redescoperă istoria nr. 4 - ianuarie - martie 2014
DESCRIPTION
Redescoperă Istoria nr. 4 - ianuarie - martie 2014TRANSCRIPT
• P U B L I C A Ț I E D E D I C A T Ă P A S I O N A Ț I L O R D E I S T O R I E Ș I R E E N A C T M E N T •
ISTORIAA N U L I I • N U M Ă R U L 1 (4) • I A N U A R I E - M A R T I E 2 0 1 4
P R O C E S U L OPTANȚILOR UNGURI
Pentru
Patrie!SKS 45175ANI DE LA
NAȘTERE
03
Revista Redescoperă Istoria are, începând cu acest număr, un nou design și vă
invită să răsfoiți paginile virtuale pentru o nouă incursiune în trecut. Acum avețila dispoziție lucrări ample, cu ajutorul cărora puteți afla informații foarte bine
documentate despre fapte și evenimente care au făcut istorie.
Istoria nu poate fi schimbată, însă, indiferent cât s-a scris ori s-a spus până acum,
întotdeauna va mai avea „ceva” care așteaptă să fie descoperit. Și de-ar putea
vorbi, până și pietrele cetăților ar fi cei mai fideli cronicari ai vremurilor demult
apuse. ...Darămite cronicile îngălbenite, documentele pline de praf din arhive,
medaliile uitate în cutii sau rătăcite prin sertare, fiecare gata să-și spună povestea
sa aceluia care dorește să o asculte.
Și întotdeauna cineva va dori să afle mai mult decât știe acum, iar drept urmare,
istoria va continua să fie cercetată.
Prezentul nostru devine un trecut continuu, iar, din această cauză, misiunea
relatărilor istoriei este absolut vitală. Așadar, trebuie să ne cunoaștem cât mai
bine istoria, deoarece și noi vom fi parte a istoriei strămoșilor noștri pentru
generațiile următoare.
Alice Diana BOBOC
• E D I T O R I A L •
Istoria începe acum!
04
C U P R I N SREDESCOPERĂ ISTORIA
08 Interviu lector univ. dr. Sorin Cristescu:
Carol I a dus politica elitei politice românești, care
i-a plăcut și i s-a potrivit de minune regelui și care
se poate rezuma în câteva cuvinte: integrarea
României în Europa
16 Ceatalul Sfântul Gheorghe:
Un loc istoric, uitat de lume
22 Primul Război Mondial și poveștile oamenilor
obișnuiți
25 Pentru Patrie!
Prizonierii români în lagărele germane în anii
Primului Război Mondial
37 Procesul optanților unguri
44 Top 10 arme neobișnuite din vremuri străvechi
47 Moda mai puțin cunoscută
48 SKS 45
Carabina semiautomată sistem Simonov 1945
52 Cinema: Hoțul de cărți
54 Orașe pierdute uitate de vreme: Memphis
57 Istoria ciocolatei
SUPLIMENT
Primul Război Mondial reconstituit
Moara lui Assan, distrusă de nepăsarea autorităților
08
44
Anul II • Nr. 1 (4) • ianuarie – martie 2014
52
05
• C U P R I N S •
Responsabilitatea pentru textele
publicate aparține autorilor.
Reproducerea materialelor din revista
Redescoperă Istoria fără acordul scris
al redacției este interzisă.
PARTENERI
Serviciul Județean Alba al
ARHIVELOR NAȚIONALE
Muzeul de Istorie Paul Păltănea
Galați
CONTACT
• E-mail:
www.redescoperaistoria.ro
www.facebook.com/RedescoperaIstoria
REDESCOPERĂ ISTORIA
Publicație lunară dedicată
pasionaților de istorie și reenactment
ISSN 2344 – 3235
ISSN-L 2344 – 3235
REDACŢIA
• Membrii fondatori & Redactori:
Alice Diana BOBOC
Mihăiţă ENACHE
• Colaboratori:
Corneliu MOTOC
Ioan GĂUCAN
CONSULTANȚI ȘTIINȚIFICIConf. univ. dr. Alexandru OȘCA
Dr. Manuel STĂNESCU
25
37
50
48
16
CO
NC
UR
S R
EDES
CO
PER
A
ISTO
RIA
Locul II
Locul III
Locul I
facebook.com/RedescoperaIstoria
REVISTA REDESCOPERĂ ISTORIA VĂ INVITĂ LA CONCURS
CU PREMII ÎN VALOARE DE PESTE 400 LEI!
Scrieți un articol inedit și bine documentat care nu a mai fost
publicat până acum, cu tema ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL și veți putea câștiga unul dintre cele 3 premii oferite de
SPONSORUL revistei Redescoperă Istoria, WOLFY! Cele 3 articole
câștigătoare vor apărea în numărul 5 al revistei Redescoperă Istoria.
Articolul trebuie să respecte următoarele cerințe:
• Documentare temeinică
• Să aibă minim 5 pagini (Times New Roman - 12)
• Precizarea surselor / Bibliografie
• Articolul trebuie să fie semnat cu numele real al participantului.
REGULI ALE CONCURSULUI
Fiecare participant are voie să se înscrie cu un singur articol. Articolele vor fi trimise
pe adresa de e-mail a redacției [email protected] până la data de 31
MAI 2014. Este OBLIGATORIU să treacă în e-mail și numărul de telefon unde va
fi contactat în momentul selectării articolului pentru publicare.
După ce vor fi atent verificate de redacție și de consultanții științifici ai revistei, cele
mai interesante și documentate articole vor fi postate pe site-ul
www.redescoperaistoria.ro, precum și pe pagina de Facebook a revistei de unde vor
fi share-uite de către participanți pe propria lor pagină de Facebook. Primele 3
articole cu cele mai multe like-uri vor fi premiate.
În intervalul 15 - 20 IUNIE 2014, articolele vor fi promovate pe Facebook de fiecare
participant în parte, cu mențiunea Pentru concursul revistei Redescoperă Istoria, iar
pe data de 1 IULIE vor fi desemnate cele 3 articole câștigătoare. Câștigătorii vor fi
anunțați telefonic de către redacție pentru a ridica premiile puse la dispoziție de
WOLFY.
Vă dorim succes!
Rucsac de asalt
Sac cargo 15l
Vestă de asalt
• P A R T E N E R I •
07
Muzeul de Istorie Paul Păltănea Galați
Muzeul de Istorie Paul Păltănea Galați a fost
inaugurat la 24 ianuarie 1939 sub denumirea de
Muzeul „Casa Cuza Vodă”. Inițiativa înființării unui
muzeu de istorie aparținuse membrilor Asociaţiei
„Casa Cuza Vodă” care, din fondurile strânse prin
subscripţie publică, donaţii şi contribuţia autorităţilor
locale şi centrale, au cumpărat fosta casa părintească a
lui Alexandru Ioan Cuza. În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial muzeul a fost închis, bunurile fiind
evacute și din păcate, pierdute. După acest moment,
între anii 1951-1952 s-a încercat o primă organizare a
instituţiei muzeale pe baze ştiinţifice, după o tematică
corespunzătoare şi a bunurilor deţinute. Muzeul a fost
încadrat cu personal de specialitate care a întreprins
primele cercetări sistematice în domeniul istoriei
locale. Până la mijlocul anilor ’50, muzeul şi-a păstrat
un profil mixt cu secţii de istorie, ştiinţe naturale şi
artă. În anul 1956, instituţia muzeală gălăţeană s-a
reprofilat pe activităţi distincte, prin înfiinţarea
Muzeului de Istorie, Muzeului de Ştiinţe Naturale şi
Muzeului de Artă, instituţii culturale cu profile
distincte şi programe adecvate. Evoluţia colecţiilor
Muzeului de Istorie a fost într-o creştere permanentă:
astfel, în anul 1969, acesta deţinea peste 25.000 de
bunuri culturale, iar suprafaţa de expunere era de 1.450
mp.
În prezent muzeul are următoarele secții: Casa „Cuza
Vodă”, Casa Colecțiilor, Casa „Hortensia Papadat
Bengescu”, Casa Memorială „Costache Negri”, Casa
Rurală „Ion Avram Dunăreanu”.
Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale
Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale a apărut
în sistemul instituţional din România după adoptarea
Decretului Prezidial nr. 17 din 27 ianuarie 1951 şi a
Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 472 din 29 mai
1951. Tot în anul 1951, prin decizia aceluiaşi minister,
nr. 313 din 16 iulie 1951, este înfiinţat şi depozitul din
Alba Iulia, subordonat Secţiei Regionale Hunedoara.
Filiala Alba Iulia, a intrat în funcţiune la 15 octombrie
1954, sediul noii instituţii fiind în Palatul Justiţiei. La
22 octombrie 1954, filiala Alba Iulia va prelua
depozitele de pe strada Ecaterina Varga, nr.2, date în
folosinţă de Secţia Financiară, împreună cu arhivele
Administraţiei Financiare a judeţului Alba şi ale
organelor ei subordonate. După 1 aprilie 1969, Filiala
Alba Iulia, prin reorganizarea aparatului teritorial al
Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, devine Filiala
Judeţeană Alba a Arhivelor Statului. Aceasta cuprinde
şi fosta Filială Blaj, aflată până atunci în subordinea
Filialei Judeţene Braşov a Arhivelor Statului.
În anul 1979 s-a început construirea unui nou local,
modern, menit să adăpostească întreaga bază
documentar-istorică a judeţului Alba. Astfel, la 1
decembrie 1982, are loc inaugurarea în municipiul
Alba Iulia, a unui nou lăcaş al Arhivelor Statului,
instituţie culturală cu vechi tradiţii menită să
adăpostească tezaurul istoric documentar.
Prin prevederile Legii 16/1996, Filiala Judeţeană Alba
a Arhivelor Statului devine Direcţia Judeţeană Alba a
Arhivelor Naţionale. Din noiembrie 2009, aceasta a
devenit serviciu judeţean.
* * *
Şef serviciu: Dana Alexandra ZECHERU
Adresa: Alba Iulia, str. Mihai Viteazu nr. 29, cod
poștal: 510010, jud. Alba•Telefon: 0258/810996•Fax:
0258/810996•E-mail: [email protected]
* * *
Director: Cristian Dragoș CĂLDĂRARU
Adresa: Galați, str. Mr. Iancu Fotea nr. 2, cod poștal:
800017, jud. Galați•Telefon: 0236/414228•Fax:
0236/460797•E-mail: [email protected]
08
• A U T O G R A F •
Dragi cititori,
Vă invităm să vă bucurați de paginile
și textele revistei noastre și să nu uitaținiciodată că istoria este cea mai
frumoasă expediție prin omenesc. Doar
legând istoria de cei care au făcut-o, fie
soldați, fie generali, fie oameni simpli,
fie șefi de stat putem să retrăim toate
emoțiile lor.
Sorin Cristescu
martie 2014
• Lector univ. dr. la Facultatea de
Relații Internaționale, Istorie și
Filosofie a Universității Spiru Haret
• Autor a numeroase studii, articole,
cursuri universitare și cărți care au ca
temă personalitatea regelui Carol I,
Primul Război Mondial și istoria
contemporană.
SORIN CRISTESCU
I N F O
U L T I M A C A R T E
• Regele Carol I în rapoartele
diplomatice austro-ungare (1877-
1914), vol. I (1877-1896), Editura
Paideia, București, 2013
• I N T E R V I U •
diplomatice austro-ungare 1877-1914, tot la editura
Paideia, urmează să fie o colecţie de cinci volume
cuprinzând acele rapoarte diplomatice care ne prezintă
discuţiile diplomaţilor austro-ungari, dar şi germani, cu
regele Carol I şi de asemenea rapoartele care îl au ca
obiect pe rege.
De ce regele Carol I? Pentru că era o personalitate
ocultată pe vremea regimului comunist, prezentat ca
unealta docilă a burghezo-moşierimii exploatatoare etc.
Bun, chiar dacă era adevărat, dar de ce să nu dai măcar o
poză a regelui ? Puteţi să vă imaginaţi că în 1977 s-au
publicat mai multe lucrări despre Războiul de
Independenţă de la 1877 şi doar în una apare o fotografie
a principelui, dar în „calitatea sa de comandant al
trupelor ruso-române care asediau Plevna.” În rest, se
prezentau pozele tuturor personalităţilor epocii – ţarul
Alexandru al II-lea, Osman Paşa, generalii ruşi şi români
– dar nu regele. Sigur că nu se permitea atunci publicarea
nici unei poze a nici unuia dintre regii noştri sau a prim-
miniştrilor celebri, precum Ion C. Brătianu sau Ion I. C.
Brătianu sau Iuliu Maniu etc.
Îmi amintesc foarte bine că nu aveam încă opt ani, era la
începutul anului 1970, când m-am îndrăgostit de
manualele vechi de istorie găsite prin casă, iar când am
început să le vorbesc despre regii României părinţilor
mei, aceştia s-au îngrozit! Mi-au confiscat imediat cărţile
respective, mi-au spus că dacă vreau să fiu băgat la
puşcărie – eliberarea deţinuţilor politici avusese loc abia
cu şase ani în urmă – bătut bine de tot şi ţinut doar cu apă
şi cu pâine uscată, atunci cea mai sigură metodă era
Sorin Cristescu:
Carol I a dus politica elitei politice
româneşti, care i-a plăcut şi i s-a
potrivit de minune regelui şi care
se poate rezuma în câteva cuvinte:
integrarea României în Europa.
Lector univ. dr.
Domnule profesor, anul acesta se împlinesc 175 și
respectiv, 100 ani de la naștere și trecerea în nefiinţă a
regelui Carol I. Dvs ați lansat recent volumul Regele
Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877-
1914, care vine să completeze celelalte două cărțiînchinate regelui Carol I, respectiv Carol I –
corespondență personală și Carol I și politica
României. De unde vine această pasiune pentru
această personalitate a istoriei naționale?
Mai întâi se impun câteva precizări: volumul Carol I –
corespondența personală, lansat de editura Tritonic în
toamna lui 2005 cuprinde scrisorile personale ale regelui,
aflate în Fondul Casei Regale de la Arhivele Naţionale
Istorice Centrale din Bucureşti, scrisori adresate de rege
membrilor familiei sale – tatăl, Prinţul Karl Anton, sora,
Maria de Flandra, fratele Friedrich (Fritz), soţia regelui,
Elisabeta, prinţului moştenitor Ferdinand şi soţiei sale
Maria, ş.a. Acest volum reprezintă anexa lucrării mele de
doctorat, pe care am susţinut-o la Universitatea din
Bucureşti la 8 decembrie 2004, şi pentru care am primit
calificativul Magna Cum Laude. Din motive pur
comerciale - se sconta pe un interes deosebit al
publicului, şi chiar aşa a fost - anexa a văzut lumina
tiparului înaintea tezei propriu zise, Carol I şi Politica
României, publicată la editura Paideia în 2007 şi care
reprezintă o analiză a acestor scrisori în contextul istoriei
româneşti şi europene din acea perioadă (1878 -1912).
Am publicat o a treia lucrare Scrisorile regelui Carol I
din arhiva de la Sigmaringen 1878 - 1905, tot la editura
Paideia, în 2011, şi care, aşa cum se precizează în titlu, ne
prezintă scrisorile monarhului aflate în arhiva familiei
princiare din micul oraş natal al regelui; sunt în principal
scrisori adresate fratelui său mai mare, Leopold, general
în armata germană, şi mamei sale, Josephine, născută ca
mare ducesă von Baden. Regele Carol I în rapoartele
09
Fo
to:
free
bir
d.r
o,
info
ror.
com
, M
CF
R,
Wik
iped
ia
• I N T E R V I U •
nu puteam să crede că aşa ceva era un scris. Ce era de
făcut ? Regele publicase din 1892 până prin 1902 patru
volume de memorii, iniţial în limba germană, apoi în
traducere franceză şi română. În aceste memorii erau
reproduse (cu mici lipsuri marcate prin puncte de
suspensie, mă înţelegeţi, era vorba de pasaje care ar fi
putut să ofenseze pe monarhii marilor puteri) multe din
scrisorile regelui către membrii familiei sale. Am luat
acele scrisori, aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti,
le-am comparat cu textul tipărit şi aşa, încet-încet, i-am
învăţat scrisul. A mai fost foarte greu de găsit o editură
unde să-mi public teza propriu-zisă Carol I şi politica
României, dar până la urmă am descoperit editura
Paideia şi pe cel mai măreţ şi mai extraodinar promotor al
culturii care este directorul acesteia, dl. prof. univ. dr. Ion
Bănşoiu, şi toate s-au rezolvat cum doar în basme se mai
întâmplă.
Sigur că ar fi trebuit ca volumele de documente – scrisori
şi rapoarte – să fie publicate de Editura Academiei, pentru
că regele Carol I a fost vreme de 48 de ani preşedintele de
onoare al Academiei Române, dar... De atâţia ani ne-am
dezobişnuit să ne mai mirăm de ceva.
10
apă şi cu pâine uscată, atunci cea mai sigură metodă era
să mai povestesc şi la alţii ceea ce le povestisem lor. Vă
daţi seama ce savoare extraordinară, ce gust al fructului
oprit, au căpătat de atunci cărţile de istorie. A doua zi am
primit cadou Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri
pâna azi a lui Constantin şi Dinu C. Giurescu, scrisă în
„spiritul documentelor de partid şi de stat”. Acesta trebuie
să fie motivul pentru care în toţi anii care au urmat nu
prea am mai putut să citesc altceva decât istorie şi romane
istorice.
Când, la 35 de ani, terminam ca şef de promoţie
Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti -
terminasem în 1991 şi Facultatea de Chimie Industrială –
şi trebuia să-mi aleg tema lucrării de licenţă, am optat
pentru regele Carol I, de fapt a fost Tinereţea regelui
Carol I, şi de atunci îl tot studiez...
Pe parcursul documentării acestor lucrări ațiîntâmpinat dificultăți? Dacă da, care au fost acestea și
cum ați reușit să le depășiți?Cea mai mare dificultate, şi care părea într-adevăr
insurmontabilă, era scrisul pe cât de ordonat, pe atât de
mărunt al regelui. Când am văzut prima oară o scrisoareÎncoronarea lui Carol I ca Rege al României (1881)
• I N T E R V I U •
Cărțile de istorie ne spun că regele Carol I a avut cea
mai lungă domnie din istoria României, fiind totodată
emblema unei perioade în care a fost obținută
Independența României, economia a fost redresată,
iar statul a fost dotat cu o serie de instituții specifice.
Care este percepția dvs. asupra personalității lui
Carol I?
Regele Carol I nu a inventat nimic, ci a instaurat în
România un sistem politic după chipul şi asemănarea
elitelor care îl chemaseră în ţară, un sistem politic
inventat de politicienii români şi care cu siguranţă nu se
studia la cazarma Regimentului 2 de Dragoni ai Gărzii
Regale prusiene de unde fusese adus în mai 1866 tânărul
căpitan, dornic să joace un rol în istoria Europei. Regele a
legitimat prin prezenţa sa clasa politică românească, al
cărei produs a fost. Regele şi-a asumat cu mare demnitate
şi desăvârşită eleganţă acest rol impus, şi-a asumat în
egală măsură laudele şi insultele pe care le merita elita
politică românească. A instaurat «rotativa
guvernamentală» sau «dictatura alternativă a şefilor de
partide» după expresia lui Constantin Argetoianu, pentru
că aşa o doreau şefii de partide şi astfel suveranul a reuşit
o performanţă unică în istoria politică: aceea de a
mulţumi toate taberele. Urmaşii săi nu au mai făcut la fel:
Ferdinand i-a încredinţat toată puterea lui Ionel Brătianu
care venea şi pleca de la guvernare când voia el, Carol al
II-lea a încercat să-şi însuşească el toată puterea politică,
iar rezultatul a fost un dezastru fără precedent, regele
Mihai a fost dominat de doi dictatori care au domnit sub
girul unor puteri străine: Ion Antonescu şi Petru Groza.
Să ne amintim de ce boierimea l-a adus pe Carol I în
România: pentru a garanta faptul că niciodată nu se va
mai face vreo expropriere precum cea a lui Alexandru
Ioan Cuza. De aici formularea art. 19 din Constituţia de la
1866: «Proprietatea este sacră şi inviolabilă, nimeni nu
poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică
şi numai cu o justă şi dreaptă despăgubire» ceea ce ştim
de la Revoluţia franceză de la 1789. Dar textul românesc
continuă: «Prin cauză de utilitate publică urmează a se
înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică,
precum şi lucrările de apărare a ţării.» Aşadar cine nu se
încadra în categoriile mai sus menţionate nu mai putea fi
expropriat. Sigur că lucrurile nu au rămas aşa pentru
eternitate: parlamentul de la Iaşi din iunie-iulie 1917 a
trebuit să modifice acest articol pentru a da posibilitatea
realizării unei noi reforme agrare, aşa cum şi-o doreau
ţăranii soldaţi din tranşeele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz.
Care fost rezultatul concret al stabilităţii politice create de
acest sistem politic? România a fost ţara cea mai
împrumutată din Europa: România a primit, în principal
din Germania şi Autro-Ungaria – ne-o spune istoricul
economiei româneşti, dl Victor Axenciuc - 2,4 miliarde
franci aur (la 3 franci şi zece centime gramul de aur) deci
de opt ori valoarea tezaurului de trei sute de milioane de
franci aur, sau 93 de tone de aur, depus la Moscova în
1916 -1917. Din această sumă România plătit şase sute de
milioane (deci de două ori tezaurul de la Moscova). A
rămas o datorie de 1,8 miliarde franci aur (de şase ori
valoarea tezaurului de la Moscova) datorie care s-a şters
la 14/27 august 1916 când România a intrat în Primul
Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, adică a
celor care ne împrumutaseră!
Să ne gândim că în aceeaşi perioadă Rusia imperială a
primit de la Franţa împrumuturi în valoare de 12 - 13
miliarde franci aur, deci de cinci ori mai mult decât
România, populaţia României fiind de 14 -15 ori mai
mică decât cea a Rusiei.
Sigur că doar 20% din România a beneficiat de pe urma
acestor împrumuturi şi importuri, mai precis procentul de
populaţie urbană românească, şi cu aceşti bani s-au
modernizat în stil occidental Capitala şi oraşele
României, în vreme ce lumea rurală - 80% din populaţie -
a rămas undeva la începuturile Evului Mediu sau pe
vremea dacilor şi romanilor judecând după ceea ce ne-au
lăsat artiştii fotografi ai epocii. De ce? Pentru că aceasta
fost voinţa elitei politice româneşti.
Prima dvs. carte a purtat titlul Carol I –
Corespondența personală. Cum este reflectată
personalitatea regelui Carol în aceste scrisori?
Regele Carol I ni se înfăţişează aşa cum a vrut el să
rămână în amintirea noastră: un om profund religios, un
bun catolic, un om de o moralitate desăvârşită, monahală
am putea spune, om al datoriei mai presus de orice,
apărător hotărât, sfidător chiar, al intereselor româneşti
dar la fel de devotat patriei de unde venise, adică
Germaniei. Nimeni nu i-a contestat vreodată aceste
calităţi morale. Stilul scrisorilor este sobru şi concis, de o
regească simplitate, precum al lui Iulius Caesar în De
bello gallico.
În ce relații se afla cu ceilați membri ai familiei sale
(Hohenzollern-Sigmaringen)? Este adevărat că avea o
atitudine distantă față de soția sa, regina Elisabeta?
Toţi cei care au citit scrisorile, specialişti sau oameni
obişnuţi, de pildă cea care a fost multă vreme dactilografa
mea, dna Maria Chitaru, au fost frapaţi de afecţiunea cu
totul specială, de dragostea şi duioşia pe care regele o
avea pentru părinţii şi fraţii săi şi mai ales pentru sora sa.
11
• I N T E R V I U •
Emoţionante sunt rândurile în care suveranul îşi exprimă
dorul de casa de unde venise, şi dacă n-ar fi fost atât de
sobru şi ar fi avut ceva mai mult talent literar ar fi scris
pagini splendide despre dorul de acasă, precum poetul
Ovidius, exilat cândva pe ţărmurile Pontului Euxin.
Cum a devenit regele Carol român? Care au fost
acțiunile prin care monarhul și-a câștigat simpatia
românilor astfel încât aceștia să îl perceapă ca pe un
conducător de-al lor?
Să ne audă oricare din contemporanii regelui ar zâmbi
amar. Carol I nu a devenit niciodată român, căci s-a
refuzat defectelor pe care şi le asumau de obicei
românii din acea epocă: superficialitate, lipsă de
punctualitate, de moralitate în căsnicie etc. Nu vreau să
supăr pe nimeni şi nu sunt eu cu nimic mai bun. A fost
însă un diplomat german, în bune relaţii cu Titu
Maiorescu, contele Anton Monts, care a scris în
memoriile sale, apărute în 1932, că «regele mergea totuşi
12
prea departe în conivenţa sa cu gaşca politică ce se afla la
momentul respectiv la guvernare şi îi lăsa pe toţi să fure
şi să părăduiască după pofta inimii.»
Trebuie să precizăm că pentru regele Carol I sintagma
aceasta «românii» sau «ţara» - pe cea din urmă regele o
utilizează cel mai des, pe prima foarte rar şi cu sens
depreciativ - deci «ţara» înseamna se reducea pentru el la
parlamentari, miniştri şi ofiţerii armatei. Atât. Despre
ţărani vorbeşte doar atunci când aceştia se răsculau, iar
ceea ce scrie despre răscoala din 1888 ne îngrozeşte :
«Ţăranii au respect pentru gloanţele de război »
Din acest motiv a câştigat simpatia celor pe care el îi
numea români, adică a politicienilor, lăsându-i pe rând să
conducă ţara aşa cum le plăcea lor. Nu vreau să-i vedeţi
pe liderii liberali sau conservatori ca pe nişte corupţi, dar
când venea vorba despre clientela lor politică atunci
deviza «Nimic pentru mine, totul pentru ţară» căpăta
conotaţii în niciun caz patriotice.
Una dintre realizările din timpul domniei lui
Carol I: Podul de la Cernavodă, operă a
inginerului Anghel Saligny
• I N T E R V I U •
Se spune că regele Carol I a fost un conducător
autoritar, sobru și tenace, foarte devotat sarcinilor
sale de rege al României și a urmărit să fie
nepărtinitor și să realizeze ce este mai bine pentru
țară. Considerați că dacă în 1866 venea altcineva în
locul lui Carol, România ar fi urmat o traiectorie
diferită față de cea pe care o amintesc cărțile de
istorie?
Greu de spus ce ar fi fost dacă. Oricum vreau să ştiţi că
liderii României de la 1866, cei care îl detronaseră pe
Cuza, nu îşi doriseră să aducă un prinţ neamţ, deşi
sintagma «neamţ» nu avea pe atunci conotaţiile peiorative
pe care le va căpăta la războiul franco - prusian de la
1870 sau la Primul Război Mondial sau la al Doilea. Ion
C. Brătianu l-a rugat pe Napoleon al III-lea ca una din
rudele imperiale să primească tronul României sau să dea
ca principe românilor pe unul dintre generalii săi. Nimeni
nu a vrut să fie suveranul unei ţări tributare Porţii
Otomane. Atunci i s-a vorbit lui Brătianu despre ruda din
Prusia a împăratului fracezilor, prinţul Carol von
Hohenzollern - Sigmaringen, care avea ambele bunice
franţuzoaice, rude cu Napoleon I. Carol von
Hohenzollern a primit coroana oferită. Aşa se scrie
istoria. Tânărul principe a avut până în 1885 un
îndrumător remarcabil în persoana tatălui său, prinţul
Karl Anton, fost prim-minstru al Prusiei între anii 1858 –
1862, deci înaintea lui Bismarck, cancelarul unificator al
Germaniei. Tatăl a ştiut să-l înveţe pe fiu cum să se poarte
pentru a deveni definitiv indispensabil familiilor
boiereşti, de fapt clanurilor boiereşti din România.
Care a fost politica dusă de Carol și ce implicații a
avut asupra României, atât pe termen scurt cât și pe
termen lung?
Carol I a dus politica elitei politice româneşti, care i-a
plăcut şi i s-a potrivit de minune regelui şi care se poate
rezuma în câteva cuvinte: integrarea României în Europa.
Această politică se baza chiar pe scopul pentru care
Napoleon al III-lea acceptase la 1858 -1859 crearea
României, acela de a bloca expansiunea Rusiei spre
Occident, sau cum spuneau liderii epocii, noi trebuia să
fim «zăvorul» care să împiedice unirea slavilor din sud –
sârbii şi bulgarii - cu slavii din nord – ruşii - sub sceptrul
ţarului de la Sankt Petersburg. Ne-am achitat cu cinste de
această misiune. Instrumentul de realizare fost încheierea
tratatului secret de alianţă al României cu Puterile
Centrale – Austro-Ungaria şi Germania – semnat la 30
octombrie 1883. Secretul a fost impus de cancelarul
german Otto von Bismarck, ca să nu supere Rusia cu care
avea în plan să realizeze cândva o alianţă. De menţionat
faptul că Bismarck contribuise decisiv la venirea lui Carol
I în România în mai 1866. Pentru România, rezultatul a
fost o lungă perioadă de linişte în care economia ţării a
devenit complementară, subordonată de fapt economiei
austro-ungare şi germane, şi a avut loc modernizarea în
stil occidental a lumii româneşti urbane şi ignorarea celei
rurale, unde nu s-a putut face mai mult decât ca jurnaliştii
ziarelor de opoziţie să laude calităţile morale ale ţăranului
român în comparaţie cu mizeria morală a clasei politice
româneşti.
Tot de numele lui Carol se leagă și o serie de
scandaluri precum și cel legat de construcția căii
ferate Roman – București – Vârciorova, cunoscut șisub numele de Afacerea Strousberg, după numele
constructorului. După cum bine știți, scandalul a fost
provocat de neregulile descoperite ulterior în contract
și de condițiile de concesionare, total nefavorabile
statului român. Cum a influențat aceste scandaluri
imaginea regelui Carol I?
Neregulile nu se aflau atât în contract cât în mai ales în
modul de realizare: era un produs de calitatea a III-a livrat
le preţ de calitatea I. Liderii Serbiei au angajat în acelaşi
scop un antreprenor francez, Bontoux; fraudele săvârşite
13
1907, tablou realizat
de Octav Băncilă
• I N T E R V I U •
Cum era perceput Carol de către diplomații străini
acreditați la București?
Era văzut ca Alfa şi Omega politicii externe şi interne
româneşti, dar stilul de guvernare al monarhului era
considerat adesea expresia slăbiciunii sale de caracter,
deşi nu era deloc aşa. Diplomaţii nu uitau să sublinieze
prăpastia adâncă ce îl separa pe rege de masele populare
şi că suveranul era respectat de sfetnicii săi pentru nivelul
la care ridicase România, dar în niciun caz iubit.
Constituția din 1866 a fost prima Constituție a
României. Cum a influențat aceasta modernizarea
țării?
Constituţia din 1866 era în cea mai mare parte a ei,
elaborată deja atunci când a venit principele Carol I la
Bucureşti. Se poate spune pe drept cuvânt că a asigurat
modernizarea României pe drumul separării puterilor în
stat. Era o constituţie copiată după cea belgiană, una
dintre cele mai înaintate ale epocii, în care se garanta
egalitatea în faţa legii şi toate drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti. Specificul românesc era dat nu numai de art.
19, pe care l-am văzut deja, dar mai cu seamă de legea
electorală, probabil cea mai restrictivă din Europa la
vremea respectivă. Dreptul de vot era condiţionat de
avere, cetăţenia de apartenenţa la unul din cultele religiei
creştine, iar într-o ţară de cinci sau şase milioane de
locuitori doar o sută de mii aveau drept să voteze. Era
triumful marii boierimi şi în egală măsură al micii
boierimi, dar consider că de la inventarea democraţiei
aceasta a fost esenţa ei reală. Democraţia nu a însemnat
iniţial domnia poporului, ci era un sistem politic menit să
ofere oricărui om bogat, accesul la orice funcţie politică.
Aşadar, dacă un om bogat nu era ministru, parlamentar,
prefect sau primar însemna că nu a vrut el să fie aşa ceva,
nu că nu ar fi putut. Lucrurile stau cam la fel şi astăzi.
Care a fost moștenirea lăsată lui Carol de către
Alexandru Ioan Cuza în 1866 și cum a fost
valorificată aceasta de către regele Carol I?
Alexandru Ioan Cuza a trasat cadrul politic şi
instituţional, temelia, pe care s-a putut construi România
modernă şi din acest motiv sunt aşa de multe reformele
domnitorului Unirii. Îngrozită de perspectiva altor
reforme, boierimea l-a adus pe Carol I ca să le împiedice.
Suveranul străin a continuat politica de integrare a
României în Europa, aşa cum voise elita de la 1848, din
rândul cărora majoritatea au ajuns miniştri şi prim-
miniştri, şi a modernizat irevocabil statul care se crease
între 1859 şi 1866.
de acesta au fost la fel de mari, punând în pericol soarta
dinastiei Obrenovici. Pentru Carol I, prejudiciul de
imagine a fost imens – în fond chiar el îl impusese pe
Henri Betel Strousberg. La un moment dat în septembrie
1870, suveranul scria că voia să reglementeze chestiunea
căilor ferate şi pe urmă să abdice. Însă lucrurile au
evoluat altfel…
În timpul Răscoalei din 1907, Carol I le promitea
țăranilor că va înfăptui o reformă agrară, în urma
căreia aceștia vor fi împroprietăriți, însă suveranul a
uitat repede de promisiunea făcută, după ce criza a
fost soluționată prin trimiterea armatei contra
țăranilor. Considerați că a fost o măsură absolut
necesară sau această problemă a țăranilor își putea
găsi o altă rezolvare?
Nici vorbă n-a fost de vreo promisiune. Armata a fost
trimisă pur şi simplu în misiune de luptă cu muniţie de
război. Nu-mi place întrebarea retorică : «Ce altceva se
putea face?» pentru că aşa ajungem să justificăm orice
represiune, din orice epocă, şi numai de represiuni nu s-a
dus lipsă în istoria României. La vremea respectivă
nimănui nu i-a trecut prin minte să procedeze altfel. A
fost voinţa spontan exprimată a liderilor politici din toate
cele trei partidele - liberal, conservator şi conservator -
democrat (Take Ionescu) şi, în fond, după cum am văzut,
aşa se procedase şi la 1888 şi la 1894, când a scris
George Coşbuc «Noi vrem pământ!» şi de fiecare dată
când fusese nevoie. Nimeni nu avea vreo altă soluţie,
regele nici atât.
14
• I N T E R V I U •
Care a fost moștenirea lăsată României de către
regele Carol după domnia sa de aproape o jumătate
de veac? Cum a fost valorificată aceasta de către
următorii monarhi ai României?
O moştenire absolut extraordinară. Am vorbit despre
modernizare, integrare în Europa, construcţia europeană
imposibil de realizat fără România şi Bulgaria, deci regele
Carol I şi sfetnicii săi sunt categoric contemporanii noştri,
confruntaţi exact cu aceleaşi probleme şi provocări.
Moştenirea lui Carol I are o însă înainte de toate o latură
culturală, de ideologie naţională pe care monarhul nu a
încurajat-o. Conform acestor idei, misiunea elitei politice
şi culturale româneşti era realizarea statului naţional
unitar prin unirea cu Tarnsilvania şi Bucovina, aşa cum a
spus Nicolae Iorga la 24 ianuarie 1909, la o jumătate de
veac de la dubla alegere a lui Cuza: «Unirea de la 1859
este doar capitolul I din Istoria Unirii Românilor!».
Problema cum va arăta Europa fără Austro-Ungaria şi
care va fi soarta României vecină cum marea Rusie, a
contat foarte puţin pentru susţinătorii idealului naţional.
Acest curent de gândire a impus regelui Carol I
participarea României la al doilea război balcanic,
neintrarea Românei în războiul din 1914 de partea
Austro-Ungariei şi Germaniei şi la 14/27 august 1916
România a intrat în luptă de partea Antantei – Franţia,
15
Grivița (1877)
Rusia şi Marea Britanie – pentru împlinirea idealului
naţional. România Mică a regelui Carol I a reprezentat
nucleul în jurul căruia s-a putut înfăptui Unirea cea mare
de la 1918.
Am vorbit deja despre cum au văzut lucrurile monarhii
următori; trebuie să precizăm că elaborarea legislaţia de
unificare deplină a României s-a finalizat abia în 1938. În
anul următor însă a izbucnit cel de al Doilea Război
Mondial şi nimic nu a mai fost ca înainte…
Care sunt proiectele editoriale pe care le aveți în plan?
Aşa cum am spus şi în studiul introductiv care precede
„Rapoartele diplomatice austro-ungare…” antologia
realizată de mine le prezintă doar pe cele care se referă la
regele Carol I. Aceste rapoarte însă fac parte dintr-o
colecţie de documente de peste zece mii de pagini, unde
NU regele Carol I este personajul principal. Sunt acolo
discuţii cu prim-miniştrii, cu miniştrii Afacerilor Străine,
cu liderii opoziţiei parlamentare şi multe rapoarte de ţară,
ca să folosim o sintagmă încetăţenită astăzi. Toate sunt
modele de cum trebuie realizat un raport diplomatic, toate
formează cel mai amplu şi mai amănunţit tablou al istoriei
elitelor politice româneşti şi consider că toate trebuiesc
traduse pagină cu pagină. Vreau să fac acest lucru în anii
următori, dacă va vrea Dumnezeu.
Interviu realizat de Mihăiță ENACHE
• D O C U M E N T A R •
Ceatalul Sfântul Gheorghe:
16
Aşezat la confluenţa celor trei braţe ale Dunării, Tulcea,
Sulina şi Sfântul Gheorghe, acest teritoriu, puţin cunoscut
oamenilor, a fost martorul unor evenimente foarte
importante în istoria acestei regiuni, prin poziţia lui
strategică. Numele „ceatal” este de origine turcă şi
înseamnă „furcă”. El îşi datorează existenţa formării celor
două braţe ale Dunării: Sfântul Gheorghe şi Sulina. O
dată cu formarea acestor braţe începe şi formarea propriu-
zisă a Deltei Dunării. Astfel, braţul Sfântul Gheorghe se
formează în jurul anilor 8900 - 7200 î.e.n. şi îşi
definitivează forma în sec. al VIII-lea e.n., iar Sulina în
preajma anilor 7200 - 7000 î.e.n., reglându-şi cursul în
secolul al X–lea e.n. Din cauza sălbăticiei acestor locuri
şi a deselor inundaţii, Ceatalul Sfântul Gheorghe nu a fost
locuit şi nu a reprezentat un interes pentru desele
populaţii migratoare şi a stăpânirii străine în mâna căreia
a căzut de-a lungul vremii.
Până în anul 1829, acest punct era sub stăpânire turcească
şi nu reprezenta decât un loc de tranzit al corăbiilor care
coborau sau urcau pe Dunăre cu ajutorul pânzelor sau
trase la edec de pe mal, în drumul lor spre rutele
comerciale existente atunci. După cel de-al IV-lea război
ruso-turc din anii 1828 - 1829, în urmă păcii de la
Adrianopol, se hotărăşte ca Rusiei să îi revină toate cele
trei guri ale Dunării, graniţa cu Turcia fixându-se pe
Corneliu MOTOC
Foto
: ea
rth.u
nib
uc.
ro,
ind
elt
adu
nari
i.ro
, m
agaz
in-n
auti
c.ro
braţul Sfântul Gheorghe cu menţiunea că, deşi stăpână a
malului drept, nu va putea să se apropie decât până la
distanţă de două ore de mers de mal şi nu va putea ridica
niciun fel de fortificaţii sau clădiri, decât cele necesare
pentru carantine. Vasele de comerţ turceşti vor putea
circula pe Chilia şi Sulina, iar cele militare doar pe
Sfântul Gheorghe.
Acum se înfiinţează, de către ruşi, o staţie de carantină la
Ceatal Sfântul Gheorghe, pentru a dezinfecta navele care
urcau pe Dunăre, de frică flagelului ciumei care decimase
populaţia din multe ţări europene. Locul era special ales,
deoarece aici era intersecţia a două braţe şi se puteau
dezinfecta toate vasele care încercau să urce pe Dunăre.
„Sub pretextul aplicării regulilor de carantină, autorităţile
vamale, căpitănia şi poliţia fluvială rusă căpătau dreptul
de a inspecta navele care doreau să înainteze pe Dunăre
către porturile româneşti, dar şi pentru a percepe taxe
pentru remorcare şi cabotaj şi, în caz de nesupunere la
control de a reţine vasul respectiv, de a-i confisca
încărcătura şi de a-l escorta la Odessa.”
În anul 1836 este semnalat că la punctul Ceatal Sfântul
Gheorghe există şi o canonieră cu trei tunuri care putea
oricând să scufunde navele ce nu se supuneau controlului
ruşilor. „Vreme de mai mulţi ani autorităţile ruseşti nu au
părut să se îngrijească de această stipulatie,
Un loc istoric, uitat de lume
• D O C U M E N T A R •
17
până când, printr-un ucaz al ţarului Nicolae, datat 7
februarie 1836, s-a dispus organizarea carantinei
dunărene. Decretul imperial impunea constituirea unei
staţii de carantină la gura Sulina, care cuprindea două
secţiuni: una pentru liberă practică, la capătul extrem al
insulei până la care fusese înaintat cordonul de carantină;
cealaltă pentru vasele suspecte pe insula Sfântul
Gheorghe. Cea din urmă nu avea să se ocupe efectiv de
curăţarea mărfurilor, ci reprezenta un simplu port de
refugiu, pentru vasele care nu-şi puteau continua drumul
în amonte, din cauza vânturilor adverse sau a forţei
curentului, sau care doreau să reaprovizioneze.”
În anul 1840, la Sankt Petersburg s-a semnat între Austria
şi Rusia un tratat care prevedea exclusiv reglementarea
navigabilităţii pe Dunăre, în capitolul trei stipulându-se
„că toate vasele austrice care navigheză pe Dunăre vor
avea dreptul de a fi trase la edec de-a lungul fluviului şi
pe toată întinderea insulelor Letea, Sfântul Gheorghe şi
Ceatal, urmând căile de edec stabilite de guvernul
imperial al Rusiei, pe un mal sau pe altul, după cum o cer
măsurile de precauţie sanitară adoptate în conformitate cu
regulile de carantină, supravegherea cărora trebuind să nu
ducă la împiedicarea navigaţiei.”
„Carantinele erau foarte stricte în 1853. De-a lungul
râului, pe jumătate inundate, vedem căsuţe din scânduri
sau din trunchiuri de copaci ridicate pe piloni la doi metri
deasupra solului. În jurul acestora se află o galerie
protejată împotriva ploii şi a soarelui de un acoperiş. În
acest soi de balcon, o santinelă, îmbrăcată în cămaşă albă
vara sau de pânză groasă iarna, veghează neîncetat asupra
râului. Aceste cabane aparţin corpului de gardă, care este
însărcinat cu pază sanitară. Inspectorii le vizitează
periodic şi fiecărui district îi este ataşat un medic. Acest
serviciu este util şi ieftin. El apară încă o dată Europa de
flagelul ciumei. Din nefericire, aceşti medici şcoliţi în
Rusia sau Germania sunt puţin instruiţi. Cei care au
studiat la Paris refuză să-şi părăsească oraşele pentru a
ocupa astfel de posturi prost plătite. Rusia întreţine pe
fluviu o flotilă de şalupe echipate cu tunuri, care nu au
decât o capacitate mică, una sau două piese de calibru
mare.” Totuşi, construcţia acestei carantine a însemnat şi
unele abuzuri ale autorităţilor ruseşti care, fără motiv,
împiedicau vasele comerciale să facă negoţ cu grâne din
Ţările Române, în scopul de a facilita vânzarea lor din
Rusia. „Completul dezinteres cu care autorităţile ţariste
tratau problema îmbunătăţirii tehnice la gură Sulina,
urmăreau doar să avantajeze comerţul Odessei în
competiţia cu porturile Dunărene rivale.”
Intrarea acestui teritoriu sub stăpânire rusească a
însemnat şi abandonul lucrărilor de întreţinere a braţului
Sulina. Desele eşuări ale navelor la bară Sulina, precum şi
pe braţ, la Ceatal Sfântul Gheorghe şi grindul Argagnis
au dus la micşorarea exporturilor de grâne din Ţările
Române şi la falimentul casei de comerţ britanice, care
avea interese economice puternice în această regiune. „La
comportamentul abuziv al forţelor ruseşti desemnate să
vegheze la respectarea acestei reglementări se adaugă
nemulţumirile comercianţilor şi armatorilor străini, în
condiţiile în care trupele făceau de multe ori uz de armă şi
când nu era necesar”. Abuzurile săvârşite de autorităţile
ruse, precum și alte cauze fac să izbucnească primul
război modern din istorie - Războiul Crimeei (1853 -
1856). Turcia împreună cu Anglia, Regatul Sardiniei şi
Delta Dunării
Intrarea pe brațul Sulina înainte și după lucrările
de amenajare realizate între anii 1880 - 1882
• D O C U M E N T A R •
18
publicată şi în ziarul The Times în 25 iulie 1877, prin care
spunea că lucrările Comisiei vor fi inutile dacă nu se
rezolvă această problema. După terminarea conflictului,
însuşi Charles Hartley a venit aici pentru a analiză
situaţia. El constată că erau în număr de şase barje
încărcate cu piatră, legate cu lanţuri de punţi şi scufundate
la ancoră.
La 21 martie 1878, aceste bastimente cu piatră sunt
aruncate în aer de către scafandri, iar braţul este redeschis
circulaţiei. Minele şi torpilele amplasate în diferite puncte
ale Dunării au fost curăţate de ruşi cu ajutorul inginerului
Carl Kuhl.
Imediat după terminarea războiului, la Ceatal Sfântul
Gheorghe s-au început ample lucrări hidrotehnice, de
către Comisia Europeană a Dunării. „Direcţiunea ce lua
braţul Sulina, despărţindu-se de braţul Sfântul Gheorghe,
formă un unghiu ascuţit, astfel că apele erau obligate să
se întoarcă înapoi, spre a pătrunde în braţ; asemenea o
banca s-a format la intrare, mai aproape de malul stâng,
mărind pericolul cotului, de aceea necesitatea unei
deschideri la Ceatalul Sfântul Gheorghe se impunea”.
Pentru a se suprima un nou cot al braţului şi a se mări
viteza de curgere a apei, s-a făcut propunerea, la 16 mai
1880, de a se face o nouă deschidere a braţului Sulina, la
914 m mai la nord decât vechea intrare. Lucrările au
început la 24 iunie 1880 şi s-au sfârşit la 9 decembrie
1882. În urma acestei tăieri, cu o lungime de 994 de metri
şi o lăţime de 91.4 de metri, s-au extras 815.380 de mc de
pământ, care a fost depus pe malurile braţului,
Franţa au atacat Rusia, pe care au învins-o în 1856. În
urma Păcii de la Paris, Principatele Române au avut de
câştigat, conjunctural, prin acordarea celor trei judeţe din
sudul Basarabiei şi Delta Dunării.
După acest război se înfiinţează Comisia Europeană a
Dunării, iar Ceatalul Sfântul Gheorghe devine un punct
strategic, timp de mai multe decenii. Lucrările de
regularizare ale Dunării, făcute de inginerul englez
Charles Hartley, timp de 50 de ani, au însemnat
dezvoltarea comerţului şi intensificarea numărului de
vase care circulau pe Dunăre, ceea ce a dus la dezvoltarea
României moderne. Prima etapă a lucrărilor pe braţul
Sulina au fost făcute la gura de vărsare, dar în paralel au
mai fost făcute lucrări de întreţinere şi la Ceatal Sfântul
Gheorghe, care s-a adâncit cu încă 2 picioare engleze
(0.61m).
În urma războiului din 1877, Dunărea a fost blocată de
către ruşi, pentru ca flota otomană să nu mai înainteze.
„La o jumătate de milă în aval de Ceatalul Sf. Gheorghe a
fost construit un baraj prin scufundarea unor bastimente
de piatră. La sfârşitul lunii iulie 1877, colonelul Siborne
avea veşti în legătură cu alte vase scufundate cu scopul
consolidării construcţiei în timp ce, în august, se raporta
că s-au aruncat alte cantităţi de pietre de mari dimensiuni,
astfel că barajul era deja vizibil deasupra apei, deşi
ambasadorul rus al Tulcei îl împiedică pe inspectorul
general al navigaţiei să constate faptele la faţa locului”.
Chiar și inginerul Charles Hartley era foarte îngrijorat de
această situaţie, trimiţând o scrisoare autorităţilor ruseşti,
Înlocuirea unei geamanduri pe Dunăre
• D O C U M E N T A R •
19
având o adâncime iniţială de 4.88 m. Aceste lucrări au
fost încheiate după ce malul drept a fost consolidat pe o
lungime de 854 de metri, pentru a-l feri de eroziuni. În
timpul dragării s-a constatat că aici există o argilă foarte
dură, astfel explicându-se cursul Dunării cu foarte multe
sinusoide. Prin această tăietură, braţul Sulina s-a scurtat
cu 884 de metri şi s-au suprimat două coturi. „Tonajul
celui mai mare vapor care a navigat pe Dunăre în 1880 a
fost de 1462 de tone registru net”.
Pentru începerea lucrărilor la Ceatal nu se avea la
dispoziţie decât două drage, una veche turcească de 14
CP şi una de 60 CP veche de 14 ani, fiind folosită de
Hartley la portul Trieste. La cererea lui Hartley, s-a
construit în şantierele Barrow-în-Furness o nouă dragă
modernă de 180 CP. Săparea a fost foarte greoaie din
cauza straturilor de argilă dură şi turbă amestecate cu
multe rădăcini de stuf. O parte din acest strat de turbă a
fost transportat cu barje Hopper, pe maluri, iar nămolul a
fost transportat prin conducte, pe maluri, cu ajutorul
pompelor Burt.
După rectificarea bifurcatiei Dunării, aici s-au construit
de către C.E.D. două locuinţe, iar, ulterior, construindu-se
şi alte case, s-a înfiinţat un mic cătun. Acest cătun este
aşezat pe grindul Agenţiei, grind numit aşa de Comisia
Europeană a Dunării. Totuşi se cunoaşte că vis-à-vis,
peste Dunăre, existau alte locuinţe de târlaşi, deci se
poate spune că era aşezat pe două braţe. De la înfiinţare el
este arondat comunei Malcoci, până în anul 1907, când
trece la comună Principele Carol.
În anul 1896 Napoleon Athanasie vizitează acest loc şi ne
spune că „ceatal - punct locuit, situat la locul de unde
pleacă, canalul Sulinei în direcţiunea Est şi Sfântul
Gheorghe în direcţiunea Sud-Est. Aici Comisiunea
Europeană Dunăreană îşi are stabilită o agenţie.”
De altfel, M.D. Ionescu ne precizează că prefectul
Neniţescu a identificat şi acest punct al Agenţiei ca un
posibil loc de înfiinţare a unui nou sat. Din păcate, prin
moartea lui prematură, nu s-a mai realizat acest proiect.
Cu toate că avea mai multe facilităţi decât celelalte sate,
acest cătun nu s-a mai dezvoltat, el dispărând cu timpul,
poate şi din cauza deselor inundaţii la care era supus.
Existenţa unui post de telegraf la Ceatalul Sfântul
Gheorghe se datorează Comisiei Europene a Dunării.
Înainte de a-şi începe lucrările la amenajarea Dunării şi
barii Sulina, cei de la C.E.D. şi-au creat toate condiţiile
pentru infrastructură viitorului şantier. O parte din
serviciul tehnic se afla la Tulcea, care era şi locul de unde
se aprovizionau cu cea mai mare parte a materialelor de
construcţii. Astfel, C.E.D. stabileşte ca una din primele
investiţii să se facă în construcţia unei linii de telegraf.
studiat la Paris refuză să-şi părăsească oraşele pentru a
ocupă astfel de posturi prost plătite. Rusia întreţine pe
fluviu o flotila de şalupe echipate cu tunuri, care nu au
decât o capacitate mică, una sau două piese de calibru
mare.” Totuşi, construcţia acestei carantine a însemnat şi
unele abuzuri ale autorităţilor ruseşti care, fără motiv,
împiedicau vasele comerciale să facă negoţ cu grâne din
Ţările Române, în scopul de a facilita vânzarea lor din
Rusia. “Completul dezinteres cu care autorităţile ţariste
tratau problema îmbunătăţirii tehnice la gură Sulina,
urmăreau doar să avantajeze comerţul Odessei în
competiţia cu porturile Dunărene rivale.”
Intrarea acestui teritoriu sub stăpânire rusească a
însemnat şi abandonul lucrărilor de întreţinere a braţului
Sulina. Desele eşuări ale navelor la bară Sulina, precum şi
pe braţ, la Ceatal Sfântul Gheorghe şi grindul Argagnis
au dus la micşorarea exporturilor de grâne din Ţările
Române şi la falimentul casei de comerţ britanice, care
avea interese economice puternice în această regiune.
”Comportamentul abuziv al forţelor ruseşti desemnate să
vegheze la respectarea acestei reglementări se adaugă
nemulţumirile comercianţilor şi armatorilor străini, în
condiţiile în care trupele făceau de multe ori uz de armă şi
când nu era necesar”. Abuzurile săvârşite de autorităţile
ruse precum si alte cause fac să izbucnească primul
război modern din istorie - războiul Crimeei (1853-1856).
Turcia împreună cu Anglia, Regatul Sardiniei şi Franţa au
C.E.D. a realizat un proiect pentru construirea unei linii
de telegraf aerian între Sulina-Tulcea-Galaţi, pe o distanţă
de 200 km. Lucrările au început în primăvara anului 1857
şi au fost finalizate pe 2 noiembrie 1857. Lucrarea a fost
construită de specialişti englezi, austrieci şi muncitori
valahi. Costul întregii lucrări a fost de 1 milion de franci,
iar în 1858 această linie a fost dată spre administraţie
autorităţilor tulcene. În timpul războiului din 1877, linia
telegrafică dintre Sulina şi Tulcea a fost distrusă de turci,
iar ulterior refăcută. În 1882 s-a făcut o a două linie de
telegraf, între Sulina şi Tulcea, tot de Comisia Europeană
a Dunării în colaborare cu statul român. C.E.D. a suportat
2/3 din costul lucrării şi statul român 1/3, iar această linie
a fost construită pentru nevoile de comunicare ale
oraşului Sulina. O dată cu construirea celei de-a două linii
s-a înfiinţat un oficiu de telegraf permanent, la iniţiativa
directorului Alexandru Lipoianu, în punctele Sulina,
Gorgova, Ceatal Sfântul Gheorghe şi Tulcea. C.E.D. a
numit oficiul de la Ceatal Agenţia, iar grindul pe care era
ridicat acest oficiu a fost numit Agenţiei. Sub aceaste
denumiri le găsim în toate documentele Comisiei.
Dragarea unui canal din Delta Dunării
• D O C U M E N T A R •
20
Nava hidrografică, de balizaj şi inspecţie
Concordia / Delta
Anul construcției: 1924 – Nantes/Franţa • Lungime:
31,50 m • Lăţime: 7,30 m • Pescaj: 3,50 m • Viteză de
marş: 9,6 Nd
încheindu-şi misiunea în 1990. În anul 1948 a fost
modernizată, înlocuindu-se cabina de lemn cu o structură
de fier, ocazie cu care i-a fost schimbat şi numele în
Delta.
În faţa staţiei există un catarg de 40 m înălţime, pus de
C.E.D., format din doi stâlpi de lemn pe care se instalau
semnalele pentru avertizarea navelor. În 1956 a fost
înlocuit catargul de lemn cu unul metalic. Semnalele date
navigatorilor ziua, pe timp de ceaţă, erau ridicarea pe
catarg a unui balon negru, iar când se închidea canalul,
era arborat un steag alb-roşu. Noaptea existau felinare cu
gaz de culorile verde, alb şi roşu care, printr-un cod al
culorilor, avertizau vasele în legătură cu diferite aspecte
ale vremii sau circulaţiei pe Dunăre. Tot o sarcină de
serviciu era şi întreţinerea farului de la Ceatalul Sfântul
Gheorghe. A fost construit de C.E.D. pentru uşurarea
navigaţiei pe Dunăre, din beton pe un postament din lemn
de stejar. În far exista o butelie de gaz cu acetilenă în care
ardea permanent o mică flacără. Un temporizator elibera
o cantitate mai mare de gaz la câteva secunde, fapt care
mărea considerabil lumina în acest far. Oglinda cu lupă
din acest far, construită în Franţa, amplifica semnalul
luminos pentru a fi văzut de la o distanţă mult mai mare.
O dată cu izbucnirea Primului Război Mondial Ceatalul a
devenit un punct strategic, aici amplasându-se două
baterii de tun, armata rusă având ca obiectiv apărarea
poziţiilor de la Ceatal, Ilganii de Sus, Principele Carol,
Gorgova şi Carmen Sylva. Ulterior, în urma presiunii
exercitate de armata bulgaro - germană, la 17 decembrie
1917, batalionul rus a fost înlocuit de un batalion
De precizat este că la Ceatal cablul telegrafic trecea pe
sub Dunăre, iar restul traseului era aerian, aşezat pe stâlpi
de lemn de salcâm.
În anul 1903 se inaugurează o linie telefonică Sulina -
Tulcea, cu legătura spre Galaţi, una dintre primele din
Dobrogea. Această linie telefonică îşi avea oficii în
aceleaşi locuri că şi telegraful: Sulina, Gorgova, Ceatal şi
Tulcea. Tot acum se construieşte în punctul Ceatal şi un
debarcader pentru navele care făceau servicii poştale pe
linia Tulcea-Sulina.
După rectificarea bifurcației Dunării, în anul 1882,
Comisia Europeană a Dunării construieşte o Staţie de
Supraveghere Fluvială pentru îmbunătăţirea circulaţiei.
Aici cantonierul avea bine delimitate sarcinile ce trebuiau
executate pentru bunul mers al circulaţiei pe canalul
Sulina. Astfel, el avea de făcut zilnic măsurători,
verificări şi atenţionări către navele aflate în tranzit.
Folosind instrumente specifice unei staţii meteo, aici se
înregistra viteza vântului, direcţia vântului, temperatura,
vizibilitatea, nebulozitatea şi cotele apelor. Aceste
informaţii au fost publicate o lungă perioada de timp în
Monitorul Oficial al României. De asemenea, cantonierul
avea ca sarcină de serviciu verificarea de două ori pe lună
a stării tuturor geamandurilor şi scondrilor existenţi pe
Dunăre, pe distanţă dintre Ceatal şi Mila 27. În cazul în
care unele geamanduri sau scondri erau lipsă, se anunţa la
Sulina şi o navă hidrografică venea şi îi înlocuia. Prima
Nava Hidrografică a C.E.D. a fost Olinka, construită în
1886, apoi i-a urmat Concordia construită în 1924. Nava
Concordia a avut o foarte lungă perioadă de exploatare,
• D O C U M E N T A R •
21
BIBLIOGRAFIE
• Athanasie Napoleon, Dobrogea şi Gurile Dunării,
Stabilimentul graphic Socetu, Bucureşti, 1896
• Călători străini despre Ţările Române în secolul al
XIX-lea, Editura Academiei Române, Vol.VI, Bucureşti,
2010
• Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării - o problemă
europeană. Comerţ şi navigaţie la Dunărea de Jos în
surse contemporane (1929-1953), Editura Istros, Brăila,
2012
• Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi
politice britanice (1829-1914), Editura Istros, Brăila,
2008
• Dimitrie Neniţescu, Dunărea în dreptul internaţional
public, Tipografia Marinescu & Şerban, Bucureşti, 1903
• Gheorghe Bibescu, Istoria unei Fruntarii. România pe
malul drept al Dunărei, Tipografia curţii regale,
Bucureşti, 1883
• Ion Constantinescu, Note asupra toponimiei grindurilor
şi apelor din Delta Dunării în Analele Dobrogei, Editura
Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1939
• Iosif Colcer, Viorel Măgureanu, File din istoria
Dobrogei, Inspectoratul pentru cultură al judeţului
Tulcea, Tulcea, 1998
• M.D.Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea,
Atelierele grafice Socecu, Bucureşti, 1904
• Ştefan Stanciu, România şi Comisia Europeană a
Dunării. Diplomaţie, suveranitate si cooperare
internaţională, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002
Articol primit la redacție pe data de 12 ianuarie 2014
românesc de puşcaşi marini.
După încheierea Primului Război Mondial inginerul şef al
C.E.D. de atunci, E.T.Ward, a susţinut că la Ceatalul
Sfântul Gheorghe să se efectueze lucrări pentru a dirija o
parte din aluviuni spre Sfântul Gheorghe pentru a
împiedica depunerea lor pe canalul Sulina. El propunea
construirea unui epiu sau a unui sistem de ecluze. Acest
proiect nu a avut susţinerea necesară şi nu a mai fost
realizat.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la Ceatal a
staţionat un grup de nave militare care apărau acest punct
strategic. Există informaţii că, la data de 27 iulie 1941,
atacurile aeriene sovietice, în această perioadă, au
scufundat în parcul flotant de la Ceatal Sfântul Gheorghe,
remorcherul Salamis şi două şlepuri atelier. În anul 1942,
canalului navigabil Sulina i s-a acordat o importanțădeosebită în ceea ce priveşte întreţinerea lui, iar Şeful
Inspectoratului General de Navigaţie şi Porturi a dispus
începerea lucrărilor pentru repararea pereurilor, precum şi
repararea sau reinstalarea corectă a catargelor de
semnalizare de la staţiunile Carmen Sylva, Gorgova şi
Ceatal Sfântul Gheorghe. După terminarea celui de-al
Doilea Război Mondial, timp de aproape două decenii, în
acest punct a fost un pichet grăniceresc de marină. Aici a
existat şi o clădire a acestui pichet, care, cu timpul, s-a
distrus din cauza inundaţiilor frecvente în anii 60.
În prezent, la Ceatalul Sfântul Gheorghe nu mai există
decât clădirea Staţiei de Supraveghere Fluvială, care este
şi în continuare funcționabilă încă din 1882, de la
construcţia ei de către C.E.
• Z O O M •
22
Primul Război Mondial
și poveștile oamenilor obișnuițiRomânia a fost angajată în Primul Război Mondial
începând din august 1916. Pierderile s-au ridicat la peste
985.000 victime, din care 335.000 militari (peste 33%
din efectivul mobilizat) și aproximativ 650.000 civili.
La toate acestea s-a adăugat și numărul mare de victime
din rândul populației din Transilvania, la acea vreme
parte din Imperiul Austro-Ungar, pentru care războiul a
început în 1914.
Anul 2014 marchează împlinirea a 100 de ani de la
izbucnirea Primului Război Mondial. Dorind să arate ce
a însemnat acesta pentru oamenii de rând: soldați,familiile acestora și toți aceia care, în spatele frontului,
au asigurat mersul înainte al vieții de zi cu zi, în anul
2011, în Germania, a fost lansat proiectul Europeana
1914-1918. Inițial, proiectul a debutat în Germania, însă
ulterior a fost extins și în alte 10 țări europene între care
și România. Proiectul are ca scop constituirea unei
arhive virtuale pan europene a Primului Război Mondial
prin colectare de obiecte, amintiri și istorisiri de familie
ce implicau atât soldații și familiile lor, cât și civili. Prin
acest demers, Europeana 1914-1918 încearcă să ofere
niște răspunsuri, să păstreze vii amintirile generațiilor
implicate în cadrul unei arhive digitale europene și să
creeze o punte în timp pentru a-i aduce pe oameni mai
aproape de cei care au fost martori la acele evenimente.
O altfel de broșă
Heinrich Müller a fost unul dintre soldații germani care
au luptat pe teritoriul României în perioada octombrie
1916 – februarie 1917. Numele său nu spune multe, însă
gestul său, acela de lua o monedă românească de argint
și de a o transforma într-o broșă pentru viitoarea lui
soție, Erna Wesner, este impresionant. Moneda avea o
valoare nominală de 2 lei și a fost emisă în anul 1914.
Aversul aceasteia înfățișează profilul gravat al unei
femei îmbrăcate în costumul popular, torcând, pe
fundalul unui lan de grâu. La brâu, femeia poartă o
seceră. De asemenea, pe avers este inscripționat și
numele țării: România. Datorită folosirii îndelungate a
broșei, aversul monedei este foarte uzat, elemenetele
gravate pierzându-și din detalii. Aversul cuprinde efigia
regelui Carol I, fiind însoțită de textul Carol I – Rege al
României. Sub efigia suveranului este gravat cu fonturi
mici numele gravorului: Tasset (Ernest Paulin Tasset,
sculptor și gravor de monede francez).
Fo
to:
euro
pea
na1
91
4-1
91
8.e
u
• Z O O M •
23
Căzut pe câmpul de luptă: Johann Paul, fruntașîn Regimentul 26 Infanterie german, căzut în
România la data de 24 decembrie 1916 (n. 1883)
Ziarul Săptămâna războiului: Periodic apărut la
începutul Primului Război Mondial, mai exact în
noiembrie 1914, având apariție săptămânală.
Adresa redacției era pe strada Sărindar, nr. 11.
Podul Regele Carol I a fost aruncat în aer în anii
Primului Război Mondial, pentru a nu putea fi
folosit de armatele inamice. După război a fost
reconstruit.
• Z O O M •
24
era fratele mamei tatălui meu (unchi) și a participat la
campaniile din Moldova, însă din păcate, a murit la
vârsta de 30 de ani. Cel de-al doilea, Nicolae Nisipeanu
(născut înainte de 1900 și decedat în anii ’70) este
unchi prin alianță al tatălui meu, fiind căsătorit cu sora
tatălui meu și a avut gradul de sergent în cadrul
Corpului II Armată.
Campania Militara din Moldova (1916 – 1918)
Instantaneele provin din familia dr. Bogdan Georgescu
și înfățișează doi înaintași ai familiei, participanți la
luptele Primului Război Mondial în ipostaze destinse cu
camarazii de arme: Petre (Tică) Chirovici și Nicolae
Nisipeanu. În descrierea fotografiilor, Bogdan
Georgescu spune că Petre (Tică) Chirovici (1893-1923)
• E D I T O R I A L •
În anul 1916, după o neutralitate de doi ani, România
a declarat război Austro-Ungariei. Obiectivul care a
stat în spatele acestei decizii a fost realizarea unirii
Ardealului cu patria mama. Un deziderat care a
mobilizat întreaga populație a țării, indiferent de
pregătirea sa, pornind de la rege, regină, politicieni,
armată și până la țăranii care se aflau la muncile
câmpului. România avea nevoie de ei. Ei și-au făcut
datoria față de țară ireproșabil. Nume ca Eremia
Grigorescu, Ecaterina Teodoroiu ori Constantin
Mușat sunt exponentul sintagmei Totul pentru țară! Ei
au făcut sacrificiul suprem pe câmpurile de luptă într-
un război inegal. Astfel, pe lângă teritoriul ocupat,
distrugerile și pierderile de vieți omenești provocate
României, armata germană a capturat un număr
impresionant de soldați români: 43.000. Un sfert
dintre aceștia aveau să moară din cauza condiţiilor
inumane la care au fost supuși în timpul
prizonieratului. Teoretic, aceștia ar fi trebuit să
rămână veșnic în memoria neamului din care se trag
și pentru care au plecat la luptă. Din păcate, nu s-a
întâmplat așa. N-au avut parte de onoruri postume și
nici măcar de o lumânare aprinsă la căpătâiul
mormântului...
Pentru Patrie!
Mihăiță ENACHE
Prizonierii români în lagărele germane
în anii Primului Război Mondial
25
Fo
to:C
ole
cția
Mih
ăiț
ă E
NA
CH
E,
Co
lecți
a P
eter
Mo
lno
s, g
ute
nberg
-e.o
rg,
ON
CE
, W
ikip
edia
• D O C U M E N T A R •
Prizonierii de război au constituit pentru autoritățilegermane o problemă serioasă încă de la începutul
Primului Război Mondial, când acestea s-au confruntat cu
un număr neașteptat de prizonieri. Astfel, numai în
septembrie 1914, au fost capturați un număr de 125.050
de soldați francezi și 94.000 de soldați ruși. Pentru a
rezista condițiilor meteo extreme, aceștia erau nevoiți să
doarmă prin grajduri sau corturi ori își săpau gropi pentru
a se adăposti, însă uneori, când situația o cerea,
autoritățile germane dispuneau rechiziționarea școlilor,
hambarelor, precum și a altor adăposturi pentru
prizonieri. Merită menționat faptul că taberele de
prizonieri de război erau amplasate pe lângă orașele din
apropiere, decizie deloc inspirată dacă stăm să ne gândim
la faptul că foștii combatanți sufereau de holeră și de
tifos, iar riscul de contaminare a populației civile cu
aceste boli era foarte mare.
Soldații români capturați de către armata germană în
luptele de la Turtucaia, de pe Argeş şi de pe alte
câmpuri de bătălie, au fost închiși în cel puțin 172 de
lagăre de pe teritoriul Germaniei. Aceasta a fost
concluzia investigațiilor întreprinse de Crucea Roșie
Română în anul 1919, când a fost analizată
corespondența trimisă în țară de către prizonierii români.
Astfel, din cei aproape 43.000 de militari români luațiprizonieri de către forțele Triplei Alianțe, în jur de 20-
25.000 de soldați au fost transportați ca prizonieri de
război în zona Pomerania – Gdansk. Aici, încă de la
începutul războiului germanii au amenajat patru lagăre de
concentrare la Gdansk – Troyl (Przeróbce), Brodnica,
Tuchel (Tuchola) și Czerk pentru a asigura forţă de
muncă în întreprinderile industriale din această zonă a
Germaniei. Până în urmă cu câțiva ani, despre soarta
soldaților români încarcerați în aceste lagăre de prizonieri
nu se știa mai nimic, cu excepția a câtorva date generale
și statistice, publicate pe site-ul Oficiului Național pentru
Cultul Eroilor (ONCE): www.once.ro.
În anul 2007, un cercetător polonez, prof. dr. Zbigniew
Karpus, directorul Institutului de Relații Internaționale
din cadrul Universității Nicolaus Copernic din Torun, a
prezent în cadrul unui seminar organizat la Suceava de
Uniunea Polonezilor din Romania sub genericul „Mai
aproape unii de alții” rezultatele cercetărilor efectuate
timp de câteva decenii în arhivele pomeriene și în Arhiva
Centrală de la Bydgosycz pe tema lagărelor de
concentrare în care au fost deportați de către armatele
germane prizonierii din statele Antantei, intrate după anul
1920 în componența statului polonez, pâna atunci aflate
sub stăpânire prusacă. Astfel, din cercetările efectuate de
polonez rezulta faptul că la Gdansk au fost deținuți circa
7 – 8.000 de prizonieri ruşi şi câteva sute de alte
naţionalităţi, printre care români, englezi şi francezi.
Numărul prizonierilor români încartiruiţi la Gdansk a fost
de peste 500 de militari, în principal prizonieri în grad de
ofiţeri, lagărul menţinundu-și activitatea până la sfârşitul
războiului, fiind amplasat în cartierul de lângă canalul
portuar. Prizonierii locuiau în vapoare ancorate la mal și
în barăci. Despre cei morţi aici nu avem încă nici o
informaţie, ci numai despre prezenţa lor. Autorităţile din
Gdansk în materie de martirologie nu mi-a răspuns încă
la mesajele transmise, nota prof. dr. Nicolae Mareș într-
un articol publicat pe tema prizonierilor de război români
din lagărele germane, Urme ale unor eroi români pe
teritoriul polonez. În ceea ce privește lagărul din
Brodnica, prof. Zbigniew Karpus preciza faptul că acesta
a fost repartizat pentru prizonierii cu grad de ofițer,
autorităţile germane transferând în acesta unii prizonieri
din citadela din Mainz. Statistic, era vorba de circa 650 de
ofiţeri şi 200 de soldaţi de naţionalitate franceză, belgiană
şi portugheză.
26
• D O C U M E N T A R •
ianuarie, în februarie şi martie – 1.285, în aprilie – 383, în
mai – 219, iar în lunile următoare, cu zecile. Printre
aceștia s-a aflat și Ioan Pulpea, tatăl viitorului preot
profesor doctor de teologie ortodoxă Ioan Rămureanu
(1910-1988). Născut în anul 1884, acesta era de profesie
agricultor şi a participat la luptele de la Rucăr şi
Dragoslavele din judeţul Muscel contra armatei germane.
În timpul retragerii armatei române în octombrie 1916, a
fost luat prizonier în comuna Malul cu Flori din judeţul
Dâmboviţa, şi închis în lagărul Tuchel, unde a murit în
iarna anului 1917 la vârsta de doar 33 de ani. În anul
1920, o evidență realizată de către Societatea Cultul
Eroilor, stabilea faptul că în lagărul de la Tuchel au
murit un număr de 2.460 de prizonieri români, din
diverse cauze: inaniție, frig și epidemii, majoritatea
fiind înhumați în gropi comune alături de soldați ruși.Mormintele comune erau marcate prin cruci din lemn,
prevăzute cu o placă metalică pe care erau inscripționate
numele celor decedați. Comparat cu numărul
prizonierilor ruşi – decedaţi în acelaşi lagăr (1.289),
remarcăm tratamentul extrem de dur al nemţilor faţă de
români. În celălalt lagăr, cel din Czersk, situat la nord de
Tuchel, condițiile erau similare, dar cu un comandament
Aflate la polul opus, lagărele de prizonieri de la Tuchel și
din Czersk, sunt locurile despre care se cunosc mai multe
detalii legate de prezența și drama militarilor români în
cadrul lor. Astfel, lagărul de la Tuchel (astăzi Tuchola)
era amplasat la 3 kilometri est de orașul cu același nume
(aflat în regiunea Kujawsko-Pomorskie din Polonia) pe
șoseaua ce duce spre Swiecie, la circa 100 de kilometri de
Gdansk. La nord, lagărul se învecina cu calea ferată
Tuchel-Laskowice, pe care erau transportați prizonierii,
cel mai probabil circa 20.000 de persoane și se întindea
pe o suprafață de 37,5 hectare. La început, Tuchel a fost
repartizat prizonierilor ruși, însă ulterior au fost aduși și
soldații români capturați de armata germană pe diferite
câmpuri de bătălie. Condițiile erau înfiorătoare:
prizonierii erau cazați în cele 200 de gropi sau bordeie,
săpate de prizonieri, în care locuiau câte 180 de persoane.
Pe lângă acestea mai existau şi barăci din lemn pentru
comandamentul lagărului, respectiv alte 13 barăci din
tablă ondulată, în care intrau câte 180 de prizonieri în
fiecare din ele, plus 6 barăci alocate spitalului cu 360 de
paturi. Potrivit documentelor de arhivă studiate de
cercetătorul polonez Zbigniew Karpus în anul 1917 în
lagărul din Tuchel au murit 2.471 de români: 393 în
27
Rețeaua de lagăre de prizonieri
germane (1914-1918)
28
• D O C U M E N T A R •
mormintelor nu se mai cunoșteau. Din această cauză,
Societatea Cultul Eroilor a insistat ca Primăria din Tuchel
să ia „măsuri urgent pentru amenajarea mormintelor
româneşti”, sugerând totodată necesitatea ridicării unui
monument comemorativ precum şi de montarea de cruci
noi. Monumentul din Tuchel a fost ridicat din iniţiativa
celor care au fost închiși în lagăr, fiind restaurat de
Primăria din Tuchel în anul 1998.
Anul 1925 a marcat debutul unei anchete a autorităților
poloneze privind tratamentul aplicat prizonierilor în
lagărele de la Tuchel și Czersk, acestea audiând ca
martori germani și polonezi. Declarațiile acestora sunt
cutremurătoare și vorbesc despre numeroasele cazuri de
bătaie și maltratare a prizonierilor de către conducerea
lagărului, cât și despre hrana extrem de proastă. Rațiazilnică era formată dintr-o jumătate de pâine la prânz, și
seara dintr-o ciorbă cu ceva firimituri de carne date prin
mașina de tocat. Acest tratament a făcut ca prizonierii din
acest lagăr să moară în mod masiv. Emblematică pentru
condițiile din lagăr este mărturia unui prizonier polonez
încorporat în armata rusă: „Condițiile de viață de la
Czersk erau înfiorătoare. Prizonierii erau înghesuițicu sutele în bordeie neîncâlzite nici măcar în timpul
iernii, hrăniți cu coji de sfeclă înghețată și cu pâine
uscată, mucegăită. Zilnic, din zorii zilei până noaptea
târziu, prizonierii erau mânați la munca grea, în
principal pentru dezvoltarea lagărului, dar și pe
câmpurile moșierești. Pe calea ferată special
construită veneau în fiecare zi noi eșaloane cu
prizonieri.”
Primul militar român care a închis ochii în aceste condițiiinumane în lagărul din Tuchel, la 31 octombrie 1916, a
fost Gheorghe Antei, în vârstă de 36 de ani. În noiembrie
și în decembrie 1916, în același lagăr au murit alți 45 de
prizonieri români. Situaţia de la Czersk a fost şi mai
nemiloasă, așa cum reiese și din declarația prizonierului
polonez din armata rusă. Aici a murit, la numai 34 de ani,
Inaugurarea monumentului din Tuchel
Barăcile lagărului Tuchel
Bordei construit în lagărul Tuchel
german mult mai dur în raporturile cu prizonierii. Există
mărturii că soldații români ajunși aici au fost tratațide nemți în mod bestial, fiind considerați „trădători”
pentru neintrarea României în tabăra Puterilor
Centrale. La tratamentul inuman s-au mai adăugat și
condițiile climaterice nefavorabile în perioadele de
toamnă și iarnă, caracteristice zonei respective, inclusiv
faptul că prizonierii nu aveau posibilitatea de a primi
pachete cu hrană din partea familiilor, ajutor care în acea
perioadă constituia principalul mijloc de supraviețuire, nu
doar pentru prizonierii români, ci și pentru toți ceilalțimilitari captivi. Acestor factori li s-au adăugat condițiilesanitare extrem de precare care au favorizat declanșarea
epidemiilor de boli infecțioase precum tifosul, tetanosul
și dizenteria, boli care făceau ravagii în Europa acelor ani
și care au condus la o mortalitate dintre cele mai mari în
rândul prizonierilor de război români.
În anul 1920, în baza prevederilor Tratatului de la
Versailles, lagărul de prizonieri de război de la Tuchel a
intrat sub administrarea autorităților poloneze, situație în
care vechea tabără de prizonieri a primit un nou nume:
Lagărul nr. 7, fiind în continuare folosită de către noii
administratori ca centru de detenție până în anul 1923. De
asemenea, merită amintit faptul că la nivelul anul 1920
situația gropilor comune în care se găseau rămășițele
pământești ale soldaților români era dezastruoasă: multe
dintre crucile montate erau căzute, iar limitele
• D O C U M E N T A R •
primul prizonier român transportat pe aceste meleaguri:
Dinu Sava, la 9 decembrie 1916. Până la sfârşitul
războiului, în noiembrie 1918, vor muri în lagărul de la
Czersk 5.005 prizonieri români, ultimul fiind Constantin
Topu, în vârstă de 28 de ani. Toate aceste date au fost
notate cu o scrupulozitate nemţească de supraveghetorii
germani. Potrivit acelorași statistici, numărul prizonierilor
ruşi morţi aici a fost de 3.252 de persoane, cu toate că
aceştia au rămas în lagăr cu doi ani mai mult. În afara
românilor şi a ruşilor, au mai murit în aceste lagăre 49 de
francezi, 135 de italieni şi 65 de englezi. Statistic,
numărul total al militarilor români care au murit în
întreaga zonă a Pomeraniei a fost de 7.651 de soldaţi
şi un ofiţer. De asemenea, în urma cercetărilor
întreprinse de Zbigniew Karpus în Arhivele de Stat din
Bydgoszcz a rezultat faptul că în Cimitirul Garnizoanei
din Torun precum și în cel din Grudziądz se află îngropaţi
alţi 7 militari români, decedaţi în 1917 şi 1918: Curcă
Ion, Becholta Ion, Trifău Nicolai, Raduţău Ion,
Avramescu Mărui şi Aurel Ioniţă și Radu Constantin.
La aproape un secol de la încetarea Războiului cel Mare,
profesorul polonez Zbigniew Karpus și-a exprimat, în
cadrul unui seminar care a avut loc la Suceava,
surprinderea în legătură cu indolența crasă manifestată de
autoritățile române și poloneze de-a lungul anilor cu
privire la problema militarilor români prizonieri în
lagărele germane, devenite ulterior parte ale Poloniei.
Cum a fost posibil oare ca două state, care au semnat la
București, la 3 martie 1921, prima Convenție de alianțăromâno-polonă din perioada interbelică însoțită și de o
29
Carte poștală înfățișând
prizonierii lagărul de la Tuchel
Localizarea lagărului Tuchel (2)
30
• D O C U M E N T A R •
vizite, au fost ridicate la rang de ambasadă misiunile
diplomatice de la București și Varșovia. La vremea
respectivă vizita a fost considerată ca fiind „o chezășie a
alianței și amiciției dintre cele două țări”, o formulare
sterotipică în care eroii de la Tuchel și Czersk nu-și
aveau locul și ca atare, au rămas în continuare tot
necunoscuți, la umbra arborilor seculari. Asta deși, în
momentul vizitei delegației românești, Polonia se afla
încă în perioada reconstituirii statalității, când memoria
acelor morminte rămăsese încă vie. De atunci, zeci de mii
de sticle de șampanie s-au băut pentru prietenia româno-
polonă, așa cum demnitarii români indiferent de vremuri
au depus mii de coroane în diverse locuri de tristă
amintire de pe întinsele meleaguri poloneze. La Tuchel
sau Czersk niciodată un oficial român nu a aprins o
lumânare și n-a lăsat o floare. În urmă cu câțiva ani,
profesorul polonez Zbigniew Karpus a încercat să spargă
această „blocadă” a uitării și a organizat el însuși o
conferință de presă, la fața locului, despre cele întâmplate
la Tuchel și Czersk. Din păcate, Ambasadei României de
la Varșovia nu a onorat invitația trimisă de reputatul
profesor polonez. Dominația uitării își continua dictatura.
Tuchel, este mai mult decât numele unui lagăr de
prizonieri din anii Marelui Război. Dincolo de statisticile
seci privind numărul de prizonieri ori de decese
anexă militară, tratat care timp de două decenii a fost
prelungit, din cinci în cinci ani, să nu îi fi cinstit – așa
cum s-ar fi cuvenit - pe acești eroi? Totodată, reputatul
cercetător a ținut să precizeze faptul că deși sub tutela
Academiei Române și a celei din Varșovia s-au scris și
susținut numeroase lucrări de doctorat pe tema
raporturilor bilaterale, ori au avut loc numeroase sesiuni
științifice pe teme de istorie modernă și contemporană în
diferite orașe din cele două țări, niciodată nu s-a spus
ceva despre evenimentele și tragedia din lagărul de
prizonieri de la Tuchel. Nici după terminarea celui de-
al Doilea Război Mondial nu s-a făcut nici cel mai mic
gest de pomenire a memoriei eroilor morți în fostul
lagăr de prizonieri pentru idealul unirii. Dezinteresul
pentru cinstirea acestora nu a fost doar „opera” a zecilor
de miniștri plenipotențiari, a ambasadorilor, consulilor ori
a atașaților militari care au funcționat, la Varșovia și la
București în diverse vremuri, ci a mers până la nivelul
Casei Regale românești. Astfel, în vara anului 1937, o
delegație în frunte cu regele Carol al II-lea însoțit de
Marele Voievod Mihai au făcut o vizită oficială în
Polonia, aceștia au fost primiți cu pâine și sare în
numeroase localități de pe tot cuprinsul acestei țări.
Numai la Varșovia înalții oaspeți români au scos în
stradă peste 200.000 de polonezi. Tot cu prilejul acestei
Vedere de ansamblu a lagărului
de prizonieri de la Tuchel
• D O C U M E N T A R •
înregistrate în acest loc, petecul de pământ de 37,5
hectare îngrădit cu sârmă ghimpată și păzit de
santinele înarmate a fost locul prin care au trecut
oameni care odinioară aveau idealuri și țeluri pentru
care erau dispuși să facă chiar și sacrificiul suprem.
Acești oameni, care asemeni multor altora au plecat direct
de la plug, din toate regiunile României atunci când țara a
avut nevoie de ei, au reușit să surprindă în versuri de o
mare simplitate toată deznădejdea lor, precum
însemnările unui anume Iordăchescu Vasile, transmise
familiei și posterității:
Ca să ne rămână urma
Ca să ne rămână urma, / Scumpi amici ne-am adunat,
Şi cu toţii, împreună / Ieri ne-am fotografiat
Pe un petic de hârtie / Stăm cu toţii zâmbitori
Îmbrăcaţi ca de paradă / Veseli şi triumfători
Însă, când mă uit mai bine / Nu pot trist să nu rămân
Căci mă întreb: care o să moară / Din tot grupul mai
întâi?
Unul câte unul. Ceasul. / Vine el, pe rând, la toţi,
Căci să scapi de coasa morţii, / Ori ce-ai face, tot nu poţi.
Va rămâne doar hârtia / Într-un cadru vechi de lemn
Peste care vremea lungă / Va depune bătrânul semn
Şi când nici un ochi de-al nostru / Faţa nu va mai vedea
Timpul care şterge toate, / O va şterge şi pe ea.
Timpul a trecut, însă nu a şters mărturia trecerii
prizonierilor români prin lagărul din Tuchel. Astfel, chiar
dacă mulți dintre soldații trimiși la Războiul de
Reîntregire nu știau carte, asta nu a însemnat că iadul trăit
pe teritoriu german nu a fost povestit atunci când s-au
întors acasă. Printre prizonierii care au trecut pe la Tuchel
și au avut norocul să fie repatriați s-a aflat și Istrătescu
Nicolae.
Sergent sanitar în Compania a II-a Sanitară din
Regimentul 61 Infanterie, Corpul II Armată în anii
Primului Război Mondial, Istrătescu Nicolae avea 31 de
ani atunci când în România s-a instituit starea de război
(1916). Era în Armata Română de doar zece ani, își
amintește nepotul sanitarului, prof. univ. Niculae
Vișinoiu care precizează faptul că bunicul său mai era
cunoscut și sub numele de Istrate Nedelcu. În anul 1907
avea gradul de caporal și a fost detașat de la Regimentul
31
Sergentul Istrătescu Nicolae
Mihai Viteazul la Compania a II-a Sanitară pentru a
urma școala de asistenți medicali. La examenul de
absolvire, din 4 septembrie 1908, „a reușit cu succes”,
obținând 13,4 puncte, conform Adeverinței cu nr. 2.453.
De înălțime care trecea peste medie, Istrătescu Nicolae
avea o față rotundă, păr negru și ochii căprui, ieșind în
evidență prin mustața scurtă cu vârfurile răsucite în sus,
în stilul epocii. A fost mobilizat la 23 iulie 1913 pentru a
participa la Campania din Bulgaria din același an, fiind
decorat la sfârșit cu medalia Avântul Țării, iar în anul
următor, mai exact la 15 august 1914 a fost avansat la
gradul de sergent. În timpul luptelor Războiului pentru
Reîntregirea Națională, Istrătescu Nicolae a fost luat
prizonier de către armata germană și a fost închis în
lagărul de la Tuchel. Din lagăr îi scrie soției, Mitica
Istrătescu, domiciliată în comuna Popești-Leordeni din
jud. Ilfov (20 aprilie 1918): „Scumpa și iubita mea soțieși fiică, vă rog să primiți această fotografie de sfintele
sărbători. Mitica, venind al doilea Paște și noi tot nu ne-
am văzut și dacă o vrea bunul Dumnezeu, în curând am
32
• D O C U M E N T A R •
să viu și eu acasă. Dragă Mitico și iubita mea Paulina,
sfintele sărbători să vă întâmpine într-un moment de
fericire și sănătate. Petrecere bună de Paști și sănătate la
toată familia”. În fotografia trimisă familiei, sergentul
Istrătescu stă în picioare, acompaniat de 17 colegi din
lagăr. Peste uniformă poartă un halat alb. Din cauza
frigului, toți prizonierii din fotografie și-au încheiat
nasturii uniformelor până la gât. Baraca era construită din
lemn, avea un culoar central, în stânga și în dreapta
acestuia erau așezate paturi metalice. De fiecare pat erau
atașate fișele medicale. Majoritatea bolnavilor aveau
mustăți, fiind tunși foarte scurt. Nu au avut puterea să
zâmbească, afișând o atitudine tristă, într-o lume care i-a
tratat cu indiferență. Reîntors în România în anul 1918,
sergentul sanitar Istrătescu Nicolae a lăsat moştenire,
printre altele, Sfânta Evanghelie utilizată în lagărul de la
Tuchel şi geanta sanitară de război, pe care sunt înscrise
iniţialele I şi N. A murit în anul 1962, la vârsta de 77 de
ani.
Un destin similar cu cel al sergentului sanitar Istrătescu
Nicolae a avut și Becheru Constantin. Din păcate,
puținele lucruri care s-au păstrat de la acesta, cumulate cu
inexistența unor date în cadrul arhivelor militare privind
activitatea sa pe front, au făcut dificilă, dar nu imposibilă
reconstituirea lungului drum făcut de acesta spre iadul de
la Tuchel și de acolo, înapoi acasă. Născut în anul 1886
în localitatea Beuca din județul Teleorman, Becheru
Constantin a fost mobilizat pentru a participa atât la
campania din Balcani din 1913, pentru care a fost decorat
cu Avântul Țării, cât și pentru Războiul pentru
Reîntregirea Națională, când a fost încadrat în cadrul
Companiei a 7-a, Regimentul 46 Infanterie. Alături de el
au mai fost încorporați și alți doi consăteni: Brătescu
Marin (1889-1963) și Piticu Mărin cunoscut și sub
numele de Ciobanu Ilie (?-1960). Unitatea în care au fost
încadrați – Regimentul 46 Infanterie – are o istorie destul
de zbuciumată: înființat inițial pe 27 iunie 1913, prin
Înaltul Decret Regal nr. 4609/1913, prin mobilizarea
efectivelor Batalionului de Rezervă Mihai Viteazul nr. 6,
Regimentul 46 Infanterie a acţionat operativ în
compunerea Brigăzii 33 Rezervă până la data de 31
august 1913, când a fost demobilizat. Peste numai un an
(1 aprilie 1914), regimentul este reînființat din acelaşi
batalion de rezervă, în conformitate cu prevederile Înaltul
Decret Regal nr.1444/1914. Unitatea avea ca garnizoană
de reşedinţă oraşul Bucureşti, efectivele necesare fiind
recrutate atât de pe teritoriul Capitalei cât şi din comunele
limitrofe. Potrivit Jurnalul de operaţii al regimentului
păstrat în Arhivele Militare, Regimentului 46 Infanterie a
participat la la marile lupte date de unităţile Corpului 2
Armată în zona Braşov, pe Valea Prahovei (zona Predeal
– Azuga), pe Argeş şi în vara anului 1917, la Mărăşti.
Ceea ce nu pot să precizeze arhivele este drumul urmat de
Becheru Constantin de-a lungul anilor conflagrației
mondiale: Vă informăm că Cercul Teritorial Teleorman
nu deține dosare foi matricole născuți 1886, iar fondul de
Prizonieri români în lagărul de la Tuchel
• D O C U M E N T A R •
noi. Nu, că dacă ne împușcă, ne împușcă doar pe noi, și
scapă ei”, a fost răspunsul celui care era considerat șeful
grupui, Dumpea. A fost răspunsul care a făcut diferențadintre viață și moarte. După ce s-au despărțit de
„veterani”, grupul lui Becheru Constantin a continuat să
urce spre o nouă poziție prin pădure, când la un moment
dat s-au pomenint față în față cu un urs. Mai mult,
situația amenința să devină din ce în ce mai riscantă,
deoarece se întuneca. Puși în această situație, cei trei
soldați au decis să se întoarcă la „veterani”. „Unde
mergem noi sus? Ne mănâncă fiarele!” Ajunși în
apropiere de locul întâlnirii cu celălalt grup, au auzit
gălăgie și au presupus că erau cei de care se despărțiseră
cu câteva ceasuri înainte. Mare greșeală. În realitate erau
germanii, iar zgomotele auzite au fost de fapt schimbul de
focuri între germani și români. Consătenii lor zăceau pe
pământul rece. „Profeția” lui Dumpea se adeverise. Au
murit pentru a-i salva pe cei aflați în pădure. Aceștia au
fost luați prin surprindere de către germanii care
îndreptau armele spre ei și strigau scurt „Halt!” (Oprește-
te!). Au aruncat armele, iar germanii i-au luat prizonieri.
Becheru Constantin avea 30 de ani când și-a văzut fratele
arhivă creat de Regimentul 46 Infanterie nu deține
registre control. Având în considerare acest răspuns
Becheru Constantin părea că este o fantomă pe lungul și
anevoiosul drum al recuperării istoriei. Surpriza a venit
din partea unui nepot de-al fostului combatant. În vârstă
de 77 de ani, Oprea C. Ilie își amintește că bunicul său
obișnuia să-i povestească adesea epopeea trăită pe frontul
Războiului Reîntregirii Naționale.
În august 1916, când România a declarat război Austro-
Ungariei, Becheru Constantin a fost mobilizat și trimis la
Regimentul 46 Infanterie care se afla deja pe poziție în
zona Brașovului. Drumul l-a parcurs pe jos prin păduri.
Condițiile erau înfiorătoare: ca să se hrănească mânca
rădăcini de copac sau de plante, iar apă bea din șanțurile
de pe marginea drumurilor. Ajuns la pozițiile ocupate de
Regimentul 46, s-a întâlnit cu fratele său mai mare,
Becheru Marin (n. 1876) încorporat în alt regiment. Ca o
coincidență, și acesta era însoțit de alți doi consăteni:
David și Dumpea. După un scurt moment în care noii
veniți au povestit celorlalți noutățile de acasă, Marin,
unul dintre „veterani” a venit cu propunerea ca cei șase
săteni să rămână împreună: „Măi, lasă-i să meargă cu
33
Soldați români din Regimentul 46
Infanterie capturați în 1916 la Brașov
• D O C U M E N T A R •
mort. Pentru el, „patria recunoscătoare”. Pentru
Constantin, viața luase o nouă turnură. A fost urcat într-
un vagon de marfă al căilor ferate împreună cu cei doi
consăteni cu care a fost capturat: Piticu Mărin și Brătescu
Marin. În curând, vagonul avea să se umple de soldațiromâni căzuți prizonieri, astfel că acesta a fost atașat unei
garnituri cu destinația Germania, unde, cel mai probabil,
au fost triați. Primii doi foști combatanți au fost închiși în
lagărul de la Tuchel, în timp ce al treilea a fost trimis în
lagărul de la Gdansk. Becheru Constantin a stat timp de
trei și jumătate pe teritoriul statului german. Astfel, după
o perioadă petrecută în lagăr, estimată a fi cuprinsă între 6
luni și 2 ani, Becheru Constantin a fost plasat ”în grija”
unui general german, pe post de forță de muncă pe
proprietatea pe care o deținea militarul. Concret,
prizonierul Becheru Constantin trebuia să meargă la
muncile câmpului, să aibă grijă de întregul șeptel de
animale ale neamțului și să ducă gunoiul din grajduri pe
câmp, unde îl împrăștia - o misiunea deloc ușoară dacă
stăm să ne gândim că, de la cele 10 vaci cât avea inițial
ferma generalului, în momentul plecării prizonierilor
români spre țară, aceasta ajunsese să numere 110 vaci, cai
și boi. Din acest motiv, mergea des la coasă. Cosea,
strângea cu furca, punea în căruță și aducea fân la vaci.
Trebuia să aibă grijă de vaci pentru că laptele era predat
unei fabrici de lactate. După cum am spus, a stat 3 ani și
jumătate în Germania, însă dacă facem un calcul simplu,
din momentul când a fost luat prizonier în anul 1916 și
până în momentul încetării războiului sunt trei ani.
Povestea jumătății de an de prizonierat în plus are ca
justificare intrarea în vigoare târzie a prevederilor
Tratatului de Pace la 11 noiembrie 1918. Începând cu
această dată, prizonierii de război trebuiau să fie
repatriați. În cazul românilor aflați la ferma generalului
german nu s-a întâmplat așa. Iarna bătea la ușă, astfel că
germanii nu le-a dat voie românilor să plece: „Nu putețipleca, pentru că vine iarna, trebuie să treceți prin patru
țări și nu o să puteți să mergeți în astfel de condiții!” Cu
toate aceste avertismente, foștii prizonieri erau hotărâțisă plece. „Unde vă duceți? O să muriți de frig și de
foame pe drum că este iarnă!” au insistat germanii, astfel
că prizonierii români între care și Becheru Constantin au
fost nevoiți să stea în continuare pe proprietatea
generalului până în primăvara anului următor, perioadă în
care au continuat să își îndeplinească sarcinile stabilite de
german. În mai 1919, când vremea s-a îmbunătățit,Becheru Constantin a decis că este timpul să se întoarcă
acasă. A plecat cu trenul, iar înainte de a se îmbarca,
generalul, pe a cărui proprietate a lucrat, i-a cumpărat
biletul de tren spre casă. Era un tren german electric, ce
avea vagoane cu canapele de pluș. Era reversul medaliei.
Când a fost trimis în lagăr a fost adus într-un vagon de
marfă, acum, când se întorcea acasă, venea ca un om.
Totuși, trecuseră trei ani și jumătate de când plecase pe
front din satul traversat de râul Burdea. Oare ce va găsi
acasă? Acasă, soția Vasâlca îl credea mort și dădea de
pomană după rânduiala bisericească. În lagăr, Becheru
Constantin mânca biscuiții pe care îi primea de la
germani. Impresionați, poate de condițiile înfiorătoare din
lagărul de la Tuchel, aceștia legau câte 10 biscuiți în
batiste împreună cu o piatră, pe care le aruncau peste
gardul lagărului pentru prizonieri. Aceștia luau biscuițiiși îi ascundeau în buzunarele hainelor pentru a-i împărțicu ceilalți camarazi, apoi aruncau înapoi peste gard piatra
înfășurată în batistă. Era riscant. Nimeni nu avea voie să
se apropie de gardul lagărului. Nici civil și nici prizonier.
Din lagărul de Tuchel, Becheru Constantin a scris
familiei o scrisoare, al cărui conținut Oprea C. Ilie nu și-l
mai amintește. Își amintește însă faptul că soțiabunicului, Vasâlca, nu știa carte, astfel că a trebuit să
meargă la învățătorul din sat ca să i-o poată citi și să îi
scrie soțului aflat în lagăr că a primit scrisoarea și că cei
de acasă sunt bine. Era un mesaj care să îi dea putere
bărbatului ei. Apoi a urmat o lungă perioadă în care
acesta nu a mai scris, soția crezând că a murit. Era
perioada când a fost pe proprietate generalului. Când
Becheru Constantin a venit acasă, mama se ducea
împreună cu fratele său la școală și au trecut pe lângă
bunicu’, fără să-l recunoască însă, povestește Oprea C.
Ilie. Nu aveau cum. Când tatăl lor a plecat pe front, ei
aveau câțiva anișori și abia descoperau lumea. Când s-a
întors, în mai 1919, aceștia erau deja la școală. Doar
Vasâlca l-a recunoscut după cicatricea din sprânceană.
Aoleu, Costică, tu ești? Ai văzut copiii? Uite-i, merg la
școală! Nu i-ai mai recunoscut... Pentru faptul că a
participat la război, Becheru Constantin a fost
împroprietărit de către stat cu un teren arabil de 5
pogoane (2 hectare și jumătate) în localitatea Plopi
(apropiată de Beuca), însă, până să-l primească, a trebuit
să mai muncească și pe moșiile boierilor din zonă o
perioadă bună de timp. Ca orice țăran care a fost
împroprietărit de către stat în urma participării sale la
Războiul de Reîntregire Națională, a ținut enorm la
aceast dar. Atât de mult încât, atunci când vremurile s-au
precipitat, iar colectivizarea devenise singura opțiune,
pleca intenționat pe câmp cu treabă, doar ca să nu fie
găsit acasă și să fie pus să semneze că își dă pământul.
Într-o zi, enervat că nu l-a găsit acasă pe cel care îl căuta,
un activist mai zelos l-a pus pe nepotul lui Becheru
Constantin, Oprea C. Ilie să semneze adeziunea la
34
• D O C U M E N T A R •
35
colectiv. Apoi am dus boii și căruța. Becheru Constantin
nu a acceptat să se despartă de ele, astfel că, în primul an
de existență, a mers și a lucrat la Gospodăria Agricolă
Comunală chiar din primul an. Avea să fie și ultimul.
Nepotul nu l-a mai lăsat să mai meargă. A fost practic un
schimb de generații. Becheru Constantin a murit în anul
1979, la vârsta de 93 de ani.
Faptele de seamă ale acelora care au luat parte la
Războiul pentru Întregirea Neamului, trebuiesc scrise,
pentru a rămâne de-a pururi pilde nepieritoare, pentru
generaţiile viitoare. După cum vor rămâne de neuitat
locurile glorioase unde s-au dat cele mai mari lupte
pentru apărarea ogorului strămoşesc, la fel nu se vor
trece cu vederea, faptele măreţe ale acelora ce au luptat,
au suferit şi trăesc învăluiţi într-o modestie demnă de
toată lauda, titra cu litere de-o șchioapă în urmă cu 90 de
ani gazeta Cultura Poporului. Articolul semnat de Mimal
Traian era mai amplu și cuprindea povestea unui al ostașviteaz trecut prin lagărul german de al Tuchel: plutonierul
Băcanu Petre.
Originar din comuna Petreşti (jud. Dâmboviţa)
plutonierul Băcanu a luat parte cu Regimentul 68
Infanterie, la luptele ce s-au dat în Dobrogea, aici
regimentul creionându-și un nume de neuitat. La 30
Septembrie 1916, regimentul fiind trecut pe poziţiile din
preajma orașului Câmpulung Muscel, plutonierul
Băcanu a luptat la Albeşti comandând cu multă iscusinţă
plutonul ce i s-a încredinţat. A urmat apoi dureroasa
retragere, ulterior acesteia militarul fiind luat prizonier
chiar în timpul luptelor de pe teritoriul judeţului
Dâmboviţa, unde Băcanu Petre comanda o companie.
Internat în lagărele de la Tuchel și apoi în cel de la
Grustrau, de unde la 6 Martie 1917 a fost trimis ca
conducător al muncitorilor, la ferma unui german din
ţinutul Schleswig, de unde plutonierul a reușit să fugă în
noiembrie 1917, când a izbutit să spargă uşa odăii în
care era închis noaptea. Călăuzit de dorinţa de a se
înapoia în ţară și să lupte din nou împotriva duşmanilor,
a mers zile şi nopţi la rând flămând şi fugărit de patrule,
până când a reușit să treacă granița pe la vama Lintrop
și să ajungă în Danemarca. În oraşul Ribie, populaţia
uimită de curajul plutonierului şi de cele pătimite pe
timpul cât a rătăcit, prin câmpii şi păduri, l-a ocrotit,
oferindu-i îmbrăcăminte şi mâncare. Pe 8 noiembrie
1917 s-a prezentat la Legaţia Română din Copenhaga,
care l-a ajutat să ajungă la Londra, odată cu repatrierea
a 1.500 prizonieri englezi, foşti prizonieri în Germania.
În perioada 13 – 20 decembrie, plutonierul Băcanu Petre
s-a aflat în Londra pentru ca mai apoi să ajungă în
Franța, debarcând în portul Havre. De aici, cu ajutorul
secretarului general al Ministerului de Război, general
Munteanu militarul român ajunge la Paris unde a fost
repartizat la Regimentul 83 Infanterie artilerie franceză,
unde a fost pus în subsistenţă. În anul următor, 1918, mai
exact pe 17 Februarie, plutonierul Băcanu Petre a reușit
să se îmbarce din portul Marsilia pe vaporul „România”,
care după ce s-a oprit prin Mesina, Pireu şi
Constantinopol, la 28 februarie a ajuns în portul
Constanţa. Astfel militarul român, după ce şi-a făcut cu
prisosinţă datoria către ţară, a căzut prizonier în
momentul când toţi aceia din jurul lui căzuseră sfârtecaţi
de schije sau de obuze, ori au fost ciuruiţi de gloanţe,
ajunge prin lagărele germane, unde tot timpul a fost
stăpânit de dorinţa de a fugi, pentru a se înapoia în ţara
lui, ca să lupte din nou, alături de camarazii săi.
Prizonieri ruși în lagărul de la Tuchel
Prizonieri din lagărul Tuchel
36
• D O C U M E N T A R •
• Colecția Monitorul Oastei pe anii 1913-1919, Partea
regulamentară
• Colectiv, Infanteria Română - 180 de ani, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010
• Cultura Poporului, nr. 84/2 noiembrie 1924
• Nicolae Mareș, Patria nerecunoscătoare pe site-ul
9am.ro
• Nicolae Mareș, Urme ale unor eroi români pe teritoriul
polonez, pe once.ro
• Statul Major General, Serviciul Istoric al Armatei
Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice
(coord. general-maior conf. univ. dr. Mihai Chiriță),
Ghidul Arhivelor Militare Române, Editura Centrul
Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010
• Valeriu Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Ghe.
Nicolescu, Relații politico-diplomatice și militare
româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, Craiova,
1999
• armyacademy.ro • crispedia.ro • drao.ro •
ligamilitarilor.ro • once.ro • ro.wikisource.org •
ro.metapedia.org • scritube.com • worldwar2.ro
Datoria către ţară şi dragostea pentru pământul
strămoşesc, au fost sentimentele nobile, ce l-au călăuzit
pe acest plutonier pe câmpul de luptă şi prin ţările
cutreerate pentru a se înapoia în ţară. Un frumos
exemplu poate alcătui isprăvile plutonierului Băcanu,
care se găseşte în prezent la Cercul de recrutare „Radu
Negru” din Găieşti. Sănătatea îi e zdruncinată, datorită
suferinţelor îndurate prin lagăre, dar sufletul îi este plin
de mândrie, că a putut să dovedească pe timpul de grele
încercări la care era supus destinul ţării, că este demn a
se numi fiu al României întregite prin suferinţe şi
sacrificii.
BIBLIOGRAFIE
• Cătălin Fudulu, Monumentele și Cimitirul eroilor
români de la Haltingen (Germania), pe site-ul
www.monumentul.ro
• Cătălin Fudulu, Declasificat: Prizonier la Tuchola, pe
site-ul www.zf.ro
• Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare
Istorice, Biblioteca, Registrul istoric al Regimentului 46
Infanterie, crt.830
Soldați români capturați în 1916, la PredealAdunarea Națională cu smerenie se închină
înaintea memoriei acelor bravi români cari în acest
război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea și
unitatea națiunii române.
(Din hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia,
1 decembrie 1918)
Transilvania este țara prin excelență a strămoșilor
poporului român, dacii, care și-au avut, între hotarele ei,
centrul puterii lor și capitala statului lor în epoca
războaielor cu romanii. Este apoi parte esențială a
provinciei romane Dacia, care de asemenea și-a avut aici
capitala, precum și sediul celor două legiuni. Locuită
necontenit în cursul perioadei prefeudale de urmașii
daco-romanilor, adică de străromâni, Transilvania este
patria primului voievod român atestat de izvoarele
istorice, voievod care opune rezistență armatelor
năvălitorilor unguri. Aici amintesc documentele
medievale pentru întâia dată ”țara românilor”. Întocmai
după cum, din cuprinsul ei, iau naștere marile râuri care
străbat spațiul carpato-dunărean, tot așa, necontenit, de-
a lungul secolelor, din ea se revarsă preaplinul
populației românești, trecând munții spre miazăzi, spre
răsărit și spre miazănoapte. Pusă în valoare de munca
stăruitoare, bimilenară a poporului nostru, Transilvania
este pământ tipic românesc. Românii sunt primii locuitori
pe care-i amintește istoria în Transilvania, locuitori
autohtoni, fii ai pământului ei, ”noi suntem de aici” cum
spun țăranii români din partea locului; românii formează
majoritatea covârșitoare a populației Transilvaniei,
alături de ei trăind aici și un număr de unguri, secui, sași
și șvabi. Prin munca lor necontenită, îndârjită, locuitorii
Transilvaniei au făcut să rodească pământul, scoțându-i
la lumină bogăția. De mii de ani semănăm și secerăm,
creștem turme de vite, săpăm vița de vie, facem iazuri și
scoatem din adâncul pământului sare, aur și păcură. Pe
temeiul tuturor acestor fapte, este normal, deci ca
unitatea firească, de nezdruncinat, a Transilvaniei cu
PROCESUL OPTANȚILOR UNGURI
întregul pământ românesc să-și fi căpătat o consacrare
internațională repetată, mai întâi prin Tratatul de pace
de la Trianon (1920), apoi acela de la Paris (1947).
Astfel scria Constantin C. Giurăscu în cartea sa,Transilvania în istoria poporului român.Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie
1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război
Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al
Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război
Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon
de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv
România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.
Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului
stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor,
Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia),
România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut
parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului
Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate
de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie
1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10
septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie
1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și
repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).
Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include
Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate
tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).
Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele
Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt
actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară
este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul
actualei frontiere între România și Ungaria).
Alice Diana BOBOC
România este patria noastrã şi a tuturor românilor.
E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.
(Barbu Ştefãnescu Delavrancea)
37
Foto
: W
ikip
edia
38
• D O C U M E N T A R •
În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului
Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația)
și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în
cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a
Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și,
respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul
Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a
Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în
cadrul Republicii Austriei.
Partea a treia (articolele 36-78), intitulată "Clauze
politice pentru Europa", conținea o serie de clauze
privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre
Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze
politice privind anumite state din Europa (Belgia,
Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie,
protecția minorităților naționale.
Partea a patra (articolele 79-101), intitulată
"Interesele Ungariei în afara Europei", conținea
prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la
tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc,
Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.
Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost
descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat
următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba
germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui
plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să
rămână parte a Ungariei.
Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din
Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de
asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent,
unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.
Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat
maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari
de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de
sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele
imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a
fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv
maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă
Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a
consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care,
de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea
de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul
Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior
Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria),
dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la
Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai
Ungariei.
Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele
succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei
(partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație,
aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-
maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri,
nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective,
dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu
Tratatul de la Trianon
• D O C U M E N T A R •
populație amestecată), astfel că peste 3,3 milioane de
etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei,
majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele
succesoare noi.
Ca urmare a acestui Tratat, una dintre problemele politicii
externe româneşti care a ţinut capul de afiş în perioada
interbelică a fost aşa numita “afacere a optanţilor”.
“Optanţii” erau acei cetăţeni ai fostei Austro-Ungarii
care, în baza Tratatului de la Trianon, au putut opta
pentru cetăţenia ungară.
Concret, procesul optanţilor unguri a fost fabricat de
latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi
revizioniste de la Budapesta în urma exproprierii,
conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile
române obiectiv proprietăţilor marilor moşieri unguri din
Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi
adoptaseră cetăţenia maghiară. Trebuie menționat faptul
că problema “OPTANŢILOR UNGURI”, a apărut în
temeiul unei interpretări eronate a legilor româneşti
privitoare la Reforma Agrară din 1921, interpretare
care a dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei
incompatibilităţi între legislaţia Reformei Agrare şi
Tratatul de la Trianon.
Între anii 1918 - 1921 a avut loc în România o amplă
reformă agrară, în urma căreia au fost împroprietăriți și
206.265 de cetățeni români aparținind minorităților
naționale, dintre aceștia 46.069 fiind maghiari. Cu
prilejul aplicării acestei reforme, s-a creat o altă
problemă, cea a "optanților", adică cei aproximativ 260
de mari proprietari din Transilvania care au optat pentru
cetățenia maghiară și care, conform legii agrare din
România, au fost expropriați. Aceștia au acuzat statul
roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au
cerut sa fie exceptați de la aplicarea legii. Partidul
Maghiar, susținut de guvernul de la Budapesta, a
desfășurat o amplă campanie în străinătate în problema
optanților, susținând că guvernul român nu respecta
prevederile Tratatului minorităților și pe cele ale
Tratatului de la Trianon. Aceasta chestiune a ajuns și la
Societatea Națiunilor și la Curtea Internațională de
Justiție de la Haga. De fapt, sub pretextul acestei
probleme a optanților, Partidul Maghiar și guvernul de la
Budapesta încercau să acrediteze pe plan internațional
ideea că exista o "problemă a Transilvaniei", rămasă
nerezolvată de Tratatul de la Trianon.
Așadar, în conformitate cu Legea de expropriere română
din 30 iulie 1921, au fost expropriați - printre alții - și un
număr de optanți unguri, care se aflau în străinătate. S-a
spus însă, că legea agrară era imposibil de respectat în
fapt, fiindcă pe de o parte se cere prezența în țară, iar pe
de alta, Tratatul de la Trianon prevedea că cei care
optează pentru naționalitate ungară trebuie să părăsească
țara. Da, desigur; numai că se uită un lucru: legea cerea
prezența în țară de la 1 decembrie 1918 până în iulie
1921, pe când tratatul cerea părăsirea teritoriului în
termen de un an, începând de la 23 iulie 1921, adică
de la ratificare. Între prezența obligatorie în țară și
constrângerea de părăsirea ei se poate ușor vedea că nu
este nicio legătură, termenul de strămutare începând abia
după ce expirase deja cel al Legii Agrare. Legea din 1921
în articolul 2 mai prevedea că ”Exproprierea atinge
proprietatea fără privire la calitatea proprietarului,
capacitatea lui juridică sau caracterul imobilului
expropriat.” Prin dispoziția exproprierii absenților, se
expropriază însă 272 de absentiști și din numărul infinit
al expropriaților aceștia, găsesc să se plângă. Guvernul
ungar le sprijină cererea și-n numele absenteiștilor începe
lupta.
Guvernul ungar se baza pe articolul 63 din Tratatul de la
Trianon, care dispunea că optanții au dreptul să-și
păstreze imobilele din România, adică să nu fie lichidate
sau confiscate. Care era însă interpretarea Ungariei asupra
acestui text: pe temeiul unor principii curioase de drept
internațional, dar eludând intențiile tratatului, ea pretinde
că proprietatea străinilor în general și a supușilor săi - în
special - ar fi fost transferată celorlalte state cu
obligațiunea perpetuă și absolută, de a nu le atinge
niciodată. Se pretindea, cu alte cuvinte, că Statul
Român, atingând cu exproprierea și pe supușii
unguri, a violat Tratatul de la Trianon, întrucât
acesta prevedea în articolul 63 o situație excepțională
și de privilegiu pentru optanții unguri; adică
exproprierea putea să afecteze oricât pe cetățenii români,
dar n-avea dreptul să se atingă de proprietatea optanților.
În conformitate cu principiile de drept internațional, s-a
acordat, prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920),
locuitorilor fostei monarhii - în masă - de plin drept și cu
pierderea naționalității ungare - naționalitatea respectivă
39
40
• D O C U M E N T A R •
a Statului care dobândește teritoriul fostei monarhii
Austro - Ungare. Prin articolul 63, însă, se aducea o
excepție la această dobândire colectivă de naționalitate,
prevăzându-se că: ”Persoanele mai mari de 18 ani..., vor
avea facultatea, în cursul unei perioade de un an de la
punerea în vigoare a tratatului...” să opteze pentru
naționalitatea veche. În urma acestei dispozițiuni au și
optat unii, preferând să-și păstreze naționalitatea ungară.
În secțiunea IV a aceluiași Tratat, sub titlul: Bunuri,
drepturi și interese, articolul 232, litera b, se spune: ”Sub
rezerva dispozițiunilor contrarii cari ar putea să rezulte
din prezentul Tratat, Puterile aliate sau asociate își
rezervă dreptul de a reține și de a lichida toate bunurile,
drepturile și interesele cari aparțin de la data punerii în
vigoare a prezentului tractat, supușilor fostului regat al
Ungariei sau unor societăți controlate de ei și cari se
găsesc pe teritoriul lor...” etc. ”Lichidarea va avea loc
conform legilor Statului aliat sau asociat interesat, iar
proprietarul nu va putea să dispună de aceste bunuri,
drepturi și interese, nici să le greveze cu vreo sarcină, fără
consimțământul acestui Stat.”
Pe de altă parte, soluția definitivă a problemei
transilvănene consta în reîntregirea Ardealului sub
stăpânire românească, în limitele fixate prin Tratatul de la
Trianon. Întregul Ardeal de la Trianon este românesc și
trebuie să rămână românesc. (...) Nu trebuie să uităm că
Transilvania românescă înseamnă sfârșitul unei lupte de
aproape un mileniu, iar destrămarea ei este rezultatul unei
situațiuni excepționale de război în totul similară
situațiunilor care au dat naștere desmembrării celorlate
state din Europa Centrală și Balcani. După unire, marele
om de stat Nicolae Titulescu a cerut în repetate rânduri
Ungariei să uite trecutul de sterile învrăjbiri, peste care
Adunarea plebiscitară de la Alba Iulia așezase lespedea
grea a voinței unui neam întreg de a trăi liber pe pământul
românesc al Transilvaniei.
Legea agrară din 1921, atunci când dispune exproprierea
integrală, consideră în această categorie și proprietățilecare - în trecut - au fost multă vreme arendate, ca un ecou
sacționar al acelora care au prilejuit revoluția de la 1907
și proasta stare a țăranilor, prin neglijența cu care și-au
părăsit fondurile în mână arendașilor abuzivi; și ca o
consecință a principiului utilității sociale, după care
proprietatea involvă anumite obligații, nerespectate de
unii dintre cei care o suportă. De asemenea, când ea
izbește cu aceeași măsură pe absenteiști, nu face decât să
sancționeze pe aceia care în prezent o părăsesc, fără a-și
îndeplini sarcinile de proprietate care impun legătura
permanentă cu fondul. Problema absenteismului e veche.
Cu date statistice impresionante, se arăta încă de la 1857
că marii proprietari din Franța nu pricep că ”proprietatea
dă drepturi, dar impune și datorii.” La 1902, Flour de
Saint - Genis recomanda: ”În locul legilor neputincioase
și insituțiilor costisitoare, să înoim mai bine obiceiurile
noastre rurale. Absenteismul a fost plaga celor două
secole din urmă; el a fost moda veacului XIX și
desființarea lui însemna salvarea celui care începe.”
Autorul citează o scrisoare a lui Bussy-Rabutin, răspuns
la tânguirea d-nei de Sevigne, că nu-i rentează
pământurile: ”Faitez-vous exiler, belle cousine, vous y
gagnerez” și se întreabă - cu drept cuvânt: ”Cine este cel
mai vinovat, țăranul care se expatriază sau proprietarul
care dezertează? Nu sunt ei declasații agriculturii, acești
proprietari cară nu văd în posesiunea unui domeniu de cât
o ocazie de vilegiatură - sau un mijloc de influențăelectorală?” Într-adevăr, regimul absenteismului provoacă
intervenția unui mijlocitor între proprietari și țărani. De
ce sunt capabili acești intruși, mai bine decât oricine o
știm noi, românii, pentru că revolta de la 1907 a pornit în
contra arendașilor monopolizatori. De aceea, o repetăm,
dispoziția legii agrare consacră un principiu sprijinit nu
numai pe opinia economiștilor și pe noua concepțiune a
proprietății, dar chiar pe experiența trecutului nostru
agrar.
Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu
reprezenta după Primul Război Mondial numai o expresie
a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter
naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română
stăpânea doar 30% din pămînt, deşi reprezenta peste 53
% din populaţia Transilvaniei. În aceste condiţii, o
reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor
săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari era
mai mult decât necesară, iar Titulescu are meritul de a fi
luptat pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor
săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii
proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea
direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături
de Ioan Cantacuzino, în semnarea la 4 iunie 1920, a
Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată
frontiera occidentală a României şi prin care era
recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care
maghiarii le posedau în România.
Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face
purtătorul de cuvânt al celor expropriaţi legal în
Transilvania, intervenind la diferite organisme
internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se
considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon
şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării
funciari maghiari din Transilvania. De fapt, după cum
însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta
• D O C U M E N T A R •
41
o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor
grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor
româneşti pentru ca aceştia să poată gândi: „viaţa e mai
bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi
astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă.”
În anul 1928, după câştigarea procesului internaţional al
optanţilor unguri la Societatea Naţiunilor, Titulescu a fost
felicitat, printr-o telegramă, de Senatul Universităţii din
Iaşi întrunit în şedinţa de la 13 martie 1928. Textul
acestui document era următorul: „Domnului Titulescu,
membru al Societăţii Naţiunilor – Geneva. Universitatea
ieşeană exprimă sentimente de recunoştinţă apărătorului
dreptăţii, colegului stimat a cărui dragoste adâncă de
ţară şi talent strălucit au determinat biruinţa morală.
Sufletul românesc întreg vă susţine. Rector P. Bogdan”.
În concluzie, ADEVĂRUL ISTORIC cunoscut foarte
bine de Ungaria şi de unguri, dar trecut sub o
condamnabilă tăcere de autorităţile de la Bucureşti şi
partidele politice parlamentare, este următorul:
1) După Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungaria
a acţionat şi a reuşit să obţină despăgubiri din partea
Statului Român pentru toate imobilele pe care le-a avut în
proprietate Statul ungar în Ardeal, pînă la 1 Decembrie
1918, precum şi pentru optanţii unguri. În total au fost
367 optanţi. Optanţii unguri, împreună cu Ungaria, au
depus numeroase reclamaţii la Societatea Naţiunilor şi au
deschis foarte multe procese, cerând despăgubiri pentru
imobilele lor, care au intrat în proprietatea Statului
Român. La propunerea Consiliului Societăţii Naţiunilor s-
a format Tribunalul Arbitral româno-ungar de la Paris,
unde a avut loc procesul optanţilor unguri, în perioada
1923-1930. Diferendul dintre Ungaria şi România a fost
bine analizat şi prezentat de către Nicolae Titulescu,
ministrul de Externe al României, în expunerea ţinută în
Consiliul Societăţii Naţiunilor, în ziua de 5 iulie 1923.
Acum 90 de ani, Nicolae Titulescu a subliniat că
Ungaria pretinde „plata în aur a despăgubirilor”, iar
optanţii unguri puteau să-şi păstreze bunurile imobile
în cadrul legilor româneşti, dar nu au făcut-o,
acceptând să fie despăgubiţi. În urma negocierilor
purtate între delegaţia României, condusă de ministrul de
Externe, Nicolae Titulescu, şi delegaţia Ungariei, condusă
de contele Albert Appony şi a Convenţiilor de la Haga
(din 20 ianuarie 1930) şi Paris (21 aprilie 1930) s-a decis
că plata despăgubirilor stabilite de Tribunalul Arbitral de
la Paris se face din Fondul Agrar deschis în Elveţia, la o
bancă din Basel, de către Statul Român. Din acest fond au
fost plătite despăgubiri uriaşe către Ungaria şi optanţii
unguri. Începînd cu anul 1931, sumele destinate
despăgubirilor către Ungaria şi optanţii unguri au fost
evidenţiate în Bugetul de venituri şi cheltuieli al
României. După unele surse, suma despăgubirilor s-a
ridicat la echivalentul a peste 100 tone aur pur (de 24
carate), iar după alţi cercetători la circa 600 tone aur
pur, iar după alte surse, România a plătit în franci, aur
şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24
karate şi a dispus în plus ca despăgubirile de război
datorate de Ungaria pentru România să fie vărsate la
fondurile de despăgubiri pentru optanţii unguri. După mai
bine de 80 de ani de la plata despăgubirilor către Ungaria
şi optanţii unguri, precum şi după deschiderea arhivelor
pe această temă, guvernatorul Băncii Naţionale a
României, preşedinţii şi premierii României, miniştrii de
Finanţe şi directorii S.R.I. şi S.I.E., precum şi mulţi
academicieni şi istorici cunosc suma totală a plăţilor
făcute de Poporul Român şi Statul Român pentru
imobilele care au aparţinut Ungariei şi ungurilor pînă în
anul 1918 în Ardeal. În mod inexplicabil, cu toţii o
păstrează la secret! De ce? Pentru că poporul român şi
Parchetul să nu afle că retrocedările post-decembriste
către bisericile maghiare şi numeroase alte persoane
juridice şi fizice ungare sunt ilegale şi în fapt reprezintă
naţionalizarea de către Ungaria a mii de clădiri istorice şi
a milioane de hectare de pădure şi terenuri agricole din
România, mai ales din Ardeal. Este cert că exproprierea
imobilelor din Ardeal, care au aparţinut Ungariei,
Granița între România și Ungaria
stabilită prin Tratatul de la Trianon
• D O C U M E N T A R •
optanţilor unguri şi bisericilor maghiare s-a făcut prin
acordarea de despăgubiri din partea Statului Român.
Există documente oficiale referitoare la clădirile,
terenurile agricole şi pădurile expropriate.
2) În perioada 1940-1944, după Diktatul de la Viena,
autorităţile Statului ungar au falsificat toate cărţile
funciare din Ardealul ocupat şi au înscris, din nou, în
proprietatea celor care au fost despăgubiţi din Fondul
Agrar toate imobilele pe care le-au avut în perioada
Imperiului habsburgic.
3) După 6 martie 1945, comuniştii evrei şi unguri din
România nu au confiscat sau naţionalizat bunurile
imobile şi mobile ale bisericilor maghiare, nici ale
evreilor şi ungurilor, ci pe cele ale românilor şi Bisericilor
Ortodoxă şi Greco-Catolică.
4) Atât în perioada interbelică, dar mai ales în timpul
socialismului nu s-au actualizat cele mai multe cărţi
funciare din Ardeal, nefiind înscrise modificările
intervenite în privinţa proprietarilor.
5) Prin Legea nr.260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile
în cărţile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost
declarate nule de drept! În foarte multe cărţi funciare nu
au fost operate radierile corespunzătoare.
6) În vara şi toamna anului 1944, o mare parte din
arhivele localităţilor din Ardeal au fost duse în Ungaria,
iar cele rămase în România se încearcă de către U.D.M.R.
să fie luate de la Arhivele Statului Român şi trecute la
bisericile maghiare, pentru a nu se descoperi lanţul de
infracţiuni prin care Ungaria şi alte persoane juridice şi
fizice maghiare au naţionalizat sau au fost împroprietărite
cu peste 30% din clădirile, terenurile agricole şi pădurile
din Ardeal.
Folosindu-se de omisiunile, dar mai ales de falsurile din
cărţile funciare din Ardeal, inclusiv de cele declarate nule
de drept prin Legea nr.260/1945, Ungaria împreună cu
U.D.M.R., cu alte numeroase persoane juridice (mai ales
bisericile maghiare) şi persoane fizice ungare (urmaşi ai
foştilor grofi, conţi, baroni etc) au pus la cale şi au
desfăşurat pe teritoriul României cea mai mare şi
periculoasă escrocherie imobiliară din Europa, cu scopul
dezmembrării teritoriale a ţării noastre şi a anexării
Ardealului. Cei care au săvârşit faptele penale au uzat,
mai ales, de cărţile funciare, dar acestea nu au valoare de
înscrisuri constitutive de drepturi reale, ele fiind de fapt o
evidenţă a imobilelor. Se ştie că, drepturile reale trebuie
dovedite cu documentele originale care atestă titlul de
proprietate. După ce Statul Român i-a despăgubit pe toţi
foştii proprietari unguri din Ardealul revenit la România
Mare urmaşii lor au organizat o acţiune foarte bine
dirijată de la Budapesta pentru ca pe calea retrocedărilor
în natură să dobândească ilegal (inclusiv prin instanţele
judecătoreşti româneşti), să fie împroprietăriţi cu mii de
clădiri şi milioane de hectare de păduri şi terenuri
agricole. Cunoscând adevărul istoric al despăgubirilor
plătite Ungariei şi optanţilor unguri pentru toate
proprietăţile pe care le-au avut în Ardeal, până în anul
1918, procurorii au obligaţia să-i cerceteze penal pe toţi
cei care au revendicat şi dobândit nelegal numeroase
imobile ale Statului Român. De asemenea, trebuie
recuperate chiriile uriaşe plătite de Guvernul României şi
autorităţile locale pentru cei care au fost împroprietăriţi
ilegal cu imobile din averea Poporului şi Statului Român.
Făptuitorii şi descrierea faptelor penale se regăsesc în
fiecare dosar de „retrocedare” a imobilelor pentru care
Ungaria şi optanţii unguri au fost despăgubiţi cu peste
100 tone de aur de către România, începând cu anul 1931.
42
• D O C U M E N T A R •
43
De reţinut că, solicitanţii unguri şi cei împroprietăriţi
ilegal, după anul 1990, cu imobile ale Statului Român
ştiau că pentru acele clădiri, terenuri agricole şi
păduri s-au plătit despăgubiri de către Poporul
Român. Cu toate acestea, ei s-au asociat şi au săvârşit
numeroase infracţiuni, crezând că se pot ascunde după
paravanul retrocedărilor şi că nu vor fi descoperiţi şi traşi
la răspundere până la Diktatul de la Bruxelles, pregătit
pentru anul 2014, în urma căruia Ardealul să devină
autonom şi ulterior alipit Ungariei.
Iată, în continuare, un exemplu relevant de retrocedare în
cazul optanților: la începutul acestui an, moştenitorii unui
grof maghiar, au primit, prin retrocedare, o clădire în
zona centrală a oraşului Cluj, evaluată la 3 milioane de
euro (și numai din chirii, imobilul produce 25.000 de
euro pe lună). Clădirea a fost deţinută din anii '90 de către
o firmă de turism din Timişoara, care a închiriat spaţiile.
În cazul în care chiriaşii nu vor dori să încheie noi
contracte cu familia Banffy, ei vor fi evacuaţi cu ajutorul
executorului judecătoresc. Decizia, de pe urma căreia
beneficiază cei cinci fraţi ai familiei nobiliare Banffy, a
fost obţinută în instanţă. Moştenitorii au trimis deja
executorul judecătoresc să-i anunţe pe reprezentanţii
firmelor care ocupă spaţii în clădire că vor trebui să
încheie noi contracte. Cei cinci câştigători sunt
moştenitorii contesei Maria Banffy, decedată în 1984.
Aceasta, la rândul ei, a moştenit prin testament
proprietatea de la contesa Paula Bethlen, născută Josika.
Între anii 1957-1958, intelectualii din Cluj români și
unguri au cerut Guvernului să aprobe înființarea, în
Palatul Banffy din Cluj, a Muzeului de Artă. Arhivele
românesti au arătat că familia Banffy a optat după Unire
pentru cetățenia maghiară; au cerut autorităților de la
Budapesta o confirmare sau infirmare asupra primirii
despăgubirilor pentru proprietățile părăsite prin optiune
civică și politică. Guvernul I. Kadar a confirmat plata
despăgubirii familiei Banffy încât palatul a fost amenajat
ca muzeu de arta de importanță națională.
Retrocedările de azi sunt ilegale și penale pentru
judecătorii care încalcă legea națională și, de fapt, asistam
la împroprietarirea Ungariei și a unor cetățeni de etnie
maghiară cu imobile. Iar împroprietărirea ungurilor cu
mii de clădiri şi milioane de hectare de terenuri agricole şi
păduri pe calea aşa-ziselor retrocedări pentru imobilele
care au fost expropriate şi pentru care Statul Român i-a
despăgubit pe foştii proprietari cu peste 100 tone aur
reprezintă o infracțiune, dar și un real pericol pentru
unitatea teritorială a României, prin aceste acte de
retrocedări ilegale. Se pare că acum este cazul să ne
amintim de faimoasa întrerupere din Parlamentul ungar,
unde românii erau reprezentați drept cei mai intoleranțiguvernanți și unde totuși au putut răsuna vorbe ca
acestea: Dați-ne drepturile pe cari le au maghiarii în
România!” Această cerere a rămas și astăzi mai mult
decât de actualitate!
BIBLIOGRAFIE
• Lehrer G. Milton, Ardealul, pământ românesc
(Problema Ardealului văzută de un american), Tipografia
”Alfabetul” Bulevardul Pache Protopopescu, 1944
• Scurtu Ioan, Stănescu - Stanciu Theodora, Scurtu
Margareta Georgiana, Istoria românilor între anii 1918–
1940, Editura Universității din București, 2001
• Popa-Lisseanu G, Izvoarele istoriei românilor - Vol 1.
Faptele ungurilor, Tipografia ”Bucovina” I.E. Toroutiu,
București, 1934
• Antonescu A Mihai, Regimul agrar român și chestiunea
optanților unguri, Tipografia ”România Nouă” Theodor
I. Voinea, 1928
• Giurăscu C. Constantin, Transilvania în istoria
poporului român, Editura Științifică, București, 1967
• Moga I, Voievodatul Transilvaniei - Fapte și
interpretări istorice, Biblioteca Institutului de Istorie
Națională XVII, Tipografia „Cartea românească din Cluj”
Sibiu, 1944.
• 9am.ro • dacoromania-alba.ro • divers.ro • historia.ro •
meritocratia.tv • monitorfg.ro • ro.wikipedia.org •
ziarulnatiunea.ro (Denunţ penal privind retrocedările
ilegale către unguri către Parchetul de pe lângă ÎCCJ) -
Autor Gheorghe Funar - 15 iulie 2013 •
ziuadecj.realitatea.net.
Bornă de frontieră între România și Ungaria
• T O P 1 0 •
Omenirea a fost întotdeauna fascinată de arme. Armele au
fost și vor fi întotdeauna folosite în războaie. Inițial, ele
erau folosite ca arme de vânătoare, dar în curând s-au
transformat în arme cu care oamenii își ucideau semenii.
Noi am evoluat, iar armele au ținut pasul cu noi. Acum
avem arme cu o asemenea putere de distrugere încât este
foarte greu de imaginat. Dar să revenim la vremurile în
care aceste arme moderne nu fuseseră încă inventate, iar
războiul era foarte diferit. Astăzi, când vorbim despre
arme antice ne gândim imediat la săbii, sulițe, arcuri și
topoare. Ei bine, nu doar aceste arme se foloseau pe
atunci. În lista următoare veți descoperi unele dintre cele
mai neobișnuite arme din timpuri străvechi, și veți crede
sau nu, acestea chiar au fost efectiv folosite.
Top 10 arme neobișnuite din
vremuri străvechi
Pinuti
Pinuti, o sabie filipineză din Visayas, Filipine. Arma a
fost inițial concepută ca unealtă agricolă. Mânerul era de
obicei realizat din lemn de guava, care era ușor. Lama în
sine măsura aproximativ 16 -18 cm lungime. În limba
cebuano, pinuti înseamnă albit. Datorită contactului cu
plantele și cu sângele animalelor, sabia căpăta o înfățișare
întunecată. Când fermierii își ascuțeau sabiile pentru
luptă, lama era lustruită și devenea albă.
Macuahuitl
Macuahuitl-ul era o armă cu o formă asemănătoare unei
săbii de lemn. În marginile sale erau încorporate lame
prismatice făcute din sticlă vulcanică. Similară cu o bâtă
mare de lemn, avea tăieturi în care era fixat un obsidian
ascuțit. Acesta măsura între 3 și 4 m lungime și 3
centimetri lățime, cu o canelură de-a lungul marginii, în
care erau inserate bucăți ascuțite de cremene sau
obsidian, puternic fixate cu un compus adeziv. Deoarece
macuahuitl-ul nu avea un vârf ascuțit, nu putea fi folosit
ca o armă ascuțită. Cu toate acestea, marginile zimțate ale
obsidianului făceau răni adânci inamicului.
Chu Ko Nu
Arma chineză Chu Ko Nu a fost practic strămoșul puștii
automate. Era compus dintr-un arc montat pe un suport
care trăgea proiectile, de multe ori numite șuruburi. În
partea de sus a arbaletei se afla carcasa din lemn în care
aveau loc 10 șuruburi. Atunci când mânerul
dreptunghiular din spate era tras înapoi, șurubul era
lansat. Această arbaletă permitea o rafală de trageri fațăde o arbaletă obișnuită.
Chu Ko Nu a fost folosit ultima dată în războaiele chino-
japoneze din 1894-1895. Există un depozit care conține
un anumit număr de șuruburi în partea de sus a arcului,
iar mecanismul este acționat prin deplasarea unui mâner
dreptunghiular înainte și înapoi. Pentru o mai multă
eficacitate, unele dintre șuruburi se turna seva unei flori
otrăvitoare, denumită otrava lupului, sau gluga
călugărului (Aconitum).
44
45
• T O P 1 0 •
Bagh Nakh
Bagh Nakh era armă indiană asemănătoare o gheară.
Termenul de Bagh Nakh înseamnă, în limba hindusă,
Gheara Tigrului. A fost concepută pentru a fi poziționată
peste degete sau pentru a fi ascunsă sub acestea, în pumn.
Se compunea din patru sau cinci lame curbate și se aplica
direct pe mână sau pe mănuși. Aceasta era creată pentru a
pătrunde prin pielea și mușchii dușmanului și se crede că
sursa de inspirație pentru realizarea acestei arme a fost
chiar tigrul, cu ghearele sale puternice. Este
binecunoscută prima folosire a acestei arme de către
războinicul Shivaji (cel ce a întemeiat Maratha), care a
folosit-o împotriva generalului din Bijapur, Afzal Khan,
ucigându-l astfel cu ajutorul ei. În timpurile noastre, fetele
bengaleze au început să poarte o armă ascuțităasemănătoare cu Bagh Nakh atunci când merg la școală,
pentru apărare.
Zhua
Această armă chinezească avea un aspect incredibil de
ciudat; „mâna de fier” avea gheare ascuțite, care sfâșiau
carnea dușmanului, iar apoi o smulgeau de pe trup. Arma
a fost concepută pentru a îndepărta scutul vrăjmașului,
dar când scutul era îndepărtat, fața inamicului devenea
următoarea țintă. Zhua era folosită, în principal, pentru
„sfâșierea” dușmanului, însă greutatea sa o putea
transforma și în măciucă.
Foarfeca
”Foarfeca” reprezenta un tip de gladiator roman ce
însemna "tăietor, persoană care despică, spintecător”.
Acest gladiator se lupta folosind o armă ce consta într-un
tub din oțel călit, care învelea întregul antebraț al
gladiatorului; tubul era închis la un capăt și avea o lamă
semicirculară atașată la capătul închis al tubului. În
interiorul tubului s-ar fi putut afla un mâner care permitea
gladiatorului să mențină controlul în toiul luptei. Se pare
că această armă era pe cât de ușor de mânuit, pe atât de
mortală. Gladiatorul își putea folosi brațul protejat de
această armă pentru a bloca loviturile adversarului său,
iar astfel putea contraataca extrem de rapid. Forma lamei
era atât de bine realizată, încât chiar și cea mai mică
atingere ar fi putut cauza o rană serioasă.
Katar-ul
Provenit din statul Tamil Nadu, India, Katar-ul era o
armă de tip pumnal. Acesta era caracterizat prin mânerul
în forma literei H, precum și prin lama de sabie, care se
afla deasupra degetelor celui care o mânuia. Era unic în
Asia de Sud, fiind cel mai faimos, dar și caracteristic
pumnalelor indiene. Katar-ul se folosea inclusiv în cadrul
ceremoniilor. La prima vedere, Katar-ul avea o singură
lamă, însă în momentul în care era activat trăgaciul din
mâner, lama se împărțea în trei lame.
Foto
: vaj
ram
utt
hi.
org
• T O P 1 0 •
Prinzătorul de oameni
Iată un tip ezoteric de armă de atac cu coadă lungă, ce a
fost folosită în Europa în secolul al XVIII-lea. Aceasta
consta într-o prăjină, în vârful căreia era montat un cap cu
două componente mobile. Fiecare dintre ele avea o
”ușiță” cu arc ce putea prinde om și, de asemenea, avea
puterea de a-l ține captiv. Această armă era folosită înspecial pentru a trage oamenii de pe cai, iar apoi îi țintuia,
neputincioși, la pământ. Datorită piroanelor aflate încentru, captivitatea victimei era adesea pe termen scurt.
Acesta este unul dintre cele câteva exemple de arme
neletale cu coadă.
46
Emeici
O armă tradițională de arte marțiale din China. Emeici
era folosită pentru înjunghiere și reprezenta o pereche de
tije metalice cu capete ascuțite. Ele erau de obicei
montate pe un inel detașabil purtat pe degetul mijlociu, ce
permitea rotirea sau mânuirea sa prin mișcări elaborate.
Aceste arme provin de la Muntele Emei. Ele reprezintă o
parte din echipamentul folosit în Wushu în prezent. Și
sunt folosite de asemenea în timpul mișcărilor cu ”palma
deschisă” și sunt asemănătoare cu ”pixurile
judecătorilor”.
Sursa: wonderslist.com
Traducere Alice Diana BOBOC
Kpinga
Kpinga era un cuțit cu lamă folosit în Nubia și avea trei
lame cu forme diferite. Era realizat sub patronajul
puternicului clan Avongara și era distribuit numai celor
mai buni războinici. Cuțitul (numit și Hunga Munga)
măsura până la 22 de centimetri lungime.
• C U R I O Z I T Ă Ț I •
Moda mai puțin cunoscută
1. Toată lumea știe de existența nasturilor de pe mânecile
hainelor, dar puţini sunt cei care ştiu că cel care a introdus
această ”invenție” a fost Napoleon Bonaparte. El a cerut
croitorilor să coasă nasturi pe mânecile tunicilor pentru ca
soldații să nu mai fie tentați să își șteargă nasul cu
mâneca.
6. Obiectele lucrate manual sunt considerate acum foarte
la modă şi valoroase deoarece acestea sunt absolut
exclusive. Dar până în anul 1850, peste 70% dintre
oamenii obișnuiau să își croiască haine pentru ei înşişi.
Moda nu era foarte importantă, iar ceea ce conta era
confortul.
7. Femeile din ziua de astăzi nu pot trăi fără bijuterii, dar
sunt și bărbați care au început să poarte bijuterii pentru
a-și dovedi statutul social.
8. Tunsorile scurte reprezintă ceva obişnuit în zilele
noastre şi nimeni nu este surprins atunci când vede o fată
cu părul scurt. Dar nu a fost așa întotdeauna; pe vremuri,
soţiile care se dovedeau necredincioase erau pedepsite
prin tunderea părului. Părul tuns scurt al unei femei era
stigmatul înșelătoriei sale.
9. Poate că ați observat că la Hollywood a apărut moda
femeilor însărcinate. Mai bine zis a femeilor care vor să
pară că sunt însărcinate. De exemplu Miranda Kerr,
Doutzen Kroes, Kelly Preston, Christina Applegate sunt
2. În prezent, moda pentru copii este la fel de importantă
ca și moda pentru femei sau bărbați, deoarece fiecare
mama dorește ca copilul ei să arate frumos şi să fie la
modă. Dar ştiaţi că moda pentru copii a fost lansată cu
peste 200 de ani în urmă? Până atunci copiii purtau
hăinuțe realizate după modelele hainelor pentru bărbați și
femei, dar croite pe măsura lor.
3. Până în secolul al XIX-lea nu existau manechine, iar
designerii erau nevoiți să îmbrace păpuși pentru a-și
expune marfa în fața clienților. Era o idee bună deoarece,
folosind puțin material, economiseau destui bani.
4. Mulți bărbați celebri poartă barbă (Robert Pattinson,
Brad Pitt, George Clooney etc). Cu toate acestea, dacă ar
fi trăit în Rusia pe vremea lui Petru cel Mare, ţarul i-ar fi
pus să plătească o taxă specială pentru această preferințămasculină. Această taxă a fost introdusă pentru a obliga
bărbaţii ruşi să arate într-un mod mai… european.
5. Pentru prima oară tanga a fost croită la New York din
ordinul primarului Fiorello Henry La Guardia. Primarul
s-a simţit ofensat când a văzut că dansatoarele își execută
numerele fără lenjerie intimă şi a cerut ca să fie cusuținiște chiloței mici care să le acopere nuditatea. S
urs
a: d
ali
mu
nth
e.co
m F
oto
: C
esar
Man
so/A
FP
doar câteva dintre aceste femei. Cu toate acestea, tendinţa
nu este de fapt atât de nouă. În secolul al XV-lea, era la
modă ca tinerele care nu așteptau copii să pună pe sub
haine perne micuțe pentru a crea iluzia unei sarcini.
10. Astăzi se pare că în vogă sunt sprâncenele naturale
stufoase, dar în timpul perioadei Renaşterii moda era ca
sprâncenele să fie rase cu totul. Un bun exemplu al
acestei tendinţe este chiar imaginea Mona Lisei.
47
Alice Diana BOBOC
să folosească muniţia de 7.62x54. Mai multe birouri de
design conduse de Fedorov, Tokarev, Degtiarev şi alţii au
dezvoltat în anul 1925 arme cu aceste specificaţii. În
cursul anului 1926 au fost supuse la teste, dar niciuna
dintre ele nu a trecut probele impuse.
Dezvoltarea noilor proiecte a continuat până în 1928, iar
în martie 1930 s-au ţinut din nou teste, dar şi de această
dată niciun proiect nu a fost adoptat.
În 1931, un nou proiectant a intrat în această competiţie -
este vorba de Serghei G. Simonov. Acesta şi-a început
cariera în 1918 lucrând în echipa lui Fedorov. Primul lui
proiect datează din 1925, dar a fost socotit slab în
comparaţie cu prototipurile deja existente. Ca titlu
informativ, trebuie ştiut că acest prim proiect era destul
de asemănător cu M1 Garand 1930.
În orice caz, Simonov a continuat să îşi îmbunătăţească
proiectul, iar arma sa în care un piston de gaz făcea ca
închizătorul să funcţioneze în mod semiautomat şi dotată
cu un încarcător de 15 cartuşe a fost considerată ca o
armă cu potenţial excelent. A trecut toate probele, astfel
că Simonov a fost desemnat să organizeze producţia
acesteia la Izhevsk la începutul anului 1934. În paralel,
Simonov dezvoltă pe baza aceluiaşi model şi o carabină
Ioan GĂUCAN
Carabina semiautomată sistem Simonov 1945
48
SKS 45
La sfârşitul războiului civil din Rusia, armata roşie
sovietică avea în dotare un arsenal eteroclit, cel puţin în
privinţa armelor lungi. Pornind de la Arisaka Tip 30 sau
tip 38 în calibrul 6.5mm, continuând cu Manlicher
M88/90 şi M95, Lee Enfield .303, Winchester M1895 în
cal 7.62 x 54, Mauser 1898 şi terminând, bineînţeles, cu
Mosin Nagant 7.62X54, arma de „casă” - dacă putem
spune aşa.
Nu putem trece cu vederea apariţia în 1916 a primei
arme de asalt Fedorov în calibrul 6.5mm (japonez). Acest
calibru a fost preferat deoarece se găsea ușor, iar datorită
faptului că nu era prea puternic, arma putea fi mai bine
controlată în modul automat. Producţia a continuat până
în 1924, iar cele 3.200 de arme fabricate în această
perioadă au fost folosite chiar şi în cel de-al Doilea
Război Mondial.
La începutul anului 1920 s-a luat decizia ca producţia să
se axeze pe puşca Mosin Nagant şi pe muniţia de calibrul
7.62x54 R, dar în acelaşi timp să se încerce şi dezvoltarea
de noi arme de genul semiautomat sau cu foc selectiv care
• I N V E N Ț I I D E R Ă Z B O I •
Foto
: W
ikip
edia
49
sub numele de AKSI, în toamna anului 1934. Aceasta nu
trece însă testele şi este respinsă în 1935.
Testele continuă pe parcursul anilor 1935 şi 1936, punând
în competiţie puşca lui Simonov cu cea a lui Tokarev. La
final, modelul lui Simonov a fost cel care a câştigat
competiţia, iar Stalin a autorizat producţia. Arma a intrat
în producţie sub numele de AVS36 (Avtomaticeskaia
vintovka Simonova – puşca automată Simonov).
Producţia continuă până în 1940, după ce 65.800 arme au
fost fabricate. Noi teste au loc în 1938 şi comitetul de stat
al apărării hotărăşte înlocuirea AVS 36 cu modelul
SVT38 a lui Tokarev. Se pare că SVT-ul era mai uşor de
fabricat şi mai puţin supus defectării în condiţii de război.
Chiar dacă în 1939 Simonov anunţă că toate problemele
AVS au fost rezolvate, SVT38 este înlocuită cu SVT40
(care trăgea şi în mod automat) pe 13 aprilie 1940.
Curând devine clar că SVT40 nu este chiar ce avea
nevoie armata, astfel că începe o nouă cursă a birourilor
de design. S-a luat în consideraţie şi observaţia lui Stalin,
care dorea o armă cu magazie fixă.
În aprilie 1941, Simonov termină de proiectat două
modele de carabină semiautomate, una care se încărca
cu ajutorul unei lame de 10 cartuşe şi una cu un
încarcător clasic de 5 preluat de de la Mosin Nagant
1891/30. Deși Comitetul Artileriei recomandă intrarea în
producţie a modelului cu încărcător de 5, intrarea în
război cu Germania face ca producţia să fie sistată.
ducea la frecvente blocări. În orice caz, recomandările
primite au dus la adoptarea acestei arme de către armata
sovietică sub numele de SKS 45. Simonov a continuat să
îmbunătăţească arma chiar şi după intrarea în producţie
(numai cuiul percutor a fost schimbat de 4 ori). Astfel au
fost dezvoltate noi modele ca de exemplu SKS 50
(versiunea sniper), AKS 51 şi SKS 53. Arma a fost
văzută în acţiune (în numar mic, este adevărat) în luptele
din Berlin.
Din păcate, arma a devenit demodată o dată cu apariţia
noilor concepte tactice şi operaţionale adoptate în urma
războiului de către armata sovietică. Apariţia lui AK 47 și
a mai modernului AKM (mai ieftin şi mai uşor de
întreţinut), a făcut ca necesitatea unui alt tip de armă
lungă să fie exclusă. Soarta lui SKS a fost pecetluită
practic în 1953. Nu este mai puţin adevărat că SKS încă a
mai fost folosită de trupe necombatante ale armatei
sovietice pîna în anii ’90. În Rusia încă mai sunt folosite
la garda de onoare a Kremlinului.
Ca multe alte arme sovietice ale perioadei de după cel de-
al Doilea Război Mondial licenţa SKS a fost vândută sau
oferită unor ţări prietene. Sunt opt ţări confirmate ca
producătoare de SKS. Producţia totală este estimată la
15.000.000 arme.
Uniunea Sovietică: SKS model 45.
Modelul sovietic a fost produs la cele două mari fabrici.
Apariţia noii muniţii M43 de cal 7.62x39 deschide un nou
capitol în designul armelor sovietice. Nu a fost mult de
lucru, astfel încât, Simonov modifică, în 1943, carabina
sa pentru această nouă muniţie. Reducerea reculului,
îmbunătăţirea acurateţii focului, face ca această nouă
muniţie sa fie perfectă pentru noile cerinţe ale armei.
Simonov ataşează carabinei o baionetă rabatabilă sub
ţeavă şi adaugă o cameră de gaz detaşabilă. Primul lot din
acest tip este trimis Primului Front Bielorus şi şcolii de
ofiţeri de la Vistrel. Experienţa frontului arată imediat
calităţile acestei arme, ea fiind simplă, uşoară şi
manevrabilă. Baioneta era utilă în luptă, iar magazia de
muniţie se reîncărca foarte uşor. Ca dezavantaje, a fost
semnalată relativa sensibilitate la praf şi noroi, fapt care
Cele fabricate la Tula aveau ca marcaj steaua în cinci
colţuri cu săgetă la interior. Pe când cele fabricate la
Ijevsk aveau ca marcaj un cerc cu tringhi interior şi o
săgeată. Patul la modelul sovietic era făcut din lemn
(mesteacăn arctic), îmbibat cu ulei de in. Existau şi
modele cu pat laminat de lemn. Baioneta era brunată sau
cromată. Precizia armei era şi ea marcată. După ce se
trăgeau trei focuri, dacă se obţinea grupaj de „sniper”, se
aplica marcajul #1, pe masură ce acurateţea scădea se
marcau # 2 sau #3.
Specificaţii:
Greutate( fară încarcătură) : 3.86 kg • Lungimea ţevii:
520 mm • Lungime totală: 1022 mm • Calibru: 7.62x39 •
Viteza proiectilului: 735m/s • Bătaie efectivă: 500 m •
Încărcator: 10 cartuşe • Operare: Semiautomat cu
împrumut de gaze • Înălţator: gradat din 100 în 100 m
până la 1.000 m.
• I N V E N Ț I I D E R Ă Z B O I •
• I N V E N Ț I I D E R Ă Z B O I •
Vietnamul de Nord. Tip 1
Este o armă extrem de rară. Marcajul este o stea cu cifra 1
în interior. Este aproape identică cu modelul sovietic sau
cu modelul chinezo-sovietic. Mai mult ca sigur sunt o
conversie a modelelor sovietice şi chinezeşti sau o clonă.
Coreea de Nord: Model 63
Ca şi modelul vietnamez, este foarte rară. Marcajul este o
stea în cerc. Sub cerc se află numărul de serie şi un
caracter coreean. Unele au fost date Vietcong în anii de
început a războiului din Vietnam. Există cel puţin trei
modele separate. Modelul standard similar cu cel sovietic.
Un alt model este similar cu modelul iugoslav M59/66,
dar cu aruncătorul de grenade detaşabil. Cel de-al treilea
model avea baioneta pe o parte şi nu sub ţeavă.
România: SKS M56
Arma a fost fabricată la Cugir începând cu anul 1957,
producţia continuând până în 1960. Arma este aproape
identică cu modelul sovietic. Numerele de serie încep de
la AA1 până la ZZ999. Este una din cele mai bine
fabricate.
Albania: Puşca „10 iulie”
Modelul albanez seamănă mult cu SKS 41. Are un pat
mai lung cu 10 cm decât alte modele, la fel şi magazia
seamănă cu cea de SKS 41. Baioneta este similară
Republica Democrată Germană: Model Karabiner K
Anul de fabricaţie este ştanţat pe partea dreaptă a
chiulasei. Patul este similar cu Mauser Kar98 şi nu are
lăcaşul pentru completul de curăţie. Modelul este destul
de rar.
Republica Populară Chineză: SKS model 21, 56 şi
model 8
Modelul chinez se deosebeşte la prima vedere prin
baioneta tip spangă. De asemenea, modelele au multe
mici deosebiri faţă de modelul original. Primele modele
au fost fabricate şi cu piese sovietice, astfel ca poartă
marcaje şi în limba rusă pe lângă cele chineze. Ultimile
modele au fost făcute în stilul AK chinez, adică prin
ştanţare. Toate au fost scoase din uz, şi au mai rămas cele
ale gărzii de onoare, ele ies în evidenţă prin cromarea
metalului (similar cu cele din garda de onoare a
Kremlinului).
Iugoslavia: PAP M59, M59/66, M59/66A1 (Polu-
automatska puska) sau „Papovka”
Modelul M59 a început să fie fabricat în 1960 la arsenalul
„Steaua Roşie”. Arma este similară cu modelul sovietic,
diferind doar locul unde se află marcajele. Producţia a
continuat până în 1967, când deja fuseseră fabricate
226.560 de arme. M59 a fost modificată în 1966
adăugându-i-se la capătul ţevii un aruncător de grenade
integrat de 22 mm. Acest aruncător adaugă 40 mm în plus
ţevii arătând ca un ascunzător de flacări
supradimensionat. Grenada era lansată folosind gloanţe
oarbe. Modelul 59/66A1 este dotat cu aparate de ochire
pe timp de noapte (de fapt o cătare cu tritiu) pentru
aruncătorul de grenade. Producţia a durat până în 1970,
când deja se fabricaseră aproximativ 169.000 de arme din
acest model.
50
• I N V E N Ț I I D E R Ă Z B O I •
51
cu cea a modelului sovietic. Patul are forate două
compartimente în loc de unul pentru kitul de curătire.
Arma a fost fabricată la arsenalul din Umgrash din 1967
până în 1979 în aproximativ 18.000 exemplare.
Pe lângă ţările care au produs SKS-ul există şi un mare
număr de ţări care au folosit această armă: Afganistan
(produse în Rusia), Algeria, Angola, Bulgaria (produse în
România sau în Polonia), Cambodgia (furnizate în anii
’60 de URSS şi China), Ciad, Egipt, Etiopia, Guineea
ecuatorială, Grenada, Indonezia (furnizate de URSS),
Iraq (furnizate de URSS, China şi Iugoslavia), Liban,
Madagascar (furnizate de URSS, China şi Coreea de
Nord), Malta (furnizate de Coreea de Nord în 1983),
Mongolia (furnizate de URSS), Mozambic (furnizate de
Polonia), Nicaragua, Pakistan, Polonia (au fost introduse
în Polonia în anii ’50 sub numele de Karabinek
samopowtarzalny Simonova. Sunt încă în uz pentru garda
de onoare a armatei şi a poliţiei), Somalia, Sudan,
Tanzania, Uganda (procurate din Bielorusia în 1996) și
Uruguay (de origine iugoslavă).
BIBLIOGRAFIE
• Hogg Ian, Jane's Guns Recognition Guide. Jane's
Information Group, 2002
• Miller David, The Illustrated Directory of 20th Century
Guns. Salamander Books, 2001
• McNab Chris, Twentieth-Century Small Arms
• Peterson Phillip , Standard Catalog of Military firearms
• Chris McNab, Twentieth-Century Small Arms
• murraysguns.com • shootersjournal.net • sksboards.com
• yooperj.com • world.guns.ru
CO
NC
UR
S R
EDES
CO
PER
A IS
TO
RIA
Locul IRucsac de asalt
Locul IIISac cargo 15l
Locul IIVestă de asalt
Scrieți un articol inedit și bine documentat
care nu a mai fost publicat până acum, cu
tema ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL și veți putea câștiga unul dintre
cele 3 premii oferite de SPONSORUL
revistei Redescoperă Istoria, WOLFY! Cele
3 articole câștigătoare vor avea șansa de a
apărea în numărul 5 al revistei Redescoperă
Istoria!
Articolul trebuie să respecte următoarele
cerințe:
• Documentare temeinică
• Articolul trebuie să aibă minim 5 pagini
(Times New Roman - 12)
• Precizarea surselor / Bibliografie
• Articolul trebuie să fie semnat cu numele
real al participantului.
Detalii suplimentare referitoare la
concurs se găsesc la paginile 6 și 56 ale
revistei.
• T A R G E T C I N E M A •
52
Alice Diana BOBOC
Hoțul de cărți
„Este anul 1939. Germania nazistă. Țara își ține răsuflarea. Moartea
nu a avut niciodată mai mult de lucru și va deveni chiar mai
ocupată...”
Un mic amănunt. O să mori. În ciuda tuturor eforturilor, nimeni nu
trăiește pentru totdeauna. Îmi pare rău că-ți stric buna dispoziție.
Sfatul meu este ca atunci când o să vină vremea, să nu te panichezi.
Nu pare să ajute. Cred că ar trebui să mă prezint așa cum se
cuvine. Dar, din nou, o să mă cunoști în curând. Nu înainte să ți se
scurgă timpul, desigur. Politica mea este să îi evit pe cei vii. Ei
bine, doar că uneori, odată la perioade mari de timp... nu mă pot
abține. Devin interesată. Nu știu ce anume era la Liesel Meminger.
Dar mi-a captat interesul. Și mi-a păsat.
Astfel începe filmul Hoțul de cărți, ecranizarea romanului omonim
de mare succes, scris de Markus Zusak - în aprilie 1939, o voce
care reprezintă însăși Moartea (Roger Allam), descrie modul în care
fetița de numai 9 ani, Liesel Meminger (Sophie Nelisse) i-a captat
interesul.
Liesel se află în tren împreună cu mama sa (Heike Makatsch) și cu
fratele ei mai mic, însă acesta, fiind bolnav, moare în brațele mamei
sale. După înmormântare, Liesel zărește în zăpadă o carte intitulată
„Manualul groparului”, o ia și o strecoară sub haină, iar această
carte este prima dintr-un lung șir de cărți furate care îi vor schimba
viața atât ei, cât și celor din jurul său. În cele din urmă, Liesel
ajunge la părinții săi adoptivi și face cunoștintă cu un „Papa” blajin,
pe nume Hans (Geoffrey Rush), și cu noua sa mamă, certăreațaRosa (Emily Watson) Hubermann (mama sa, considerată a fi
comunistă, era în pericol). Liesel face cunoștință și cu Rudy Steiner
(Nico Liersch), un băiat din vecini, cu părul „de culoarea lămâii”.
În schimb, cu noii săi colegi de clasă are probleme de adaptare,
deoarece aceștia o batjocoresc spunându-i „dummkopf”, fiindcă nu
știe să citească și nici măcar să se semneze. Cu o ambiție
Fo
to:
a.a
bcn
ews.
com
, a
zch
eta
.co
m,
deb
eter
efil
m.d
e, f
ilbala
d.c
om
, para
de.
condes
nast
.com
53
• T A R G E T C I N E M A •
incredibilă, Liesel se refugiază în litere și începe să le
„buchisească” ajutată de Papa al ei, care o înțelege și îi devine unul
dintre cei mai buni prieteni. Apoi îl cunoaște pe Max, un refugiat
evreu, ascuns în pivnița casei de părinții săi adoptivi și pe care îl
salvează.
Tumultul evenimentelor în care este prinsă și azvârlită Liesel alături
de cei dragi, nesiguranța zilei de mâine și chiar a clipei următoare,
foametea, urletul sinistru al sirenelor care anunțau
bombardamentele, inocența, curajul, perseverența, imaginația,
optimismul, prietenia, sacrificiul, - toate acestea la un loc, împreună
cu pasiunea lecturii, cu dorința arzătoare de a citi orice carte care îi
pică în mână, reprezintă ingredientele unei povești fascinante,
aproape ireale, reprezintă povestea emoționantă a Hoțului de cărți.Liesel, fără să uite de cei din jurul său, descoperă între coperțilecărților CUVINTELE - refugiul de care are atâta nevoie într-o lume
în care cel de-al Doilea Război Mondial își cere tributul, într-o
perioadă în care naziștii ard în piețe capodoperele literaturii
universale. Iar Moartea, în scurtele sale clipe de răgaz, îi urmărește
povestea vieții, destinul lui Liesel fiind „al unuia dintre acei
supraviețuitori eterni - un expert în a fi lăsat în urmă”, care înfruntă,
cu inocența și curajul său, forța distructivă a războiului.
Premiera filmului, regizat de Brian Percival și adaptat de Michael
Petroni, a avut loc în Statele Unite în octombrie 2013, iar la lansare
a primit recenzii pozitive din partea criticilor de film, care l-au
perceput ca aducând „o perspectivă mai proaspătă asupra
războiului” și, totodată, ca punând accentul pe „firul consistent de
umanitate” din această poveste. (New Empress Magazine). Pe de
altă parte, alți critici de film l-au considerat ca fiind „dornic de
narațiune” (Los Angeles Times).
Cu un buget de 19 milioane dolari, filmul a avut succes la box-
office, câștigând peste 74 milioane de dolari. A fost nominalizat la
premiile Oscar, BAFTA și Globul de Aur și a câștigat Festivalul de
Film de la Hollywood din 2013.
Cartea Hoțul de cărți a fost publicată în Australia, ţara natală a lui
Markus Zusak, în 2005. Romanul s-a vândut în peste opt milioane
de exemplare la nivel mondial, a fost tradusă în peste 30 de limbi și
a câştigat peste zece premii literare, criticii americani și australieni
considerându-l pe Markus Zusak un „fenomen literar”.
• D I N C O L O D E H A R T Ă •
Legendarul oraș Memphis (aflat lângă actualul oraș Mit-
Rahineh, la sud de Cairo) a fost întemeiat în jurul anului
3100 î.Hr. de către faraonul Menes din Tanis, care a unit
cele două regate ale Egiptului, și anume a Egiptulului de
Jos cu Regatului Vechi al Egiptului antic. Numele în
egipteană a orașului Memphis a fost Ineb Hedj („Perețiialbi”) și provenea din defomarea numelui egiptean al
piramidei lui Pepi I, Men-nefer.
La început, Memphis era un centru administrativ al celor
două regate, din care Menes controla rutele atât de pe
uscat, cât și cele de pe apă. De asemenea, a fost capitala
primei nome a Egiptului de Jos și a Regatului Vechi al
Egiptului antic de la fondarea sa până în jurul anului 1300
î.Hr.
După unificarea Egiptului, Memphis a atins apogeul în
timpul celei de a VII-a dinastii, ca centru al cultului
zeului Ptah, patronul meșteșugarilor. Marele templu
închinat acestui zeu, Hut-ka-Ptah, reprezenta una dintre
cele mai impozante construcții din Memphis, iar numele
acestui templu, redat în limba greacă precum Aί γυ πτoς
(Ai-gy-ptos) de către istoricul Manetho, este considerat a
se afla la originea etimologică a numelui din limba
engleză EGYPT.
Capitala Egiptului în timpul Vechiului regat, Memphis a
rămas un oraș important de-a lungul istoriei antice
mediteraneene. Prin poziția sa strategică pe care o avea,
și anume aceea de a se afla la gura Deltei Nilului, a
reprezentat centrul unei febrile activități. Principalul său
port, Peru-Nefer, deținea o mare densitate de fabrici,
ateliere și depozite, de unde erau distribuite produse
alimentare și mărfuri pe tot cuprinsul regatului antic. În
epoca sa de aur, Memphis a prosperat ca un centru
regional pentru comerț, pentru meșteșuguri, dar și pentru
religie. Însă importanța sa ca centru religios a fost
subminată de răspândirea creștinismului și apoi a
islamismului.
A trecut apoi printr-o perioadă de declin datorată ridicării
Thebei, fiind revitalizat apoi sub dominația persană,
Alice Diana BOBOC
54
Foto
: co
ols
po
tter
s.co
m,
Jose
ph H
ekek
yan
, W
ikip
edia
Ruinele sălii pe stâlpi a lui
Ramses al II-lea din Memphis
Memphis (mn nfr) - în
hieroglife
55
• D I N C O L O D E H A R T Ă •
menținându-se mai târziu pe un ferm loc doi, odată cu
ridicarea Alexandriei până în 641 d.Hr. prin întemeierea
orașului Al Fustat. Ulterior, Memphis a fost aproape
abandonat și a devenit sursă de piatră pentru așezările
învecinate.
Necropolele situate la nord de Memphis reprezintă
„rămășițele” cele mai impresionante din această perioadă,
printre care Piramidele de la Gizeh și Piramdele de la
Saqqara. De asemenea, ruinele templelor lui Ptah și Apis
au fost descoperite în acest sit, precum și palate regale,
dar și o statuie colosală a lui Ramses al II-lea.
Orașul antic Memphis, considerat cel mai mare oraș din
lume, cu o populație de peste 30.000 locuitori, este
înscris din 1979 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
Iar ruinele fostei capitale, împreună cu complexul
piramidelor de la Gizeh, oferă astăzi fragmente care
dovedesc trecutul său impresionant. În prezent, situl este
deschis pentru public ca un muzeu în aer liber.* NOMĂ - Diviziune administrativă în vechiul Egipt și în Grecia actuală.
Statuia lui Rameses al II-lea
CO
NC
UR
S R
EDES
CO
PER
A
ISTO
RIA
Locul II
Locul III
Locul I
facebook.com/RedescoperaIstoria
REVISTA REDESCOPERĂ ISTORIA VĂ INVITĂ LA CONCURS
CU PREMII ÎN VALOARE DE PESTE 400 LEI!
Scrieți un articol inedit și bine documentat care nu a mai fost
publicat până acum, cu tema ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL și veți putea câștiga unul dintre cele 3 premii oferite de
SPONSORUL revistei Redescoperă Istoria, WOLFY! Cele 3 articole
câștigătoare vor apărea în numărul 5 al revistei Redescoperă Istoria.
Articolul trebuie să respecte următoarele cerințe:
• Documentare temeinică
• Să aibă minim 5 pagini (Times New Roman - 12)
• Precizarea surselor / Bibliografie
• Articolul trebuie să fie semnat cu numele real al participantului.
REGULI ALE CONCURSULUI
Fiecare participant are voie să se înscrie cu un singur articol. Articolele vor fi trimise
pe adresa de e-mail a redacției [email protected] până la data de 31
MAI 2014. Este OBLIGATORIU să treacă în e-mail și numărul de telefon unde va
fi contactat în momentul selectării articolului pentru publicare.
După ce vor fi atent verificate de redacție și de consultanții științifici ai revistei, cele
mai interesante și documentate articole vor fi postate pe site-ul
www.redescoperaistoria.ro, precum și pe pagina de Facebook a revistei de unde vor
fi share-uite de către participanți pe propria lor pagină de Facebook. Primele 3
articole cu cele mai multe like-uri vor fi premiate.
În intervalul 15 - 20 IUNIE 2014, articolele vor fi promovate pe Facebook de fiecare
participant în parte, cu mențiunea Pentru concursul revistei Redescoperă Istoria, iar
pe data de 1 IULIE vor fi desemnate cele 3 articole câștigătoare. Câștigătorii vor fi
anunțați telefonic de către redacție pentru a ridica premiile puse la dispoziție de
WOLFY.
Vă dorim succes!
Rucsac de asalt
Sac cargo 15l
Vestă de asalt
• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă •
Istoria ciocolateiAlice Diana BOBOC
9 din 10 persoane iubesc ciocolata. A zecea întodeauna minte.
John Q. Tullius
Nahuatl însemnând "apă amară", deoarece boabele
arborelui de cacao au un puternic gust amar. Iar în limba
aztecă, ”cacohuaquatl” înseamnă "cadoul grădinarului
paradisului către primii oameni", adică a zeului
Quetzalcoatl (conchistadorii spanioli, neputând să
pronunțe acest cuvânt, l-au transformat în „chocolat”, iar
ulterior, englezii au modificat-o în binecunoscuta
denumire de „chocolate”.)
Într-un mormânt mayaș din situl Rio Azul (care datează
din perioada 460-480 îHr) au fost descoperite vase pe
care erau inscripționate simboluri ce reprezentau cacaoa,
iar în interior au fost găsite resturi ale unei băuturi de
ciocolată, ceea ce sugerază faptul că mayașii consumau
Ciocolata... O delicatesă a lumii moderne, descoperită
însă cu mii de ani în urmă... Istoricul său, mai puțincunoscut, vi-l voi prezenta în acest articol, alături de
istoria boabelor de cacao, pentru ca data viitoare, când
veți gusta fie chiar și o bucățică din „hrana zeilor”, să vă
gândiți la ce a reprezentat ciocolata de-a lungul
veacurilor...
Olecii, Mayașii, Aztecii și Ciocolata
Ca o curiozitate, știați că florile de cacao cresc direct din
trunchi și nu pe ramuri, ca la alți arbori..?
De asemenea, cunoșteați faptul că arborele de cacao a
fost cultivat de multe popoare de cel puțin trei milenii, în
Mexic și America Centrală? Așadar, cultivarea și
utilizarea arborelui de cacao a fost timpurie și extinsă în
Mesoamerica. Vase ceramice cu resturi provenite de la
prepararea băuturilor din cacao au fost găsite în situri
arheologice datând din perioada timpurie a culturii
mesoamericane (1900-900 î.Hr.). De pildă, un astfel de
vas a fost descoperit într-un sit arheologic olmec de pe
Coasta Golfului din Veracruz, Mexic, iar acesta atestă
prepararea băuturilor din cacao la popoarele pre-olmece
încă din anul 1750 î.Hr. Pe coasta Pacificului, situl
arheologic Mokaya din Chiapas, Mexic, oferă dovezi
despre faptul că băuturile din cacao se preparau chiar mai
devreme, de la 1900 î.Hr.
De fapt, majoritatea mesoamericanilor preparau băuturi
din ciocolată, inclusiv aztecii și mayașii, care făceau o
băutură cunoscută sub numele de Xocolatl – cuvântul
Foto
: W
ikip
edia
, w
orl
dst
and
ard
s.eu
57
Cuvântul „cacao” în mayașă
Formarea spumei de ciocolată de către o femeie
aztecă
• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă •
în cea de-a patra expediție întreprinsă de Columb în
America, pe data de 15 august 1502, atunci când,
împreună cu echipajul său, au confiscat o canoe indigenă,
care s-a dovedit a transporta boabe de cacao, printre alte
bunuri destinate comerțului.
Ciocolata în Europa
Se pare că primul european care ar fi gustat această
băutură spumoasă, în compania lui Montezuma II, unul
dintre ultimii împărați azteci, a fost conchistadorul
Hernán Cortés, în cadrul campaniei sale pe continentul
american (1519-1521). Montezuma II, care obișnuia să o
bea de aproape cincizeci de ori pe zi, i-a servit lui
Hernando Cortez această băutură regală, pe care el a
găsit-o cam amară pentru gustul său.
Jose de Acosta, un misionar iezuit spaniol, ce a trăit în
Peru și apoi în Mexic spre sfârșitul secolului al XVI-lea,
scria despre influența crescândă printre spanioli a acestei
băuturi.
„Dezgustătoare pentru cine nu este obișnuit cu ea, este
spumoasă și are un gust foarte neplăcut. Totuși este o
băutură foarte respectată printre Indieni, care își cinstesc
cu aceasta oaspeții nobili ce trec prin țara lor. Spaniolii,
atât bărbați cât și femei, sunt foarte lacomi de această
Ciocolată. Ei spun că prepară diverse sortimente din
aceasta, unele fierbinți, altele reci, altele moderate, și o
această băutură în jurul anului 400 î.Hr. Hieroglife
mayașe dezvăluie faptul că ciocolata era consumată atât
în viața de zi cu zi, cât și în cadrul ceremoniilor.
Mayașii creșteau arbori de cacao în propriile curți și
utilizau boabele de cacao pentru a face băuturi spumoase,
amare - un fel de bere. Boabele erau întâi prăjite, cojite,
apoi pisate într-un recipient și presate pentru a lua forma
unor bulgări mari cât pumnul, apoi se amesteca cu apă.
Spre deosebire de mayași, cărora le plăceau ciocolata
caldă, aztecii o consumau rece, cu diverse ingrediente
inclusiv ardei iute, ienibahar, vanilie și miere. Era
consumată pentru o varietate de scopuri, ca afrodisiac sau
ca un remediu pentru bărbați pentru a-și reveni după
petreceri, dar era inclusă și în rațiile soldaților azteci.
Amanda (pulpa de cacao) se folosea pentru prepararea
băuturii zeilor, "tchocolaltl", ciocolata având efecte
stimulatorii pentru înlăturarea oboselii și cu gust foarte
plăcut.
Aztecii nu puteau să planteze arbori de cacao așa cum
făceau mayașii, din cauza amplasării geografice (zona
muntoasă a Mexicului nu permitea acest lucru), așadar
ciocolata era considerată un lux, fiind imporată în
imperiu. Cei care locuiau în zonele aflate sub ocupațieaztecă, erau nevoiți să plătească impozit constând în
boabe de cacao, ca ”tribut”. Boabele de cacao erau
folosite deseori ca monedă; de exemplu, aztecii foloseau
un sistem în care un curcan costa o sută de boabe de
cacao, iar un avocado proaspăt valora trei boabe de
fasole. Un iepure “costa” 10 boabe, iar un sclav, 100 de
boabe.
Până în secolul al XVI-lea, niciun european nu auzise
vreodată de această băutură populară din America
Centrală și de Sud. Cristofor Columb împreună cu fiul
său, Ferdinand, au descoperit existența boabelor de cacao
58
Șef mayaș interzicând unei persoane
să atingă un vas cu ciocolată
Aztec cu un fruct de cacao - Statuie din piatră
vulcanică (1440-1521)
• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă •
condimentează cu o cantitate mare de ”chili”; da, ei
prepară un fel de pastă despre care spun că este bună
pentru stomac și acționează împotriva guturaiului.”
Deși Cristofor Columb a adus boabele de cacao în
Spania, ciocolata nu a prezentat niciun interes până în
momentul în care călugării spanioli, care au păstrat
secretul acestei băuturi timp de un secol, nu au făcut
public modul său de preparare. Locuitorii Spaniei au
început treptat să aprecieze miraculosul preparat, servit cu
precădere de aristocrație, iar ciocolata a fost rapid
prețuită la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea
Britanie.
Deși era servită în continuare drept băutură, spaniolii îi
adăugau trestie de zahăr, precum și miere pentru a
contracara gustul ei amar. În 1602, ciocolata a luat, din
Spania, calea Austriei. În 1662, episcopul Romei a
declarat că posturile religioase nu sunt încălcate prin
consumul băuturii de ciocolată. Iar în aproape 100 de ani,
ciocolata devenea o delicatesă în întreaga Europă.
Nebunia care a urmat descoperirii ciocolatei a dus la
dezvoltarea pieței de sclavi, deoarece, între anii 1600 și
1800, prelucrarea boabelor de cacao era foarte lentă și
obositoare, fiind realizată manual.
Plantațiile s-au înmulțit și, drept urmare, englezii,
olandezii și francezii colonizau și plantau arbori de cacao.
Muncitorii mesoamericani împuținându-se, datorită, în
mare parte, bolilor, producția de cacao a revenit
muncitorilor săraci și a sclavilor africani. Pentru a
accelera producția, au fost folosite mori de vânt, dar și
mori angrenate de animale. Însă ciocolata a rămas o
desfătare pentru elita societății și pentru cei bogați până
la sosirea revoluției industriale, care a adus motoarele cu
aburi pentru accelerarea procesării boabelor de cacao.
Prima moară cu aburi pentru procesarea boabelor de
cacao a fost inventată de francezul Monsieur Dubuisson,
la începutul anilor 1700.
Invenții și inventatori
Deoarece procesarea ciocolatei accelera producția, noi
tehnici au revoluționat textura și gustul ei. În 1815,
chimistul olandez Coenraad Van Houten a introdus
sărurile alcaline în compoziția ciocolatei, care i-au redus
astfel gustul amar. Câțiva ani mai târziu, în 1828, Van
Houten a creat o presă care elimina aproximativ jumătate
din grăsimea naturală (untul de cacao) din băutura de
ciocolată, iar astfel ciocolata a ajuns să să fie produsă mai
ieftin și să fie și de calitate. Această inovație a deschis
epoca modernă a ciocolatei.
Cunoscută sub numele de "cacao olandeză", această presă
a avut un rol esențial în transformarea ciocolatei lichide
în forma sa solidă în anul 1847, atunci când Joseph Fry a
inventat ciocolata care putea fi modelată prin adăugarea
înapoi în ciocolată a untului de cacao.
Lapte era și el uneori adăugat în băuturile de ciocolată
consumate la mijlocul secolului al XVII-lea, dar, în 1875,
elvețianul Daniel Peter a inventat ciocolata cu lapte prin
amestecarea în băutură a laptelui praf, concept dezvoltat
de către Henri Nestlé. Produsul său s-a numit ”Gala-
Peter” și a obținut diploma de onoare în cadrul Expoziției
Internaționale de la Paris din anul 1878, însă tabletele
sale nu au fost comercializate decât abia în 1905 (în
prezent, ciocolata cu lapte este cel mai căutat sortiment,
ciocolata neagră fiind apreciată doar de 5-10 % dintre
consumatorii acestui produs). În 1879, Daniel Peter și
Henry Nestlé s-au unit și au format compania Nestlé.
Tot în 1879, textura și gustul de ciocolată au continuat să
fie îmbunătățite prin inventarea de către Rudolphe Lindt
a mașinii de turnat ciocolata.
59
Presa lui Van Houten
Chocolatada (Petrecerea
Ciocolatei), Valencia,
Spania, sec XVIII
• I S TO R I E G A S T R O N O M I C Ă •
Câteva cifre și date statistice
• Arborele de cacao poate atinge 8 metri în 12 ani,
înflorește în tot cursul anului, având aproape 100.000
flori în buchete, dar din care doar 0,2 % dau fructe.
• Ciocolata se topește în gură și la figurat, dar și la
propriu. Ciocolata neagră se topește la 34 - 35 grade
Celsius, în timp ce pentru ciocolata cu lapte este nevoie
de o temperatură mai scăzută cu câteva grade.
• Un studiu realizat de cercetătorii de la Harvard arată că
oamenii care consuma ciocolata de trei ori pe luna trăiesc
în medie cu un an mai mult decât cei care nu mănâncă
deloc.
• În 2011, un raport comandat de Bill Gates, preţul
ciocolatei ar urma să-l atingă în următorii 20 de ani pe cel
al caviarului. Motivul ar fi efectele încălzirii climatice
asupra producţiei de cacao.
• În 2012, statisticile arătau că Elveţia, lider european la
consumul de ciocolată, se remarcă prin consumul de 11
kilograme de ciocolată al unui eleveţian. Pe de altă parte,
românii consumă puţină ciocolată: consumul anual de
ciocolată este în România de 1,7 kilograme pe cap de
locuitor; cu alte cuvinte mai puţin de 20 de tablete de
câte 100 de grame fiecare...
În afară de Nestlé, un număr important de companii au
apărut de la sfârșitul secolului XIX-lea și începutul
secolului XX. John Cadbury a comercializat în masă
primele cutii de ciocolată în Anglia, în 1868. Și de
asemenea a perfecționat peste 12 băuturi pe baza de
ciocolată, pe care Goethe însuși se pare că le-ar fi gustat.
În 1893, Milton S. Hershey a achiziționat, de la o
expoziție columbiene ce avea loc la Chicago, un utilaj de
prelucrare a ciocolatei și, în curând, a lansat producția de
ciocolată Hershey, cu caramele învelite în ciocolată. Iar în
1913, elvețianul Jules Sechaud, din Montreux, a introdus
pe piață o mașină pentru fabricarea bomboanelor de
ciocolată umplute.
Perioada de glorie a industriei de ciocolată din America
s-a înregistrat în timpul Primului Război Mondial, când
milioane de tablete de ciocolată au fost trimise forțelor
armate americane aflate în Europa.
60
Ciocolată destină armatei SUA
Ești pasionat de istorie? Vrei să te alături echipei noastre?
Trimite-ne articole scrise de tine la adresa
ISTORIA
DIN SUMARUL NUMĂRULUI URMĂTOR:
• Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”
• Aprilie 1944: Infernul venit din cer
• 70 de ani de la Bătălia de la Târgu Frumos
• Fragmente de Istorie:
Presa și armata în perioada 1914-1990
• Orașe pierdute uitate de vreme: Babilon
. . .