CAPITOLUL III

PROTECŢIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE SPECIALĂ

AUTOR dr. VERGINIA CREŢU

A. Principiul solidarităţii sociale şi sistemul modern de protecţie socială Principiul solidarităţii solicită transpunerea în practica socială şi

instituţională a adevărului universal. „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în

demnitate şi drepturi". Potrivit acestui principiu, societatea trebuie să facă totul

pentru ca drepturile omului să se transpună în realitate, întrucât are o

responsabilitate faţă de cei ce sunt victimele inegalităţilor de tot felul sau a

unor deficiente generate de abisuri biologice. Conceptul modern de solidaritate

se referă la „manifestarea unei legături colective, în egală demnitate şi cu şanse

egale de acces la bunurile comune ale umanităţii

(5pag. 191). Solidaritatea reală nu presupune numai milă (a celui ce se bucură

de drepturi faţă de cel defavorizat sau nedreptăţit), ci exprimarea militantă „a

necesităţii schimbării şi eliminării" imediate a situaţiei defavorizante sau

discriminatorii, compensării si reducerii dezavantajului, prin punerea în

funcţiune a unor politici şi mijloace adecvate.

Solidaritatea socială are nevoie de prevenire, de politici sociale şi de

acţiuni şi instituţii la diferite nivele. În lumina principiului solidarităţii sociale

societatea şi comunităţile „nu aşteaptă să întâlnească un seamăn în zdrenţe

pentru a-i descoperi mizeria".

Solidaritatea presupune construirea sistemului pe principiul prevenirii

situaţiei în care semenul poate fi desconsiderat, nedreptăţit, pus în situaţii de

risc sau umilitoare.

Politicile sociale – vizând apărarea, respectarea şi promovarea drepturilor

omului, ale oricărei fiinţe umane, ale oricărui cetăţean, reprezintă fundamentul

solidarităţii reale şi garanţia prevenirii situaţiilor în care cineva ar avea nevoie

de milă.

„Politicile sociale identifică probleme majore şi definesc obiectivele

domeniului, definesc rolurile sistemului public şi privat în finanţarea şi

asigurarea măsurilor, identifică instrumentele, formele de organizare, serviciile

care vin în întâmpinarea nevoilor sociale, stabilesc priorităţi şi analizează

resursele, proiectează dezvoltarea serviciilor şi asigură construirea de

noi realităţi, stabilesc acţiuni interdisciplinare şi interinstituţionale pentru

rezolvarea problemelor legate de respectarea şi promovarea drepturilor omului”.

Solidaritatea socială presupune legislaţie internă care să transpună în viaţă

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, crearea unui sistem de protecţie

socială, dar şi o ecologie a dezvoltării umane, crearea de noi instituţii,

preocupare pentru emancipare, consecvenţă, continuitate şi convergenţa

eforturilor pentru ca nimeni să nu fie uitat. Solidaritatea reală, punând în

funcţie mecanisme sociale, legislaţie dar şi ştiinţă si conştiinţă la nivelul

fiecărei instituţii şi celule sociale oferă speranţă pentru fiecare om.

Principiul solidarităţii are nevoie de o atitudine pozitivă a societăţii faţă de

diversitatea individuală, faţă de copilul sau adultul cu handicap, fată de copilul

abandonat, fată de copilul aflat în diferite situaţii de risc, faţă de orice persoană

care dintr-un motiv sau altul nu mai poate să-şi satisfacă prin efort propriu

nevoile de bază.

Se cer asigurate drepturile inalienabile ale fiinţei umane la toate nivelele

vieţii sociale: a)la nivelul macrosferei (prin existenţa sistemului de protecţie

socială şi a legislaţiei corespunzătoare); b) la nivelul mezosferei (al instituţiilor,

al asociaţiilor, al grupurilor sociale); c) la nivelul microsferei (al familiei, al

atitudinilor şi responsabilităţii individuale).

În democraţiile moderne sistemele naţionale de protecţie socială asigură în

primul rând materializarea principiului solidarităţii sociale.

Protecţia socială – sistem naţional de programe, beneficii, măsuri şi

servicii care sprijină satisfacerea nevoilor sociale, economice, educaţionale şi de

sănătate ale oamenilor care sunt fundamentale pentru susţinerea societăţii şi

pentru respectarea drepturilor inalienabile ale fiinţei umane.

Sistemul de protecţie socială oferă:

1.Beneficii sociale financiare prin care se acoperă deficitul de resurse

financiare ale unei persoane, care nu-şi poate asigura prin efort propriu condiţii

minime, normale de viaţă şi/sau de dezvoltare a personalităţii sale. Este vorba

de:

a) Asigurări sociale sau beneficii sociale contributorii pentru persoanele

care, în cursul vieţii au contribuit financiar în acest scop;

b) Beneficii sociale noncontributorii sau asistenţa socială prin transfer

financiar de tipul: alocaţie de stat pentru copii;venit minim garantat; burse de

studiu; gratuităţi şi subvenţii de preţuri, ajutor în caz de calamităţi naturale, ş.a.

2.Servicii sociale ( a.- de învăţământ; b.-de sănătate; c- asistenţă socială)

prin care se acoperă un deficit al capacităţii datorat vârstei (copilăriei,

bătrâneţe), stării de sănătate, handicapului sau problemelor sociale, se asigură

dezvoltarea personalităţii copilului, un trai în acord cu demnitatea umană

(6,7,12).

În cadrul protecţiei sociale serviciile sociale precum şi beneficiile sociale

noncontributorii formează sistemul global de asistenţă socială. În democraţiile

moderne acest sistem cuprinde un ansamblu de măsuri întreprinse pe baza

principiului solidarităţii sociale prin care sunt sprijinite persoanele aflate în

dificultate (indiferent de contribuţia sa anterioară) pentru a avea un nivel de trai

decent, pentru a depăşi situaţii existenţiale de risc extrem, pentru a beneficia de

drepturile oricărei fiinţe umane (la viaţă, la securitatea persoanei, la familie, la

sănătate, la educaţie, la pregătire pentru o viaţă activă).

Serviciile sociale de asistenţă socială sunt prestate:

a) în mediu deschis, în care persoana aflată în dificultate trăieşte în mod

obişnuit;

b) în instituţii de asistenţă socială.

În legislaţia românească, în art.2 din Legea nr.705/2001 ”Asistenţa

socială, componentă a sistemului de protecţie socială, reprezintă ansamblul de

instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi

societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare

sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea

socială a unor persoane”. Art.3 al aceleiaşi legi stipulează „ Asistenţa socială era

ca obiectiv principal protejarea persoanelor care datorită unor motive de natură

economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să-şi asigure nevoile

sociale, să –şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru integrarea

socială”.

Sistemul de protecţie socială este pus în funcţiune pentru a veni în

întâmpinarea şi pentru a satisface nevoile sociale ale unei persoane.

A. Nevoi sociale

În concepţia unor analişti politici, recunoaşterea şi satisfacerea nevoilor

sociale marchează funcţia de protecţie socială a statului modern în raport cu alte

funcţii. De aceea definirea termenului de nevoi sociale are un rol distinct mai

ales atunci când este vorba de identificarea persoanelor şi grupurilor vulnerabile

defavorizate social şi uman, sub pragul de sărăcie oficial stabilit sau a

persoanelor care au trebuinţe speciale datorită unor dezavantaje generate de

deficienţă, de afectare sau infectare (HIV, de exemplu) dar şi de mediul în care

trăiesc. Termenul de nevoi sociale a căpătat diferite accepţii, dar s-a recunoscut

faptul că el trebuie abordat şi definit într-un anumit context social, iar accepţia

care i se conferă să fie recunoscută şi legitimată de societate. În literatura

scandinavă, conceptul de nevoi sociale se referă la acele trebuinţe ale unei

anumite persoane care nesatisfăcute produc „suferinţă şi vătămare într-o situaţie

empiric detectabilă” , care conduc la încălcarea drepturilor omului, la

nesatisfacerea nevoilor sale de bază. Nevoia socială este o trebuinţă obiectivă

care sugerează o lipsă ce afectează statutul existenţial al persoanei. Unele nevoi

de bază sunt denumite nevoi organice (nevoia de hrană face parte din constituţia

fiinţei umane). În general în democraţiile europene nevoile sociale sunt abordate

realist şi sunt delimitate de trebuinţele personale (nevoia de hrană este o nevoie

de bază, organică, dar cerinţa de mânca carne la fiecare masă este o trebuinţă

personală). Conceptul de nevoi de bază (basic needs) a fost utilizat în ţările

scandinave şi materializat în protecţia socială. După Mario Bunge (1989)

nevoile de bază se clasifică astfel:

Fizice Mentale Sociale

Aer şi apă curateMâncare adecvatăÎmbrăcăminte şi încălţăminteSiguranţăActivitate fizicăSănătateTimp liber

A fi iubitA iubiNevoi de sentimenteÎnvăţareStimulareRecreereDorinţe legitime să fie întâmpinate

PaceAfiliere la grupAjutor materialMuncăParticipareMobilitate

Subzistenţă (nivel de trai decent)

Într-un dicţionar utilizat în sistemul protecţiei speciale din România (1

pag.274) nevoia socială este definită drept „ansamblul de cerinţe indispensabile

fiecărei persoane pentru asigurarea unui nivel de viaţă adaptat dezvoltării şi

statutului comunităţii de apartenenţă a persoanei.

Conform legislaţiei româneşti (Legea nr.705/2001art.4(1)) „nevoia

socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane

pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale”.

C. Protecţie specială

Documentele O.N.U. au evidenţiat nu o dată principiile pe care

trebuie să se bazeze sistemul de protecţie socială a persoanelor cu handicap:

a) „persoanele cu handicap trebuie să aparţină comunităţii în care

trăiesc şi să-şi păstreze modul obişnuit de viaţă cu un anumit sprijin pe

care-l doresc”;

b) „persoanele cu handicap trebuie să participe la luarea deciziilor

atât la nivelul problemelor de interes comunitar general cât şi în

problemele particulare care-i privesc direct”;

c) „persoanele cu handicap trebuie să beneficieze de asistenţa care le

este necesară în cadrul structurilor obişnuite de învăţământ de sănătate de

servicii sociale etc.”;

d) „persoanele cu handicap trebuie să participe activ la dezvoltarea

economică şi socială generală a societăţii iar nevoile lor trebuie înscrise în

planurile naţionale. Ele trebuie să aibă posibilităţi suficiente pentru a

contribui la dezvoltarea naţională” (4 pag.6 ).

În Constituţia României şi în legislaţia românească apare conceptul de

protecţie specială şi protecţie specială a persoanelor cu handicap.

Protecţia specială este un concept utilizat în Constituţia României,

articolul 46 pentru a evidenţia importanţa sistemului de protecţie socială pentru

persoanele cu handicap şi necesitatea luării în consideraţie a nevoilor lor

speciale.

De asemenea în Constituţie, prin art.45 „copiii şi tinerii se bucură de un

regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.

Protecţia specială „cuprinde totalitatea acţiunilor întreprinse de

societate în vederea diminuării sau chiar înlăturării consecinţelor pe care

deficienţa cauzatoare de handicap (considerată factor de risc social ) o are

asupra nivelului de trai al persoanei cu handicap” (HG nr.1215 din

31.10.2002).

Termenii de protecţie specială şi regim special de protecţie au valoarea lor

metodologică într-un anumit context istoric în care s-a cerut transformarea

radicală a realităţilor moştenite (de dinainte de 1989) şi s-a impus necesitatea

creării într-un timp scurt de alternative la instituţiile existente.

D. Caracteristici ale sistemului modern de protecţie socială

1. Comunitatea – baza sprijinului şi serviciilor în favoarea persoanei cu

handicap

Realităţile europene contemporane au evoluat şi s-au întemeiat pe

principiul democratizării şi descentralizării puterii. S-a conştientizat faptul că

existenţa colectivităţilor locale investite cu responsabilităţi efective, permite o

administrare în acelaşi timp eficace şi apropiată de cetăţeni, inclusiv în domeniul

asistenţei sociale. „Colectivităţile locale trebuie să aibă dreptul şi capacitatea

efectivă de a regla şi administra în cadrul legii pe propria lor responsabilitate şi

în folosul populaţiilor lor, o parte importantă a afacerilor publice”. ( 5 pag.145)

Conştientizarea indivizibilităţii drepturilor omului a fost însoţită de

valorizarea familiei, a comunităţii şi a serviciilor bazate pe comunitate în

acordarea asistenţei sociale. Persoana cu handicap are dreptul să trăiască şi să

ducă o viaţă demnă acolo unde s-a născut, în propria familie, în comunitatea

locală.

Termenul de comunitate, conform Dicţionarului explicativ al limbii

române

( pag 180) este definit drept „grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de

viaţă comune” (conform latinescului comunitas-atis). Dictionary of Social

Protection Terms (1 pag.114) defineşte comunitatea drept „entitate umană şi

socială ai cărei membrii sunt legaţi prin convieţuirea pe acelaşi teritoriu ca şi

prin relaţii sociale, constante şi tradiţionale. Alte dicţionare de prestigiu definesc

comunitatea drept: 1. „toţi oamenii care trăiesc într-o anumită localitate”; 2. „o

anumită localitate ,inclusiv locuitorii acesteia”; 3. „grup de oameni având în

comun o religie, o limbă, o profesie ş.a.”. După unii autorii conceptul de

comunitate are şi o latură ideală (10 pag.12) implicând patru caracteristici:

- o delimitare clară a ariei spaţiale şi a populaţiei care are ceva în

comun;

- interpenetrarea comunicării şi a experienţei membrilor săi;

- un sentiment general împărtăşit al experienţei;

- participarea la o cauză comună.

Comunitatea este un ideal dar şi o realitate care se construieşte în orice

societate democratică.

Serviciile bazate pe comunitate se organizează pe arii definite, pentru

toţi locuitorii, chiar dacă cu precădere vor beneficia de ele anumite persoane

care pot fi integrate într-o anumită categorie (vârstnici, persoane cu handicap).

Comunitatea este responsabilă pentru crearea cadrului instituţional şi al

serviciilor care să asigure persoanei cu handicap o viaţă demnă la propriul

domiciliu şi nu într-o instituţie. Serviciile sociale au o astfel de localizare încât

fiecare membru al comunităţii să acceadă de la ele pentru a primi îngrijiri de

rutină, sprijin, tratament, recuperare, educaţie. Ele sunt astfel conceput încât să

furnizeze o gamă completă de servicii diversificate unei populaţii definite.

Reţeaua de servicii bazate pe comunitate este centrată pe incluziunea în

societate şi participarea persoanelor cu handicap. Serviciile bazate pe comunitate

reduc presiunea asupra instituţiilor închise, facilitează rămânerea în familie şi

elimină izolarea persoanei cu dizabilităţi la propriul domiciliu. Serviciile bazate

pe comunitate se caracterizează prin mai multe trăsături definitorii. Prezentăm

câteva dintre acestea aşa cum au fost definite de instituţii şi la diferite conferinţe

naţionale şi internaţionale:

a) sunt incluse în programele generale de dezvoltare a comunităţii;

b) sunt centrate pe persoană,cu luarea în considerare a nevoilor sale

sociale şi a trebuinţelor sale speciale şi pe familia acesteia;

c) asigură prevenirea încălcării drepturilor omului, ale oricărei persoane

care trăieşte în comunitatea respectivă;

d) asigură o îngrijire primară comprehensivă şi integrată;

e) previn instituţionalizarea

f ) asigură un control mai accentuat al persoanelor cu handicap asupra

propriei vieţi; împuternicesc persoanele cu handicap şi familiile lor

g) încurajează parteneriatul între persoana beneficiară, servicii, familie

şi diferite categorii de specialişti;

h) recunosc drepturile speciale ale copilului, ale adultului şi ale copilului

cu handicap, ale altor categorii de persoane vulnerabile;

i) asigură o evaluare şi monitorizare continuă a calităţii serviciilor;

j) sunt orientate spre viitor; asigură nu numai îngrijire ci şi programe

care dezvoltă potenţialul bio-psihic şi competenţe specifice,pregătire şi orientare

profesională;

k) sunt susţinute la nivel judeţean şi naţional în baza principiului

subsidiarităţii.

2. Prevalenţa serviciilor în mediu deschis faţă de serviciile oferite în instituţii

Dezvoltarea societăţii contemporane a invalidat modelul instituţional de

îngrijire a persoanei cu handicap. În majoritatea ţărilor europene critica

modelului instituţional s-a făcut din mai multe perspective, cu argumente ce ţin

de o nouă filozofie şi politică socială. Aceste argumente au fost magistral

sintetizate de Gunnar Stangvic.

1. Argumentul legat de drepturile civile - Instituţia lipseşte clientul de drepturile sale civile sau le diminuează.

2. Argumentul calităţii vieţii – Instituţia privează clientul de stimulare necesară şi de satisfacerea nevoilor umane de bază.

3. Argumentul eficacităţii – Instituţia este un mediu ineficient de îngrijire şi educaţie comparativ cu modelele alternative.

4. Argumentul controlului – Instituţia este mai ales instrumentul unui control autocratic.

Pe fondul unor valori comune şi a dezvoltării comunitare, modelul

instituţiei închise a fost înlocuit cu modelul normalizării începând cu ţările

scandinave (Gunnar Stangvic).

Situaţia unei persoane cu handicap în raport cu ceilalţi concetăţeni ai săi

poate fi deschisă prin raportare la dimensiunile/caracteristicile esenţiale ale

normalizării.

1. Integrarea opusă izolării (descrie distanţa fizică şi socială faţă de

persoana aflată în situaţiile obişnuite din comunitatea locală).

2. Valorizarea pozitivă opusă devalorizării (descrie distanţa simbolică a

persoanei faţă de rolurile normale şi tipice ale comunităţii locale).

3. Stimularea în raport cu deprivarea (descrie nivelul stimulării care

asigură competenţa).

4. Controlul personal opus dependenţei/reprimării (descrie gradul

dependenţei de alţii şi absenţa sau prezenţa controlului personal asupra

aspectelor importante ale situaţiei de viată, precum nivelul de individualizare a

serviciilor care asigură satisfacţia şi exprimarea nevoilor personale.

Cele patru dimensiuni se cer evaluate în toate domeniile vieţii: viaţa

domestică, educaţia, munca, recreerea şi la toate nivele de intervenţie socială:

statul, comunitatea, serviciile, familia.

Persoana cu handicap poate fi izolată în propria familie (fără legătură cu

celelalte rude, fără a participa la evenimentele existenţiale ale acesteia), în

educaţie (nu are legătură cu colegii obişnuiţi de vârstă) , în muncă (munceşte

numai la domiciliu sau într-un atelier închis, cu colegi cu handicap), în ceea ce

priveşte loisirul ( nu se poate deplasa la spectacole, nu face excursii). Pentru

eliminarea izolării trebuie să contribuie familia, trebuie restructurate instituţiile,

serviciile, comunitatea în întregul său şi să intervină statul prin politicile

generale şi prin legislaţie.

Situaţiile vieţii normale sunt jalonul de referinţă pentru proiectarea şi

acordarea sprijinului şi serviciilor pentru persoanele cu handicap. Persoanelor cu

handicap trebuie să li se acorde şansa de a-şi trăi propria viaţă ca orice cetăţean

obişnuit, de a avea acces la aceleaşi instituţii, activităţi şi roluri ca oricare altul.

Serviciile comunitare trebuie puse în funcţiune pentru a da posibilitatea

persoanei cu handicap să aibă experienţa aceloraşi căi şi aceluiaşi mod de viaţă

ca cei apropiaţi, rude, prieteni şi alte persoane din grupa sa de vârstă. De

asemenea viaţa persoanei depinde de ceea ce este considerat a fi viaţă normală

pentru el. Caracteristicile modelului dezirabil de viaţă dezvoltat pentru

persoanele cu handicap depinde de ceva ce este considerat normal în mediul

cultural şi social de care aparţine. În societatea contemporană viaţa normală

presupune că, orice persoană cu handicap:

Are propriul cămin şi-şi trăieşte viaţa privată asemenea celorlalţi;

copiii trăiesc în familie naturală, de adopţie sau de plasament.

Se gospodăreşte singură, cu sau fără sprijin.

Este integrată şi participă la toate activităţile zilnice care se

desfăşoară în instituţiile destinate celor de o vârstă ( grădiniţă, şcoală,

întreprindere, ş.a.).

Toate resursele, serviciile şi activităţile din comunitate sunt planificate şi

vin să sprijine o anumită persoană, care are un anumit dezavantaj generat de

deficienţă , să ducă o viaţă cu toate caracteristicile de bază ale vieţii normale, în

propria locuinţă, în propria familie şi localitate.

Persoana cu handicap şi familia acestuia găseşte în comunitatea locală

toate tipurile de servicii care le asigură o viaţă demnă, cât mai apropiată de

normalitate, reducerea dezavantajelor date de deficienţă.

Aceste servicii se află în mediu deschis, nu sunt arondate unor circuite

închise şi sunt accesibile oricărui cetăţean cu nevoi identificate, din comunitatea

locală.

Tipurile de activităţi şi servicii sunt diverse:- de evaluare complexă (medico-psiho-socială);- de orientare şcolară şi profesională;- de consiliere şi pregătire pentru un loc de muncă ; de susţinere a

integrării profesionale;- de terapie ocupaţională;- de consiliere a părinţilor;- de îngrijire medicală, de recuperare,de balneologie, de kinetoterapie,

de ergoterapie;- de educaţie pentru dezvoltarea autonomiei;- terapia tulburărilor de limbaj .

Orientarea efortului spre includerea persoanei cu handicap în muncă şi

corelativ asigurarea protecţiei sociale prin sistemul asigurărilor sociale.

Intervenţia timpurie, procesul de recuperare, educaţia şcolară în cadrul

sistemului naţional de învăţământ, sistemul de orientare şi pregătire profesională

şi toate facilităţile oferite angajatorului, finalizate prin integrarea în muncă a

persoanei cu handicap îi asigură acesteia o viaţă demnă. De aceea nici un efort

nu este mai mare dacă persoana cu handicap se va bucura nu de ajutor

noncontributoriu, ci va avea drepturile oricărui angajat, inclusiv la bătrâneţe.

Protecţia socială modernă presupune şi responsabilitatea beneficiarilor.

Acest lucru e evidenţiat şi de legislaţie: elevul primeşte alocaţia de stat

pentru copii, dacă frecventează şcoala; venitul minim garantat este asigurat în

condiţiile prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

Activitatea asistentului social orientează şi spre găsirea unor modalităţi,

sprijin de responsabilizare a beneficiarilor sistemului de protecţie specială şi a

familiilor lor.

Asigurarea respectării principiului Resursa urmează copilul sau

adultul cu handicap.

Orientarea eforturilor spre prevenirea handicapului şi a încălcării

drepturilor persoanei cu handicap.

Prevenirea încălcării drepturilor fundamentale ale omului, ale oricărui

cetăţean, reprezintă un principiu şi un scop fundamental al protecţiei sociale.

Prevenirea în domeniul social presupune:

- concentrarea eforturilor societăţii în direcţia eliminării şi diminuării

condiţiilor care afectează respectarea drepturilor omului şi a oricăror factori care

generează fenomenul de boală, de handicap, de sărăcie şi creează dezavantaje

majore pentru anumite persoane în ceea c priveşte exercitarea rolurilor sociale

obişnuite pentru cei de vârsta, sexul, comunitatea din care fac parte ceilalţi

cetăţeni;

- un ansamblu de acţiuni vizând depistarea precoce, minimalizarea,

neutralizarea şi eliminarea condiţiilor sociale, psihologice şi a altor condiţii care

pot contribui la extinderea şi agravarea problemelor socio-economice ale unor

categorii de adulţi şi copii şi asigurarea unui nivel de trai decent;

- măsuri pentru evitarea instituţionalizării persoanelor aflate în dificultate;

Măsurile de prevenire sunt situate la trei nivele:

- Prevenirea primară presupune reducerea unei prevalenţei unui fenomen

negativ, reducerea cauzelor care generează un fenomen negativ.

- Prevenirea secundară presupune limitarea extinderii severităţii unei

probleme prin identificarea timpurie a existenţei sale, studierea şi izolarea sa în

aşa fel încât efectele sale asupra copilului sau adultului, asupra familiei şi altor

persoane să fie diminuate, prin măsuri, sprijin (ajutor social), terapie, tratament,

educaţie.

- Prevenirea terţiară pregăteşte condiţiile ca fiecare persoană să se

integreze în muncă şi societate, să ducă o viaţă în demnitate cu proprie

responsabilizare.

În domeniul activităţii cu persoanele cu handicap, activitatea de prevenire

se desfăşoară pe mai multe arii, prezentate mai jos:

Prevenirea apariţiei fenomenului cu handicap

Asistentul social se implică în conştientizarea factorilor de risc pentru

mamă şi copil în timpul sarcinii (consumul de droguri şi alcool, o anumită

medicaţie, îmbolnăvirea de rubeolă, RH negativ fără măsuri corespunzătoare)

mai ales de către beneficiarii sistemului de asistenţă socială. Este importantă

orientarea beneficiarilor sistemului de asistenţă socială spre serviciile de

planificare familială, medicale şi consiliere. Depistarea familiilor în care copilul

riscă să dobândească o deficienţă datorită neglijenţei, abuzului, accidentelor de

orice fel şi stabilirea de măsuri corespunzătoare împreună cu ceilalţi parteneri.

Prevenirea neglijării persoanei cu handicap

Prevenirea neglijării copilului cu sau fără handicap şi a adultului cu

handicap este un obiectiv al serviciilor de asistenţă socială. Neglijarea copilului

se referă la incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul,

de a-i satisface nevoile biologice, de securitate afectivă,de dezvoltare fizică şi

psihică, de a-i asigura accesul la activităţi specifice vârstei (învăţare, joc) şi

educaţie şcolară.

Neglijarea persoanei cu handicap se manifestă şi prin limitarea

accesului la activităţile familiei şi comunităţii (tradiţii, activităţi culturale,

sportive) precum şi a posibilităţilor de a duce o viaţă activă.

Prevenirea resemnării părinţilor

Prevenirea resemnării membrilor familiei cu handicap reprezintă un

obiectiv important al serviciilor de asistenţă socială, de consiliere şi de execuţie

pentru menţinerea motivaţiei părinţilor de a antrena maxim potenţialul biopsihic

al copilului lor, barând tendinţa de a găsi soluţii uneori în zona medicală şi

stimulând recurgerea la servicii de socializare, recuperare, integrare şcolară şi

comunitară. Asistentul social în toate contractele pe care le are cu persoana cu

handicap şi familia sa realizează:

o evidenţierea cazurilor existente în comunitate, în care persoana cu

handicap sprijinită de familie a reuşit prin educaţie şi recuperare să

aibă un mai mare grad de autonomie socială şi personală;

o punerea în contact cu alte familii şi persoane cu handicap în vederea

sprijinirii reciproce.

Prevenirea instituţionalizării persoanei cu handicap

Toate serviciile bazate pe comunitate, în mediul deschis sunt orientate

spre menţinerea persoanei cu handicap în propria locuinţă, în propria

familie şi previn instituţionalizarea.

Procesul de recuperare/reabilitare, educaţia şcolară şi serviciile de

sprijin asigură în mod hotărâtor prevenirea secundară şi terţiară.

În activitatea sa asistentul social trebuie să-şi formuleze obiectivele

propriei activităţi pe această arie. Dăm câteva exemple:

Obiective cognitive:- Cunoaşterea principiului solidarităţii sociale şi a materializării lui în

contemporaneitate.

- Cunoaşterea sistemului de protecţie socială şi a tendinţelor în sistemul de protecţiei socială din ţările europene.

- Cunoaşterea marii diversităţi a alternativelor bazate pe comunitate.- Cunoaşterea alternativelor existente în comunitatea locală.

Obiective afective:- Valorizarea serviciilor de asistenţă socială în mediu deschis şi a prevenirii

instituţionalizării.- Angajarea în crearea alternativelor de protecţie specială bazate pe comunitatea

locală, cu respectarea dreptului la familie.- Valorizarea protecţiei speciale active, cu implicarea şi responsabilizarea

beneficiarului.- Valorizarea sistemului contributoriu de protecţie socială.Obiective psiho-motorii:- Realizarea băncii de date privind persoanele beneficiare ale sistemului de protecţie

specială.- Realizarea bănci de date privind persoanele şi familiile în situaţii de risc,

planificarea sprijinului şi monitorizarea situaţiei.- Realizarea hărţii sociale cu serviciile şi alternativele la dispoziţia persoanelor cu

handicap.- Sprijinirea creerii de noi alternative în comunitatea locală pentru prevenirea

instituţionalizării.- Sprijinirea procesului dezinstituţionalizării prin găsirea de soluţii bazate pe

comunitate pentru unele persoane cu handicap.

Bibliografie selectivă:

1. Dictionary of Social Protection Terms PHARE Consensus Program European Commission -Bucharest 2000.

2. Manualul Consiliului Europei – Consiliul Europei; Centru l de informare şi documentare al Consiliului Europei la Bucureşti- Bucureşti 1999

3. Mental Health Policy and Service Provision of the World Health Report 2001, New Understanding New Hope (World Health Organization 2001).4. Manuel portant sur l`égalisation des chances pour les personnes handicapées,

O.N.U. 1986.5. Comte Andre Sponwille „ Mic tratat al marilor virtuţi” – Ed.Univers, Bucureşti

1998.6. Zamfir C., Vlăsceanu L. „Dicţionar de sociologie” - Bucureşti7. „Dicţionar de politici sociale” (L.M. Pop – coordonator) - Ed. Expert 2002.8. „Legislaţie în domeniul asistenţei sociale, Guvernul României , Ministerul Muncii,

Solidarităţii Sociale şi Familiei” – Bucureşti 2003.9. Tufan C-tin „ Forme ale asigurării sociale în România” Casa de Editură şi Presă

Şansa S.R.L. – Bucureşti 1997.10. Thornicroft G., Tansello M. „ Modelul matriceal al sănătăţii mintale”, Trad. Ed.

Medicală – Bucureşti 2003.11. Stoenescu C., Teodorescu L., Mihăescu O.” Sistemul de protecţie specială a

persoanelor cu handicap din România” - Ed. All Beck, Bucureşti 2003.12. Zamfir C., Zamfir El. – Pentru o societate centrată pe copil, Ed Alternative 1997.