontul se înserează...

IV.

Meridianele frigului,ecuatorul tăcerii,Stau de veghe în interiorul învierii.

ChipuriCetăţi,

Depărtări.

SomnulOval.

Aliluia...

V.

Jumătate pasărePe jumătate de ţipăt...

Umbra asinilor învelită-n nisipuriTimpul sonorlunecând prin oglinzipână ce devine lumină


Cartea scrisă doarcu privireasuferinţa celui rămascu lacrima celui pierdut

Rana muntelui sub muşcătura umbrei

Peste chipul celui ales zidire şi întrupare...

VI.

Deschid cartea .

Ceaţa ei se aureşte cu mine,Cuvintele devin desăvârşite...

Sunt lumină.

VII.

Ceva ca şi cum ar fi străfulgerare.Trupul, singur se povesteşte pe sine.Copacii se albesc şiraguri de stele,Peste catedrale ultramarine.

Îngerul coboară din copilărie -Secundă unduitoare şi vie.Apoi, se înveleşte cu înnoptare,Până când el devine mirare.

VIII.

Zborul pieziş lent somnolent,Vulture pleşuv absent violent.Sângele se zdrobeşte asurzitor,De un nor auriu, călător.

Muntele se prelungeştepână în al şaptelea cer,tras cu funii de ger.

Tu nu te pierde acum în păcat,Prinţ al pustiului şi însingurat...

IX.

Vast imperiu, cu faraoni mumificaţi . Ficuşi de cearăsprijiniţi pe bolta piramidei.

Ca şi cum timpul a îngheţat,iar moarteastă acolo înlănţuită şi foaarte tristă.

Cine va fi mirele aşezândcoroana pe fruntea miresei?-

X.

Acolo s-a răstignit nimicul pe cruce.Noi,tot la dreapta şi stânga, tâlhari -Zăpezi misterioase pe ceruri şi arţari.

Şi nu murisem parcă definitiv.Tot în singurătate cântam o simfonie.Descompusă şi ea ,cum era şi timpulFiind fără să fie.

Eram lespezi sau poate trepte,Vârfuri de lance înfipte în cuvinte,Nerostite şi neademenite...

XI.

Cine suie către piscuri acum,dincolo de porţilumina nu se mai vede...

Ai fost.Ai văzut.

Şi tot nu poţi crede...

*din volumul în curs de apariţie FĂPTURA DIN MIT

poezie


Ion SCOROBETE

ABISALIA

ca să îmi văd de calea ce m-a bântuitam în atenţie irevelabilămăsură a lucrurilor astfel cum operora unei turmeprotagoras căinsul este irevocabil descoperitcum se identifică doar cufiinţa safluidă paralelă prafuluipe care îl soarbe sâmbătăde sâmbătă aspiratorul marcăgermanăpe care îl mânuiesc cu nepricepereîntre odăile tip vagondin periferia mitropolitană

azi se mărgineşte cu ieri pe subţireasuprafaţăispitită de o geometrie a punctuluieşuatse developează apoi din viitorulincertca o peluză abrazivăse adaugă unui stern care impinge ferestrele de la bibliotecăaidoma unui plămânsă pătrundă aerulşi astfel tentată de altitudineo teamă stupidă din sensul opusgravitează căcimă las cucerit de aceeaşi eroaredusă la extrem

RELICVAR

îndoielile sedimentate în momentulm 1 al secvenţei blochează tristeţea pe căile principaledin sistemprecum cerberus pătrundereaneofiţilorun protest care nu s-a expulzat lasorocul cu pricina stăprecum un cariuîn anticameră

îmi roade culcuşul somnuluischimbă lecturile prăfuite cu alteleproaspete abia ţâşnite dinafundul virtualpotopeşte cu şoaptele lui fantasmaîntreţinută a lui montaleînaintează prin eliminare o linişteputredăpentru care mă ştiu conectatcu plata facturiila ziua când funcţionarii trag ultimalinieîn registrul cu ţesătura deşiratăla cotor

CLIVAJ

pe un suport de aer îmi fentez îngeruleste singurul ins ce se aşeazăpe labele timpului meuşi ascultă precumar fi absenttot ce-i îndrug căci şi ameţit îmi ştietraseulcum şi-a pus tampoane-n urechi dupăindicaţiile mai noi ale oftalmologilormă copiază întrutotulgest cu gestticurile


de nu mai ştiu care este îngerul şicare ioncel cu pălărie de gratzîn aerul acesta tumultuos de nesigur

ARGUS

împotriva mea sunt singur oricâti-aş chinui pe alţiiun pumn de argilă frământată dupămodelpentru care cuptorulîşi tot reglează temperaturilepe scara lui Celsiussa obţină punctul internla care sa scoată din mine untul metalicde pus în tabloul elementeloratestate cu vederea rotundă

împotriva mea hermes nu va izbuti să afle culoarul de accesspre respiraţia cu diafragma tăiată

ETERNITATE

desenul insesizabil păstrează verdelemăslinuluiîntre croşetele argintii ale valului mării linii neutre mă ignorăîntins pe nisipul reavăn cumîmi trece printre firidele gânduluiun ultim poem despre plictisrisipit de Ungaretti în golfpentru ca o filă mai încolosoarele să apunăspre a se reaprinde mâinepe crestele muntelui Lovcen tânăr şi sprintengata a urca serpentinele care m-au obosit azicu entuziasmul de a căuta sensul ascuns în aerul viu colorat de care nu mă mai satur

KATARUM

în golf umbra latină se sprijină pe ziduri în tăcerea ei de mormânt deschisprecum în interstiţiiurmele globulelor roşii

reduse la simple acoperişuripentru un timp sideratde alte încrucişări ale vieţii şi morţiieu mângâi cu sufletul veşmântulantemergătorului meu de la capătul firului necuprinscare s-a lăsat cotropit de ideea că aşezând o piatră pe altaverticala nu se va prăbuşi vreodatăsub rădăcina copacului

COVOR

priveliştea mării se lasă cucerităde brăţara munţilor ca o mireasăîn apele faldului neliniştitdin piaţa oraşului pleacă vaseleîn largul întrepătrunsmişcarea îşi temperează voluteleîn pragul vegetalcetatea şi-a urcat cruceape umărul stâng al stâncii de unde amestec în peisaj culorile pastelun covor artificial îşi rezumătentaţia policromăcând schimb un mesaj pe nokiacu agenţia de ocrotire a singurătăţii

AMINTIRE DIN BUDVA

apele mării spală picioarele negreale muntelui trezit la viaţăprintre degetele-i de piatră mă strecorca un câine plouat sprevegetaţia mediteraneană care-miaprinde inima ieşită în oraşsă culeagă parfumul florilor de portocali

şi rodiede mână cu înfrângerearăsfăţată prin grădinile vorbitoaredespre idile întrerupte în punctul de foc

o femeie trece pe faleza scormonită de reflux sprijinită de amintiri flexibilese opreşte ades şi se întreţine cu oglinda cenuşie a apei aruncă pietricele dintr-un trecut ars în golul zileiprin care mă desluşesc cotrobăind

din obişnuinţă

poezie literaturii, literatura lumii


Mariam DRAGOMIR

clipe de astăziprivirea fulgeră albul printr-o aripă mirată

soarele zămisleşte abatoare albastreapune în aşteptarea cerului

gândul e pielea turnată perpetuupeste venele uitate

în memoria sângeluiîn apărarea ta ai ziduri acasăînvăţă astăzi să respiri în tine

neajunsurisorbim măcriş

huiduim fluturiigăleţile pline de spasmedeşert în vorba noastră

zăngănim clopotelecerul foşneşte

existenţa e cearşaful obositîn urmă - sunetul gândului smuls

se ridică din fluide nebănuiteintră în soare

desculţ de semenesorbim măcriş

rugina curge din mâinitrecem cu lumânările din coaste

prin faţa creştetuluiviaţa se închide în viaţă

nimenifântâna nu mai respiră stihuri în casă se

prăbuşeşte foculmortarul

scutul emoţiilorcutremur de simţire

sub molozdegetele tale

năruiesc emoţiiviaţa digeră cuvinte

ce se petrece cu secundele cocoţate subhornuri

secundele au nevoie de ore să ticăievindecarea

nimeni nu mai respiră stihuri în casa ta eiarnă

momentaerul trece prin mine

desparte carnea de viseo mână dezmorţeşte somnul de cer

ne uităm în întunericplini de praf

înlănţuiţi de fericirea delăsăriipare uşor să mori sa te naşti din nou

trecereatimpul zvâcneşte în scoarţa copacului

pe spate somnul cască în visdimineaţă desenez arhangheli pe pielea

norilortoate secundele

au parfumul pieptului tăunimic din etern nu îmi face rău.

GânduriM-am îndrăgostit de sunetul aplauzelor.

Înseamnă fericire, laudă, respect, bucurie....Când oamenii aplaudă, toţi trăiesc aceeaşiemoţie, se gândesc la acelaşi lucru.

Am înţeles de ce nu îmi place să portochelari. Nu-i suport pentru ca mă împiedicăsă văd ce se poate vedea, îmi deformeazărealitatea, totul e privit în aparenţă.

Mi s-a făcut dor de prietena mea... marea,de scoică, prietena mării, de nisip, prietenulamândurora, de soarele la răsărit, care ştiu cămă aşteaptă să mă surprindă.

Îmi doresc un tovarăş de călătorie: unfluturaş, un puf, o adiere, o rază de soare, omelodie, un zâmbet, o voce... să mă poatăînţelege şi aştepta.

cartea străină


DD ubravka Ugrešić ne avertizează încăde la începutul cărţii: „În romanul defaţă totul este pură ficţiune: naratoarea,

acţiunea romanului, situaţiile prezentate,personajele. Nici măcar locul de desfăşurare aacţiunii romanului, Amsterdam, nu este întrutotul real”. Nu ştiu de ce, dar după ce am cititacest roman, după ce am căutat referinţedespre autoare, am tendinţa să nu cred niciuncuvânt din cele spuse în preambul: este unroman extrem de realist, scenele pardesprinse din realitatea vieţii romanciereicroate, iar Amsterdamul poveştii este acelaşicu oraşul unde locuieşte în acest momentDubravka Ugrešić.

Născută în Croatia, în 1949, autoarea a fosto scriitoare apreciată în spaţiul fosteiIugoslavii şi un apreciat om de cultură,lucrând timp de douăzeci de ani la Institutulde Teoria Literaturii din cadrul Universităţiidin Zagreb. Izbucnirea războiului în 1991 i-aadus primele dificultăţi datorită poziţiei saleintransigente împotriva naţionalismului (fie elcroat sau sârb), ea criticând public războiul şipe cei care susţineau desparţirea Iugoslavieiîn mai multe state pure din punct de vedereetnic. Din acest motiv, a trebuit să părăseascăCroaţia în 1993. A continuat să publice dinacel moment, să predea la universităţieuropene sau din Statele Unite ale Americii,stabilindu-se în cele din urmă în Olanda, laAmsterdam.

Ministerul durerii (Ministarstvo boli) esteuna dintre cele mai importante cărţi ale sale,care surprinde esenţa dezrădăcinării apăruteîn spaţiul Iugoslaviei, după izbucnirearăzboiului şi fărămiţarea unei ţări în statediferite, aparent fără motive istorice, ci doardatorită unor dorinţe politice prezente. Atâtpentru personajul principal (este ea personaj

principal?), profesoara Tania Lucić, cât şipentru studenţii săi, cu toţii refugiaţi din calearăzboiului, accentul se pune pe modul în carepersonalitatea fiecăruia se poate adapta noiiţări, Olanda, dar mai ales pe modul în care îşipot vindeca rănile personale sau naţionaledeparte de locul unde se pot considera acasă.

Pentru Tania, profesoara care stă ca suportprincipal dezvăluirii dezrădăcinării,întâmplarea a făcut să ajungă în Amsterdam,unde trebuie să predea literatura fosteiIugoslavii unor studenţi a căror şansă de arămâne în Olanda este de a participa la acestecursuri. Tendinţa unui astfel de curs este de afi tern, fără viitor, prea teoretizat şi cu oapetenţă pentru pasivitate din parteastudenţilor. Tania încearcă să schimbe aceastătendinţă, făcând in primul trimestru altfel decursuri, speciale pentru cei plecaţi de acasă şicărora, normal, le era dor de lumea de undeau plecat, de lumea dinaintea schimbării: cuajutorul studenţilor, deschide o sacoşă derafie (românii ştiu şi ei despre ce e vorba!)plină cu nostalgii şi cu dor de anumite lucrurisau persoane din perioada „fericită” a fosteiIugoslavii. Numai că, de cele mai multe ori,ceea ce îţi doreşti nu se realizează aşa cum ţi-aipropus: „Nostalgia, dacă acesta este cuvântulpotrivit, era un agresor brutal şi şiret, care te loveape la spate, te ataca atunci când te aşteptai cel maipuţin, dându-ţi o lovitură direct în plex de ţi setăia răsuflarea. Nostalgia apare cu o mască pe faţăşi, ceea ce este cel mai ironic, noi eram ţinta eiîntâmplătoare.”

În această primă parte, cea mai importantăşi cea care ilustrează nostalgia după o ţarăfărâmiţată şi care, în esenţă, i-a respins, stăcheia romanului. Nu a fost bine şi liniştitornici în timpul comunismului, deşi acesta erade o altă factură decât cel din URSS saucealaltă parte însemnată a Europei de Est.Viaţa era şi în Iugoslavia grea şi solicitantă,existau şi aici normele din timpuluicincinalului, restricţiile existau. În 1991, cupuţin timp înainte de izbucnirea războiului, înaer plutea un sentiment de eliberare, iaroamenii erau mai relaxaţi, libertatea se năştea,numai că nimic nu mai era atât de simplu şiorganizat ca în perioada comunistă: „Oameniis-au relaxat. Puteau să se scobească în nas, să sescarpine în fund, să-şi pună picioarele pe masă,

Ştefan ENE

Dezrădăcinarea*


să asculte ce muzică voiau, să se uite la tembelizorcât pofteau. Croaţii i-au alungat pe sârbi, sârbiii-au alungat pe croaţi şi i-au omorât pe albanezi,iar bieţii bosniaci au pătimit cel mai tare şi dinpartea sârbilor, şi din partea croaţilor. Acumfiecare îşi are criminalii proprii care îşi bat joc deei, dar oamenii pricep totuşi această situaţie cafiind mai bună. Criminalii sunt de-ai lor şi nimeninu le mai impune nişte standarde înalte la care nuse pot ridica.”

În diferite părţi ale romanului, Tania seexprimă diferit, dar în esenţă este vorba deacelaşi lucru: niciodată nu îşi va mai găsipropria casă, pentru că a părăsit-o de mult şinu există speranţe de a se întoarce, decât celmult pentru vizite scurte. La început, cuvintelesale sunt de neadaptare la noua lume şi decăutare a propriei lumi ideale. De altfel, nusuntem în situaţia de a spune că e greu să îţigăseşte locul după ce ai plecat din propriapatrie, este un exerciţiu extrem de greu, dacănu imposibil, de a te pune în situaţia celui carea plecat într-o altă ţară, refugiat din cauzaconvingerilor politice sau dintr-o convingerecă noua patrie formată nu mai corespundepropriilor idealuri: „Nu aveam statut de refugiat,dar, la fel ca refugiaţii, nu aveam unde să măîntorc. Cel puţin acesta era sentimentul meu. Poatecă şi eu, ca mulţi alţii, mi-am însuşit inconştientnenorocirea altora, transformând-o într-ojustificare lăuntrică a refuzului de a mă maiîntoarce. Pe de altă parte, oare dezmembrarea ţăriişi războiul nu erau motive suficiente să pleci? Nuştiu. Ştiu doar că am plecat de mult de acasă şi nuam ajuns încă nicăieri.”

Spre final, după experienţe diferite, prima

de iugonostalgie, care însă nu a fost pe placulnici unor studenţi (rămaşi necunoscuţi!), nicipe placul unor profesori care îşi vedeaupropriul interes (iată că acest lucru esteposibil şi în Occident!), a doua de seriozitateacademică, o experienţă nefericită pentruadevăraţii studenţi prieteni şi admiratori aistilului noii profesoare, Tania nu găseşte osoluţie pentru propria dezrădăcinare: „Uneoriîn viaţă lucrurile se încâlcesc atât de tare, încât numai e clar ce a fost înainte şi ce a fost după, aşacum nici eu nu mai ştiam dacă am scris aceastăpoveste ca să pot ajunge la sfârşit ori ca s-o pot luade la capăt.”

Pentru mine, Ministerul durerii este unroman extrem de bine scris şi uşor de citit,având în vedere extremele probleme umanecu care se confruntă: nu este uşor săpovesteşti drama unor oameni, drama unorstate care se despart mai mult din motivepolitice (invocându-se însa problemeleetnice). Pentru personaje, nimic nu estesimplu, chiar dacă încearcă să se refugieze înamănunte simpliste şi în viaţa de zi cu zi aolandezilor. Orice plimbare prin superbuloraş Amsterdam îi duce la magazineledeschise de conaţionali, orice intrare înrestaurante îi duce la raioanele cu produse„de acasă”: „Simţeam frângerea lor lăuntrică,furia lor, protestul lor interior mut. Noi toţi eram,într-un fel sau altul, înrobiţi. Inventarullucrurilor care ne-au fost confiscate era lung şicumplit. Ne-a fost confiscată ţara în care ne-amnăscut şi dreptul la o viaţă normală. Ne-a fostconfiscată limba. Am trecut prin încercăricumplite de umilinţă, teamă şi neputinţă. Amsimţit pe pielea noastră ce înseamnă să fii redus lao cifră, la o grupă de sânge, la o turmă. Unii,asemenea lui Selim, i-au pierdut pe cei apropiaţi şinenorocirea lor era cea mai grea. Acum eram cutoţii, într-un fel, convalescenţi.” Convalescenţăcare, se pare, nu se va încheia niciodată, oricepersoană sensibilă şi cu o gândire puternică seva simţi departe de casă, de tradiţii, depropriile sentimente într-o ţară străină, care îigăzduieşte fără condiţii. Dorul de casă esteprea puternic.

_______________* „Ministerul durerii”, de Dubravka Ugrešić,Editura Polirom, Iaşi, 2010, Traducere dinlimba croată şi note de Octavia Nedelcu

ÎÎn zahăr de pepene e un roman… prăjitură,după reţetă, tăiat în felii mici, în capitolescurte, pliat bine pe unitatea cotidiană de

timp destinată lecturii, capitole care par niştepoezii minione, ca acest imn închinatmâinilor: „Ne-am întors la MOARTEuţinându-ne de mână. Mâinile sunt cevaminunat, mai ales când se întorc după ce aufăcut dragoste („Mâini”)

Zahăr de pepene, repetat obsesiv, devineun refren hipnotic, care amorţeşte, induce ostare somnolentă, plăcută. Multe lucruri suntfăcute din zahăr de pepene, inclusiv „aceastăcarte”, scrisă, bineînţeles, cu cerneală dinsâmburi de pepene, cu promisiuni dulci încădin primul capitol: „Vom vorbi despre toateacestea şi le vom străbate prin zahăr depepene.” Zahărul de pepene, ingredient debază al reţetei, menţine un echilibru al buneidispoziţii, la care se adaugă mai vechiulpăstrăv, din primul roman.

Paulina, logodnica naratorului, aprindenoaptea o lampă cu ulei din pepene-cupăstrăv, care răspândeşte nu numai lumină,dar şi un miros parfumat, baraca ei este făcutădin zahăr de pepene, rochia tot din zahăr depepene şi are şi o aromă plăcută, dar şi laprivit dezvăluie formele dulci ale corpului!

Geografia locurilor e un labirint ţesut dinpepeni şi râuri şi multe poduri, „Pe aicispunem râu tuturor lucrurilor. Genul acestade oameni suntem.“ Arhitectura esuprarealistă: din bucătărie poţi ajunge în„coridorul care ducea în camera de zi trecândpe sub râu”. Cărămizile sunt din pepene.

În MOARTEu îşi petrec oameniimajoritatea timpului, mănâncă, lucrează, însăfiecare are câte o baracă în afara locului, undele place să petreacă timpul în singurătate.Lentoarea e măsura lucrurilor, până şi

dragostea se supune mişcărilor încete într-opoezie cu trimiteri spre psalmi biblici prinnaivitatea exprimării sentimentelor.

Mult timp povestea nu se leagă, îţi scapăprintre mâini, alunecoasă ca un… păstrăv.Scene, elemente reale se amestecă cu altelesupranaturale, dar pe cine mai surprindeaceastă tehnică după ce a citit primul roman?Pe cine mai surprinde că râul trece împleticitprin camera de zi? Tot acolo se pot întâlni şistâlpii de iluminat: „M-am dus cu Paulina încamera de zi şi ne-am aşezat pe o canapea încrângul de lângă mormanul de bolovani.Eram înconjuraţi de felinare.” Dacă păstreziconvenţia intruziunii suprarealului, dacă nute interesează tehnica şi, mai ales, dacă n-aicitit „La pescuit de păstrăvi în America”,lectura e agreabilă, o poezie cândsuprarealistă, când absurdă.

Cărţile aici servesc drept combustibil,aduc căldură, ele au stat ca multe alte lucruriîn Uzina uitată, unde trăieşte izolată ceata luiERUPT-in. Toţi cei care nu se supun traiuluimolcom de la MORTEu, dispar în modabsurd ca ERUPTIN şi gaşca lui , sau tragic,ca Margareta, fosta iubită a naratorului, carevizita tot mai des Uzina uitată şi aduceamulte lucruri pe care le depozita în baraca ei,atinsă de boala viitorului, a posesiunii,strângea pe lângă ea de grămezi de obiecte,mai multe decât ar fi avut nevoie…

În păstrăvărie, Eruptin, secondat de gaşcalui, îşi taie degetul mare, apoi mâinile, apoiurechile ca să demonstreze cum ar trebui săarate MOARTE-ul. Pentru el, cei care-llocuiesc sunt nişte imbecili, care au omorâttigrii, nişte animale inteligente, şi au instalatliniştea. Moartea petrecăreţilor nu provoacăemoţii, sunt încărcaţi în roabe, ca nişte lucrurinefolositoare, sângele lor e adunat cu o cârpăstoarsă ritualic în găleată de Paulina... DoarMargareta trăieşte tensionat, ea se abate de latraiul îngheţat, monoton şi liniştit, nu suportăexilul sentimental şi se sinucide .

Notaţia e simplă, aproape o transcriere înlimbajul folosit în fişele de observaţiemedicală: “I-am luat mâna, mâna ei aveamultă forţă datorată blândeţii, iar forţa aceeafăcea ca mâna mea să se simtă în siguranţă, latoate adăugându-se şi o doză de agitaţie.” Sauo radiografiere senzaţiilor cuiva care halcineaza:

cartea străină


Ioana GEACĂR

Richard BrautiganÎn zahăr de pepene*

DD upă ce, în al doilea deceniu alsecolului trecut, s-a epuizat multadmirata belle epoque (1890-1914) şi

prima conflagraţie mondială a împins o mareparte a lumii spre oblojirea rănilor şi spresperanţa unui boom tehnico-economicsalvator, şi în domeniul spiritului lucruriles-au luminat deodată în/din toate direcţiile.Simbolismul, parnasianismul et alia îşidădeau obştescul sfârşit, refugiindu-se înpaginile istoriei literare, futurismul,suprarealismul, dadaismul, existenţialismul,obiectivismul străduindu-se să ocupe locuriledintr-un no man’s land destul de generos. Eratimpul ca vechile cutume să fie desfiinţate şiaici, cum se întâmpla, la nivel politic, în RusiaSovietică sau pe meleaguri mai central-evropeneşti. Ce era mai cu efect decât, peurmele acelui Zarathustra nietzschean, care îldeclarase mort pe Dumnezeu, să afirmi că şispiritul (vechi) a murit, că literatura[modernă] s-a dus pe copcă şi altceva secuvine se oferi „consumatorului” (desigur,avant la lettre, consumismul nu se născuseîncă, avea să vină după încă o mondialăîntâmplare belicoasă), care, şi el, aveaaşteptări diferite.

Sigmund Freud deschide calea din timp,cu textele sale controversate şi contestatede către societatea pudibondă şi ipocrită avremii sale [1], schimbătoare de paradigmăculturală şi istorică, cu toate polemicilechiar şi după ce opera i-a intrat îndomeniul public. Conceptele sale (punereaîn evidenţă a existenţei şi acţiuniiinconştientului în viaţa psihică şi înexplicarea pe această bază a personalităţiiumane etc.) vor hrăni dezbaterea culturalămulte decenii, înainte de a deveni faptacceptat, de la sine înţeles, bun comun.

lumea literaturii, literatura lumii


„Îi simţeam căldura trupului prin rochie . înmintea mea căldura trupului ei avea aceeaşiculoare ca rochia, un fel de auriu.”Perspectiva e aproape de aceea a unei minţisimple, sau retardate, ingenuitatea simţuriloraminteşte de personaje ca Lennie allui Steinbeck, Benjy al lui Faulkner, sauMolloy- homeless al lui Bechett.

Dialogurile par automatisme, stereotipii.Chiar şi replicile standard sunt înregistratepentru a păstra senzaţia de plictiseală,monotonie: „Mulţumesc”, „Cu plăcere”.

Reţeta? Amestec de memorie involuntară,impresii simple, reacţii fizice, străfulgerări devise, dicteu automat, absurd, suprarealism cuun pic din schema romanului pentru copii,surpriza: o lume în care toate lucruriletrebuie să fie altfel decât le cunoaştem, cu oatmosferă magică, dulce, înţepenită-n zahăr,dulce, dar rece.

Richard Brautigan creează o lume utopică,menajată, pe care o numeşte simbolicMOARTEu , o lume care baletează în zahăr,fără tensiuni, unde locuitorii vor să trăiască înarmonie, parcă sunt sedaţi, oameni statui,creaţie a naratorului. Care aparţine întru totulacestei lumi aplatizate, nivelate .

…………………..*În zahăr de pepene - Richard Brautigan,

Editura Polirom, 2004

Florin DOCHIA

Sfârşitul literaturii nu mai are loc

Paul Valéry publică cele două scrisorireunite sub titlul La crise de l’esprit [2], (NRF,No. 71, Aug. 1919, 323-4). Cu un an înainte(Wien, 1918), apăruse primul volum din DerUntergang des Abendlandes [3] de OswaldSpengler. Ambele scrieri exprimă îngrijorareacu privire la identitatea europeană în noulsecol, a cărui desfăşurare îndrăznesc s-osupună interogării. Vulnerabilităţile care sevădeau irezolvabile cereau noi abordări aleistoriei, pentru noi soluţii. Spengler a înlocuitparadigma liniară de reprezentare a istorieiuniversale cu aceea ciclică şi a negat existenţaunui sens general al istoriei, negând, înprimul rând, însăşi validitatea termenului deistorie generală şi propunând, în schimb,conceptul unor „istorii particulare”. Practic, aînlocuit filosofia istoriei cu filosofia culturii,istoria constituindu-se din biografia maimultor culturi. Aşadar, îngrijorarea apărea,practic, odată cu emergenţa mondială a unorputeri non-europene. Dacă influenţainterpretărilor lui Spengler a mai scăzut îndeceniile următoare, Criza spiritului constatatăde Valéry nu-şi va pierde din capacitatea de acapta atenţia nici la începutul secolului următor.

Suntem în 1919. „Un fior extraordinar atraversat coloana vertebrală a Europei. Asimţit, prin toate nucleele sale gânditoare, cănu se mai recunoştea, că nu-şi mai semăna,că-şi va pierde conştiinţa - o conştiinţădobândită prin secole de nefericirisuportabile, prin mii de oameni de primăcalitate, prin nenumăratele şanse geografice,etnice, istorice. […] Niciodată nu s-a citit atât,nici cu atâta pasiune ca în timpul războiului:întrebaţi-i pe librari. Niciodată oamenii nus-au rugat atât de mult şi atât de profund:întrebaţi-i pe preoţi. Au fost in vocaţi toţisalvatorii, fondatorii, protectorii, martirii,eroii, părinţii patriei, sfintele eroine, poeţiinaţionali... Şi în această dezordine mentală, laapelul aceleiaşi spaime, Europa cultivată acunoscut reînvierea rapidă a numeroaselor eigândiri: dogme, filosofii, idealuri eterogene;feluri fără număr de a explica Lumea, o mie şiuna de nuanţe ale creştinismului, cele douăduzini de pozitivisme: tot spectrul luminilorintelectuale a fost etalat în culoriincompatibile, scăldând într-o ciudată razăcontradictorie agonia sufletului european.”

Agonia sufletului european… Iată că Europa,după spusa lucidului Valéry, îşi accesasfârşitul din chiar clipa în care nutreasperanţa renaşterii. Chiar în al doilea deceniudin mileniul trei, ne pare firească constatarealui Christian Crăciun, undeva, într-uncomentariu: „Nenorocirea noastră, a Estului,este că intrăm într-o Europă deja putredă.”Putrezirea începuse, deja, atunci când păreacă venise vremea speranţei, a iniţierilor de noiviziuni, era finalul epocii moderne, altcevaurma să vină. După Valéry, libera coexistenţă,în toate spi ritele cultivate, a unor ideideosebite, a unor principii de viaţă şicunoaştere absolut opuse caracterizează oepocă modernă. „Europa anului 1914 ajunsesepână la limita acestui modernism. Fiecarecreier de o anumită valoare era o răspântiepentru toate rasele de opinii; orice gânditor, oexpoziţie universală a reflecţiilor. Existauopere spirituale a căror bogăţie de contraste şide im pulsuri contradictorii te ducea cugândul la efectele iluminatului cam nesăbuital capitalelor din vremea aceea: ochii aveauusturimi şi se plictiseau...” Valéry îndeamnă„să abandonăm pentru un timp cercetareaansamblurilor şi să studiem în individulgânditor lupta vieţii personale cu viaţasocială”. Ceea ce se va şi întâmpla.

În aria literaturii vremii, aceleaşiinterogaţii chemau soluţii asemănătoare. Aşaîncepe discursul critic despre moartea/sfârşitulliteraturii şi se aşează cum se cuvine, hrănindavangarda precoce chiar pe teritoriul RomânieiMari sau făcând să izbucnească vulcanicGeneraţia ’27. Literatura (re)cunoscută secuvenea să piară pentru că-şi atinsese limitele.Dumnezeu era mort, ce rost mai aveaLiteratura? Chiar dacă Ei nu-i spusese nimenişi continua să se manifeste de parcă era vie,afirmarea unor poziţii despre sfârşitulinevitabil era foarte vizibilă. Pe alte meleaguricontinentale, critici apropiaţi de mişcareadada iau atitudine: Marcel Arland publică Surun nouveau mal du siècle, (La Nouvelle RevueFrançaise - NRF, n° 127 Feb. 1924, 149-158) [4],articol devenit repede celebru, comandat dedirectorul Jacques Rivière şi susţinut analiticprintr-un text intitulat La crise du concept delittérature (p. 159-170) [5]. Ceva trebuia să se


schimbe şi Literatura modernă era aceea carese dovedea nesatisfăcătoare pentru noul tipde recepţie. Arland punea în centrul creaţieiliterare a anilor 1920 o angoasă spirituală şimorală şi expresia ei, un subiectivismrelativist care nu se temea de psihologism.În numele primatului experienţei interioare asubiectului, Arland mergea şi în contradadaiştilor, şi a clasicismului estetizant alînaintaşilor săi de la NRF. El îl considerărelevant pentru deriva morală şi metafizică aliteraturii. „Înainte de orice literatură, existăun obiect care mă interesează mai întâi: euînsumi. De acest obiect caut să mă apropiiprin cele mai pure mijloace pe care le pot găsi.Literatura, care este cel mai bun dintre ele, neseduce doar în măsura raporturilor ei cu noiînşine şi potrivit influenţei pe care o poateavea asupră-ne.”

Jacques Rivière nu împărtăşea neapăratideile celui pe care-l publica, dar lecomentează cu interes, refuzând, totuşi,literaturii orice semnificaţie terapeutică şiorice compromis ideologic ori filosofic - ea nupoate avea un „scop transcendent” căruia să ise subordoneze. Astfel, se situează, înaintealui Jean Paulhan, dar în continuarea întregiitradiţii moraliste franceze, alături de cei cecaută să protejeze literatura, concepută ca artăautonomă a limbajului, şi contra perturbaţiilorinduse de „izbucnirile eului” artistului, doritede modernitatea suprarealistă sau provocatede o angoasă existenţială. Dacă există o crizăprofundă şi un declin al ideii de literatură,sunt mult mai vechi, din vremea polemicilorprivind narcisismul autobiografizant şi aînfrângerii detaşării intelectuale a literaturiiclasice de către poeticile „expresiei” şiindividualităţii de după Romantism.

Jacques Rivière este frapat de ideea uneiliteraturi înţelese ca activitate subordonată.Generaţia nouă susţine că tendinţa generalăeste de a scrie doar în ultimă instanţă sau, celpuţin, de a da scrisului, creaţiei literare unfinal extrinsec. Acesta este răspunsul laîntrebarea „de ce scrieţi?”„Nici o epocă,poate, – afirmă Rivière – în ciuda a ceea ce arputea susţine unii critici miopi, nu a fost atâtde departe ca a noastră de a practica «artapentru artă». Îmi pare chiar că asistăm la ocriză foarte gravă a conceptului de literatură.”

Din care motive? Mai întâi este uimitoareimportanţa care se acordă dispariţiei luiDumnezeu, „eternul ce-i face să sufere peoameni, care s-au angajat fie să-l creeze, fiesă-l distrugă”. „Dacă problema posibilităţii şilimitelor literaturii capătă azi un caracter atâtde tragic, este, după părerea mea, pentru că aluat locul şi forma problemei religioase.”Caracterul istoric al unui răspuns sincer larespectiva întrebare („de ce scrieţi?”), ce-arputea defini starea literaturii la un momentanume, este de la sine înţeles. Molière sauRacine ar fi spus fără îndoială: «Pour distraireles honnêtes gens». Ideea este exprimatăoficial chiar şi după 200 de ani, la 9 februarie1857, când Gazeta Tribunalelor publicădecizia în procesul „Madame Bovary”.Rechizitoriul pronunţat de avocatul imperialPinard stabilea că lucrarea merită un blamsever, căci misiunea literaturii este săîmpodobească şi să recreeze spiritul, elevândinteligenţa şi epurând moravurile. A orna, arecrea, a eleva, a epura: frivolitatea şi cenzurasunt legat reciproc. Romanticii, însă, ar fivorbit despre tentativa de atingere aabsolutului şi rezultatul acesteia, revelaţia. Deaici încolo, scriitorul devine preot! „Toatăliteratura secolului al XIX-lea este o vastăîntrupare dirijată înspre miracol.” Anii 1920înregistrează criza acestei concepţii. Dacă ar fifost întrebat Paul Valéry despre activitatea sa,el ar fi încercat imediat să o prezinte catranscendentă literaturii, forma scrisă pe carei-o dă fiind, pentru gândirea lui, doar unaccident. Iar dacă plonjezi în opera lui MarcelProust, se vede imediat că ea se naşte dintr-undesen pur filosofic sau chiar ştiinţific.

Astfel înţelege Rivière demersul critic allui Marcel Arland. Tinerii continuă să fieatraşi de nevoia de absolut, dar se simtneputincioşi în a produce ceva în care săcreadă cu adevărat, ceva care să fie deasupralor înşile, ceva comparabil cu Creaţia divină.De aici, scepticismul furios şi dogmatic alunora, de aici întrebările ironice cătrepredecesori: „De ce scrieţi? Nu vedeţi că nu enimic altceva real, sigur, pozitiv,demonstrabil decât neantul? Nu vedeţi căpentru producţia voastră singura aşteptareeste neantul? Şi că nu vă lasă decât timpul săculegeţi câţiva lauri derizorii înainte de a vă



înghiţi?” Expresie ce pare o reluare aaforismului lui Nietzsche, care punea îngardă: „De priveşti îndelung abisul, află că şiabisul îţi scrutează străfundul sufletului.”[6]Dialogul indirect Arland-Rivière continuăplin de frumoase argumente relevante, deexemple din toate domeniile spiritului,realitatea lucrurilor este cu siguranţă multmai complexă, scepticismul nu destituie cutotul credinţa, criza conceptului este reală,redefinirile sunt obligatorii şi se vor face cuasupra de măsură. „Nu cred în acest nou «răual secolului» pe care-l denunţă dl. Arland.Este tot cel vechi, răul ultimului secol [XIX, n.m.]. Dar noi suferim de el de atât de multtimp, acum îl cunoaştem, aşadar, atât de bineîncât numai o voinţă puternică ne-ar face să-idăm de capăt.” Opinia autorităţii, citată caargument în plus de Jacques Rivière, pare căţine de ceea ce a fost numit mai târziu, într-unexces de spirit, plagiatul prin anticipare [7],căci aminteşte foarte vizibil de Emil Cioran:„Scriitorul, îmi spunea dl. Roger Vitrac, (…)nu mai are motiv să se întrebe de ce scrie, căciomul nu are a se întreba de ce trăieşte. E clar,pentru mine, că, din moment ce ne lăsămspiritul să pună această din urmă întrebare,nu-i mai putem răspunde decât prin credinţareligioasă sau prin sinucidere.” De undeputem deduce şi că ideile cioraniene nu auvenit de nicăieri, ele circulau în lumea în careel va alege să trăiască şi nu a făcut decât să le„culeagă” în cărţile sale. Dar cu cât stil şi câtde cuceritor!

Atent observator al realităţii curente,Rivière remarcă debutul, simultan cumişcarea Dada, a unei epoci indiferente laproblema sensului literaturii, în care scriitorulnu se va mai crede desemnat pentru o funcţietranscendentală, ci va lucra ca să fixezeaspectele lucrurilor celor mai apropiate de el.Nu mai e vorba de revelaţii despre sine, ciformulări fericite despre om, despre viaţă,despre călătoria noastră în această lume.„Ideea relativităţii pătrunde lent, darinevitabil, întregul sistem al concepţiilornoastre. Literatura nu va putea să reziste, subameninţarea dispariţiei, acestei invazii. Maiîntâi, ea va apărea ca activitate relativă aspiritului, neputându-se referi decât laexperienţa noastră. Apoi, ea îşi va lua sarcina

de a face să apară relativitatea tuturorlucrurilor interioare şi exterioare, materiale şispirituale.” Exemplificând cu Marcel Proust,concomitent, nu se poate declara decât înacord cu Arland în ceea ce priveşte faptul căsuferinţa omului nu trebuie să scape atenţieiscriitorului: efortul său, lupta sa contradestinului, contra celorlalţi, înfrângerile şitriumfurile, credinţa, dragostea, devotamentul,viaţa, în cele din urmă, această perseverenţă,formând un etern obiect al unei eterneactivităţi, literatura, poate şi trebuie cuprinse.Pe urmele ereticului Roland Barthes, putemconchide că, din primul sfert al secolului alXX-lea, literatura nu mai este „o zornăitoare,nici o rochie, nici o oglindă, nu caută subautor omul; nu e un mijloc, nici uninstrument. Literatura nu vrea să fiedependentă” [8]. Ea îşi declară autonomia, îşireclamă statutul pe care să-l impunăcititorului, cu care relaţia deja era într-o fazăcritică. Trebuia, cum ar spune Mallarmé, să teconsideri om complet şi fără să fi citit vreunvers de Victor Hugo ori să fi descifrat un opartitură de Verdi. Gata cu impostura careridica în slăvi claritatea literară clasicăimediat accesibilă! Demnitatea literaturii esteincompatibilă cu o căutare a comunicării cuorice preţ! Când nu se va lăsa subjugată dezona „reportajului universal” (v. Mallarmé[9]), literatura nouă va conţine „clarităţidificile”, pentru care e nevoie de instrumenteadecvate, întrucât autorul foloseşte cuvintecare întrerup aria comună a banalului şi aascunsului. De aici, o nouă retorică, o nouădistribuţie a genurilor literare, cel puţinpentru o vreme, pentru că reconcilierea dintrenaraţiune (epic) şi poezie (liric) nu va întârzia,cu toate manifestările extreme care nu vorlipsi (v. implicarea în ambele zone de creaţie alimbajului jurnalistic), hibridizări care vorlăsa urme...

Dacă am întârziat mai mult asupradocumentelor Arland-Rivière, am făcut-opentru că esenţa lor îmi apare valabilă şiastăzi. De-a lungul deceniilor, subiectul va fireiterat, se va mai anunţa, periodic, câte ocriză mortală a literaturii, a conceptului, ascopului, a spiritului… „Criza cărţii rămâneîn centrul tuturor preocupărilor în lumeaautorilor, editorilor, librarilor” – declama


André Billy într-un articol intitulatsemnificativ „On demande d’urgence deux outrois chefs-d’œuvre”, în [10] deceniul cinci. (Afost şi subiectul unei dezbateri a editorilorromâni în anii din urmă!) Doi ani mai târziu,Raymond Dumay publică «Mort de lalittérature», în care deplânge lipsa depersonalităţi literare active, spre deosebire de„inflaţia literară” din anii 1920-1930,dispariţia unor reviste literare, scădereaapetitului străinătăţii pentru traducerile dinliteratura franceză [11].

Tot despre „La mort de la littérature” scrieJacques Etienne Ehrmann, în 1971 (Paris,l’Herne) [12]. Circumstanţele sunt, însă, multdiferite faţă de perioada de după PrimulRăzboi Mondial şi chiar din anii 1950. Chiarîntrebarea este formulată altfel: „Ce însemnă:a face un «text»?” Cu variantele: Cine face un«text»? Cum se face un «text»? A se observacă, deja, activitatea scriitorului nu mai estescrisul, ci facerea unui «text». Iar scriitorul seva numi «autor». Relaţia are loc între douăconcepte strict definite - «autor» şi «text» - şiimplicarea lor este reciprocă, fiecaredevenind, pe rând, obiect, respectiv subiect alproblemei. „«Autorul» şi «textul» sunt prinşiîntr-o mişcare în care, în loc să rămânădistincţi (autorul şi opera; unul factorul [aici,cu sensul de producător, cauză, cel care face – n.m.] celuilalt), ei se inversează, ca să zicem aşa,unul cu celălalt, creându-se şi anulându-deunul pe altul.” Există şi preocuparea de adecela între obiectul limbajului «obişnuit», cucaracter utilitar, care nu produce texte, nu areautor, şi obiectul poetic [13], rezultatulfabricării «gratuite» de limbaj(e), «texte», decătre cineva numit, prin convenţie, «autor».Scopul nu e altul decât de a ajunge, pas cupas, la a contesta «autorului» un drept deproprietate asupra propriului limbaj, înmăsura în care barierele care separă limbajul«literar» şi limbajul «obişnuit» sunt distruse,ceea ce nu rămâne „fără consecinţe asupraexamenului critic al materiei lingvistice pecare o numim «literatură». În alţi temeni (…):ce va deveni «critica»? cum se va situa«discursul critic» în raport cu «discursulliterar»?” Nimic mai mult decât că, în măsuraîn care materia literară îşi extinde drepturileasupra tuturor semnelor lingvistice, este logic

să fie abolită orice distincţie între limbajulobişnuit, limbajul literar şi limbajul critic.Ajungem, astfel, la o largă democratizare acreaţiei literare, extinsă la toată aria comunicării,în care critica poate să se declare fără grijă«artistă», creatoare la fel sau mai mult camateria literară, iar receptorii să devină cutoţii clonele domnului Jourdain! Ehrmann sesimte în măsură să poată declara că „literarnu este un text ce-l exclude pe un altulasemănător, ci sunt textele pe care cititoruldecide să le califice astfel.” «Autorul» nu maieste invitat la festin. Descifrând semnele şisemnificaţiile «textului», cititorul ia loculcreator al celui numit prin convenţie «autor».Ceea ce iese în urma acestei operaţiuni se maipoate numi «literatură»? Aristocraţiadiscursului literar, separat de trivialitatea şivulgaritatea «limbajului obişnuit», îşi pierdevaliditatea, fundamentele, privilegiile. „Acea«literatură», depozit de sentimente, muzeu de«scrieri frumoase», şi-a trăit traiul. Toatesemnele se deschid unei noi lecturi – evident,fragmentară -, dar eliberată de barierele unui«gust» arbitrar şi sterilizant.” Literatura numai e decât unul dintre multele discursuri alelumii, parte oarecare a marii mase de mesajeuniforme şi continui, fără limite spaţiale şitemporale. În acest turn Babel, toate suntegale, limbajul utilitar se confundă culimbajul «gratuit», hazardul nu mai existăpentru că totul este hazard. „Singurul statutviabil al literaturii rămâne subversiunea,funcţia sa nu poate fi decât teroristă: eaconsistă în a aprinde praful de puşcă, a activaincendiul – a arde, a consuma sens(ul). Astfel,cititul-scrisul arată cu claritate imposibilitateasensului. (…) Schimbare de registru,schimbare de gest, dar păstrând acelaşi rol, aşputea la fel de bine să spun că cititul-scrisulconsistă în a amesteca rahatul. Se vede bine căajungem tot acolo: focul şi rahatul; joc decopii, joc copilăresc – dar fără inocenţă, cumne-a învăţat psihanaliza. Nici pur, nici impur,şi totuşi fericit!”

Mult mai aproape de zilele noastre, în2009, revista on-line LHT (Littérature HistoireThéorie) nr. 6 este dedicată subiectuluiintitulat «Tombeaux de la littérature». Şi dinacest substanţial dosar [14] am citat mai sus,pentru a parcurge, într-un fel, calea spre un


răspuns neriscant. Şi el s-ar formula ca unavertisment: a vorbi despre sfârşitul uneiactivităţi literalmente umane este oîntreprindere ridicolă, atâta vreme cât nupune problema dispariţiei Omului. Exerciţiulspiritual al interogării referitor la orice„moarte” este util atâta vreme cât rămâneexerciţiu. Iar unul dintre aceste „exerciţii”este facerea literaturii. Iată că ea seîncăpăţânează să ocupe acelaşi loc privilegiat,chiar şi în mult hulita societate de consum, înpofida tuturor Casandrelor!Instrumentalizarea formelor de scriere,adaptarea la cerere printr-o ofertă careexploatează fără prejudecăţi alte forme decomunicare - de la telefon şi radio, lacinematograf şi comunicarea în reţelelesociale – face ca sfârşitul/moartea literaturiisă nu fie decât o reinventare, o revitalizarecontinuă, dincolo de o inevitabilă confuzie avalorilor. Interesant este că rămâne tot maiimportantă centrarea pe individ, pe interesulfaţă de viaţa interioară, faţă de angoase şifrustrări general recongnoscibile, chiar dacădiferite, aşa cum cerea Ardant, acum aproapeun secol! Ba, mai mult, este vizibilă tendinţarecursului la autoscopie şi autoficţiune [15],în încercarea de universalizaremetabiografică a materiei subiective.Restrângerea câmpului de intimitate într-olume globalizată, experienţa comunizării carenu a dispărut, ci îmbracă noi forme,înşelătoare, închide, pas cu pas, noi căi spreeliberarea sinelui, împing «textul» să semultiplice incontrolabil şi anonim. De unde,de exemplu, cazuri de aşa-numit „plagiatpsihic”, adică asemănarea până la identitate,până la confuzie, a realului cu ficţiunea şi, dece nu?, schimbul de locuri în accepţiunearecepţiei psihice. Dar şi argumente puternicepentru ideea „dispariţiei realului”, înlocuitde simulacre cere se autogenereazănecontenit. [16] Odată simulat trecutul (cealtceva sunt filmul, literatura declaratdocumentar-realistă?), ce ne împiedică săsimulăm prezentul [ce altceva sunt realityshow-urile de care inundă posturile deteleviziune?) şi viitorul, pe care chiar să-ltrăim în dimensiuni noi ale (sensului)timpului, spaţiului, mişcării. Dispariţiaviolentă a realului semnifică şi dispariţia

Omului din realitatea rămasă fărăsemnificaţie, înlocuirea ei cu un simulacru, oimagine calpă – aici se înghesuie din ce în cemai mulţi membri ai unei „societăţimediatice”, unde ficţiunea vieţii a luat locultrăirii (exercitării) vieţii şi unde poţi întâlnimulţimi de zombies pentru care există numaiun schimb continuu de mesaje pre-fabricate,oferite cu generozitate de toate mijlocele decomunicare de masă. Ceea ce nu estecomunicare, pentru că presupune absenţa„absenţei”, avem dominanţa redundantă şiexclusivă a „prezenţei” - „une presenceextravagante”[17] ce umple tot câmpulsenzaţiilor, sentimentelor, raţionamentului.Ca ilustrare la îndemână, aş putea propunecel puţin câteva expoziţii de fotografie aletânărului artist Ioan Metzer, între care celeavând ca subiect spaţiul urban din Bucureştisau Paris, unde extirparea tuturordimensiunilor vieţii reale cu excepţia aceleiastrict vizuale este violent expusă. Dar, dejam-am depărtat de temă, aşa că va trebui sărevin cândva, pornind chiar de la acesteconstatări.

Literatura ca refugiu, literatura cadivertisment, literatura ca învăţare, cadescoperire de sine, ca act gratuit, ca prezenţăacaparatoare – multiple forme de expresiepentru care există cerere, deci există «piaţă»,fie şi controlată de grupuri de presiune sau deinterese globale. Întrebarea „de ce scrieţi?” vamai fi pusă în celebrele chestionare Proust,fără relevanţă, desigur, cum s-a cam văzutmai înainte. Sfârşitul literaturii nu va avea loc,dar va mai fi anunţat la răstimpuri, ca să nemai trezească pentru o clipă din visare,producând, prin reflecţie asupra ei însăşi,texte noi, o metaliteratură ca apărare în faţatentaţiei neantului. I se vor construimonumente funerare, dar vor rămâne veşniccenotafe. Discursul critic asupra literaturii vasfârşi întotdeauna cu un nou început.

___________[1] Die Traumdeutung (Interpretarea viselor),

1899; Zur Psychopathologie des Alltagslebens(Psihopatologia vieţii cotidiene), 1904; DreiAbhandlungen zur Sexultheorie (Trei eseuridespre teoria sexualităţii), 1905; etc.

[2] Criza spiritului [3] Declinul Occidentului

EE ste cunoscut scandalul izbucnit înFranţa cu ocazia încercării lui FrédéricMitterand de a-l strecura în calendarul

oficial al sărbătorilor naţionale pe LouisFerdinand Céline (1894-1961) de la a căruimoarte se împlineşte în acest an o jumătate desecol.[1] Serge Klarsfeld, preşedintele FFDJ [2]a protestat vehement, forţând, până la urmă,înlăturarea numelui lui Céline din rândulmanifestărilor oficiale ale Republici Francezedin anul acesta. Spiritele s-au inflamat şi înFranţa, având în vedere că, prin cazul Céline,s-au redeşteptat vechi amintiri deloc plăcute(precum antisemitismul din Franţainterbelică, colaboraţionismul cu Germanianazistă etc), preşedintele Republicii, NicholasSarkozy, având, în mod surprinzător, cea maiinteligentă şi plină de bun simţ remarcă,afirmând că poţi la fel de bine să aprecieziopera lui Gide fără să fii homosexual sau pecea a lui Céline fără să fii antisemit. Scandaluls-a concentrate mai ales asupraantisemitismului acerb a lui Céline, uitânduna dintre cele mai acide scrierile ale salecare, cel puţin din punctul nostru de vedere, îimai spală din păcate. Evident, percepţiaevreilor francezi este complet diferită faţă decea a românilor (şi a celorlaltor popoare dinest) care au avut de îndurat cincizeci de ani decomunism. Mea Culpa este unul din cele patrupamflete scrise de controversatul autorfrancez şi, chiar dacă textul are doar treizecide pagini în versiunea sa originală, estesingurul care a fost preluat în Caietele Céline7: Céline şi actualitatea, 1933-1961 [3], EdituraGallimard în 1986. Textul a fost publicat înanul 1936, după ce şi Céline s-a îmbarcat într-una din călătoriile aranjate de sistemulsovietic (serviciile secrete, agenţii de influenţădin Vest, agenţiile de turism împănate de



[4] Despre noul rău al secolului[5] Criza conceptului de literatură[6] „Cel care se luptă cu monştrii, să ia

aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iarde priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţiscrutează străfundul sufletului.” („Wer mitUngeheuern kämpft, mag zusehn, dass er nichtdabei zum Ungeheuer wird. Und wenn du langein einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auchin dich hinein.”) – Dincolo de bine şi de rău(Jenseits von Gut und Böse, 1886), Aph. 146;Traducere de Francisc Grünberg

[7] Pierre Bayard, Le Plagiat paranticipation, Editions de Minuit, 2009

[8] Lucette Finas, Barthes, ou le pari nouvelleforme de raison, La Quinzaine littéraire n°3 / 15avril 1966

[9] „Un désir indéniable à l’époque est deséparer, comme en vue d’attributions différentes,le double état de la parole, brut ou immédiat ici, làessentiel. // Narrer, enseigner, même décrire, celava et encore qu’à chacun suffirait peut-être, pouréchanger toute pensée humaine, de prendre ou demettre dans la main d’autrui en silence une piècede monnaie, l’emploi élémentaire du discoursdessert l’universel reportage dont, la Littératureexceptée, participe tout, entre les genres d’écritscontemporains.” - Stéphane Mallarmé, Avant-dire au «Traité du Verbe»” de René Ghil, Paris:Giraud 1886

[10] Figaro littéraire, 11 septembrie 1948[11] Paris, René Julliard, 1950[12] cf. Jacques Etienne Ehrmann, La mort

de la littérature (1971), N° 6, LHT, Documents,publié le 01 juin 2009

[13] etimologic, gr. v., �οίησις (poiesis), din�οιέω (poieo, „a face”)

[14] Nota bene: Eseistul român AlexandruMatei contribuie cu textul intitulat «Laperplexité devant la littérature».

[15] neologism creat în 1977 de criticul şiromancierul Serge Doubrovsky pentru adefini romanul său Fils, Paris, Galilée

[16] „Dacă simulacrul e atât de binesimulat încât devine un ordonator eficace alrealităţii nu înseamnă oare că omul, în faţasimulacrului, devine el însuşi o abstracţie?” -Jean Baudrillard, Sistemul obiectelor, EdituraEchinocţiu, Cluj, 1996, p. 38

[17] Jean Baudrillard, La disparition dumonde réel, WN Network

Codruţ CONSTANTINESCU

Mea Culpa unui scriitorcontroversat

informatori etc.), având în vedere faptul căCéline publicase, în 1932, romanul Voyage aubout de la nuit, care cunoscuse un mare succesla public. Comuniştilor nu le-ar fi displăcut săpescuiască un alt scriitor de mare perspectivă(ceea ce Céline s-a şi dovedit a fi, în ciudaluărilor sale de poziţie din politică), însă,precum în cazul lui Gide, mult mai implicat însusţinerea, până la punctul lui de cotitură, asistemului sovietic, socoteala de acasă nu s-apotrivit cu cea din târg, după cum isteţ odeclamă un celebru proverb românesc. Dupăcondamnarea violentă a fenomenuluicomunist (regim, cadre, ideologie, practicărevoluţionara etc.), Céline a mai publicat altetrei pamflete violent antisemite : Bagatellespour un massacre (1937), L’ecole des cadavres(1938), şi Les Beaux Draps (1941). Reminiscenteale călătorie sale în vara anului 1936 în URSSapar şi în cel de al doilea pamflet, Bagatellepour un massacre, în care critică situaţiasanitară din Leningrad, menţionând că„Leningradul este frumos însă nu G.P.U-ul luiStalin l-a construit…nu pot nici măcar să-lîntreţină.”

În ultimul pamflet, Les Beaux Draps (1941)Céline, depune o pledoarie pro-colaboraţionistă, filogermană foarte clară:„Prezenţa germanilor este insuportabilă. Suntpoliticoşi, bine crescuţi. Se comportă precumcercetaşii. Cu toate acestea, nu-i putem suporta.De ce, vă întreb? Nu au umilit pe nimeni… Aurespins armata franceză, care nu dorea decât să oşteargă. Ah, dacă era o armată evreiască, cum amadula-o!” Prevăzător, Céline , a părăsit rapidFranţa, la scurt timp după debarcarea aliatăpe plajele normande, din 6 iunie 1944,refugiindu-se într-o Germanie nazistă care-şidădea duhul, atmosferă apocaliptică descrisăîn romanul Nord. Din Berlin, şi-a oferitserviciile medicale ultimilor adepţi aiMareşalului Petain, grupaţi într-un locbinecunoscut nouă, la Sigmaringen, în sudulGermaniei, de unde, la 22 martie 1945, aplecat în Danemarca, încă ocupată degermani, pentru a-şi recupera aurul depozitatîntr-o bancă daneză. Céline a urât Danemarca,pentru că a făcut un an şi jumătate deînchisoare, iar, după eliberare, a trăit alţi cinciani într-o casă modestă şi friguroasă pe malulMării Baltice. În 1950, a fost condamnat şi înFranţa la un an de închisoare în contumacie,confiscarea a jumătate din bunurile salepersonale, o amendă de 50 000 de franci.Raoul Nordling, consulul Suediei la Paris, aintervenit în favoarea sa la ministrul danez deexterne, Gustav Rasmussen, pentru a întârziaextrădarea în Franţa. Un nou avocat reuşeştesă-i obţină amnistierea, putând, în sfârşit, săse întoarcă în Franţa unde, după o perioadăde recluziune, a fost reintegrat în viaţaliterară, rămânând unul dintre cei mai mariprozatori francezi ai secolului trecut.

Volumul Mea Culpa a apărut în anul 1936,fiind publicat la editura Denoël et Steele şiprovocând, de altfel, plecarea asociatului luiDenoël, deranjat de mesajul virulentanticomunist al cărţii. În acelaşi an, Céline apublicat cel de al doilea roman al său, Mort àcrédit, care nu a cunoscut acelaşi succesprecum primul, Voyage au bout de la nuit. ÎnMea Culpa, Céline condamnă de-a valmatoate tarele comunismului, dând dovada uneilucidităţi, cel puţin în această privinţă, demnăde lăudat, de la inegalităţile flagrante, până lanatura criminală a regimului sovietic. Faţă de



volumele Retour de l’URSS şi Retouche à monretour de l’URSS scrise de Andre Gide şi careau provocat un uriaş scandal, cartea lui Célineeste mult mai dură, căci Céline, în stilul săubinecunoscut, nu face deloc economie deinvective, imagini dure şi limbaj de mahala,toate pentru a condamna (uneori ironic,alteori cinic) fără drept de apel toate idealurişi preceptele comunismului. Stilul lui Célinese aseamănă cu cel al lui James Joyce dinUlysses.

„Ceea ce seduce la comunism, imensulavantaj, s-o spunem pe şleau, este că, însfârşit, ni-l demască pe Om. Îl va debarasa descuzele sale. Iată că de secole el nedisimulează instinctele sale, suferinţele sale,minunatele sale intenţii... Ne-a oferit un visplăcut... Imposibil de ştiut, acest scofâlcit câtde bine ne poate minţi!... Este un mare mister.Rămâne întotdeauna tupilat cu grijă dupămarele sale alibi. «Exploatarea faţă de cel maiputernic.»” (…) „Cam aşa cântau cadenţatveselii noştri pontonieri de altă dată! Sătropăim! Să tropăim! Să bocănim la greu!Această adevărată infecţie! Trebuie călcatătoată rasa! Niciodată, din vremurile biblice,nu s-a abătut asupra noastră un flagel maiviclean, mai obscen, mai degradant decâtacaparanta şi lipicioasa burghezie!Moralizantă şi tropăitoare! Impasibilă şiplângăcioasă! De gheaţă în faţa nefericirii. Denepotolit? Lacomă după privilegii? Nu sepoate! Mai meschină? Mai amnezică? Maiînnebunită după bogăţii goale? În sfârşit, oîmpuţiciune perfectă.”

Despre justiţia socială realizată prinintermediul pistolului, Céline este categoric:„Marea curăţenie? O chestiune de luni! Ochestiune de zile! Ah! Da! Treaba va fi făcutăîn curând!... Ce ne vom mai bucura!... Cefocuri de artificii! În fond, răsturnarea esteuşoară! Împuşcarea întregii clase! Nu forţămdecât porţi deschise, iar apoi suntviermănoase! A-i împuşca pe privilegiaţi estemai uşor ca fumatul unei pipe!... Toata chestiaasta este glorie naturală! O bună revanşă amicuţului! Despăgubiri de o mie de orijustificate ! Toţi blestemaţii care îşi iaurevanşa! O.K.! Căcat! O putem spune foartebine! Nu este prea devreme!... Totul să seregularizeze prin sânge!... Pe bogătaşi îi vom

împuşca... Pac-pac-pac.” (…) „Eu sunt! Cumeşti şi tu! El este ! «noi suntem exploataţi!»Asta va sfârşit impostura! Să aruncăm în aerticăloşia! Sfarâmă-ţi lanţurile! Ridică-te! Nupoate să dureze pentru totdeauna! Să tevedem, în sfârşit! Mutra ta simpatica! Să teadmirăm! Să te cercetăm! Din cap până înpicioare!... Să descoperim poezia ta, să teputem iubim cu plăcere pentru tine însuţi!“(…) „Să crape patronii! Repejor! Acesterebuturi putrezite! Împreună sau separat !Fără nici un minut întârziere! De o moartedulce sau atroce! Mi se rupe! Abia aştept!” [4]

Céline se dezlănţuie şi împotrivadezumanizării mecaniciste a omului în nouasocietate. „Pentru spirit, pentru bucurie, înRusia, există mecanica... Adevăratul tărâmpromis! Salvare! Găselniţă providenţială!Trebuie sa fii «Intelectual» pierdut în artelefrumoase, băgat în sac de secole, surprins înambuscadă, vătuit, în cele mai frumoase hârtiiale lumii, mic strugure fragil şi copt, sub boltafuncţionărească, gingaş fruct al contribuţiilor,delirând a irealitate, pentru a cauza, fără nicio greşeală, această fenomenală gogoaşă. Maşinamurdăreşte cu adevărat, condamnă, ucide peoricine se apropie. Dar este la modă Maşina!Aduce a proletariat, a progres, a slujbă, abază... Asta se aruncă maselor... Asta-l face uncunoscător instruit, simpatic, sigur... Adăugăm...Recomandăm... Băşim supapele… «Sunt!Suntem în linie!» Trăiască marea Schimbare!Nu ne mai lipseşte nici un şurub! Ordineasoseşte din străfundurile unui birou!”

„Omul este ceea ce mănâncă! Engels adescoperit asta, pe lângă altele. O minciunăcolosală. Omul este şi altceva, mai tulburătorşi dezgustător decât chestiunea halitului. Nutrebuie să-i vedem doar măruntaiele, ci şimicul şi drăguţul său creier!... Descoperirilenu sunt la final... Pentru a-l schimba, trebuiesă fie dresat! Poate fi dresat?... Nu un sistem îlva dresa! Mai degrabă, se va descurca să evitetoate controale! Să-i bârfeşti pe falşii şmecheri?Cum este el expert! Răutăcios este cel care seva apleca asupra faptului! Şi apoi ni se rupe!Viaţa şi aşa este mult prea scurtă! Să vorbeştidespre morală nu te angajează cu nimic!Astfel se disimulează un om! Toate gunoaielesunt predicatori! Cu cât sunt mai vicioşi, cuatât trăncănesc mai mult! Şi linguşitorii!


Fiecare pentru sine însuşi!... Programulcomunismului? În ciuda tăgăduirilor: întotalitate materialist! Revendicările unei brutepentru folosinţa brutelor!... Înfulecaţi! Priviţimutra marelui Marx buhăit! Şi măcar de ar fiînfulecat, dar este tocmai invers ceea ce seîntâmplă! Poporul este Rege! El are totul!Duce lipsa de cămaşă!... Individualismulferoce transformă totul în farsă, mineazătotul, corupe totul. Un egoism încăpăţânat,veninos, mormăitor, imbatabil, îmbibat,corupe deja această mizerie atroce, se prelingede-a curmezişul, transformând-o încă în şimai împuţită. Individualismul în bocanci darnetopit.”

Céline critică şi ceea ce părinţiiConstituţiei americane numeau the pursuite ofhappiness: „Marea pretenţie a fericirii, iată

imensa impostură! Ea complică toată viaţa!Este ceea ce îi transformă pe oameni înveninoşi, secături, de nebăut. Nu existăfericire în viaţă, nu sunt decât necazuri maimari sau mai mici, mai mult sau mai puţintardive, bătând la ochi, secrete, deosebite,viclene. «Din oamenii fericiţi se facblestemaţii cei mai buni». Principiuldiavolului rezistă bine. Avea dreptate, caîntotdeauna, asmuţind omul asupra materiei.Şi asta nu a întârziat… În două secole, plinede orgoliu nebun, dilatate de mecanică, adevenit imposibil. Precum îl vedem astăzi,buimac, saturat, beat de alcool, de gazolină,dispreţuitor, pretenţios, universul cu putereaîn secunde! Cea mai mică gaură astupată decur, se vede în oglinda Jupiter! “

„Şi noi încă ne distram aici! Nu suntemobligaţi să ne prefacem! Încă suntemoprimaţi! Putem să dăm întreaga vină a răuluiDestin pe sugătorii de sânge! Pe cancerulExploatatorului. Şi apoi să ne comportamprecum o târfă. Nici văzut, nici cunoscut!...Dar de când nu mai avem dreptul sădistrugem? Nici nu mai putem horcăi? Viaţadevine insuportabilă!... Jules Renard a scris-odeja: «Nu este suficient să fii fericit, trebuie caşi ceilalţi să nu fie.» Ah! Un moment urât,acela în care te găseşti forţat să iei asupra taîntreaga greutate, cea a celorlalţi, anecunoscuţilor, a anonimilor care muncescdoar pentru ei. Doar i-am jurat Proletariatuluică doar ceilalţi reprezintă toată mizeria, cauzaprofundă a tuturor nefericirilor! Ah!Şarlatania! Putreziciunea! Nu-i mai găseşte pe«ceilalţi». Cu toate acestea, îl închidem cugrijă pe acest nou ales al societăţii renovate...Chiar la Petru şi Pavel, celebra închisoare,răzvrătiţii de altă dată nu erau la fel de binepăziţi. Puteau sa gândească ceea ce voiau.Acum, s-a terminat cu asta. Nici vorba săscrii ! Este protejat, Proletarovici, putem s-ospunem foarte bine, precum nimeni altcineva,în spatele a o sută de mii de fire de sârmăghimpată, cocoloşitul noului regim!Împotriva impurilor din afară şi chiarîmpotriva duhorii lumii trecute. El,Proletarovici, este cel care întreţine poliţia(din propria-i mizerie) cea mai numeroasă,cea mai bănuitoare, cea mai sadică de peplanetă. Ah, nu este lăsat singur!


Vigilenţa este impecabilă! Proletarovici nu vafi ridicat!... Se plictiseşte, oricum!... Asta sevede bine! Ar crăpa numai să iasă! Să setransforme în Extourist5 pentru o micăschimbare! Nu va reveni niciodată. Iată oprovocare ce ar putea fi lansată AutorităţilorSovietice. Nu e nici un pericol dacă încearcă!Sunt destul de liniştite! Nu vor încerca! Nu armai rămâne nimeni acolo! La noi, ar putea săse distreze, Proletarovici! Mai există micidistracţii, ştrengării clandestine simpatice,plăcere, în sfârşit! (...) Cum îi mai place săţâşnească la muncă într-un smocking nounouţ (închiriat), să o facă pe milionarul cuwhisky-ul în mână! Să se bucure de cinema!Este burghez până-n fibra oaselor! Are gustulfalselor valori. Este o maimuţă. Este corupt...Este un trândav al sufletului... Nu iubeştedecât ceea ce costă scump! sau, în lipsă, ceeace i se pare aşa! Venerează forţa. Îldispreţuieşte pe cel slab. Este lăudăros, estevanitos! Îl susţine întotdeauna pe «fazan».Vizual, înaintea a orice, trebuie să se vadă! Seîndreaptă către neon ca o muscă. Nu poate săse abţină. (...) Suferă, se mutilează,sângerează, crapă, dar nu învaţă nimic. Simţulorganic îi lipseşte. Ocoleşte, îi e teamă, îşi faceviaţa din ce în ce mai amară. Se precipită cătremoarte cu mari cantităţi de materie, niciodatăsuficiente... Cel mai şiret, cel mai crud, celcare câştigă acest joc, nu mai ţine până laurmă arme în mână, pentru a continua săucidă şi pentru a se ucide. Astfel, fără limită,fără sfârşit, jocurile sunt făcute!... Este jucat!Este câştigat!...”

„Acolo, omul este futut cu castravetele.Este bătut peste tot, priveşte cum trece«Comisarul» în Packard-ul său nu prea nou...Munceşte ca la regiment, un regiment peviaţă... Nu trebuie să exagereze nici măcar custrada! Ştim asta, micile sale maniere! Cum omai golim cu patul pustii!... Doar viitorul îiaparţine! Cât de exact este! «Mâine vom radegratis.» Instinctul de dreptate a lipsit! Estesimplu ! Până la urmă, dacă ne gândim bine,nu era nevoie să aşteptăm pentru a împărţibogăţiile. Am fi putut să ni le împărţim încădin timpurile agricole, la începutuloamenilor... ca ce chestie toate aceste fasoane?Furnicile nu au uzine şi asta nu le-aîmpiedicat niciodată... «Toţi pentru unu”...

Asta este deviza lor! Capital! Capital! Nutrebuie să mai roşeşti, eşti tu, în întregime,Proletarule! Rolandeza6 târtiţei!”

Condamnă injustiţia economică dintr-oţară care se lauda tocmai cu egalitatea. „De cefrumosul inginer câştigă 7000 de ruble pelună? Mă refer acolo, în Rusia, iar femeia deserviciu doar 50? Magie! Magie! Suntem toţigunoi! Acolo cât şi aici. De ce perechea depantofi costa 900 de franci? Iar o imitaţieprecară (am văzut) spre 80?... Şi spitalele? Celfrumos este al Kremlinului, cu saloane pentruInturism. Celelalte sunt mizerabile! Nu trăiesccu greutate decât cu o zecime dintr-un bugetnormal. Toată Rusia trăieşte cu o zecimedintr-un buget normal, cu excepţia Poliţiei,Propagandei, Armatei. Toate astea reprezintănedreptatea mascată sub un alt blazon, multmai înfricoşător decât cel vechi, mult maianonim, etanşeizat, perfecţionat, intratabil,blindat cu o mulţime de pui foarte experţi înservicii. Oh! Pentru a ne furniza argumenteprivind înfrângerea gloatei, pentru imensaînşelăciune, nu ducem lipsă de dialectică!...Ruşii sunt cei mai convingători! Doar omărturisire nu este posibilă, o pilulă nu segăseşte: Omul este soiul cel mai rău! Îşiconstruieşte singur tortura, indiferent decondiţii, precum sifilisul pe sifilitic. Asta esteadevărata mecanică, profunzimeasistemului!... Trebuie loviţi linguşitorii, acestaeste marele opium al popoarelor... Omul estela fel de uman precum o găina care zboară.Când încasează o lovitura în fund, când omaşină o face să valseze, ea se înalţă până-nacoperiş pentru a cădea imediat în nămol,înhăţând cu ciocul găinaţul. Asta este naturasa, ambiţia sa. Pentru noi, în societate, esteexact la fel. Încetăm să mai fim niştemizerabili atât de mari doar sub efectul uneicatastrofe. Când totul se înghesuie, naturalulo ia la galop din nou. (...) «Eu sunt! Tu eşti!Noi suntem nişte distrugători, şarlatani,nenorociţi». Niciodată nu se vor spune acestecuvinte. Niciodată! Niciodată! Cu toateacestea, adevărata revoluţie va fi cea a acestorMărturisiri, marea purificare! Dar Sovietele seînrăiesc în viciu, în superficialităţi. Cunoscprea bine piesele mecanismului. Se pierd înpropagandă. Încearcă să treacă rahatul dreptcaramel. Asta este infecţia sistemului.”


Céline mitraliază şi noua castă aîmbogăţiţilor din patria sovietelor. „Îi vedeţipe noii apostoli... Cu burdihanul gras,cântând!... Marea Revoltă! Marea Bătălie!Mica recompensă! Zgârciţi cu cei care-iinvidiază! Deci toată cearta se rezumă laasta! În culise, s-a schimbat iluzia... Neo-topaze, neo-Kremlin, neo-târfe, neo-leninişti,neo-isus! Au fost măcar sinceri la început...acum, toţi au înţeles! (cei care nu înţeleg:sunt împuşcaţi). Nu sunt vinovaţi, cisupuşi!... Dacă nu ar fi ei, ar fi alţii!...Experienţa i-a ajutat... Acum sufletul estecarnetul roşu…

Ei cunosc toate ticurile, toate viciilerăului Proletariat… Să se epuizeze! Sădefileze! Să sufere! Să crape! Să denunţe!Asta e natura sa! NU poate altcumva!Proletariatul? În «casă». Citeşte ziarul meu,cancanul meu, numai acesta! Nu cumva unaltul! Şi înfulecă forţa discursurilor mele! Şi,mai ales, să nu păşeşti niciodată mai departe,vaco! Sau îţi tai capul! Şi nu meriţi nimicaltceva decât asta! Cuşca!”

Chiar dacă, peste doar câţiva ani, Célinea cochetat serios cu un alt totalitarismînspăimântător, nazismul, eseul Mea Culpaeste o pledoarie antitotalitară. În 1936,regimul lui Hitler încă nu păreacontemporanilor săi a fi unul totalitar.„Vom face absolut totul pentru a avea aerulresponsabil! Vom acoperi toate subiectele.Vom deveni «totalitari»! Cu evreii sau fărăevrei! Nu are nici o importanţă!... Importanteste că ucidem!... Câţi dintre miciicredincioşi încăpăţânaţi ai vremurilorobscure nu au sfârşit-o la eşafod?... În guraleilor?... La galere? Inchizitionaţi până-nmăduva oaselor.”

Concluzia sa, destul de cioraniană, estesimplă: Apocalipsa generală prin ideologie.„Să curăţam Terra. Oricum nu am folosit lanimic... Curăţenia prin Idee.” Chiar dacăCéline rămâne o personalitate culturalăcontroversată, el îi fascinează pe francezi,altfel neputându-se explica atenţia cu care afost înconjurată aniversarea celor 50 de ani dela moartea marelui scriitor francez. Recent,au fost publicate volumele D’un Céline l’autre,coordonat de David Alliot, în care suntreunite aproximativ o sută de mărturii

inedite despre Louis-Ferdinand Céline, Unautre Céline de Henri Godard, Céline auDanemark de David Alliot şi FrancoisMarchetti, carte ce adună toate mărturiiledespre cei şase ani petrecuţi de scriitorulfrancez în Danemarca, o perioadă foarte greadin viaţa lui Céline, având în vedere că făcutşi un an şi jumătate de închisoare pentrucolaboraţionismul său şi Céline vivant. DeuxDVD et un livret, éd. Montparnasse şi Lettres àMarie Canavaggia, édition établie par Jean-PaulLouis, éd. Gallimard ceea ce vine sădemonstreze că un scandal, chiar şi în mediulcultural, poate ajuta mult mai mult lacunoaşterea unui subiect decât o aşezare şicelebrare cuminte şi oficială, care, îmbrăcatăîn festivism, poate mai mult dauna. [7] Înplus, ne putem lesne imagina invectivele luiCéline la adresa actualei RepubliciFranceze… Şi, evident, a evreilor care oconduc! [8]

..........................1 Nu e vorba de nici un centenar după

cum se scria pe anumite portaluri electronicede către nişte ziarişti neatenţi şi nepăsători.Efortul de verificare este, totuşi, minim,durează două minute!

2 Fils et filles des deportes juifs de France3 Cahiers Céline 7: Céline et l’actualité, 1933-

1961. Ed. Gallimard, 19864 Traducerea pasajelor a fost făcută de

autor, având în vedere că eseul Mea Culpa nua fost (încă?) tradus în mod oficial în limbaromână şi reprezintă o întreprindere destul dedificilă, având în vedere stilul colocvial,alambicat, direct folosit de către Celine. S-aîncercat păstrarea, pe cât posibil, atât amesajului, cât şi a formei şi expresivităţii sale.

5 Aluzie la celebra agentie turisticăsovietică, Inturist. (n.n.)

6 Céline foloseşte termenul Rolandique,aluzie la Romain Rollande

7 http://www.lexpress.fr/culture/livre/celine-sans-fard_977989.html?xtor=EPR-620

8 În timpul unui dineu cu ambasadorulGermaniei naziste în 1943 Celine a debitat atâtde multe enormităţi, printre care chiar şiaceea că însuşi Hitler a fost cumpărat de evreişi că-i slujeşte încât a trebuit escortat deurgenţă acasă.

Moto: „Ştie, nu bănuieşte, că râsul poatesă existe şi acolo unde s-a cuibărit pentru

totdeauna tristeţea.” (Filip Florian)

PP entru mine, numele lui Filip Florian nueste deloc nou. De când citesc înblogosfera literară recenzii despre cărţi,

păreri despre scriitorii români contemporanişi despre noua literatură românească, amauzit de multe ori numele lui, cel mai des însens pozitiv (asta pentru că nu îmi aducaminte, dar poate a existat, şi cuvinte maipuţin măgulitoare). Lansarea cărţii sale, Zileleregelui, a fost îndelung discutată, mai ales depersoanele care citiseră deja primele sale cărţi,şi a fost catalogată drept o carte matură a unuiscriitor de mare talent. Rontziki spuneaatunci: „Lecturarea acestei cărţi a fost una dincele mai plăcute din ultima vreme. Încă de laprimele pagini, mi-am spus că dl Filip Florian areun incontestabil talent de povestitor...istoria m-aprins în mreje şi nu-mi venea s-o las din mână şiasta încă înainte ca firul epic să devină din ce în cemai interesant, înainte să intre în scenă, ca şiscriitor de epistole, personajul meu preferat,motanul Siegfried...”

Debutul lui Filip Florian a fost reprezentatchiar de cartea despre care vorbim astăzi,Degete mici, publicată în anul 2005, la edituraPolirom, carte pentru care a fost răsplătit cunumeroase premii: premiul UniuniiScriitorilor pentru cel mai bun debut în proză,premiul pentru debut al României literare,premiul de excelenţă pentru debut înliteratură al UNPR. Premii importante şi maiales meritate, pentru că această carte, lucrată,cum se ştie, pe parcursul a mai multor ani,este una deosebit de bine închegată, deşi nueste un roman fluviu, care reuşeşte săsurprindă cititorul prin înlănţuirea unor

personaje complexe, aflate într-o situaţiedeosebită, fără să sufere niciun moment vreopierdere a noimei sau a motivelor fiecăruia,reuşind să transpună personalitatea acestoraexact, concis şi foarte realist.

Este prima carte a lui Filip Florian pe careo citesc, cartea lui de debut de altfel, şi aceastam-a surprins în mod plăcut de la primelepagini. Este o carte care te acaparează, care teintroduce într-un univers aparent real,populat de personaje diferite şi adevărate (însensul literar al cuvântului), este un romancare, în limita timpului disponibil, nu îl poţilăsa din mână pentru a-i afla misterul, pentrua descoperi povestea vieţii fiecărui personaj.Este o carte ce mi-a adus aminte de cartea luiCristian Theodorescu, Medgidia, oraşul de apoi,o carte în care se împletesc, la fel, poveştileunor personaje diferite, aflate în jurul aceleiaşiidei: acolo, un restaurant de gară, aici, ogroapă comună.

Ficţiunea creată de Filip Florian joacă unrol inedit, introducându-ne într-o povestefabricată de autor despre care avem mereucredinţa că este reală, pentru că astfel deevenimente, felul în care ele se desfăşoară,înlănţuirile de gânduri ale personajelor(dorinţa poliţistului de a se afirma prin oricemijloace, încercarea deţinutului politic de adezgropa trecutul, ipocrizia jurnaliştilor,ascunderea îndrăgostiţilor) sunt rupte dinrealitatea din jurul nostru, nimic nu seschimbă, totul are loc şi există în viaţa noastră.

Ne aflăm într-o mică staţiune de munte,un orăşel unde fiecare îl cunoaşte pe fiecare,unde nimic nu poate fi ascuns (deşi sunt mulţioameni cu secrete teribile sau măcaramoroase) şi unde totul se schimbă atuncicând apare un lucru neobişnuit: în castrulroman din oraş, unde exista o cercetarearheologică ştiinţifică şi atentă, estedescoperită o groapă comună, plină de oaseomeneşti din alte timpuri. Nimic nu mai estela fel, vin ziarişti, oameni din marile oraşe,procurori, judecători, foşti deţinuţi politici, bachiar şi o echipă de cercetători antropologidin Argentina, fiecare cu propria idee şipropriile concluzii, multe neîntemeiate, darnu mai puţin susţinute. Suntem în faţa unorpoveşti cu totul diferite, ale unor personajeextrem de complexe şi de complicate, întinse

Ştefan ENE

Realitatea ficţiunii*

cronică literară


pe parcursul unor lungi perioade de timp,pentru a ajunge toate, în final, în jurul gropiicomune, unde îşi afirmă părerile ale cărorsurse de inspiraţie sau de plecare provin chiardin propriul trecut.

Îl avem, de exemplu, pe Titu Maeriu,„inginer pensionar, autorul unei teze de doctoratprivind rezistenţa tunelurilor în straturile de rocisedimentare, membru de frunte al asociaţieifoştilor deţinuţi politice, descendentul unui şirlung de preoţi uniţi, tată a două fete, bunic a cincinepoţi şi străbunicul unui îngeraş de băieţel”, unpersonaj ce ajunge în micul oraş cu un singurscop: de a construi un monument la „groapacomună” în memoria foştilor deţinuţi politice

care, presupune el, au fost ucişi de Securitatedupă cel de-al doilea război mondial şiaruncaţi la grămadă, fără nicio urmădocumentare. În cele din urmă, va fi învins,iar planurile sale aruncate de pe foc. Încamera sa de hotel, aşa cum fac şi ceilalţioaspeţi ai oraşului, fiecare cu propriilegânduri, necazuri sau fericiri (ziaristaaşteaptă prima întâlnire, departe de lumea

cunoscută, cu amantul său), Maeriu are timpde reflecţii asupra vieţii sale, asupra proprieifamilii, asupra anilor pierduţi în închisoaresau în lupte nenecesare, aşa cum se vadovedi, în final, şi aceasta: „De râs fata lui ceamică mai râde, nici mai rar, nici mai des, la fel caîntotdeauna s-a schimbat ceva însă pe scara aceeadintre zâmbet şi hohot nu în intensitate, nu însonoritate, altundeva, râsul e plin sau gol aşa cumo alună de pădure are sau nu are miez, la ea e râsîn toată regula, fără prefăcătorie, fărăcomplezenţă, dar de ani buni fructul e sec, subcoajă nu se mai află bucuria. Vede alergând ofetiţă de opt sau nouă ani, cu codiţe lungi şisubţiri jucând peste umeri, are ochii neobişnuiţide mari, ard, râsul naşte necontenit valuri, seunduiesc unul după celălalt şi ajung din urmă şimângâie mieii pe care ea nu reuşeşte să-i prindă(...) codiţele copilei dispar şi sunt înlocuite de ocoafură voit tinerească, dar care, în ciuda bunelorintenţii ale ondulatorului şi ale vopselei de păr,nu reuşeşte să ascundă vârsta. Ochii setransformă şi ei, au fost şi au rămas căprui, însănu mai ard, deseori îngheaţă. Fetiţa nu maifugăreşte miei, şi nu pentru că la cincizeci şi treide ani n-ar mai avea condiţie fizică, are, facegimnastică aerobică de câteva ori pe săptămână,fetiţa a cunoscut prea multe – dragostea,matematicile, drobul de Paşte, tocurile cui şi celepătrate, durerile facerii, şoferia, divorţul.”

Luptele dintre diferitele sfere de interesesunt detaliate, fiecare personalitate aorăşelului are propriul interes în rezultatulfinal al cercetărilor: magistratul localităţii, uncolonel în retragere, are un fetiş cu degetelemici (pe care le fură şi le colecţionează peascuns); Petruş, naratorul, este un arheologpasionat, care însă îşi concentrează gândurilepe iubirea sa, Jojo, şi pe ulcerul care îl apasăde mai mulţi ani; şeful poliţiei şi Maeriuconsideră că groapa comună este rezultatulcrimelor comuniste şi dau informaţii presei înacest context; călugărul Onufie – căruia FilipFlorian îi dedică un capitol important, în careîi este descrisă o parte însemnată a vieţii –consideră că apariţia osemintelor umane esteîncă un semn dat sieşi de către Fecioara Mariaşi trebuie să se ridice la înălţimea unei noidovezi ale semnelor divinităţii.

În acest context, singurii care pot lămurimisterul oaselor sunt cercetătorii argentinieni.



Descrierea sosirii lor în oraş, felul în carelocuitorii i-au privit este o scenă extrem derealistă, care face dovada umorului autorului,Filip Florian surprinzând aici toate tarelepoporului român al ultimilor în privinţa mult-lăudatei ospitalităţi şi a felului în care aceastas-a transformat dintr-o calitate într-o trăsăturăbalcanică, dacă nu chiar într-un defect. Dinfiecare moment, nu extragem lucrurilepozitive, ci modalitatea prin care putemcâştiga ceva, , chiar insignifiant, ne putemapropria momentul pentru a-l face al nostru.

Din apariţia unor argentinieni la noi înoraş, ce putem câştiga? Femeile doresc săcucerească pe unul dintre aceştia pentru apleca în Argentina (ce contează că nu ştimaproape nimic despre această ţară!), iarpoliticienii locali doresc un pic depropagandă electorală la ajungerea acestoraîn gara locală: „Încă de la sosirea în oraş,antropologii argentinieni au contrazis o mulţimede aşteptări. Au apărut pe nespusă masă, cu unmicrobuz, dezamăgindu-i într-o dimineaţă demarţi pe toţi aceia care-şi închipuiseră o primirefestivă în gară, pregătită din vreme, cu steagurialb-azurii ca tricourile dungate ale lui Batistutaşi Maradona, cu fanfară, cu primarul purtândbandulieră tricoloră şi ţinând un discurs deîntâmpinare, cu noua profesoară de francezătraducând în spaniolă şi amintind prin bronzulgambelor şi al genunchilor de măsliniul andin, cufetiţe oferind flori, cu mititei şi bere împărţiteprivitorilor de filiala locală a partidului deguvernământ. Patru dintre ei purtau blugi şi alcincilea bermude, tricoul unuia avea mânecilefranjurite de-o foarfecă, pe maioul altuia eraimprimat chipul Papei, la gâtul celui mai înalt sebalansa o cruce cât un pristolnic, arătau în oricecaz altfel decât apar oamenii de ştiinţă înreprezentările comune şi erau mai tineri decât ar fitrebuit să fie. În plus, a vorbi despre ei la persoanaa treia plural, genul masculin e corect, dar nu şiprecis. Fiindcă grupul număra trei bărbaţi şi douăfemei, ceea ce domolea în proporţie de aproapejumătate, visurile unor domnişoare de-a cuceriinimi şi de-a traversa oceanul.”

Faptele din vieţile personajelor sunttranspuse atât la nivel uman, cât şi la nivelistoric. Nu este uitată dictatura comunistă,dar nici fuga unor foşti deţinuţi politicideparte de autorităţi sau justificarea

modalităţii de supravieţuire a partizaniloranticomunişti din munţi (paginile desprecălugărul Onufrie şi partenerul său de discuţiinecunoscut sunt deosebit de bine scrise întermenii realităţii ficţionale). Filip Florian îşiconstruieşte romanul foarte atent din punctde vedere istoric: vorbeşte de foşti deţinuţipolitici sau de călugări cu un trecut foarteîntunecat, se opreşte şi ne povesteşte ce stă înspatele acestora şi al trecutului din jurul lor;ne vorbeşte despre cercetătorii antropologiargentinieni, se opreşte pentru câteva paginiasupra trecutului acestora şi a ţării lor. Aflămamănunte despre junta argentiniană, desprecrizele economice ale acestei ţării, despredictatura militară şi cei care au condus ţarade-a lungul timpului. Nimic lăsat astfel lavoia întâmplării.

Vă las în final cu mărturisirile lui FilipFlorian despre ceea ce încearcă să transpunăîn romanele sale, dintr-un interviu acordat luiOvidiu Şimonca în Observatorul cultural, nr.271 din 2 iunie 2005: „Eu am trăit foarte acut,făcând gazetărie, o stare de superficialitate. Numaică lucrurile nu se închid nici într-o moţiune decenzură, nici în faptul că un parlamentar trece dela un partid la altul sau că un om de afaceri esteimplicat în nu ştiu ce potlogărie. Cred cărealmente viaţa e în altă parte, nu în gazetărie.Asta am vrut în roman: să imaginez o lume caresă nu aibă contact cu lumea care se vede în ziare,la televizor, la vârful acesta superficial, ca o coajă.Cred că de fapt tihna provinciei spune multmai mult despre ce este România decât o spunevenimentele care se succedă în viteză.” Nuputem fi decât de acord, cuvintele sale spunmai mult despre presa românească, dar şidespre ceea ce trebuie să urmărească oameniide cultură, cu precădere scriitorii, pentru areuşi să transpună adevăratele valori aleRomâniei: cea reală, cea din spateleteleviziunilor şi gazetăriei de scandal. FilipFlorian a reuşit să-şi construiască operaplecând de la un context istoric şi temporalreal, suprapunând acolo cu mare talentpersonaje şi acţiuni ficţionale şi, în acelaşitimp, foarte complexe.

______________* „Degete mici”, de Filip Florian, Editura

Polirom, Iaşi, 2010, ediţia a III-a, Prefaţă deSimona Sora

Motto: „Existenţa noastră nu are alt temeidecât suveranitatea naţională ieşită din unitateanaţională, din omogenitatea noastră etnică, din

unitatea noastră sufletească”Take Ionescu

ÎÎ ntr-o atmosferă colegială, care a reunitistorici şi membri ai Corpului diplomaticromân, în ziua de 20 octombrie 2010, la

Fundaţia Nicolae Titulescu, a fost lansatvolumul de documente privitor la crizacehoslovacă din septembrie 1938, menit ascoate în evidenţă solidaritatea poporuluiromân cu cel al Cehoslovaciei într-un momentinternaţional de mare însemnătate pentruevoluţia ulterioară a situaţiei din Europa.După cum subliniază şi Adrian Năstase înprefaţa cărţii, „volumul acesta care trebuia săvadă lumina tiparului în anul 2005, apareacum sub egida Fundaţiei europene Titulescuşi completat cu documente provenind dinarhive străine, majoritatea necunoscute, însoţitde un aparat critic bogat şi bine pus lapunct...” (p. 10)

De la început, trebuie să remarcămsagacitatea autoarei în cercetarea şidescifrarea înţelesurilor documentelorprezentate, întocmirea aparatului critic şi deinformaţie suplimentară adusă în mai bunaînţelegere a contextului internaţional în care afost elaborată. De altfel autoarea face precizareacă cititorul, rămâne să aprecieze, „...dacăvolumul ce i-1 ofer spre studiu îi va stimulainteresul pentru cunoaşterea acestei perioadede mari frământări politico-diplomatice dinanticamera războiului ce avea să vină”. (p. 14)

Începând cu anii studenţiei, continuând încalitate de cercetător în domeniul ştiinţeiistorice şi de cadru universitar, VioricaMoisuc s-a remarcat întotdeauna prin acribie

şi competenţă în scrierea a numeroasecomunicări şi cărţi de înaltă ţinută intelectualămenite a aduce noi contribuţii în mai bunacunoaştere a istoriei naţionale şi universale,îndeosebi a luptei de veacuri a românilorpentru afirmarea identităţii în lumeaeuropeană. Volumul acesta de documente sereferă la unele evenimente cruciale ce aumarcat una dintre cele mai zbuciumateperioade din istoria Europei în preajmaizbucnirii celui de al doilea război mondial,începând cu obiectivul politicii germane deDrang nach Osten, expansiunea economică şipolitică spre Sud-Est realizată prin înglobareaAustriei sub forma unui Anshluss, ocupareapodişului Boemiei pentru controlul EuropeiCentrale şi de Sud-Est, anihilarea forţeipolitice şi militare a Micii înţelegeri şiînţelegerii Balcanice, iar odată cu ocupareaAustriei, drumul spre agresiuneaCehoslovaciei ca punct de plecare spre altenoi obiective şi teritorii europene. într-un„Cuvânt lămuritor şi absolut necesar pentrucititorii de azi şi de mâine” (pp. 31 - 37)întocmit de autoarea cărţii, la Bruxelles, în1 noiembrie 2007, se consemnează că „NicolaePetrescu-Comnen şi-a legat numele de unadintre cele mai grave crize antebelice - crizacehoslovacă - perioadă când de existenţaacestui stat depindeau suveranitatea şiindependenţa României... Dacă, în 1938,României i se spunea „Belgia Orientului” şiBucureştilor „Micul Paris”, după război totuls-a cufundat în întunericul Răsărituluipustiitor...” (p. 32) fapte ce ne îndeamnă săcercetăm şi să înţelegem şi mai clarînţelesurile documentelor publicate în acestvolum exemplar ce reprezintă concretizareamultor ani de cercetare în arhive române şistrăine (franceze, germane, ruse, italiene ş.a.)

Documentele sunt prezentate în ordinecronologică şi cu exemplare note lămuritoareîn subsol, consistente în mai clara înţelegere aevenimentelor şi poziţiilor politice ale ţărilorşi guvernanţilor acestora în desfăşurareaostilităţilor diplomatice, politice şi apoimilitare în declanşarea celui de-al doilearăzboi mondial.

Înainte de a face un scurt comentariuasupra acestui volum de documente,precizăm că numărul lor se ridică la 480,

note de lectură


Gelcu MAKSUTOVICI

O lucrare de prestigiua istoriografiei române*


începând cu 1 septembrie 1938, în care MaximLitvinov, ministrul de externe sovietic declarăcă „URSS este gata să facă faţă obligaţiunilorde aliat faţă de Cehoslovacia” şi încheind cudocumentele 474 „Raoul Bossy, ministrulRomâniei la Budapesta, despre Conferinţa dela Munchen: însemnări din zilele de 28, 29 şi30 septembrie 1938” şi documentul 480„Nicolae Petrescu-Comnen, O istorie trăită, în„Acta historica”, tomus I, Roma 1959, pentrua semnala importanţa perioadei istorieiEuropei şi a implicării României în viaţapolitică şi diplomatică a acestor ani premergătoriizbucnirii marelui cataclism al celui de-aldoilea război mondial, în viziunea diplomaţieiRomâniei din acea perioadă. în acest sens, deînsemnătate este şi acordul semnat la 31 iulie1938 de înţelegerea Balcanică, pe de o parte, şiBulgaria, pe de altă parte, care prevedea cătoate cele cinci state semnatare (România,Grecia, Turcia, Iugoslavia, Bulgaria) seangajau să se abţină în relaţiile lor mutuale dea recurge vreodată la forţă. George Lecca,ministrul României la Rio de Janeiro semnalaşi el: „Cercurile politice şi presa brazilianăurmăresc cu un viu interes desfăşurareaevenimentelor din Europa”(pl81), RaoulBossy din Budapesta atenţiona: „Kanya s-aîntors pesimist din călătoria sa în Germania...partidul naţional-socialist cere o acţiunemilitară imediată. Mi-a mărturisit că fruntaşiicei mai de vază ai partidului sunt aşa fanaticiîn chestiunea unei intervenţiuni armate încâti-a fost imposibil să discute cu ei liniştit...Hitler i s-a părut impenetrabil...” (p. l84), iarLucian Blaga, ministrul României la Lisabona,scria la 3 septembrie 1938 către NicolaePetrescu-Comnen, ministrul Afacerilor Externea României, că, „în general Cehoslovacia nuse bucură de simpatii în Portugalia...” (p.190).în Cehoslovacia, problematica germanilorsudeţi privind rezolvarea problemei minorităţilorera în prim plan, admiţând, „principiulautonomiei teritoriale pentru sudeţi prinorganizarea a trei districte germane autonomecuprinzând circa 2.000.000 sudeţi. În schimb,„Cehoslovacia nu renunţă la alianţa cu Franţaşi Rusia Sovietică” (p. 232). În acelaşi timp,după vizita regentului Horty în Germania, seconsemna că, „în situaţia actuală, Ungaria nunumai că nu mai poate activa decât în jurul

axei Roma - Berlin... Ungaria trebuie văzutăalături de Germania, dacă nu chiar înglobatăîn politica sa militară”. (p. 233) Concluziilegenerale asupra crizei Cehoslovace se cristalizauîn mod periculos pentru întreaga Europă,cercurile politice şi mai ales cele diplomaticefiind la curent cu agravarea situaţiei.

În aceste condiţii diplomaţia româneascăeste la curent cu întreaga situaţie din Europa.Victor Cădere, ministrul României la Belgradsesizează tendinţele tot mai accentuate aleReich-ului German, „de a domni în Sud-EstulEuropei” şi că, „Iugoslavia este dispusă maiales pentru o politică de neutralitate”. (p. 336)

Situaţia politico-militară din Europaîncepe a fi cunoscută în întreaga lume,comentată în funcţie de relaţiile interstatale,diplomaţia română fiind informată corect şi latimp de către reprezentanţii săi diplomatici înrapoarte substanţiale care creionează corect şistarea de spirit a momentului. NicolaePetrescu-Comnen, ministrul de externe alRomâniei, aflat la Geneva, trimetea cătreMAE la 19 septembrie 1938 un substanţialtext, în care consemna : „Sunt informat căUngaria ar pregăti serios o intervenţie înCehoslovacia după modelul german... Ointervenţie făţişă sau camuflată ungurească înCehoslovacia ne-ar putea antrena şi pe noi”(p. 433) Tot el, avea să completeze într-o altătelegramă din Geneva, datată 22 septembrie,că, „Nu numai Germania, dar şi Italia audeclarat că voiesc să sprijine revendicărilemaghiare şi polone contra Cehoslovaciei. înconsecinţă o intervenţie armată din parteaIugoslaviei şi a României ne-ar expune la unconflict şi cu Italia...” (p. 506)

Diplomaţia română urmăreşte cu atenţie şiraportează prompt toate mişcările politicefăcute de cancelariile statelor europene înprivinţa unor eventuale atacuri ale armateigermane asupra statelor din centrul şi sud-estulEuropei sub ameninţarea declaraţiilor luiHitler că „ întreg poporul german este înarmat”.În acest sens, Alexandru Duiliu Zamfirescu,ministrul României la Roma, consemnează la23 septembrie 1938 prânzind în cerc intim laPalatul Farnese cu însărcinatul cu afaceri alFranţei şi ambasadorul Belgiei, acesta dinurmă cu reputaţiunea unuia dintre cei maiiscusiţi diplomaţi din Europa, reţinând opinia

AA delina Dokja este “o inimă în zbor”,după cum ea însăşi o recunoaşte,singură şi nesilită de nimeni.

Înţelegerea rosturilor din această lume s-apetrecut, în cazul acestei poete aflată la adouă sa carte, după ce nu numai că şi-aautoanalizat acumulările (experienţe,evenimente, stări afective), ci şi abia după ces-a raportat pe sine ca persoană într-uncontext global şi universal. Cartea deschide defapt un alt drum, un capitol nou, caexperienţă, al celei ce se prezintă avândidentitatea Adelina Dokja, femeie denaţionalitate albaneză, emigrată/stabilită înItalia. Alchimia transformării unei femeisimple şi încercate de soartă într-o autoare devolume de versuri aspirând la accederea întagma aleşilor (poeţi, filosofi şi înţelepţi) sepetrece în surdină, ca o consecinţă firească aunei vocaţii înnăscute, a unui talent nativ,îmbinat cu sensibilitate şi determinare, înurma unui proces de conştiinţă – următoareleversuri o demonstrează: „Deschide o fereastrănouă a istoriei/ Fiindcă viaţa este frumoasăpentru a se gusta/ Şi trăi” – interesantăreconversia negaţiei de la începutul poeziei înafirmaţie pozitivă (Nu te ascunde).

Desigur, versurile sale, traduse în limbaromână de Baki Ymeri, nu sunt cizelate, nuvădesc o îndelungă exersare a stilului, darimpresionează, ceea ce deja este foarte bine.Iată o poetă, va exclama cititorul său.Evoluând între tonul confesional: “Eu m-ambucurat de soarele închipuit/ Care cu viclenieîn suflet mi-a intrat/ (...) M-am adunat cât unpumn/Şi tremur de frisoane, şi/Lumina afarămă sufocă/ Caut să mă ascund de ochiioamenilor/ Ce nu pot înţelege sufletul meu/Înegurat cerul meu/Dar înlăuntru ploaia cufurie cade (Cerul meu înegurat), ori grifonând

note de lectură


Monica MUREŞAN

O inimă în zborcu numele Adelina Dokja*

că „...liniile Maginot - Siegfried, care punFranţa în poziţie exclusiv defensivă... nu mailasă nici o îndoială că Europa continentală dela Rhin înspre Răsărit trece efectiv sub supremaţiaputerilor geografic şi militar dominante”. (p. 557)

Documentele prezentate de VioricaMoisuc, cele mai multe în limba franceză,redau starea de spirit şi poziţia diplomaţilorîn privinţa evenimentelor ce aveau să urmeze,în centrul atenţiei fiind Cehoslovacia, avându-se în vedere că în România, opinia publică eraîn covârşitoare majoritate împotriva politiciide mutilare a Cehoslovaciei, în acest senscitând un articol publicat de Nicolae Iorga înrevista „Neamul Românesc” din 9 septembrie1938, în care istoricul nostru naţional arăta că:„încă de pe vremea lui Bismark exista, întovărăşie cu Austria în formula monarhieiaustro-ungare, avântul către Răsărit, cuprinsîn formula de Drang nach Osten”. (p. 584)

Deosebit de interesantă pentru acelevremuri, este semnalarea lui Alexandru DuiliuZamfirescu, ministrul României la Roma, întelegrama din 28 septembrie 1938 care se încheiecu fraza, „Rusia vede în conflagraţiuneaeuropeană nu numai un pas către bolşevizareamondială, dar şi o fericită diversiune pentruneizbutirea din Spania”. (p. 715) Orice comentariueste de prisos, dar pentru cercetătorii istorieinoastre naţionale previziunea diplomatuluiromân este de luat în seamă, având în vedereevenimentele ce au urmat.

Încheiem această scurtă prezentare a uneilucrări de excepţie menţionând eforturilegigantice făcute de cercetător şi profesoruniversitar dr. Viorica Moisuc de a redapublicului românesc, aşa cum sublinia şiprefaţatorul prof. univ. dr. Adrian Năstase,lucrarea „serveşte interesele naţionale aleRomâniei şi pune la dispoziţia istoricilor depeste hotare, a tuturor celor interesaţi,documente revelatoare privind contribuţia demare valoare a diplomaţiei române…” aducând,„în prim plan vocaţia europeană a României,rolul său ca factor de stabilitate în Centrul şiSud-Estul Europei, politica ei de coabitareregională amicală.”

……………….* Prof. univ. Viorica Moisuc, „România şi

criza Cehoslovacă”, Bucureşti, edituraAdevărul, 2010, 820 p.


simple notaţii fără recurgerea la niciun artificiu,autoarea ocoleşte cu o bună intuiţie şi poeziaexcesiv de sentimentală, şi pe cea minimalistă,ori siropoasă-romanţioasă, preferândexprimarea directă şi sinceră, pentru care arevocaţie înnăscută: “M-am aşezat pe malulgândurilor/ Cu dor întind în valuri/ Versuriledureroase ale sufletului (La revedere acolo!)

Versurile acestea simple merg direct lainimă deoarece ele au ţâşnit din trăirile saleautentice, nepoluate de lecturi din care să seinspire, eventual. În ele aceasta cântădragostea, bucuria, speranţa, dorul sautristeţea iar cântecele sale îţi lasă acel gustdulce-acrişor-amărui al, în fond, răscolirilorpersonale exprimate tocmai pentru căautoarea simte dorinţa de a-şi împărtăşistările şi gândurile, de a practica – poate fărăa fi conştientă – acea scriitură terapeutică:“Nu mi-a mai rămas nimic altceva/ În afarăde cenuşa luminii/ Care această noapte/ Măconsolează...” (În amintiri). În acest fel AdelinaDokja se poate reculege, şi deşi înfrântă adeseoride lumea înconjurătoare, îşi recupereazăforţele pentru a privi înainte şi a nu pierdesperanţa într-o lume mai bună: “Deşi greusunt rănită/ Trunchi cu suflet sunt/ Dauviaţă celor care au păţit ca mine/ E adevărat,sentimentele forţă au/ Ca trunchiul acestavechi/ Să se zguduie/ Fiindcă tu mă ajuţi/Înlăuntrul meu/ Un stejar înmugurind se vanaşte.” (Trunchiul cel vechi).

Iată deci că, după ce a asimilat experienţă,ea se află într-un anumit stadiu al procesuluirevelaţiei de sine, după cum reiese şi dinurmătorul fragment: “Sunt versurilecroşetate/ Până-n simplitate/ Pentru tinepoartă dorul iubirii/ Ce am în suflet vreausă-ţi povestesc/ Despre flacăra şi luminanostalgiei// Dacă le citeşti într-o zi nu temira/ Ce focuri mă mistuie/ În orice clipăsingurătatea mă arde/ Şi-ngheţ în tăcereprecum frigul (Unde eşti, sufletul meu?).Alteori, curios lucru, are grijă mai mult deceea ce comunică decât de sine, astfel că sepune pe planul doi şi, pentru că lumea esteadeseori frumoasă, se simte datoare să-imulţumească pentru aceasta – ea are plăcereade a visa, de a-şi închipui sau a-şi reaminti şidin acest punct de vedere trebuie să-iîncurajăm aplecarea spre tot ce este frumos,

adevăr, dreptate, puritate. În texte revine adeseori tema călătoriei, în

“albastrul cerului”, ceea ce denotă nivelulaspiraţional înalt al autoarei. O inimă în zboreste poate cea mai reprezentativă creaţie a saîn versuri. Adelina Dokja simte cu o intuiţiesuperioară că totul vine din interior – fără a fiun filosof, ea cunoaşte totuşi acest lucru.Aflăm şi de unde ştie – din acel plan subtilinformaţional la care uneori avem acces, aceamemorie universală, în cazul de faţă “ofântână săpată până în măduva pământului”prin care conştientizează că omul este o fiinţăsuperioară. “Un duh de lună sunt”- se exprimăea (Fără cuvinte). Aceste pietre preţioase alegândului impresionează tocmai pentru căaduc în lumină traducând în cuvinte acearelaţie armonică dintre om şi natură,înfăţisând pământul ca pe o fiinţă vie şi nu cao simplă întindere de pământ şi apă. Iată unnobil mesaj adresat umanităţii: “Nu te înşeladupă altă culoare/ Încearcă să vezi puritateaîn sufletul său/ Dacă ai trăi sentimentele pecare le are/ Ai aprecia mândria de a fi om/Nu judeca în ce loc a trăit/ Mic sau mare nu-iimportant/ Fiindcă cultura lui,/ Veşmintele şiobiceiurile/ Poate te împiedică/ Ce sens aravea lumea dacă toţi/ Am avea aceeaşiculoare/ Ar fi o monotonie obositoare/Frumosul constă în accea că suntem diferiţi(Fii ai Domnului cu nume de om) - ce ar putea fispus mai simplu şi direct?

.......................*Adelina Dokja, Secretul iubirii mele,

Traducere de Baki Ymeri, RawexComs, 2011

CC u ICOANA DIN APĂ /1/ IoanVintilă Fintiş completează viziunealirică asupra lumii, începută cu

volumele: PORŢILE /2/, HIEROFANIA /3/şi DEALUL /4/.

Nouă Porţi /2/mediază peregrinărilesufletului până la desprinderea completă deteluric şi dobândirea stadiului de spirit pur(platonic). Volumul este construit penumerologia sacră a cifrei trei. Avem nouăporţi, fiecare poem este alcătuit din şasepărţi, regăsim astfel, in nuce, în aceşti multiplide trei, trinitatea divină, sacralitatea.

Volumul HIEROFANIA /3/ descrie, tot întrei părţi (Semnul integratorului, Norul şivedenia, Fâşia de umbră), structura lumiinoastre, iar fiecare poezie este alcătuită dintrei secvenţe. În tipologie creştină, Integratorular putea fi Dumnezeu; Iisus ar corespundevedeniei din spatele norului aparenţelor; iarDuhul Sfânt, Fâşia de umbră din vecinătatealuminii. Cu toate acestea, Ioan Vintilă Fintişnu e un habotnic creştin. Ca orice artistoriginal el nu este un simplu descriptor alreligiei creştine şi nici al genezei biblice.Mitologia sa este mai vastă şi originală.Integratorul are ceva din Marele Anonim şigeneza este misterică, luciferică în sens blagian.

Dealul om, din volumul omonim /4/,trimitere direct la arhetipurile memorieicolective. Simbolistica delului închide în sineistoria omenirii, succesiunea generaţiilor.

ICOANA DIN APĂ este imaginea lumiiefemere, care se reflectă în apa care arememorie. Icoana din apă este reprezentareasecvenţială a lumii, istoria clipei. Imaginealumii se reflectă în apă curgătoare care furăimaginea şi o poartă până departe: „Icoanadin apă – fosforescenta - / se sparge în mii defiinţe / nemişcătoare şi ude // Plouă atât de

tragic încât / departe în ceruri / se descompunecometa // galaxia sângelui din / creierul Beta.”

În poeziile lui Ioan Vinilă Fintiş bântuieun aer de geneză: „Până când punctul seprăbuşeşte în alt punct / până când niciundelese face nicicând / până când zero se crapălăsând / să se prelingă oraşe diluvii /născând alte mări / alte fluvii.”

Viziune platonică, asupra vieţii noastreefmere apare amplificată într-o coloană deumbre: „Peste ţărmuri tresare umbră de înger/ şi tot aşa alte şiraguri de umbre / aşezându-se/ peste alte şiraguri de umbre / până devinetotul o umbră uriaşă // Pământul nu o maipoate respira / vântul nu o mai poateînghiţi.” (şiragul de umbre). La ceasulapocalipsei: „umbra trupurilor / va înviaatunci / din amintirea / altor trupuri.”

Ioan Vintilă Fintiş este un poet acvatic demare forţă sugestivă. În viziunea sa asupralumii, elementul central este misterul. Din elapar imagini halucinante, simboluri alemitologiei proprii: „Femeile nasc / orbitoaredealuri şi cruci / fantastice cărări de /lumină // un şir de morţi / misterioscurgând / unul în celălalt / din trup / în /trup.” (Din trup în trup)

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiş este o poeziea tristeţilor metafizice. Prima ei calitate constăîn originalitatea pronunţată. Fiind o poezie decunoaştere, ea se constituie într-o viziuneasupra lumii care se încheagă de la un volumla altul. Poetul încearcă să ajungă la punctulzero al naşterii lumii, investigând memoriacolectivă a speciei, şi mai mult decât atât, atuturor celulelor vii.

Din punct de vedere stilistic, textul estetransfigurat integral în metafore şi alegorii.

Astăzi când a devenit o modă destrucţiavalorilor Ioan Vintilă Fintiş contruieştesemnificativ, durabil.

Note:1. Ioan Vintilă Fintiş – ICOANA DIN APĂ

(Ed. Ghepardul, Bucureşti, 2010)2. Ioan Vintilă Fintiş - PORŢILE (Ed.

Printeuro, Ploieşti, 2005)3. Ioan Vintilă Fintiş - HIEROFANIA (Ed.

Printeuro, Ploieşti, 2006)4. Ioan Vintilă Fintiş – DEALUL (Ed.

Karta-Graphic, Ploieşti, 2007)

note de lectură


Lucian GRUIA

Ioan Vintilă FintişIcoana din apă

LL a mijlocul anului 2010, Tania Nicolescureuşeşte să scoată cel de-al treileavolum de versuri intitulat “Caii de foc”

şi apărut la editura InfoRapArt din Galaţi. Şiîn acest ultim volum poeta abordează poeziacu şi mai mare fermitate, mai solemn şi maisigură pe sine. Cartea pare scrisă cu pricepereşi cu riguroasă concentrare a temelor pe unsingur registru stilistic. Volumul nu deţine ounitate structurală, dar i se poate recunoaşte oautentică regie de punere în pagină apoemelor, majoritatea cu titluri inspirate, cuversuri de încărcătură textuală care încearcăsă se potrivească perfect cu fluxul rostirii.

Abordând o poezie în stil blagian, chiardin prefaţa cărţii semnată de scriitorul ValeriuValegvi i se identifică poetei continuitatea peun drum solarian, în care reperele devinsemne ale luminii, cu imagini care par aproveni din alte timpuri. Multe dintre poemesunt scrise în maniera compoziţiilor deorigine niponă, neglijând însă cu ostentaţierestricţiile ideatice, ca şi cele cu privire ladimensiunile şi formele fixe alemicropoemelor asiatice. De altfel, o secţiunedistinctă, cea finală a volumului cuprindecâteva pagini dedicate exact unor poemetradiţional japoneze (haiku, senryu, tanka).

Poeta nu face greşeala să-şi expunăimaginarul poetic prin apelarea la prea multefiguri de stil. Astfel că, în absenţa unorcomplicaţii stilistice, poezia Taniei Nicolescupoate părea uneori ca un fel de discurs în liniedreaptă, aşa cum ne amintim că era ştiutăînainte proza, prin această trăsăturădefinitorie menţinută până în vremurilemoderne. Fără a respecta cu severitate fel şifel de canoane poetice, autoarea nu se lasădeloc călăuzită de criterii cosmetice şi nu-şi„încarcă” versurile cu „podoabe” inutile: „La

reînhumare / din pământul reavăn / o hârcă sprealta rânjind: / sunt totuşi mai albă!“ (Totuşi, p.22).

Dar poţi constata repede că poezia TanieiNicolescu este caracterizată de ritm, armonieşi imagine, caracteristici care o situează încategoria poeziei moderne. Poeta cultivă unritm interior, iar rima, „presărată” pe ici, pecolo, pare a fi o tentaţie de care autoarea nu sepoate desprinde. Ea foloseşte un limbaj înalt,al emoţiilor specifice, care ne transmite ovarietate de sentimente şi trăiri: “Mileniileaşternute între noi / zăpezile-au topit / şi din noroi/ trecând prin frunza / ce foşnea cândva / se-nalţăiar / fragili lăstarii noi” (Reînnoire, p.66).

Fără tonalităţi grave şi reflexive vizibile,poezia Taniei Nicolescu este o poezie acăutării, a nostalgiei, o poezie bine şlefuităsintactic, de adâncă sensibilitate, cu versuri deo frumuseţe îndrăzneaţă şi rafinată: “Mă lepădde cuvinte / cum de frunze / se leapădă-n tăcere /copacii / înveşmântâdu-şi / cu lumină / trunchiurile/goale“ (Desfrunzire, p.7).

Dacă acceptăm ideea că există un dincolode text, unele poeme ne permit proiectareaîntr-un spaţiu imaginar, într-o lume paralelăcu cea reală, de la care am putea porni într-ocălătorie cu adevărat fascinantă: “Cal încordat /acrobat păşind / pe drumul rectiliniu / coardasuspendată-n / neantul colbului / spre nori ridicat/ cortină acoperind / minusculul punct / pe crupă /cupola cerului / trăgând cu ochiul orb / fixat sprepământ” (Atlas, p.9).

Cu o lirică intens reflexivă şi cu tulburătoareaccente elegiace, autoarea ne dezvăluie taineascunse în locuri numai de ea ştiute, atenuateînsă de timp: “Nici o urmă de zbor / nici o urmăde pas / îngână ecoul / al valului glas / orele înnisipul surpat / s-au pierdut / privirea cată în /necunoscut“ (Făurarul, p.57) .

Poezia rămâne o enigmă etern umană.Dar, aşa cum o teorie ştiinţifică se clădeşte peun sistem de axiome, adică îşi aşează la bazăcâteva adevăruri nedemonstrabile, tot aşa şipoezia bună se evidenţiază prin ea însăşi.Lucian Blaga obişnuia să spună: “Poezia bunăîşi are o evidenţă a ei, ca geometria lui Euclid”.Când citeşti un astfel de poem în linişteabsolută, sufletul acestuia te îmbie parcă săintri în el: “Ce cântec sau / descântec m-a atins /de-n ochiul meu / mereu visând deschis / totuniversul nesfârşit / încape-acum în / cercul /

note de lectură


Petre Rău

Caii de foc*

cel mai mic / dintr-o băltoacă?” (Cercul, p.8).Într-un poem sublim în cvasitotalitatea

lui, “Asinus buridani“ (p.12), eul liric neatrage atenţia asupra fragilităţii timpului şideşertăciunii. Fiinţa umană însă, după ce maiîntâi este adulată, pare să rămână definitivînchisă între paginile unei cărţi. Ca pe nişteveritabile semne de întrebare, mai degrabădecât asocierii unui sens contemplativ şiconvingător, poeta îşi exprimă dezamăgirileîn faţa unor iluzii care au lăsat urme adâncipe anii săi. Astfel, simţind că se îndreaptă cupaşi repezi spre vârsta senectuţii, eul liric numai are certitudinea că i se mai pot dezvăluitainele prin care a păşit până acum: “Cunepăsare de pirat / într-o basma mi-am înnodatanii / aşa cum bunica-şi înnoda mărunţişu’-nbatistă / şi-atât de bine i-am ascuns undeva /pentru un cât mai târziu posibil cândva / încât amşi uitat unde i-am pus / şi-acuma îi caut şi i-ai deunde nu-s / nici pe raft lângă cartea preferată /nici în cutia stacojie cu marţipan în ciocolată... /degeaba am răvăşit grădina pe sub păpădii / şi-amcăutat până şi prin CD-uri / cu muzică sincopată”.

Uneori, preluând din ritmicitatea şiincantaţia versului barbilian şi intonândprecum într-un cunoscut descântec almelcului, eul liric se destăinuie vădit marcatde semnele unei memorabile nostalgii:”Acoperă-mă / doică ploaie / cu pletele tale şiroaie /şi lasă-mă s-adorm un timp / ghemuindu-mă /într-un surâs senin / ca în somn să-ţi ascult /lichidul ornic / numărând / scurgerea clipelor /mărgăritare / măsură / pentru viaţa / viitoare”

(Ornic lichid, p.11). Aşadar, părând că îşi iasoarta în mâini, chiar şi atunci când se află înfaţa neputinţei, eroina lirică întrevede şi zoriîntunecaţi, dar lămuritori.

Deşi tema predilectă a volumului pare a ficotidianul, aş înclina să cred că lumea, aflatăîn plină metamorfoză, este primul nivel dereferenţialitate al poetei. Fină observatoare arealităţilor înconjurătoare, autoarea pare săscoată de sub mânecă proza vieţii de zi cu zişi s-o expună sub formă de poezie: ”Împroşcândstropi grei de noapte / peste zidurile-n întunericretrase / maşina salvării chelălăie bezmetic pestrăzi alergând / spre mia de ochi ce veghează dinpantă oraşul” (Drosera, p.19).

Imaginaţia este, într-adevăr, o lumeaparte. Dar Tania Nicolescu nu trăieşteneapărat din puterea imaginaţiei. Poetei îiplace să se inspire de multe ori direct dinnatură, încercând să transmită cititoruluibucuria inimii sale atunci când descoperălucruri minunate, cel mai adesea pe viu, înmiezul realităţii: “Amurgul bolnav / boltindu-sepeste deal / în unde îşi cufundă / palma-nsângerată/ topind zăpada lebedei / rătăcite pe lac” (Înserare, p.62).

Acuitatea percepţiei îi permite poetei săcultive imagini grave, unele purtând substraturidin banalitatea cotidiană, chiar prin oglindiritenebroase: “Nu ştiu cine-mi tot colindă visele /călcând în vârful picioarelor / şi-nchizând cu grijă/ uşile-n urma sa” (Intrusul, p.63).

“Poezia ar fi secretul creierului scăpat dingura inimii”, aşa definea poezia, la un momentdat, poetul Grigore Vieru. Poetul trădeazădeseori acest secret, în mod benevol, dar cubucuria în suflet că poate ajunge să atingă oinimă aproape, receptivă şi binevoitoare, chiardacă împreună pot semăna uneori neliniştibizare: “Sinusoidele sunetului / desenate-n consistenţatăcerii / Eu / o bătaie de inimă / Tu / foşnetul aripiide fluture / Noi / trăsnetul vuind în prăpăstii / şi-apoidin nou tăcerea / doar atât / Ea“ (Tăcerea, p.75).

Pentru Tania Nicolescu poezia se pare căînseamnă lirism şi sentiment, dar şicomunicare, putând fi rodul unei imaginaţiide sorginte feminină, dar şi al unei oarecarifrustrări. Poezia ei nu este una a invocaţiilorretorice sau a exclamaţiilor ample. Nici una alamentărilor, a oftatului, şi deloc a ironiilor:“Şi-n ape / căzută / din zboruri / o pană / în cercuri/ se zbate-n / vâltoarea / ce sunt“ (Vâltoarea, p.26).



Poezia Taniei Nicolescu nu este scrisămereu într-un limbaj poetic uşor inteligibil,deşi, spre meritul ei, se cunoaşte că nu depunenici cel mai mic efort de criptare, ci expuneclişeul imagistic aşa cum îl surprinde cu ochiulinimii: “Şi-aud din depărtări galop / caii de foc / aideşertului / vin să pască“ (Caii de foc, p.5).

Poeta îşi alege cu atenţie momentele cândîşi prezintă, cu sobrietate, ca pe nişte rănideschise tristeţile, durerile şi dezamăgirile. Înspaţiul mirific al versului, ea dispune de unmecanism simplu de a produce emoţie, chiardacă se bazează pe nostalgii mai vechi saumai noi, pe sentimente consumate sau recente,perceptibile sau doar disimulate. Într-un poemde o mare densitate lirică, autoarea developează,sub ochii noştri, o peliculă pe care apareimaginea deprimantă a unui dincolo: “Albnesfârşit / prin ninsoarea-nteţită / pestriţelecortegii funerare / pe-acelaşi drum / împotmolite”(Alb nesfârşit, p.33). Când citeşti o poezie, eatrebuie să-şi lase amprenta asupra ta, să osimţi, să ai impresia că poetul a pătruns întainele minţii tale şi a preluat de acolo tot ceera mai bun şi mai frumos şi le-a aşezat într-ocascadă de versuri: “Imortalizând iscusit / pepânza-i fină / zborul / cu firul viselor / frânte /măiastră tapiserie / îşi ţese / paingul” (Artă, p.41).

Aşa cum sublinia un confrate, OvidiuIvancu, într-un eseu despre starea poeziei,poezia are printre altele, şi “o calitate unicăîntre celelalte tipuri de discurs beletristic;reuşeşte să concentreze în minimum de cuvinteun maximum de mesaj”. Asta face şi TaniaNicolescu în secţiunea finală a cărţii din caredesprindem poeme scurte, care împrumută

stilul celor japoneze. Astfel, iată un haiku:“Copil în iarbă - / tot universul este / o buburuză“(p.77), dar şi o tanka finală: “Iar două pete /albastre în caietul / nou de română - / s-a-nnoratafară şi / pe minge cad iarăşi stropi“ (p.88).

În concluzie, putem spune că poeziaTaniei Nicolescu se naşte din ceea ce îidictează inima, porneşte din interiorul inimiişi trebuie citită în cheia vizibilităţii dincolo decuvinte. Această poezie încă îşi mai păstreazăraţiunea, acea parte de raţiune care estesentimentală, încă mai promoveazăcomunicarea, poeta fiind din acest punct devedere rămasă atârnată de poezia modernă asecolului trecut. La lectură eşti tentat săasculţi totodată şi un fel de muzică interioară,născută şi ea tot din inimă, odată cu poemul.

Tania Nicolescu este poetă. Ea crede cuputere în rosturile nobile ale poeziei, rămânândpermanent alături de caracteristicile esenţialeale acesteia. Poezia o tentează, fără doar şipoate. Cred că trece prin clipe în care scriepoezie în gând, mergând cu autobuzul sauparcurgând cu privirea rafturile unui magazin.Cred, apoi, că aşteaptă cu înfrigurare săajungă în faţa masei de scris, să se aşeze acoloşi să se ridice abia după ce şi-a retuşatpoemul. Cred că scrie dintr-o necesitate,dintr-o nevoie imperioasă de a spune ceva,despre ea sau despre lumea care o înconjoară.Şi mai cred că are prea puţine momente încare nu simte încercarea că tocmai vrea săspună ceva într-un poem.

…………….* Tania Nicolescu, „Caii de foc”, editura

InfoRapArt, Galaţi, 2010]

Iunie 2008 - Vernisaj expo Valter ParaschicescuMuzeul Memorial «N. Grigorescu»

Lidia NicolaeChristian Crăciun

Serghie Bucur, Iulian Moreanu

Ştefan Al-Saşa

AA tunci când Dumnezeu a făcut lumea,probabil a chibzuit bine la tot ceea ceare de făcut, ba s-a gândit şi la Piatră,

apoi l-a creat pe om ca să o contemple, să onetezească, să o iubească, să o cânte în poeme.Să o cânte…

Pentru poetul Nicolai Tăicuţu, peste tot,dar mai cu seamă în piatră, îşi face simţităprezenţa Dumnezeu. De aceea Poetul iubeştePiatra, pentru că ea e Dumnezeu. Piatraînseamnă trăire, tresărire, exaltare, aşa că el,Nicolai Tăicuţu, îşi poate face propriul sitdublu: ca geolog, şi ca poet, marcându-şiastfel, bivalent, sentimentele şi fiinţa – pe de oparte, Omul, pe de altă parte, Poetul: „presimtcă apele se vor linişti în aval şi vor depune/pietrişuri şi nisipuri în matrice de argilă/ peplaje înalte/ istorice/ în care voi deschide/dublu sit: arheologic şi geologic/ pentru aevalua în tihnă trăirile de-acum.” (premiseleunui saltimbanc discret).

Contemplativul „saltimbanc discret”, aşacum se anunţă a fi încă din primul poem alvolumului recent apărut, „Piatra piatră de epiatră”, Editura Valman, 2011, iubeşte, maipresus de orice, apa, restabilind parcă ordineafirească a lucrurilor, a naturii, dând „râului ceeste al râului/ şi pietrei ce este al pietrei”: „decând lumea-s acestea veţi zice/ dar nu şi când/spun eu/ peste ordinea firească a lucrurilor/poetul recită de-a lungul apei/ pe drumsubţire/ poemul dimineţii…” (mereu altfel).

Râul ne poartă „spre un nou drum” şiochiul poetului-geolog înregistrează, cumnimeni altcineva nu ar putea să o facă,imaginea unui peisaj acvatic dublat devietăţile specifice antediluviene: „simt cumaripa dorsală a peştelui teleostean desprinsă/din coasta malului încearcă să se facăprezentă/ simt cum meduza arhaică/

plutitoare-n vremuri bune/ transparente/(…)încearcă să-mi facă umbră.” (confluenţe. şiatât). Toate acestea îl surprind pe poetul carese simte „iarăşi nepregătit”, „alături de ceaşcade cafea/ în baraca de la balastieră”.

„Carnea dură a gresiei” este, de fapt, obiruinţă după ce poetul a „iscat” „veselenisipuri şi pietrişuri”, scoţând astfel la ivealăun peisaj de început de lume: „depunereaordonată a stratelor/ (în aflorimentul deschisîn malul de vis a vis)/ într-o succesiune deistorii pe vârste.” (şi dealul vine la râu).Aceleaşi vietăţi acvatice, peştii şi moluştele, sepreschimbă cu timpul în pietre pentru că„venirea pietrelor o presimt peştii şimoluştele/ care/ precum o tulbureală aminţii/ ies din ultimul descălecat/ dau pieptşuvoiului/ să ajungă şi să rămână în bordeiepe piatra nici rece nici caldă/ în aşteptareprelungă/ până ce se confundă/ os cu piatră/piatră cu cochilie.”(vin pietre).

Este aici o altfel de Geneză, o Geneză aPietrei şi nu e vorba de epoca de piatră, ci denaşterea pietrei care se formează, nu pe caledivină, ci prin schimbarea/ prefacerearegnurilor: peştii şi moluştele, pietrificaţi,sacrificaţi, aşadar, devin piatră şi apoi bordeie.

Tot Geneza se întâlneşte şi în poemuldinspre munte/ piramida, unde muntele estecreat/ re-creat „la dorinţa fiicei mele” şi,astfel, poetul mărturiseşte: „proslăvescmăreţia muntelui privind/ piramida făcutăde fiica mea/ dintr-un bulgăre de argilăplastică/ pus sub o piatră aplatizată/ larândul ei, pusă sub trei granule de pietriş/ şi/în vârf/ un fir de nisip.”

În susul/ în josul râului, ca şi al poeziei,cititorul este rugat să se „fixeze”: „într-unpunct bine determinat/ şi să constaţi că celedouă sensuri expuse mai sus/ au originecomună.” (orientativ/ orientativă). Tot martor alsensurilor liricului este şi „prietenul ioanid”,invocat în poeme ca: prozo-poem ecologic, stropide nisip. întocmire, ca să vezi! în trecere printr-oseară de august, imagini derulate invers. pare-secare este totuna cu eul liric, pe de o parte, darpoate fi, pe de altă parte, eul-cititor, prieten alPoemului.

Poetul se joacă în continuare în piatră/ cupiatra de râu şi este conştient că jocul lui enecesar: „aranjez sau deranjez pietrele/ după

note de lectură


Camelia Manuela SAVA

Când Iubirea devine Piatră

placul meu.”(iluzoriu joc necesar). Contopireacu stânca vine de la sine, când insul care„stătea rezemat de stânca eratică/impunătoare faţă de statura lui/(…) după untimp a simţit cum/ stânca îl atrage/ îlprimeşte în sine/ oarecum plăcută senzaţie/ca într-un somn profund…”(undeva în spate).

Apa îl poartă ca pe un copil drag: „ măştie apa din urma privirii/ uitată înfoşnetul de trestie”(când apa creştebucurându-se), aşa cum tot apa este aceeacare a purtat piatra adusă de tânărulvizitator. Poemul câmpia de-acasă. oaglomerare de pietre este o chintesenţă agândirii/ sentimentelor profunde ale luiNicolai Tăicuţu: iubirea faţă de pietre estesubliniată prin prezenţa acelui tânăr(alter-ego) –călător-vizitator „ la masa mea descris”; cu gesturi simple, acest „personaj”dă sens iubirii transformând-o în explicaţiiale apariţiei pietrelor şi, implicit, dă sensvieţii care apare din apă, elementprimordial: „şi-a scuturat sandalele depraf/ şi-a dat jos raniţa din spate/ pemasă a pus-o/ şi-n stânga mea s-a aşezat/a desfăcut raniţa/ pietre a scos din ea/mai mari mai mici cu forme/ mai mult saumai puţin rotunjite/ aspre la pipăit şi/ le-a aşezat pe masă/ pe masa mea de scris/vorbindu-mi despre fiecare dintre ele/ caşi când ar fi vrut să mi le vândă/ pe banipuţini/ am dedus asta cât el îmi vorbea/de locul unde piatra a fost găsită/ de apacare a purtat-o/ de apa care a spălat-o/ deapa retrasă în mare/ de apa retrasă înadânc pentru a da formă câmpiei.”.

Imagini inedite obţine poetul şi atuncicând îmbină vegetalul cu mineralul: „de lamarele târg din poiană/ mărul s-a ales/ cu ostană de gresie calcaroasă/(…) ramul seafundă în gresie/ şi gresia în ram încet-încet/sub stare de veghe.” (priveşte mărul câmpia).

Tonul jucăuş, alert se îmbină cu cel grav,solemn, ritualic într-un singur poem, aşa ca înpoemul în spirit de glumă iau încă o zi pentru căpoetul se dedă unui joc al minţii şi al sorţii:„mân turma de pietre la vale/(…) ca şi cândaş duce gâştele la iaz/ ca şi când aş duce mieiila imaş”, însă „mai în joacă/ mai în serios”poetul simte acut trecerea ireversibilă a timpuluifiindcă „smerit (totuşi)/ mă dau puţin în

lături/ spun sărut mâna/ şi fac loc femeii caretrece spre cimitir/ cu jar şi tămâie-ntr-un olciobit”, umbra morţii făcându-şi aici apariţia.Poemul care încheie capitolul/ partea întâişade jumătate-n apă este o „precauţie” pe carepoetul şi-o ia atunci când vorbeşte despre„graviditatea” pietrelor care se stabilesc dinaceastă cauză „cu mari goluri între ele”.

Următorul capitol o crapă calul de-o calcă neaminteşte oarecum de menirea poetului:„fiind în slujba acestui poem tac/ şi maiprivesc o dată/ în spărtura proaspătă/ apietrei/ impresiunea aripii de pasăre.” (înspărtura proaspătă. poemul).

Imaginea pietrei se conturează şi maipregnant, cu aceeaşi fervoare: aşadar avem„piatra-statuie”, „piatra aleasă decomuniune”, figurând aproape eroic pe unsoclu, pentru că „…într-o zi a curs sânge dinpiatră”, ca pe urmă să „se retragă-nnevedere/ în talpa noii biserici ce se varidica/ la răsărit de sat”(piatra aleasă).Altădată, un poem întreg este o apoziţiecomplexă pentru „ea/ mica piatră distinctă/mănunchi de cristale/ desprins din geodă…”(preţiozitate).


Ca în vremuri imemoriale, apare şarpelecare se „târâie” „peste piatră/ şi piatra/ deemoţie/ crapă” (extaz), cele două elementesunt într-o relaţie de interdependenţă, într-osimbioză ce pare eternă.

Un alt simbol al existenţei milenare,copacul, nu mai este statornic în veşnicia sa cala alţi poeţi, ci „se rupe” de „umbra sa” fiindluat de apa râului „ca un bun necesar”(petrecere), ca, în poemul următor, copacul secaută şi se regăseşte „după un timp învălurita apă a râului/ de care nu s-a maidesprins.” (ca la un prieten).

Identitatea copacului devine una şi aceeaşicu a poetului care îşi poate asculta inima „dinmers/ în diferite puncte în jurul copacului/singuratic în câmpie - / când eu/ când el”(copac în inimă). Fratele copac este lăsat „să-şitârască umbra/ peste lespezile cochilifere alealeii.” (întru reluarea startului).

Zădărnicia constă în lucruri/ gesturi„fără rost”: colina e „stearpă” la „ ceas deînserare”, pasărea este împiedicată săcânte („când tril dă să desprindă/putregaiul/ adunat iute sub zbor/ îi pune/răguşeală-n gâtlej…”), râul e „ indiferent/nu vede – n-aude”, numai poetul „vântură” „cele şapte frunze rămase/ caprintr-o minune sub copac”, dar tot „ fărărost” (lepădare).

Revine motivul câmpiei, însă verdele eieste „ ţinut la respect de sarea pământului”,auzindu-se „apele subterane” ce „ clipoceauregulat/ peste gresie/ peste cremene”(abandonat pe un cuvânt rostit pe jumătate).

„Ploaia de vară” este în stare să îi aducă „în taină” pe sculptorii care „şi-au coborât/ ei/da!/ ţi-au scos statuile la plimbare”, ca „ înuitare” să fie pătrunşi de ploaie „până la os”,„gândind reaşezarea parcului/ pe noilecoordonate”, atmosfera citadină, udată deploaie este lesne de recunoscut, încadrându-setot în aceeaşi zădărnicie a lucrurilortrecătoare.

Jocuri de cuvinte inteligente regăsim înpoeme ca: trecerea verii e pusă pe seama umbrei(„pasărea în zbor face umbră nisipului/copacul/ de jur-împrejur/ face umbrănisipului/ nisipul face umbră nisipului cândse adună în dune”) şi în sacrificiu („a venittimpul să gândesc pasărea/ ce/ pe bună

dreptate/ mi-a atins fruntea/ precum aşgândi stana de piatră/ pusă semn la capătullocului” ca în finalul poemului, pasărearănită, imortalizată astfel pentru totdeauna, serevine la aceleaşi leitmotive: „încet/ pebâjbâite/ se pare/ încep să gândesc stana depiatră/ ca şi când aş gândi pasărea”.

A treia parte a volumului ce poartă untitlu semnificativ –inima mea multe rabdă – esteşi cea mai consistentă ca număr de poezii, darşi ca teme şi motive. Se insistă asupra pietrei,râului, umbrii şi răcorii, boncăluirii cerbuluişi căderii frunzei (acuarele), şi totodată, nuculîi oferă poetului „un punct de sprijin” (nuculdin frunte). Pentru prima dată se resimte înmod curios o influenţă campestră, satul fiindprezent aici prin simbolurile sale: cobiliţa,ciutura de la fântână (şi invers. perpetuum),sătenii (flevenii - a se citi din vechiul sat N.Fleva!) sunt surprinşi în jocul „cu moartea”,dar în acelaşi timp vom citi printre rânduriversuri închinate oraşului Râmnicu Sărat cucare poetul se identifică: „mă retrag în vârstăşi privesc oraşul ca şi când/ mă privesc pemine însumi/ (…) se retrag apelerâmnicului/ se retrag în sine şi/ lasă pestrăzi/ pe alei sarea pământului/ săîntâmpine dimineţile oraşului/ să întâmpineoamenii oraşului…” (rouă şi sare).

Iubirea are o oarecare „disponibilitate” şiniciodată „nu-i târziu”, iar femeia esteechivalentul vieţii, despre ea „vorbesc cei doisnopi de riduri bine legaţi/ din coadaochilor/ şi cele două tăieturi în prelungireazâmbetului de ieri”(c’est la vie).

Despre casa părintească Nicolai Tăicuţuîşi aminteşte „în forme geometrice perfecte”(fals tratat de continuitate), mama devine o„mogâldeaţă informă/ continuu informă/fără punct de sprijin” şi, întrebată fiind ce-arputea să aştepte el, poetul, care se îndârjeştesă caute sensul existenţei noastre, răspunsule hieratic prin greutatea lui: „aştepţi oale demoşi/ fiule/ oale de moşi”(moartea esubliminală, în unele zone se împart oalepentru cei morţi, n.n.).

Raftul3/ poliţa 5 ar putea semnifica oindicaţie de bibliotecă, fiindcă aceasta emenirea poetului – să ajungă un nume pe unraft în bibliotecă – o soartă nemeritată demulţi, dar certă în zilele noastre.


note de lectură


Deşi se caută tot timpul ca să se regăseascăpoet, Nicolai Tăicuţu participă singur lapropriul priveghi: „îmi fac mie însumipriveghi la/ lumina zilei/ suspendat penăsălia verticală…” (înălţarea-n starea de poezie.stereotipie). Despre urma „din ţărână” pe careo lasă în urma sa, despre umbra „disperată”care îi strigă să nu o lase oriunde ca înpoemul restrişte, dar şi despre amintirilestagiului militar sau despre intenţii bune poatevorbi poetul îndrăgostindu-se în poeziile salede viaţă, de piatră, de câmpie, de tot ce îlînconjoară şi îl face să fie viu, să simtă, să sesimtă în sine şi pentru sine.

Ultima parte a volumului este închinatăunor „refrenuri”: refren I (of of of ) şi refren II(adaosuri) ce par a fi la prima lectură deinspiraţie rurală, dar ochiul mai atent poateînregistra un sentiment grav, un fior liricprofund şi copleşitor: peisajul câmpiei esteprilej de meditaţie: „despicând firul dimineţiiîn patru” vine ţăranul pe capra căruţei(la ceasde-mpărăţie). Imaginarul artistic se îmbogăţeştecu noi sintagme: „pietrele au crescut iluzoriu”,„mirosul de mormânt” „starea de igrasie ceva să vină”, chiar cutia de ghete a domnuluicolonel a prins să „încolţească/ să înfrunzeascăpe la colţuri” şi va rodi „mici cutii cu miez decremă de ghete”. Poetul poate transcrie „ultimabucurie trăită aici - / poezia poetului muribund”(fără titlu), pentru că a crea înseamnă travaliu,înseamnă că poemul se vrea creat, de aceeaaştepţi, eşti la cheremul său, ba îţi cere şiscuze „de rigoare” ca să te pună să revii:bunul simţ al semnului pus cu grijă.

Trecerea timpului este suportată defiecare cum poate mai bine: ţestoasa, melculînaintează greu, „racul se conformeazăoricum” (pe linia de sosire panglica e putredă),dar fiinţa umană începe să se împuţineze „dince în ce” (îmi spun). Astfel, poetul s-a deprinsîn ultima vreme cu „privitul în urmă”.

O oarecare plutire, o oarecare melancolie,plus un dureros sentiment al poetului careeste condus prin viaţă de poezia sa – aşa se„adaogă” Nicolai Tăicuţu zi de zi, poem dupăpoem, volum după volum: şi Iubirea luidevine Piatră, care, chiar de e piatră, tot sespune, tot se scrie cu majusculă…este opoveste a lui cu asalturi şi coborâşuri, cuneajunsurile răspunsurilor care aşteaptă…

SS tudiile academice despre literaturaintelectualistă, (Elie Faure, RenéHuyghe, Marcel Brion...) ne atrag

atenţia că între două direcţii – generaţii –antagonice, (în cazul de faţă Vasile Militaru –Adrian Botez, ) una cultivând intropatia, iarcealaltă obiectivismul structurilor estetice, sepăstrează cadrul social-istoric filtrat prinspiritul cartezianismului dintr-o scolastică detradiţie religioasă, punându-se problemaremarcii elementelor afective ale limbajuluicare, de la Charles Bally încoace se numeştestilistică. Vom porni spre a judeca laturaobiectuală în grad intelectual exprimată, princare forma dialectală devine pecete a sintaxeimultora dintre versurile lui Adrian Botez, deaceastă dată în ultimul său volum CarteaProfeţiilor (Editura Rafet – 2010) structuratăde cele patru capitole: 1. Cartea profeţiilor,p.5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor şităcerii, p.45-87; 3. Cartea descântecelor,p.89-119; 4. Cartea apocalipsei p.121-134; încuprins urmând o selecţie a referinţelor criticeşi note biografice. Numai un scriitor de ranguldomniei-sale ne putea pune în faţa uneisituaţii pe care nimeni nu o mai analizează caraport sau dimensiune, în relaţia emitent –receptor, şi anume: Adrian Botez se adreseazăcititorului cult, pe cât posibil rafinat, în modobligatoriu credincios şi patriot, pentru căorice poem se dovedeşte a fi o construcţiedeliberată şi astfel îl vom înţelege, numai dacăvom împărtăşi intenţia ce-i stă la bază: „eu nuscriu pentru om – ci pentru stele/ fac semne –fierăstrău la mari zăbrele:/ să nu-mi mai fie,-nnoapte,-atât de greu/ să-i strâng – senin – mânaLui Dumnezeu! [...] degeaba tragi cu ochiul pe lageamuri/ degeaba te urcaşi pe-nalte ramuri:/lucrarea mea – cu zimţi de liberare/ nu e deschisăpentru fiecare.” (Pentru cine scriu eu, p. 48)

Cristian NEAGU

Fenomenul previzionar desorginte poetică la Adrian Botez


De această dată, pe „fundaţia” poezieireligioase, dascălul de integritate culturală vaconstrui din liantul intuiţiei, cu ceea cerealitatea derulează în societateacontemporană, poezia de consistenţăprofetică: „voi – care veţi urma smintelii mele/ sănu mă plângeţi – ci să luaţi aminte:/ n-am apucatsă spun multe cuvinte/ dar câte am spus – vă fieneuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci laicoana-n suflet – lumânare!” (Despre Hristos –târziu, p. 115) Scrisul se realizează în mareparte cu ajutorul fantasmelor activândideologii din lumea reală pe fondul emoţieicontemplative a poeziei, cerându-i-secititorului de condiţie elevată să intre înrezonanţă cu presiunea creatoare din climatulpoetului: „prin jungla dreptăţilor oarbe-alemorţii/ lepre târăsc peste apele-amiezii:/ demoni –ca viermii – în inima sorţii/ podidit-au clopotniţe –jalnici diezii!” ...asociată fiind cu demascareaefectului psihologic transmis asupra maselor,de subcultura întreţinută tendenţios la rangsuperlativ: „ce beznă-n lumină! cutremur decrez!/ bolnavele măduvi de ceasuri prelinse/ necară – cu viaţă cu tot – şi-s încinse:/ refuz săplutesc – într-un dangăt cu miez...” (Jungladreptăţilor oarbe-ale morţii, p. 55) Acest refuzde a consimţi într-un fel decesul spiritual(însuşit şi de subsemnatul) ni-l înfăţişează peAdrian Botez sprijinindu-se cu pioşenie pesoliditatea tradiţiilor în care, motivul moralsuperior determină actul atitudinii ceabordează şi fixează fragmentele unei lumifărâmiţate: „ce-a mai rămas din ţara asta –demn?/ doar munţii convorbesc cu Dumnezeu-/doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ ...dene-ar strivi pe noi – păduchi: al Târfei semn!”(Ce-a mai rămas din ţara asta?... p.22) Faptulcă s-a marcat cu majusculă echivalentul uneiere (al Târfei semn) ne demonstrează un soide contradicţie spirituală, pe fondul ironieiculte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm,iniţiatorul acestui gen de artă. De fapt înpoezia lui Adrian Botez practica limbajelorcurente fixează până la detaliu obiectulexprimat, gradul de complexitate, capacitateade cuprindere definind valoarea intrinsecă.Prin caracterul activ pe care îl trădează cuuşurinţă limbajul convenţiilor sociale, înformularea tuturor acestor aspecte îldescoperim şi în cu totul alt gen de ironie

pamfletară (prin şfichiuire) adresatăfactorului de decizie viciat (în speţă lideruluipolitic): „prea multă spermă azvârlită la canal/prea mult străin în laptele de mamă:/ e jalnic sădevii din om – semnal/ şi rău – când muntele –nisip se farmă.” [...] „ ...unde eşti, unde – CodruDumnezeu?/ respir cenuşi – din ce în ce maigreu...” Aceasta este o caracterizare continuatăde obţinerea fizionomiei „copilului din flori”(reţinem străinul din laptele de mamă, n.n.)Limbajul acesta este un instrument al acţiuniide complicitate – subînţelesă – cu cititorulregăsit în tensiunea spirituală a autorului,totul definindu-se sub auspiciul intenţieiestetice, prin faptul că neologismul includemetafora proverbială la un moment dat,reprodus într-un vocabular retoric: „ai fostscăpat din pântec - în hazna/ şi garnisit : bulbucide râs prostesc.../ nu eşti slăvit de păsări – ocazma/ îţi ţine loc de Arborele obştesc!” (Preamult şi prea puţin, p. 84) După ce acuzăvehement pe acei propagandişti ai lumiiîntunericului, ai declinului moral, vomobserva încercarea lui Adrian Botez de aconverti monstruosul, rătăcitul din beznă, lalumină pe calea credinţei consecvente,confirmându-ne că deţine o conştiinţăîncadrată maximei lui Publilius Syrus:Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iartă pe alţiiadesea, niciodată pe tine însuţi): „să vii – deCrăciun/ cu mine – în aceeaşi biserică/ friguroasă– tu javră/ umflată/ buburoasă!/ să-L priveşti –dimpreună cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit –pe/ Hristos Cel/ Pribeag şi sărac/ Scuipat şiUmilit!/ nu se cade să-ţi cauţi/ tu – un Dumnezeumai/ călduros decât al/ meu: ori suntem copiii/aceluiaşi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/zgribulit – va/ bate război crâncen – cu/ Veneticultău – potrivit din/ burtă şi guşă – cu/ ticăloşia ta –puţind/ încinsă şi râncedă – cât şi/ credinţa-ţi!/vino cu/ mine – tu jivină borţoasă – la încercarea/Bisericii de Ger – pronaos la/ Cer!”

(Vino cu mine, p.71) Este vizibilăsimilitudinea punctului de vedere creştinortodox cu cel al lui Vasile Militaru, unde seconsumă o conştiinţă a timpuluiidentificândtocmai în acest paralelism structură-fenomen,substratul leibnizian: „ eine durch menschlicheKnust verfertigte Maschine ist namlich nicht injedem ihrer Teile Maschine.” (Maşina realizatăprin artă, nu este o maşină parţială).


Chiar şi Leibniz constată faptul căamprenta artei modifică esenţialitateatehnicului ca realizare, în timp ce tehnica larândul ei mediază expresia esenţialităţii. Doardeterminarea actului creator – atât la Militarucât şi la Botez – rămâne legată de inspiraţiafilosofico-religioasă. Câteva repereimportante de ordin tehnic extraarticulare lanivelul formei şi conţinutului se cer a fiexplicate în detaliu, deoarece se evidenţiazăflexiunile, corelaţia dintre eufonie şi forţaverbului la care autorul recurge, oferindu-nevariantele silabice ale versului, ca efect almomentului de exaltată inspiraţie: „ştiu cătrebuie să stai/ mereu – cu spatele la/ ceva/cineva.” (Cu toate cele patru feţe, p.12) sau:„zadarnică este/ lepădarea de sine/ târzie – a/omului.” (Prea târziu, p.14) Aşadar, nu estevorba de o schimbare autonomă a formelor,ci de o modificare a funcţiei poetice înraportul, accent lexical – cantitate. Dialecticacu care Adrian Botez îşi muzicalizeazăpoemele, derivă din existenţialismul sartrianprin amploarea negativismului acordatspectrului decadent, în favoarea perceptelorreligioase strămoşeşti, ca bază a revigorăriifactorului educaţional şi mai departe,redobândirea valorii spirituale a Neamului:„într-o lume în care diavolii ne scriu leacuri/ nuse întâmplă decât farse, crime... fleacuri!/ să teîntorci acasă – leneş – fără cap/ e chiar normal –nicicum un handicap!/ [...] a trăda – huli –distruge, – e – un lucru bun/ necesar- hrănace –cât un „big” dejun: [...] caligrafiem pe cer minunide-obrăznicie/ toată ziua ne şpreiem cu blasfemie;”(Leac pentru această lume, p.82) Îndemn,atitudine efervescentă, poet dominat dedorinţa de a trezi „din somnul cel de veci”Naţiunea: „daţi jos urgent din birje vizitiii/ cepeste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i ţara undemor copiii -/ demonii să-i înlocuiască-s gata!”(Aceasta-i ţara unde mor copiii, p.111)Adrian Botez are şi nota de penalizareatribuită la fel de prompt „surzimii”:„vorbeşti, vorbeşti... – degeaba, pentru viduri - /vorbeşti o limbă a muţilor de ţară:/ oricât te urcipe scara planetară/ te huiduie amoebele, întriburi! [...] „batjocura tăcerii te ucide” [...]„profet mizeriei de-a te-ndoi de om,/ de-a lâncezipe muchia de atom - / eşti doar o umbră pe un zid,în lună” (Batjocura tăcerii, p. 54) Bineînţeles

că Materiam superabat opus şi în cazul luiAdrian Botez. Necesitatea de obiectivarecreatoare face ca sentimentul să ia forma şiintensitatea stărilor din mediul conviv. Aici,într-o intimitate desăvârşită, poetul îşidescarcă versului, tensiunile adâncimilorsufleteşti unde, stilistica deţine actul decreaţie a viziunii asupra lumii prin naturafilosofico – raţională, estetico – poetică:„bătrâne Doamne – între – întunecate/ crengurileTale – îmi caut/ inima” [...] e atâta negrăită/Lumină – clocotindă tăcere – aşteptare rămasă/îngerilor – în frunzişul din care/ spre omenirea-nsărăcită dezlegatu-s-au în sfârşit/ glorioase –Rădăcinile Izvorâte-ale/ Graiului-Graalului”(Graiul Graalul, p.15) .... continuând în acelaşiton să divulge slăbiciuni şi profeţii, se faceauzit glasul sufletului solitar, cel opussufletului practic, social... sufletul care se vedeîmpins să se exprime plin de clocotul trăiriiintense: „între fulger şi/ tunet – se desfăşoarăfiinţarea/ mea: Dumnezeu fulgeră – chiar/trăsneşte – inspirat de puritatea/ stâncilor – iareu/ eu – puturosul om – întârzii/ potrivindsunetele/ tunetului – să ia urma – şontâc-şontâc/Ei – Triumfalei întru/ Fastul Exploziei Facerii/Lumini./ Poezie – ajunge- L din urmă pe/Nevăzutul Poezie – ajunge Cosmic – sau măcarpe/ Distinsul Dirijor!” (Între fulger şi tunet,p.37) Adevărul cum că, poeticitatea uneipoezii constă în modul coerent alsentimentului indus de social alternat deintuiţie, care nu este altceva decât o viziunepenetrantă asupra realităţii, nu poate excludeforma unei contagiuni sugestive, ca şi oîmpăcare cu sine şi cu lumea: „când El mă vachema – se va face/ linişte în pădure: razele luniise vor/ împletici printre cele – ale / soarelui –aiurare de/ zodii.” [...] „timpul înşelării s-aghemuit/ spăimântat de moarte – la picioarele/mele: gâfâie cumplit – gata-gata să/ spargăcrustele de lumină-ale/ stelelor.” (Când El mă vachema, p.41) Câtă forţă are metaforaboteziană, descifrată prin descrierea pasuluifăcut peste pragul vieţii în moarte, şi înălţareasufletului la stele... Vom lăsa alte aspecteconstatatoare asupra cărţii în seamadistinsului cititor, iar noi vom încheia temaanalitică exprimându-ne convingerea căAdrian Botez îşi completează opera cu încăun succes editorial.

„SS kënder Zogaj este un poet almesajului, al imaginii poetice, chiardacă uneori cam apăsate, pentru a

vedea cu ochii trăitorului într-un loc şi timpanume.” (Marius Chelaru)

Poemele create de Skënder Jogaj au laorigine un dublu şi contradictoriu impuls - dea exprima şi a ascunde totodată. „Adânculnecunoscut al fiinţelor / Taină vinovată,geamăt / Care răzbate în peretele caselor /Cu furie îmbătată, neobişnuită / De nimenineînţeleasă / Este durere / Ură / saunebunie.”(p. 18) Skënder Zogaj scrie învolumul său Lacrima durerii o poezie din carese reţine nu o imagine, nu o idee bine „jucată”în expresie, ci starea poetică neanalizabilă,evocând exotisme şi iniţieri, sugerând o calmănostalgie a desăvârşirii.

„După geamul colorat / Turmă demăsline şi mere / Nu este a mea / Strălucireatransparentă / A celor o mie şi una de nopţialbastre / În oglindă / A mea este doarumbra / Invazie de culori / între mere şimăslini / Cuţitul / Cu muchia în privire /Spintecă echilibrul / Întru duhul vindecător /Al nopţilor / Picurând albastru” (p. 38) Celemai multe dintre poemele cuprinse în aceastăcarte se constituie într-un amplu discursmeditativ de cunoaştere situat sub incidenţacristalizării cognitive.

„Ai inimă plină de erezie / înmoaie-ţiţipetele / Nu e bine să ucizi / Tot ce-ţi pică înmână / Dorinţa este boală / Rugină a tuturortimpurilor / Ca un briceag de paznic / Îţiroade pieptul / Eşti pasăre, sărută cerul /Coboară pe pământ / înmoaie-ţi ciocul înfluviu / întindem mâinile, rupem durerea /Legându-ne unul de celălat” (p. 34)

Concepţia despre lume în poezia luiSkënder Zogaj are implicaţii dialectice.

Realitatea se interferează, se amestecă, se ţeseîntr-un desen gotic rafinat.

„ Ţi-am zis, privighetoareo, / Nu intra cubucurie / În orice joc / Fiindcă ţi se ardecuvântul pe buze /Ţi-am zis privighetoareo /înşelătoare este floarea / Care nu se veştejeşte/ Sub apa adormită / Doar iarba amărăciuniicreşte /ţi-am zis privighetoare-o / Şi-am zis /Nicicând să nu ocoleşti cântecul / Fiindcă tesinucizi / Negăsind răzbunare /Privighetoarea mea” (p. 67)

……………..*Revista ALBANEZUL, BUCUREŞTI,

2010, 82 p. Prefaţă Marius Chelaru, TraducereBaki Ymeri

ÎÎ n dorinţa de regăsi adevărata poezie, amînceput să lecturez ultima carte, intitulată„Geometria fumului” (Editura sinteze,

Ploieşti – 2011, 82 pagini, 73 poeme) apoetului ploieştean Victor Sterom. Este unuldin cele peste 35 de volume de poezie scrise(aceasta însemnând o viaţă dedicată poeziei).Încă de la început am redescoperit„convertirea” poeziei în stare, o împreunaredivină a cerului cu pământul, o înălţarebinecuvântată către înălţimile Raiului, fărăanularea zborului firesc, natural şi - de ce nu –resemnat, peste Pământ.

Atunci am început să realizez că eşti, defoarte multe ori, pus în imposibilitatea de aciti şi de a putea desluşi - în întregime -sensurile slovelor care te ard cu putereaflăcării sau te cuprind cu frigul glaciaţiunii.Eşti de foarte multe ori „invitat” să te descalţi,pentru a putea păşi, cu sfială, pe urmelepaşilor unei zeităţi (numită POEZIE) care -din când, în când - îţi poate uşura suferinţa,purtându-te pe braţele sale fără de Timp.Cum profunda vorbă a poetului: „Ţi-aş săruta

note de lectură


Victor STEROM

Skënder ZogajLacrima durerii*

Gheorghe A. STROIA

Victor Sterom - Geometriafumului sau reperele

autobiografice ale POEZIEI


talpa piciorului./ Nu-i aşa c-ai merge şchiopătând,apoi/ de frică să nu-mi striveşti sărutul ?”

În peisajul liric contemporan, fiecare cartescrisă de Victor Sterom este o bucurie, olectură indubitabil plăcută - izvor de armonii.Am remarcat în structura poemelor cărţii maimulte planuri ideatice, pe care poetul le-aavut în vedere: nevoia confesiunii, resemnareaîn faţa durerii şi a morţii, scenariul uneiposibile vieţi (viaţa bate filmul), căutareapropriului univers contemplativ, dragosteapentru semeni (a căror grijă - de multe ori - îlcopleşeşte).

Poezia lui Victor Sterom este – fărăîndoială – inspirată şi distilată, până la esenţe.Aici vei putea regăsi trăiri, pe care le veirecunoaşte, le vei resimţi, ca fiind ale tale. Defapt – poetul – nu vorbeşte despre sine, decele mai multe ori se referă la tine, dragăcititorule, vrând să te prindă în plasa sa de„pescuit” suflete. Pentru poet, un vers este ofrecvenţă unică din spectrul unei albe armonii.

Să ne reamintim că alba lumină, nu estealtceva decât o simbioză unică a şapte culorifundamentale, ce stau la baza unui universnuanţat în milioane de tonuri. Practic, acestuisens subscrie poetul. Ţie, dragă cititorule, îţistă în putere de a alege ce frecvenţăreprezinţi, în această unică albă armonie avieţii. Tu decizi, dacă doreşti să fii parte aarmoniei revelate sau nu. Iată invitaţia!Rămâne doar să o onorezi: „Ochii mei ţipă/ la opajişte sumbră/ nu-i sunet în lume/ să topească înmine/ necunoscutul de gheaţă// pentru că amajuns aici/ vino să îndulcim POEZIA// să vorbim/armonii albe/ în echilibru// să povestim lumi deicoane…” (Armonii albe, pag. 25).

Regretul pe care cititorul îl resimte acut, cafiind al său, este cel al repeziciunii cu caresuntem sortiţi să facem călătoria, numită viaţă.Pentru unii o mult prea scurtă călătorie, pentrualţii o obositoare apropiere de pragul treceriiîn nefiinţă. Pentru unii o călătorie la „bussinesclass”, pentru alţii la clasa a III-a. Ceea ce ne-ar apropia pe unii de alţii ar fi emoţiile şiintensităţile trăirilor noastre. În rest…doarzvon, rumoare, mândrie, orgoliu, prejudecată- spulberate tacit de vânturile solare.

Mărturisind că viaţa de după nu estealtceva decât un ecou al trăirilor, că născuţidin ţărână şi întorşi în ţărână, devenim o cale

a destrămării, poetul ne asigură că se vaîntoarce. Şi se va întoarce cu siguranţă,privindu-ne din nemurirea operei sale cusclipiri de stele – pelerini, peste caleaînsângerată de dorinţe a cerului. Iată un ciclufără de sfârşit: naştere – trecere – renaştere, încare cu toţii ne vom reîntrupa în fiecare literăa unui cuvânt: „ca strigătul pe munte/ SUNT//dincolo de mine/ duhurile din vitralii// un fum de/plumb topit/ aud// cred / că întoarcerea mea/ se-adună-n destrămare…”( Sunt, pag. 32).

Am regăsit între paginile cărţii oautobiografie a unui suflet. A unui sufletpentru care poezia este singura legătură cuviaţa. Pentru care poezia este singura arterăpulsând, prin care roşul se scurge, colorându-iobrajii cu valuri de emoţie. Conştient deimpactul pe care poezia sa o are asupracititorului, de picăturile de sânge vărsat, dincare se nasc nepreţuitele grădini inflorescenteale cuvintelor, poetul este convins că timpul îiva transforma opera în mit iar fiinţa saimaterială va căpăta puteri mitologice. Nu neîndoim de acest lucru! Să facem linişte întemplul în care poetul se roagă: „Când/ voiîncepe călătoria/ ca melcul prin altare/ memorândfrigul/ în vasta filozofie/ a crucii/ voi fi un răsărit/de lună// o mitologie cu trup…” ( Memorândfrigul, pag. 34)

Dacă ne gândim la zicala: „tăcerea e…deaur”, atunci putem asculta liniştea din care senaşte poezia. Aici, în pacea sâmburelui unuiadevăr numai de el cunoscut, poetul poatezămisli – nu fără chinuri – o slovă, un cuvânt,un vers, o poezie, o operă: „Liniştea luminii/coboară/ în lanul de secară// acest semn sacru/ caun şarpe dormind/ l-am adus acasă/ să pot să uit/cum mă preling în frig…” (Semn sacru, pag.41). Aici, convertit în ramul care visează să sedeschidă spre lumină, poetul va atrageenergiile universului şi va avea puterea (întăcere) de a-şi reconstitui (doar pentru sine)filmul vieţii. Aici, umilinţa creatului seîntâlneşte cu măreţia Creatorului, într-otăcută şi sublimă acceptare: „Uneori măgândesc/ la tăcerea din sâmburi/ la cornulmelcului/ văzându-mă/ cum îl urmez/ spre apeledulci/ ale somnului/ atunci pierd/ armelesufletului/ una câte una/ cum vorbele iau forma/dealului de cruci/ şi forma tăcerii/ de pe cruce…”(Forma tăcerii, pag. 48).

Poemele lui Victor Sterom sunt colorate în„nuanţe” de pastel. Un pastel al simţurilor, alunui eros pur, lipsit de orice trivialitate:„Fulgul – amantul plantelor verzi/ pe genunchiităi/ trasează drumul şarpelui / gleznele tale/violate/ de mii şi mii de treceri/ incendiază taina//citesc această privelişte/ descoperind manuscrisevechi// înainte să mor/ vreau să visez…” (Poeziasă târcoale stelelor, pag. 26). Apar aici întinsecâmpii peste care cad fulgi de timp, în zăpezicolorate. Apar peste tot elemente telurice,împletite sinergic cu elementele cosmice, cadovadă a simbiozei eului existenţial cuaspiraţiile înalte ale eului poetic. „Un semn/ alsfârşitului/ e-acest ger de sticlă/ aş desena cu el/ opădure de fagi/ de parcă niciodată/ n-a nins atât dealb/ cu arbori/ îngheţaţi…” (Gerul de sticlă,pag. 49). Iată „culorile” pastelurilor sale:„verdele plantei”, „gerul de sticlă”, „arboriîngheţaţi”, „timp gri şi fum”, „fumul pădurilor,„şoapta ochilor”. Amestecate în clepsidratimpului, aceste „culori” dau naştere unei noigeometrii a fumului, extensie a unei albe armonii.

În toate scrierile bardului ploieştean, vomîntâlni temeri existenţiale, nelămuriri, care însănu violentează raţiunea, ci liniştesc, astâmpărăfurtuna şi-ţi oferă – de multe ori – răspuns.Poetul conjugă frenetic verbul „a fi” la toatediatezele ori timpurile poetice. Le combină cufrig şi apoi le transformă în fum: „Păros cafumul pădurilor/ norul mă plimbă/ de acolo-acolo//După ceea ce văd/ nici pasărea nu mai zboară//spun această întâmplare/ în şoapta ochilor/ care sepierd/ în geometria fumului…” (Geometriafumului, pag. 16). În fumul ce simbolizeazătrecerea, acoperind vise, viziuni, speranţe şiiluzii. În fumul ce simbolizează efemerul, carearată călătorului (printr-o geometrie specială)destinaţia. După cum se spune: „Viaţa nu e odestinaţie, ci însăşi călătoria”. Toate acesteadoreşte poetul să ni le reamintească, făcânddin durerea noastră - propria sa durere, dinvisul nostru – propriul său vis, dăruindu-nepoezia purificatoare, în vase de argint –propriile sale cuvinte: „între durere şi cer/numai timp gri şi fum/ într-o geometrie moale//pufoasă// pasaj de umbre/ ecou suspendat// ofereastră/ spre neant// un semn al sfârşitului/năluci prin odăile goale// din priviri se prelinge/frigul ”( poemul de pe coperta IV a cărţii ).

Eleganţa versurilor şi profunzimea

acestora, capacitatea poetului de a face, dinasocieri de cuvinte simple, fraze poeticeincredibile prin transfigurarea sensurilor,îmbogăţirea structurii poetice cu inovaţiiartistice, gama unică de senzaţii pe care olectură de calitate ţi le poate induce, iatăcâteva dintre armele redutabilului literatploieştean. Victor Sterom priveşte cuvântul cape o fiinţă vie. Ştie să şi-l apropie, nu-i inspirăteamă, făcându-l să înflorească în mii deculori. Cuvântul în mâinile sale este un lutmoale şi slab, dar care prin arta meşteruluiolar, devine porţelan de mare preţ, călit încuptorul nestins al muzei poetice. Iată de ce egreu şi în acelaşi timp e uşor să-i citeşti cărţile,să-i mesteci poeziile, într-o foame nesăţioasă.Iată de ce, dragă cititorule, vei simţi că nimicnu te poate face mai fericit, decât să afli că îţipurifici sufletul cu apa adusă dintr-un izvordivin - aici, acum - doar pentru tine!

Da, recunosc! Nu am ales intenţionat versurilecărţii, pe care să vi le dăruiesc, pentru o primălectură! Le-am luat aleatoriu, căci mi-ar fi fostmult prea greu să aleg. Practic, mi-a fostimposibil! Ştiu că am reuşit să vă incit la lectură!Nici nu se putea altfel, având în vedere că atâtpoetul, cât şi cartea au o nobleţe rară, pe careo veţi (re)descoperi, cu siguranţă. Citindultima carte a lui Victor Sterom, veţi reuşi săvă motivaţi pentru viaţă. Mesajul ei - profund,original, subliminal (aş putea spune) - vă vaatrage ca un magnet. Singurul lucru pe care(vă asigur) îl veţi regreta amarnic, va fi acelacă nu aţi descoperit cartea mai devreme. Cănu aţi putut beneficia de balsamul pentrudurerile voastre. Că nu aţi crezut că cinevamai scrie, pentru voi, pentru noi. Asta faceVictor Sterom: scrie din dragoste de oameni,scrie ca să existe, scrie…pentru că asta ştie săfacă (cel mai bine). Îmi cer iertare, pentrumultele cuvinte nespuse. E greu să cuprinzi îndouă palme o întreagă constelaţie sau săîncerci să opreşti, cu un deget înmuiat înrănile sufletului, călătoria unei comete. Dar,nu e imposibil să-i simţi sau să-i intuieştilumina! Bucuraţi-vă, toţi cei ce o mai puteţiîncă…vedea! Ce aş putea să-i spun poetuluidecât: Vă mulţumesc, maestre, că mi-aţiarătat ce înseamnă POEZIA! Şi că i-aţi făcutcunoscută - AUTOBIOGRAFIA!

Adjud - martie 2011


note de lectură


„PP e Achenpromenade, / spre sud, /spre Bad Bruck, / râul / îmi pare căpoartă / arome de cimbru, / de

mentă, de / nuc.” Aşa scrie Eugen Dorcescu,voce poetică inconfundabilă, de o sensibilitatenu numai graţioasă, dar şi profundă.

“Liniştea e atât de / compactă, / încât audceasul dintre / carne şi duh / cum bate, / la /infinite răstimpuri, / eternitatea exactă.”

În sihăstria mea franţuzească primesc dincând în când semnale de la colegii ce nu m-auuitat, iar eu scriu numai despre ce îmi placemie, pentru că nu sînt critic, ca să mă aruncîntr-o piscină fără apă. „Alpii, / fantasticecrucişătoare. / Abia dacă le poţi desluşi /catargele, pupa sau prora, / în timp celansează / asupra-le / mii / de rachetearzând / crucişătorul de-azur, / aurora.”

Există întâmplări / evenimente în viaţanoastră care ne şi marchează emoţional, darne şi deschid alte drumuri ale raţiunii noastrede a fi. „Profilul ei nobil, frumos, / decupatpe-un ecran / de frunze-aurii şi / de soare…/ Ca în port, când o corabie s-a / desprins dela cheu, şi / s-a dus, / iar cei de pe / ţărmabia / de-i mai văd, departe, în / zare, / prinlunetele lacrimii, / catargul şi vela. / Întregulmister / al unei asemenea / metafizice falii”

Poetul, ca un erou antic (Iason), pleacăîntr-o excursie, ce se dovedeşte a avea aceeaşivaloare iniţiatică, benefică chiar, pentru cănumai aşa ne putem regăsi la adevăratanoastră dimensiune în interiorul parametrilorreali ai vieţii. « Plouă intens. Vertical. / Plouăpieziş. / Plouă cu şerpi violenţi / de lumină./ Plouă zadarnic. / Ploile vechi s-au / retras,/ pe furiş, / spre cărări de / frunziş, /dizolvate-n / rugină.”

Şi care ar putea fi aceşti parametri? Emoţiade a fi nu poate fi înlocuită de o dramă

lacrimogenă oarecare, pentru că şi moarteaface parte din viaţă. Aici intervine dureroasaşi fermecătoarea regăsire a sinelui poetic.„Am rămas pân’ la ziuă, / priveghind lângăea, / ascultând foşnetul lumânărilor, /ascultând întunericul, / ascultând liniştea,ascultând / cum din sfeşnice / picură ceara.”

Poetul, ziceam, pleacă într-o excursie,nebănuind că se va regăsi într-o metaforă. A fi! Atât. Ajunge ! Pentru că “a fi” motiveazăînsăşi existenţa Universului. „Aceasta-i cheiafericirii: / să ştii / a întâmpina / cu-ncredinţarea şi / inocenţa / unui prunc de ozi / tot ce binevoieşte / a-ţi da / - că-ssuferinţe, că-s bucurii – / Cel ce a fost, / Celce e, / Cel ce, de-a pururi,/ va fi.”

Şi:„Cu doi ani înainte / să moară, / mama a

locuit la / noi peste iarnă / şi-am dus-o acasă/ în primăvară. / În ziua aceea, cu / vreunceas mai devreme de...”

Canonul, în muzică, se învârte în jurulunei teme: „Podul de piatră s-a dărâmat” Oaltă voce îi răspunde. O a treia sporeşteritmul. Dar, dacă inversăm melodia, ritmul,tonalitatea? Ar trebui să reamintesc aici şi de„Frère Jacques”, dar mă opresc. Acest volumde poezie, de un tragism sublim, trebuie cititcu sufletul. Eugen Dorcescu este un maestrual detaliului fin, emoţional. „Din tot / ce a /fost, / numai vidul / acela, / din zidul / denord, / numai el nu / acceptă să piară, /numai el nu renunţă / să fie.”

Şi încă:„Eu, oprit ca un / stâlpnic, pe /

Wasserfallgasse. / Ea – nvelită-n a / morţiimătase.”

Iată esenţa talentului poetului EugenDorcescu: „Totu-i la fel. Totu-i / altfel.Desăvârşit. / Eternitate. Desăvârşire. / Doar,când şi când, / ca un fulger din vid, / ca unblitz din zenit, / o imensă uimire / Chiar aţimurit?”

dimanche 8 mai 2011France

��

Ioan LILĂ

Elegiile de la Badhofgastein

(Urmare din nr. anterior)

EE pigraful romanului [] demonstreazănevoia oamenilor de a dovediveridicitatea relatării biblice prin

căutarea de dovezi istorice. Asta ar putea ficonsiderată blasfemie, deoarece Creştinii credcă Biblia este de inspiraţie divină şi cuvântulei constituie adevărul. Dacă este nevoie de odovadă şi de confirmare istorică, relatareabiblică îşi pierde autoritatea şi devine oversiune care trebuie verificată. Pornind de lapremisa stabilită de epigraf, Winterson vaprezenta o multitudine de poveşti şi punctede vedere divergente. Chiar de la începutulcărţii, mesajul scris cu caractere italice adresatcititorului subliniază în mod clar că există alteadevăruri ascunse dincolo de povesteatradiţională: “Desigur ştii povestea deoareceai citit-o în Biblie şi alte texte populare, darexista mult mai mult printre rânduri” (12).

Winterson transferă personajele şi situaţiapoveştii lui Noe într-o lume anacronică şiexcesivă care seamănă cu societatea modernăoccidentală: este o lume a capitalismului,tehnologiei, cărţilor mass-market,blockbuster-ului cinematografic, serialelor şitelenovelelor. Autorul operează transpuneritemporale şi culturale. Scoase din contextulmitic, biblic, epic şi atemporal, personajele,evenimentele şi situaţiile îşi pierd dogma,sacralitatea şi autoritatea, devenind comice.Elementele de comedie [] şi de farsă exageratăcontrastează în mod discordant cu voceaserioasă, gravă, solemnă, damnantă, şiprofetică a Bibliei.

Winterson desacralizează figurile biblicepunîndu-le să coexiste în poveste cupersonajele inventate de ea şi cu oameniicontemporani (reali şi fictivi) care apar cainvitaţi: Martin Amis, Cliff Richard, Gary

Cooper, David Attenborough, Sue Ellen dinserialul de televiziune Dallas, Northop Frye,etc. Aura sacrosanctă de neatins a luiDumnezeu este asfel pătată. El este unpersonaj controversat şi subversiv cu oorigine foarte ne-sfântă, pentru că de fapt sedovedeşte a fi o creaţie accidentală şimonstruoasă a lui Noe, un rezultat almanipulării sale greşite a unui alimentspecific.

Am găsit-o în propria mea bucătărie.Căutând mâncare, am bâjbâit prin frigiderîn timp ce afară o furtună despica cerul.Plictisit, am scos o bucată de prăjitură“Pădurea Neagră” şi o cupă de îngheţată,neobservând, din cauza oboselii, căambele erau într-o stare de descompuneredezgustătoare. Când am ridicat lingura,mi-am aruncat privirea spre murdăriagroaznică şi, realizându-mi greşeala,m-am întors să arunc substanţele în coş.În acel moment un fulger mi-a zdruncinatfereastra şi mi-a spart farfuria din mână.Am scăpat-o şi m-am retras speriat, fericitcă am scăpat cu viaţă. Apoi, în faţa ochilormei, o mişcare curioasă, înfricoşătoare,ameţitoare a mişcat farfuria de câteva ori.Am văzut noi forme de viaţă făcându-şiîncetul cu încetul drum spre suprafaţasubstanţei vâscoase dezgustătoare carezăcuse în frigider. (83)

În această parodie a creaţiei, Dumnezeuseamănă cu rezultatul lui Frankenstein dupăun accident care implică un fulger şi o bucatăde prăjitură “Pădurea Neagră” şi îngheţată încurs de descompunere. Creatura cu puterimiraculoase, o nouă formă de viaţăbacteriană, locuieşte într-un nor şi se numeşte“Yahweh Nepronunţatul”. Noe, creatorulacestei divinităţi, o foloseşte ca un instrumental puterii asupra altor oameni. Inversareamitului tradiţional îl prezintă pe Dumnezeuca o divinitate egocentrică, purtându-se ca uncopil răsfăţat, şi ca o creaţie accidentală,ridicolă şi monstruoasă a Omului. Din acestmotiv, Dumnezeu se decide să inventezemarele Potop: este o poveste mai bună decâtvarianta creaţiei cu prăjitura şi îngheţata.Astfel, Dumnezeu, creatura misterioasă, şi



Monica LATHAM(Université Nancy 2)

Spiritualitate Seculară în Subprodusele Biblice

Contemporane


Noe, şovin de dreapta, încep să scrie oistorie “adevărată” a lumii, dar ocupaţi cuaceastă creaţie ei au uitat adevărul iniţial:“Interesul lor nu a fost să scrie o povesteadevărată, ci să creeze o credinţă”(66). Ideeacă credinţa este bazată pe minciuni,manipulare şi interese politice este deasemenea avansată de viermele în “Pasagerulclandestin”. Precum Barnes, Wintersonparticipă la chestionarea postmodernistă aunei singure realităţi “adevărate” şisubliniază instabilitatea ontologicăatrăgându-ne atenţia la problemele puse deveridicitatea poveştilor monolitice.

Pe lângă parodia autorilor miturilorcreştine tradiţionale, personajele lor dubioaseefectuează misiuni bizare. Ca şi în “Pasagerulclandestin”, Noe este desacralizat de la primasa prezentare:

Noe era un om obişnuit, plictisit şigras, care era şeful unei mici şi înfloritoarecompanie pentru bărci de agrementnumită “Plimbări cu barca pentruîncepători”. Ambarcaţiuni de croazierăvopsite ţipător duceau mulţimi de turiştigălăgioşi la plimbare în amonte şi în avalpe Tibru şi Eufrat. Era o operaţiunemodestă dar solidă. Noe muncea din greuşi nu-i convenea să vadă roadele munciisale dispărând în proiecte comunitaredubioase. Asta era problema cu Ninive:devenise un stat socialist plin de imigranţi,muzică exotică şi prăjituri “PădureaNeagră”. Nu-l deranja o bucată deprăjitură din când în când, dar locul uneifemei trebuia să rămână în bucătărie. (12)

Winterson distruge imaginea biblicăconvenţională a lui Noe cu instrumentecomice ingenioase şi ireverenţioase. Transpusîntr-o lume modernă, Noe este un magnatmass-media contemporan care, de la unproprietar al unei mici companii de bărci, vadeveni co-autorul Genezei, un autor debestseller de literatură religioasă şi unproducător de filme documentare despreCreaţie. El este stăpânul absolut almecanismelor de manipulare a mass-media.

Scopul principal al lui Jeanette Wintersonnu este de a contesta autoritatea Bibliei ci de a

critica pe cei care o folosesc ca pe un manual.Lectura literală a Bibliei este criticată deNorthrop Frye, critic şi de asemenea unpersonaj în romanul lui Winterson Plimbarecu barca pentru începători. În Marele cod:Biblia şi literatura publicat cu trei ani înaintede Plimbare cu barca pentru începători,criticul subliniază teoria sa despre limbaj.Potrivit lui, există trei etape ale limbajului:metaforic, prozaic şi didactic. El aplică teoriasa textelor religioase şi trage concluzia că,înţeleasă şi citită precum poezia, Biblia estefructuoasă, în timp ce, citită literalmente, estepericuloasă (şi duce la fanatism). Cei carecitesc Biblia literalmente, susţine Frye, aplicăfaza a treia a gândirii fazei întâi a scrierii.Critica literară este doar unul din multiplelediscursuri în Plimbare cu barca pentruîncepători care comentează Biblia: referinţedirecte intertextuale la textul primar seîntrepătrund cu distorsiuni suprarealiste alematerialului biblic (personaje, poveşti şipuncte de vedere). David Lodge faceobservaţii asupra “suprarealismului MontyPython din Plimbare cu barca pentruîncepători” (Lodge 26), o calitate care poate fiaplicată şi în cazul romanului lui ChristopherMoore, Mielul.

Mielul este povestea lui Joshua (Isus,potrivit lui Biff, este cuvîntul grec pentruJoshua). După cum subtitlul (Evangheliadupă Biff, prietenul din copilărie a luiHristos) indică, Biff, cel mai bun prieten şi celmai loial partener (de care nimeni nu a auzitdeoarece a fost şters din celelalte Evangheliipentru comportamentul său neortodox: separe că l-ar fi urmărit pe Iuda şi spânzurat, iarapoi s-a sinucis în disperare), subsupravegherea îngerului Raziel, oferă oversiune proprie a evenimentelor descrise întrecut în cele patru bine-cunoscute Evangheliicanonice tradiţionale. Precum în “Pasagerulclandestin”, calitatea orală a poveştii sedatorează modului direct şi sincer prin careBiff se adresează cititorului:

Apropo, numele lui era Joshua. Isuseste traducerea greacă a cuvântului ebraicYeshua, care este Joshua. Hristos nu estenumele lui de familie. Este cuvântul grecpentru Mesia, un cuvânt ebraic care


înseamnă uns. Nu am nici o idee la cecorespunde litera ‘H’ din Jesus H. Christ.Este unul din lucrurile pe care ar fi trebuitsă-L fi întrebat.

Eu? Eu sunt Levi, poreclit Biff. Nici oiniţială la mijloc.

Joshua era prietenul meu cel mai bun. (8)

Biff a fost reînviat în timpurile modernepentru a relata povestea “adevărată” a luiHristos din fragedă copilărie (Biff şi Joshua auşase ani când se întâlnesc) până la crucificare.Pe parcursul acestor ani, ei călătoresc spre Estpentru a-I căuta pe cei trei înţelepţi care auparticipat la naşterea lui Joshua, astfel încât săpoată învăţa cum să devină Mesia. De-alungul acestor ani, Joshua include diferitetipuri de spiritualitate şi filozofii în învăţăturilesale despre natura umană. În timp ce el esteimplicat în dobândirea de cunoştinţespirituale, Biff este mai interesat de aspectelemateriale, carnale şi practice ale călătoriei.Desfrâul pământesc a lui Biff (“îndrumândprietenul [său] în arta fină a păcatului” [133]),minciuna şi înşelăciunea lui, contrastează cuiluminarea spirituală a lui Joshua. Joshuabeneficiază de învăţăturile prietenului săuloial şi practicile păcătoase de primă mână alelui Biff care lui însuşi nu-I sunt permise a fiexperimentate. Astfel, Biff este personajulopus şi complementar al lui Joshua.

Îndrăgostit de Maria Magdalena (Maggie),Biff în cele din urmă descoperă că şi ea a fostînviată pentru a spune versiunea sa apoveştii. Divulgarea altor adevăruri şi luareaîn considerare a punctelor de vedere alepersonajelor marginalizate cărora li se dă ovoce pentru a contribui la multitudinea derelatări care nu coincid cu cea oficială, este unpunct comun între Mielul, Plimbare cu barcapentru începători şi Pasagerul clandestin.Într-un interviu, Moore a spus că vocea şiperspectiva neobişnuită ale personajuluiprincipal au constituit punctul de plecare alpoveştii sale:

xxxxxxxxx[…]Tocmai mă gîndeam la povestea

lui Isus, când PBS Frontline făcea acestserial numit De la Isus la Hristos, în caream aflat că, exceptând un incident dinEvanghelia după Luca, Biblia nu are nici

un fel de cunoştinţe despre aproapetreizeci de ani din viaţa lui Hristos. Şi îmispun, “Ei bine, cineva ar trebui să scrieacea parte.” Aşa că am început să citescdespre Israel din primul secol, şi tottimpul mă gândeam “Am nevoie de unmartor. Am nevoie de un punct devedere.” Aveam nevoie de un tip care să fifost martor la anii care lipseau. Un tip carenu L-a considerat pe Isus ca pe unsalvator, ci ca pe o persoană normală. Untip care a fost atât de enervant că a fostintenţionat şters din Noul Testament.Aveam nevoie de cel mai bun prieten allui Hristos—Biff.

Acest punct de vedere original a folositrecreării unei poveşti fictive inedite, undefaptele şi evenimentele noi s-au putut grefa pecele familiare. Moore a declarat că a încercatsă dea credibilitate şi plauzibilitate poveştiisale, şi a cercetat cu atenţie materialul săupentru a putea exploata golurile din istorie casă le umple cu material nou, inventat: “Dupăce am inventat naratorul, nu mi-a mai rămasdecât să încep cercetările despre crearea lumiiîn primul secol în Israel, cât mai exact cuputinţă, şi în acelaţi timp să exploatez goluriledin istorie în aşa fel încât să pot spunepovestea mea.” Aceste goluri din istoriaBibliei şi din copilăria Fiului lui Dumnezeu aulăsat loc completărilor imaginative şispeculaţiilor creative: “[…] există un gol detreizeci de ani în viaţa celei mai influentefiinţe umane care a mers vreodată pesuprafaţa Pământului. Cu Mielul, în stilulmeu comic, am încercat să umplu acel gol înistorie, dar repet, eu nu încerc să prezintistoria cum probabil chiar a fost, eu pur şisimplu spun poveşti.” (“Postfaţă”, Mielul 500).

Precum Plimbare cu barca pentru începătoriîn care Winterson parodiază convenţiaromanului de dragoste mass-market şi ficţiuniigotice, povestea copilăriei şi adolescenţei luiIsus a lui Moore împrumută caracteristici dela o varietate de genuri de aventură şi de laromanul picaresc. Autorul expune şi disecămecanismele generice pentru a face haz deele. De exemplu, Raziel, îngerul care devinedependent de telenovele şi de pizza şi doreştesă devină Omul Păianjen, este aspirat de


ficţiunea diferitelor seriale pe care leurmăreşte şi, în consecinţă, nu mai poatedeosebi realitatea de ficţiune:

‘De ce naiba ţipi?’Îngerul arătă cu degetul spre ecran, ‘El

a schimbat bebeluşul lui Catherine cugeamănul său diabolic, pe care l-a zămislitcu sora ei în timp ce ea era în comă, şitotuşi Catherine nu îşi dă seama de faptalui rea, pentru că şi-a schimbat faţa pentrua se da drept managerul băncii carerezolvă afacerea soţului lui Catherine.Dacă nu aş fi fost ocupat aici, eu personall-aş fi trimis pe omul ăsta demonic directîn iad.’ (48)

Explicaţia confuză a îngerului oferă ocritică implicită a modelelor de telenovele, cuscenariile lor exagerate şi intrigi labirinticecare ţin publicul agăţat de ele.

Mai mult decât atât, Moore amestecăexperienţele spirituale (Joshua este expusunor credinţe diferite) cu intrigi secundarefantastice înţesate cu acţiune (Joshua şi Biff seluptă cu demonii şi bandiţii). Romanul are ostructură episodică, începînd cu copilăria şiaventurile lui Biff, Joshua şi Maggie în şi înjurul localităţii Nazaret. Apoi, la paisprezeceani, când Joshua realizează că el nu ştie cumsă fie Mesia şi trebuie să înveţe pentru a-şiîmplini destinul, Biff îl însoţeşte în călătoria sade descoperire. În următorii şaisprezece ani,aventura lor picarescă îi duce la o mănăstireîn ceea ce în zilele moderne numimAfganistan, să înveţe secretele Taoismului dela Balthazar, apoi în China unde ei învaţăBudismul de la Gaspar, şi în cele din urmă înIndia pentru a învăţa misticismul hindus de laMelchior. În cele din urmă, Joshua se întoarceîn Nazaret pentru a începe preoţia sa şi începesă-şi recruteze discipoli, unul câte unul.Această parte a vieţii lui Isus, deja tratată decătre Evanghelii, îi permite lui Moore săstabilească ecouri subtile cu ele.Intertextualitatea biblică se împleteşte cupropriile idei creative ale autorului despreceea ce s-ar fi putut întâmpla în culise.Astfel, versiunea lui Biff se potriveşte cât sepoate de bine cu evenimentele dinEvanghelii, deşi spuse din propria

perspectivă. Romanul se termină cuPasiunea şi cu relatarea lui Biff despre cumÎnvierea s-ar fi produs dacă planul lui şiret arfi reuşit.

Precum viermele din “Pasagerulclandestin” şi grupul de personaje femininedin Plimbare cu barca pentru începători, Biffpretinde că spune adevărul adevărat. Înhotelul Hyatt din St Louis, scăpând de ochiulvigilent al îngerului Raziel, care a devenitdependent de telenovelele din timpul zilei,dezbateri şi lupte wresling la TV, Biff reuşeştesă strecoare Biblia Gideon în toaletă, curios săcitească cum alţii au spus aceeaşi poveste. Elrealizează că celelalte versiuni suntincomplete şi, prin urmare, el va completaceea ce alţii au omis:

Am reşit să mă strecor în baie destultimp pentru a citi câteva capitole aleacestui Nou Testament pe care ei l-auadăugat Bibliei. Acest tip Matei, careevident că nu este Matei pe care îl ştimnoi, pare să fi omis destul de mult. Ca deexemplu toată perioada începând cumomentul în care Joshua s-a născut pânăîn momentul în care avea treizeci de ani!!!Nu este de mirare că îngerul m-a înviat casă scriu această carte. Acest Matei nu m-amenţionat încă, dar nu am citit decâtprimele capitole. (107)

Cine a scris această Evanghelie, în modcert a obţinut informaţii cel puţin la mânaa doua, probabil chiar la mâna a treia. Nusunt aici pentru a critica, dar cert e că elnu mă menţionează niciodată. Nici măcaro dată. Ştiu că protestele mele suntcontrare umilinţei cu care Joshua m-aînvăţat, dar e evident, am fost cel mai bunprieten al lui. Să nu mai menţionez faptulcă acest Matei (dacă acesta este numelesău real) are mare grijă să descriegenealogia lui Joshua înapoi până laRegele David, dar, după ce Joshua se naşteşi cei trei înţelepţi apar la grajdul dinBethlehem, nu mai auziţi nimic de el pânăcând are treizeci de ani. Treizeci! Ca şicum nimic nu s-ar fi întâmplat de la ieslepână în momentul în care Ioan ne-abotezat. Doamne sfinte! (168)

Biff se mândreşte cu experienţa sa directă,precum şi cu exactitatea versiunii sale care ova corecta pe a lui Matei şi a lui Marcu:

Am crezut că Evanghelia lui Matei afost prost scrisă pentru ca a sărit de lanaşterea lui Joshua direct la botez, darMarcu nu se deranjează nici măcar cunaşterea. [...]Marcu începe cu botezul, latreizeci de ani! De unde au scos băieţiiaceste poveşti? ‘Am întâlnit odată un tipîntr-un bar care ştia un tip a cărei cea maibună prietene a surorii lui a fost la botezullui Joshua, fiul lui Iosif din Nazaret, şi astaeste deci povestea, cât de bine şi-a putut-oel aminti.’ (199)

La fel ca Pasagerul clandestin şi Plimbarecu barca pentru începători, Mielul aduce detaliinoi poveştii sacre originale şi foloseşte punctulde vedere neaşteptat şi original al unui personajcare pretinde a fi mai demn de încrederedecât relatările anterioare şi care încearcă sădovedească aceasta. În cele trei exemple deversiuni reînnoite ale Bibliei, subversiuneapoveştii sfinte este bazată pe alegeri lingvisticeprofane şi folosirea umorului ireverenţios: unidiolect familiar şi informal, şi o varietate deunelte umoristice se ciocnesc cu sacralitatea,solemnitatea şi respectabilitatea hypotextuluibiblic şi a stilului său mitopoetic. Evanghelialui Biff privilegiază un limbaj popular tipiclimbii vorbite în secolul douăzeci şi unu. Biff,care în carte pretinde a fi inventatorul originalal sarcasmului, narează evenimentele folosindpropriile sale creaţii lingvistice şi condimenteazărelatarea sa cu umor, aluzii sexuale, comediebufă, jocuri de cuvinte şi glume. Precumviermele din Pasagerul clandestin, Biff este unfel de comedian de tip stand-up plin de duhcu un perfect simţ al cronometrării comice.

Unele dialoguri minimaliste dezvăluierelaţia dintre Dumnezeu şi fiul său şi produco imagine profană a primului. De exemplu,Joshua îi povesteşte lui Biff conversaţia lui cuTatăl său:

‘Toţi oamenii sunt răi, despre astavorbeam cu tatăl meu.’

‘Şi ce a zis?’‘La naiba cu ei.’

‘Serios?’‘Mda.’‘Cel puţin ţi-a răspuns.’‘Am sentimentul că el crede că e

problema mea acum.’‘Mă întreb de ce nu a înscris pe una

dintre tăbliţe. “AICI, MOISE, IATĂ CELEZECE PORUNCI, ŞI AICI ESTE UNA ÎNPLUS CARE SPUNE LA NAIBA CU EI”‘

‘El nu are glasul aşa.’‘PENTRU URGENŢE,’ am continuat

cu perfecta mea imitaţie a vocii luiDumnezeu. (291)

Predicile lui Joshua sunt de asemeneaţinta batjocurii lui Biff: el le recapitulează şiimplicit îşi bate bate joc de acelaşi modelrepetitiv al lecţiilor date de Învăţător. El letraduce schematic pentru noi, într-un limbajsimplu, crud şi le simplifică considerabil.Spre deosebire de alţi autori originali aiEvangheliilor, Biff transcrie cuvântul sacruaproximativ şi ne dă doar o esenţă comică, întimp ce se concentrează mai mult asupranaturii umane a lui Hristos:

[…] Nu pot să îmi amintesc predicilecuvânt cu cuvânt, dar vă dau esenţa aaproape fiecărei predici pe care am auzit-ovreodată rostită de Joshua.

Trebuie să fii drăguţ cu oamenii, chiarşi cu nemernicii.

Şi dacă voi:credeţi că Joshua este Fiul lui

Dumnezeu (şi)el a venit să vă salveze din păcat (şi)aţi recunoscut Duhul Sfânt în voi (aţi

devenit ca un copilaş, cum ar spune el) (şi)nu aţi hulit Duhul Sfânt (vezi c)Atunci voi veţi:trăi veşnicîntr-un loc frumosprobabil în Rai.Dar, dacă voi:aţi păcătuit (şi/sau)aţi fost ipocriţi (şi/sau)aţi preţuit lucrurile şi nu oamenii (şi)nu aţi făcut a, b, c, şi datunci sunteţi:pierduţi pe veci. (417-18) pierduţi pe veci. (417-18)



Biff este secretarul şi arhivarulindispensabil al conceptelor filozofice ale luiJoshua; totuşi, el nu este doar un scrib care leînscrie pentru posteritate: el joacă un rol activ,ajutându-l pe prietenul său, Mesia, în actulscrierii. Exemplul ce urmează arată cum Biffşi Joshua s-au decis în ceea ce priveştedetaliile, alegerea cuvintelor, puterea şisacralitatea celor scrise în ceea ce avea sădevină conţinutul „Noului Testament”:

‘Am scris deja: Fericiţi cei flămânzi şiînsetaţi după neprihănire; Fericiţi ceisăraci cu duhul, cei curaţi cu inima, ceiplângăcioşi, cei blânzi, cei ―’

‘Aşteaptă, ce le dăm celor blânzi?’‘Stai sa văd, ah, uite: Fericiţi cei blânzi,

căci lor le vom spune “bravo.”‘‘Puţin cam slăbuţ.’‘Mda’.‘Să-i lăsăm pe cei blânzi să

moştenească pământul.’ […] (424-25)

Precum în „Pasagerul clandestin” şiPlimbare cu barca pentru începători, o serie dereferinţe culturale contemporane şi limbajactual inserat pe fundalul iudaismului dinsecolul întâi au dus la nepotriviri anacroniceşi sunt surse de umor reuşit. Combinaţia dediscursuri biblice stereotipe şi argouricontemporane devine un cocktail hilar. Biffîncearcă să înveţe noi expresii şi să înţeleagălimbajul actual care îl înconjoară.

Biff este un actor de comedie şi un lingvistcare reflectă asupra funcţionării limbii, dar,probabil, ironia finală lingvistică din romaneste utilizarea recurentă a interjecţiei“Doamne, Dumnezeule!”, folosită chiar şi deînsuşi Joshua. Cuvântul este golit de oriceînţeles literal şi metafizic şi este asociat doarcu înjurături.

Numeroşi critici1 au subliniatasemănarea dintre Mielul şi filmul lui MontyPython Life of Brian (Viaţa lui Brian). Umorulciudat, comparaţiile proaspete,2 glumele peseama Romanilor, bătaia de joc în ceea cepriveşte legile religioase stricte şi astfelpledând pentru toleranţă, cuvinte pseudo-religioase fără nici un sens,3 situaţiile de tipburlesc, registru scăzut de limbaj (limbaj

murdar, argou, umor grosolan), exagerările,poveştile extravagante, absurde,întâmplările excesive presărate cu elementede grotesc şi fantastic, toate au o calitatepython-escă. Atât Viaţa lui Brian cât şi Mieluloferă un comentariu curent cultural şipropune o critică împotriva fanatismuluireligios, ipocriziei şi devotamentului orb,dar Viaţa lui Brian are un scop şi un mesajmai afirmate, transmise prin satiră politică,ideologică şi religioasă. Unii critici revoltaţişi clerul s-au plâns de reprezentaţiablasfematoare a lui Hristos care s-a dovedita fi extrem de controversată în 1979. Totuşi,precum în Mielul, Hristos însuşi a fostportretizat cu respect. Umorul ireverenţioseste transferat unui alt personaj: gluma sereferă la Brian, care este confundat cu Mesia,şi la Biff, cel mai bun prieten al lui Hristos.Noi personaje apocrife ridicole, pline devicii, sunt inventate pentru a atrage remarcibatjocoritoare şi astfel să abată critica directăde la figura biblică centrală. Monty Pythonau răspuns şi au afirmat că ei nu auintenţionat să atace figura spirituală şisubstanţa Noului Testament, şi că figurasacră a lui Hristos rămâne neatinsă. Maimult de 20 de ani mai târziu, în 2002, Mielulnu a primit nici o critică zeloasă, chiar dacăChristopher Moore spera să atragăcomentarii negative ca o strategie depublicitate excelentă pentru a-şi promova şivinde cartea.

Scopul declarat a lui Moore a fost de a-ldistra pe cititor şi în acelaşi timp de atransmite un mesaj. Potrivit acestuia, umoruleste un instrument necesar şi eficient pentru atransmite un mesaj serios şi a face un textaccesibil:

Dar toate acestea [relaţia evreilor cuDumnezeu şi simpatia cititorului pentruevrei] nu ar fi funcţionat dacă nu eraamuzant. Putem vorbi despre înaltamoralitate a temelor, dar ele nu suntaccesibile dacă romanul nu este amuzant.[…] Şi eu nu vreau să predic nimic. Euîntotdeauna vreau să îmi păstrez ideea căoricare ar fi mesajul meu, dacă nu esteamuzant, nu este eficient. Dacă nu estedistractiv, nu poate fi eficient.4


Totuşi, cu scopul de a para criticile,autorul insistă asupra faptului că el nu „râdede religie” ci „râde cu religia.”5 Autorul nuatacă adevărul esenţial al Evangheliei:punctul de plecare al cărţii sale a fost acela căadevăratul Isus de care vorbesc în modtradiţional Evangheliile avea un cel mai bunamic, acest element fiind creat pentru ainsufla umanitate în figura lui Hristos. Acestaa fost probabil unul din motivele pentru careromancierul nu a fost criticat şi pentru carechiar şi credincioşii au găsit cartea amuzantăşi distractivă:

Nu am vrut să o fac o carte de atac.Am vrut să spun povestea, să o facamuzantă şi distractivă, dar nu am vrut săschimb gândirea cuiva în vreun fel sau săofensez credinţa lor. Am presupus că celepatru Evanghelii sunt adevărate. Isus esteceea ce cele patru Evanghelii spun că este.Nu contează dacă eu cred asta; exact aşaam definit eu personajul. Dar o mulţimede lucruri nu sunt explicate sau nu au nicio logică, aşa că m-am gândit că le voi da euun sens. […] Eu nu am avut un scopreligios. Eu doar am vrut să scot înevidenţă umanitatea poveştii.6

Christopher Moore a mărturisit căversiunea sa comică a Evangheliilor a fostconcepută cu scopul precis de a nu rănicredincioşii sau de a submina spiritualitateaNoului Testament:

Când am început să scriu versiuneacomică a Evangheliilor, am făcut un fel dejurământ al lui Hipocrate pentru mineînsumi: Mai întâi de toate, nu răni. Amvrut să fac această carte fără a atacacredinţa cuiva şi fără a pune sub semnulîntrebării preceptele spirituale aleidentităţii lui Hristos, aşa cum suntînfăţişate în Noul Testament. În ceea cepriveşte Mielul, Isus a fost cel care Bibliaspune că a fost, aşa că a trebuit să creez unroman în cadrul acestor rânduri. Să fifăcut altfel ar fi însemnat josnicie, carecred că este singurul lucru dincolo delimitele explorării umorului.7

Proiectul literar a lui Moore a fost de apotrivi povestea sa în cadrul Bibliei, fără niciun plan ideologic de a ataca credibilitateaidentităţii lui Isus, de a distruge miezulcredinţei credincioşilor sau de a zdruncinacredinţa adevărată a cuiva. Acest lucru esteafirmat de două ori în „Postfaţa” romanului şireiterat în numeroase interviuri: „Cartea pecare tocmai aţi citit-o este o poveste. Eu aminventat-o. Nu este concepută pentru aschimba credinţele cuiva sau viziunea asupralumii. [...]” (499); “ Această poveste nu este şinu a fost niciodată menită să conteste credinţacuiva; totuşi, dacă credinţa cuiva poate fizdruncinată prin poveştile dintr-un romanplin de umor, acea persoană trebuie să se mairoage” (505). Elementele paratextuale joacărolul unui fel de scuză pentru potenţialiicritici ai cărţii, ceea ce dovedeşte că rescriereaBibliei este un efort riscant şi un astfel de textar trebui mânuit cu atenţie pentru a nu ofensacredincioşii. Datorită statutului hypotextului(cel mai fundamental mit occidental), atransforma Biblia dintr-un ghid spiritualîntr-unul de divertisment, se poate dovedi a fica mersul pe marginea prăpastiei.

Astfel, precauţiuni inserate direct înlucrările autorilor sau exprimate cu voce tareîn mass-media, duc la întrebări specificeprivind estetica re-scrierilor parodice aleBibliei şi a implicaţiilor lor culturale: noileproduse dăunează hypotextului sau îi aducun omagiu? Autorii contemporani participă lasubminarea textului original pentru a-l privade puterea sa? Distrug ei ultima urmă de tabuprin tratarea Cărţii Bune ca pe o farsă şi prinpunerea sub semnul întrebării a legitimităţiitextului sacru? O ridiculizează ei, astfeldiscreditând autoritatea sa? Sau aduc ei unsuflu nou artistic în ea şi, ca rezultat, aprinddorinţa cititorilor de a privi textul spiritualoriginal cu alţi ochi? Arătând că parodia areefectul de a păstra chiar textul pe care cautăsă-l distrugă, Simon Dentith subliniazăparadoxul inerent în parodie (vezi Dentith36). Din acest punct de vedere, s-ar puteaspune că parodiile Bibliei indirectpromovează textul-sursă. Vorbind despreWinterson care aduce un omagiu textului cucare a fost crescută,8 David Lodge admite că


„adesea comedia este blasfematoare”, dar el,de asemenea, recunoaşte că „se bazează peafecţiune, precum şi pe familiarizarea cuBiblia” (Lodge 26).

Din analiza cărţilor Pasagerul clandestin,Plimbare cu barca pentru începători şi Mielul,apare clar că, deşi sunt scrise într-un spirit deireverenţă, umorul cărţilor nu este neapăratblasfemator; nu este un mijloc destinat înspecial desacralizării hypotextului, ci unmijloc de a comenta defectele şicomportamentul uman din zilele noastre.Utilizarea umorului ca un instrument critic,alegerea limbii contemporane pentru acomunica deschis mesajele, promovareapersonajelor sacrificate ale căror voci au fostignorate sau înăbuşite, sunt toate mijloaceestetice pentru Barnes, Winterson şi Moore dea citi textul sacru cu ochi critici şi pentru a-lmanipula sau modela ca şi material literar.Scopul lor nu este acela de a distruge completmitul sau de a înlocui discursul sau sacrul, cide a-l confrunta cu poveştile profane spusedin punctul de vedere al personajelormarginale şi de-ai zdruncina autoritatea sasolidă. Autorii postmodernişti recuperează untext sacru, de neatins, şi îl transformă în artăprofană accesibilă credincioşilor şinecredincioşilor, creştinilor şi necreştinilordeopotrivă.

Cu toate acestea, o astfel de restructurare aunui text sacru nu este o întreprindere literarăcomplet nevinovată; ea are implicaţii politicedeoarece autorii concep şi încorporează înhypertext credinţe culturale şi opinii despre osocietate mai echitabilă.9 Studiile biblice auexaminat metode si teorii1 şi au arătatinteresul criticilor în deconstrucţia textuluisacru şi strategiilor de a citi Biblia; acestestudii s-au dezvoltat în contextul de criticăliterară şi culturală contemporană. Într-osocietate occidentală cu o tradiţie iudeo-creştină, referinţele la Biblie sunt maisemnificative şi mai puternice decât o referirela orice alt hypotext.1 Chiar dacă repovestireaşi rescrierea textelor canonice este o practicăcomună în tradiţia noastră literară actuală,1

Biblia a avut o influenţă atât de mare asuprasocietăţii noastre încât subminareahypotextului sfânt face mai multe valuri decâtsubminarea oricărui alt text. Unii cititori

ataşaţi credinţelor religioase ortodoxe arputea fi ofensaţi de asemenea naraţiuni şi de oastfel de însuşire a textului sacru. Eireacţionează foarte puternic la aceste versiunidezonorante sau ridicole ale Bibliei. Totuşi, sepoate argumenta că astfel de versiuniprofane, de-spiritualizate ale Bibliei, oferă noiîntâlniri cu literatura biblică sacră. Cititorul oredescoperă dintr-un unghi diferit, printr-oscriere diferită, printr-un stil diferit.Reîntoarcerea la religie este astfel realizatăindirect, prin citirea textelor subminate.1

Astfel de rescrieri arată persistenţa textuluisacru, religios, în conştiinţa populară chiardacă este exprimat în termeni noi,ireverenţioşi.

Pe lângă toate acestea, în lumea noastrăcontemporană, creativitatea dobândeştestatutul de religie. Terry Eagleton susţine că,„cultura ea însăşi în epoca modernă participăla estomparea divinităţii si transcendenţei”(Eagleton, Idea 2). Cultura are responsabilitateaanterior susţinută de către credinţă, religie şispiritualitate. De la spiritualitatea religioasă,noile generaţii, (pentru care naraţiunea biblicănu este familiară şi înrădăcinată în cultura,educaţia şi tradiţia lor) caută spiritualitatea înafara bisericii, în experienţele non-religioasecu semnificaţie cvasi-religioasă precummanifestările populare. Oamenii găsescexperienţe ritualice în evenimentele publiceîncărcate de o atmosferă sacră: evenimentesportive, concerte, dansuri, etc., care umplu„golurile noastre spirituale” (Beaudoin 21).Bono, în introducerea sa la „Psalmi” înRevelations: Personal Responses to the Books ofthe Bible, rezumă spiritualitatea pe care religianu a putut să o ofere pentru sufletul său, noilesurse spirituale, el le-a găsit în muzică.Artistul devine propriul său Dumnezeu:„Oricum, am încetat să mai merg la biserici şiam intrat într-o altfel de religie. Nu râdeţi,asta e ceea ce înseamnă a fi într-o formaţierock ‘n’ roll, nu pseudo-religie totuşi… Show-businessul este precum Shamanismul: Muzicaeste Venerare; fie că este vorba desprevenerarea femeilor sau a designerului lor, alumii sau a distrugătorului său, fie că vine dinacel loc antic pe care noi îl numim suflet saupur şi simplu cortexul spinal, fie cărugăciunile sunt înflăcărate de o furie mută


sau de o dorinţă pură… fumul se duce însus…către Dumnezeu sau către ceva cu care îlînlocuieşti pe Dumnezeu… de obicei cu tineînsuţi” (Bono 139).

Traducere din limba engleză de Simona BOERU

1 “Pungi întregi de pietre şi bucăţi dinmuntele Ararat, Turcia, despre care arheologiibiblici cred că conţine relicve din Arca luiNoe, au fost duse în SUA pentru a fi analizateîn laborator” (The Guardian: 28.8.84).

2 Vezi analiza Vanessei Guignery privindfolosirea umorului şi limbajului de prost gustpentru a submina normele masculine şiheterosexuale, în “Le Déluge et l’Archerevisités”. ”Figures apocryphes du récit bibliquedans cinq ouvrages contemporains de langueanglaise” şi “‘Re-vision’ et révision de l’histoiresacrée dans le premier chapitre de A History of theWorld in 10 ½ Chapters de Julian Barnes.”

3 Aceeaşi idee este reprezentată deRichard Holloway în introducerea unui altprodus biblic, Revelaţi: Răspunsuri personale lacărţile Bibliei. Holloway atrage atenţialiderilor religioşi că Biblia nu este adevărulpur ştiinţific, ci are o valoare spirituală. Elnu contestă autoritatea Bibliei ci pe cititoriisăi care o tratează ca pe un manual. Dinpunctul lui de vedere, Cartea ar trebui să fieun instrument spiritual care “ne aratămisterele şi necazurile propriei noastrenaturi” (2). Astfel, el atrage atenţiapublicului asupra pericolului de a citi Bibliaintr-un mod literar: “[Mulţi lideri religioşi]vor ca scripturile lor să aibă statutul nu demit şi poezie, ci de ştiinţă; ei vor ca aceastasă conţină nu înţelesuri simbolice, ci faptereale”. În mod tragic, ei nu realizează cămiturile comunităţii sunt mult maifolositoare pentru că durează mult mai multdecât ştiinţa” (3). Vezi eseul meu “Selling Godand Consuming Spirituality: the Bible as a 21st-Century Commercial Product”, ViennaUniversity Press, 2011.

4 Northop Frye, una dintre primelevictime ale Potopului, iese dintr-un hotelunde participase la o conferinţă. Gloria esteun mare fan al lui Frye.

5 Cartea a fost re-editată într-un formatcare seamănă la aspect cu Biblia: copertă

neagră din imitaţie de piele moale,marginile paginilor tivite cu aur şi semn decarte din mătase roşie. Conceput pentru aimita aspectul unei cărţi de rugăciuni, eacosolidează intenţia parodică a cărţii.Mielul seamănă cu Evanghelia care sepretinde a fi.

6 Îngerul care îl reînvie pe Biff după douămilenii de linişte împreună cu Biff suntîncuiaţi într-o cameră a hotelului Hyatt dinSt. Louis şi sunt serviţi de un angajat, pe careironic, îl cheamă Isus.

7http://www.harpercollins.com/author/authorExtra.aspx?authorID=17788&isbn13=9780380813810&displayType=bookessay. 26March 2011.

8http://www.harpercollins.com/author/authorExtra.aspx?authorID=17788&isbn13=9780380813810&displayType=bookessay. 26March 2011.

9 Ioan în Evanghelia sa atrage atenţiaasupra acestor goluri: acest pasaj a fost ales deMoore ca un epigraf la “Postfaţa” sa: “Maisunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus,care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, credcă nici chiar în lumea aceasta n-ar fi pututîncăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin” (Ioan21: 25).

10 “Ceea ce am vrut să fac, a fost să arătaspectul ‘din culisele’ Evangheliilor, fără săplictisesc oamenii cu o repovestire lungă aversiunii pe care o ştiau deja. Deci, unde înEvanjghelii există un rând despre cum Isus ascos şapte demoni din Maria Magdalena, înMielul vezi în detaliu cum se întâmplă. Amvrut ca efectul să fie aditiv, sperând săîmbogăţeasc povestea cu umor, şi în acelaşitimp am vrut să dau celor care suntfamiliarizaţi cu Evangheliile un sentiment dedescoperire a ceva nou: “A, deci acesta estemodul în care e posibil să se fi întâmplat.”http://old.chrismoore.com/interviews2.htm.26 March 2010.

11 De exemplu, după ce a încercat fărăsucces să-i explice îngerului diferenţa dintrerealitate şi telenovele, Biff trage concluziaoriginii glumelor despre blonde: “Am aflat căexistă o tradiţie, în lumea voastră, de a spunepoveşti nostime despre prostia oamenilor cupăr blond. Înţelegi acum de unde a începutasta?” (89).


12 Într-un interviu, autorul însuşirecunoaşte asemănarea dar mărturiseşte căsursa sa de inspiraţie se află în altă parte:

CNN: Ce v-a inspirat ideea de a facecartea? Aţi văzut Life of Brian de MontyPython? Aţi vrut să faceţi pur şi simplu glumedespre Apostoli?

CM: De fapt, oricât de mult iubesc ceea cefac Python, şi există, într-adevăr, o parte atributului lor adus în carte […] inspiraţiainiţială a venit de la o carte pe care o citeamintitulată The Master and Margarita, de MihailBulgakov. În ea există o scenă a procesului luiIsus din punctul de vedere a lui Ponţiu Pilat,care are o migrenă în acel moment, care estefoarte emoţionantă. Eu niciodată nu m-amgândit ca povestea lui Isus să fie caracterizatăaşa.[…]

http://www.chrismoore.com/on_lamb_cnn.html. 26 March 2010.

13 Iată câteva exemple de comparaţii:“Romanul rânjea ca un catâr care mânca unmăr” (59); “Ei se uitau la mine ca şi cum aş fistrănutat falafele lor” (149).

14 Biff, uneori, citează din Vechiul Testamentafişând cunoştinţele sale aproximative din textulsfânt: “Amfibienii cinci-şapte” (335); “Excreţiiletrei-şase” (304); “Ecleziaştii 9 sau aşa ceva” (304).

15

http://www.powells.com/authors/moore.html.26 March 2010.

16

http://blogs.epicindia.com/leapinthedark/2007/01/interview_author_christopher_m.html. 26March 2010.

17

http://www.powells.com/authors/moore.html. 26 Martie 2010. Moore de asemenea amărturisit că el a vrut să înfăţişeze un Isusuman în conformitate cu Biblia, nu celrecuperat de fanatici sau figuri biblice care sebazează pe exemple biblice: “Eu doar amrămas fidel la ceea ce a spus el şi apoi l-a făcutuman. Sacrificiul său nu ar fi însemnat nimicdacă ar fi fost un zeu. Însemna ceva doar dacăera om; trebuia, deci, făcut uman. Odată ceam devenit familiarizat cu Evangheliile, m-am gândit Acesta nu este tipul care îmi esteprezentat de Partidul Republican sau de tipii de latelevizor. Ceea ce spune el nu este ceea ce spun ei.”

http://www.powells.com/authors/moore.html. 26 March 2010.

18

http://www.harpercollins.com/author/authorExtra.aspx?authorID=17788&isbn13=9780380813810&displayType=bookessay. 26 March2010.

19 Jeanette Winterson a învăţat să citeascădin Deuteronom: părinţii ei aveau doar şasecărţi, trei din ele fiind Biblii.

20 Pentru Adrienne Rich, procesul de re-viziure este definit prin următorii termeni:“Re-viziure – actul de a privi înapoi, de avedea din nou cu o privire proaspătă, de aintra într-un text vechi dintr-o direcţie criticănouă – este pentru femei mai mult decât uncapitol din istoria culturală: este un act alsupravieţuirii” (Rich 88).

21 Vezi, pe lângă alte studii, David Jobling,Tina Pippin, Ronald Schleifer, eds. ThePostmodern Bible Reader; George Aichele andBible and Culture Collective. The PostmodernBible; John Barton, ed. The CambridgeCompanion to Biblical Interpretation; John F. A.Sawyer, The Blackwell Companion to the Bibleand Culture.

22 Andrew Tate vorbeşte despre „luptaperpetuă cu intriga Bibliei” în ficţiuneapostmodernistă (Tate 527).

23 “[…] în ficţiunea contemporană, a spune[…] este indisolubil legat de a repovesti”(Connor 166-7). Jeanette Winterson acomentat, de asemenea, de mai multe ori peseama acestei practici: “Toate textele depindde alte texte. Este o re-scriere şi o re-citirecontinuă a ceea ce a fost înainte, şi ceva nou.Cărţile ofera interpretare, dar şi creaţie”(Reynolds şi Noakes 18). Winterson insistăasupra importanţei intertextualittăţii: „Cărţilevorbesc cu alte cărţi; ele sunt mereu în dialog”(Lighthousekeeping 2).

24 Graham Ward vorbeşte despre„implozia seculară” care “a facilitat o nouăîntoarcere către o expresivitate nouăteologică: o reîntoarcere nesemnalizată deteologi, ci de realizatori de film, romancieri,poeţi, filosofi, teoreticieni politici şi analişticulturali” (Ward xv).

��

(Urmare din nr. anterior)

- III -16. Aş vrea acum să reflectez la

semnificaţia specială pe care a căpătat-oliteratura modernă, adică romanul. Literaturaexista deja înaintea modernităţii, ca şi teoriileliterare. Este vorba despre poetică. Or, cumam semnalat deja, romanul nu făcea parte dinasta. El exista, cu siguranţă, dinainte, şi aveasucces, chiar nefiind luat în considerare.

17. Este foarte semnificativ că acestconcept de „estetică” şi-a făcut apariţia însecolul XVIII. La origine, aesthetic însemnafilosofia sensibilităţii. Mai ales în acest sens,de exemplu, Kant foloseşte acest cuvânt înCritica raţiunii pure. Asta înseamnă că esteticaeste o ştiinţă a sensibilităţii sau a afecţiunii.Totuşi, nu trebuie uitat că aici avem o nouăgândire. Sensibilitatea sau afecţiunea eraupână atunci facultăţi umane subestimate defilosofie. Doreai să te îndepărtezi de elepentru a rămâne raţional. Or, se puneaproblema, în acea vreme, de a le lega defacultăţi intelectuale şi morale (cum ar fiînţelegerea sau raţiunea) prin intermediulimaginaţiei, de care se temuseră până atuncica fiind o facultate ce se preta la iluzie, şi, dinacea perioadă, au început să o recunoascădrept facultate creatoare. Pe fondul acesteischimbări, literatura a ajuns să joace un roldin ce în ce mai important.

18. Estetica s-a născut în Anglia şi acunoscut un avânt particular în romantismulgerman. Curios este că am asistat, în aceeaşivreme, la un fenomen asemănător în Japonia.În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,Norinaga Motoori (1730-1801) a insistatasupra întâietăţii lui mono no aware(sentimentul lucrurilor)1 ca empatie sau

imaginaţie, asupra cunoaşterii şi moralei pecare le preconiza neo-confucianismul.Bazându-se pe această noţiune, el afirmă căPovestea lui Genji 2 (1001), în ciuda aparenţelorde imoralitate, ascundea adevărata morală.Această gândire s-a născut departe deinfluenţele occidentale. Ea are, totuşi, cevacare nu este fără legătură cu Occidentul:această atitudine, care constă în afirmareasensibilităţii sau afecţiunilor, vine din parteaunei societăţi civile constituită în principal dinclasa comercială şi industrială.

19. Dintr-un alt punct de vedere, astaînseamnă că, în acea perioadă, începeau sădescopere în «roman», care până atunci nufusese privit decât ca lectură de divertismentţinând de domeniul sensibilului, odimensiune epistemologică şi cu adevăratmorală, chiar dacă era diferită de filosofie şireligie. Romanul va sta la baza unei«comunităţi empatice», adică a unei naţiuniconsiderată ca o comunitate imaginară. El vaidentifica intelectualii şi poporul, ca şidiversele clase sociale, graţie «empatiei», cuscopul de a forma o naţiune.

20. Astfel, romanul, lipsit de valoare pânăatunci, îşi începe ascensiunea. Dar preţul va fimare. Căci dacă romanul nu este decât oplăcere care ţine de «sensibil», el nu va fiestetic. Pentru ca literatura să depăşeascăcunoaşterea şi morala, trebuie, în schimb, să şile impună permanent. În trecut, s-a apăratpoezia împotriva moralei şi a religiei. Or, ceeace poate fi considerat în zilele noastre caintelectualitate şi moralitate în raport culiteratura este politicul sau marxismul.Dezbaterile despre «religie şi politică» saudespre «politică şi literatură» s-au născut dinaceastă promovare a literaturii, care a încetatsă fie o simplă plăcere.

21. În cadrul dezbaterii în jurul «religiei şiliteraturii», apărătorii celei din urmăpretindeau că aceasta este mai religioasădecât o religie instituţionalizată şi că ea arputea servi ca indice moral sau că, fictivăfiind, ea putea fi mai veridică decât ceea cenumim în mod normal adevăr. Şi îndezbaterea în jurul «politicii şi literaturii»,apărarea literaturii consta, în majoritateacazurilor, în a avansa ideea că, sub aparenţeapolitice de neputinţă şi lipsă de acţiune,



Kôjin KARATANI

Sfârşitul literaturii moderne


ea putea să tindă spre ceva mai revoluţionardecât politica revoluţionară (instituţionalizată),sau că, nefiind decât ficţiune, ea avea oconştiinţă care depăşea conştiinţa obişnuită.La asta se referea Sartre atunci când afirma că«literatura constituie subiectivismul uneisocietăţi într-o stare de revoluţiepermanentă». Aceste cuvinte ale lui Sartredescriu situaţia post-kantiană a literaturii.

22. Dar astăzi nimeni nu ia partealiteraturii. Căci nimeni nu o mai critică. Seface caz de ea, vag, din punct de vederesocial, considerându-se că ţine, în fond, deordinul copilărescului. Nu mai este vorbadespre asta astăzi, dar, acum vreo treizeci deani, încă se discuta de «politică şi literatură»,afirmându-se, de exemplu, că literaturatrebuia să-şi păstreze independenţa faţă depolitică. Pentru a spune lucrurile mai clar,acesta era un mod de a întreba literaţii careeste poziţia lor referitor la politică sau, maiprecis, faţă de comunism. De aceea,discreditarea partidului comunist marcheazăsfârşitul problemei «politica şi literatura». Unscriitor nu trebuie să fie capabil să scrie totceea ce vrea? Inutil să se mai vorbească depolitică, nu mai este la modă! Acestea sunt, pescurt, cuvintele care descriu situaţia.

23. Şi totuşi, nu-i aşa de simplu. Căcipromovarea statutului literaturii este legatăde încărcătura morală cu care o învestim.Dacă ea se eliberează, nu mai este decâtplăcere. Dacă nu ne formalizăm de asta, cuatât mai bine. Şi trăiască literatura ! Am fostmereu de părere că nu trebuie să fie, cu forţa,etică sau politică. Ca să spun adevărul,consider că există lucruri mai importantedecât literatura. Estimez, în acelaşi timp, căromanul, care este la originea literaturiimoderne, este o formă istorică veche.

- IV -24. Înaintea timpurilor moderne, lumea

era constituită din mai multe imperii. Limba,sub aceste imperii, se rezuma la cea scrisă:ideogramele în Asia de Est, latina în Europade Vest, araba în ţările islamice. Erau limbimondiale, pe care oamenii de rând nu ştiau săle citească sau să le scrie. Statele de azi auapărut ca urmare a fragmentării acestorimperii, creându-şi fiecare limba populară

(locală) detaşându-se astfel de limbilemondiale.

25. Concret vorbind, fiecare limbă a fostcreată nu atât plecând de la o activitate descriere directă în limba populară, cât plecândde la traducerea limbilor mondiale, ca latina,în limbi populare. Luther a tradus Biblia înlimbă populară şi a pus bazele germaneimoderne. La fel şi pentru romanul lui Dante,La Vita Nova, pe care l-a scris într-una dinlimbile populare ale Italiei, care a devenit,ulterior, italiana de bază. S-a regretat faptul căacest scriitor, renumit pentru stăpânirealatinei, nu a scris în această limbă. Măgândesc, totuşi, că, dacă limba lui a devenitde referinţă, este pentru că a fost scrisă ca otraducere a latinii.

26. După Dante, nu se mai poate scriedespre simţăminte de dragoste în limbalatină. Faptul că Shikibu Murasaki, care eraversată în kanbun3 (scriere chinezească) nu arecurs deloc la kango (lexic chinezesc) înPovestea lui Genji este de înţeles în acelaşi sens.O limbă atât de intelectuală precum kanbunnu era propice descrierii tuturor nuanţelorsentimentelor. Ori limba yamato4 (japoneza)lui Shikibu Murasaki nu este deloc o limbăpopulară în regiunea Kyoto, dar a fost scrisăca o traducere a kango şi de aceea a pututdeveni o limbă clasică de referinţă.

27. Astfel, în fiecare stat modern,traducerea unei limbi universale şiintelectuale ca latina sau kanbun a fost laoriginea elaborării unui nou limbaj scris. Încazul Japoniei, a fost necesară recrearea epociilui Meiji, un nou limbaj scris bazat pe limbapopulară (orală). Asta se numeşte genbun icchi言文一致 (armonizarea între oral şi scris) carea fost realizată şi de către romancieri. Mai sus,când am vorbit despre „estetică”, am evocatimportanţa crescută a imaginaţiei ca facultatecare făcea legătura între sensibilitate şiraţiune. Se poate spune acelaşi lucru pe planlingvistic. Genbun icchi a legat sensibilul,emoţionalul, concretul de concepte abstracteşi intelectuale.

28. Peste tot unde naţiunile moderne s-aunăscut, s-a putut asista la acest proces. ÎnChina, de asemenea, au început să scrie îngenbun icchi, renunţând la kanbun-ultradiţional. Se spune că, după războiul


chino-japonez, tinerii chinezi, care veniseră înmasă pentru a studia în Japonia, au învăţatgenbun icchi şi l-au adaptat la chineză. Şi deaceastă dată, romanele au jucat un rolimportant.

29. Or, astăzi statele-naţiuni s-au constituitdeja. Mai trebuie spus aici că identităţilenaţionale s-au înrădăcinat bine în toatecolţurile lumii. Pentru asta, literatura a fostindispensabilă, în timp ce astăzi nu mai estenevoie să-ţi clădeşti o identitate imaginară.Avem tendinţa, din ce în ce mai mult, să negândim la naţiuni în termeni simpli, deprofituri economice reale.

30. În prezent, naţiunile lumii întregi sunt,din punct de vedere cultural, ameninţate deglobalizarea capitalistă, ceea ce invită lareacţii, fără, însă, a da loc tendinţelornaţionaliste. Or, dacă era vorba despredezavantaj economic, am asista probabil la oreacţie furioasă. Ceea ce declanşează astăzi oreacţie foarte puternică împotriva globalizăriinu este nici naţionalismul, nici literatura, cifundamentele creştine sau islamice, caredevin inamicii literaturii.

-V -31. Sfârşitul literaturii moderne, repet,

înseamnă, de fapt, sfârşitul romanuluimodern, caracteristica literaturii modernefiind predominanţa romanului asupra tuturorcelorlalte genuri. Am scris mai devreme căromanul modern se îndeletnicise cu problemeintelectuale şi morale necunoscute lui pânăatunci. Or, problema este acum să ştim de cetrebuia să fie romanul şi nu un alt gen literar.Pentru a elucida această problemă, mi-arplăcea să-mi întorc privirea spre alteperspective, constatând, de exemplu, căaceastă formă de exprimare care este romanulnu e fără legătură cu tehnologia, mai exact cuaceea a imprimării.

32. Romanele perioadei Edo5 erauilustrate. Hakkenden6 al lui Bakin Kyokutei(1767-1848) era, de exemplu, ilustrat deHokusai. Puţini oameni citeau când eraunumai litere. În plus, se citea cu voce tare. Aşacum a arătat Aï Maéda în Naşterea cititoruluimodern (1973), până la jumătatea erei Meiji,romanele, inclusiv foiletoanele, erau citite tarede către o persoană, în timp ce alţii ascultau.

De aceea, se prefera stilul gikobun (stil pseudo-vechi)7, mai metric, textelor în genbun icchi.Putem, astfel, spune că romanul modern s-anăscut atunci când au dispărut ilustraţiile şivocea: romanul modern se citeşte silenţios.Lectura lui face, în mod natural, oameniiintrovertiţi (meditativi) şi este dificil de citittare un roman care îndeamnă la introversiune(psihologică).

33. Or, noi asistăm la un fenomen curios,în mijlocul erei Meiji, care ilustrează bineaceastă caracteristică a romanului modern.Shimei Futabatei (1864-1909) a scris, deexemplu, Nori în derivă (浮雲, Ukigumo, 18918)în genbun icchi. Or, Futabatei a abandonatredactarea acestei opere la jumătateadrumului, iar romanul nu a avut o aşa demare influenţă, cum au vrut să se creadă. Înschimb, opere ca Prima iubire (Первая любовь),de Turgheniev, pe care însuşi Futabatei atradus-o, a exercitat o mare influenţă asupraliteraturii moderne din Japonia. De ce Nori înderivă nu a putut cunoaşte o astfel de soartă?

34. Am crezut, mult timp, că era din cauzafaptului că Futabatei nu se debarasase întotalitate de dominaţia kokkei bon (cărticelelecomice) ale epocii Edo. Asta am scris şi înOriginile literaturii moderne japoneze (1980).Dar, chiar dacă este un fapt stabilit pentruFutabatei, ce s-a întâmplat cu literaturaoccidentală pe care a studiat-o? Nu seamănăea destul de mult cu cărţuliile comice?Această filieră, de la Gogol la Dostoievski, nueste cea a scriitorilor realismului modern caTurgheniev. Romanele lui Dostoievski, deexemplu, erau dictate oral şi sunt maipotrivite pentru a fi ascultate decât citite.

35. Futabatei a fost frapat de romanele luiDostoievski, ascultând lectura făcută deprofesorul său de rusă. A povestit că, citindu-le mai târziu, nu le mai găsise foarteinteresante. Ceea ce ne lămureşte asuprafaptului că Nori în derivă este o operă careurmează linia desenată de Gogol şiDostoievski, şi nu de realismul literaturiimoderne. Să spunem că a fost un roman al«Renaşterii». Cred că putem spune acelaşilucru despre Soseki (1867-1916). LaurenceSterne, pe care Soseki îl admira, era şi el unromancier al «Renaşterii». Evident, nuspunem acelaşi lucru în funcţie de cum îl


considerăm, precedând realismul saudepăşindu-l. În acel timp, era considerat caprecedând realismul, în Anglia, ca şi înJaponia.

36. Nu este o întâmplare faptul că Soseki aprezentat Eu sunt o pisică (吾輩は猫である

,Wagahai wa Neko dearu, 1907), pentru primaoară, sub forma unei lecturi cu voce tare. Înacest sens, şi Botchan (坊っちゃん, 1907) sauPerna de iarbă (草枕 Kusamakura, 1906) trebuiesă pară mai interesante într-o lectură cu vocetare. Aceasta aduce profit şi lui ShimeiFutabatei, în Nori în derivă. Iată motivulpentru care această operă a rămas în afaracurentului principal al literaturii moderne,care se bazează pe lectura silenţioasă şi care secaracterizează prin realism şi romantism.Anecdota reprodusă de Deleuze desprelectura pe care Kafka a făcut-o Procesului, sedovedeşte, astfel, revelatoare.

- VI- 37. Romanul modern s-a debarasat de

voce şi ilustraţii şi şi-a constituit o existenţăautonomă care, de acum înainte, va ceremultă imaginaţie autorului, ca şi cititorilor.Totuşi, apariţia mediilor audiovizuale a făcutaceastă imaginaţie superfluă. Până lainventarea cinematografului, romancierii îşidesfăşurau toată creativitatea lor pentru a-şiscrie romanele ca pentru cinema. Dar, odatătehnologia inventată, acest soi deinventivitate nu a mai avut sens.

38. Acest scenariu seamănă cu cel alpicturii, la naşterea fotografiei. Când aceastaa apărut în Franţa, spre mijlocul secoluluiXIX, portretiştii nu şi-au mai putut câştigapâinea. Pictura, până în acea zi, era fondatăpe acelaşi principiu, al camerei obscure, ca şifotografia. Perspectiva era principiul carerezulta din pictură. Or, odată fotografiainventată, ea nu mai avea motiv să existe.De aceea, impresioniştii au încercat să facăceva ce fotografia nu putea. Putem spune că,de atunci, începe pictura modernă.Descoperă atunci ukiyo-e [浮世絵 - „picturiale lumii în mișcare” – n. red.]. Or, ironie asorţii, puţin mai târziu, japonezii din[perioada] Meiji acceptă să ia drept modelpictura occidentală, care precedăimpresionismul.

39. La fel s-a întâmplat şi cu romanul.Caracteristica romanului modern este, înaintede toate, realismul. Problematica lui a fost săse ştie cum să facă să se creadă în real doarprin naraţiune (prin ficţiune). Panofsky astudiat problema realismului în pictură pedouă planuri, şi anume cel al subiectului şi celal formei pe care o capătă acest subiect. Dinpunctul de vedere al subiectului, realismul vaînsemna o trecere de la subiectele istorice saureligioase la subiecte tratând fiinţe umane saupeisaje ordinare. La nivelul formei, (formăsimbolică), va fi vorba de folosireaperspectivei geometrice, o invenţie carepermite să se dea o formă plină deprofunzime unui spaţiu bidimensional, graţieunui traseu efectuat în perspectivă, plecândde la un punct fix unic. Or, putem spuneacelaşi lucru pentru realismul romanelor.

40. Nimic nu este mai evident pe planulsubiectului. Simplificând lucrurile, putemspune că realismul va alege scene şi fiinţeobişnuite drept subiect. Totuşi, cum amprecizat, deja, într-un eseu în care recurgeamla exemplul romanului lui Doppo Kunikida(1871-1908) Oameni de neuitat (忘れ得ぬ人々,1898), această alegere implica o marebulversare. Ceea ce era de „neuitat” nu eraudecât scenele fără importanţă. Pe de altăparte, din punctul de vedere al formei, modul„descrierii obiective la persoana a treia” dănaştere realismului. Această tehnică constă îna face abstracţie de narator, căci acestaîmpiedică să ai un punct fix şi riscă să reducăefectul prezenţei sau, mai degrabă, al uneianumite „profunzimi”. Şi totuşi, aşa cum amremarcat apropo de Shimei Futabatei, atuncicând literatura occidentală a început să punăla îndoială realismul la persoana a treiaobiectivă, în Japonia se străduiau să odobândească. Şi aici găsim un paralelism cuproblema picturii.

41. Dacă scriitorii japonezi încercaushishôsetsu (romanul autobiographic) estepoate pentru că nu puteau să se adapteze laaceastă formă «simbolică» pe care oreprezenta descrierea obiectivă la persoana atreia. Multe shishôsetsu sunt scrise la persoanaa treia, dar punctul de vedere corespunde cucel al eroului. Nu putem vedea decât ceea cevede şi el. În schimb, «obiectivitatea la


persoana a treia» funcţionează, ca şi în cazulperspectivei, ca ficţiune. De aceea, romaneleobiective la persoana a treia par a nu fi decâtromane vulgare, în ochii scriitorilor deshishôsetsu. Este, de fapt, legitim, să-ţi spui căpersoana a treia sau perspectiva geometricăeste înşelătoare.

42. Astăzi, ca şi ieri, se critică shishôsetsu cafiind un produs «nelegitim» şi care întârzieevoluţia, derivat din romanul modern. Înciuda acestor lucruri, el are motivele lui de aexista. Cred ca el a vrut să meargă până lacapătul «realismului». În această perspectivă,ficţiunea obiectivităţii la persoana a treiadevine impardonabilă. La capătul opusacestei viziuni obiective se situează gândirealui Akutagawa (1892-1927), care a apreciatshishôsetsu ca fiind o mişcare precursoare,comparabilă cu postimpresionismul. Deasemenea, el a arătat, cu multă subtilitate, înYabu no Naka (藪の中, În desiş, cunoscut peplan mondial prin filmul Rashômon, 羅生門, pecare Kurosawa l-a făcut după această carte),mânuind trei perspective diferite, căobiectivitatea la persoana a treia nu era decâtficţiune. Mult mai târziu, în Franţa, Sartre afost primul care a pus la îndoială aceastăobiectivitate şi, astfel, s-a născut anti-romanul.De atunci, cred că «obiectivitatea la persoanaa treia» a fost abandonată. Efectiv, fie că estevorba de Kenzaburo Oé (1935-) sau HarukiMurakami (1949-), scriitorii din zilele noastrescriu la persoana întâi. Kenji Nakagami (1946-1992) nu a scris la persoana întâi, dar el nuscria niciodată, pur şi simplu, «el» sau «ea».În loc de asta, repeta numele personajelor.Totuşi, privându-se de valoarea realismuluioferită de «obiectivitatea la persoana a treia»,romanul modern se dezbracă de caracterul luirevoluţionar: el redevine simplă povestire.

43. Când a apărut fotografia, pictura şi-aatribuit misiunea de a face ceea ce nu eraposibil prin fotografie. La fel a făcut şiromanul modern la apariţia cinematografiei.În această privinţă, mi se pare că romanelemoderne ale secolului XX pot pretinde că audefinit ceea ce putea fi romanul spredeosebire de cinema: ceea ce doar romanuleste capabil să facă. James Joyce estereprezentativ, ca şi anti-romanul francez. Eierau foarte conştienţi de cinematografie. În

plus, au fost foarte implicaţi în ea. Duras, deexemplu, a turnat în jur de zece filme şi asemnat scenariul filmului lui Alain Resnais,Hiroshima, mon amour.

44. Şi totuşi, nu este vorba doar de a facefaţă cinematografului. Şi acesta a fostconcurat; de televiziune, video, stocareanumerică a imaginilor şi sunetelor. În acestecondiţii, este foarte natural ca imprimarea,altfel spus, romanul, fructul tipografieimoderne, să-şi piardă supremaţia. Caexemplu, putem înţelege expansiuneabenzilor desenate manga, コミック, în Japonia,ca o întoarcere la romanele din epocaTokugawa: acestea erau ilustrate şi eraucompuse aproape în exclusivitate dindialoguri.

45. Aşa cum am spus mai devreme, nuputem nega faptul că romanul modern aservit drept bază la formarea statelormoderne. Or, la sfârşitul secolului XX, găsimfoarte puţine exemple de literatură care să fijucat un rol în naţionalism. Şi cred că vor fidin ce în ce mai rare. În zilele noastre, nu maiputem spera că romanele se scriu mai mult înţările dezvoltate şi că numărul de cititoricreşte. Dacă există cititori, ei vor citi, probabil,Harry Potter.

46. Am auzit că islandezii, probabil dincauza insularităţii ţării lor, au fost mult timpmândri de a fi islandezi autentici. Esteadevărat că limba lor, de exemplu, nu s-aschimbat de la saga islandeze. Caractereleetnice erau foarte pronunţate. fie că era vorbade dans, cântec sau divertisment pentrutineri. De aceea, un jurnalist american a crezutcă această stare a lucrurilor se perpetua. Afost suficient, totuşi, ca o firmă suedeză săintroducă televiziunea prin cablu în acea ţară,pentru ca toţi islandezii să se americanizezepeste noapte.

47.Aceste circumstanţe nu înseamnă odiminuare a naţionalismului, ci doar că va fide acum înainte dificil pentru literatură săjoace un rol fondator în raport cunaţionalismul. Este mai rapid să faci un filmdecât să scrii un roman atunci când ai un scoppolitic. Sau o bandă desenată manga. Pe scurt,mai bine să foloseşti mijloace audio-vizuale,decât tipografice. Căci atingi mai uşor masele.Etapa pe care o constituie literatura modernă

sau romanul nu este, deci, neapăratindispensabilă sau inevitabilă în oricedomeniu. Multe probleme decurg din faptulcă această etapă se sare. Cred că va trebui,într-o zi, să plătim pentru că am sărit-o.

Va urma

Traducere din limba franceză deLaura ŞERBAN

……………………..* Kôjin Karatani (n. 6 august 1941,

Amagasaki) este filozof japonez care predă laUniversitatea Kinki, Osaka, şi UniversitateaColumbia. Este autorul vol. „OriginileLiteraturii Japoneze Moderne” (1993),„Arhitectura ca Metaforă” (MIT Press, 1995) şiTranscritica: la Kant şi Marx (MIT Press, 2003).A fondat New Associationist Movement (NAM) înJaponia, în anul 2000. Acest articol se bazeazăpe transcrierea unei serii de conferinţe pe carele-a ţinut în octombrie 2003, la Colegiul Osakaal Centrului Internaţional de Cercetare aŞtiinţelor Umane al Universităţii Kinki.Versiunea franceză de Misako Nemoto,profesor conferenţiar la Universitatea Meiji,Tokyo, cu amabila autorizare a autorului, dupăK. Karatani, Kindaï bungaku no owari, Tokyo,ed. Inscript, 2005, p. 35-80. sursa: LHT[Littérature Histoire Théorie] N° 6, Dossier:«Tombeaux pour la littérature»

1 Unul dintre conceptele majore ale esteticiijaponeze. În literatura clasică (reprezentată dePovestea lui Genji), era vorba despre un sentiment

de mirare faţă de mono care semnifica atunci nu«lucruri» ca în japoneza modernă, ci fenomenesupranaturale. Etimologia lui aware ar fi exclamaţiaa-a (exprimând indefinibilul), în faţa acestormanifestări. În zilele noastre, aware se aplică la totceea ce suscită milă, tristeţe. De unde accepţiuneagenerală de astăzi a expresiei mono no aware ca«sentiment al precarităţii lucrurilor»

2 În original: 源氏物語, genji monogatari –operă considerată majoră pentru literatura japonezădin sec. al XI-lea, atribuită doamnei MurasakiShikibu (973-1025? – v. Samurai Sisters: Early FeudalJapan by Lyn Reese). Intriga se derulează în timpulepocii Heian. - n. red.

3 Literar “scriere Han”, adică chineza pe carejaponezii au adoptat-o pentru a-şi fonda scrierea. Aconstituit mult timp limba erudiţilor şi savanţilor –comparabilă cu latina - , spre deosebire de limbalocală, yamato.

4 Yamato kotoba, literar “limba ţinutuluiYamato”, care reprezenta la origine câmpiile şimunţii din jurul vechii capitale Nara (sec. VIII). Sefoloseşte mai ales în opoziţie cu kanbun.

5 Perioadă între 1603 şi 1867. Mai este numită şiTokugawa de la numele familiei conducătoare.

6 Celebru roman popular din perioada Edo.7 Stil al limbajului scris care, până la genbun

icchi, a fost foarte diferit de limbajul oral. Acest stila fost practicat din Evul Mediu.

8 Un celebru prim roman scris în genbun icchi,publicat între 1887 şi 1889, care, pentru că a unitpentru prima dată stilul scris cu japoneza vorbită, afost mereu considerat drept un roman revoluţionarfondator al realismului modern, imagine pe careKaratani încearcă aici să o deconstruiască.


Dodo Niţă, Alexandru Ciubotariu, Burschi - o monografie,

Editura StudIS, Colecţia Argonaut, 2011

Andrei Velea, Hotel în Atlantida, Fundaţia Culturală Antares, 2011

Moto: „În epoca informaţiei, posibilităţilede a mai învăţa să citeşti

sunt pe cale de dispariţie” (p. 265)

PP ecetea ascunde, dar şi adevereşte,autentifică. Pecetluită, deşi nu îşipierde caracterul de ascuns, taina se

adevereşte a fi. Scriu despre corespondenţadintre Martin Heidegger şi Hannah Arendtnu în calitate de specialist, ci de amator de„documente umane”. Iar culegerea de faţă1

contrazice tocmai ceea ce căutăm îndeobşteahtiaţi într-un volum de corespondenţă:dezvăluirea. Nimic din cele 152 de textecompuse de-a lungul unei jumătăţi de veac nuface cu ochiul spre intimităţi scandaloase,dintre cele care au pigmentat cu asupra demăsură biografiile celebre ale secolului XX.Dimpotrivă, avem de-a face aici cu o cu totulaltă „cultură a intimităţii”, după expresia atâtde potrivită a editoarei germane2. Un tip decultură, probabil, iremediabil dispărută.Intimus, cel mai adânc, cel mai depărtatînsemna în latină. Cicero spune, şi sepotriveşte perfect în contextul de faţă, „Exintima philosophia haurire” – a scoate dinadâncul filozofiei. Realmente documenteleacestea existenţiale par ieşite cu greu lasuprafaţă dintr-un adânc al gândirii survenitedin interiorul iubirii, şi nu pur şi simpludespre iubire. „…documentele publicate aici,şi mai ales cele din anii douăzeci, constituie –dincolo de cei doi corespondenţi şi parteneriai acestui dialog – mărturii ale unei culturi aintimităţii dintr-un alt timp, care urmeazănişte modele de comportament ce pot păreastranii unor generaţii care au crescut întimpul sau după revoluţia sexuală şi tocmaide aceea le pot trezi interesul. Relaţia pare să

fie marcată, din diverse motive, care nu pot fidiscutate aici, de o «pudoare» invocatăadesea. Reversul ei, adică lipsa de francheţereciprocă, este rareori conştientizat în modexplicit. «Există o vină ivită din lipsadeschiderii către celălalt» îi scrie HannahElfridei. Şi aproape în acelaşi timp, Heideggerrecunoaşte «de obicei vorbim prea mult;uneori, însă, spunem prea puţin»” – fixeazăeditoarea germană în postfaţă esenţaproblemei (p. 442).

„Epica” acestei legături dintre doi oamenicare au marcat decisiv istoria intelectuală asecolului XX este de o năucitoare linearitate3.Cel puţin la suprafaţa ce se îngăduie privirii.Heidegger este un profesor de filozofie laMarburg despre care deja s-a dus vesteapentru modul inedit în care practicăfilozofarea, Hannah îi devine studentă.Apropiere fulgerătoare. Suntem în 1925. Ojumătate de veac mai târziu, în decembrie1975 ea, în mai 1976 el, sfârşitul inevitabil îidesparte. O jumătate de veac în care relaţiaaceasta este suficient de discretă încât, maitârziu – despărţiţi de un ocean –, unii prietenicomuni să creadă chiar că cei doi nici nu secunosc. Corespondenţa aceasta aduce lalumină o dimensiune a umanului pe care ocred azi atrofiată, un mod de a trăi dragosteade o inactualitate semnificativă. Doi oamenicare îşi reprimă (cuvântul nu e bine ales, nueste vorba de un efort de voinţă în acest sens,ci de o alegere raţională sub forma supuneriila un imperativ existenţial) elanurilepasionale, cel puţin la modul vizibil. Care sesupun voluntar primatului operei. Ar putea fivorba de o anumită „uscăciune” sufletească,dacă durata legăturii n-ar contrazice aceastăsuperficială psihologizare. Încă de laînceputul legăturii lor, într-unul din cele maiambigue şi învăluitoare texte (35, din 10ianuarie 1926), el tranşează cu o automutilaretragică: „Această des-prindere de tot ce eomenesc şi întreruperea tuturor raporturilorcu ceilalţi este, din punctul de vedere alcreaţiei, cea mai grandioasă dintreexperienţele omeneşti – iar din punctul devedere al situaţiei concrete, cea mai infamădin câte există. Ţi se smulge inima din trup îndeplină stare de conştienţă”(p. 61). Lapidar.Definitiv şi premonitoriu. Instaurarea crizei,

cronica literară


Christian CRĂCIUN

Sub pecetea tainei


a rupturii. Urmează o pauză epistolară devreo şase luni, semnul clar al crizei lăuntrice.Şi, poate, al comunicării. De altfel, aceastăjumătate de veac de mirabilă (ce bine sepotriveşte cuvântul blagian cazului de faţă!)legătură este bine decupată de istoria mare şide cea mică în trei mari perioade, numite deeditoarea germană: Prima vedere, Re-vederea,Toamna. Prima perioadă durează până în1933. Este perioada când „daimonicul m-aizbit din plin”, spune el. Despărţirea avea sădureze până în 1950. „Mă bucur că avemocazia acum, în vremea târzie a vieţii noastre,să regăsim întâlnirea de odinioară ca pe cevacare a dăinuit”. (p.79) „Dăinuirea” – acestaeste miracolul. Schimbul epistolar continuă,chiar dacă cei doi nu se văd între 1952 şi 1967.Ultima perioadă începe cu scrisoarea „de lacabană” din octombrie 1966, „scrisoarea ta detoamnă”, cum îi va spune ea (p. 177), situând-o sub lumina versurilor: „Celor căroraprimăvara le-a lăsat inima în paragină şi le-asfâşiat-o/ Toamna le aduce vindecarea”. Dacărevelaţii intime nu aflăm în aceastăcorespondenţă, rămâne să ne întrebăm: ceaduce ea, în schimb, în vizibil? „Am avutdreptate să nu uit niciodată” îi va scrieHannah Arendt, într-un târziu al vieţii, uneiprietene. Aş spune că este o mărturisiresuficientă. Nici un regret, nici o clipă deslăbiciune exteriorizată. Le voi da cuprioritate cuvântul celor doi, comentariultrebuie şi el pecetluit.

Mie mi s-a părut o carte despre triumf şidurere. Un cuplu în care, cu infinită tandreţe,se caută împlinirea existenţială nu însepararea planului erotic de cel intelectual, ciîn aerul ozonat al gândirii împreună, dar cusalvarea singurătăţii esenţiale a creaţiei, fărăde care gândirea nu rodeşte. S-a spus căHeidegger este un filozof din opera căruialipseşte acest cuvânt, iubire. Existenţa îlrecompensează. Discursul îndrăgostit esteîntr-o primă fază construit după retoricaspecifică. Însă neuitând nici o clipă distanţaapropierii şi discreţia. „De ce oare, dintretoate posibilităţile date fiinţei omeneşti,iubirea este de departe cea mai bogată şi dece, pentru cei care ajung să o trăiască, eadevine o dulce povară?” (p.13) sau: „Aş vreaca între noi totul să fie simplu, limpede şi

nepreţuit”, îi spune el încă din primuldocument. Dar de îndată „activitateaspirituală” este invocată. „Şi tocmai atuncicând o femeie ajunge să aibă o activitatespirituală proprie, lucrul cel mai importantrămâne păstrarea originară a femininului întot ceea ce are el mai propriu”. (p.12) Îl vedempunând la cale întâlniri clandestine, dar şipreocupat mereu de traseul ei intelectual.Primeşte iubirea aceasta ca pe un darmagnific şi misterios: „Să păzim, aşadar, ca peun dar, în interiorul nostru cel mai adânc,faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim”. (p. 12)Ceea ce ar fi fost, în alte cazuri, o cerinţăiniţială, minimală – simpla întâlnire –, devinepentru cei doi celebrare şi scop. Aceastăprimă perioadă este, fireşte, cea mai„pătimaşă”, atât cât se poate ghici dintransparenţele textelor. El percepe în aceastăîntâlnire şocul cunoaşterii „stihialuluifeminin”. Să precizez că există o marediferenţă între numărul scrisorilor păstrate:mult mai puţine ale ei. Probabil că Heideggera respectat mai strict condiţia tainei,distrugând scrisorile primite. „Iar secretulcare îi leagă pe aceşti doi oameni rămâneneatins şi nu este dezvăluit de nici unul dintreei” (p. 439, Postfaţă). Nu poţi să nu facilegătura cu ascunsul care apare atât depregnant printre termenii de bază ai cugetăriiheideggeriene4. În acest schimb epistolar,jocul între scoatere din ascundere şi păstrareîn adăpostire trebuie urmărit cu atenţie, altfelrişti să îţi scape ceva esenţial. Căci este un„schimb” dintre acelea privilegiate în care nuse ştie cine dă şi cine primeşte. E ceea ceasigură perpetuitatea timp de o jumătate deveac şi puterea acestei legături erotice şispirituale. O legătură originară, cum desigurau simţit-o şi au îndurat-o amândoi, fiecare înfelul său. Marea dificultate a comentatoruluieste aceea de a găsi un nume adecvat acestuisentiment durabil o vreme atât deîndelungată, o obligaţie în fond când ai de-aface cu doi oameni care au gândit atât deinsistent asupra fiinţei limbajului. A-i spunepur şi simplu dragoste cere atâtea explicaţiisuplimentare încât cuvântul se dovedeştesubit inutil ca o coajă de banană dupăconsumarea miezului. Să riscăm speculaţia căprin atipica lor legătură cei doi n-au făcut în


fond decât să re-semantizeze cel mai uzatdintre cuvintele lumii? Ar fi un drum carepoate ne-ar duce mai aproape de insolitulacestei experienţe.

Încă din această primă perioadă, nufoarte lungă, mai vizibil erotică, relaţiadintre cei doi este o relaţie interogativă. Careîntreabă şi se întreabă, nu una exclamativă,cum se prezintă ea îndeobşte, la noi, oameniiobişnuiţi şi declarativi. Eros trece repede înPhilia. „Irumperea prezenţei celuilalt în viaţanoastră este ceea ce nici o minte nu poate săpriceapă” (p.14), capitulează dintru început,cu o vizibilă uimire, gânditorul. Dar totacum scrie: „munca autentică trebuie să se

desfăşoare întotdeauna în singurătate care eproprie interogării”. (p. 18) Cum să teeliberezi din acest impas? Criza, căci pareevident să fi fost una, trece însă repede, ceidoi optând pentru (auto)construcţiaspirituală. Şi corespondenţa devine, cum seîntâmplă de obicei, un fel de jurnal alcăutărilor, frământărilor, izbânzilor,schimbărilor profesionale… Şi totuşi, cititorulde azi al lui Heidegger descoperă în acestepagini câteva indicii foarte preţioase pentruînţelegerea operei sale. „A face lucrurile mai

uşoare, este, în filozofie, o ocupaţie tarestranie: cu cât devin mai simple, cu atâtrămân mai enigmatice. (…) Ceea ce îmidoresc este să clarific deosebirea dintreformarea concepţiilor despre lume şicercetarea filozofică cu adevărat ştiinţifică,referindu-mă la problema concretă a esenţeişi a sensului istoriei”. (p. 19) Sunt câteva texteîn volum care depăşesc, să spun aşa, mediade importanţă a celorlalte. Şi nu este delocîntâmplător că ele aparţin lui Hannah. Şi nusunt dintre cele care ţin de corespondenţă,dar par nişte piloni de rezistenţă ai ediţiei.Aşa sunt fragmentul autobiografic „Umbre”,povestea despre „vulpoiul Heidegger” (opagină de jurnal publicată în anexe) şi, maiales, conferinţa radiodifuzată din 22septembrie 1969, la împlinirea a 80 de ani decătre Martin Heidegger. Este un text capitalpentru înţelegerea unui filozof recunoscut ca„obscur”. Noi vânăm însă „biografeme”cuvinte mărturisitoare: „Îmi spui «dacă vreisă fiu a ta» – «când doreşti». Dar în ce fel potrăspunde unei aşteptări şi unei speranţe atâtde încrezătoare în sfiiciunea lor?” (p.29);„pot numai să plâng” (p. 34); „ştii oare căaceasta este cea mai grea povară dintre toatecâte i-au fost date omului să ducă?” (p. 35);„Iubirea care e capabilă să resimtă anticipatbucuria viitoare este o iubire care a prinsrădăcini”. (p. 41)

În tăcerea compactă pe care o construiescaceste scrisori trebuie să ştim să citim. „Cândînvăţam de la tine să citesc…” – îi scrie eaîntr-una din ultimele scrisori. Şi avemrevelaţia că, dincolo de complicaţiile eiterminologice inextricabile, filozofia luiHeidegger asta face: ne învaţă să citim texteleclasice ale filozofiei. Deocamdată, o explicaţiedecisivă a impenetrabilităţii epistolarului:„Adevărul e că amândoi facem parte dintrecei care vorbesc cu greu, dar care, totodată,ştiu să înţeleagă o tăcere!” (p.35) Dintruînceput, cei doi fac mai mult decât să trăiască olegătură, ei o meditează (dacă în cazul unorasemenea oameni se poate face o disociereîntre cele două verbe, probabil că nu). Cei doilucrează pentru ca „existenţa să ia chipul unuidestin”. Şi destinul se ţesea în jurul lor,harnic, sub forma binecunoscut secularizată aistoriei, le dădea târcoale… Sublimarea,

literaturii


decantarea, rafinarea trăirilor alcătuiesc unexerciţiu spiritual continuu, încearcă săraţionalizeze traiectul istoric. Intervalultemporal dement pe care l-au traversat.Războiul, opţiunile politice ale filozofului,deciziile fiecăruia dintre ei întru construcţiaoperei, războiul rece, alte evenimente maimult sau mai puţin ştiute duc la despărţire.Nu înainte de a se fixa o traiectorie pentrutânăra iubită şi discipolă: „Drumul pe care tumi l-ai arătat este mai anevoios şi mai lungdecât credeam. Pentru a-l parcurge e nevoiede o viaţă întreagă. Singurătatea acestui drumam ales-o eu însămi şi ea este unicaposibilitate de a trăi care mi se potriveşte. Însăînsingurarea căreia destinul i-a pus capăt numi-ar fi luat doar forţa de a trăi în lume, adicăaltfel decât în izolare, ci mi-ar fi închis drumulpe care-l aveam de străbătut prin lume, undrum lung şi care nu poate fi acoperit printr-unsimplu salt. Numai tu ai dreptul să ştii asta,pentru că tu ai ştiut-o dintotdeauna (…) dauîntotdeauna atât cât mi se cere, iar drumulînsuşi de care vorbeam nu este altceva decâtsarcina la care iubirea noastră mă obligă.Mi-aş pierde dreptul de a trăi dacă aş pierdeiubirea mea pentru tine, însă aş pierdeaceastă iubire şi realitatea ei dacă aş fugi deceea ce mă obligă să fac…” (p.72), îi scrie ea.Păstrată în manuscris, ne întrebăm dacăaceastă splendidă şi fără rest descriere asituaţiei ei/lor existenţiale i-a parvenitvreodată destinatarului. Mai urmează doartrei scrisori şi apoi marele salt în timp pesteun sfert de secol.

Următoarea scrisoare este din 1950. Fraza-cheie: „soţiei mele care ştie acum tot”. Elfrideva deveni, de altfel, unul dintre personajeleamintite cu o neştirbită corectitudine înfiecare scrisoare. Şi o aluzie din nouimpenetrabilă la acest interval care unora lepoate părea mai lung decât o viaţă şi lacapătul căruia cei doi se regăsesc într-oaceeaşi (sau alta?) iubire. „Soţia mea nu s-agândit nici o clipă să tulbure în vreun feldestinul iubirii noastre. Nu a vrut altcevadecât să ferească acest dar al nostru de oricepată care l-ar fi putut desfigura în urmatăcerii mele”. (p.80). Subliniere cu trimitericontextuale puternice a lui Heidegger însuşi.De altfel, Hannah Arendt îi va scrie şi ea de

îndată Elfridei. Precizând ceea ce le despartedin punct de vedere politic, dar şi legăturacare s-a stabilit, peste voinţa lor, prin ocrotireaaceluiaşi om: „ceea ce ne-a despărţit şicontinuă să ne despartă nu au fost niciodatăaceste lucruri personale, cel puţin nu înmintea mea. Însă dumneavoastră n-aţi făcutniciodată un secret din convingerile pe care leaveţi, şi vă rog să nu faceţi asta nici astăzi şi săn-o faceţi nici în ceea ce mă priveşte.Convingerile acestea, ce-i drept, fac ca undialog între noi să fie aproape imposibil,pentru că orice ar spune fiecare dintre noi ar fidinainte caracterizat şi (iertaţi-mi expresia)catalogat drept – evreiesc, german, chinez.Sunt oricând gata, după cum i-am sugerat şilui Martin, să port o discuţie politicăobiectivă; îmi fac iluzia că mă pricep cât decât la astfel de lucruri, însă cu condiţia caelementul personal-omenesc să fie lăsatdeoparte”. (p.85) Tăietură impecabilă. Unuldintre foarte puţinele texte cu trimiteri precisela contextul politic. Spaimele istorice aleanilor ’50, ale războiului rece, răzbat, de altfel,în câteva rânduri cu lapidaritatea caracteristică:„Oricum ruşii, adică N.K.V.D.-ul, nu mă vorprinde viu”, afirmă edificat, stoic, înţeleptuldin pădure în 1950. ( p. 130) „Între timp,ameninţarea crescândă pe care o reprezintăsovieticii ne obligă să avem o privire ceva mailucidă chiar decât o are Vestul în clipa de faţă.Căci acum noi suntem cei ameninţaţinemijlocit. Stalin nu are nevoie să declarerăzboiul la care te gândeşti tu. Câştigă deja înfiecare zi câte o bătălie. Nu mă amăgesc nicicu privire la faptul că, gândind aşa cumgândesc, fac parte dintre cei mai ameninţaţi şicare vor fi eliminaţi printre primii”. (p. 105)Este cazul să remarcăm exact în acest momentlipsa de amprentă stilistică, lucru neobişnuitpentru un discurs îndrăgostit epistolar, niciunul dintre cei doi nu acordă prevalenţăfuncţiei persuasive, limbajul are alte rosturipentru ei. Stilul celor doi gânditori este maidegrabă apoftegmatic decât liric. Nu trebuiesă ne mirăm că rostirea solemn-monumentalăeste una dintre insignele majore aleepistolarului, complet lipsit de obişnuitele„alinturi amoroase”. „Hannah, avem derecuperat un sfert de veac din viaţa noastră”(p.90) este fraza-cheie a acestei etape.


Este ceea ce Heidegger numeşteretractatio, în sens de reluare a iubiriiîntrerupte. Este o iubire „prin corespondenţă”,îi desparte un ocean, se văd doar în trecerileei prin Europa, scrisorile se încheie protocolarcu salutări trimise reciproc partenerului deviaţă. Pentru gustul nostru de azi, pare cevamult prea „rece”. Asta pentru că nu mai ştimsă citim şi modul nostru de a trăi eroticul s-aschimbat radical. „Darul revenirii şi alrecuperării celor douăzeci şi cinci de ani cares-au scurs nu încetează să-mi tulburegândurile. Prin darul făcut, tu, cea de pestemări şi ţări, eşti acum aproape şi prezentă,gândindu-te la cei dragi de aici şi la toatelucrurile de care eşti legată”. (p.99) Riscipoteza că turnura pe care a luat-o relaţia loreste, oarecum, convenabilă amândurora, cutot sedimentul de durere care se va fistratificat tăcut în adâncuri. Şi despre care einu vorbesc decât foarte, foarte evaziv. „Ceeace cândva a sunat, sună din nou”, este versulunuia dintre numeroasele poeme pe care el ile trimite. Un sunet fundamental, adicăpermanent este ceea ce caută cei doi. Misterulprimei întâlniri este sporit de misterul acesteia doua vederi şi al continuităţii. Construcţiilefilozofice, atât de diferite, ale celor doiparteneri se întâlnesc în interogarea istoriei şia „esenţei temeiului”. Subiectele scrisorilorsunt tot mai mult legate de carierele loruniversitare, de prieteni comuni, de opere,cursuri, conferinţe, cărţi, publicareatraducerilor şi a ediţiei definitive a operelorlui Heidegger. Dar sunt şi teme mai discretecare sunt ale operei, nu numai alecorespondenţei: muntele, tăcerea, pădurea,drumul, locuirea, gândirea, limbajul, istoria…Ele se citesc în filigran, indicaţiile retragerilorla cabana din pădure sau despre construcţianoii case nu au în primul rând un sensdomestic, ci unul ontologic/simbolic.Heidegger este în epocă, deja, un mit, lacursul lui despre „Ce înseamnă a gândi”,notează el uşor amuzat, au asistat 1.200 destudenţi. Are speranţe că dintre aceştia se voralege câţiva constructori, prin ei se va construio nouă cale a gândirii. Deşi „Întrebările devindin ce în ce mai rare, în timp ce dogmele seînmulţesc”. Aserţiune consonantă cuobservaţiile ei caustice despre semnele

negative din sistemul de învăţământamerican: mişcarea feministă, privilegiereaminorităţilor etc. („Presupun că anul viitor vafi rândul homosexualilor” – notează ea,considerând că a primit nu ştiu ce onorareacademică doar pentru că este femeie; - p.258). Sunt amândoi rupţi de convulsiile desuprafaţă ale „modernităţii”… („Nici unuldintre noi nu mai citeşte cărţi groase”, îimulţumeşte el pentru un volum dăruit, cu unscepticism ironic de bătrân înţelept – p. 252).

De altfel (şi nu ne putem da seama dacăacest lucru este doar un efect de perspectivădatorat numai diferenţei enorme de număr descrisori păstrate), ea are un devotament total,o remarcabilă (feminină? avem voie săspunem?) capacitate de a se menţine înumbră. Rareori vorbeşte despre cărţile şiproiectele ei. Nu îndrăzneşte să-i dedice ocarte, textul 86 este unul dintre puţinele încare vorbeşte despre sine şi despre cărţile ei.E preocupată să-l înţeleagă, să-l „citească” aşacum trebuie pe marele obscur al secolului.Sunt amândoi la limanul pe care limbacomună îl denumeşte a fi „vârstaînţelepciunii”. „…am luat mulţi începători şisingurul lucru pe care-l fac este să învăţ cu eisimplul marş, pentru a-i face să vadă căgândirea cea mai esenţială se ocupă culucrurile cele mai inaparente, astfel încât, într-oprimă instanţă, nici nu e cazul să abordezi, cuaroganţa de rigoare, marile probleme”.(p.140) El nu avea de unde să ştie despremărturisirea ei privitoare la învăţareacititului. Dar se întâlnesc în aceastăobservaţie, şi nu este deloc de mirare.Rezumatul unei vieţi de gânditor pe contpropriu devine din ce în ce mai concis:„Lucrurile asupra cărora reflectezi prea desdevin tot mai misterioase. Aşa se face că, într-obună zi, va trebui să riscăm a rosti deneînţelesul, fără să ne pese de inteligibilulmereu la îndemână şi mereu în expansiune”.(p. 142) La 65 de ani, Heidegger îşi propunesă-l recitească pe Platon: „De abia acum încep,de fapt, să văd ceva mai clar şi mai liber ceeace am căutat dintotdeauna. Cu toate acestea,rostirea rămâne pe mai departe un chin, ceeace nu înseamnă decât că nici văzul nu e preauşor. Se poate elibera oare vorbirea dedialectică?” (p.169) Destul de criptice


cuvinte… Înţelesul termenului „dialectică”este greu de fixat în context. Să percepem undor heideggerian pentru rostirea oraculară,mistică, eliberată de rigoarea gotică asilogismului? Riscul gândirii să fie, până laurmă, riscul de a rosti de neînţelesul?

Din 1952, se revăd tocmai în 1967, cândMartin Heidegger apare pe neaşteptate la oconferinţă a ei ţinută la Freiburg (întâmplareaface să fie chiar a doua zi după faimoasavizită a lui Paul Celan la cabană). Ea i seadresează direct în timpul conferinţei. Esteperioada „toamnei”, a bilanţurilor.Temperatura, tonul dialogului nu se schimbă.De la prima la ultima scrisoare, totul este de omagnifică monotonie. Textul-cheie al acesteisecţiuni pe care îngrijitoarea excepţionaleiediţii germane a ştiut să-l adauge esteconferinţa radiofonică ţinută de HannahArendt pe 26 septembrie 1969. Schimbându-sedestinatarul, acum un public larg căruia i seprezintă în plină lumină o gândire complicatăşi dificilă a secolului, sunt înlăturate şianumite inhibiţii. Cea care se sfiise până şisă-i dedice una dintre cărţi ilustrului săuprofesor şi iubit poate vorbi acum cu marelinişte despre gândirea decisivă a secolului. Îlpoate omagia cum desigur că merită, dar cumnu o face în corespondenţă. Este o expunereclară, menită nu să explice filozofiaheideggeriană, ci să-i celebreze curajul de agândi. Semnul unei gândiri care este vie:Heidegger nu vorbeşte despre filozofie, cigândeşte liber, subliniază Hannah Arendt.„Metafora «cărărilor ce nu duc nicăieri»surprinde ceva esenţial, însă ea nu vrea săspună, aşa cum s-ar părea, la prima vedere, căe vorba de cineva care a luat-o pe o cărarefără ieşire, nemaiputând astfel înainta;dimpotrivă, ea ne trimite la lumea tăietoruluide lemne care, având de lucru în pădure,merge pe cărări croite chiar de el însuşi; a ştisă tai lemne înseamnă a şti, totodată, săcroieşti drumuri prin pădure”. (p. 207)„Fiecare dintre scrierile lui Heidegger seciteşte, în ciuda referinţelor ocazionale laopera publicată, ca şi cum el ar lua totul de laînceput, păstrând doar limbajul pe care şi l-afăurit, adică propria sa terminologie, în vremece conceptele servesc doar ca «repere» pentruorientarea pe o nouă traiectorie a

gândirii”.(pp.209-210 Această excepţionalăanaliză se încheie nu întâmplător sub semnulserenităţii (Gelassenheit) gândirii. „Căcifurtuna care traversează gândirea luiHeidegger, ca şi aceea care, prin milenii, încămai bate dinspre opera lui Platon, nu este unaa veacului acesta. Ea vine de foarte departe,dinspre origini, şi ceea ce lasă în urmă e oîmplinire care, ca orice împlinire,readăposteşte totul în originar”. (p. 216)Serenitatea ne oferă, poate, o cheie în aînţelege această atipică relaţie, pare a fi steauaei călăuzitoare. Furtună a gândului, pe de oparte, aşadar, serenitate a logosului, pe dealta. „Prin «caracterul atacator» al filozofiei seînţelege, în fond, confruntarea cu „uitareafiinţei”, ajunsă în zilele noastre în apogeu,fără a putea fi însă întreruptă prin «atacul»gândirii şi nici măcar adusă în câmpulexperienţei”. (p.279)

Dinamică, pătrunzătoare, gândirea seresoarbe numai în ab-grund. Avem aici uncuvânt edificator despre ceea ce îi mai rămânede făcut filozofiei la sfârşitul acestei epoci,conştiinţa de gânditor crepuscular a luiHeidegger pe care multe dintre textele sale odezvăluie şi din care gândul său construieşteacel adăpost al gândirii prin revenirea laoriginar. Poate că dialectica asupra căreia măîntrebam mai sus stă exact în această revenireab origine care se face tocmai prin cel mai tăiosatac al gândirii. Iar efortul celor doi de a„readăposti în originar” iubirea însăşi pare afi lecţia din urmă a acestei corespondenţe.

Greu de găsit un cuvânt potrivit deconcluzie pentru acest periplu, poate unde şiîncheierea corespondenţei se face cu aceeaşiseninătate. Să precizez că nu am spus nici uncuvânt despre poemele care sunt presărate petot întinsul corespondenţei. Ele ar merita,fireşte, o hermeneutică aparte, pentru că auaceleaşi îndepărtate, adânci rădăcini ca şi acelfaimos studiu despre Hölderlin şi esenţapoeziei. Sunt poeme despre şi care vindinspre această esenţă a poeziei. Iată poemulcu titlul „Moarte”:

„Moartea este muntele «Este»-lui/ dininima poemului lumii./ Moartea deschide ce-ial tău şi al meu,/ îngreunându-le spre înaltulunei linişti –/ drept spre steaua Pământului”.

După întâlnirea cu cititorii şi lansareavolumului Amantul Marii Doamne Dracula,am reuşit să-l răpesc pe scriitorul Fănuş Neagudintre solicitanţii de autografe şi, timp de vreocincisprezece minute, în faţa unei camere de luatvederi a postului de televiziune Prima Câmpina,să încerc să fac faţă cu întrebările răspunsurilordomniei sale. Iată ce-a ieşit până la urmă:

Maestre Fănuş Neagu, bine aţi venit lanoi, la Câmpina. După câţi ani?

Vă mulţumesc pentru urare. Păi, înCâmpina, în mijlocul oraşului, după vreonouă ani. Am fost, ultima oară, cu prietenul şifinul meu Cornel Dinu la o întâlnire la Casade Cultură. Iar prima oară, am fost la oîntâlnire, o, demult, la castelul Iulia Hasdeu,când era director domnul Onea, cu nişte buniprieteni, dintre care unii, săracii, au dispărut,Dumnezeu să-i odihnească. Şi iată-mă, deci,numărând trei întâlniri în mijlocul oraşuluiCâmpina, pe lângă care trec totdeauna grăbit,spre munte. Acum am redescoperit frumuseţeaoraşului, mai ales că m-am rătăcit pe niştestrăzi care parcă ţin de poveşti, căzute dinlumi de basm. E un oraş superb înspre

partea… nu ştiu cum se numeşte cartierul, pelângă Casa de Cultură, Calea Griviţei, BadeaCârţan, pe-acolo, e un colţ de rai.

Mi se pare firesc ca dumneavoastră săremarcaţi în oraşul nostru tocmai spaţiilecare vă sunt familiare, şi vieţii şi creaţiei.

Ţin de o mitologie a povestirii. Farmecullor puţin desuet îmi aduce aminte şi deDunăre, şi de oraşele în care pare-se că nu seîntâmplă nimic, dar se întâmplă cele maicalme, mai calde şi mai alintate poveşti.

Când aţi descoperit magicul acestor spaţii?- La naştere, sper eu, că m-a dăruit

Dumnezeu cu spirit de observaţie şi cu darulmelancoliei care naşte din spiritul deobservaţie şi din orizontul câmpiei, care esteondulatoriu şi mereu mai departe, şi dincurgerea desăvârşită a Dunării.

- Credeţi că acest spaţiu în care aţi trăit şipe care l-aţi descoperit magic şi pe care l-aţiadus magic în cărţile dumneavoastră corespundeacelui Macondo marquesian? La nivel astral,să spunem, al unei comuniuni între oameni.

- Peste zodie şi peste oameni s-ar putea săcorespundă. E un scriitor uriaş, Marques. Dealtminteri, vreau să vă spun că sudamericaniiau o literatură fabuloasă, care mi-e dragă şi cucare mă simt înrudit. E un spaţiu al celoroprimaţi care trag mereu nădejde să seelibereze. Cred că aici suntem uniţi şi pringena latinităţii şi prin mereu nebuniaîncrederii în lume. Cred că dăm peste mii şimii de obstacole, dar pare-se că astea facfarmecul înaintării noastre.

Observ că sunteţi un optimist.Toată viaţa am fost un optimist pentru că

interviu


1 Hannah Arendt & Martin Heidegger, Scrisori1925–1975; Humanitas, 2007, editate de UrsulaLudz, traducere din germană de Catrinel Pleşu şiCătălin Cioabă, traducerea textelor în versuri deMartin Heidegger - Bogdan Mincă, traducereapoemelor de Hannah Arendt, - Ioana Pârvulescu.

2 Atât de discretă se păstrează această legătură,încât, în ancheta revistei Lire din luna mai a anului2008 pe tema provocatoare „Filozofia şi sexul”,autorul, Alain Rubens, nu găseşte nici o informaţieindiscretă, „de alcov”, apelând doar la ceea ce sepoate ghici din acest volum epistolar şi alte câtevapuţine alte mărturii şi conjecturi.

3 Din păcate, aventura editorială a acestui

articol a făcut să fie scris mult înainte de apariţiacărţii lui Gabriel Liiceanu, Despre seducţie,(Humanitas, 2008) unde, în secţunea Spiritul înechilibru cu carnea, autorul dedică o analizăfenomenologică excepţională acesteicorespondenţe. Nu pot decât să regret că nu am maiavut cum să includ trimiteri la acest studiu încorpul prezentului articol. [nici măcar la 3 ani de lascriere articolul nu a apărut, poate acum, în 2011,nu s-a învechit cu totul]

4 De exemplu: „Entbergung înseamnă douălucruri: scoatere din ascundere şi totodată ţinere înadăpostire”, în Nota traducătorilor la MartinHeidegger, Parmenide, ed. Humanitas 2001,traducerea de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, p. 6.

Fănuş Neagu:

«Creaţia este suferinţă, pentrucă, fără suferinţă, nu poţi izbuti,

niciodată, în nimic»


am fost foarte bun băutor de vin. Din păcate,înaintând în vârstă, nu mai sunt acelaşi agerbăutor de vin, chiar acum nu beau deloc-deloc,iar în ultimul an aproape deloc, cu o micăpauză în care am săvârşit şi ciocniri depahare. Când lucrez, nu beau absolutniciodată. Din tinereţe până la adâncibătrâneţe, dacă le voi apuca, nu pot să scriuun rând dacă am gustat dintr-un pahar devin. Nu beau decât apă când lucrez, rar câte-ocafea, ceai şi – ai să râzi acum! – lapte. Asta nuînseamnă că trebuie să fiu trecut la categoriapapă-lapte, pentru că bucuria vieţii, pentrumine, rămâne, totuşi, vinul.

Sub această bucurie a vieţii, sub acestoptimism, cărţile dvs. au, undeva, într-unstrat ascuns şi un semn al suferinţei. Credeţică este suferinţă creaţia, la origine?

Păi, sigur, pentru că însăşi facerea lumii afost o suferinţă a lui Dumnezeu, pe care ne-adăruit-o, nouă, înmiit. Creaţia este o suferinţăpentru că, fără suferinţă, nu poţi izbutiniciodată, în nimic. Toate marile cuceriri au fostfăcute prin suferinţă. Durerea face parte dinviaţă, ca şi bucuria. Din nenorocire, face partemai mult decât bucuria, din viaţă. Eu,trăgându-mă din Câmpina Bărăganului, dinvad de Dunăre, mă trag dintr-o zonă tragică, baînnămolită de vifore şi viscole, bântuită şihăituită de crivăţ, ba uscată de secetă şi desărăcie, totdeauna acoperită de acea veselă şizgomotoasă viaţă a ţăranului român: aplecatcrâncen pe muncă şi gata să-şi dea examenul lapragul cel mai de sus în clipe de bucurie.Spaţiul Bărăganului e tragic în sine, ca istorie,ca izvor al vieţii, şi se răcoreşte şi dă speranţăcând coboară în mal de râuri şi, zicem, înturmele de oi care aduc bucuria orizontului maiaproape şi nădejdea într-o viaţă mai bogată.Ceea ce mă fascinează din copilărie e grâul, efloarea soarelui, e via aceea de buturugă cu undestin ciudat, ţine numai până la LăsataSecului, şi mi-a rămas cel mai frumos lucruscris în inimă, mie, care am văzut aproape toatălumea, drumul pe care tânjeam să apuc odată,drumul ce pornea din malul Dunării de la noi,al Brăilei, de la mine până la Brăila suntcincizeci şi doi de kilometri. Nimic nu mi-arămas mai frumos în minte ca acest drum dupăcare tânjeau în copilărie şi despre care am scrisşi un volum de povestiri, se cheamă chiar

Povestiri din drumul Brăilei. Oricât de bogatăaş avea eu imaginaţia, totdeauna îmi fixezpovestirile sau, să zicem, crâmpeie din romane,pe acest drum şi prin vrăjitele locuri care-i dauocol. Câmpia Bărăganului, Brăila şi Bucureştiulreprezintă spaţiul meu feeric.

Maestrul Romul Munteanu îmi spunea,în toamnă, că mileniul care urmează vaaparţine lirismului. Dvs. sunteţi un prozator,un romancier…

Cui a zis că aparţine, Romică?Lirismului. Se va întoarce literatura la

lirism. Dumneavoastră sunteţi un liric prindefiniţie, nu se poate să… o luăm altfel!

S-ar putea să fi fost, acuma nu ştiu dacămai sunt. Să zicem că sunt, să admitem căsunt. Malraux a zis că va fi un secol religios.Fetele Brăilei, care fac drumul Stambululuişi-al Italiei, spun că va fi un secol al lor.Capitalismul, care nu se mai instaurează şi neţine felinarul roşu la poartă, zice că va fi unsecol al lui. Să dea Dumnezeu să fie un secolal păcii, în primul rând, şi al traiului mailiniştit, fără zbucium şi nebuniile, nu aletranziţiei, ci nebuniile moderne. Nu cred,însă, că, înaintând, suntem abia în primul anal mileniului, înaintând spre jumătateamileniului lumea va mai semăna întru ceva cuceea ce vedem noi astăzi. Păcat că nu vom şti,sau nu vom putea să vedem în ce s-a schimbattot ceea ce vedem noi acum, iubim saudispreţuim. Eu cred în Dumnezeu, dar nu ştiu


dacă ne va da posibilitatea, de acolo de undetoţi suntem sortiţi să ajungem, să aruncăm unochi pe pământul din viitor.

Să lăsăm Domnului ce-i al Domnului şisă ne întoarcem pentru o ultimă întrebare.Sunteţi în mijlocul vieţii literare, culturaleromâneşti.

Sunt mai retras decât par…Sunteţi foarte activ în ultima vreme. Şi

mi se pare firesc să fiţi…Sunt activ pentru că scriu. Scriu şi fac şi

publicistică. Altfel eu sunt un om retras încasa mea. De exemplu, săptămâna asta îmimai apare o carte, acum, se cheamă La umbracrailor de ghindă, convorbiri cu dramaturgulMihai Ispirescu, de-a lungul a doi ani. Etipărită, numai trebuie să-i pună coperţile, totla editura Semne a domnului inginer Duru.

Voiam să vă întreb ce opinie aveţi despreceea ce numesc criticii pe care-i iubiţi atâta,am pus în ghilimele…

Nu, nu, nu, eu îi respect!Am pus în ghilimele în glumă, desigur…

Este firesc asta. Ce spuneţi despre ceea cenumesc ei postmodernism, includ optzecişti,toată generaţia care azi are între patruzeci şicincizeci de ani.

Sunt formulări pe care critica le-a lansat,scriitorii în care au crezut nu le-au acoperit şi-au rămas goale de conţinut. Nu văd generaţiaoptzecistă dând un roman mare. A fost unmare romancier, s-a prăpădit anul trecut,Tudor Dumitru Savu, de la Cluj, care a scrisun roman, Cantacuzinii, despre care eu i-amspus: „măi, sunt invidios, trebuia să-l scriueu”. S-a prăpădit, din nefericire. Alţii care să-legaleze nu-i văd. Ori, până nu se împlinescîntr-o pleiadă, să cucerească piaţa literară,lumea literară, sufletul cititorului, nu se poatevorbi de generaţie. Noi am avut noroc,generaţia mea, venind după război, după acelgol imens, pe care-l căscase războiul şi seceta,şi dezastrul comunismului. A plouat Dumnezeucu mană peste un număr aproape nemăsuratde mare într-o ţară ca România, cu talent şi, aşfi ispitit să spun, cu geniu. Gândiţi-vă la Labiş,Nichita Stănescu, Dimov, Tomozei, o mulţimede poeţi de primă mână în Europa. Şi prozatorica Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, D. R.Popescu, Constantin Ţoiu, Buzura…

Cu Ştefan Bănulescu mi se pare mie că…

Ne tragem din aceeaşi zonă, el era de pemalul Dunării, era de la Borcea…

Şi astfel vă sunteţi familiari…Acelaşi fluviu ne uneşte, pe acelaşi mal

vrăjit am copilărit, era un scriitor de excelenţăşi un formidabil cunoscător al limbii române.Am fost prieteni desăvârşiţi, am şi lucratîmpreună, cândva, la Luceafărul, el, redactorşef, eu, redactor şef adjunct, ne-am înţelesbine, ne-a părăsit prea devreme şi el,Dumnezeu să-l odihnească. Uitaţi, generaţiilevin în valuri şi se succed la distanţă de timp.Formulele optzecişti, nouăzecişti, sutamişti –aşa le zicea la ăia care făceau o sută de mii dekilometri cu locomotivele în comunism –astea sunt formule care trec, vin, sunt aripifără fulgi, alea cu fulgii smulşi nu ducdeparte.

Pariaţi pe vreun nume în proza tânără?Pariez numai la loto şi nu-mi iese, cum aş

putea să pariez eu acum pe…? Eu le doresctuturor tinerilor să ajungă să ne depăşeascăoricând. Asta trebuie să fie soarta tuturorscriitorilor, să ajungă să-şi dorească, atuncicând sunt la apogeu, ca generaţia din urmăsă-i întreacă. Pentru că, altminteri, istorialiteraturii române ar rămâne săracă. Eu ledoresc celor tineri, n-am cum să numesc peunii, poeţi, prozatori tineri, să ne depăşeascăşi să dea Dumnezeu să trăiască lungă, lungăvreme ca să crească, aşa cum spuneauVăcăreştii, limba românească.

Maestre Fănuş Neagu, vă mulţumescfoarte mult. Vă mai aşteptăm la noi, şi înspaţiul magic de la Castelul Iulia Hasdeuunde vă amintiţi că aţi fost […]

Voi avea obligaţia morală să vă aducaminte că din acest spaţiu al dumneavoastrăs-au pornit doi uriaşi ai literaturii, fraţii GeoBogza şi Radu Tudoran. Ştiţi că, după moarteamarilor scriitori, aceştia intră într-un con deumbră. Dar îşi revin imediat, generaţiile însuccesiune au nevoie de piscuri. Radu Tudoranşi Geo Bogza au fost două piscuri ale literaturiiromâne. Atunci voi avea, când ne vom întâlnidin nou, voi avea obligaţia să vorbesc despre ei.

- O luăm ca pe o promisiune de onoare.- Eu o iau ca o datorie a mea.

Câmpina, Casa cărţii, 2001Convorbire realizată de Florin DOCHIA

poezie


Moto: „Fiecare îşi spunea povestea lui saupovestea altora, socotindu-se răspunzător şi

pentru cei care nu mai trăiau”.(Varujan Vosganian)

„Letopiseţul familiei mele este ca funiaclopotului celui mare. Fiecare filă care se întoarce eo bătaie de clopot. Aşa a fost şi viaţa celor dinfamilia mea, călugări, prinţi, negustori, cărturarişi păstori, pribegind istoviţi, cu faţa subţiată devântul care bătea dinspre vremuri luate pieptiş”(p. 51). Superb! Cine şi-ar fi imaginat că unpolitician ironic, un fost ministru, un actualparlamentar caustic, poate să fie înzestrat cu atâtahar narativ!... Scriitorul Varujan Vosganian,născut la 25 iulie 1958 în Craiova, a absolvitLiceul „A.I. Cuza” din Focşani (unde şi-a petrecutcopilăria şi adolescenţa), Facultatea de Comerţ aAcademiei de Studii Economice şi Facultatea deMatematică a Universităţii Bucureşti. Estepreşedintele Uniunii Armenilor din România şivicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Între anii2006-2008 a fost ministru al Economiei şiFinanţelor. A publicat: „Şamanul albastru”(1994), „Ochiul cel alb al reginei” (2001), „Iisuscu o mie de braţe” (2005) - poezii şi „Statuiacomandorului” (1994) - nuvele, distinsă cuPremiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Cartea şoaptelor *), de Varujan Vosganian,Ed. Polirom, 2009, 523 p. - „o carte ieşită dincomun (...) prin modul în care ţese pecanavaua istoriei numeroasele destineindividuale” (Nicolae Manolescu); o povestecaptivantă a armenilor, urmarea unei lucrăricelebre - „Cartea plîngerii”, scrisă cu o mie deani în urmă de Grigore din Narec.

Structurată în 12 capitole, denumite cifric(1, 2...), cartea este rodul unei ample documentăria autorului şi surprinde prin îmbinareaarmonioasă a memorialisticii cu ficţiunea.

Titlul romanului, Cartea şoaptelor, extremde sugestiv, este ales cu grijă şi urmărit peîntregul parcurs al volumului. „În copilărie -menţionează autorul - am trăit într-o lume aşoaptelor (...). Abia mai târziu am aflat căşoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţeasau rugăciunea” (p. 31); „Lumea şoaptelor”(p. 31); „S-a citit în şoaptă” (p. 168); „Cuvinteşoptite” (p. 169); „Propoziţie şoptită” (p. 196);„Vorbea în şoaptă” (p. 221) ş.a.

Considerat un „excelent povestitor” (decătre Nicolae Breban), scriitorul VarujanVosganian vorbeşte cu mult patos desprearmenii trecuţi prin masacre şi pribegii, carepurtau pecetea de apatrizi, deprinşi să sestrecoare neobservaţi, să-şi ducă traiul încuminţenie şi să vorbească în şoaptă, deoarecepierduseră deprinderea de a striga. Aceştia,aşezaţi în cercul lor împuţinat, atunci cânddispărea câte unul, pentru a nu se destrămacercul, puneau în locul lui o fotografie.Armenii copilăriei autorului trăiau mai multprintre fotografii decât printre oameni.Cu nostalgie, povestitorul aminteşte deFocşaniul copilăriei sale, cu străzile largi şicase impunătoare, cu gardurile proaspătvopsite sau despre magazine din alte localităţicu denumiri „grozave” şi „sprinţare”: „LaCurcanul” al lui Zadig Taţichian, „La Tigru”al lui Agop Kazazian, „La Elefantul”, firmacea mare a lui Pinzant Sahalian, „La Papagal”,„La porumbelu”... care s-au închis, iar în locullor au apărut altfel de magazine, triste, sărace:„Pâine”, „Tutungerie”, „Alimentara”,„Textile” sau simplu „Magazin” (p. 176).

V. Vosganian îşi alege cu migalăpersonajele, realizând, de exemplu, oimpecabilă paralelă a bunicilor săi, GarabetVosganian şi Setrak Melichian. Dacă laînceputul romanului această paralelă esteaparent timidă (prin numărul mic alcomparaţiilor), spre finalul povestirii ea apareîn toată splendoarea. În timp ce Setrak îşipetrecuse anii prin orfelinate şi prin ucenicii,Garabet făcuse liceul agricol laConstantinopol. Inventiv şi studios, Garabetn-a renunţat la ştiinţă pentru negustorie, darera veşnic falit, pe când Setrak aduna, dincafea, măsline, cacao, ban pe ban. În schimb,ambii bunici erau foarte buni povestitori.

Continuare în pagina 120

Theodor MARINESCU

Povestea armenilor *)

MM uzeul Judeţean de Istorie şiArheologie Prahova, încolaborare cu Institutul de

Antropologie „Fr. Rainer” din Bucureşti,derulează, începând cu anul 2008, cercetăriarheologice sistematice în incita Parohiei „Sf.Nicolae” din cartierul Slobozia al oraşuluiCâmpina. Cercetările au fost generate dedescoperirea întâmplătoare, în 2008, în timpulamenajării unui sistem de drenaj la casaparohială, a unor oase umane asociate cu vasedin lut. În urma cercetărilor arheologicederulate în 2008 – 2010. în apropierea caseiparohiale au fost descoperite 34 de morminte.ceea ce indică prezenţa aici a unui cimitir dinepoca bronzului.

În ceea ce priveşte ritualurile funerare,sunt prezente atât cel de inhumaţie, cât şi celde incineraţie, primul predominând. Trebuieremarcată diversitatea în ritual prezentă înacest cimitir. Mormintele de inhumaţie augropile de formă dreptunghiulară cu colţurilerotunjite. Adâncimea gropilor este deaproximativ 20 - 50 cm în cazul mormintelorde inhumaţie, pentru cele de incineraţieoasele erau depuse în mici gropi mărginite depietre, peste care se realiza o mică movilă.Mormintele de incineraţie au fost identificatela adâncimi de 30 - 40cm, iar cele de inhumaţiela 60 - 90cm. Deasupra individului înhumatera amenajată o movilă din piatră şi/saupământ ce depăşea în suprafaţă dimensiunilegropilor, în epoca în care a funcţionatcimitirul aceste movile erau vizibile şi marcaumormintele. Unele morminte aveau groapaplacată pe margini şi fund cu piatră. Defuncţiierau depuşi în gropi, aşezaţi chircit pe parteadreaptă sau stângă, aveau braţele duse sprefaţă. Erau orientaţi aproximativ E - V cu capulla est sau la vest. Există şi un mormânt decopil cu capul orientat la nord.

Inventarul funerar era format din vase,dar şi piese de podoabă realizate din os,

locuri sacre


Câmpina, cartier Slobozia,Complexul Parohial „Sf. Nicolae”

Cimitirul din Epoca Bronzului.Lumea morţilor în preistoria

locului*

Complexul parohial Sf. Nicolaefoto Radu Dragomir

bronz, chihlimbar, pastă sticloasă, argilă.Cele mai bogate din punct de vedere alinventarului sunt mormintele 2, 6, 7, 11, 14,20, 27, 30, 32. Aveau depuse alături de vasedin lut şi piese de podoabă. Mormântul 26mce a aparţinut unui copilm avea ca inventar obrăţară din bronz aşezată pe mână. Înmormântul 30, au fost descoperite 31 deastragale de ovi-caprine şlefuite, două piesedin bronz şi un vas frumos decorat cu incizii.Majoritatea defuncţilor au avut depuse înzona capului (spre faţă sau ceafă) vase din lutdecorate sau nedecorate. Forma cea maifrecvent întâlnită este cea de ceaşcă cu otortiţă sau două. Sunt prezente şi castroanele,amforele, cănile.

O parte dintre vase erau aşezate înmorminte cu gura în jos. Într-un mormânt(M.4) a fost descoperit un cercel din bronzplasat în zona urechii drepte. Un alt cercelde bronz a fost descoperit în mormântul 20.O mică baghetă din os a fost descoperită

într-un vas ce era aşezat într-un mormântde incineraţie. Oasele cremate erau aşezate,după ce erau strânse de pe rug ca şi piesade os ce a trecut şi ia prin ardere, într-ournă (vas). Aceeaşi situaţie a mai fostîntâlnită în alt mormânt (M.6), în care opodoabă din os a fost descoperită împreunăcu oasele depuse într-o urnă frumosdecorată. Interesant este că, într-unmormânt de incineraţie (M.27), erau depusetrei vase, fiecare plin cu oase umane. Omărgică din chihlimbar a fost desco perităalături o ceşcuţă în inventarul M.10. Încâteva morminte au fost identificate oasede animale, provenind de la ofrande,depuse lângă defunct.

Toate vasele folosite ca inventar funerarprezintă urme de ardere secundară, fapt ce nepoate sugera ideea că acestea au fost iniţialutilizate în gospodărie. Unele vase decoratecu incizii şi caneluri verticale sunt specificefazei târzii a culturii Monteoru.


Un vas decorat prin împunsături,descoperit în M.2, ce are formă de kantaros,este specific culturii Tei. În alte douămorminte au fost descoperite vase ce ar puteafi atribuite aceleaşi culturi, o ceşcuţă (M.10) şio cană (M.32). Mai multe vase nedecorate potfi încadrate fondului cultural Noua.

Determinările antropologice au arătat cămormintele aparţin unor persoane tinere, cuvârsta între 25 şi 35 de ani, atât bărbaţi, darmai ales femei. În anul 2010 au fostdescoperite morminte de copii, unii avândvârsta sub 3 ani, ceea ce indică prezenţa înrândul acestei comunităţi a mortalităţiiinfantile. De asemenea, apar şi câtevamorminte atribuite unor persoane ce auvârsta de peste 50 ani. Trebuie remarcat, încazul mormintelor de inhumaţie, că, deşi auorientări diferite, toţi indivizii erau aşezaţichircit (strâns), ceea ce indică anumitecredinţe legate pe această poziţie prinanalogiile cu poziţia fetusului.

Pe baza ritului, ritualului, dar şiinventarului arheologic, cimitirul pare să fifuncţionat într-un interval cuprins întresfârşitul epocii bronzului mijlociu şi începutulbronzului târziu. Caracterul excepţional alacestei necropole constă în apariţia în cadrulei a unor morminte datând din treimanifestări culturale distincte, respectiv Tei,Monteoru şi Noua, situaţie unică până înprezent în Muntenia, în fapt a întregului areal

al acestor manifestări culturale.Cercetările arheologice de la Câmpina

oferă informaţii deosebite asupra epociibronzului într-o zonă în care astfel dedescoperiri sunt foarte puţin cunoscute. Înfap, aceasta este singura necropolă din epocabronzului cercetată în această zonă.

Apariţia în cadrul aceluiaşi cimitir a unormateriale arheologice atribuite culturilor Tei,Monteoru şi Noua ar putea marca mai multesituaţii printre care remarcăm: contacteculturale pe spaţii întinse, prezenţa în zonă aunor comunităţi mixte.

Nu trebuie exclus caracterul sacru alzonei, ce ar fi putut determina funcţionareaacesteia ca loc de înmormântare o perioadămai îndelungată. Cimitirele medieval şimodern existente în apropiere par să indice cămemoria colectivă a păstrat în subconştientsacralitatea aceste locaţii.

Descoperirile de aici împing istoria vetreioraşului Câmpina până în preistorie,necropola având o vechime de apro ximativ3500 de ani. A fost organizată în incintaparohiei o expoziţie temporară ce şi-a propussă asigure contactul celor interesaţi cu acestedescoperiri spectaculoase. Se are în vedererealizarea în incinta parohiei a unui muzeu încare să fie valorificate aceste descopeririarheologice excepţionale. Locaţia foartefrumoasă permite derularea unor cercetăriarheologice în condiţii foarte bune, realizareaunor expoziţii temporare, accesul publiculuilarg la cercetări şi rezultatele acestora. Acestease realizează prin prezenţa expoziţiei, dar şi aunor prelegeri realizate de membriicolectivului de cercetare sau alţi invitaţi.

arheolog Alin FRÎNCULEASAOctav NEGREA

Muzeul Judeţean de Istorie şiArheologie Prahova

*Text preluat din pliantul pus la dispoziţieîn incinta Complexului Parohial „Sf. Nicolae”Câmpina (cartier Slobozia)


Cap. II

EE ra a doua noapte în care Zosim alRăduţului bătea drumul Metişului,cu nădejdea că doar, doar avea să

apară, dinspre satul colonizat cu saşi, căruţelece duceau înspre Alţâna pe cei doi români,prinşi că haiduceau înspre Târnavă, de care s-ar fi legat vorbă că , pe undeva, pe ValeaBlajului, ar fi făcut moarte de om şi încătuşaţi,amarul de ei, de cătanele cu pană la căciulă,acum aveau să fie traşi în butuci, de nu chiaragăţaţi în ghilţuri la Mormântul Mare, loc încare se punea cu uşurinţă capăt oricăreifărădelegi. Zosim aflase de la un ţiganunguresc, pe care-l scăpase din ghearelemorţii, din mâinile unor români, acum, luat săcureţe latrinele mai marilor scaunului de laMetiş, unde trăgând în stânga şi dreapta cuurechile, aflase de ce se punea la cale, şi chiarunul dintre străjeri i-ar fi cerut să ducă vesteghizăşenilor, că doi de-ai lor sunt pe cale săplătească pentru acele fărădelegi, de ei făcute,prin locuri străine. Pentru Zosim, era datoriede frate, satul întreg cunoscând câtăvânzoleală a mai produs pe vremuri Toader,feciorul cel mai mic al Răduţoaiei, pe caretatăl îl alungase din curte, cu blestem ca să–iardă pământul sub picioare, dacă neam deneamul lui îi mai deschide uşa casei. Seîntâmplase ca bătrânul să-i ceară socotealădespre vânzarea unui căluţ la târgul Alţânii,unde feciorul, bravând că-i tăria lumii, seîmbătase la aldămaş, în cârciuma de lamarginea târgului, unde pierduse totul. N-afost destul cu atâta pagubă, că atunci cândtatăl îi ceruse să-i povestească păţania, el, niciuna , nici alta, i-o întoarse cu înjurătură şi cupumnul ridicat deasupra capului, gata, gatasă-şi lovească tatăl. Şi toate s-ar fi lăsat apace, dacă, la rândul său,bătrânul nu l-ar fi

lovit cu lăstarul ce sprijinea poarta, culcându-lde-a latul curţii. Zadarnic, în clipa care aurmat, Răduţoaia strigase ca muşcată deşarpe să cheme în ajutor vecinii, că totul sescursese fulgerător, fără clipă de gândire şi deoprit năpasta. Toader, cu mintea încăînvăluită în aburul băuturii, se ridicase dinpraful curţii, lovindu-şi cu sete tatăl, cuacelaşi lăstar, doborându-l într-o baltă desânge. Şi n-a mai aşteptat s-l vadă ridicându-seori să-l ajute chiar el cu mâna lui, înţelegând,aşa, într-o străfulgerare, ce crimă făcuse. Încurte, mama se aruncă asupra bărbatului înzbierete de fiară, încercând să-i ridice capulcrăpat, din praful însângerat al curţii, apoi serepezise la găleata de la fântână, aruncânddisperată apa peste trupul bărbatului, dar niciatunci nu-i simţise zvâcnetul de viaţă, aşteptatcu atâta zbatere. Târziu, doi vecini îl căraserăpe braţe în casă, rostogolindu-l ţeapăn pelădoiul dinspre fereastră. Toader n-a maiapucat să audă căinările mamei şi nicistrigătul fratelui prin largul grădinii, că sepierduse demult pe sub Coastă înspreFântâna Cucului, iar de aici înspre nesfârşitulpământului...

În cea de a doua seară se pornise un vântcălduţ, aducător de vreme primăvăratică, iardinspre Faţa Vecerdului se auzeau cerbiiintraţi în rut, iar căprioarele furişându-se şiele, pe cărări tainice, înspre feţele dealurilordespovărate de zăpadă. Zosim plecase dinsat pe sub Coastă, ferit de ochii curioşilor şimai ales de-ai mamei sale, care de la moarteabărbatului căzută în muţenie şi rămasănepăsătoare la grijile casei. Atâta doar, eramereu cu ochii după el, urmărindu-i paşiiprin casă şi curte, cu grija parcă de a nu-şipierde urma de nădejde ce i-o mai lăsaseDumnezeu pe lume. Zosim avea sub scurta depănură, ascuns, toporul cu coada retezată, decare nu se despărţea, când urma să rătăcească,noaptea, pe undeva departe de casă.

Acum, dinspre Faţa Vecerdului răbufniseschelălăitul unei vulpi, apoi urlet pustiu delup şi din nou o vulpe-şi făcuse prezenţa peundeva, prin apropiere, apoi tropăituri şigrohăit de mistreţi bântuise o vremenecuprinsul hăurilor din jur, iar feciorul îşiîncordase mâna pe toporişcă, pregătit sălovească fără cruţare. Dar tocmai când se

proză


Gherasim RUSU TOGAN

Troiţa(urmare)

aştepta ca năpasta să treacă, tocmai atunci,de pe drumul Metişului se auzi tropot de caişi clămpănit de obezi. Convoiul despre care-lanunţase ţiganul se apropia, ameninţând să-lia pe nepregătite şi departe de podeţul pecare-l stricase, mascând cu iarbă uscatăcapcanele. Cu toporişca în mână, Răduţ searuncă înainte, pe sub răzor ferindu-se deochii cătanelor cu pene la căciulă, dar oricâts-a străduit el să ţină pasul cu goana lordrăcească, puterile îl părăseau clipă de clipă,şi-atunci se lăsă pe genunchi, urmărind prinpâcla nopţii goana căruţei şi galopulcălăreţilor. Apoi, la o vreme se auzi un pocnetputernic şi nechezat de cai rostogoliţi dingoana lor. Oameni şi cai se preschimbarăîntr-o vânzoleală nebună, hotărâţi să-şisalveze fiecare din ei viaţa, fără grija celor dinpreajmă. Şi ca o făcută, odată cu vacarmul, depeste dealuri răbufni urlet înfricoşător de lupiaflaţi în haită, reluându-şi fără oprire vaierul.O vreme,caii nu le-au prins înţelesul, dupăcare a fost suficient ca unul din ei să nechezeprelung, chiar din capcana în care-şi prinsepiciorul, rostogolindu-se într-o parte, poatesalvându-se ori, dimpotrivă, încheindu-şidezastrul. Apoi cai rămaşi în picioare sedezlănţuiseră în galop sălbatic, uniitrăgându-şi după ei stăpânii încurcaţi înharnaşament, alţii despovăraţi şi cu rănilesângerânde, iar după o vreme peste drumulMetişului, se aşternuse pustiul. Doar la poddoi cai gemeau spânzuraţi în hamuri, iarşareta cu roţile în sus să se rotească în gol.

Când feciorul se apropie de loculprăpădului, de sub căruţă răbufni un geamătprelung, redeşteptându-i în urechi voceafratelui pustiit de atâta vreme. Se aruncă pestecăruţă şi cu zvâcnete prelungi, îngânjoiat subgreutatea ei, feciorul reuşi să o prăvale într-oparte, rostogolindu-se din ea două trupuriprinse în butuci, dintr-unul, zvâcnind încă unfir de viaţă. Îşi descoperi fratele, învăluit cavai de el în zdrenţe puturoase. Dintr-oizbitură de topor reteză sfoara ce-i lega pe ceidoi, ridicându-şi pe braţe fratele, apoiaşezându-l grijuliu pe muchea răzorului:

- Toadere, măi Toadere, măi, sânt eu,Răduţ, măi, fratele tău, mă cunoşti, am venitsă te scot din ocnă, frate !

Ocnaşul deschise ochii în geamăt de om

înfrânt, ajuns la capătul necazului:- Frate-meu, eu n-am vrut să fac păcat cu

tata, n-am vrut, spune-i asta şi mumii, ca sămă ierte !

Pe Răduţ îl cuprinse mila de fratelepierdut în lume şi acum regăsit cu oaselefrânte şi cu puţine nădejdi de a se mai ţine pepicioare. Îşi desprinse repezit hainazdrenţuită de pe umeri acoperindu-l cu grijă,dar zadarnică i-a fost strădania, căci în clipaurmătoare o tuse înecăcioasă îi inundasepieptul, încremenindu-l apoi cu ochii deschişi.Se spulberase astfel nădejdea că-l va întoarcepe drumul casei vreodată, fratele săuîncremenise pentru totdeauna. Şi fără să iaseama la gemetele ce răbufnite în apropiereacăruţei rostogolite, îşi ridică fratele pe umeri,pornind năuc pe drumul ce se cobora înspretroiţă. Aici, îl deşertă ca pe o povară greupurtată pe umeri, la rădăcina ei, aşa ca-ntr-omântuire a fratelui său, niciodată şi de nimeniiertat.

Şi-atunci, în hăurile necuprinselor, întinsalături de fratele său, mângâindu-i fruntea,îndurerat şi ciudos de cum se sfârşiseîncercarea lui, Răduţ auzi parcă vocea gâjâităa tatălui să, mustrându-l:

„Copile, de ce te-ai rătăcit şi tu, şi ca unnebun să ieşi din lege?N-ai minte, feciorule,că altfel uşor puteai să înţelegi că nu-i pelume loc de pace pentru cel ce-a păcătuit înlege de părinte !”

„Tată, el n-o vrut să facă păcat !” strigăfeciorul din toţi rărunchii.

„ Cu voie ori fără de vie, braţul ridicatasupra tatălui, tot păcat se cheamă feciorule,şi în contra lui Dumnezeu deopotrivă că este!”

Gândise oare, ori chiar tatăl îl mustrasepentru vina ce o ducea pe umeri, pe un drumde sânge încercând ceea ce nu trebuia săîncerce niciodată:

„Să mă ierţi,măi tată, dacă ţi-oi fi greşit, sămă ierţi dar e fratele meu!” îi strigă prin valde lacrimi , dar vocea tatălui se stinse ca unlicăr de stea şi miezul nopţii se furişa tot maiîndrăzneţ, ademenind nălucirile.

Se arătase mai apoi, peste DealulVecerdului un corn sângeriu de lună şi iarăşiurletele lupilor rostogoliseră peste lume vaier,înfiorând necuprinsele. Apoi, de la colţulrăzorului apăruseră nălucile. Măestrele,



îmbrăcate asemenea negurilor, în voal dealburiu-umbros şi negură nepătrunsă, s-aupornit în joc ademenitor, cu rotiri de tot peloc, pe loc, pe loc, şi mai departe, parcă într-ocăutare a făcătorului de rău, ori de bine, sortitsă treacă peste hotarul ispitelor. Şi-ajunse cutoatele în dreapta sângerie a troiţei îidescoperiseră pe cei doi fraţi şi-atunci ojeluire amarnică le cuprinse, aşa, ca un viforiscat de necuprinse şi cu toateleîngenuncheaseră, revărsându-şi jelania. La ovreme, Răduţ îşi ridică privirea, învăluit învaierul neaşteptatelor nopţii. Demult, omătuşă îi povestise despre aceste neostoite şidespre harul lor, cunoscut doar de miluitelenopţii, de a încurca rosturile oamenilor, ori dea le şterge durerea. Dar vai şi-amar detinereţea celui prins în rotirea lor nebună. Îivor stoarce vlaga feciorelnică, şi cânteculcucului n-are să-l mai audă vreodată.

Dar pe Răduţ, ele îl învăluiseră într-oadiere molatică şi un fior de bucurie, iscatparcă din temerile ce până atunci îistăpâniseră viaţa, îl îndemnă să se ridice ,lăsându-şi fratele încremenit lângă Troiţă. Şiumerii săi se măsurau acum cu ai Troiţei şiniciodată ca acum, feciorul nu se ştiuse maiprins într-o întrecere cu sine însuşi, ca acum,încercând să le încrucişeze cu paşii luidrumul. Era un gest pe care nimeni , niciodatănu-l mai comisese, nici chiar femeia iertată, cuchipul-icoană al Maicii Domnului purtat pebraţe, deşi cu această sfinţenie se îndepărtaseflacăra ce era gata să aprindă, odată, satul,când , din cine mai ştie ce pricini, se aruncase,tot aşa, blestemul pieirii. Poveştile satul auadunat între filele lor nescrise şi o întâmplarecu, Ielele purtătoare de necazuri, când dincine mai ştie care pricini, ele s-au aruncatpeste sat, pocind feciorii cei mai chipeşi, abiaîntorşi din cătănie.

Aşa încerca acum şi Răduţ, să le taieIelelor calea, să nu se întindă puterea lor pesteel, ca viaţa să i se facă pulbere şi urmele pe-aicisă-i rămână. Dar vai, lumea era adunată înmiezul unei nopţii greoaie, cu fapte grelecăzute demult în păcat, iar Răduţ se făcuse şiel vinovat, trecându-şi paşii chiar şi pesteumbra părintelui. Aşa se întâmplase şi pevremuri, când, la întoarcerea feciorilorsatului, din blestemul războiului, din neştiute

pricini, greul păcatului, tot aşa, căzuse ca dinsenin, şi nimeni, niciodată, nu i-a mai găsitdezlegarea.

Se spune că era o seară de vară cu mirosde sulcină şi dor de dragoste, aşteptată încheia pridvorului, ani la rând, de fetele cudrăguţii plecaţi şi jurate în prag de altar, searăîn care, de pe drumul Sibiului se auziserăcântece de dor şi fierberea aşteptării le făcusepe fete să se dezlănţuie într-un ropot destrigături, cu uiuituri şi nerăbdarea primiriicelor dragi, de la cătănie adunaţi denerăbdarea satului. Iar atunci când, îmbrâncaţi,umăr la umăr, feciorii se coborau pe DrumulSibiului, aşa, parcă de la unul la altultrimiţându-şi curajul şi dorul revederii celeipentru el jurate; atunci, Doamne, caii vântuluise sloboziseră peste culmile dealurilor,purtând în galopul lor fete de alb şi fete denegru, în vuietul vântului şi năpastafeciorilor.

Şi amarnic le-a mai fost atunci feciorilordrumul. Se spune că puhoiul apelor a cuprinsPârâul Ghirăului, de a umflat podul de laCalea Sibiului, atât încât, revărsarea lui înValea Ghizăşii se preschimbase într-un lactulburiu, încât oamenii şi vitele încremeniserăpe culmile Ciungilor, cu privirile îndreptateînspre oglinda apelor. Atunci apăruse unul pecal alb, aruncându-se în vâltoarea apelor, iarcalul înfrunta cu pieptul pieirea, până ce ungiulgiu alb se aşternuse peste om şi cal, semncă-i înghiţise vâltoarea. Zadarnice a mai fostatunci strigătele feciorilor şi la fel dezadarnice au fost şi înfioratele chemări alefetelor, că peste pânza apelor, în ceasul ce aurmat se aşternuse viforniţă iernatică deşiabia că se trecuse de septembrie şi viile încănici n-au fost culese.

Şi tot în acea vreme, unul dintre feciori sedezlănţuise într-un strigăt-cântec alnerăbdărilor, aşa cum nimeni până atunci numai auzise. Iar în largul drumului, bătut deploaia-viforniţă, feciorul îşi aruncase de pe elpovara până atunci purtată, şi din ochi îirăsăriseră scântei, dezlănţuindu-se într-orotire nebună, hotărât să treacă peste pânzaapelor, înfruntând tăriile cerului. Dar tocmaiatunci si apele se învăluiseră pe luncă în jos,adunând cu ele lemne şi iarbă, pământ şianimale moarte, pe toate volbura apelor


purtându-le înspre Luncile Domneşti,departe de sufletul satului. Şi-atunci sedezvelise din nou inima drumului, dar înavântul lor, reveniţii n-au mai ţinut seama deTroiţa căruia-i trebuia adusă închinare, acum,la dezvelirea ei dintre ape, şi ca urmare,neîmplinirile îşi cereau plata...

Drag cu drag se întâlniseră până la urmă,iar feciorul care-şi dezlegase drumul prinhorire năucă, în cele din urmă îşi găsise şi elpereche, dar dincolo de toate, însemnulblestemului tot nu s-a şters. În anul acela, prininima satul, scâncet şi joc de copil n-a întâlnitnimeni, iar feciorii acelor vremuri de necazuriîmbătrâniseră înainte de vreme, pocindu-li-seumbra. Iar pricina acestei năpaste, abia înanul care urmase, printr-o dezlegare a preotuluiVeltean, cu slujbă mare şi scoaterea praporilorşi icoanelor din biserică la marginea satului,încheiate cu sfinţirea din nou a troiţei, abiaatunci, satul îşi reintrase în legile firii,ştergându-şi pentru o vreme vaierul.

Acum, însă, Răduţ de unul singur,zadarnic încercase Măestrelor să le retezedezlănţuirea, că era fecior tânăr, iar gura defată e jărăgai, pentru cel încă neîntâlnit cudragostea. Aşa îl cuprinse şi pe Răduţ omoleşeală parşivă, simţindu-şi buzele atinsede o adiere de vânt, apoi braţele de oînlemnire adusă de atingerea catifelată a unormâini de fată, aşa cum niciodată până atuncinu-l mai încercaseră, cu ademeniri parşive, însete de dragoste.

Feciorul înţelese atunci că ceva, dintre cerşi pământ a pus peste el stăpânire şi într-o

singură şi posibilă salvare de a-şi alungapăcatul, Răduţ întoarse ochii înspre Troiţă,apoi se aruncă fulgerător cu trupul înspretrunchiul ei lemnos, agăţându-se cu disperarede braţele ei.

Şi-atunci se petrecuse minunea. Joc deflăcări şi de fum i s-au trecut prin dreptulochilor, apoi din piept îi răzbi rugăciune decopil învăţat cu pioşenia şi respectulDumnezeiesc: „Doamne, dă-mi din mărinimiaTa şi ai grijă de sufletul meu , Doamne, şiiartă-l pe fratele meu Toader, ce atâta ţi-a maigreşit, Doamne !” Iar în flăcările acelea, ce-aujucat peste lume până în zorii de zi, s-apierdut şi trupul fratelui, luat de Măestre şidat pe cine ştie unde, pământului.

La câteva zile după vâltoarea de laDrumul Metişului, oamenii satelor din jur auadunat oase de cai şi de oameni, descoperitepe Dealul Vecerdului, înspre Fântâna Seacă,dezgolite de lupi flămânzi, şi nimeniniciodată n-a mai putu să afle despre noapteaîn care Ielele şi-au pierdut urmele, alungatede Răduţ, feciorul înceluit , dar niciodatăcăzut sub vraja lor ucigătoare de viaţă.

Despre feciorul Răduţoaiei, în sat s-a ţesutmai târziu poveste, cum că, dacă femeia nuşi-a mai adunat niciodată în limpezire minţile,el a vegheat-o ca un copil ce ştie să deacinstire mamei, iar după pieirea ei, paşii i sepustiiseră prin lume, şi ani la rând, nimeni deel n-a mai avut ştiinţă. Dar până într-o zi,când din spusele pământului se legase şifrântura de poveste crezută vreme şi vreme,uitată de lume…

21 aprilie: Lecturi publice - Teodor Marinescu, Gherasim Rusu Togan, Alexandru Blank

Pe Valea Prahovei…

PP ărăsim oraşul în care petrochimia estela ea acasă şi ne îndreptăm spre vest,spre râul Prahova. Abia am depăşit

centura ce încorsetează oraşul „găzarilor” şi,în stânga drumului ce ne călăuzeşte cătreStrejnicu, satul de reşedinţă al comuneiTârgşorul Vechi, o piatră memorială ne atrageatenţia.

E locul unde, în noaptea de 27 spre 28noiembrie 1940, o haită dezlănţuită depreistorici a zdrobit trupul savantului NicolaeIorga, smuls de la masa sa de lucru din Sinaiaşi târât la această sălbatecă şi odioasă ucidere.A doua zi, bătrânii satului i-au ridicat cuobidă leşul ciuruit de gloanţe şi aruncat pecâmpul îngheţat, răsplătind poate prindurerea lor pe cel care, în 1907, strigase„Ascundeţi ţăranii”.

Despre asasinarea sa, despre pierderea pecare o suferea cultura românească, poetulAl. T. Stamatiad îi scria lui Perpessicius, cuindignare:

„Sunt zdrobit. Cincizeci de ani de muncăpuşi în serviciul ţării n-au putut să opreascăbanda de brute cu labele păroase să ni-lrăpească.

Popor de ticăloşi şi de nemernici.Academia română a tăcut. Universitateatăcut. Biserica a tăcut. Magistratura a tăcut.Armata a tăcut. Societatea scriitorilor românia tăcut. O ţară întreagă a tăcut. Îmi ascundcapul în mâini de-atâta ruşine. Hotărât, nu l-am meritat.

Pe Nicolae Iorga şi fiziceşte îl credeamnemuritor, făcea parte din trupul ţării noastreca Dunărea şi Carpaţii. Dacă acest neam ar stao sută de ani în genunchi şi încă n-ar

răscumpăra grozăvenia crimei şi laşitateatăcerei. Mi-s ochii umezi de lacrimi.”

Ni-s ochii Umezi şi nouă... Ne sângereazăinima... Păstrăm un moment de reculegere înmemoria marelui dispărut... Apoi, cu durereaîn suflet, pornim spre străvechea aşezareumană care este Târgşoru Vechi.

Denumirea aşezării derivă dincontragerea cuvântului „târguşor”, prineliminarea vocalei „u”, ca fenomen evolutivobţinut prin sincopare. Atributul de „Vechi”i-n fost dat pentru a o deosebi de nouaaşezare, Târgşoru Nou.

Înainte de a intra în localitateapropriu-zisă, ne oprim pe malul Leaotului, o„derivaţie” artificială a Prahovei... Aici, pemalul stâng (răsăritean), s-au început, prin1956, săpături arheologice sistematice...

Materialele descoperite au conturat maiprecis presupunerea că ansamblulconstrucţiilor romane aflate pe malul pârâuluiavea un caracter militar (castru) şi deserveaunele unităţi ale Legiunii a XI-a Claudia PiaFidelis, a căror sarcină era să asigure pazadrumurilor care uneau Moesia Inferior cuTransilvania, trecând prin Valea Teleajenului,pe vechiul drum roman, pe la castrele de laMălăeşti şi Drajna de Sus.

Pentru prima oară, pe teritoriul ţăriinoastre, trei necropole distincte din punct devedere etnic, ce au utilizat, însă acelaşi spaţiupentru înhumaţie, s-au dezvăluit cercetărilorarheologice întreprinse aici. Ele cupins peste800 de morminte (atât de înhumaţie, cât şi deincineraţie), dintre care jumătate au fostsăpate până acum [anul 2000 – n. red.).

Cimitirele depind şi datează după cumurmează: întâiul din prima jumătate asecolului al III-lea, al aparţinea populaţieisarmatice; cel de-al doilea datează dinveacurile III-IV şi era al populaţiei geto-dacice;iar ultimul, din secolul al IV-lea, aparţineaneamurilor de migratori din nord-est(componenţi ai populaţiilor germanice,sarmatice şi chiar geto-dacice, nordice şiestice). De o excepţională însemnătate, însă,prin întinderea şi semnificaţia lor, suntmormintele din veacurile III-IV ale populaţieidaco-romanizate, a căror necropolă,suprapusă castrului de Ia Târgşor, confirmăprezenţa populaţiei autohtone, după

itinerarii afestive


Mihai APOSTOL

O geografie istorică şi literară a Prahovei*

retragerea administraţiei romane, ordonatede Aurelian în anul 271 e.n., ca şi a altoiurilorstrăine, care au conlucrat la noua plămadă dincare s-a născut poporul român (prin 1960, înextremitatea sudică a cimitirului din secoleleIII-IV şi Ia proximitatea cu incinta Curţiidomneşti, s-a decelat mormântul unui călăreţîngropat cu întregul harnaşament, capul şipicioarele calului, care, după obiectele deinventar, par a aparţine unui călăreţ avar dinveacul al VII-lea). Aşezările din secolele V-VI,de tip Ipoteşti-Cândeşti, ca şi cele de la Bucovşi Slon, din secolele VIII-IX, probeazăcontinuitatea populaţiei romanizate pe acestemeleaguri ale patriei, ca şi locul de formare apoporului român.

Târgşorul, cea mai veche „cetate descaun” vremelnic din Prahova, era o aşezareputernică încă din secolele VIII-X. Aicisăpăturile au scos în relief mărturii ale culturiiDridu, cu cele două faze ale sale, o deosebităimportanţă având resturile din secolul al VIII-lea,destul de rare până în prezent, care îndreaptăun fascicol luminos asupra nopţii carecoborâse peste ţinuturile carpatice dupăretragerea legiunilor romane. Urmele maiconfirmă că, în secolul al XIV-lea, aşezarea detip rural se urbanizase între timp, Mircea celBătrân( 1386-1418) reînnoind, la 1413,privilegii comerciale acordate de Vlaicu Vodă(1364-1377), încă din 1363.

Pivniţele şi temeliile unei mari construcţiicivile din vremea lui Mircea cel Bătrân nu potfi decât rămăşiţele casei domneşti a mareluivoievod. Plasată pe un platou mai înălţat,casa domnească avea o incintădreptunghiulară, concepută cu ziduri înaltede apărare şi delimitată de şanţuri cu apă, încare s-au găsit, cu prilejul săpăturilor, osumedenie de ghiulele, ceea ce demonstreazăconfiguraţia lor defensiv-militară.

În secolul al XIV-lea, schimbul de mărfuriîntre Ţara Românească şi Braşov, pe drumulTeleajenului, era aşa de intens încât Târgşoruldevine un înfloritor târg şi centru vamă. Caurmare a acestei dezvoltări, Vladislav al II-lea(1446-1456), Vlad Ţepeş (1456-1462 şi 1476) şiMihnea Turcitul (1577-1583 şi 1565-1591)ridică aici biserici din cărămidă - ale cărorruine se mai păstrează şi astăzi, iar NeagoeBasarab (1512-1521) şi Radu Mihnea (1601-

1602, 1611-1616 şi 1620-1623) emit acte dinreşedinţa lor din Târgşor, care arată, în acesttimp, ca o cetate întărită. În februarie 1526,oştile moldovene comandate de ŞtefăniţăVodă ajung până la Târgşor, unde încheiepace cu Radu de la Afumaţi (1522-1523, 1524,1524-1525 şi 1525-1529).

Decăderea târgului căruia Mircea celBătrân îi dădea atributul de „Novum Forum”,adică „Târg Nou”, spre a-l deosebi de vechiultârg aflat în apropiere, Târgovişte, începeodată cu declararea Ploieştiului ca târgdomnesc, noua aşezare captând toatedrumurile comerciale.

Şi fiindcă tot suntem în domeniul istoriei,să ne amintii că, aşa cum spune C. Gane în„Trecute vieţi de doamne şi domniţe”: „unadin cele mai cunoscute ibovnice de-ale lui(Mihai viteazul - n.n.) a fost Tudora dinTârşor, cu care el avu o fata, Marula, măritatămai apoi cu unul din cei mai mari boieri aiţării, clucerul Socol Cornăţeanu.” Inspirat deacest episod din viaţa marelui voievod poetulVasile Alecsandri va scrie, în 1864, omicrobaladă cu versuri sprinţare, pe care le vapublica, un an mai târziu, în „Foaia Soţietăţiipentru literatură şi cultura română înBucovina” şi o va încorpora apoi volumuluide „Legende”: „Tudora de la Târşor / Prinfereastra ei priveşte / Pe Mihai învingător /Care trece ş-o ocheşte. // Tudora de la Târşor/ Cu Mihai se îndrăgeşte / Apoi naşte-unpruncuşor / Ce pe sânu-i înfloreşte.”

Aşezarea îşi face Ioc şi în cânteculpopular. Poetul anonim exprimă deznădejdeaunui tânăr recrut care, din cauza persecuţiilor,a dezertat, a fost prins şi încarcerat aici:„Foaie verde de bujor, / Drumu’ de laTârguşor / Nu-i bătut de boi şi vaci / Şi-ibătut de călăraşi // Tot ducând la arestaţi /Câte şapte opt în lanţ, / Din armată dezertaţi./ Nu-i nici pentru-o vină mare, / Pentru-întâia dezertare. // Şi iar verde de bujor, /Arză-te focul Târgşor, / Zidu’ tău rotund şi-nalt, / Şi deasupra cu capac, / Eram tânăr şicurat, / Când în tine am intrat. // Comandantde regiment, / Cum ţi-aş trage-un glonţ înpiept / M-ai pedepsit pe nedrept, / Pentrunici o vină mare, / Pentru-ntâia dezertare, /M-ai băgat la închisoare, / Cu lanţur’li depicioare.”


Te invit să acorzi 15 minute acestui scurtarticol. Sunt sigură că o să-ţi rămână în mintemai mult timp, probabil în principal dincauza imaginilor. Este un articol legat demonumente istorice, dar nu despre istoria lorpompoasă, ci despre PREZENTUL lor mizer.Despre cum arată dezgolite de poveşti.Cuvintele mele sunt un apel la atenţia voastrăactivă, reală şi mai ales PREZENTĂ, de caresă daţi dovadă la vizitele viitoare alemonumentelor istorice.

I. Primele 5 minuteL-am vizitat pentru prima oară în 2008.

Cândva în februarie-martie. Ceea ce iniţialdoream să fie o clasică vizită a unui monumentistoric ( o reuşită şi unică îmbinarea a artei,culturii şi istoriei) s-a dovedit a fi o ocazie dedialog cu sinele, de analiză, de punere deîntrebări mute, de linişte.

Povestea din spatele ruinelor o ştiam déjà,deoarece monumentul este cunoscut pe întregteritoriul judeţului Prahova. Numit MiculTrianon pentru asemănarea arhitecturală cuedificiul omonim din Franţa, de la Versailles,a aparţinut lui Grigore “Nababul” Cantacuzinoşi a fost construit în prima parte a secolului XX.

itinerarii afective


Adela Dumitriu

Nudul Micului Trianon

Implorarea mamei pentru a-l salva dintemniţă se loveşte de neputinţa acesteia de a-lscăpa de la lucruri orânduite de fire: „Vino,mamă, repejor, / De mă scoate din Târgşor, /Că ne mută la Galaţi, / C-acolo suntemchemaţi. / Vinde, maică, boii toţi / Şi măscapă de la hoţi / Vinde, maică, ce-i avea, / Şimă scapă din belea. / - Maica din toate tescapă, / Numai din două nu poate: / De lasorţi şi de la moarte, / Maica nu te poatescoate.”

Originea baladei ne-o explică, indirect,N. Iorga, atunci când vorbeşte despre Târgşor:„În fund, vechiul zid; păstrat în întregime, decărămidă tare şi deasă, înconjură o bisericăfăcută din temelie pe la 1860 în forme ieftineşi slute, pe locul unei clădiri a lui MateiBasarab. Mai departe, lângă o poartă, se vedeo grupă de soldaţi şi un ofiţer care sedovedeşte cel mai îndatoritor călăuz.

- Aici, spune birjarul, e închisoareamilitară pentru soldaţi din toată... Europa! (?)

Vedem aceasta nouă mănăstire pentruînfrânarea, până la doi ani, a soldaţilornedisciplinaţi, a dezertorilor, a ţiganilor carenu-şi pot păzi, pentru motive străine dedânşii, cari par oameni cumsecade în cea maimare parte, băieţi fără minte şi fără noroc.”(România cum era până la 1918).

(Va urma)………….* Menţionăm că primele două capitole

(Spre „cetatea de scaun” a petrolului românesc…şi În târgul viteazului…) au apărut în foiletonîn ziarul „Telegraful de Prahova” (An II, 1997febr. 28 – oct. 13) – n. aut.

Venirea Primului Război Mondial, moartealui Grigore “Nababul”, declanşează o situaţiedificilă pentru familia Cantacuzino. Palatulnu a fost finalizat, iar destinul său a fost foartetumultos. Perioada comunistă îl face victimafurturilor şi vandalizărilor repetate ( s-aufurat părţi decorative de mare valoare –frontoane, blazon , s-au dărâmat şi mâzgălitpereţi). Iar situaţia sa este din ce în ce mai reaşi acum, deoarece amplasarea în imediataapropiere a sanatoriului TBC a speriat mulţivizitatori, restauratori sau investitori.

Aşadar, vă propun un ghidaj de 5 minutepe teritoriul acestui spaţiu aproape ireal.

II. După primele 5 minute - imagineNu sunt porţi mari de fier, închise cu

lacăte ruginite, semn că locul poate fi vizitat.Păşesc singură şi temătoare în grădina imensăa acestui fost palat. Stă să plouă, iar atmosferaapăsătoare din jur invită la linişte şi solitudine.Nu este deloc ceea ce credeam că o să fie. Măaşteptam la o simplă clădire spectaculoasă, launul dintre miile de monumente încadrate înlista Ministerului Culturii, însă descopăr aicio altă lume. Un loc în care istoria doare,presează, nu te lasă să vorbeşti. Un loc care teîntristează şi îţi impune respect în acelaşitimp. Un loc care simultan te face săconştientizezi vidul şi plinul. Un loc năpăditde singurătate, care te aşteaptă să-ţi spună cutristeţe povestea lui. Cărămizi sfărâmate,pereţi sparţi şi căzuţi, mucegai, avertismentede prăbuşire mânjite cu vopsea neagră…suntcâteva dintre imaginile spontane cu care teîntâmpină acest loc.

Turnul de apă veghează sobru întreagaproprietate. De urcat nu se poate urca în turn.

Deşi nu este foarte degradat, este plin degunoaie şi noroi. Jos, în iarba înaltă, necosită,se văd ruinele unei fundaţii de biserică(începută, dar niciodată terminată) iar înspate, în depărtare una dintre laturile MiculuiTrianon.

Impunător, te copleşeşte prin raporturilebine calculate, plăcute ochiului, prindecoraţiile rafinate şi prin aerul sobru. Pentrucă starea sa este deosebit de degradată,accesul în interior, deşi este facil, estepericulos, astfel încât un tur făcut la exteriorrămâne de bază. Intrarea principal are încă omare parte a decoraţiilor originale. Rămânaici puţin să văd atent cum au fost lucrate.Alăturarea aceasta între decoraţiile care duccu gândul la o epocă a balurilor şi a seratelorcultural dinamice şi mucegaiul abandonuluidepus pe toţi pereţii clădirii este surprinzătoare.O oarecare asemănare cu estetica urâtului dinversurile lui Arghezi sau ale lui Baudelaire.Mă bucură gândul că încă există porţiuni carepot să fie salvate şi mă tulbură imaginea de“os” bolnav pe care o au pereţii clădirii.

Mă tulbură în mod constant imaginea de

trup obosit, osos, vlăguit pe care aceastăclădire o are. Ca un bolnav pe patul demoarte, dezgolit de straie şi arătat rudelorcare speră la vindecare. Locul acesta exprimămăreţie, dar din nefericire prin corpul unui



“om” bolnav, singur, trist. Un loc care exprimăvidul, singurătatea, un “nud” pe care nu ştimcum să îl privim.

Încerc, pentru câteva moment să

reconstruiesc în minte imaginea acestuiedificiu. Mă întreb, cum poate este şi firesccum a arătat locul acesta acum 50 de ani, 70de ani, 100 de ani. Oare atunci transmitea altestări? Oare atunci era tot aşa gri şi singur?Oare atunci putea să fie salvat? Cât s-a furat?Cât din el a fost vandalizat? Cum ar putea săarate locul acesta restaurant? Cine l-ar putearestaura? Cum aş putea eu ajuta procesul săude restaurare? Acestea sunt întrebări pe caremarea majoritate a iubitorilor de artă şi istorie

care vizitează acest loc şi le pun.

III. De la 5 la câte minute doriţi –gândurile la rece.

Posibile răspunsuri la întrebările de maisus, sau întrebări care ţi se nasc în minte cândvezi aceste poze sau vizitezi acest loc, artrebui să vină pe loc, în timp ce faceţi turulfinal prin grădina palatului. Specii de arborirari vă vor sta alături în această plimbare fărăcuvinte pe care o veţi purta agale. E nevoie derăbdare, sinceritate, suferinţă, cultură şidorinţă de a ajuta. Imaginează-ţi că poţi să fiinu doar un fotograf şi un observator alacestor locuri, dar şi un pilon important înrefacerea acestora.

Nevoie de astfel de implicare au nevoiemii de monumente din toată ţara. Te invit săle vizitezi, să le înţelegi şi să le analizezi. Cusiguranţă vei găsi locul unde vei dori să îţilaşi o bucată de suflet şi câteva gânduri bune.Dacă ele prind contur, astfel de locuri singure,triste, dezgolite, vor putea să devină piesearhitecturale de rezistenţă în peisajul culturalromânesc. Fii activ, atent şi PREZENT cumintea şi cu sufletul la fiecare vizită a unorastfel de locuri ca să poţi ajuta cu idei şiacţiuni soarta lor VIITOARE.

Urmare din pagina 108Volumul abundă, de asemenea, de tot

felul de personaje, unele fără nume şi fărăchip, personaje anonime şi colective, „adeseatârându-se sub povara desagilor sau a armelor”.

Un punct nodal al cărţii îl reprezintădescrierea amănunţită a măcelului pornit încapitală la 24 aprilie 1915, când sute deintelectuali au fost arestaţi, iar cea mai mare

parte ucişi. Tot atunci, Azadamarad-ul (organde presă al Federaţiei Revoluţionare Armene)a fost interzis, dar a reapărut în 1918, sub unalt nume: Djagadamarad.

Cartea şoaptelor, subliniază cu eleganţăautorul, „în miezul ei, rămâne aceeaşi pentruorice timp, ca un coral de Johann SebastianBach, ca o poartă îngustă prin care oamenii trec,aplecându-se ori strângându-se unii într-alţii”.

NN edumeriţi au fost grecii când auvăzut Afrodita lui Praxiteles. Uimiţi,florentinii au zâmbit în faţa primului

nud din istoria artei, Naşterea Venerei, ştiinddesigur cât de-ndrăgostit era Botticelli demodelul său. Spaniolii s-au revoltat atuncicând Goya le-a arătat-o pe Maya. Drepturmare, pictorul care a deschis căile modernităţiiîn artă a fost nevoit s-o îmbrace. Francezii s-auarătat oripilaţi de viziunea lui Courbet asupraOriginii lumii, la fel de dezgustaţi s-au arătatşi în faţa Olympiei, prin 1863, a Dejunului peiarbă, iar Impresie, răsărit de soare a fost subiectde glume acide în presa vremii…

Nu-mi doresc însă contabilizarea mirărilordin istoria artei, ci, mai degrabă, a ajutacititorul, mă rog, observatorul actuluicultural, deci şi privitorul, ascultătorul să-şipoată preciza singur, odată aflat în preajmaunei opere de artă, natura propriilor emoţii şi,mai ales, cum reuşesc acestea, prinintermediul principalelor simţuri să deschidăcel mai uşor porţile sufletului uman.

Aşa că, pe lângă extaz, încântare, bucurie,sentimente asociate în mod natural cunoţiunea de frumos, de echilibru, coexistă,precum binele şi răul, dezavuarea,vulgaritatea, şocul. Ei, asupra ultimuluicuvânt merită să ne oprim un pic atenţia:nedumerirea grecilor a fost clar tributară unuişoc emoţional, ei excluzând faptul că puteaexista o femeie atât de frumoasă în vremealor, care să-i fi servit drept muză luiPraxiteles. Italienii au surâs şi ei, şocaţi fiind s-o regăsească pe Simonetta Vespucci, soţiagenovezului Marco Vespucci, întruchipând-ope Venus.

Şi noi, cei de azi, putem fi adesea şocaţi deminunăţia unui tablou, a unui peisaj, însensul că, până în acel moment n-am mai

văzut ceva asemănător. Prin urmare, acest tipde estetică se adresează în plan ontologic,predispoziţiei umane pentru bine, satisfaceriiunei anumite nostalgii a paradisului pierdutexistentă latent în subconştient. Nu acelaşilucru îl face însă arta care, speculândincertitudinile sufletului uman, ca să nuspunem neputinţele, apelează la travaliiintelectuale facile, uneori ridicole, pentru a-şijustifica existenţa, tot din dorinţa de a şoca,dar într-o altă manieră, printr-un atac brutaltocmai asupra acestei înclinaţii fiinţiale însprenormalitate. Căci da, este anormală alăturareaunei femei dezbrăcate unor bărbaţi îmbrăcaţila un picnic. Aşa era şi acum 148 de ani, la feleste şi în zilele noastre. (Desigur, se vor găsiunii să-mi reproşeze că şi reprezentărilerenascentiste, baroce, neoclasice ale lui Marteşi Venus, Cupidon, Diana sunt tot nudurisurprinse în ipostaze mai compromiţătoaredecât biata vilegiaturistă. Cu adevărat. Însăaccepţiunea umană asupra istoriei este maipermisivă cu mitologia, care pe greceşteînseamna poveste, iar noi, oamenii mari, ştimcă personajele cu pricina nici n-au existat!).

Întorcându-ne în Occident, odată cuRenaşterea, cu schismele care au fragmentatbiserica catolică, este îndeajuns să-i reamintimpe Luther şi Calvin, cu revoluţia franceză din1789 şi, de ce nu, cu U.E., omul, iată, într-operioadă de aproape 800 de ani s-a laicizatextrem. Busola lui sufletească n-a mai găsitestul decât în spaţiul rece, gol şi semicircularal absidei. În schimb, s-a descoperit pe sine camăsură a tuturor lucrurilor. Din acest motiv,individului i-a fost uşor să accepte, în ciudaopoziţiei vremurilor, Iisus-ul lui Dali, undeartistul, ce se credea peste Dumnezeu, Îlînfăţişează pe Acesta răstignit dar… văzut desus, ori elucubraţiile literare din mai noul Codal lui da Vinci.

Cu totul altfel stau lucrurile în Orientulbizantin. Lipsa unor conflicte dogmaticemajore, dublată de o unitate invizibilă întrucredinţă a popoarelor (accentuată în Evulmediu şi de ameninţarea musulmană) apăstrat în univers locul Creatorului.

Secularizarea, dar, mai ales, comunismulsunt paşi istorici prin care s-a intervenit brutalîn structura intimă a răsăriteanului. Din punctde vedere cultural, postmodernismul din

atitudini


Dan RĂDULESCU

Cronica unei expoziţiinevizitate

ÎÎ ndrăgostit de natură, colindând plaiurilebucovineşti, munteneşti, şi ale altormeleaguri străine, pictorul Dan Alexiu

descoperă imagini emoţionante în diversitateapeisajelor, exprimând în acorduri finesentimente, prin culoare şi sinceritate.

El este un martor constant al naturii, alschimbării anotimpurilor, luminii, umbrelor,contemplând şi analizând. Natura,inepuizabilă în diversitatea ei îl incită. Existao comunicare continuă, o comuniune afectivăşi spirituală cu natura, o dăruire şi sinceritate.Constant faţă de sine, faţă de natură, pictorulobservă atent variaţiile luminii răsăritului,apusului sau cele sufleteşti, ferindu-se deamănunte inutile, de dulcegării, de ilustrativ.

Formele, culorile, bine studiate, suntdispuse în compoziţii echilibrate. Odiversitate de culori, forme, cu nuanţări deverzuri, ocruri, brunuri, alteori griuriarmonice. Pictorul nu este un temperamentdinamic, ci unul meditativ, reflexiv.

Dan Alexiu s-a născut la 5 mai 1940 laFocşani. Termină Facultatea de matematică laIaşi, îndrăgostit de pictură, frecventeazăcursurile libere cu maestrul Balaj, la ScoalăPopulară de Artă din Ploieşti. Din 2002, estemembru al filialei Prahova a UAP. O notăaparte o aduc iernile, o atmosferă bacovianăîn „Iarna în Moldova”, solitudinea caselor cese profilează pe cerul de platină, simplitatealimbajului plastic cu efect artistic scontat în„Iarna în Bucovina”. În „Iarna în vie”,verticalele, oblicele ţăruşilor sparg tăcereaalb-violetă a iernii, ritmuri terne. „Sufletulartistului vibrează simţind frigul şi pustiulsingurătăţii, culorile au ceva din cristalelegheţii atinse de vânturi, umbre, lumini ce sesting în apus.

cronica plastică


Cornel SÂNTIOANCUBLEŞAN

Contemplare şi comunicare

acest areal geografic loveşte fără milă într-orană deschisă, sufletul omului contemporance balansează între griul industrial,consumism şi lumina candelei de la icoană. Îndorinţa de a „recupera” discrepanţele, de a ne„alinia” cât mai repede producţiei artisticeoccidentale, sub steagul luptei împotrivaanacronismului cel mai la-ndemână, într-oţară majoritar ortodoxă, ca România, esteşocul sub auspicii teologice. Cum mi-aş puteaexplica altfel că, tocmai în perioadele marilorposturi de peste an, mass-media occidentalepromovează asiduu emisiuni unde apar totfelul de personaje, cercetători, care „descoperăbiblii”, secrete, morminte şi… „manipularea”(sic) ce durează de 2000 de ani?!

Nespălat îşi bagă degetele în rană şi dl.Alexandru Rădvan, printr-o expoziţie depictură, „Christ”, vernisată pe 7 aprilie, „oexpoziţie ce pune în discuţie raportareaomului contemporan la creştinism”1. Catematică, se-nscrie ideatic predecesoarelor„Omagiu lui Iuda şi cruciaţii” şi „Messhia”.Şocul produs de vizionarea lucrărilor –invitaţia a fost trimisă prin poşta electronică –s-a rezumat la scârbă. Nu faţă de artist, om lalocul lui, bănuiesc, ci în ceea ce-i priveştepropunerile imagistice: ipostaze caricaturaleale Lui Hristos („verde”, „uimit”, „singur”,mâncat de câini), viziunea grotescă din Femeiesfântă – mă opresc aici. Şi câţi alţii, asemenealui, nădăjduind mărirea lumească iau înderâdere – băşcălia ca prim pas aldestructurării valorii, nu?! – tradiţiilecanonice.

Există, până la urmă, un nu se face, care nuse revendică nici restrictivului teoretic, nicimonocromismului, ci bunului simţ. Asta-ilipseşte artistului nostru, care crede că,relativizând certitudinea, poate crea cevadurabil.

Din punctul de vedere al privitorului,repulsia a fost creată, iar, de aici, ţinerea deminte, dar nu în sensul „programat” deorganizatori, şi ţel, nu?! – şocul – ci ca reper deevitat.

D-asta nici nu m-am dus.

..................1 Modernism – Tabloid de artă şi stil,

aprilie 2011

Ceruri de un oranj stins ce trece in violet-albăstrui, arbori în umbra de un brun închis,se profilează pe cer, dând o atmosferă unică.În „Toamna târzie”, se desfăşoară în vibraţii ala Van Gogh, galbenul frunzelor agonizeazăpe cer.

Un alt motiv care îl preocupă, secvenţedin atelier: „Natură statică”, pensule şi tuburi,armonios colorate. Pictorul simte fiecaresecvenţă din viaţa lui care stă cot la cot cu el.Simplitate, puritate în „Flori de munte”, care

îmi aduc aminte de marele colorist Gheaţă.Nu e străin de grotesc: măştile din „Familia”impresionează.

„În port”, „Pe Bosfor” aduc o lărgire aorizontului artistului, dornic de noi călătorii,de aventuri spirituale.

„Masca în oglindă” generează o stare denelinişte, gest expresionist. În „Invazie, I, II,III”, atacă pictura abstractă. Există o tensiuneîn suprafeţele curbe, ovale redată deplasticitatea tuşelor, de roşurile aprinse ce ardîn masa griurilor stinse.

În „Renaşterea”, „Tartăcuţa”, se apropiede lumea umilă şi pură a satului, de obiectelenaturii blânde, umanizându-le, obiecte viicare ne luminează viaţa şi trec apoi odată cunoi în alte lumi, mai bune.

Dan Alexiu abordează varii teme, genuriale picturii, căutându-şi propriul destin.Mesajul său este unul umanist, tablourile suntînsufleţite de un sentiment uman.

Breaza, 24. 05. 2011

��

EE diţia 2010 a Salonului Artelor –titulatura excelentului Album alexpoziţiei vernisată pe 16 noiembrie

2010, la Galeria de Artă a Ploieştiului – neîndrituieşte să consemnăm un prestigios actde cultură publică, moment relevant, desinteză a unui an de trudă creatoareconceptual-filosofică, construit cu forţadurabilităţii prin ani şi epoci. Distinşii noştriartişti expozanţi - nume care s-au impus înArta românească contemporană, ca şi înexpoziţiile şi colecţiile de notorietate prinEuropa, America şi Asia, s-au prezentat peprincipalele genuri: Pictură, Grafică şiSculptură. Publicul, şi de astă dată numeros,surescitat pe bună dreptate, de fascinaţiadegajată din lucrările expuse, s-a fericit pesine, re-întâlnind semnături intrate de multăvreme în Pantheonul Artei Plastice. Am fostfericit să îi revăd pe maeştri Marcel Bejgu şiIon Şinca, Dan Alexiu şi Victor Munteanu,Emil Craioveanu şi Valeriu Scărlătescu,Walter Paraschivescu şi Corneliu Cubleşan, sărevăd pe distinsele doamne Florica Ionescu,Maria Băbuşanu, Camelia Profirescu, CarmenBălan, Marilena Marian, Marilena Ghiorghiţăetc. Multă, foarte multă lume, subţire în totelementul ei, ceea ce nu îi scuteşte de ojignitoare absenţă, pe potentaţii politici şifinanciari ai urbei şi ai judeţului, într-oasemenea istorică împrejurare !

Salonul Artelor (de Iarnă) 2010 este o nouăşi performantă probă a profesionalismuluiconducerii Filialei prahovene a UAP, ca şi aartiştilor aflaţi pe simezele lui. „Gravitaţiaiubirii” ne-a fost „tradusă”, de Tiberiu Adet,într-o inspirată combinaţie de formegeometrice, sprijinindu-se pe o colonadăantică, dincolo de care, pluvialul sarmatic,

cronica plastică


Serghie BUCUR

Salonul de iarnă 2010


luminat de o secretă planetă solară, cadenichitian, într-o jerbă luciferică. În ritmurile„Capriciului” Anei Oprişoreanu, al căreiFluture sau Floare sau Pasăre vibreazăalbastru, pe cornişa unui zid (timpul ?). Peste„Anticariatul” maestrului ValterParaschivescu, mini-panoramă cu obiecteorientale, peste Casa copilăriei / buniciiMarilenei Ghiorghiţă, unde sensibila artistă apictat, marmorean, un excepţional „Dulapvechi”, peste „Catedrala” de secole, amaestrului Veniamin Caminschi şi pesteindustrialul „Organism” pictat de Filip Kollo.Peste sufletul plin cu „Brânduşe” al GeanineiSfinteş, prin văzduhul suspendat deasupra„Malurilor râului” pe care a zăbovit,împreună cu şevaletul său, TănaseMocănescu, până departe, peste „TărâmulCopilăriei” Alinei Dumitrescu – amiazanoroasă a unei zile de primăvară, oprită oclipă, într-o „Toamnă” sosită brusc „pe dealulCetăţii” – paradigmă a stării sufleteşti a luiDan Alexiu şi a… penelurilor sale ! Salonul2010 al Artelor s-a proclamat, de la sine, unItinerariu al feluritelor stări sufleteşti – egale,numeric, semnatarilor lucrărilor expuse înperimetrul său. L-am văzut pe maestrulValeriu Scărlătescu, la marginea „Satului”d-sale, o vatră unde n-au existat muscali„eliberatori”, n-a fost urmă de ceapeu saugeaceu, pe unde n-a trecut Ceauşescu şidegetul său terminator; Satul lui Blaga – undes-a născut Veşnicia – pe care maestrulScărlătescu o respiră şi o lipeşte de nervi şiretine… Pe maestrul Victor Munteanu,înconjurat de o cobză, câteva mere, o lulea, osticlă cu paharul alături, o carte imensă şidouă etajere – în mijloc, un ştergar peste carelenevesc tacâmurile de argint ale lui CostacheGiurgiuveanu – teleportate, graţie puterii salede sublimare, pe fundalul liliachiu alepropriei pânze, „Natură statică”… Iat-o pefragila Elisabeta Stănciulescu, pictând cuintensitatea palpitând în obraji, enigmaticaidee de… „Intens”, ceva mai încolo, RalucaVasilescu decodificând o altă enigmă: „TainaPoeţilor” – portalul către Macedonski sauPanait Cerna; domnul acela semeţ şizâmbitor, care a surprins pe pânză o „Zeitate”în splendidele ei hlamide, gata de oficiatritualurile Olimpului, de departe este Emil

Craioveanu; doamna Ana Maria Bărbos, pehotarul de timp de pe care cuprinde sobru,matematic aproape, o „Întindere” – spaţiuinefabil al meditaţiilor Naturii asupranemerniciilor oamenilor, aproape de loculunde Mihaela Laslo a smuls, din „O mie şiuna de nopţi”, o mirifică „Golden Night” –printre arcadele şi iatacurile căruia, Ali Babaşi cei 40 de hoţi, aleargă în căutareaŞeherazadei, probabil furişată în „Secvenţa”Ligiei Bălaj-Popescu, sau purtată de covoareleei fermecate, peste „Veneţia” CamelieiProfirescu, dacă nu prin apartamentele baroceale caselor de prin secolul XVIII, surprinse înplin „Asfinţit peste Stockholm”, de CarmenBălan. În Ţara de dincolo de Negura în caresupravieţuim de 45 de ani de comunismceauşist şi 20 de ani de capitalism canibalic,pe care viziunile miraculoase ale maestruluiMarcel Bejgu, ni se relevă cu religiozitate – întoată evidenţa ei – o „Linişte” pe care numaipeisagistica bejgiană este capabilă să ne-odăruie ! Din alt capăt al lumii, „Ţărmul”maestrului Ion Şinca permanentizează stenicareverie a ascultării tăcerii ! Pe care o auzimprofund în austerul colţ de lume de pe „Uliţadin Hârsa” Ingăi Edu, ale cărei priviri lasăposterităţii o „Casă” atât de ţărănească, încâtvilele îmbuibaţilor de pretutindeni, mirospestilenţial şi arată pe dinăuntru ca niştesaloane psihiatrice ! Prezumţie de curatăpatriarhalitate şi în „Liniştea-Orange”, a luiCorneliu Cubleşan, în „Poarta” medievală„din Sighişoara”, a Emanuelei Ceapă, refugiul„La marginea Mării”, transpus turnerian, demagicul penel al Mariei Băbuşanu.Incendiarul „Paisaj” al maestrului VirgilPotârcă, ascunde furtunile stelare ce îi bântuieexistenţa şi gândirea, furtuni care se lasăsupuse şi disciplinate sub mâna MarileneiMarian, sublimându-se în „Lumini-le deToamnă”, într-altfel decât la Seurrat.

Un Salon de proporţiile celui din 2010, nuera complet fără „Trandafirii” DanieleiMoraru, fără „Chiparoşii de la Balcic”,contorsionaţi de Constantin Mazuru altfeldecât Van Gogh, fără o romanţioasă „Răpire”– nu neapărat din vreun Serai, modern tratatăşi suav actualizată, de ezoterica Lidia Nicolae,fără „Muşcatele din Fereastră” ale SperanţeiŞtefănescu, în viziunea epocii lui Victor Ion

cronica plastică


Popa, cum mai însetaţi am fi fost fără„Gravorul” lui Adrian Nicolae (stranie scenăfilosofic-yoghină), fără viziuneaundergroondiană a unei „Vestimentaţii” după„designul” maestrului Florin Şuţu, sau fărăscânteietorul „Peisaj autumnal” al MihaeleiIlie, cu bogăţia sporită, coloristic, de oglinzileapelor… Ideile, aidoma acelora „văzute”realmente de Camil Petrescu, ni s-au înfăţişat,în Salon, conform „Incandescenţei” lui MihaiManta, lucrată parcă după ecourile din JocSecund. Excepţională Scara sui-generis, cucele 3 labe de picior omenesc, în lemn, piatrăşi bronz turnate, urcând într-o spirală aidomapermanenţei vieţii pe Pământ - povestită în„Fragment”-ul sculptat de Mihai Lupu. De la„Sfântul Gheorghe” – viziune marca MariusStroe, la „Joaca” semnată de Ştefania Stroe,magia sculpturii întrece fantasticul! Pentru caduetul Dumitriu să strălucească prin cât osculptură uimitoare, după canoanele cu careaceştia, Tatăl şi Fiul, ni se pare că ne-auobişnuit: maestrul Afred – cu „Înţelepciune”,sinteza în bronz a Bufniţei – simbolulconsacrat al înţelepciunii, şi Vlad – cu ogiacomettiană „Familie”. Genială, ideea debandaj – speculată lingvistic, în lucrarea sa, deConstantin Ionescu, sculptând în marmurăun… „Banda Ju”! În fine, expresivul „Portretal tatălui” Lucreţiei Milea şi „Cuplul”maestrului Ştefan Macovei, încoroneazăSalonul Artelor – 2010, cu laurii perenităţii!

��

SS âmbătă 7 mai, Galeria MAV D’Art dinCâmpina, care aparţine cunoscutuluisculptor Alfred Dumitriu, a devenit

pentru o săptămână, gazda lucrărilor expusede renumitul pictor, Valter Paraschivescu.Astfel, în selecta galerie, pe lângă bogăţiaartistică a lucrărilor sculptorului, pictorul aurcat pe simeze o mare parte din opera sa,creându-se o oază de armonie şi echilibru,între formele sculpturale şi culoare.

Dincolo de prozaicul vieţii cotidiene, fiindşef de secţie la Muzeul de Artă din Ploieşti şipreşedintele filialei Uniunii Artiştilor PlasticiPloieşti, Valter Paraschivescu se dedică aproapeîntru-totul, picturii. Pentru orice privitor, maimult sau mai puţin avizat, percepţia asupralucrărilor sale dă frâu liber imaginaţiei,lăsându-te să te joci în valurile de culori, pecare le revarsă din prea plinul harului său.

„Este o expoziţie la care am adus 48 delucrări, realizate în ultimii 10 ani. Sunt lucrăricare abordează o tematică destul de vastă,lucrări mai abstracte până la lucrări cu orientarepuţin mai figurativă, în special a naturilorstatice. De fapt aceste naturi statice sunt şi elenişte pretexte figurative, să spunem, pentruinterpretări nefigurative. Şi asta pentru că m-apasionat în mod deosebit, problematicacompoziţională şi cea cromatică a lucrurilor,nicidecum de aspectul figurativ al obiectelor,care alcătuiesc aceste naturi statice. Sunt şilucrări de grafică, în ulei, în tehnică mixtă.Este ceea ce mi-aş fi dorit să avut acum doiani, când am la 50 de ani. N-a fost atunci, esteacum, aici la Alfred, o expoziţie împlinită”spunepictorul Valter Paraschivescu.

„Arta este, a fost şi va fi cel maiperformant mijloc de comunicare a celor maisubtile trăiri umane, mereu în devenire, fără

MAV d’Art

Retrospectivă Valter PARASCHIVESCU


reguli şi fără limite. Toţi oamenii suntdeopotrivă artişti şi consumatori de artă.”Acest crez, stă scris de mână pe o grindă,veghind parcă, asupra galeriei, amfitrionulexpoziţiei, sculptorul Alfred Dumitriu,deschizând vernisajul, rostind chiar cu acestecuvinte. Recunoscut şi prin exigenţa sa în ceeace ţine de arta adevărată, îl consideră peprietenul şi colegul său de breaslă ca „unuldintre artiştii care au curajul să abordeze unlimbaj modern în artă. E un artist foarte bun.Nu pot comenta eu, după ceea ce spune DanGrigorescu şi alţi critici avizaţi, fiind clar căare o recunoaştere naţională şi chiar pe planinternaţional El este uşor, cuminte, adicăsuntem departe de ceea ce se expune. Practic,galeria are şi intenţia de a apropia publicul dearta contemporană. Nu zic, educaţie.”

Printre publicul numeros care a invadatgaleria s-au aflat scriitorul Florin Dochia,pictorii Victor Munteanu, Lidia Nicolae,scriitorul Christian Crăciun, familia desculptori Marius şi Ştefania Stroe, nu înultimul rând, fiul lui Alfred Dumitriu,sculptorul Vlad, totodată directorul galeriei şimulţi alţi iubitori de artă. Expoziţia poate fivizitată în zilele de luni, marţi şi joi, galeriaMav D’Art fiind situată pe strada Luminii dinCâmpina, în casa scultorului Alfred Dumitriu.

Carmen NEGREU

EE xpoziţia de pictură a lui ValterParaschivescu găzduită de MAV d’artGallery se plasează pe două coordonate

definitorii, prima, se remarcă prin tendinţeleretrospective – n-aveţi decât să vă uitaţi ladatarea pânzelor – şi este cea mai importantă,iar a doua, care derivă din ea, se constituie în

numărul însemnat de lucrări, peste 50.Caracterul retrospectiv pare a fi bine ales,

căci, urmărind consecvenţa temelor ultimilor20 de ani de creaţie, privitorului i se creeazăpână la urmă ideea familiarităţii cu opera deartă – nu există salturi tematice agresive, celpuţin în expoziţia de faţă, care sa-i tulburesentimentul de frumos, de afinitate cu operade artă, în timp ce o priveşte.

Cele mai multe tablouri se impun printr-oviziune expresionistă, uşor volumetrizată, darcare nu-şi pierde recognoscibilitatea îndominante cromatice decât atunci când seîndreaptă spre abstract. Contrastele clare, dincare se remarcă roşul şi negrul, galbenul şiverdele, generează prin liniile de întâlnireplanuri ample, ce nu concurează cu ideealucrării, din contră, o potenţează şi ovalorifică optic.

Universul pânzelor lui Valter Paraschivescupoartă întrucâtva amintirea lui de Stäel, sesubordonează unui „la început a fostculoarea”; o lume depopulată, bântuită de oanumită solitudine şi care, atunci când vreasă-şi facă simţită prezenţa lumii fizice, devinenatură statică ori peisaj.

Culorile calde coabitează fericit cu celereci, găzduiesc contururi uneori vagi, darniciodată atât de precise încât să se disocieze,să se „rupă” suportului pictural, fundalului şisă se prezinte singular, cu o valoare de sinestătătoare, vizitatorului: „Iată! Eu suntcochilia… Eu sunt vasul cu fructe!” Nu. Olegătură nevăzută, tainică, între idee şireprezentarea ei menţine permanent contactulşi echilibrul între starea sufletească aartistului, paleta cromatică şi restul lumii…

Dan RĂDULESCU


Marie Vrânceanu, o femeie puternică, opersoană care a considerat că poate să ia viaţaîn piept şi să plece în Italia, în anul 2000, undeşi-a dat seama că, de fapt, traiul este altfeldecât în România; este surprinzător şi…uneori chiar periculos… „Am lansat o cartecare tratează condiţia femeii emigrante.Personajul principal vine din România luiCeauşescu şi consideră Italia – ţara tuturorromânilor”, a povestit scriitoarea MarieVrânceanu. Numai că în prima carte aautoarei, Italia nu este doar ţara minune. Esteşi locul unde orice femeie riscă să nu aleagătocmai o cale bună pentru a-şi trăi viaţa…„M-am inspirat din evenimente reale, toatepersonajele există, din păcate cred că vorexista întotdeauna. Personajul principal alege,pentru câştiguri băneşti, calea prostituţiei, cutoate fazele acesteia – de la cea exploatată,

până la prostituţia de lux”, a mai spus MarieVrânceanu. Romanul se axează pefrământările interioare ale personajului şi îiurmăreşte evoluţia pe calea pe care a fostoarecum forţată să o aleagă… Lansarea cărţii„Sex, bani şi alţi demoni” a fost făcută înprezenţa poetului Florian Silişteanu,scriitorului Florin Dochia şi a profesoareiMaria Dobrescu. „Ea este o povestitoareînnăscută, nu şcolită. Lumea din care vineMarie Vrânceanu reuşeşte să tragă un semnalde alarmă. Dincolo de aparenţa acestui titlu,cartea este absolut serioasă”, a spus poetulFlorian Silişteanu. „Având în vedere că sevorbeşte despre viaţa unei femei şi zbuciumulpe care aceasta-l trăieşte, nu se ştie niciodatăce drum, ce cale ne aşteaptă”, l-a completat peSilişteanu profesoara Maria Dobrescu. Ochiulcritic al unui scriitor subliniază realul cărţii luiMarie. „Se inspiră din realitate, dar din cerealitate?! Nu numai din realitatea faptelor, cişi dintr-una psihologică. Or realitatea aceastapsihologică nu mai cea a persoanelor care auinspirat-o, ci este o realitate psihologică ascriitorului”, a explicat Florin Dochia. Carteaeste una dură… iar primul ei cititor a avut uncuvânt de spus, pentru că a fost chiar fiicaautoarei… „Am rămas surpirnsă de anumitelucruri care se întâmplă în societatea pe carenoi, cei mai tineri, nu o cunoaştem încă. De

câteva luni trăiesc înItalia şi am rămassurprinsă să văd acelefemei trecute de 40 deani, care stau în stradă şise prostituează în plinăzi. Am rămas şocată. Lanoi nu găseşti aşa ceva”,a povestit LuizaJuverdeanu fiicascriitoarei. Romanul„Sex, bani şi alţidemoni” este dedicat înprimul rând femeilorcare sunt, din păcate,deseori, în faţapericolului de a greşidrumul doar în speranţaunei vieţi mai bune…Cartea poate fi găsită laeditura Tracus Arte.

Diana ROMAN

„Sex, bani şi alţi demoni”

cronica actualităţii

Autoportret

Născut a nu ştiu câta ziÎntr-o culoare,Lumina când intră dă să iasă,Parcă foşnesc în verdele aprinsDe scăpăratul zeilor,De-am sărutat culorile pe gurăMă lasă urma-n câte-o frunză,E vina mea să vă iubesc.

CV

Când n-au avut un Brutus,M-au înfiat.Îi iubesc trădându-i.El iubeşte prea mult.El scrie prea mult.El bea prea mult.El…Când n-au avut un Brutus,M-au înfiat.

Lumina din strigătul frunzelor

Traversam cu o noapte-n spinarePrin cartierulUnde beţivii se-mpiedicau de razele LuniiÎnghesuiţi în becuri - îngeriiDe măturătoarele ce urcau şi beţivii pecomete.Nu vor mătura frunzele,Le vor pune botniţe.Ieri au muşcat din hingheri,Pe mine mă cunosc, le-am hrănitCu resturi de îngeri.Când şi când mai plesnea câte unul,Un altul îşi prindea zâmbetul în filament,Îngerul şef a tăiat lumina,În spinare să mă care.

Ascunse rămân gândurile-n carne

Din vârful ochilor adia un flutureŞi treceai peste mine o inimă cu cercul,Frumoaso,Umpleam dimineaţa cu irişiSă-ţi răstorn imagini în carneaFragedă ca o secundă.

În urmele copilăriei

Fugeau în primăvară cu frunzeleŞi noi ne jucam de-a copiiÎntineream poveştile bătrâneCu Ilene pierdute CosânzeneŞi Feţi Frumoşi mai burtoşi,Potecile copilăriei ne-au recunoscutEram tot noi, cu alte jucării.

I de la iubire

Am despărţit în litere un cuvânt,S-a răzbunat şi mi-a luat lingura,Cum mănânc la viaţaCâteodată sărată, prea puţin dulce.Sunt pornostarulCe dezbracă un cuvânt în litereCulca-m-aş cu litera iCând punctul ne ţine de 69.

Creaţia

Două lumini pictau o imagine,Sânge de aer, oase de albastru,El îşi picura incandescent ochiiDeasupra eiMarmorei cu nervuri de fecioară.



Lecturi publice

Emil SUDEpoezie

Facerea

Simţea o poluare vânătă,Îl vizita un coşmar, o dulcegărie,Un animal de poezieÎn piele de inimăDemon alb şi negruCe-l purta adesea pe braţeÎntre sfinţii ascunşi în vene de munţiŞi tenebre de pe cerul gurii.

La o împărtăşanie mică

Feliez pâineÎncărunţiteMetafore caldeFeţele sihastre

JertfaPomeniţilor

Hrăneam vrăbiilePictori, ochii rugătorilorLuciul apei în cerul nou,Paserile cu metanii la brâu

Albastru sihăstriuCoboară.

RugaStrugurului caldDeschide poteciVinului, răstignire fluidăCu piroane în inimi,Cert moarteaCu iertare de frateNe împărtăşim amândoi.

Acum.

Un arbore cu plete

Ceasule, caută-mă printre riduriSunt mai tânăr azi decât ieriÎnsuşi vântul mă cerşeşteDintr-un os găunos, printr-un fluierŞi liber mă absoarbe un pocnet de biciVino, aici, frumoaso, aici.

Naştere II

Valsează gândulUmbra fugită din trecător,E noapte acu meteoriţii suspendaţiCe vor mima sinucideri de steleE umbra în treacăt dintr-un păcat în altul,Prin măruntaiele gânduluiAscund ochiul ce feliază pârtii de cerSub pleoapă e noapteaGravidă cu el.

Iarna de-o zi

Pe tălpi scârţâiauFulguitori prea albi ariciiNingea mai vechiDin planete reci, neîncăpătoarePocnetele din gheaţăSpărgeau timpanele cereştiCe albe-s buzele pe ceştiŞi fetele lipite de fereştiCercuri largi rotitele confeti Scriau baladă pe trupul şlefuitPână la albCe gheaţă vie dă să-ncapăPrin creştetul de azi?

Naştere I

Gândul ce cântă la naiTatuat cu îngeriţe în fuste miniDin piele incoloră(Fustele sunt din coajă de măr)Rai ascuns de piraţii ci vedeniiLa spatele rugăciunii.Trecătorul fură o dimineaţăO însereazăÎi dăruieşte un rolLa spectacolul nopţii

Trecător,

De la chipul mamei

Şi mamaCu privirea torcea răsăritul,Spre apusul necules încăÎntre două vârste, două palme, două iertăriRugăciune la dreapta trifoi cu patru foiLa stânga a oftat uşurată.

Cădeau mirese calcinate

Din costumele umplute cu carneTinerii despuiau greierii de fracuri,Iar chiştocarii se rugau să nu plouăLa dragostea melcilor să viseze.Aşa plutea o zi în oraşulUnde moartea nu era niciodată acasăDoar stelele se pregăteau de baieTenorii le şopteau de Frunză AlbastrăApoi le aprindeauSă cadă mirese calcinateÎn oraşulUnde moartea nu era niciodată acasă.


poezie


Emil PERŞARECVIEM LA ORGA MAGNIFICĂ

In memoriam Grigore VIERU

Ascult un recviem la orga magnificăCântat de corul robilor înBalconul învierii pentru Marele Poet,Să se audă în Palatul culturii şi înCerul pădurii din munţii CarpaţiSub cerul patriei latineRăsărit la ChişinăuSă ilumineze grâul înverzit peCâmpia dorului de viaţa româneascăDintre Nistru şi Prut,Să-l visez în viaţă cândUrcă în trenul primăveriiSă călătorească pe drumul de fierConstruit de strămoşii noştri Ce-au trăit în România Mare, Să scriu pentru Grigore Vieru o Romanţă şi un sonet, Să-l întâlnesc pe Aleea Scriitorilor Clasici, aşezat pe banca Împăraţilor romani Să-l privească pe Ştefan cel Mare şi SfântSculptat în piatra veacurilorDispărute în tunelul timpului, undeDoarme pe lutul reîntregiriiNemuritorul soldat necunoscut.A răsărit o stea în galaxia apelorSă o privesc când pluteşte peDrumul albastru alCuvântului scris pe hârtia brazilor înLimba română,Să mă aşez la masa sfinţilorArhangheli: Mihail şi GavrilSă citesc cartea de poeme: „Mama”Scrisă şi tipărită de marele PoetNăscut în Basarabia româneascăSă respir aerul divin ceStrăluminează o icoană veche peCare-s pictaţi cu aur:Iosif şi Maria în altarulDomnului Isus ChristosSă-l redescopere românii în luminăSă intru în sala de lectură aCărţilor aşezate înVitrina de sticlă aVoievozilor, lângă douăStatuete de bronz: împăratul TraianŞi regele DecebalSă privesc portretul lui Grigore Vieru străluminatDe focul vrăjit aprins deMarele rege Burebista pe Piatra strămoşească.Intru în catedrala patriarhală RomânăSă mă aşez pe banca Marii Uniri din1 decembrie 1918

Să ascult clopotul libertăţii cândîn cerul valah zboară o pasăre măiastră,Să iubesc orizontul latinităţii cel-a iluminat în casa vieţii peGrigore Vieru subFereastra iubirii pentru părinţi şiCopii, deschisăSă intre răsăritul în grădina cu floriSă citesc psalmii mitropolituluiDosoftei şiBiblia renaşterii naţionaleSub tavanul pictat cuîngeri şi sfinţi, iluminat dinAmvonul lui Moise deCandela albastrăSă-mi fie dor de viaţa lumiiDe ieri când vin peBulevardul Regina MăriaSă-l privesc pe Regele FerdinandSculptat în aramă peArcul de triumf aVictoriei în război lângăTrandafirii roşii şiGalbeni înfloriţi în sărbători.Grigore Vieru trăieşte înCartea de aur a istorieiVieţii literare, scrisă şiTipărită de Contemporanii noştri înLimba românăSă-1 descopere urmaşii cândIntră să-1 întâlnească înTemplul sfânt.A răsărit soarele înCerul lunilor de primăvarăSă ilumineze unDrum verde înverzit întreHotin, Soroca şi Cetatea Albă Să-l privesc cu dor, când Intră în Transilvania de pe Coridorul regiunii Dunărea de Jos, Să intru în Muzeul de artă a Cavalerilor medievali ce-au Luptat în armata lui Mihai Viteazul Să-l privesc în tabloul antichităţii Pe Ovidiu înviat de două mii de ani în Cuvânt,Să-i iubesc panorama oraşului Chişinău Şi satul unde s-a născut Marele poet Grigore Vieru Să-l întâlnesc pe terasa magilor Aşezat pe Scaunul singurătăţii Să scrie Poeme pentru patrie în Orizontul cu sânziene şi orhidee Înflorite în Povestiri nemuritoare Lângă Ileana Cosânzeana şi

Făt Frumos.Cluj Napoca, 1 februarie 2009

� Debuturi la Lecturi publice

Iniţiate la începutul anului 2011 de cătreCercul Literar „Geo Bogza” al CaseiMunicipale de Cultură, LECTURILEPUBLICE câştigă din ce în ce mai multăaudienţă în rândul câmpinenilor,contrazicând ideea că „tinerii nu par a fiinteresaţi de astfel de activităţi”.

În acest sens, joi, 10 martie 2011, în sala„Constantin Radu” a Casei de Cultură, a avutloc Festivalul „Primăvara Poeţilor”, în cadrulcăruia două tinere talente şi-au prezentatpropriile poeme: Cătălina Grigore („Când pela 432 nu mai ai somn...”, „Existenţăinsolubilă”, „Nopţi albe”, „Ciclu infinit”) şiAndrada Chioveanu („Sufletul dimineţii”, „1Martie”, „Dorinţa”, „Îmi doresc să pot visa”).

Mentorul activităţii, poetul Florin Dochia,a făcut unele precizări legate de cadrulorganizatoric al lecturilor publice, lecţia depoezie, note critice, testare („Numiţi primeletrei nume de poeţi care vă vin în minte” etc.)şi a punctat: „Două lecturi, două vârste, douăviziuni diferite asupra poeziei. A scrie poeziecu rimă înseamnă a respecta nişte reguliprecise. Poezia nu este o copie a realităţii” (v.A. Chioveanu). În schimb, Cătălina Grigore„are o poezie contemporană, o poezie matură,o poezie care depăşeşte nebuniile firii”. Alteopinii: „Cătălina Grigore are o poezie multprea matură pentru vârsta ei. Tendinţa de aîncheia cu un fel de morală, de fabulă, este deevitat; la Andrada Chioveanu poezia cu rimăeste foarte grea. Poezia trebuie să ascundăemoţia. În poezie lucrurile nu trebuie spusedirect” (Christian Crăciun). „Mie mi-au plăcutpoeziile. O sensibilitate care promite foartemult. Atenţie la ineditul expresiei” (Gherasim

Rusu Togan). „Profesorul de română trebuiesă-l îndrume pe elev la început de carieră”(Alexandru Blank).

Un moment deosebit l-a constituitlansarea - cu prilejul aniversării celor 12 anide la apariţia primului număr al ziarului„Oglinda de azi” - a suplimentului acestuia,„Cuvântul care înţeapă”, realizator FlorinSeverius Frăţilă, fiecare cenaclist primind câteun exemplar.

O altă surpriză plăcută a fost oferită descriitorul Florin Dochia care, din mulţimeapoemelor de origine niponă (Haibun, Haiga,Tanka, Kioka, Senryu, Tanrenga) a ales un setde haiku-uri din manuscrisele sale.Serata literară s-a încheiat cu excelentele„Note de călătorie” prezentate impecabil deprofesorul Alexandru Blank.

� B.P. Hasdeu, in memoriam(173 de ani de la naştere)

Obişnuiţi cu programele dense, variate şicomplexe - oferite periodic de către MuzeulMemorial «B.P. Hasdeu» -, câmpinenii ausavurat o nouă şi reuşită întâlnire cupersonalităţi ale lumii hasdeene: JenicaTabacu, Ionel Oprişan, Crina DecusarăBocşan, Mircea Coloşenco, Gherasim RusuTogan şi Alin Ciupală.

Activitatea organizată de Primăria şiConsiliul Local Câmpina, precum şi de Muzeul«B.P. Hasdeu» şi Fundaţia Hasdeu, la CastelulJulia Hasdeu, a cuprins cinci prelegeri, douăexpoziţii pe sticlă şi o expoziţie de carte.

Simpozionul a debutat cu expunerea„Ştim totul despre Julia Hasdeu?”, în care, pebaza celor 4000 de documente cercetate, prof.dr. Ionel Oprişan a făcut o serie de afirmaţiitranşante: „Ne aflăm la o răscruce în privinţalucrărilor Juliei Hasdeu. (...). Valorificareaoperei Juliei a început prost. (...). Cercetătoriiau rămas surprinşi de întinderea operei ei.(...). Julia se află într-o stare de creaţiedeosebită, de geniu”.

Dl. Oprişan consideră că unele „cărticele”(aşa cum au afirmat câţiva analişti) nu suntdestinate copiilor. De asemenea, apreciază că„Hasdeu a luat dintre textele Juliei numai pecele care i-au convenit”. Acestea suntadaptate la realitatea românească.



Teodor MARINESCU

Lecturi, conferinţe, expoziţii


O altă prelegere interesantă, „De la «Perit-auDacii» al lui B.P. Hasdeu la «Ami de Trajan»al Juliei Hasdeu”, susţinută de prof.dr. CrinaDecusară Bocşan, a scos în evidenţă o temăistorică, tratată de toţi membrii familieiHasdeu. Printre altele, lectora a remarcat că„Julia trebuie să fie accesibilă. (...). Tot ce faceeste prin voinţa dlui. Hasdeu. (...). Nimic nueste la întâmplare. (...) Dorinţa Juliei era săsemneze pseudonim. (...) Julia n-a făcutspiritism!” Julia Hasdeu - consideră autoarea -a scris şi cărţi pentru copii, dovadaconstituind-o dedicaţia ei „Amicelor mele devârstă cu mine”. Potrivit d-nei Bocşan, toatepoeziile Juliei, apărute în „Opere complete”,au fost cenzurate, fiindcă aveau în textcuvintele „Dumnezeu”, „Fecioara Maria” etc.Prelegerea s-a încheiat cu poezia Juliei,„Cântec dac” (1885).

Cu dezinvoltura caracteristică,muzeograful Mircea Coloşenco a delectatspectatorii cu „Dinastia Hasdeu”, nu înaintede a le aminti că, în lunga activitate, a vizitatpeste 500 de case culturale şi a efectuat peste200 de călătorii în toată ţara... „Manolescu s-aopus publicării manuscriselor lui Eminescu,considerându-le maculatură, dar aceastămaculatură este a unui geniu. Acelaşi lucrus-a întâmplat şi cu manuscrisele Juliei. Şi eaare o maculatură de geniu”, a precizatmuzeograful, apreciind că „Julia merită săaibă o ediţie critică”.

Etnologul Gherasim Rusu Togan, cu voceabaritonală şi accentul ardelenesc, a reţinutatenţia publicului cu prelegerea „Douăpersonalităţi ale culturii prahovene: Hasdeu -Iorga”, o admirabilă paralelă literară.„Ţăranul din Ardeal a fost nobil”, a spus cumult patos profesorul Rusu. Lectorul a vorbitşi despre interferenţele de destine întreHasdeu şi Iorga: „Ambii au avut nevoie deaceeaşi comoară a poporului român, folclorul.Nu există domeniu al culturii populare în caresă nu se întâlnească cei doi”.

Insipirat, istoricul Alin Ciupală a renunţatla tema iniţială - evitând astfel suprapunerileunor subiecte -, în favoarea unor atractive„Amintiri despre Hasdeu”. Lectura opereiunui basarabean a adus în faţa spectatorilor oserie de personalităţi ale culturii româneşti, înfrunte cu celebrul cărturar B.P. Hasdeu.

În partea finală a simpozionului, invitaţiiau admirat expoziţiile pe sticlă ale artiştilorplastici Andrei Suditu şi Melania Goage,precum şi expoziţia de carte prezentată deIonel Oprişan.

� Lecturi publice. Expoziţie fotografică. Teatru

Antrenat într-o permanentă înnoire,Cercul literar „Geo Bogza” al Casei deCultură îşi continuă (şi bine face!) programulvariat şi atractiv (lansare de carte, conferinţe,lecturi, expoziţie de carte, note de călătorieetc.), oferind câmpinenilor interesante serateliterar-culturale. În cadrul acestora, joi, 24aprilie, în sala „Constantin Radu” a Casei deCultură, prof. Iulian Moreanu a prezentat, dincreaţia proprie, o proză scurtă - „Change yourmind!” („Schimbă-ţi gândul!”), urmată denumeroase şi concrete comentarii: „Proza luiIulian Moreanu este construită profesionist,obligând cititorul să meargă pe linia subţire,ca o lamă, ce desparte realul de vis. Aisenzaţia că autorul obligă realitatea să existe!”(Florin Dochia); „Din cele câteva pagini pecare le-am ascultat în lectura autorului, mi s-apărut un gen de proză captivant, care scoateîn evidenţă multe trăiri interesante. Probabilcă, transformată într-un roman, prozadomnului Moreanu ar avea mai multe despus” (Florin Frăţilă); „O proză serioasă,muncită, o proză căreia cu greu îi poţianticipa finalul. Nu cumva, poate, prea diluatsubiectul?!” (Gherasim Rusu Togan); „(...)Pare diluat prin suprapunerea multiplelorplanuri... Remarcabilă este minuţiozitateaunor lucruri prezentate, lucruri concrete, caredau un farmec aparte” (Alexandru Blank);„Proza d-lui Moreanu este extraordinar decaptivantă, reuşeşte să surprindă foarte bineatmosfera adolescentină - familiară nouă,celor de vârsta a treia, are ritm alert,pendulează între real şi fantezie, acordândfinalului multe posibilităţi de interpretare”(Ştefan Al. Saşa). Aprecieri deosebite au făcut,de asemenea, Christian Crăciun şi SergheiBucur. Bucuros de o nouă seară literarăreuşită, mentorul „Lecturilor publice”, FlorinDochia, comunică, în încheiere, o serie denoutăţi editoriale, calendarul activităţilor


culturale şi invită pe toată lumea, a doua zi, la„Printemps des poetes/ Caravana Poeziei 2011”.

Astfel, pe 25 martie, în acelaşi loc,programul a continuat cu vernisajul expoziţieide eseu fotografic - „Avatarurile unuiautoportret”, autor Mihai Vasile, urmat deexcelentul spectacol „Antrenorul de îngeri”de Nichita Stănescu, interpretat de actoriiTeatruluui „Equinox” din Ploieşti.Spectacolul, desfăşurat în timpul Festivalului„Nichita la echinocţiu”, ediţia a şasea, subconducerea, scenariul şi regia artistului MihaiVasile, a umplut de bucurie inimile celor careau nevoie de artă.

� Festivalul Primăvara Poeţilor Nichita Stănescu

Joi, 31 martie, Cercul Literar „Geo Bogza”al Casei municipale de Cultură a fost gazdaFestivalului Primăvara Poeţilor - NICHITASTĂNESCU, recital de poezie, care a cuprins:o proiecţie în lectura autorului, parodii deŞtefan Al. Saşa şi o expoziţie de manuscrise(facsimile). Amfitrionul Florin Dochia,mentorul festivalului, a motivat importanţaevenimentului - cinstirea renumitului poetprahovean Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933la Ploieşti), care ar fi împlinit, chiar în ziuamanifestării, 78 de ani.

În prima parte a programului, cenacliştiiau urmărit o proiecţie în care NichitaStănescu acorda un interviu şi recita un setdin poeziile sale, urmată de un recital alsolistului Nicu Alifantis.

Parodia, ca specie literară, dar şimodalitate estetică a criticii, cunoscută încădin antichitate („Batrahomiomahia” luiHomer - o parodie a Iliadei), a fost folosităexcelent de Ştefan Al. Saşa. Înclinat spre acestgen de parafrazare spirituală a unei opereliterare, autorul s-a oprit asupra poetului„necuvintelor”: NICHITA STĂNESCU*) - N-aisă pleci - „N-ai să pleci şi n-ai să trişti/ N-aisă patruzeci jurişti/ N-ai să torni nimic însticle/ N-ai să Veronica Micle(...)” (aplauze)sau Lecţia de înot - „Prima dată îţi adunimâinile,/ după aceea plonjezi pe fundulapei,/ astupi nările,/ închizi respiraţia./ Îţiordoni drastic:/ acum voi înota/ Pe urmăspui:/ Înot./ Şi asta e înotul (...)” (aplauze

prelungite). Spectatorii, încântaţi, au solicitatşi alte parodii realizate de Ştefan Al. Saşa.În ultima parte a seratei literare, odată custudierea expoziţiei de manuscrise, invitaţiiau primit ultimele numere din săptămânalul„Oglinda de azi” şi primul număr al „RevisteiNoi”, pe anul 2011, însoţit de aprecieristimulatoare ale redactorului-şef, FlorinDochia, la adresa colaboratorilor.

*) Ştefan Al. Saşa, Parodii, Ed. Libertas,Ploieşti, 2009, 92 p. Lucrare premiată laConcursul de creaţie literară „NichitaStănescu”, ediţia 2009.

� Centenar EMIL CIORAN

Emil Cioran, personalitate a culturiiromâno-franceze, a culturii europene îngeneral, membru post-mortem al AcademieiRomâne - 2010, a fost subiectul predilect alintelectualităţii câmpinene, abordat în zilelede 7 aprilie la Casa de Cultură „Geo Bogza” şirespectiv pe 8 aprilie la Biblioteca Municipală„Dr. C.I. Istrati”.

Aniversarea centenarului naşterii lui EmilCioran (8 aprilie 1911, Răşinari - 20 iunie 1995,Paris) a fost marcată printr-o amplă acţiuneiniţiată de Cercul Literar „Geo Bogza”,coordonată de Florin Dochia şi susţinută deprof. dr. Christian Crăciun, cu tema: „EmilCioran - exerciţii de admiraţie”.

Încântat de prezenţa onorantă a publicului(Marian Dulă, Florin Dochia - moderator,Ştefan Al. Saşa, Florin Frăţilă, Gherasim RusuTogan, Serghie Bucur, Alexandru Blank,Iulian Moreanu, Codruţ Constantinescu,Mariana Dârmon, Alin Ciupală, Anda Miroiu,Nicolae Geantă, Emil Sud şi Tiberiu Stanciu -deţinător al unei scrisori originale a d-nei


Paraschiva Cioran, adresată fratelui său, EmilCioran, datată cu „8 iulie 1933, Răşinari”),eseistul Christian Crăciun - cioranofil convins,eminescian şi caragialist total (declarat) - afăcut unele comentarii interesante legate deviaţa şi activitatea filosofului.

Cu toate că pe Emil Cioran „l-adescoperit” târziu (deoarece era interzis înRomânia), în anii studenţiei, prin anumite„artificii”, profesorul Crăciun a putut intra înposesia unor documente valoroase. Astfel, dincelebrele caiete scrise de Cioran, lectorul acitat o serie de definiţii. De exemplu: „Tot cevine din suferinţă este de folos”, definiţie carepoate fi extinsă în toate cărţile sale.

Dintre numeroasele criterii de admiraţiefaţă de Cioran, Christian Crăciun s-a referit latrei motive: 1. Generaţia din care face parte; 2.Tipul său de om; 3. Umorul. Emil Cioran afost liderul neîncoronat al Generaţiei ‘27,generaţie lipsită de complexe, care se mişcafiresc, cu o gândire europeană (fără a faceparte din... UE) şi urmărea să realizeze „ocultură mare”. Profesorul Crăciun consideră

că Cioran oscila între scepticism şi cinism,trăind cu o maximă intensitate, dar puţincomunicativ, dorind doar să se purifice, cu ogândire emblematică a secolului al XX-lea.

*Programat exact la împlinirea

centenarului naşterii lui Cioran, 8 aprilie 2011,simpozionul organizat de BibliotecaMunicipală, condusă de Liliana Oiştie, aconstat într-o proiecţie documentară şi douăexpuneri: „Cioran - scepticul nemântuit”(prof. dr. Christian Crăciun) şi „Emil Cioran şipoezia” prof. dr. Constantin Trandafir).

Activitatea a fost onorată de prezenţacâtorva oficialităţi locale, precum primarulHoria Tiseanu, Marian Dulă - preşedintelecomisiei de cultură a Consiliului Local,cenaclişti, liceeni, iubitori de literatură.

Motivând dificultatea susţinerii temeianunţate, întrucât prezentase, cu o zi înainte,o temă legată de acelaşi Emil Cioran, prof.Christian Crăciun a evitat, cu abilitate,reluarea unor subiecte/ citate asemănătoare,punctând: „Cioran este un gânditor al


apocalipsului, al sfârşitului unei civilizaţii. La21 de ani era un specialist al morţii (...).Cioran vine în aventura lui deautodescoperire, fiind un autoexilat. Vinedintr-o generaţie ‘27 independentă, dornicăde afirmare (...). S-a retras într-o cămăruţă,dar a ocupat Franţa cu limbajul său (...). Afăcut trecerea, ca şi Eliade, de la culturaminoră la cultura majoră”.

Schimbând registrul sobrietăţii, cu o „notăşi stare de relaxare” (întâlnită şi la EmilCioran), criticul şi istoricul literar C. Trandafira precizat că filosoful „a scris eseistică, adicălibertate, o libertate a rigorii” şi a amintit că,odată cu aniversarea celor 100 de ani de lanaşterea lui Cioran, sărbătorim şi „Ziuainternaţională a românilor” şi a continuat:„Ţine de domeniul locului comun faptul cănihilistul şi mizantropul Cioran avea un fondschizoid. Pe de o parte om bun, «de obunătate deplină», prea blajin şi de aceeapredispus la disperare, amabil, săritor, fericit,modest, «înţelept din naştere», pe de altăparte «a scris» contrariul a tot ce este bine”.Opera lui Emil Cioran se înscrie printrevalorile fundamentale ale secolului trecut,prin intermediul cărora „România a pătrunsla nivelul cel mai înalt al culturii europene”.

� Lecturi publice. Gherasim Rusu Togan: „Troiţa”

Folclorul (ef.engl. folk, popor şi lore, ştiinţă),un subiect vast, cu implicaţii majore în lumealiteraţilor, cuprins în programul LecturilorPublice şi cu referiri directe asupra valorilor carealcătuiesc civilizaţia şi cultura poporului nostru(literatură, muzică, dans, teatru popular, joc,obiceiuri, tradiţii etc.), a constituit o nouă şiinteresantă temă de dezbatere.

Acest domeniu, atât de complex, estereprezentat pe plan local şi naţional de cătrecunoscutul scriitor Gherasim Rusu Togan, distinsde către APLER, în toamna anului trecut cuPremiul „Dan Al. Condeescu” pentru criticăliterară, pentru cartea „Dimensiuni ale imaginaruluipopular. Dezordini, temeri, închipuiri” şinominalizat în dicţionarele de specialitate.

„Cu toate că la începutul anului 2011 - şi-aconturat speech-ul moderatorul Florin Dochia- ne propusesem ca activităţile Cercului

Literar «Geo Bogza» să se desfăşoare lunar,am ajuns să le ţinem... săptămânal”.(Aplauze) În această atmosferă, joi, 21 aprilie,în sala „Constantin Radu” a Casei de Culturăs-a desfăşurat o nouă ediţie a LecturilorPublice în cadrul cărora folcloristul GherasimRusu Togan a prezentat un fragment dinromanul său, „Troiţa”.

Trista poveste magico-ritualică, la careautorul a lucrat peste 15 ani, este guvernatăde o troiţă sfântă transmisă din generaţie îngeneraţie. Cu accentul cald ardelenesc, G.Rusu a captat atenţia asistenţei cu superbapoveste: „Sus, în Dealul Bărcului, înecată înburuieni şi tufari de răchită, troiţa îşi aratăfaţa în toată măreţia ei, doar toamna şi iarna.Atunci, frunzarul se topeşte de bruma şi gerulce-i îngheaţă până şi apa sorbită de lemnulîmbătrânit şi pe alocuri devenit ca o iascăspongioasă şi respingătoare”.

Adevărat cercetător, autorul se apleacă cumigală asupra descifrării unor enigmaticeinscripţii în măduva lemnului - „Noi avem(încre)... dere în Du... (mnezeu) ş(i) din ros...(tul) dat ne-...(am) făcut crez” - şi constată, cudurere, „o crestătură aspră de secure” larădăcina troiţei (amintind, probabil, celebraoperă a lui Brâncuşi, „Primul strigăt”). „Şiastăzi, încă - spune etnologul -, icoana MaiciiDomnului mai păstrează blestemul încrustatde un călugăr în trupul troiţei - «Când te-aiduce/ şi-o străluce/ Să-ţi faci dragul meu ocruce./ De-o fi lumea mai curată/ fi-le faptablestemată/ Sufletu-n rele-necat/ că om bun aîmpuşcat/ Domnul în puterea lui/ Să-i deaprăpăditului! Ajută, Doamne!» Iar de atunci,în noaptea Sfintei Marii, icoana lăcrimează”.

Fin observator al fenomenului magico-ritualic, Gherasim Rusu Togan rosteşte o rugăpăgână şi mişcătoare - „Vântule, opreşte-te,tu, izvor, porneşte-te, gligoreni, opriţi-vă, turme,răspândiţi-vă. Iarbă, leagănă-te-n soare, fugiţirelelor izvoare, rămâneţi bune izvoare!”

Cenacliştii, impresionaţi de calitatea„romanului”, au pus o serie de întrebăriautorului, iar acesta le-a satisfăcutcuriozitatea cu numeroase şi admirabilepovestiri complementare.

Apreciind acurateţea lecturii,oportunitatea tematicii şi a momentuluidesfăşurării, poetul Florin Dochia a precizat


că fragmente din „Troiţa” au fost publicate,serial, în Revista Nouă (nr. 6, 7-8/ 2010 şi nr.1/ 2011) şi a comunicat calendarulactivităţilor următoare.

Mare merit al scriitorului Gherasim RusuTogan a constat în studierea creaţiei folcloriceîn raport cu mediile sociale care l-au creat,depăşind simpla culegere a creaţiei literarepopulare, cu abordarea modernă, bazată peautenticitatea, originea şi sistematizareafolclorului.

� Lecturi publice: Florin Dochia şi Emanoil Toma

O nouă şi atractivă seară literară găzduităde Casa Municipală de Cultură şi organizatăde Cercul Literar „Geo Bogza”, cu tema„Poeţi câmpineni”, a avut loc săptămânatrecută în sala „Constantin Radu”.

Amfitrionul Florin Dochia, jovial ca defiecare dată, a creat cadrul propice desfăşurăriiîntâlnirii cenacliştilor (fiecare participant aprimit câte un exemplar din revista„Biblioteca de Câmpina”, nr. 2 şi ultimulnumăr al săptămânalului „Oglinda de azi”).

Stimulat de succesul obţinut cu prilejullansării primului său set de elegii, scriitorulFlorin Dochia a prezentat o nouă şi superbăelegie (45), închinată poetului Ion Stratan.Piesa, cea mai lungă dintre elegiile compuse -„Vizită în Cimitirul de maşini sau Douăcamere la primul etaj” -, din volumul înpregătire, „Elegiile căderii (curs practic)”, estesemnificativă: „/...) Mama Poetului estefrumoasă şi blândă, este născătoarea degrădini şi de pajişti, este însoţitoarea deîngeri, este paznicul de la poarta cetăţii defum în care pereţii albi apasă pe inimă, apasăpu buze, apasă cum degetele pe coajaportocalei ca să provoace şuvoi de siropuricitrice, apasă ca să închidă cu oranj tuneluloranj, ca să amâne deschiderea ploilor defuningine” sau (...) „Poetul îşi aprinde o ţigarăde la altă ţigară, leagă un cuvânt de altcuvânt, leagă un gând de alt gând, o iubire dealtă iubire, o speranţă de altă speranţă, ofrânghie de o ramură a unui stejar secular, omireasă de un mesteacăn tânăr, un vis detâmpla miresei, o mirare de privirea ei. Poetula îmbrăcat mantaua cuvintelor explozive, e de

ajuns un foc de inimă şi totul se va prăbuşisau se va înălţa, depinde de unghiul devedere, depinde în ce tranşee îşi doarmesomnul soldatul de plumb”.

Frumuseţea elegiei 45 a deschis apetitulinvitaţilor pentru comentarii: „Mi-a plăcutmult elegia, m-a emoţionat, în special ultimaparte. Accentul pe care îl pune autorul prinrepetarea unor cuvinte, pune şi mai mult înevidenţă forţa acestei elegii”, i s-a părut elegiaca un cerc „Eşti tu, este poetul, eşti tu şi seîncheie cercul” (Alexandru Blanck).Revenit spectaculos în rândul cenacliştilor,scriitorul Emanoil Toma, a recitat - cu talentulcunoscut - cinci poeme din recenta sa lucrare,„Miraculos, cuvântul” (Ed. Premier, 2010),dintre care cităm: „Scriitorii sunt singuri/ şiîşi vorbesc numai lor./ Acolo, sus, nu suntcuvinte./ Ele sunt numai aici./ Ei transformăgândurile lor de sus/ în cuvinte şi le transmitjos/ îmbibate cu aerul înălţimii/ Unii îirespiră, alţii nu./ Scriitorii sunt călugări/ ceaşteaptă mereu/ să fie întrebaţi despreînţelepciune/ şi se uimesc despre sarcina/ ce-iprea grea de purtat” („Scriitorii”)

Apreciind calitatea poemelor,moderatorul Florin Dochia a remarcat:„Poezia lui Toma este în ton cu manifestareade mai jos”. (În acelaşi timp, în sala mare aCasei de Cultură se desfăşurau „SerbărileCireşarii” - Mesaj biblic, prezentat de VladimirPustan şi Florin Ianovici.) „Mi-a plăcut foartemult poezia «Scriitorii»” - a continuat FlorinDochia; „Bebe (Emanoil Toma - n.r.) ştie săfacă poezie. Toată poezia - a remarcatAlexandru Blanck - este elegiată, iar prozaeste străbătută de o notă umoristică. Cuexcepţia poemului «Scriitorii», celelalte poeziisunt triste”... „Dumnezeu este un mare EU, încare ne pierdem” - intervine Emanoil Toma.„(...) Mai bine te-ai opri la... proză” - considerăFlorin Frăţilă şi insistă: „Eu cred că ar trebuisă rămâi un prozator”.

Răspunzând la unele comentarii, EmanoilToma informează că are în lucru douăromane: „Crima în suspendare” şi „Înotătorprintre rechini”.

Reuniunea literară s-a încheiat cu unasortat bufet suedez oferit de publicistulEmanoil Toma cu prilejul zilei sale de naştere.Din toată inima La Mulţi Ani!


�Plină de lumină, căldură şi culoare, expoziţia

de pictură a d-nei Gabi Vişan, organizată pe 6mai în foaierul Casei de Cultură, s-a bucuratde o remarcabilă apreciere atât din parteaspectatorilor, cât şi a specialiştilor. „GabiVişan - ne-a declarat Florin Dochia, directorulinstituţiei - este una dintre reprezentantelesemnificative ale preocupărilor artistice alefemeilor din municipiul Câmpina. Pasiuneadomniei sale pentru culoare, pentrusensibilitatea apropierii de natură, în special,este lăudabilă. Este o pictură luminoasă,reconfortantă pentru privitorii visători şidependenţi de frumos”.

În acelaşi sens, muzeologul Alin Ciupală aremarcat marea sensibilitate a pictoriţei şirealizarea excelentă (la unele peisaje) a tripletei:desen, culoare, compoziţie, iar scriitorulŞtefan Al. Saşa a considerat expoziţia „o surprizădeosebit de plăcută”, deoarece o cunoştea ped-na Vişan ca o „pictoriţă a florii”.

�Poezie tânără + umor rafinat

(De la „Cârligul” secolului trecut la„Atelierul de râs” de azi şi de aici la poezia

modernă)

Acum mai bine de o sută de ani, apărea laCâmpina (1909) săptămânalul umoristic „Cârligul”(v. serialul „Note de istorie literară”, autor Ion T.Şovăială din „Câmpina literar-artistică şiistorică”, nr. 24/ 41, mai 2011), a cărui menire erade „a pune în curent pe simpaticii noştri cititoricu tot ce se petrece mai picant în întreaga ţară şiîn special în oraşul nostru. (...) «Cârligul» nu vacruţa nici pe oamenii zilei, cari ajungând îndemnităţi destul de înalte, nu caută să-şiîndeplinească cu sfinţenie îndatoririle lor (...)”.(Uluitoare asemănare tematică cu rubrica semnatăde Florin Frăţilă, „Cuvântul care înţeapă”).

Similitudini elocevnte între umorul secoluluitrecut şi cel al zilelor noastre sunt continuateastăzi, la un înalt rafinament, de membriiCercului Literar „Geo Bogza”. Toate împletindu-se armonios cu poezia tânără, modernă din „noulval” (Cătălina Grigore, Andrada Chioveanu, EmilSud ş.a.), realizată de scriitorii câmpineni.

Joi, 19 mai, în sala „Constantin Radu aCasei de Cultură, pe fondul discret al unui

concert-café la pian susţinut de maestrulSerghie Bucur, s-au desfăşurat „Lecturilepublice” din creaţia scriitorilor Emil Sud şiŞtefan Al. Saşa.

Emoţionat, cu o voce fragilă, Emil Sud arecitat primele trei poezii din creaţia proprie(„Autoportret”, „Lumina din strigătulfrunzelor” şi „În urmele copilăriei”). Înschimb, publicistul Serghie Bucur, ajutat devocea sa baritonală, bine timbrată, a recitatimpecabil ultimele poeme ale lui Emil Sud(„C.V.”, „I de la Iubire”, „Creaţia”, „Facerea”,„De la chipul mamei” ş.a.), remarcândtotodată saltul calitativ pe care autorul l-aînregistrat în ultimul timp. „Când n-au avutun Brutus,/ M-au înfiat./ Îi iubesc trădându-i./ El iubeşte prea mult./ El scrie prea mult./El bea prea mult./ El.../ Când n-au avut unBrutus,/ M-au înfiat” („C.V.”) sau „Şi mama/Cu privirea torcea răsăritul,/ Spre apusulnecules încă/ Între două vârste, două palme,două iertări/ Rugăciune la dreapta trifoi cupatru foi/ La stânga a oftat uşurată” („De lachipul mamei”).

În acelaşi ton, cenacliştii, impresionaţi depoeziile audiate, au subliniat: „S-a esenţializatpoezia lui Emil... Are un anume fel dedetaşare. Un tip de lirism mult mai puternic.Se vede că poeziile sunt lucrate şi se potconstitui într-o plachetă” (Christian Crăciun);„Poezia este superbă. Crează nişte imaginideosebite, tablouri foarte frumoase”(Constanţa Coman); „A reuşit să se debarasezede un balast, a reuşit să se concentreze... Opoezie de simbol. Versuri demne de oplachetă” (Ştefan Al. Saşa); „Sunt bucuros deaprecierile vorbitorilor. În acest minereu suntpepite cu duiumul, unele dintre ele, realizateîntr-un stil absolut personal” (Florin Dochia).

Aşteptat cu deosebit interes, proaspătullaureat al unui buchet de premii, Ştefan Al.Saşa, a încântat efectiv asistenţa cu un set deepigrame, rondeluri, balade, fabule, satire,grupate sub genericul „Atelierul de râs”.Programul umoristic, excelent conceput, adebutat cu recitări alternative efectuate deŞtefan Al. Saşa şi Florin Dochia din lucrărileregretaţilor epigramişti Gh. Ispăşoiu, IonMiclescu şi respectiv Petruş Luncaşu, PetruBăneşti şi a continuat cu audiereaadmirabilelor epigrame marca Saşa: „Toţi


patru v-am adus acasă/ Bărbatul, dragădoamnă, şi,/ Dilema-adâncă ne apasă:/ Nuştim care din noi o fi” (Prieteni de pahar)(hohote de râs, aplauze prelungite, bisuri).Tema politică (abordată încă din 1909 înrevista „Cârligul”, de care aminteam) estemagistral tratată de Saşa: „În democraticulregim/ (Realul ne probează fapta)/ Pe mafioţiîi împărţim:/ De stânga, centru şi de dreapta”(Categorii); „Cu vecinul Nicuşor/ De mult amcopilărit/ El e-acuma senator,/ Eu rămas-amom cinstit” (Evoluţie) sau „Îmi amintesc devremi «oculte»/ Când blestemam doar unpartid,/ Şi-s fericit că azi, lucid,/ Pot înjuraatât de multe” (Avantajele democraţiei)(aplauze numeroase).

Vedeţi, vorba profesorului Alex Blanck,„de ce merg la cercul de lecturi publice...”.

� Câmpina literar-artistică şi istorică

Realizat profesionist, suplimentul„Câmpina literar-artistică şi istorică”, nr. 23(40)/ aprilie 2001 (redactor şef Ion T.Şovăială), editat de ziarul „Oglinda de azi”(director Florin Frăţilă) etalează o marevarietate de articole attractive, între care şi„Note de istorie literară” (5) de Ion T. Şovăială(din care citim Publicaţii locale. Fişe de dicţionar.Revista Enciclopedică a Ştiinţelor Oculte).

Acelaşi autor semnează articolele„Câmpina - o istorie în date” (36), din volumulîn manuscris „Oameni, fapte, evenimente,ipostaze, secvenţe de viaţă” şi „Elena Donna -Jurnal (1917)”; ancheta literară - la care a fostinvitat prof. Dr. Constantin Trandafir, pentrua răspunde la întrebările: 1. Cum scrieţi/lucraţi? 2. Aveţi superstiţii, manii, ticuri, cândscrieţi? – obţinând răspunsurile: „(...)Realitatea e că scriu extrem de greu, dupăjumătate de veac de exerciţii stilistice (...)Notez de obicei cu pixul sau cu creionul, mairar cu stiloul pe caiete simple, şcolăreşti saustudenţeşti (...) Scriu pe pagina din dreapta,lăsând partea stângă pentru adaosuri,corecturi, reformulări (...) şi bat foarte atent laclapele maşinii de scris (...). Nu am superstiţiiîn înţelesul curent al cuvântului, am doarsuperstiţia scrisului cât mai bun”.

Suplimentul mai conţine articolul „IoanGrigorescu”, semnat de Ioan Groşescu, serialul

„Clipe cu dirijorul Marin Constantin” (IV) deOctavian Onea, un foto-documentar dinzestrea edilitară a oraşului Câmpina – „Casacu Grifoni”, semnat de Victor Dumitru şi seîncheie cu două epigrame reuşite adresate„Gazetarului poet Ioan Groşescu, autorulvolumului de versuri «Refugiu» - Ca ziarist –zic de prestigiu,/ Te-am remarcat adeseori,/Dar ca poet, azi, în Refugiu,/ Stai... urmăritde cititori”, autor Cristian Tudor şi „Lui Gh.Dinulescu pentru volumul «Gensisdiceae» -Mi-am prins urechile-n volum,/ Dar riscu-ntreg eu îmi asum/ Şi-s fericit ca un golan/Că nu mi-am prins şi-un alt organ”, autorŞtefan Al. Saşa.

Un supliment reuşit pe care îlrecomandăm cu toată căldura.

�

De ce merg la cercul de lecturi publiceScrisoare deschisă amatorilor de literatură

Dacă e joi, paşii sau maşina mă îndreaptăspre Casa de Cultură „Geo Bogza” sauTeatrul - cum îi spunem noi -, unde poa’ săningă, poa’ să plouă, la 5 1/2 trecute fix avemîntâlnire cu „lecturi publice”.Sunt două ore în care poţi auzi poezie„tânără”, proză scurtă de bună calitate,catrene pline de fineţe şi umor - marca Saşa.Sunt două ore în care uiţi de criză, depreşedintele Băsescu, de guvernul Boc sau detaxele locale crescute cu 20%. Sunt două ore încare auzi producţii literare de bună calitate, încare pot să polemizez fără scrâşnete din dinţi,să duelez cu eleganţă, fără încruntare, să spunce-mi place sau nu şi în general să mă simtbine între prieteni, iar după două ore să plecpoate un om mai bun, dar în mod sigur maibogat intelectual.

A fost frig, acum e cald; a fost ziua scurtă,acum e mai lungă; am fost puţini, acumsuntem din ce în ce mai mulţi; se va acorda şipianul pentru Serghie Bucur pentru ca după-amiezile să fie şi mai plăcute.

Deci - eternul deci - veniţi şi nu veţi regreta,veniţi o dată şi veţi reveni, sunt sigur. Noi, eu,vă aşteptăm. Joi, ora 17.30, „trecute fix”!

Un neofit în d’ale literaturii,Alex. BLANCK

SS fidând recesiunea economico-financiară,care a înghiţit o serie de publicaţiicâmpinene de calitate („Partener”,

„Zarva”, „Dialog info-sind”), Biblioteca „Dr.C. I. Istrati” din Câmpina, în frunte cu LilianaEne, a realizat, la începutul anului 2011, ointeresantă şi utilă lucrare de profil.

Noua revistă „Biblioteca de Câmpina”,nr. 2/ 2011, rod al preocupărilor unui colectivharnic şi inimos de bibliofili, cuprinde: uneditorial incitant prin problematica abordată,„Cărţile schimbă lumea?”, în care autorul,Florin Dochia, „vorbeşte” despre: Tablele delegi ale lui Moise, Biblia - Cartea Cărţilor,Manifestul Partidului Comunist, „Suferinţeletânărului Werther” de J. W. Goethe; articolul„Marin Sorescu, poet al meditaţiei grave”,unde prof. dr. Cristina Dinu subliniază modulparticular de scriere al poetului, precum şiunele momente ale liricii scriitorului, iar prof.Iulian Moreanu prezintă „Cartea Maiei” de

Ştefan Al. Saşa, osurpriză plăcută cu unvolum pentru copii.

Rubrica „Scriitoricâmpineni” conţine oprezentare a criticuluişi istoricului literarprof. dr. C-tinTrandafir, critic caresemnează şi articolul„Emil Cioran şipoezia”.

Revista mai cuprinde, printre altele, articolele:„Personalităţi ale bibliotecii româneşti” - DanSimonescu (1902 - 1993); „Biblionet - un nouserviciu la Biblioteca Municipală Câmpina”(din care aflăm despre Programul NaţionalBiblionet - lumea în biblioteca mea) de LilianaEne; „Oaspeţi la Câmpina - Principele Radu alRomâniei”; „Europa culturală / 17 martieZiua Irlandei” (cu referiri la prelegeriledomnilor Codruţ Constantinescu şi FlorinDochia); „Nobel pentru Literatură 1969”.Samuel Beckett (intervievat de SamuelBeckett) în traducerea lui Florin Dochia;„Centenar - Eugen Jebeleanu” (scurtăbiografie a unui scriitor născut la Câmpina);„Documente inedite în colecţia bibliotecii”(Alexandru Tudor-Miu văzut de soţia sa) şi seîncheie cu un reuşit careu, „Scriitori români”,realizat de Gheorghe Ene.

Theodor MARINESCU

reviste literare


O nouă şi interesantă revistă:

„Biblioteca de Câmpina”

Cercul Literar «Geo Bogza»al Casei Municipale de Cultură Câmpina

editează

Revista NouăDirector Fondator al seriilor a treia şi a patra:

C o n s t a n t i n T R A N D A F I R

Florin DOCHIA (redactor-şef)Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie),

Colaboratori: Serghie Bucur, CodruţConstantinescu, Christian Crăciun,

Ştefan Ene, Ioana Geacăr,Iulian Moreanu, Marina Nicolaev (Paris),

Victor Sterom, Gherasim Rusu ToganAcest număr apare cu sprijinul financiar al

Consiliului Local Câmpina

Textele propuse spre publicare se trimit cumenţiunea «Pentru Revista Nouă» prin fax0244-336.291, prin e-mail [email protected]

sau [email protected] prin poştă la

Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza»str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600

Câmpina, jud Prahova.

5 lei ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază.Responsabilitatea pentru conţinutul textelor

aparţine în exclusivitate autorilor.Revista se poate procura de la chioşcul

Muzeului Literaturii Române (Bucureşti)şi de la redacţie.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti


luna amară

ÎÎn România Literară nr. 10, profesorul MihaiZamfir face un gest de mare importanţă

culturală, aducând în discuţie o personalitatemult citată, puţin citită şi încă antipatizatădifuz: Titu Maioresscu. Mihai Zamfirsubliniază, ceea ce nu s-a făcut îndeajuns,calităţile de scriitor ale criticului şipoliticianului. În domeniul stilului literaturiide idei, Maiorescu nu are rival în epocă. Esteşi aici un întemeietor. Un personajprovidenţial, cum îi scrie Xenopol tatăl fiuluisău aflat la studii, cu o veneraţie de negăsitazi în raporturile umane.

FFoarte interesante conferinţele din ciclulCultura bate criza de la BCU. Din păcate,

nu se găseşte nimic pe situl instituţiei despreele, incapacitatea instituţiilor noastre culturalede a-şi populariza acţiunile este disperantă.Presa nu le consemnează decât parcimonios,nici pomeneală să le găseşti undeva „adunateîntr-o carte”, şi, dacă am văzut una sau douăredate mai pe larg în presă, nici o revistăculturală nu le-a consemnat integral.

DDacă s-ar face un concurs despreoximoronul lunii, al anului, al

deceniului, atunci el ar putea fi fără îndoialăcâştigat de comentatorul sportiv Ilie Dobre,care spune într-una dintre inenarabilele salerelatări de meciuri că în tribune „domneşte oatmosferă inefabilă”. Mă munceşte de atuncio întrebare metafizică: oare ce-o fi crezândbietul Ilie Dobre că înseamnă „inefabil”.

NN -am scris niciodată, cred, despre FormulaAS, o revistă foarte bine făcută şi cu

subiecte culturale foarte bine tratate, uneorimai serios decât în reviste „cu ştaif”.Semnalez aici un splendid articol din nr. 962despre Horia Bernea al lui Costion Nicolescu.Oameni care ţin România în braţe.

TT raduc, din păcate doar un scurt pasaj,dintr-un interviu al legendarului Bernard

Pivot, cel care a pus televiziunea în slujbaculturii... arătând că se poate... de-a lungul

câtorva decenii. Interviul este apărut înL’Express.

Î: Astăzi, nici măcar o singură emisiuneliterară nu mai poate visa să atingă între unu şitrei milioane de telespectatori [vă daţi seama? –N. m.], precum „Apostrophes” în epoca sa deglorie. Ce s-a schimbat?

B. P. Multe lucruri s-au schimbat.Televiziunea nu mai este aceeaşi. În epocă, erautrei canale, apoi şase, în vreme ce acum sunt maiştiu eu câte sute, dintre care vreo douăzeci însistem digital. Eu am avut şansa extraordinară dea intra în televiziune exact în momentul în care eadevenea un mediu de mase. Dar, în epocă, nu eraîncă un mediu supus legii imperioase şiînspăimântătoare a ratingului. [B.P. spuneAudimat, ştiţi cum e la ei cu anglicismele - N.m.]. Eram într-o perioadă bună. Dar mă gândescmai ales că ochiul telespectatorului s-a schimbat:astăzi este foarte dificil să laşi un autor săvorbească timp de cinci minute fără să-l întrerupi,trebuie ca realizatorul să schimbe planul pentru caanimatorul să intervină, în vreme ce eu puteamface asta. Mi se pare că în epoca „Apostrophes”exista o atenţie, o curiozitate pentru scriitor careau slăbit puţin. Cred că astăzi se dă mai multăatenţie animatorilor de televiziune, ceea ce esteteribil, sau cântăreţilor, sau sportivilor.

Nu mai încerc să fac deprimantecomparaţii (axiomă de psihiatrie româneascăaplicată: orice comparaţie duce la depresie) cusituaţia de la noi... vă las plăcerea.

CC ine n-a văzut lacrima lui Marinuş Moraruîn emisiunea Profesioniştii de sâmbătă 9

aprilie, când a venit vorba despre o piesăinterzisă, un rol dus pe pustiu, a pierdutenorm. Am văzut în ea cel mai zguduitor actde acuzare la adresa comunismuluianticultural.

AAm strâns în această primăvară unflorilegiu de prostii spuse pe la radio

(arogantul radio de stat, de la celelalte cepretenţii să ai?) şi televiziune care vorbescîndesat despre incultura bisericească şigenerală a noastră. Media este obligată săcultive un fel de mitologie a fericirii continue,a vacanţei perpetue, a raiului cotidian. Nimicgrav nu are cum să-şi facă loc în aceastăcultură a superficialului. Astfel, Jurnalul TVRdin ziua de Florii îşi încheie ştirile cu urarea„Vă dorim o Săptămână Mare plină debucurii!”. Ceea ce este o imensă prostie. Maiîntâi, că Săptămâna Mare ar trebui să fiepentru un creştin una a plânsului interior,reculegerii, reparcurgerii lăuntrice amisterului Întrupării, Patimilor şi Învierii.

Christian CRĂCIUN

Trimestrul II


Abia în Duminica Sfintelor Paşti totul ar trebuisă se reverse într-o nemărginită bucurie. În aldoilea rând, mitologia asta modernă a omuluicare „trebuie” să fie fericit este ea însăşichestionabilă. Şi dacă fericirea nu este, să zicaşa, înscrisă în codul genetic al omului, dacă oai sau nu o ai aşa cum ai sau nu urechemuzicală? În fapt, urarea crainicului ascundeo ecuaţie care obsedează mentalul public.Paşte= sărbătoare=distracţie. Evident, ecuaţiefalsă. La fel, la radio: „oul roşu simbolizeazărenaşterea”. Nu renaşterea, ci Învierea. Ceeace e cu totul altceva, ceea ce a spus crainică edoar o imensă prostie. Tot radio: este„săptămâna iertării de sine şi de ceilalţi”. Dinnou, la limita blasfemiei (în domeniul acestaatât de delicat şi care de două mii de ani dămaximă atenţie cuvintelor, orice aproximaţieterminologică te aruncă în plin dezastru).Nicăieri în Evanghelii nu se spune că neputem ierta pe noi înşine. E nevoie de un lungproces de smerire, spovedanie şi altele, dar deiertat, trebuie să ne ierte altcineva. Pe ceilalţi,da, suntem obligaţi să-i iertăm. Sigur căpentru chestiunea asta ar trebui un eseu, ocarte întreagă, aici reţin doar felul în care lipsade cultură nu teologică, pur şi simplubisericească, provoacă ridicole catastrofecomunicaţionale.

UUmberto Galimberti, un profesor italian,l-a plagiat pe Noica „6 maladii ale

spiritului contemporan”. Am trăit s-o vedemşi pe-asta! Despre felul în care incidentul afost comentat în cultura noastră, a plagiatuluişi a spiritului anti-păltinişean locvace.... nocomment!

CCea mai cretină dintre emisiunile de„umor”, depăşind chiar şi defuncta

Vacanţă Mare, este una de pe la Prima Tv, cubătrâni puşi să facă tot felul de trăsnăi.Sentimentul provocat este groază şi silă. Demirare la un canal Tv care are emisiuniumoristice de calitate măcar acceptabilă. Înaceeaşi categorie intră reclamele cu Stela şiArşinel pentru „Farmacia inimii, Catena”. Îivezi pe cei doi şi te apucă un plâns cusughiţuri pe motivul literar: „ce-au fost şi ce-au ajuns”. De altfel, industria noastră depromovare (nu vreau să folosesc nici untermen englezesc practicat în domeniu) esteîntr-o criză mult mai acută de inspiraţie decât

industria. De mult n-am mai văzut o reclamăinteligentă. Cel puţin, cele ale reţelelor detelefonie par făcute de oligofreni, pentruoligofreni.

AApropo: într-o reclamă un domn se uită lanişte albume vechi de poze despre

bunicul şi spune nostalgic „uite ce porumb îicreştea”. Lasă că eu am auzit multă vreme,pentru că nu mă uitam la ecran în acel timp,„uite ce porumbei creştea”... şi nu înţelegeamlegătura cu restul reclamei. Dar, din punctulde vedere al sărmanei limbi române, formulaeste complet aiuritoare. Îţi pot creşte părul,nasul, unghiile, un neg... în nici un cazporumbul. El creşte, nu îţi creşte.

SS candalul primăverii a fost fără îndoialărocambolesca afacere a manuscriselor lui

Cioran. În loc să-i sărbătorim centenarul, ne-am trezit astfel într-un scandal cu iz demahala, în care un lacom hrăpăreţ rafinatfrancez se întâlneşte cu un hrăpăreţrudimentar român. Cel puţin, aşa se pare dincâte s-au văzut până acum. De altfel, niciBookfest-ul, care ar fi trebuit, după părereamea, să-i fie dedicat, nu a marcat în nici un felcentenarul. Cu excepţia unei cărţi a luiGabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E. M.Cioran, evenimentul a trecut neobservat.

AApropo: Bookfest-ul a fost ca şi Româniade azi, o bulibăşeală aducând mai mult a

iarmaroc.

CC ioroianu la OTV. Astfel de oameni, carenu percep diferenţa dintre Dilema Veche

şi OTV sunt mai periculoşi pentru culturădecât maneliştii.

CChiar: dna Almăşan, relicva inconturnabilăa TVR, crede că tot Băsescu e de vină

pentru rezultatele noastre la Eurovision.Nimeni nu are curajul să pună în discuţiecheltuiala inutilă a sute de milioane pentruparticiparea la acest mega-kitsch europeanfără nici o valoare, cum bine îl caracteriza uncomentator. Eu fac o propunere şi pariez 1 la100 că câştig: vreţi să luăm premiul I laEurovision? Trimiteţi-l pe Salam! Însnobismul multicultural care caracterizeazăjuriul, promovând tot felul de ciudăţenii, arecele mai mari şanse să câştige. Să vedeţiatunci mândrie pe România! Nu vrea GoranBregovici să-l pună pe un CD alături de EricClapton? Dumnezeu să ne apere!

Revista nouă, 2/2011142

DD e când apărem mai rar, tentaţiile din revistele literare sunt maimulte! Cum şi era de aşteptat, dar până nu te loveşti cu capul…nu crez că situaţia e aşa de dificilă. Dificilă şi frustrantă în

momentul când vrei să dai seamă de propria selecţie de texte şi spaţiulrezervat nu-ţi este favorabil. Ca de obicei, abordarea este la întâmplare,alfabetică. ACORD este un „periodic de informaţie universitară” alUniversităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, fondat de Dan Dediu,acela care şi semnează editorialul din nr. 9 / martie 2011 (sosit la redacţianoastră odată cu un excelent concert de concerte): Cum scriem despremuzică?: „Se poate scrie ştiinţific aseptic în mod strict riguros, încercândvertijul pe care ţi-l dă iluzia că muzica este o ştiinţă exactă, ca în Evulmediu. Sau se poate scrie la fel de ştiinţific, dar vizionar, evidenţiind,dimpotrivă, cu câtă claritate şi minuţiozitate se poate concepe formaambiguităţii, vastităţii şi a vagului. Se poate, apoi, scrie literar narativ, caîntr-o poveste, uzând de metafore petulante perifraze baroce şi litotesugestive, în încercarea de a «aproxima» prin cuvinte parfumul unuistil.” Şi aşa mai departe, cu precizie şi concizie, o deschidere de revistădintre cele de nişă şi mai ales de elită. Revista piteşteană ARGEŞ teîncântă întâi prin paginile de copertă color dedicate artelor plastice(martie – Matisse, aprilie – Tonitza, mai - Arta coptă). M-aş opri o clipăla poemul lui Florian Silişteanu din pagina 2 a nr. 3, apoi aş continua cuanti-dot.ro-ul lui Dumitru Ungureanu care sare „În apărarea profesiuniide scriitor”. Puiul de polemică iscat de un domn Gh. Păun pare a nu aveaviaţă prea lungă. Poeme de Carolina Ilica, Radu Cange, Andrei Velea.Ne oprim la cronica romanului Vioricăi Răduţă – Mamamea moarte, unadintre apariţiile care merită atenţie, poate şi eseista uimind de fiecaredată cu prospeţimea şi atitudinea nonconformistă a scrisului său:„Viorica Răduţă vorbeşte emoţionant, pe înţelesul tuturor, despreuniversala confruntare cu moartea, universalul proces de murire şiuniversala iubire dintre copii şi părinţi.” (Monica Papazu). Din nr. 4 aflămcă lui Liviu Ioan Stoiciu îi sunt furate revistele literare din cutia poştalăşi domnia sa se împacă cu ideea, ba chiar se bucură de semnul că suntcitite chiar de… scriitorii de pe scara sa de bloc. D. A. Doman scrie despreVeneticii lui Ion Lazu, un roman de familie şi istoric din aceeaşi categoriecu Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, ceea ce îl cam pune penedrept în umbră, astăzi. Mâine, se va vedea… Vârful unei lecturiplăcute şi cu folos este dialogul lui Adrian Alui Gheorghe cu părinteleIustin Pârvu: „Politicienii au nevoie de o populaţie fără nădejde, fărăcredinţă, fără orizont, ca să o poată manevra” – afirmă cu dreptatestareţul din Munţii Neamţului. Leo Butnaru ne oferă poeme de AnnaAhmatova. Nr. 5 marchează 45 de ani de existenţă a revistei: LA MULŢIANI, ARGEŞ! Poesis cu Rodian Drăgoi, Horia Bădescu, Petruţ Pârvescu.Mă opresc la un fragment din „Cine-l îngroapă pe Lenin?”, de MagdaUrsache: «În loc de un Nürenberg al comunismului, se face proces

De citit din scoarţă-n scoarţă,dincolo şi dincoace de aşteptări

reviste literare

Valeria MantaTăicuţu, Lecturi

necesare, Editura CCDBuzău, 2011

Constantin Arcu,Cocteil în cranuu mici,Editura Paralela 45,

2011

Cenaclul Atitudini,Melancolie Diesel,

Kartha-Graphic, 2010


„fascistoidului” Eliade, „antisemitului Cioran, în regia lui EdgarReichmann. Sunt condamnaţi politic nu capii comunismului, ci NaeIonescu „absolut culpabil”, Mircea Vulcănescu, Noica, Ţuţea, Crainic,Gyr… // Ana Pauker poate fi scuzabilă sau scuzată, nu şi dreaptainterbelică. Scopul (bolşevic) scuză mijloacele folosite în distrugereaduşmanului de clasă.” De la Bacău, revista ATENEU ne pune în temăcu Premiul Goncourt 2010 obţinut, în fine, de Michel Houellebecq,pentru La carte et le territoire, într-un text vioi şi instructiv. Reţinemformula „un eşec glorios surclasează un succes banal”, dar articolulVioricăi Mereuţă-Sorta trebuie citit pe-ndelete. În acelaşi nr. 3 / martie2011 ne reţin atenţia poemele semnate de Cornel Galben şi Stoian C.Bogdan (Gara de Nord într-o noapte de iarnă…), dar mai ales cronicaliterară a lui Adrian Jicu, ce-l are drept subiect pe Matei Vişniec curomanul Domnul K. eliberat, „o carte despre riscurile libertăţii”. Scrisă în1988 şi publicată abia în 2010, cartea este „un omagiu adus lui Kafka” decel care a trăit, la plecarea din România, „o traumă în sens invers, altfelspus nu şocul arestării, şi şocul eliberării”. Cum să suporţi „povara de afi liber”? este întrebarea căreia Matei Vişniec încearcă să-i răspundă cuumor şi farmec, pentru că „orice sistem, fie el democratic sau nu,împiedică individul să trăiască, supunându-l la tot felul de constrângeri”.Nr. 5 găzduieşte şi un text semnat de C. Trandafir, „Cioran, iarăşi despreinstanţele căderii”, în care suntem invitaţi la o analogie cu Bacovia [da???– păi a dispărut poetul Nietzsche?], într-un „dialog” [nu recenzie!] cuvol. lui Ionel Necula „Căderea după Cioran” [nota bene – presupun cătermenul „estimp” – „Norocul e că estimp au apărut şi receptoriserioşi…” - nu trebuie înţeles în acest (con)text numai în sensultradiţional – „în acest an” – mai cu seamă că I. N., chiar, a mai publicatîn trecut texte despre Cioran]. În fapt, Bacovia e prezent în text cât eGodot în piesa lui Beckett. Poate data viitoare… De reţinut şi începutulunei serii „Parabolele dostoievskiene” de Ion Fercu. BANAT – revistade la Lugoj ne soseşte invariabil ca pdf – dă seamă de întâmplărileculturale ale locului, de efervescenţa neobosită a creatorilor de frumos.Dar remarcăm şi prezenţe care oferă o perspectivă naţională - AdrianDinu Rachieru - Nicolae Breban şi fascinaţia romanului – sau europeană -Simion Dănilă - Centre nietzscheene de studii şi documentare. Aflăm de laAdriana Weimer că scriitorul Gheorghe Schwartz a primit Premiulpentru „cea mai bună carte străină”, la Târgul Internaţional de Carte dela Belgrad (27-29 octombrie 2010), după Premiul Academiei - Premiul„Ion Creangă”, pentru romanul Culoarul Templier, acordat tot anul trecut.BOEM@ de la Galaţi se subintitulează, nu ştiu de ce, live literature şi edin categoria „3în1”, adică 1-2-3/2011, are un director (distinsul AurelRău, semnează Eminesciana) şi trei redactori-şefi: online - Mihail Gălăţanu,[pur şi simplu] – Valeriu Valegvi şi adjunct – Victor Cilincă. Din cele 72de pagini, ne oprim aici la cele dedicate lui Paul Sân-Petru la 75 de ani,cu pagini de poezie şi un interviu („De dragul înţelepciunii întârziate,aş lua-o de la început, fără stagii de sergent sau plutonier…”). Altfel, celmai activ comentator pare a fi vrânceanul Gheorghe A. Stroia, caresemnează nu mai puţin de trei recenzii şi o cronică plastică! BUCOVINALITERARĂ (nu „culturală”, cum am notat în nr. anterior, sub impulsulunei impresii… sentimentale) nr. 5 e la fel de variată şi plăcută minţii lalectură, că nu poţi ocoli colecţia de nume care mai de care mai celebre:

George Lixandru, Cerînclinat, Ciel incliné,

Sloping sky, FundaţiaCulturală Antares, 2010

Constantin Arcu,Faima de dincolo,

ediţia a II-a, revăzută, Ed. Paralela 45, 2011

Viorel Savin, Exilat înstrigăt,

Editura Valman, 2010


Liviu Antonesei, Gh. Grigurcu, LIS, Mircea A. Diaconu, Adrian AluiGheorghe, Luca Piţu, Leo Butnaru et alii. Adaug, spre deosebit interes,Theodor Codreanu despre Matei Vişniec, precum şi fragmentul deroman (Exerciţii de dezordine preventivă) al acestuia din urmă, din carealeg, pour la bonne bouche: „Ceea ce spun scursurile lumii interesează presaşi publicul în cel mai înalt grad. Publicul soarbe cu fascinaţie cuvinteleasasinilor şi ale fanaticilor, ale nebunilor şi iluminaţilor. O bună partedin cuvintele pe care le auzim la radio şi la televiziune sunt pronunţatede oameni care ar trebui în mod normal să se afle fie în închisori fie înspitale psihiatrice.” Din nr. 4, îmi place şi ideea antologiei de poezieromânească (baladele lui Radu Stanca merită readuse în atenţiaiubitorilor şi scriitorilor tineri de poezie), şi carnetele critice ale MagdeiUrsache, pornind de la aniversatul Gheorghe Grigurcu. Iar în ce priveştePatimile unui şef de revistă, compătimim şi noi!! CAFENEAUALITERARĂ a făcut 100 de numere! La încă de o mie de ori pe-atâtea!Dacă nr. 4/99 a fost dedicat celor 75 de ani împliniţi de Gh. Grigurcu, iarClubul Cafeneaua literară îi cuprinde pe Câştigătorii concursului depoezie de dragoste „Leoaică tânără, iubirea”, la care adăugăm cu plăcerepoemul de pe ultima copertă – Floarea soarelui de Virgil Diaconu -, nr.5/100 celebrează „100 de cafele la Cafeneaua literară”: „Redacţia Cafeneleia făcut tot posibilul să asculte toate vocile, să de atenţie tuturorgeneraţiilor şi direcţiilor literare contemporane. Am publicat şaizecişti,optzecişti, douămiişti. Şi 2005-işti!...” Etc., etc., revista şi-a împlinit cuasupra de măsură menirea de la înfiinţare (2003): „să nu fie îndatorată cunimic epocii totalitare, […] să nu fie închisă în clipa generaţiei literareaflate în vogă”. CITADELA de la Satu Mare ne soseşte mai degrabă înformat pdf, înţelegem, din păcate, sărăcia, căci e confruntăm şi noi cu ea.Nr. 1 /2011 îl avem pe hârtie şi reţinem editorialul lui Felician Pop, Oconstatare de parcurs?, în care se exprimă tristeţea că „suntem chiar maimici decât ce se vede pe globul pământesc la apus de Pontul Euxin” şi„Marea carte despre regimul comunist nu s-a născut încă. Şi tare mă temcă nici scriitorul ei…” Nu am cum să-l contrazic, aşa că trec mai departe,la acel „3în1” devenit modă (sau model??), Nr. 2-3-4 (32-33-34), sosit pee-mail, în care Ionel Necula se ocupă de „Cioran la Floarea de Foc”,revista lui Sandu Tudor, în care va publica, la 21 de ani, 7 articole; acelaşitecucean Ionel Necula răspunde întrebărilor lui Aurel Pop, redactor-şef,într-un amplu interviu: „Lumea continuă să moară, să se primeneascădin cauze ce transcend voinţei noastre. Aşa a fost întotdeauna şi aşa vafi în continuare. Nimeni nu deţine un panaceu pentru stoparea acesteifatalităţi inexorabile. Nici n-ar fi de dorit, căci menirea omului este să senască, să trăiască şi să moară. Durerile noastre, ale românilor, nu ţin destatutul fiinţial ce ne-a fost hărăzit, ci de capacitatea noastră de a neadministra eficient potenţialul de care dispunem, de a ne găsi lideriipotriviţi, care să ofere exemplaritate, să caute şi să identifice căi de drenajprofilactice pentru ţară, pentru optimizarea evoluţiei noastre istorice.”CONVORBIRI LITERARE se menţine, cum e de aşteptat, la aceleaşicote serioase, înalte, impuse de tradiţie. Aşadar, de citit din scoarţă-nscoarţă! În martie, Cassian Maria Spiridon votează deschis pentru„Cartea, cel mai durabil suport”şi-l ia de martor pe Umberto Eco: „Depeste cinci sute de ani, variaţiile obiectului numit carte nu i-au modificatnici funcţia, nici sintaxa. Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta.

Ioan Vintilă Fintiş,Icoana din apă,

Editura Ghepardul,2011

Filip Köllö,Plasa de piatră,

Editura PloieştiMileniul III, 2010

Ştefania Oproescu,Delir în curcubeu şi

alte poezii, Editura Valman, 2009


Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poateinventa o lingură mai bună decât o lingură.” În finalul unui eseu declarificare a poziţiilor faţă de legionarism, Mircea Platon constată: „Decâte ori crezi că discuţi cu un om, constaţi că polemizezi cu un S.R.L., cuun scriitor cu răspundere limitată în privinţa a ceea ce spune sau scrie,care doar răspândeşte ordinele primite de la centru, la reciclarea de cadrechenzinale.” Imaginea poate fi extinsă la întregul societăţii româneşticontemporane, a cărei decadenţă devine pe zi ce trece tot maiirefragabilă. Acum începe publicarea în foileton a studiului „Brâncuşi şiGurgjieff” de Basarab Nicolescu, un text important pentru biografiaculturală a secolului trecut, o lectură ce te acaparează necondiţionat.Numărul din aprilie ne oferă accesul la amintirile Irinei Mavrodin despreîntâlnirile sale cu Cioran, continuarea eseului lui Ioan Buduca despre„Un profet al secolului al XX-lea: Rudolf Steiner”, într-un efort lăudabilde revitalizare a interesului pentru antropozofie. Interesantă relatareaSimonei Modreanu despre Actualitatea [culturală] franceză aflată, la unmoment dat, „sub vraja Marelui Nord” – literaturile scandinave laSalonul cărţii de la Paris, martie 2011. Ca semn de carte, poemele delicateale Paulinei Popa. În mai, „Marea provocare a prezentului esteinstaurarea unei noi ere, era globalizării cu un impact asupra tuturorlocuitorilor planetei imposibil de monitorizat, cu transformări şi mutaţiiadeseori dramatice pentru ţări şi continente întregi”, constată CassianMaria Spiridon, în debutul unui eseu ce se anunţă cu mai multeepisoade. Adrian Patraş – Nichita Stănescu la o nouă lectură – comenteazăeseul despre poet publicat anul trecut de Daniel Cristea Enache: „Chiardacă adastă predilect în preajma locurilor comune ale exegezei, eseul luiDaniel Cristea Enache are meritul, deloc neînsemnat, de a-l recupera peNichita Stănescu altfel decât până acum, printr-o grilă estetică exigentă,într-un anume sens cam prea exigentă, care nu reţine decât o parte infimădin imensa creaţie a poetului.” Pentru degustători, Filozofia şi poezia laNietzsche de Svetlana Paleologu Matta şi O „punere în abis”a operei luiCioran de Irina Mavrodin – două eseuri vecine, la propriu şi la figurat.CONTA nr. 5 vine de la Piatra Neamţ tot în format pdf, plăcerea lecturiimai cere şi efort! Ancheta revistei are ca temă „Bancul şi literatura”(răspund: Constantin Ardeleanu, Constantin Arcu, Nicolae Băciuţ, HoriaBădescu, Leo Butnaru, Dumitru Chioaru, Florin Dochia, DumitruAugustin Doman, Gellu Dorian, Remus Valeriu Giorgioni, Ioan Groşan,Daniel D. Marin, Adrian G. Romila, Nicolae Sava, Viorel Savin, ChristianW. Schenk, Ioan Florin Stanciu, Valeria Manta Tăicuţu, Radu Ulmeanu).Mă încânt cu „Să dăm Securiţica pe răzătoare! (un comentariu critic deMagda Ursache)”: „Dacă ar fi avut un Dosar de Urmărire Informativă,Ion Creangă tot aşa l-ar fi cetit: rîzînd a pagubă şi plesnind muştelerătăcite între file.” Multă poezie bună! CURTEA DE LA ARGEŞ dinaprilie cată să-şi clarifice statutul: „dorind să facem o revistă mai general-culturală, nu putem ignora literatura, dar vrem să ne oprim la nivelul«despre». Eseuri, cronici de carte, cronici de eveniment. Nu şi producţiiinedite deocamdată, proză şi poezie.” Poate că o clarificare şi aconceptului de „poezie modernă” folosit ambiguu în textul lui GheorghePăun ar fi necesară, cândva. Reţin Spectacolul literaturii văzut de FelixNicolau în pagina 5. În mai, multe texte pe teme istorice şi matematice…şi o recenzie semnată de Victor Sterom la romanul Marianty de Mihai

Marie Vrânceanu,Sex, bani şi alţi demoni, Editura Tracus Arte,

2011

Victor Sterom,Geometria fumului, Editura Sinteze,

2011

Christian Crăciun,Intrări în labirint,

ediţia a doua,Ed. Dacia XXI, 2011


Antonescu. Mângâietor pentru cei ca noi, editorialul lui Gh. Păun –Centru şi periferie. DACIA LITERARĂ din mai dedică o secţiune –Restiturism cultural – Balcicului. Nu se va ocoli interviul pe care CălinCiobotari îl face cu Alexandru Călinescu - „Opţiunea de a mă ocupa decritică a fost o greşeală existenţială” – şi proza de Gheorghe Schwartz –„Ce rost are?” DUNĂREA DE JOS dedică nr. pe aprilie centenaruluiEmil Cioran (a.g. secară, George Lateş, George Apostoiu), dar Cronicileculturale gălăţene, cu text şi foto, sunt deosebit de utile pentru marcareaactivităţii din urbea de pe Dunăre. În mai, cu deosebire interviul cuNicolae Bacalbaşa este de citit cu interes, precum şi poezia …pictoruluiploieştean Filip Köllö. Iunie este sub semnul lui Shakespeare (semneazăGeorge Lateş, Petru Iamandi, Oana-Celia Ilieş Gheorghiu, Geanina-Mihaela Spînu), cu o încântătoare schiţă umoristică de Isaac Asimov,tradusă de P. Iamandi. Poezie de Daniel Corbu! EUROPA - Revistă deştiinţă şi artă în tranziţie, Fondată în anul 2008 la Novi Sad – ne soseşteîn format pdf. Fondator şi redactor şef Pavel Gătăianţu. Texte aplicatede psihosociologie a comunicării, despre relaţia mass-media cu publiculşi cu segmentul politic al societăţii, dar şi despre „lexicul limbajuluipoetic din Voivodina” sau „fenomenul de «dublu»în literaturamodernă”. Proză, poezie, arte vizuale, muzică – o revistă sobră şiconsistentă, cu semnatari de pe ambele părţi ale frontierei. Din revistaFAMILIA pe martie 2011: „cultura română nu se opreşte nici la Curtici,nici pe Prut, nici la Borş, nici la Jimbolia sau la Stamora Moraviţa. Nicimăcar la Novi Sad, de altfel, la o aruncătură de băţ de noi.” (Vasile Dan).Traian Ştef şi Miron Beteg scriu despre Mainimicul lui Ioan Moldovan, iaracesta din urmă despre Pe prag de Liviu Ioan Stoiciu şi alte cărţi – amales după sufletul meu… Adaug dialogul Octavian Soviany – Ion Simuţ,provocat de apariţia romanului Viaţa lui Kostas Venetis, cel de-al doileadeclarându-se [retoric…] un cititor dezamăgit, stupefiat. În aprilie,revista orădeană se deschide cu Centenarul Cioran – semneazăAlexandru Seres (două texte), Ciprian Vălcan (interviu cu MassimoCarloni), Constantin Noica (din Familia, seria III, anul I, nr. 7, 1934),continuă cu Gheorghe Grigurcu – 75, inclusiv un interviu realizat deFlori Bălănescu („N-am fost un «personaj», pur şi simplu, «estet») şi cuProzatorul (majusculă intenţionată! – ReNé) Radu Ţuculescu, despre carescriu Ioan Moldovan şi Marius Miheţ: „Nu sunt mulţi scriitorii care autalentul reinventării de la o carte la alta. Radu Ţuculescu are unasemenea sistem […], este un adevărat alchimist al trecutului, ştiind cuprecizie rară să extragă acele soluţii magice care tezaurizează o lumecompletă.” Am primit IMPACT CULTURAL de la Târgovişte, fondatorVali Niţu, redactor-şef Victor Sterom. Recenzii de Lucian Gruia,Gheorghe A. Stroia, Victor Sterom, Ana Hâncu, George Toma Veseliu,Niculae Ionel, Mihai Antonescu, Marius Chelaru, Ionel Necula, FlorentinPopescu etc. Se publică şi poezie. LITERE, tot de la Târgovişte, soseşteca pdf. Dincolo de editorialul în care Valeriu Cristea vrea să atenuezesupărările colaboratorului revistei Alexandru George, îmi par a ieşi înevidenţă: textul ultim al lui Mircea Horia Simionescu [Cu trei bemoli lacheie (2)]; afinităţile selective ale lui Ioan Adam – Arhivele Golgotei ( desprePetru Ursache - Istorie, genocid, etnocid); Alexandru George - Unele micigreşeli - dar câteva şi mai mari – apropo de Mateiu Caragiale în viziunealui Barbu Cioculescu; Matei Vişniec - Despre sexul femeii. Câmp de

Nicolae Geantă,Dinamica restructurării

postdecembriste înmunicipiul Câmpina şi

arealul adiacent, Ed. Top Form, 2010

Adelina MihaelaVorovenci,

Haiku-uri de toamnă, Ed. Amurg

Sentimental, 2011

George Vulturescu,Aur şi iederă,

Editura Paralela 45,2011


luptă în războiul din Bosnia. MIŞCAREA LITERARĂ de la Bistriţa ne-a trimis-o Emil Perşa dinCluj-Napoca. Mulţumim! Este nr. 4/2010 şi cele 156 de pagini consistente încep cu editorialul luiOlimpiu Nuşfelean: „Viaţa literară îşi pierde memoria. Uităm repede succesul unui scriitor, carteacare a entuziasmat la un moment dat. Ca să nu mai zicem că unii scriitori sunt îmbrânciţi în uitare,ca mai apoi să fie inventaţi sub alt nume, sub alte semnături… Ecoul literar are o propagarescurtă.” Sentimental fiind, reţin interviul cu prozatorul braşovean Daniel Drăgan: „Cred căliteratura română de astăzi este un fenomen foarte viu, mai cu seamă în provincie”. Dacă o găsiţiundeva, citiţi-o în întregime. OGLINDA LITERARĂ soseşte la redacţie cu precizie de ceasornic!G. A. Neagu & comp nu oboseşte să ne ofere o varietate de texte literare de valori diferite, pepiteşi steril în devălmăşie, deja adunând de la înfiinţare peste şapte mii de pagini! Din aprilie reţinNarcisism şi homosexualitate de Theodor Codreanu (pe teme deschise de corectitudinea politicălansată de Noua Stângă Americană), poezia câmpinencei Diana Marinache, din mai, editorialul luiGabriel Funica („Laicizarea, secularizarea, descralizarea, «moartea termică a lui Dumnezeu» au caefect, pe termen lung, diluarea, sleirea forţelor de autoregenerare ale culturii. Fără transcendenţă,artele devin simple, îndemânări, iar creatorii „simţiri reci, harfe zdrobite, cum spune amarelenostru Poet.”), dialogul cu scriitoarea Florica Bud (Iolanda Malamen), cu urmare în numărulurmător, şi prezentarea lui Ioan Popescu – Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” Ploieşti la ceasaniversar, 90 de ani de existenţă în sprijinul lecturii, iar din iunie, Pleşcarii Apocalipsei după Cioran (G.Funica), cronica lui Ioan Adam (Istorie, istorii, accidente) despre cartea lui George Rădulescu Un secolcu Neagu Djuvara, eseul lui Theodor Codreanu despre poezia lui George Vulturescu (cu urmare,din nefericire!), poeziile câmpinencei Diana Marinache (reluate din nr. din aprilie!), recenzia – deasemenea reluată din nr. pe aprilie! – lui Florentin Popescu la Obsesia unui proces de Ana Hâncu.Pentru a identifica alte reluări nu am mai avut răbdare… Din POESIS de la Satu Mare, redactor-şef George Vulturescu, ne-au sosit primele nr. din acest an – 3în1 -, se deschid şi se închid cuinformarea privind campania murdară pe care o poartă Radu Ulmeanu – conducătorul revisteiAcolada din aceeaşi urbe – împotriva poetului Marelui Nord. Oare de ce nu mă miră? Pentru căpe tot meleagul românesc asemenea comportamente sunt regulă? Semnează cronici literare ViorelMureşan (Ion Mureşan), Andrei Zanca (Mircea Petean), Radu Voinescu (Robert Şerban) Gh.Mocuţa (Teofil Răchiţeanu, Linda Batiste), Crina Bolcuţ (Gh. Glodeanu), Viorel Ştefănescu(Corneliu Antoniu), Gligor Haşa (Paulina Popa). Un dialog despre literatura pe internet cu GeluVlaşin (+poeme). Eseuri de Elvira Iliescu (Fascinaţie – Nichita Stănescu), Gh. Glodeanu (BujorNedelcovici – Jurnal infidel), Daniela Sitar-Tăut (Carmen Dărăbaş – L’application du scénario dansl’imagologie compareé). Traducere din Gabriele D’Anunzio, La moartea unui nimicitor (Simion Dănilă).Laudatio pentru Augustin Buzura (Gh. Glodeanu). ProSAECULUM este 2în1 şi acoperă 1,5 luni dinan… Din cele aproape două sute de pagini, e tare periculos să alegă fără să greşeşti! Unica scăparee să recurgi la sentimente, ele ţin de subconştient, aşadar: eseul domnului Petru Ursache, Iov –povara suferinţelor asumate; cel al lui Vlad Zbârciog despre Daniel Corbu „Cred în poezie ca într-unmiracol…”; cronica lui Adrian Botez vol. „Exilat în strigăt” de Viorel Savin; nu în ultimul rând,interviul realizat de Călin Ciobotari cu oenologul academician Valeriu D. Cotea – trăiască vinul!SALONUL LITERAR de la Odobeşti conţine, în nr. 72 /2011, un interviu cu Eugen Simion semnatde Culiţă Ion Uşurelu: „Uitându-mă în urmă, constat că nici un critic important n-a scăpat decalomnie”. SPAŢII CULTURALE, care apare la Râmnicu Sărat, a ajuns la nr. 16! Valeria MantaTăicuţu (VMT) ia atitudine în contra dublajului filmelor, ideea a căzut, între timp, respinsă chiarde fistichiul iniţiator! Argumentele doamnei rămân valabile, reale, ca şi concluziile. Reţin textelelegate de aniversarea domnului Petru Ursachi şi interviul cu o traducătoare a lui Cioran, GinaPuică. Din poezia lumii ne încântă translaţiile lui Leo Butnaru: rusoaica Cerubina de Gabriak (1887-1928), lângă care aşez cele trei pagini alocate poetului piteştean Virgil Diaconu şi pagina cutabletele lui Dumitru Augustin Doman (Curtea de Argeş). TIMPUL de la Iaşi de ocupă în apriliede corespondenţa Mircea Eliade – Henry Pernet, 1981-1986. Interesantă viziunea lui Wiliam Totokdespre două cărţi cu acţiunea în România. Sunt tentat să o socotesc tare subiectivă. De citit şitextele despre fericire (Ana-Maria Pascal) şi despre dragoste (Marcela Ciortea). În nr. 5, Valeriu


Gherghel scrie despre Limba neo-adamică; Adrian Niţă se arată sceptic privind valoarea realizării„docudramei” despre Nae Ionescu şi discipolii săi la TVR Cultural. VATRA VECHE, condusă deNicolae Băciuţ, publică un dialog cu Părintele Dionisie Ignat, de la Muntele Athos: „În oriceschimbare trebuie să avem temelia învăţăturilor bisericii, că numai biserica e adevărul. NumaiEvanghelia e adevărul. Şi trebuie să ne osârduim, să ne respectăm cu multă atenţie, ca bunulDumnezeu să ne vină întru ajutor.” Avem şi partea a treia a eseului „Dulcea povară a biografiei.Hortensia Papadat Bengescu şi Simone de Beauvoir” de Carmen Ardelean: „O lectură maiprofundă a textului Hortensiei Papadat-Bengescu (de ce nu, psihocritică) ar permite interpretareaacestei nevoi de evadare supervizată, a sistematicei nevoi de cercetare ca pe o schiţare a destinuluiscriitoricesc. Fără sprijinul şi încurajarea permanentă a lui Ibrăileanu şi Lovinescu care-i înţeleg,asemenea tatălui sau ordonanţei, nevoia de evadare, elanul secondat de teamă, e evident căautoarea n-ar fi avut curajul necesar publicării şi, de ce nu, chiar al scrierii. Mai mult, diferenţadintre imaginea feerică a orizontului (chiar şi a celui de aşteptare al lectorului) şi dezamăgireadată de absenţa frumuseţii întrezărite, bănuite e cea dintre imaginea iniţială şi cea finală apersonajului.” Luciditatea analizei, interpretării comparative împinge, vrând-nevrând, spresinceritate în aprecierea valorii. ReNéReNé

Octavian GOGAPOLITICIANUL

El nu-i gândac de puşcărie,Nici taur şef peste cireadă, Nici elefant bun de paradă,Nici buhă de academie…

Într-un sfârşit de tiranie,Când lumea a-nceput să creadă,Era un fel de nostimadăLovită de apoplexie.Întortocheata escapadăLega deja o strategie,Iar la tribuna fistichieMinţea un ins pocnind din coadă,Şi dintr-a lumilor şaradă,Îndemnul antic de frăţieSe pregătea în noi să radăOricare semn de armonie.Atunci vântul ce adiePrin ancestrala neghiobie,Deschise neagra perioadă,Şi-a zis, cu falsă veselie:Nu-l fac gândac de puşcărie,Nici taur şef peste cireadă,Nici elefant bun de paradă,Nici buhă de academie…

Şi i-a prezis:Politichie!

DUPĂ „POETUL”

Ion BRADCÂND VII

Când vii din nou acasă răscolitDe-atâtea dulci palavre-ameţitoare,Îţi zici că poate-aşa ţi-a fost ursit,Şi înc-o legislaţie apare.

Dar nu suntem cu toţi nişte martiri?Ai ascuţit mereu câte-o secureCu pila unui vot, să nu transpiriCă ştii cum cei aleşi iar au să fure,

Calificat, fotolii peste rândCu daruri ferecate de vitrină?Când vii din nou acasă trist, râzând,Să nu înjuri de mamă. Eşti singura pricină!

DUPĂ „CÂND TE ÎNTORCI”

Parodii de Ştefan Al.-Saşa

...Saşa: S-ar putea s-aveţi o scamă...

ISSN 1223 - 429X

Paul Tiberiu Mănguţă - Reflexii la Câmpina (2009)