2

PROGRAMA ANALITICĂ

Denumirea disciplinei PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE

Codul disciplinei Semestrul III Numărul de credite 5

Facultatea STIINŢE ECONOMICE Numărul orelor pe semestru/activităţi

Domeniul FINANŢE Total C S

Specializarea FINANŢE ŞI BĂNCI 56 28 28

Categoria formativă a disciplinei

DF-fundamentală, DG-generală, DS-de specialitate, DE-economică/managerială, DU-umanistă

DS

Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI-impusă, DO-opţională, DL-liber aleasă (facultativă) DI

Discipline anterioare

Obligatorii(condiţionate)

Recomandate Monedă

Obiective

Disciplina are ca scop principal realizarea pregătirii studenţilor pe problemele financiar - bancare şi de credit, domeniu de o mare complexitate şi utilitate practicã, indispensabil pentru înţelegerea, aprofundarea şi dominarea fenomenelor economice actuale. Conţinutul disciplinei este util studentului şi economistului în general, pentru modelarea lui în pas cu cerinţele epocii contemporane, asigurându-i o pregătire teoreticã superioară în sfera fenomenelor monetare şi de credit specifice economiei de piaţă, precum şi elemente de practicã prin însuşirea elementelor specifice produselor şi serviciilor bancare, tehnicilor de derulare a mecanismelor financiar - bancare şi de credit, care îşi pun amprenta pe activitatea fiecărei societăţi comerciale şi instituţii, a fiecărui individ.

Forma de evaluare (E-examen, C-colocviu/test final, LP-lucrări de control) E

Stabilirea notei finale (procentaje)

- răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice 70%

- activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc

10%

- teste pe parcursul semestrului 10%

- teme de control 10%

Bibliografia

1. Silviu Cerna - Banii şi creditul în economiile contemporane, 2 vol. Ed. Enciclopedicã, Bucureşti, 1994.2. Cezar Basno, Nicolae Dardac,s.a.- Monedã, credit, bãnci, EDP, Bucureşti, 1999, vol I şi II3. Cătoiu I., Teodorescu N. – Comportamentul consumatorului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005.4. Georgeta Dragomir - Monedă şi credit, Ed. Univ. “Dunărea de Jos”, Galaţi, 1997 5. Georgeta Dragomir - Activitatea bancară şi riscul în economie – coordonate în plan mondial şi naţional, E.D.P., Bucureşti, 20036. Georgeta Dragomir – Mecanisme şi instituţii financiar-monetare (Monedă şi credit II), Ed. Fundaţiei Academice „Danubius”, Galaţi, 20057. Lucian C. Ionescu - Bãncile şi operaţiunile bancare, Ed. Economicã, 19968. V. Turliuc, V Cocriş - Monedă şi credit, Ed. “Ankarom”, Iaşi, 19989. * * * B.N.R., Rapoarte anuale 2000-200510. * * * Revista Piaţa financiarã, 2003-200611. * * * Revista Tribuna economicã, 2003-200612. * * * Revista Finanţe, bănci, asigurări, 2003-200613. * * * Revista EuroEconomica, Univ. “Danubius” Galaţi, Fac. de Ştiinţe Economice, 2004-200614. * * * Surse on-line

Lista materialelor didactice necesare

Pentru predarea disciplinei se vor utiliza cărţi aflate la biblioteca facultăţii, în posesia studenţilor, înregistrări CD/diskete, biblioteca virtuală, text sau hipertext, cu acces prin Internet. Se vor utiliza caiete de aplicaţii tipărite, cu probleme şi teste grilă.

Coordonator de disciplină Grad didactic, titlu, prenume, nume Semnătura

DRAGOMIR GEORGETA Prof. Univ. Dr. Georgeta Dragomir

3

CUPRINS

CAPITOLUL I.SISTEMUL BANCAR ŞI SPECIFICUL CONCURENŢEI PE PIAŢA PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR1.1. Structura sistemului bancar şi evoluţii în România1.2. Piaţa bancară1.3. Specificul concurenţei în sectorul bancar 1.4. Reglementări bancare in contextul integrării europene

CAPITOLUL IIOFERTA DE PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE 2.1. Principii şi cerinţe privind oferta financiar-bancară 2.2. Produsele şi serviciile bancare – concept şi caracteristici 2.3. Comportamentul consumatorului de produse şi servicii financiar-bancare 2.4. Produse şi servicii oferite persoanelor fizice şi juridice

CAPITOLUL III.MECANISMELE FINANCIARE ŞI CREDITUL, CA PRODUS BANCAR 3.1. Caracteristici ale creditului bancar 3.2. Finanţarea durabilă a economiei prin credit bancar

3.3. Creditul bancar pe termen mediu mobilizabil 3.4. Creditul pe termen mediu şi lung 3.5. Decizia de creditare bancară – elemente generale 3.6. Garantarea creditului 3.7. Riscurile în materie de credit 3.8. Operaţiunile de leasing 3.9. Relaţia băncii cu firma – perspective în analiza financiară Test de autoevaluare şi control

CAPITOLUL IVFORME ALE CREDITULUI PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG4.1. Creditul obligatar4.2. Creditul de consum şi implicaţiile sale la nivel macroeconomic4.3. Creditul ipotecar Test de autoevaluare şi control

CAPITOLUL V COSTUL CREDITULUI5.1. Elemente definitorii ale dobânzii şi tipologie5.2. Factori de influenţă asupra nivelului dobânzii Test de autoevaluare

CAPITOLUL VI. FINANŢĂRI PE BAZĂ DE CREANŢE COMERCIALE. 6.1. Elemente de gestiune a creditului comercial6.2. Efectele de comerţ şi operaţiuni asociate6.3. Funcţii ale creditului comercial6.4. Operaţiunile de factoring6.5. Forfetarea: conţinut, clienţi, obiect; elemente comparative

4

Test de autoevaluare şi control

CAPITOLUL VIII. POLITICI ÎN DOMENIUL PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR BANCARE

CAPITOLUL IX. PRODUSE SI SERVICI BANCARE - APLICAŢII

Bibliografie selectivă

CAPITOLUL I.SISTEMUL BANCAR ŞI SPECIFICUL CONCURENŢEI PE PIAŢA PRODUSELOR ŞI

SERVICIILOR

1.1. Structura sistemului bancar şi evoluţii în România1.2. Piaţa bancară1.3. Specificul concurenţei în sectorul bancar 1.4. Reglementări bancare in contextul integrării europene

Însuşirea de noţiuni cheie: finanţare monetară, piaţă bancară, piaţă fizică, piaţă sintetică, dublă concurenţă în sectorul bancar, directive europene. dereglementări; Cunoaşterea mediului de afaceri specific sectorului financiar şi delimitarea principalilor operatori, sub aspectul operaţiunilor de bază;Precizarea strategiilor optime pentru sectorul financiar-bancar, în condiţii de accentuare a concurenţei, cu scopul de a obţine performanţă în condiţii de risc minim;Precizarea principalelor repere legislative, la nivel naţional şi european.

1.1. Structura sistemului bancar şi evoluţii în România

Prin sistem bancar se defineşte ansamblul diverselor categorii de bănci care funcţionează într-un spaţiu bine determinat, într-un cadru organizat, ca răspuns la cerinţele dezvoltării unei economii echilibrate.

Băncile se implică activ în procesele economice prin principalele lor funcţii:

Funcţia monetară - băncile creează monedă de cont prin acordarea de credite şi prin alte modalităţi proprii. Ele procură mijloace de plată necesare economiei şi pun la dispoziţia clientelei lor fie propria monedă, fie moneda emisă de banca centrală.

Funcţia financiară - băncile colectează resurse sub forma economiilor lichide temporar disponibile şi intervin pe pieţele de capital fie prin emisiunea de acţiuni, de obligaţiuni sau de bonuri negociabile, fie prin achiziţionarea de acţiuni, obligaţiuni, efecte publice, cum este cazul bonurilor de Tezaur, sau private, respectiv bilete de trezorerie.

În funcţiile lor tradiţionale, băncile au datorii nenegociabile (depozitele) şi creanţe nenegociabile (creditele).

Ele pot avea însă datorii negociabile (titluri emise) şi pot deţine titluri negociabile (achiziţionate pe diferite pieţe). În acest sens, băncile se adresează în primul rând pieţei monetare, pentru a-şi procura sau pentru a plasa lichidităţi.

O prezentare generală a activităţii bancare vizează:

5

primirea de depozite, la vedere şi la termen, de la populaţie şi agenţi economici; acordarea de împrumuturi sub diverse forme şi pe diferite termene; organizarea de emisiuni sau plasamente de valori mobiliare sau de noi instrumente

financiare; gestiunea mijloacelor de plată; creaţia monetară, cu rol în determinarea şi controlul fluxurilor monetare scripturale; participarea la capitalul altor societăţi bancare sau nebancare, în cadrul permis de

legislaţia în vigoare; operaţiuni pe piaţa financiară, în nume propriu sau în numele clientelei; servicii financiar - bancare; consultanţă s.a.

Mai precis, în contextul actual băncile pot interveni pe piaţa financiară: - în contul clientelei lor pentru care procură titluri, fără a se implica direct ca investitor

sau împrumutător; - în numele lor propriu, prin emiterea sau cumpărarea de titluri care vor figura atunci în

pasivul, respectiv activul bilanţier; - prin intermediul organismelor de plasament colectiv a valorilor mobiliare sau al

fondurilor de plasament pe care le controlează.

În plan global, se diferenţiază două categorii importante de bănci: băncile universale, specifice Germaniei, care pot efectua practic toate tipurile de operaţiuni

bancare, cu condiţia să respecte anumite reguli de prudenţă; caracterul universal al băncilor germane, regăsit şi în Elveţia, Austria, Ţările de Jos şi mai limitat în Franţa, se evidenţiază la bursele de valori, unde execută ele însele ordinele clienţilor, fără să recurgă la intermediari;

bănci şi instituţii specializate în diferite categorii de credit (credit ipotecar, funciar, etc.) sau orientate spre anumite sectoare de activitate şi ramuri (agricultură, naval, construcţii).

În România, primele bănci care au funcţionat au fost: Banca Naţională a Moldovei cu

sediul la Iaşi-1857, la Sibiu-1871, Creditul funciar-1873, Banca Agricolă-1894, Banca de scont din Bucuresti-1898 s.a. dar începutul constituirii aparatului bancar din ţara noastră s-a realizat o dată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României-1880, ca "bancă de scont şi circulaţiune", S.A. cu capital mixt (privat şi de stat), etatizată şi reorganizată la sfârşitul anului 1946.

Sistemul bancar în economia de piaţă este conceput în prezent pe următoarele elemente

principale:1. Băncile de depozit sau comerciale2. Banca centrală de emisiune 3. Instituţiile de credit specializate4. Băncile de afaceri

1. Băncile "ordinare", de depozit, sau de "rang II" se regăsesc majoritar într-un sistem bancar, fiind constituite ca societăţi pe acţiuni, în special cu capital privat sau mixt şi conducând o activitate din ce în ce mai diversificată. Din ce în ce mai mult, locul băncilor sau al instituţiilor specializate în anumite operaţiuni şi categorii de capitaluri, este luat de băncile "universale" sau de importanţi „coloşi” bancari care derulează o gamă extinsă de operaţiuni bancare în scopul atragerii unei clientele solide şi creşterii rentabilităţii activităţii, în condiţiile internaţionalizării economiei şi finanţelor şi a accentuării concurenţei.

2. Banca centrală, respectiv instituţia de emisiune, cunoscută şi sub denumirea de bancă de rangul I, se bazează în cele mai multe ţări, pe capital majoritar sau integral de stat, cu tendinţa

6

de retragere de sub controlul statal şi de păstrare a unei tot mai mari autonomii, sub raportul autorităţii monetare a băncii.

Primele bănci de emisiune au fost private. Astfel, Banca Angliei a apărut ca o societate pe acţiuni privată care, acordând împrumuturi importante statului, a primit privilegiul emisiunii monetare.

În alte ţări, respectiv Rusia, Bulgaria, Suedia, Finlanda, Australia, băncile de emisiune s-au constituit ca bănci de stat.

Băncile de emisiune cu capital mixt, în SUA, Belgia, România, etc. aveau rolul de a mobiliza atât capitalul particularilor, cât şi al statului.

Cu timpul, băncile de emisiune cu capital de stat au devenit prezente în toate statele, în principal datorită rolului lor determinant în situaţia monetară şi de credit a unei ţări, având o poziţie dominantă în cadrul oricărui sistem bancar.

Denumirea care desemnează o bancă centrală diferă de la o ţară la alta: Banca Franţei, Angliei, Italiei, Japoniei, Canadei; Bundesbank în Germania; Riksbank în Suedia; Institutul Monetar Luxemburghez; Banca Naţională a Belgiei, Elveţiei, României, etc. un exemplu de excepţie fiind banca S.U.A. denumită Sistemul Federal de Rezerve care reuneşte 12 bănci federale de rezervă, cu rol de bancă centrală.

3. Instituţiile financiare specializate acompaniază în general băncile comerciale. Instituţiile de credit specializate îşi orientează atribuţiile lor statutare într-o anumită

ramură a economiei naţionale sau într-o anumită sferă de activitate. Specializarea băncilor poate fi:

- de ordin economic, deci limitată la un anumit sector;- de ordin geografic, localizată la un anumit spaţiu regional sau la nivel internaţional; - de ordin tehnic, axată pe acordarea unui anumit tip de credit sau pe anumite operaţiuni.

Băncile specializate au legături strânse cu băncile comerciale, în unele ţări fiind asimilate acestora.

Instituţiile de credit specializate pot fi: băncile de investiţii, care acordă credite pe termen mediu şi lung destinate începerii

sau extinderii activităţii agenţilor economici, pentru construirea de locuinţe, s.a.; în derularea activităţii lor se alimentează cu fonduri din depozite sau de pe diferite pieţe, prin intermedierea plasării de acţiuni şi obligaţiuni ale clienţilor.

băncile de ramură: acordă credite în sprijinul dezvoltării, modernizării şi rentabilizării unor ramuri, în principal agricultură, industrie mică, construcţii navale, construcţii civile, s.a.

băncile ipotecare sau funciare care acordă credite pe bază de ipotecă asupra imobilelor şi terenurilor.

băncile de comerţ exterior sunt specializate în operaţiunile cu străinătatea, având relaţii de corespondent cu bănci din exterior.

casele de economii care sunt, în general, instituţii publice cu atribuţii similare băncilor: ele pot deschide conturi mobilizabile prin cecuri şi acorda credite; aceste instituţii colectează resurse considerabile, marea majoritate a economiilor lichide ale populaţiei, prin intermediul livretelor.

cooperativele de credit sunt bănci ale organizaţiilor locale şi ale instituţiilor de protecţie socială.

sucursale ale băncilor străine care promovează interesele companiilor străine, cu rol în facilitarea transferului de capital dintr-o ţară în alta.

În Franţa, de exemplu, activează fostele mari instituţii financiare non-bancare: Creditul Funciar, Societatea comercială şi financiară a întreprinzătorilor, Societăţi de dezvoltare regională, Creditul Local din Franţa, Casa naţională de energie, Casa centrală de cooperare economică, Creditul întreprinderilor mici şi mijlocii, etc. şi cărora statul le-a încredinţat atribuţii

7

de interes public, fiind orientate spre activităţi specifice şi pe operaţiuni precizate în mod expres în lege şi statutul propriu. Recent, în România s-a reglementat şi statutul instituţiilor financiare nebancare, care trebuie autorizate să funcţioneze după înscrierea în registrele BNR. Principalele domenii de activitate pe care acestea le acoperă sunt: leasing financiar; credit de consum; credit ipotecar; microcredite; finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv scontare şi factoring; emitere de garanţii şi asumare de angajamente; în acelaşi statutu se cuprind casele de ajutor reciproc şi casele de amanet.

4. Băncile de afaceri au ca activitate principală achiziţionarea şi gestionarea de participaţii la societăţi existente sau în formare şi acordarea de credite pe termen mediu şi lung. Deci rolul esenţial al băncilor de afaceri este de a acorda industriei avansuri financiare cu scadenţe îndepărtate şi de a participa la capitalul lor social prin cumpărare de acţiuni.

Pentru a-şi procura fondurile necesare, băncile se constituie cu un important capital şi primesc depozite pe termen lung. Ele pot practica şi operaţii pe termene mai scurte, acceptare de depozite la vedere şi scontarea efectelor comerciale, dar această activitate este minoră ca valoare raportat la operaţiunile lor financiare. Băncile de afaceri se manifestă activ în crearea de noi întreprinderi, care reclamă capitaluri considerabile pentru a le echipa, fonduri care nu pot fi rambursate decât ulterior şi treptat, după obţinerea de beneficii din activitatea pentru care se constituie. Rolul acestor bănci este de a concentra capitalurile necesare unor investiţii de amploare. Ele se constituie în sindicate, cu băncile de depozit, care achiziţionează acţiuni la societăţile noi sau le plasează, angajându-se să le preia pe cele rămase.

Se apreciază că băncile de afaceri nu sunt numai un intermediar financiar, un mecanism de colectare a fondurilor, un grup financiar; ele sunt tratate şi ca un grup de tehnicieni care deţin specialişti, consilieri în probleme de industrie şi gestiune financiară.

Modelul băncilor de afaceri de astăzi a fost creat în SUA în 1933 (prin Gloss-Stegall Act), care face o delimitare netă în cadrul instituţiilor de credit americane, între băncile comerciale colectoare de depozite şi distribuitoare de credite şi băncile de investiţii cărora le-au revenit operaţii de intermediere în domeniul atragerii capitalurilor şi plasării lor optime, inclusiv prin administrarea pe cont propriu sau prin sindicalizare a emisiunilor de valori mobiliare. Modelul american instituie pentru bănci în special rolul de consilieri, serviciile lor fiind remunerate prin comisioane ridicate, în funcţie de natura acestor servicii. Cu timpul, băncile de investiţii au început să ofere clienţilor şi sprijinul financiar, fie direct, prin participaţii la capital, fie indirect, prin preluarea fermă a datoriilor sub formă obligatară (prin obligaţiunile emise în acest sens). O caracteristică a băncilor de investiţii americane a rămas faptul că ele nu deţin şi nu exercită controlul portofoliilor întreprinderilor industriale.

Bănci de afaceri renumite s-au dezvoltat în SUA ("First National City-Bank" cu peste 300 sucursale în toată lumea), în Franţa, Germania, etc. Băncile de afaceri franceze se caracterizează prin deţineri importante ale portofoliilor întreprinderilor industriale, frecvent considerate drept “clienţi captivi”. Băncile de afaceri franceze sunt favorizate de monopolul emisiunii asupra pieţei obligatare, situaţie profitabilă în special pentru băncile mari.

O formă derivată în activitatea băncilor de afaceri o reprezintă societăţile de portofoliu. Societăţile de portofoliu joacă un rol important în operaţiile financiare franceze. Societăţile de portofoliu au o dublă funcţionalitate. Pe de o parte, întrucât deţinerile lor asigură o valorificare ridicată a capitalurilor prin veniturile provenite din dividende, iar pe de altă parte, scopul principal al acestora este asigurarea controlului asupra anumitor întreprinderi.

Încadrarea instituţiilor financiare într-o categorie sau alta diferă de la un stat la altul, o clasificare edificatoare urmărind gruparea în instituţii financiare supuse legii bancare: băncile, casele de economii, instituţiile specializate; alte instituţii financiare, cel mai reprezentativ fiind Tezaurul public, în calitate de casier al statului şi instituţie financiară; un loc aparte îl ocupă

8

băncile centrale, ca instituţie de emisiune monetară, de supraveghere a instituirii şi funcţionării băncilor comerciale şi a altor societăţi similare, şi de transpunere a politicii monetare a unui stat.

Toate aceste evoluţii au condus în ultimii ani la formarea unui sistem bancar modern, din ce în ce mai diversificat, mai puternic şi mai implicat în finanţarea internă şi internaţională.

În România, activitatea bancara se desfasoara prin banci, persoane juridice romane, constituite sub forma juridica de societati comerciale pe actiuni si prin sucursale ale bancilor, persoane juridice straine, a caror activitate este reglementata de Legea nr. 58/1998 - Legea bancara, modificata de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 24/1999, completata de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 56/2000 si modificata si completata de Ordonanta de Urgenţă a Guvernului nr. 137/2001, precum si prin organizatii cooperatiste de credit, procesul autorizarii acestora din urma fiind in curs de derulare in baza Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 97/2000 privind organizatiile cooperatiste de credit, modificata si completata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 272/2000. In toate cele trei situatii este obligatorie autorizarea de catre Banca Nationala a Romaniei.

Legislatia nationala nu face discriminare intre banci, persoane juridice romane (inclusiv cele constituite cu participare straina de capital sau ca filiale ale unor banci sau alte persoane juridice straine) si sucursale ale bancilor, persoane juridice straine. In conformitate cu prevederile legale in vigoare, bancile infiintate ca filiale ale bancilor straine sau ale altor persoane juridice straine sunt persoane juridice romane si beneficiaza in totalitate de acest tratament, in timp ce sucursalele din Romania ale bancilor straine respecta, intr-o mare masura, regimul aplicabil bancilor persoane juridice romane (de exemplu in ceea ce priveste activitatile permise a fi realizate, conditiile pentru acordarea sau retragerea autorizatiei, conducerea, cerintele de capital). Avand in vedere cele mentionate, pentru cazurile de mai sus, actele normative in materie nu prevad un tratament mai putin favorabil decat cel aplicat bancilor cu capital autohton.

In prezent, structura sectorului bancar romanesc este formata din 32 de banci persoane juridice romane si 8 sucursale de banci straine.

1.2. Piaţa bancară

Piaţa unică europeană s-a bazat pe cele patru libertăţi fundamentale care vizează:

1. Libera circulaţie a mărfurilor - impune un cadru legislativ comun care să asigure traficul nerestricţionat al produselor în cadrul U.E., similar realizării lui în interiorul unei ţări.

2. Libera circulaţie a persoanelor – implică patru mari domenii, respectiv.- recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale;- drepturile cetăţenilor;- libera circulaţie a forţei de muncă;- coordonarea sistemelor de protecţie socială.

3. Libera circulaţie a serviciilor – vizează, în principal:- stabilirea reşedinţei;- libertatea de a presta servicii; - serviciile financiare, ceea ce în linii generale reprezintă operaţiuni bancare, asigurări,

investiţii şi pieţe de valori mobiliare; - protecţia şi libera circulaţie a datelor personale; - furnizarea de informaţii referitoare la standarde tehnice şi reglementări, etc.

4. Libera circulaţie a capitalului – proces cu o dezvoltare rapidă, care poate influenţa cursul de schimb, ratele internaţionale ale dobânzii şi implicit, evoluţia şi structura comerţului

9

mondial; ca urmare a experienţei pozitive înregistrate de U.E. sub aspectul creşterii globale a eficienţei, s-au stabilit o serie de principii privind: - eliminarea efectivă a controlului circulaţiei capitalurilor şi a plăţilor - să nu existe

discriminări bazate pe originea sau destinaţia capitalului; - dreptul de a efectua în mod liber tranzacţii; - excluderea oricărei proceduri explicite sau implicite de autorizare, cu excepţiile impuse

de politicile naţionale de securitate şi ordine publică (nu se extind la politica monetară naţională sau cea a ratei dobânzii).

Sectorul bancar european, în ansamblul său, a fost profund marcat de procesele de internaţionalizare, liberalizare şi universalizare a activităţilor în toate domeniile, cu consecinţe în sensul creşterii concurentei. In plus, integrarea europeana vizează mai ales domeniul financiar-bancar, prin crearea Pieţei Bancare Europene Unice, cu influenţă atât asupra ţărilor membre ale Uniunii Europene, cât şi asupra tarilor din exterior.

În general, piaţa constituie spaţiul economic în cadrul căruia cei ce doresc un produs sau serviciu se întâlnesc cu cei care oferă produsul respectiv. Piaţa poate fi reprezentată printr-o localizare geografică, cunoscută ca piaţă fizică dar, în acelaşi timp, se dezvoltă şi sub forma unui sistem de relaţii informatizate, fără prezenţa fizică a operatorilor, ceea ce numim piaţa sintetică.

Piaţa are o structură complexă, formată din sectoare, în cadrul cărora definim segmente de piaţă sau sub-pieţe.

Oferta pe piaţă variază în funcţie de cererea clienţilor, piaţa fiind caracterizată prin:- concurenţa între ofertanţi;- sectorizare, în condiţiile în care majoritatea vânzătorilor oferă doar produsele pentru

sectorul de piaţă pe care l-au ales;- segmentare între vânzători, unii fiind specializaţi în câteva produse din cadrul unei game

mai largi care defineşte sectorul.Din marea varietate de produse şi servicii oferite pe o piaţă, se detaşează o serie de produse

având cea mai mare probabilitate de a fi solicitate de majoritatea clienţilor, care vor fi oferite de un număr mare de vânzători. Aceste produse, cele mai solicitate, se oferă atât cu scopul de a răspunde nevoilor clienţilor, cât şi în dorinţa de a le prezenta alte produse şi servicii specializate care pot face obiectul cererii pe viitor. Astfel, dintre produsele bancare, cele mai solicitate sunt depozitele, transferul fondurilor, creditele. Toate aceste produse oferă posibilitatea băncii de a fi cunoscută, de a avea un număr cât mai mare de clienţi, cărora le poate prezenta şi alte produse şi servicii specializate.

Decizia clienţilor de a cumpăra diferă de la individ la individ şi de la o perioadă la alta. În mod similar se modifică şi comportamentul ofertanţilor, în funcţie de segmentul de piaţă şi de nevoile clienţilor.

Piaţa bancară din România a înregistrat în ultimii ani cel mai rapid ritm de crestere din Europa Centrala si de Est. Nivelul activelor bancilor din aceasta regiune a inregistrat in 2005 o creştere de 50% comparativ cu anul precedent. Valoare activelor bancilor, pe un eşantion de 15 state din Europa Centrala si de Est, a crescut in 2005 cu 22%, aproximativ 99 de miliarde de euro.

1.3. Specificul concurenţei în sectorul bancar

Teoria economică ne demonstrează beneficiile aduse de concurenţă, ca mijloc simplu de garantare a eficacităţii deciziilor pe care le iau agenţii pe o piaţă, în folosul consumatorului.

Spre deosebire de această simplă afirmaţie, concurenţa în domeniul bancar prezintă o serie de caracteristici proprii, susceptibile să genereze pierderi, mai ales prin accentuarea expunerii la riscuri.

10

Cel puţin două motivaţii pot susţine această idee.

Pe de o parte, rolul de pivot al băncilor între deţinătorii de economii şi întreprinzătorii care reclamă fonduri, ca o consecinţă a definirii băncii prin funcţia sa principală de intermediere. În acest mod, băncile apar în mod natural în poziţie de concurenţă simultan pe piaţa disponibilităţilor, a depozitelor, cât şi pe cea a creditelor. Această dublă concurenţă poate fi distructivă pentru bănci, în condiţiile în care conduce la reducerea periculoasă a marjelor bancare, cu consecinţe asupra accentuării vulnerabilităţii băncilor şi expunerii exagerate la riscuri – resurse scumpe pentru bancă şi acordarea de credite ieftine, pe fondul unor riscuri excesive ale plasamentelor (a se vedea falimentele în lanţ din SUA în anii ’80) - cu atât mai mult cu cât preluarea acestor riscuri este inevitabilă.

Analiza teoretică evidenţiază că o concurenţă “bilaterală” şi concomitentă (pe piaţa disponibilităţilor şi a creditelor) prezintă particularităţi care o îndepărtează fundamental de modelele clasice unilaterale1. Aspectul cel mai important rezidă în legăturile care există între importanţa unei bănci pe piaţa disponibilităţilor şi locul pe care-l ocupă pe piaţa creditelor.

Astfel, dacă presupunem că o bancă va câştiga poziţia de monopol pe piaţa depozitelor, în mod normal ea va ocupa aceeaşi poziţie şi pe piaţa creditului, situaţie pe care o poate exploata în practicarea unor rate ale dobânzii ridicate. Altfel spus, rezultatul concurenţei “în amonte” are efecte determinante asupra concurenţei “în aval”.

Perspectiva unor câştiguri mari pe una dintre cele două pieţe incită băncile să se lanseze într-un război înverşunat al preţurilor pe cealaltă piaţă. Aceasta poate conduce la creşteri excesive ale ratelor dobânzii la depozite sau, dimpotrivă, la o scădere exagerată a ratelor dobânzii la credite, cu efecte nefaste asupra rezultatelor bancare şi, în final, cu un aport suplimentar de risc în deteriorarea serioasă a situaţiei de ansamblu a băncilor, expuse la riscuri diverse şi complexe. Aceste realităţi au fost probate de practică, prin crizele bancare declanşate în SUA, în Franţa

şi alte ţări în anii ’80, caracterizate printr-o creştere a ratelor dobânzii oferite la depozite, ca efect al concurenţei acerbe asupra colectării de fonduri, cu consecinţe directe asupra restrângerii marjelor bancare şi falimentării în lanţ a numeroase bănci. Această criză a fost agravată şi de concurenţa intermediarilor non-financiari şi de falsa acoperire a riscurilor prin asigurarea depunerilor, într-o măsură insuficientă.

Pe de altă parte, băncile sunt societăţi comerciale interesate să obţină profit pentru a rezista şi a se dezvolta. Însă ele operează cu fonduri atrase de la cei ce le deţin temporar şi au argumente să le valorifice în acest mod, în timp ce acordă credite cu diverse scadenţe sau fac plasamente în diferite titluri, în funcţie de condiţiile pieţei. Aceste elementele specifice de tehnică bancară pun probleme de coordonare între active şi pasive, pe ideea necesităţii sporirii continue a randamentului. Altfel spus, o bancă nu poate oferi, într-o manieră profitabilă, dobânzi atractive la credite decât dacă obţine disponibilităţi suficiente şi ieftine pe care să le poată apoi investi şi valorifica corespunzător. Dar în momentul în care banca stabileşte dobânzile, ea nu poate anticipa cu exactitate masa de depozite pe care politica sa de preţ o va atrage pe termen mediu. De exemplu, a oferi rate ale dobânzilor ridicate la depozite poate fi rentabil numai dacă un număr mare de deponenţi sunt interesaţi în asemenea depuneri, astfel încât costurile totale ale băncii să fie relativ scăzute. În caz contrar, banca poate fi grav afectată şi va fi în incapacitate să-şi onoreze angajamentele către clienţi. O cale de a limita aceste riscuri ar fi practicarea unor rate ale dobânzii active ridicate, care ar garanta marje suficiente pentru bancă, chiar şi în situaţia pierderii de clienţi, soluţie care riscă însă să nu poată fi aplicată într-un mediu concurenţial puternic.

1 Ph. W. Wilkinson – Les banques internationales face à la nouvelle concurrence et aux nouveaux risques, în “Banca, autorităţile publice şi controlul riscurilor” coordonator Z.Mikdashi, Ed.Economica, Paris, 1990

11

Presiunea concurenţei a condus la o avalanşă de fuziuni, în paralel cu dispariţia a numeroase societăţi, fie ele industriale sau financiare. Procesul restructurării, instaurat în ultimii ani, continuă să facă victime. Forţele „distrugerii creative” identificate de economistul Schumpeter, ca dinamică adiacentă economiilor de piaţă liberă, se dezlănţuie. În schimb, firmele care vor supravieţui au şanse să devină mai solide decât în prezent.

Băncile se vor adapta acestor schimbări, astfel încât după eliminarea întreprinderilor neperformante, un număr limitat de bănci va putea revendica o dimensiune într-adevăr globală şi va constitui „motorul” industriei mondiale.

Concurenţa se manifestă nu atât la nivelul produsului, cât mai ales în zona distribuţiei, în

condiţiile în care plasamentele şi finanţarea nu prezintă diferenţe radicale între produse. În cazul produselor bancare, discrepanţele apar sub aspectul riscurilor, perioadei de maturare, modalităţilor de remunerare şi de rambursare sau al fiscalităţii. În mod frecvent, pentru a asigura o distribuţie performantă, se oferă alternative acceptabile pentru clienţi, în funcţie de preferinţe şi de situaţia individuală a fiecăruia, oferte suple promovate în urma analizelor privind noile cerinţe. Se întreprind eforturi mari în sensul atragerii clienţilor prin contracte adecvate care să satisfacă cererea.

O problemă cu care se confruntă lumea bancară în prezent se referă la sistemul tradiţional de lucru, printr-o reţea sedentară, cu program limitat în timp pentru majoritatea activităţilor. Tehnologiile tot mai avansate au rezolvat parţial dificultăţile de comunicare dar rămâne ideea unui sistem de vânzare itinerant, pe teren, prin identificarea potenţialilor clienţi şi negocierea directă cu aceştia, similar altor instituţii financiare de succes (în principal de asigurări) dar cu costuri suplimentare. Personalizarea relaţiilor, stabilizarea şi intensificarea lor sunt deziderate în atenţia factorilor responsabili din bănci, în contextul concurenţial actual la care participă puternic şi alţi subiecţi financiari.

Multiple efecte ale concurenţei în domeniul bancar se resimt în diminuarea puternică a marjei de beneficii, situaţie care nu poate fi acceptată în mod pasiv de bănci. Astfel, se impune analiza prealabilă şi aprofundată a riscurilor potenţiale la care se expune industria bancară şi promovarea unor măsuri adecvate. O soluţie aplicată în practică o reprezintă dezvoltarea volumului de activitate şi

diversificarea sub presiunea concurenţială, nu numai pe piaţa creditelor, dar mai ales în cazul operaţiunilor în afara bilanţului, (titluri, consiliere în plasamente, operaţiuni cu devize). Ca efect, sporirea volumului cifrei de afaceri poate aduce o ameliorare temporară, dar nu va

constitui o alternativă viabilă la un nivel de rentabilitate adecvat. Expansiunea forţată a volumului de activitate poate avea şi un efect invers, până la

provocarea falimentului societăţii. De asemenea, partenerii implicaţi în afacerile interbancare trebuie aleşi cu prudenţă sporită.

Pe de altă parte, diversificarea instrumentelor financiare, implică riscuri, în măsura în care noile tehnici sunt mai vulnerabile decât cele tradiţionale, iar confruntarea cu piaţa (piaţă primară, secundară şi la termen) poate antrena nu numai câştiguri, ci şi pierderi ireversibile. De exemplu, operaţiunile de swap asupra monedei şi ratei dobânzii, care pot mobiliza mai mulţi participanţi de pe tot globul, implică deseori o reţea deosebit de complexă de relaţii contractuale riscante, care sunt practic imposibil de evaluat ca dimensiuni, în cazul deteriorării uneia sau alteia din contrapartide.

Crizele financiare regionale, extinse în plan mondial, au pus în evidenţă noi factori de risc induşi de globalizarea, de insuficienta lichiditate a pieţei secundare, de rolul autorităţilor monetare sau de calitatea economiilor. Riscurile pot surveni din modificările contextului operaţional macroeconomic (din raţiuni politice, măsuri monetare şi fiscale) sau din economii în recesiune (pentru băncile care au împrumutat în exces); în plus activele suferă o eroziune calitativă accentuată în perioada recesiune, ceea ce provoacă o nevoie mai mare de rezerve şi provizioane.

12

Este bine cunoscut faptul că pieţele financiare sunt locul unei concurenţe nemiloase. Soluţia nu constă în creşterea volumului afacerilor ci în menţinerea şi consolidarea productivităţii, deziderat care domină lumea actuală.

Strategiile se stabilesc în funcţie de tipul de bancă sau de caracteristicile instituţiei financiare la care se referă. Printre acestea, literatura de specialitate menţionează2: Este de preferat convergenţa între băncile universale şi cele de investiţii şi remodelarea

activităţii acestora, prin preluarea şi ajustarea avantajelor: relaţii directe de durată cu clienţii, bazate pe încredere şi susţinere reciprocă (banca universală); simplificarea structurilor administrative; delimitare netă a atribuţiilor pe categorii de produse; regionalizarea afacerilor.

Identificarea corectă a nevoilor clienţilor şi adaptarea ofertei de produse şi servicii; schema comportamentală tradusă prin expresia „dacă ne vreţi, ştiţi unde ne găsiţi”, este depăşită: exigenţele clienţilor nu pot fi cunoscute şi satisfăcute decât prin contact direct, pentru a găsi soluţiile cele mai potrivite. O strategie de vânzare dinamică şi axată pe client reprezintă una din soluţiile succesului. Pe de altă parte, vechiul aforism din marketing „clientul este rege” reflectă o atitudine perimată: o bancă cu caracter universal îşi va putea servi adecvat clienţii mici cu produse standardizate (ceea ce nu presupune o calitate redusă, dimpotrivă, pentru că aceste produse reprezintă concentrarea competenţei globale a unei bănci active pe plan internaţional). Clienţii importanţi necesită însă un serviciu mai intensiv, cum ar fi o conciliere mai aprofundată şi personalizată, ei fiind dispuşi să plătească sume care să reprezinte o remunerare proporţională cu prestaţiile oferite. În această sferă, băncile vor concura instituţiile financiare specializate. Calitatea e un important suport pentru vânzarea produselor şi demarcarea faţă de concurenţă. Atuul băncii universale îl constituie capacitatea de a se mobiliza rapid, în orice loc. Departamente de cercetare implantate în principalele centre ale lumii, permit cunoaşterea mai aprofundată a ţării şi pieţelor pe care activează şi pun în evidenţă competenţele unei bănci la scară mondială.

S-a constatat că nu se obţin rezultate mai bune prin imitarea activităţii concurenţilor şi nici studiile de piaţă, prin ele însele, nu ajută mai mult. Factorii responsabili vor fi apreciaţi după aptitudinea lor de a descoperi şi pune în valoare competenţe, lacune ale pieţei, cerinţe noi, deci după capacitatea de a încuraja şi promova inovaţiile.

O bancă nu devine mai eficientă dacă abordează toate domeniile de activitate permise de lege. Ea poate acorda prioritate anumitor sectoare de activitate sau categorii de clienţi. De exemplu poate beneficia de oportunitatea extinderii afacerilor în ţările vecine, în funcţie de condiţiile specifice, sau îşi poate concentra interesul pe pieţele financiare mondiale, o relaţie cu persoane particulare din alte ţări fiind dificil de promovat.

Depistarea unui sistem de detectare rapidă şi de prevenire a riscurilor, punerea în aplicare a unor instrumente fiabile de control şi raţionalizarea costurilor, constituie premise ale creşterii rentabilităţii. Se pot utiliza metode contabile pe centre de costuri pentru a stabili analize precise ale raportului cost-beneficiu, a rentabilităţii clienţilor sau serviciilor specifice. Pentru un control eficient al riscurilor se impun tehnici de vizualizare a ansamblului angajamentelor externe şi analiza lor în orice moment; în politica riscurilor este mai prudent să se acorde credite debitorilor străini în ţara lor de domiciliu, pentru a evita riscurile inerente de transfer şi curs de schimb.

Un mediu concurenţial dur impune decizii rapide şi supleţe pentru a urmări şi testa evoluţiile pieţei, sub aspectul noilor cerinţe ale acesteia. În acest sens este mai eficient un nou stil de gestiune prin care să se întărească autoritatea filialelor şi a responsabililor de produs, în mod diferit faţă de ierarhia bancară tradiţională. Se propune astfel o combinaţie între două categorii de funcţionari bancari, în funcţie de politicile promovate de fiecare bancă3: -

2 Rainer E.Gut, “Noi strategii şi perspective bancare” în “Banca, autorităţile publice şi controlul riscurilor” coordonator Z.Mikdashi, Ed.Economica, Paris, 1990.

13

„specialiştii”, axaţi pe anumite produse şi servicii, pe care le cunosc în profunzime şi în toate detaliile; - „polivalenţii”, familiarizaţi cu ansamblul produselor şi activităţii băncii.

1.4. Reglementări bancare in contextul integrării europene

Toate acestea se derulează pe fondul unor reglementări proprii sistemului bancar şi au cunoscut trei etape mai importante în ultimele două decenii:1. impunerea unor reglementari stricte, care au atins apogeul la sfârşitul anilor 70;2. un proces accentuat de “dereglementări” de-a lungul anilor `80, în sensul suprimării

constrângerii la care era supus sistemul, după decenii marcate de sisteme bancare închise, supuse unor severe reguli administrative şi unor protecţii speciale;

3. reluarea treptată a supravegherii prudenţiale, în cursul anilor `90, ca urmare a fenomenelor de criza bancara, a ascuţirii concurentei şi deteriorării conjuncturii economice.

Convenţia de la Basel (Comitetul de la Basel creat în 1974, reuneşte băncile centrale ale statelor membre ale “Grupului celor 10”) abordează probleme privind băncile.

Pe acest fundal, în perioada 1977-1994, Comunitatea Economică Europeană a adoptat o serie de directive, obligatorii pentru ţările membre, preluate parţial şi de ţara noastră care este preocupată de atingerea standardelor bancare internaţionale, privind reglementarea domeniului financiar - bancar, care cuprind în principal următoarele idei:

“Prima directivă bancară”, adoptată în 1977, a definit conceptul de instituţie de credit şi a precizat cerinţele necesare pentru acordarea autorizării.

Modul de elaborare a bilanţurilor şi conturilor de profit şi pierdere a constituit conţinutul unei alte directive importante emise în 1986.

“Directiva ratei de solvabilitate”, emisa în 1989, a stabilit reguli de supraveghere prudenţială, a definit şi precizat nivelul de solvabilitate necesar pentru o activitate bancara sigura - 8 % - şi a stabilit pragurile de risc.

“Directiva privind spălarea banilor”, adoptată în 1991, a definit acest concept, a stabilit modalităţile de interzicere şi prevenire a acestor practici ilegale şi a precizat modul de identificare a clienţilor şi de informare a autorităţilor în cazurile suspecte.

“Directiva privind supravegherea de ansamblu”, emisă în 1992, extinde reglementările anterioare privitoare la instituţiile de credit, la ansamblul instituţiilor financiar bancare.

“Directiva privind expunerile la risc de mari proporţii” a fost adoptată în 1992 şi reglementează obligaţiile instituţiilor bancare în domeniul unui control intern eficient pentru a identifica şi înregistra orice expunere la risc şi include obligativitatea raportării către autorităţile competente, a fiecărui caz de expunere fata de un client care reprezintă cel puţin 10 % din totalul fondurilor proprii ale societăţii bancare.

“Directiva privind garantarea depozitelor”, emisă în 1994, reprezintă o modalitate în plus de protejare a depozitelor clienţilor prin constituirea unor garanţii solide, utile în situaţia băncilor care întâmpină dificultăţi serioase, deşi se încadrează în normele de supraveghere prudenţială.

A Doua Directivã de Coordonare Bancarã a Uniunii Europene adoptatã în 1988/1989, devenitã operabilã în 1993, odată cu “piaţa unicã”, şi care conţine 23 de articole privind constituirea, organizarea şi funcţionarea unei bãnci dar mai ales sistemul de Licenţã Unicã Bancarã ceea ce înseamnă cã autorizarea acordatã într-o ţarã dã unei instituţii un “paşaport” care îi permite sã-şi desfăşoare activitatea în orice ţarã din Uniunea Europeanã.

Obligaţiile juridice referitoare la conţinutul şi publicarea conturilor instituţiilor de credit se regăsesc în „Directiva Conturilor Bancare”, detaliată şi modificată în timp. Importanţă

3 Walter Seipp – La philosophie d’entreprise d’une banque universelle: les defies et opportunites futures, în “Banca, autorităţile publice şi controlul riscurilor” coordonator Z.Mikdashi, Ed.Economica, Paris, 1990.

14

prezintă faptul că în bilanţ clasificarea activelor este făcută în funcţie de gradul de lichiditate, începând cu elementele cele mai lichide până la cele mai puţin lichide.

Marile schimbări care se produc în plan politic par să nu influenţeze foarte mult cursul evoluţiilor bancare, început în urmă cu câţiva ani, iar perspectiva băncilor, în mod paradoxal, nu pare a fi, deocamdată, la fel de sumbră ca cea a economiei. Aceasta poate şi pentru că, în ultimele decenii, sectorul financiar-bancar a trecut prin crize deosebit de virulente şi transformări majore, care l-au învăţat şi pregătit să se protejeze de-a lungul vremii. Preşedintele Băncii Reglementelor Internaţionale (BIS) remarca: „Cu excepţia Japoniei, sectorul bancar în general pare să fie în formă mai bună decât în perioada precedentă de stagnare economică. Încurajate de supervizori şi înfricoşate de experienţa anterioară, instituţiile financiare se remarcă prin practicarea managementului de risc. Şi ţările cu pieţe emergente au făcut paşi pentru a îndrepta vulnerabilitatea relevată de crizele asiatice, în special cele cu privire la datoria lor externă.”

Europa Centrală şi de Est a cunoscut, parţial evoluţii similare dar de dimensiuni mai reduse. În plus, băncile străine s-au grăbit să profite de oportunităţile din zonă astfel încât participaţiile lor au crescut de la 20% din active în 1997 la un statut majoritar în anul 2001. Pentru multe ţări din acest perimetru se apreciază o îmbunătăţire certă a situaţiei sistemului bancar dar aceasta nu poate fi remarcată în ierarhiile mondiale ca urmare a faptului că bănci importante au devenit subsidiare ale unor bănci străine mari iar rezultatele băncilor din regiune sunt incluse în statisticile noilor proprietari.

Sectorul bancar din România este organizat pe două nivele, respectiv Banca Naţională a României ca bancă centrală şi instituţiile de credit constituite ca societăţi comerciale pe acţiuni.

Activitatea bancară este reglementată în principal de Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, Legea contabilităţii nr. 82/1991, Ordin MF (nr. 1418/1997) şi BNR (nr. 344/1997) cu modificările şi completările ulterioare, privind aprobarea Planului de conturi pentru societăţile bancare, acte normative cu privire la activitatea bancară şi norme metodologice proprii şi reglementări emise de BNR.

CAPITOLUL IIOFERTA DE PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE

2.1. Principii şi cerinţe privind oferta financiar-bancară 2.2. Produsele şi serviciile bancare – concept şi caracteristici 2.3. Comportamentul consumatorului de produse şi servicii financiar-bancare 2.4. Produse şi servicii oferite persoanelor fizice şi juridice

Însuşirea de noţiuni cheie: produs bancar, servicii bancare, marketing bancar, client;Înţelegerea principiilor moderne de abordare a pieţei produselor şi serviciilor bancare şi a clienţilor;Delimitarea produselor de serviciile bancare, cu recunoaşterea diferenţierilor dar şi a interdependenţelor;Precizarea ofertei bancare, pe categorii de clienţi, persoane fizice şi persoane juridice, cu elemente de inovaţie financiară

2.1. Principii şi cerinţe privind oferta financiar-bancară

15

Funcţiile de bază ale unei bănci vizează:- atragerea de disponibilităţi băneşti de la clienţi şi păstrarea lor în siguranţă;- asigurarea restituirii sau transferului banilor la cererea clienţilor;- valorificarea resurselor atrase prin oferirea de credite.

O atentie deosebita imbunatatirii si diversificarii continue a ofertei de produse si servicii bancare presupune şi respectarea urmatoarelor principii de bază:

Profesionalism – asistenţa din partea unui personal cu pregătire si experienţă bogată in domeniul bancar;

Operativitate – promptitudine în rezolvarea solicitărilor, astfel incat să nu existe probleme legate de întârzieri;

Respect faţă de client – e necesar a se acorda o atenţie deosebita fiecărei solicitări venita din partea clienţilor, încercând a se oferi soluţii personalizate; asistenţă cu personalul calificat din bancă, pentru a economisi timpul clienţilor şi a oferi cele mai bune soluţii.

Simplitate şi operativitate – procedurile de lucru cu clienţii sunt concepute de o maniera eficienta, astfel încât operaţiunile pe care le solicită să fie procesate in termen cat mai scurt.

2.2. Produsele şi serviciile bancare – concept şi caracteristici

Produsul bancar, definit în sens larg, cuprinde oferta pe care o bancă o adresează clientelei sale şi care se materializează în bilanţul băncii. Pe de altă parte, livrarea produsului către client e asociată unui ansamblu de operaţiuni, unele cu caracter administrativ.

Serviciul este o activitate prestată sau orice acţiune propusă spre vânzare sau schimb clienţilor băncii ori, în alte cazuri, oferite cu ocazia cumpărării de către aceştia a unui produs, operaţiune care nu se regăseşte imediat şi direct în bilanţul băncii.

Din punct de vedere conceptual, dar şi practic, diferenţierea dintre cele două noţiuni este dificil de realizat, ambele avându-şi conţinutul în activitatea specifică instituţiilor de credit.

În domeniul bancar, serviciul reprezintă o activitate prestată sau un beneficiu intangibil oferit unui client. Serviciile bancare sunt generate de operaţiunile pe care banca le efectuează în contul clienţilor săi. Situaţia patrimonială nu este imediat şi în mod obligatoriu afectată prin oferirea acestui serviciu.

Definirea sferei de cuprindere a serviciilor faţă de produsele bancare, a diferenţierilor care există între cele două categorii, prezintă importanţă pentru delimitarea activităţilor bancare şi pentru politica de marketing.

Sunt mai multe opinii privind separarea produselor de serviciile bancare iar selecţia are în vedere:

- Oferta bancară în funcţie de modul de solicitare din partea clienţilor:Produsele bancare ar constitui oferta pe care banca o face clienţilor, fiind astfel

considerate produse creditele pe care banca le acordă, plasamentele de obligaţiuni emise de stat sau de sectorul privat, atragerea de economii în depozite pe diferite termene, gestionarea portofoliului de titluri, s.a.

Serviciile sunt solicitate de clienţă şi în cadrul lor se pot grupa: evidenţa operaţiunilor în conturi curente, operaţiuni de casă, operaţiuni privind instrumentele de plată şi credit, emiterea de scrisori de garanţie bancară, etc.

- Alţi specialişti consideră ca fiind produse operaţiunile care mobilizează capitaluri, acestea fiind cauza realizării produselor bancare. Prin oferirea acestor produse, credite sau depozite, situaţia patrimonială a băncii este imediat afectată.

Serviciile bancare sunt generate de operaţiunile pe care banca le efectuează în numele clienţilor ei. Situaţia patrimonială a băncii nu este în mod obligatoriu afectată prin oferirea

16

acestor servicii: executarea unui ordin de virament, remiterea unui cec spre încasare, introduserea unui titlu la bursă, sunt servicii ale căror costuri afectează costurile de prelucrare nu şi pe cele de capital.

- O separare mai precisă între produse şi servicii bancare este dată de costul lor: dobânzi, taxe, comisioane. Astfel, operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar, decontările prin viramente sunt servicii bancare, comisionate; creditele şi depozitele, în toată diversitatea lor, sunt produse bancare, purtătoare de dobânzi.

În general însă, între produsele şi serviciile bancare există o reală interdependenţă: de exemplu, contul de depozit reprezintă un produs bancar, în timp ce deschiderea şi administrarea contului constituie servicii; creditele sunt produse, dar operaţiunile privind expertizarea garanţiilor, sunt servicii.

Caracteristicile comune produselor şi serviciilor bancare vizează:- caracterul imaterial;- caracterul exclusiv al prestaţiei;- caracterul reglementat;- unitatea de conţinut;- caracterul interactiv.

Deşi există numeroase asemănări între produsele şi serviciile bancare, se pot preciza o serie de deosebiri, printre care:

- Ritmul de diversificare a serviciilor este mai accelerat decât în cazul produselor, munca de elaborare şi lansare a unui produs nou fiind mai amplă şi de durată;

- Durata de viaţă a produselor bancare este în general mai scurtă decât a serviciilor, cererea de pe piaţă fiind într-o continuă dinamică;

- Veniturile realizate în urma serviciilor prestate sunt relativ mai reduse decât în cazul plasamentelor bancare;

- Serviciile bancare constituie aproape în exclusivitate o sursă de venituri, în timp ce produsele bancare sunt generatoare atât de venituri, cât şi de cheltuieli;

- Sub aspectul recuperării costului, în cazul serviciilor riscul este minim, fiind taxate aproape concomitent cu prestarea lor, în timp ce valorificarea produselor bancare prin încasarea dobânzilor, este de durată, riscul de nerealizare a veniturilor fiind ridicat.

Politica de produs constituie o componentă foarte importantă a strategiei bancare şi reprezintă conduita pe care o adoptă banca referitor la structura şi evoluţia gamei de produse şi servicii

Interferenţa sistemului bancar cu piaţa financiară şi rolul său în economie pe ansamblu, a condus la o dinamică accentuată a acestui domeniu şi la apariţia unor produse sau servicii de graniţă, cum ar fi: produse sau servicii privind piaţa de capital, asigurările, fondurile de pensii, consultanţă în afaceri şi investiţii.

3. Comportamentul consumatorului de produse şi servicii financiar-bancare

Marketingul se constituie într-un amplu studiu cu privire la modul în care diferite segmente ale societăţii îşi satisfac necesităţile prin procesul schimbului, întrucât prin activitatea de marketing se pot realiza în principal, identificarea şi delimitarea cererii şi concurenţei, organizarea reţelei de reprezentare, informare, comercializare, distribuţie şi promovare, elaborarea politicii de preţ şi de produs, precum şi identificarea căilor optime de cooperare internaţională şi plasare de capital.

Foarte concis, acceptarea viziunii de marketing în expresii de coloratură se poate transpune în următoarele imperative:-         să descoperi dorinţele consumatorului şi să le îndeplineşti;-         să produci numai ceea ce se poate vinde, în loc să încerci să vinzi ceea ce  se produce;

17

-         să iubeşti consumatorul, şi nu produsul;-         să satisfaci nevoile consumatorului în condiţii de rentabilitate.

În viziunea modernă, marketingul este o activitate esenţială a agentului economic, sfera sa de cuprindere fiind extrem de largă, vizând integrarea rezultatelor cercetării în toate fazele vieţii unui produs, în circuitul care începe şi se termină cu consumatorul. Astfel, pilonii activităţii de marketing sunt :-         consumatorul care trebuie să fie în centrul atenţiei activităţii întreprinderii, cu nevoile şi dorinţele sale;-         profitul net care este scopul final ce se realizează prin satisfacerea nevoilor consumatorilor;-         organizarea de marketing ce permite adoptarea deciziilor în funcţie de cerinţele pieţii.

În domeniul bancar, clientul este o persoană sau o companie care beneficiază de serviciile băncii, în general acesta având un cont deschis la bancă.

Grija faţă de client trebuie să se afle în centrul preocupărilor, înconjurat de mixul de marketing (produs, preţ, plasare-distribuţie şi promovarea, adică de cei 4P).

Se observă schimbarea vechii filozofii a bancherului, “cine are nevoie de noi ştie unde să ne găsească“, şi adaptarea unei noi strategii, cum ar fi strategia nişei, prin care se urmăreşte “ să se creeze valoare pentru clientelă “, adică producerea de servicii pentru o anumită clientelă, dispusă să plătească mai mult. In general oferirea de servicii competitive, nu se poate realiza fără utilizarea opticii şi a instrumentelor de marketing. Aceasta presupune o analiză continuă a pieţii serviciilor bancare, vizând nevoile clientelei efective şi potenţiale, adoptarea unei atitudini creative, generatoare de noi servicii, o distribuţie suplă cu ajutorul informaticii şi calculatoarelor, în genere o atitudine activă, responsabilă faţă de piaţa bancară care devine deja supra-segmentată. În sfera marketingului serviciilor financiare sunt incluse: 1. Produse şi servicii bancare 2. Servicii de asigurare3. Servicii bursiere 4. Produse şi servicii ale instituţiilor financiare ne-bancare

În ceea ce priveşte sectorul bancar, totalitatea actelor, atitudinilor şi deciziilor cumpărătorului privind utilizarea unei părţi din veniturile sale pentru cumpărarea de produse şi servicii bancare defineşte comportamentul consumatorului de pe acest segment de piaţă.

Decizia unui client de a cumpăra este influenţată de o serie de factori mai importanţi, dintre care:

- preţuri competitive;- reputaţia sau încrederea pe care şi-a câştigat-o ofertantul;- calitatea produselor;- alegerea produselor sau serviciilor pentru a satisface anumite necesităţi;- cunoştinţele, experienţa şi atitudinea personalului ofertantului;- avantaje oferite.

2.4. Produse şi servicii oferite persoanelor fizice şi juridice

18

În categoria produselor bancare destinate persoanelor fizice şi juridice se inculd în linii mari, aceleaşi produse dar diferenţiate în funcţie de cerunţele specifice, astfel:

- conturi curente şi depozitele bancare, fie sub forma unui cont deschis pe o perioada determinata si remunerat in functie de caracteristicile si tipul depozitului ales, fie sub forma de certificate de depozit, diferentiate si acestea astfel incat sa vina in intampinarea nevoilor si cerintelor clientilor bancii;

- creditele şi garanţiile acordate de bănci, decizia de creditare bancară fiind diferenţiată în funcţie de tipul de credit şi de categoria de clienţi, destinaţie, monedă de referinţă, etc.;

- finanţări pe bază de creanţe comerciale, în cazul persoanelor juridice: factoring, forfetare, scontare;

- instrumente de plată şi de credit: cardul – de debit sau de credit, in lei sau valută; cecuri – de calatorie sau la ordin folosite ca instrumente de plată.

Servicii bancare destinate persoanelor fizice:1. self banking – permite plata cu numerar prin intermediul automatelor selfbanking sau oficiilor asistate de aparatura specifica, existente la sediile unitatilor teritoriale ale bancilor respective;2. pastrarea valorilor in casete;3. standing order – modalitate de plata prin care banca platitorului exectuta ordine de plata, la date si in sume fixate in prealabil, in baza unui contract incheiat cu platitorul;4. achizitionarea de metale pretioase;5. direct debit6. evaluarea bunurilor adimise in garantarea creditelor;7. plati prin mandate 8. transfer de bani si fonduri prin diferite sisteme

Alte produse şi servicii de retail Cecuri de călătorie Transferuri rapide de bani (WU & MG) Închirierea de casete de valori Private banking Supermarketul financiar

Servicii bancare destinate persoanelor juridice:1. acreditivul 2. incasso3. avalizarea efectelor de comert4. scrisoare de garantie bancara5. scrisoarea de confort6. mobile banking7. pastrarea valorilor8. evaluarea bunurilor admise in garantarea creditelor etc.

În categoria produselor şi serviciilor de graniţă pot fi enumerate:- tranzacţii cu valori mobiliare, administrare portofolii de investiţii;- depozitar al fondurilor private de pensii şi alte operaţiuni din domeniu;- servicii de consultanţă şi suport în afaceri, evaluarea portofoliilor, managementul

operaţiunilor de trezorerie;- asigurări;- scrisori de garanţie;- informaţii privind riscul de ţară;- e-Banking.

19

In ultimii ani se manifesta tot mai accentuat, chiar si in Romania in ultimul timp, externalizarea unor servicii bancare precum vanzarea creditelor si depozitelor, evaluarea cererilor si dosarelor de creditare etc.

In spiritul celor enumerate mai sus, se poate spune ca importanta majora la nivelul produselor si serviciilor bancare, din punct de vederea al volumului de produse vandute si al beneficiilor obtinute, o au creditele si depozitele bancare, nefiind insa mai putin semnificative celelalte servicii existente pe piata bancara.

Sectorul de retail-banking are toate şansele şi în România, ca în perioada urmatoare sa ajunga la standardele din tarile Uniunii Europene, dar în acest sens trebuie dezvoltată atât calitatea produselor si serviciilor oferite, cât si adaptarea la noile tehnologii. Dat fiind faptul că în domeniul de retail banking exista în continuare marje sporite de rentabilitate, bancile vor fi atrase în investirea fondurilor în noile tehnologii - în domeniul cardurilor, ATM-urilor, etc.

CAPITOLUL III.MECANISMELE FINANCIARE ŞI CREDITUL, CA PRODUS BANCAR

3.1. Caracteristici ale creditului bancar 3.2. Finanţarea durabilă a economiei prin credit bancar

3.3. Creditul bancar pe termen mediu mobilizabil 3.4. Creditul pe termen mediu şi lung 3.5. Decizia de creditare bancară – elemente generale 3.6. Garantarea creditului 3.7. Riscurile în materie de credit 3.8. Operaţiunile de leasing 3.9. Relaţia băncii cu firma – perspective în analiza financiară Test de autoevaluare şi control

Însuşirea de noţiuni cheie: credit bancar, creaţie monetară, principiile creditării, linie de credit, credit pe afacere, credit de trezorerie, credite de mobilizare, nevoi de finanţare, costul creditului, bonitate, lichiditate, solvabilitate, profitabilitate, leasing.Cunoaşterea caracteristicilor şi rolului creditului bancar, a mecanismelor de finanţare prin intermediere bancară;Definirea specificului relaţiei dintre bănci şi clienţii lor;Înţelegerea caracteristicilor şi mecanismelor principalelor categorii de credite acordate de sectorul bancar şi a criteriilor de selecţie;Definirea operaţiunilor de leasing, prin caracteristicile şi contabilitatea operaţiunilor specifice;Identificarea metodologiei de aprobare a creditelor bancare şi a cerinţelor care privesc acordarea unui credit.

3.1. Caracteristici ale creditului bancar

20

Creditul bancar apare ca un sistem de relaţii între bănci şi agenţii economici, în cadrul cărora mijloacele băneşti aflate temporar disponibile în conturile bancare, la care se adaugă disponibilităţile sistemului financiar-bancar, devin resurse de creditare, în sensul că sunt redistribuite de bănci prin acordarea de credite diferitelor ramuri ale economiei naţionale.

Spre deosebire de creditul comercial care se acordă în raport cu disponibilităţile capitalului industrial deja existent, creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, temporar disponibil sau din creaţia monetară.

Prin creditul bancar este introdus în circulaţie suplimentar o cantitate mare de bani, care reprezintă realmente principalul volum de mijloace de plată în circuitele economico-financiare.

Creaţia monetară este strâns legată de mecanismele de finanţare a economiei, care permit agenţilor economici să dispună de resurse pentru consum şi investiţii peste nivelul veniturilor lor imediate, pe baza anticipărilor viitoare. Intermedierea permite creaţia monetară fără suport material, specifică băncilor care gestionează depozite la vedere, extinsă în ultimul timp şi instituţiilor care administrează plasamente pe termen scurt uşor transformabile în monedă, cunoscută fiind realitatea după care “creditele fac depozitele”. Această putere de a crea monedă poate fi restrânsă prin reglementări impuse băncilor sau prin politica băncii centrale4.

Dacă însă investiţiile necesare într-o perioadă sau într-o anumită zonă defavorizată (ţările fost comuniste) sunt masive iar economiile care trebuie să le finanţeze sunt total insuficiente ori se reorientează, deoarece randamentul oferit nu acoperă riscurile asumate, rolul intermediarilor financiari creatori de monedă devine predominant şi conduce la un sistem cunoscut ca “economie de îndatorare” a întreprinderilor faţă de bănci şi a băncilor faţă de banca centrală.

Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1988, afirmă în lucrarea prin care şi-a argumentat convingerile, „Impozitul pe capital şi reforma monetară”, că se poate crea putere de cumpărare suplimentară din nimic („ex nihilo”), cu efecte inflaţioniste, pornind de creaţia de monedă de cont prin băncile comerciale care acordă credite peste valoarea resurselor existente la dispoziţia lor, asimilate cu orice fabricant de bani falşi: ambii distribuie, fără nici o bază reală, dreptul de acces la bunurile şi serviciile existente pe piaţă şi contribuie astfel la creşterea preţurilor (şi în aceste condiţii, afirmă alţi analişti, instituţia care tutelează băncile nu este mai puţin implicată). În acest fel, pe moment se produce o dezvoltare a afacerilor, urmată îndeaproape de un declin inevitabil care se explică prin faptul că nu se poate realiza producţie în acelaşi ritm cu creaţia de monedă naţională. În consecinţă, nu pot fi respectate termenele de rambursare a creditelor acordate de bănci în contrapartida creaţiei monetare. M. Allais nu contestă faptul că actualul sistem bancar dezvoltă mai curând o relaţie între credit decât între economisire şi credit5.

Extinzând aceste afirmaţii la realitatea tranziţiei la economia de piaţă în Estul Europei, putem considera creatori de monedă inflaţionistă şi acele societăţi comerciale neperformante, majoritar cu capital de stat, care acordă salarii nejustificate prin producţia realizată ori se plătesc compensaţii nejustificate ca motivaţie a disponibilizării personalului într-o întreprindere restructurată.

Creditul şi mecanismele sale specifice permit disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiţii productive. Din punct de vedere economic general, creditul şi investiţiile reprezintă baza creşterii economice, deci a creşterii nivelului de trai. Relaţiile organizate de creditare fac posibile investiţiile necesare unei creşteri economice adecvate şi continue. Creditarea bancară şi dobânda au efect direct asupra dinamicii activităţii economice, fiind în legătură cu nivelul resurselor de finanţare şi costul acestora6.

4 J. Bremond, A. Cohen, M-C Ferrandon – Comprendre les problemes monetaires, tome 1, Hatier, Paris, 19795 Rauf Gőnenç – De la finance pour l’industrie a l’industrie pour la finance? în Revue “Economie Financiere”, 19946 Vasile Turliuc – Creditarea bancară şi creşterea ecoonmică, în “Mecanismele financiar monetare în procesul tranziţiei la economia de piaţă”, coordonator Ghe. Voinea, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999

21

Dar acestea nu sunt posibile în absenţa unor pieţe eficiente. În economiile de piaţă există numeroşi intermediari între cei ce economisesc şi investitori. În cazul României, băncile comerciale sunt singurii intermediari, spre deosebire de ţări evoluate din punct de vedere economic şi financiar, unde intervin cu multă eficienţă bănci de investiţii, bănci de afaceri, burse de valori mobiliare, fonduri de pensii, societăţi de economii şi împrumuturi, bănci imobiliare, companii de asigurări, şi multe altele implicate în colectarea fondurilor disponibile în scopul acordării de credite pentru investiţii. În fapt, creditul bancar conduce la un lanţ de efecte:

- Băncile comerciale utilizează depozitele clienţilor lor pentru a acorda împrumuturi.- Investiţiile profitabile majorează volumul producţiei şi veniturile- Investiţiile influenţează în mod pozitiv situaţia locurilor de muncă- Veniturile mai mari tind să majoreze consumul şi/sau economisirea (depozite bancare) - Depozitele bancare suplimentare sunt disponibile pentru noi credite - Un consum superior conduce la impulsionarea anumitor ramuri economice şi la creşterea

nivelului de trai

Creditele bancare joacă un rol important în derularea activităţii agenţilor economici în ţările cu economie în tranziţie. În perspectiva depăşirii acestei perioade de câtre România, rolul creditului bancar în acoperirea necesităţilor financiare ale agenţilor economici va fi primordial, fiind necesare însă măsuri ferme privind:

capitalizarea băncilor (s-a stabilit deja majorarea capitalului propriu); micşorarea nivelului dobânzii la credite; politică financiară judicioasă (priorităţi la creditare pentru agenţii economici care

realizează export); susţinerea programelor de restructurare şi modernizare ale agenţilor economici viabili

prin credite cu garanţie guvernamentală şi dobândă bonificată; transformarea creditelor (bancare) în participaţii la capitalul firmei. Băncile comerciale şiau diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor

întreprinderilor în condiţii de risc minim şi pentru a acoperi cerinţele de finanţare impuse de dezvoltarea acestora. Operaţiunile de creditare efectuate de bănci au la bază prudenţa bancară, criteriu fundamental de politică bancară care caracterizează întreaga activitate dar care este exagerat în prezent după o perioadă de abuzuri, efectele fiind însă contradictorii: economia este privată de fondurile necesare pentru a se dezvolta, se menţine în funcţiune cu un minimum de resurse de supravieţuire; rezultatele sunt axate pe pierderi iar consecinţele se regăsesc în scăderea continuă a nivelului de trai, deci a economisirii, şi în privarea sectorului bancar de fonduri, majoritatea resurselor existente fiind atrase de stat.

Principiile generale ale strategiei creditării în sistemul nostru bancar se axează pe elemente de prudenţă în operaţiunile specifice şi în relaţia cu clienţii

1. Prudenţa bancară şi calitatea portofoliului constituie coordonate de bază în activitatea societăţilor bancare.

Prudenţa bancară capătă o importanţă specială în procesul de analizã şi aprobare a solicitărilor de credit, presupune cunoaşterea şi acceptarea unor riscuri, corelate cu profitul ce se estimează a se obţine. Banca trebuie să accepte în general, numai expuneri la risc profitabile şi sã nu-şi asume nici un risc individual sau cumulat pe care nu-l poate cuantifica. Realităţile ultimilor ani au evidenţiat încălcarea acestor principii de către bănci cu mare importanţă în sistem, ceea ce a antrenat falimente, soluţii costisitoare pentru societate şi pierderea credibilităţii.

Eventualele pierderi ce se pot înregistra trebuie acoperite din provizioane constituite în prealabil, fără ca efectul acestor pierderi să influenţeze substanţial situaţia anului respectiv.

22

Provizioanele specifice de risc acoperă o valoare comparabilă a unor credite riscante, blochează fonduri şi posibilităţile de profit.

Băncile trebuie sã monitorizeze în permanenţã riscurile şi toate poziţiile de bilanţ, în special riscul lichidităţii, riscul de nerambursare, riscul ratei dobânzii. riscul valutar, toate acestea având legătură cu tipurile de credit, evoluţiile pieţei, ale ratelor dobânzii şi categoriile de clienţi implicaţi.

În măsurarea şi aprecierea calităţii portofoliului, băncile urmăresc perfecţionarea metodologiilor utilizate, prin dezvoltarea sistemelor de cuantificare şi caracterizare; se impune o analiză mai atentă a calităţii sursei de rambursare, a garanţiilor constituite, mecanismelor şi structurilor prin care se rambursează creditul.2. Cunoaşterea clienţilor.

Aceastã cerinţă reprezintă o componentă de bazã a relaţiei dintre bancã şi client, care obligã la analiza complexã a situaţiei economico-financiare a clienţilor, în perioada trecută şi în perspectivã, la caracterizarea capacităţii manageriale în general, la analiza serviciului datoriei dar şi a exigenţelor acestora, în plan cantitativ şi calitativ.

Organizarea responsabilă a activităţii de creditare în cadrul băncii într-un departament de credite, pe direcţii şi pe ramuri economice, facilitează specializarea pe direcţii specifice şi monitorizarea creditelor acordate, până la rambursare.

Strategia băncilor în domeniul creditării este direct dependentã de strategia în domeniul clienţilor, care clasificã piaţa în trei segmente diferite, ca cerinţe şi nevoi. Primele două segmente cuprind: clienţi strategici şi mari companii internaţionale; societăţi comerciale cu capital de stat, mixt sau privat. Cea de-a treia categorie de clienţi se referã la un segment nou al pieţei, persoanele fizice, cărora băncile le acordã mai ales credite de consum sau credite în cont curent prin carduri, fără însă a reprezenta deocamdată un volum important. În planul de relaţii al băncilor, persoanele fizice ocupã un loc special, mai ales în ceea ce priveşte oferta disponibilităţilor populaţiei şi valorificarea lor prin bancã. Dar factori independenţi de interesele băncii au creat cadrul propice abuzurilor în creditarea anumitor persoane fizice, duse până la extrema dezechilibrării şi falimentării unor bănci.

3. Garantarea, rambursarea şi recuperarea creditelor. Capacitatea de rambursare a creditelor se defineşte printr-o analizã complexã a clientului,

care se completează cu garanţii asiguratorii în proporţie de cca. 120 % raportat la creditul acordat şi dobânzile aferente.

Garanţiile reprezintă în fapt ultima sursã de rambursare a creditului, atunci când toate opiniile pozitive despre viabilitatea debitorului s-au dovedit eronate. Primul nivel de analizã este valoarea garanţiei. Apoi, modul în care se constituie garanţia, direct de la client sau indirect de la o terţã persoanã care-l girează, implicã un risc care trebuie identificat de bancã în momentul aprobării creditului, pornind chiar de la calitatea garantului. O deosebitã importanţă o are lichiditatea garanţiei în cazul în care banca va trece la executarea acesteia, cu referire la evoluţia preţului pe care-l poate obţine din valorificare şi timpul necesar (de exemplu, în cazul în care se oferă băncii acţiunile unei societăţi ca garanţie).

Prin împrumuturile pe care le acordă, banca are ca rol intervenţia activă în economie, pentru a ajuta întreprinderile în dificultate să surmonteze diferite obstacole temporare şi să obţină o creştere economică prin creditele contractate. Din motive legate de instabilitatea perioadei de tranziţie de la o economie planificată centralizat la economia de piaţă, multe societăţi comerciale, independent de structura lor, nu au înregistrat performanţele preconizate, rezultatele acestora conducând la plăţi restante şi pierderi preluate de bănci. Printre aceste cauze, în ultimii ani se remarcă:

- volumul ridicat al cheltuielilor de exploatare, ca urmare a utilizării reduse a capacităţilor de producţie, consumurilor specifice de materii prime, materiale şi energie ridicate, cheltuielilor tot mai mari cu personalul în condiţiile unei producţii reduse pe o piaţă nereceptivă, rebuturi, etc.

23

- nivelul ridicat al cheltuielilor financiare determinat de utilizarea unui volum ridicat de credite bancare, ca singură posibilitate la care întreprinderile pot recurge în condiţii de subcapitalizare aproape generalizată;

- existenţa unor stocuri rezultate din renunţări la contracte, executarea unor produse fără desfacere asiguratã, lipsa unor importuri necesare finalizării produselor sau colaborări care au avut influenţe negative, în special blocajul financiar, dobânzi şi penalităţi atrase de neonorarea unor obligaţii contractuale s.a.

Raportat la aceasta situaţie, băncile au adoptat politici caracterizate prin creşterea exigenţei în acordarea creditelor, protecţia uneori exageratã şi ineficientă prin garanţii, implicarea unităţilor teritoriale în urmărirea procesului de creditare pe tot traseul de la aprobare până la rambursarea definitivã, uneori cu depăşirea competenţelor. Aceasta a condus la diminuarea posibilităţilor de finanţare a activităţilor agenţilor economici, a investiţiilor şi modernizărilor, aşa cum se observã şi din situaţiile statistice prezentate pe ansamblul sectorului bancar.

Creditul este conceput ca un plasament cu risc asumat de bancã, în vederea obţinerii unui profit corespunzător şi derulării unei activităţi continue prin valorificarea resurselor atrase de la terţi; pentru client, reprezintă o sursã de finanţare absolut necesarã desfăşurării, dezvoltării sau restructurării activităţii. Deci problema estimării reale a situaţiilor de risc, a cuantificării corecte a factorilor determinanţi şi a selectării măsurilor de protecţie cele mai adecvate prezintă importanţă pentru escaladarea dificultăţilor actuale şi susţinerea creşterii economice, prioritară în prezent.

3.2. Finanţarea durabilă a economiei prin credit bancar

Creditul bancar se asigură în special pe termene scurte şi foarte scurte şi serveşte drept principală contrapartidă a creaţiei monetare. El se regăseşte în posturile de activ ale bilanţului bancar.

Creditul pe termen scurt are ca destinaţie finanţarea cheltuielilor curente de producţie şi acoperirea nevoilor de trezorerie, pentru care băncile pun la dispoziţie mijloace de plată create de ele însele şi este rambursabil când întreprinderea obţine fondurile din vânzarea produselor sale. În fapt, băncile deschid "linii de credit" la dispoziţia agenţilor economici pentru a le permite continuitatea în exercitarea unei activităţi. Astfel, prin creaţia monetară şi contrar aspectului provizoriu al creditelor acordate, băncile participă în mod durabil la finanţarea economiei.

În acelaşi timp, prin sistemul bancar se pune la dispoziţia economiei moneda necesară tranzacţiilor. În mod global, economia are nevoie de un volum suficient de mare de credit asigurat prin "resurse monetare" pentru ca volumul de monedă existent să se menţină sau să crească.

În general, creditele bancare au în vedere cele două tipuri principale de nevoi de finanţare ale unui agent economic: nevoi de finanţare rezultate din ciclul de exploatare, care au un caracter permanent, situaţie în

care bancherul propune un montaj financiar ce constă într-o combinaţie de credite pe termen scurt, în funcţie de activitatea întreprinderii (vânzare pe piaţa internă sau externă, activitate permanentă sau sezonieră), valabil pe o perioadă de un an, având stabilite şi plafoane de utilizare a diferitelor credite;

nevoi de finanţare rezultate din ciclul de investiţii, care nu sunt finanţate niciodată integral prin credite bancare, întreprinderea contribuind şi cu alte surse, cum ar fi autofinanţarea, împrumuturi obligatare, aportul acţionarilor, s.a.; pentru finanţarea investiţiilor, agentul economic solicită credite bancare pe termen mediu şi lung.

Perioada de rambursare a creditelor acordate este intervalul de timp în care sumele împrumutate şi dobânzile trebuie restituite integral băncii.

24

Perioada de graţie reprezintă intervalul de timp în care beneficiarul de credite nu este obligat să restituie băncii sume din împrumuturile primite dar, de obicei, trebuie să plătească dobânzile calculate pentru intervalul respectiv de timp.

Perioadele de rambursare şi de graţie se negociază cu fiecare solicitant de credite, în cadrul perioadelor maxime aprobate.

Creditele pe termen scurt acordate de bănci se grupează, în funcţie de destinaţia lor în trei

categorii: credite aferente activităţii curente - pentru efectuarea aprovizionărilor necesare realizării

producţiei destinate a fi livrate la intern sau export; pentru efectuarea altor cheltuieli de producţie şi de întreţinere; suplinirea fondurilor încorporate în produse livrate, lucrări executate şi servicii prestate, aflate în curs de încasare; cheltuieli pentru producţia anului următor (producţia neterminată); activitate de comerţ, turism, s.a.

credite pentru stocuri sezoniere, acordate pe baza situaţiilor mişcării stocurilor agenţilor economici care constituie stocuri de materii prime şi produse finite, cantitativ şi valoric, pe perioada de constituire.

Credite pentru realizarea unor investiţii, cu termen de rambursare de până la un an, cu respectarea metodologiei de analiză şi evaluare prevăzute pentru creditele de investiţii.

În funcţie de tipul de cont prin care se derulează, creditele pe termen scurt pot fi: prin cont curent de încasări şi plăţi - linie de credit; prin cont separat de împrumut – credit pe afacere.

1) Linia de credit se poate acorda pe termen de trei luni, cu rambursare în luna a treia, înainte de expirarea termenului de valabilitate; agentul economic întocmeşte o cerere scrisă iar în urma analizei economico-financiare, plafonul liniei de credit poate fi reînnoit din trei în trei luni. Creditul se pune la dispoziţia clientului prin contul curent de încasări şi plăţi, în limita plafonului aprobat. Nivelul solicitat al liniei de credit nu trebuie să depăşească media încasărilor lunare prognozate din activitatea de bază – încasări prin cont curent.

2) Creditul pe afacere se acordă pe o perioadă egală cu perioada aferentă unei singure rotaţii a activului circulant creditat, dar nu mai mult de 1 an. Creditul se pune la dispoziţia clientului prin contul separat de împrumut. Prelungirea perioadei de creditare se face în condiţiile prevăzute de normele bancare.

Creditul bancar pe termen scurt în economia de piaţă are mai multe forme, dintre care precizăm:

a) Creditele de trezorerie sau prin cont curent, deschise la bănci în funcţie de situaţia de trezorerie a clientului, se acordă pe mai multe destinaţii, în raport cu statutul fiecărei instituţii de credit, respectiv: Pentru facilităţi de casă – se acordă periodic, pentru a acoperi decalaje de scurtă durată ce

pot interveni la un moment dat în trezoreria unei întreprinderi, atunci când fluxul încasărilor nu coincide cu fluxul cheltuielilor, creditul fiind necesar pentru plăţi de salarii, furnizori, alte obligaţii imediate.

Credite pentru activităţi sezoniere se acordă întreprinderilor care lucrează sezonier şi înregistrează un decalaj în timp între încasări şi cheltuieli, atunci când veniturile sunt sezoniere dar cheltuielile au caracter continuu sau în situaţia inversă, când veniturile sunt constante dar cheltuielile au oscilaţii mari sezoniere – are la bază un plan de finanţare sezonieră din care rezultă lunar, nevoile şi resursele. Dacă se constată o simplă îngheţare de stocuri nevândute, care nu sunt perisabile, recuperarea creditului este posibilă prin vânzări

25

ulterioare. Dacă stocurile nevândute sunt perisabile sau deteriorate iar sezonul se încheie cu o pierdere pe care firma trebuie să o absoarbă, se va analiza dacă structura sa financiară permite acest lucru, în caz contrar, creditul nu va putea fi rambursat şi se poate recurge la consolidarea creditului, integral sau parţial, la scadenţe mai îndepărtate iar creditul în cont curent îşi va schimba natura, devenind o finanţare pe termen mediu.

Credite pe termen foarte scurt sau "spot", de la câteva ore la câteva zile, acordate din disponibilităţile zilnice de numerar ale băncilor, întreprinderilor cu o bonitate recunoscută care înregistrează accidental un deficit de lichidităţi;

Credite de sudură sau tip releu, care anticipează o operaţiune financiară pe termen mediu sau lung, fiind necesare pentru primele cheltuieli într-o investiţie şi care fac legătura cu o altă formă de finanţare (credit obligatar, emisiune de acţiuni, etc.);

Mobilizarea efectelor financiare, în multe cazuri a biletelor la ordin special emise în favoarea băncii, cu scopul garantării unui împrumut a cărui valoare este înscrisă în titlu, din care se deduce dobânda aferentă.

b) Creditele de mobilizare pe termen scurt sunt legate de anumite active, fiind garantate în primul rând cu efecte comerciale, situaţie în care se mai numesc şi credite de scont.

c) Creditele de prefinanţare, acordate pentru încurajarea unor activităţi, în special a exporturilor sau a anumitor acţiuni publice. Se acordă pe baza unui plan de finanţare, în care se precizează lunar cheltuielile tranzacţiei şi încasările din activitatea creditată, diferenţa reprezentând necesarul de creditare. Creditul se justifică în măsura în care nu există încă dreptul de încasare, fiind posibilă manifestarea unor riscuri, în primul rând cel de întrerupere a tranzacţiei.

Criteriile de selecţie a formei de credit preferate de un întreprinzător privesc:- facilităţile de acces la forma de credit respectivă, firma va alege forma de credit în

funcţie de urgenţa lichidităţilor pe care le reclamă: astfel, creditele în cont curent presupun analize laborioase a situaţiei clientului, se deschid după o perioadă de timp mai mare iar pe tot parcursul necesită o supraveghere bancară continuă, în timp ce creditul de scont este uşor de procurat, deoarece este garantat cu efecte de comerţ iar riscurile asumate de bancă fiind astfel minime.

- supleţea creditului, reflectă capacitatea creditului de a se adapta sumei şi duratei necesităţilor de lichidităţi, respectiv posibilitatea accesului în orice moment şi cuantum la fonduri; din acest punct de vedere, creditul în cont curent este cel mai suplu, în timp ce creditul de scont este limitat de scadenţele efectelor de comerţ şi de valoarea înscrisă pe acestea.

- costul creditului, în dependenţă cu celelalte criterii, astfel creditele în cont curent care sunt şi cele mai suple, implică multe operaţiuni costisitoare din partea băncii, fiind scumpe pentru client.

Formele tradiţionale ale creditului pe termen scurt sunt: scontarea efectelor de comerţ; avansul în cont curent.

1.Scontarea efectelor de comerţ constituie un mecanism simplu de finanţare şi refinanţare, în declin relativ în ultimii ani ca urmare a numeroaselor operaţiuni pe care le implică legat de evidenţele bancare, deşi s-au impus recent o serie de încercări de informatizare a acestora.

Cambiile formează baza operaţiunilor de scontare, potrivit circuitului pe care l-am urmărit anterior. Scontarea este plafonată, de obicei, la o anumită valoare a efectelor de comerţ iar pentru a fi scontate, cambiile trebuie să îndeplinească condiţiile de siguranţă cerute de bănci.

26

În momentul scontării, banca este considerată un terţ beneficiar, implicat în circuitul cambial şi deci solidar cu ceilalţi semnatari pentru plata sumei la scadenţă.

Preluarea cambiei de către bancă are în vedere valoarea nominală a titlului, din care se deduce dobânda calculată de la data scontării până la scadenţă şi rata scontului, determinată de bancă în funcţie de nivelul ratei dobânzii pe piaţă.

De exemplu, pentru o creanţă de 1000 euro pe trei luni, la o rată a scontului de 8 %, bancherul va deduce un scont egal cu :

VN = valoarea nominală a cambiei VN x r x t 1000 x 0,08 x 3 S = -------------- = -------------------- = 20 € r = taxa scontului 12 12 t = perioada de la scontare

până la scadenţă

La scadenţă, trasul va restitui datoria băncii care, odată cu rambursarea sumei, va deţine lichidităţi pe care le va utiliza în acordarea unui nou credit - scopul activităţii ei fiind să obţină un profit, ea nu va păstra fonduri nefructificate.

În condiţiile în care şi banca reclamă lichidităţi, are posibilitatea să resconteze titlurile de credit la banca centrală. Operaţiunea prin care banca centrală acordă credite (refinanţează) băncilor comerciale, pe baza unui portofoliu de cambii scontate în prealabil de bănci, se numeşte rescontare.

Dobânda încasată de banca centrală pentru creditele astfel acordate băncilor se numeşte taxa oficială a scontului (taxă de rescont) iar nivelul ei este de referinţă pentru determinarea nivelului dobânzilor într-o ţară. Aceasta este o rată impusă de banca de emisiune, care astfel va exercita o acţiune importantă în politica monetară a statului.

Scontarea prezintă numeroase avantaje: o se bazează pe o operaţiune comercială sau de producţie care garantează creditul şi

totodată utilitatea acestuia;o este o formă de credit uşor accesibilă, inclusiv pentru întreprinderile mici şi mijlocii; o limitează operaţiunile de refinanţare la nivelul titlurilor acceptate la rescontare, deci poate

interveni astfel în determinarea nivelului creditului. În acelaşi timp, scontarea prezintă o serie de inconveniente într-o economie în plină

dezvoltare: limitează acordarea creditelor la întreprinderile care deţin titluri de credit şi

defavorizează activitatea noilor agenţi economici; implică o circulaţie cambială complexă, având în vedere că prin aceasta se

garantează onorarea cambiei, şi o multitudine de evidenţe la nivelul băncii; nu întotdeauna creditul acordat este şi oportun, nu se efectuează o analiză a

necesarului de credite. În prezent, această tehnică de finanţare a cunoscut inovaţii privind titlurile primite la

scontare şi societăţile care le mobilizează: de exemplu în Franţa, ţara cu cea mai veche tradiţie în domeniu, scontarea a fost simplificată prin existenţa unei instituţii numită Credit de Mobilizare a Creanţelor Comerciale, care permite unui solicitant să obţină credit de la banca sa prin simpla mobilizare a facturilor. De asemenea, scrisoarea de schimb-extras permite tratamentul operaţiilor de compensare pe calculator.

În ultimul timp, s-a diminuat importanţa refinanţării prin rescont, în favoarea operaţiunilor de preluare a titlurilor de credit pe pieţele monetare (open - market).

2. Avansul în cont curent, utilizat de mult timp în ţările anglo-saxone, este un sistem suplu de obţinere a unui credit prin care banca varsă în contul unui agent economic (sau al unei

27

persoane particulare) suma solicitată, în schimbul unui simplu angajament personal de rambursare la scadenţă; în anumite cazuri, banca poate pretinde garanţii, titluri (warant - formă de bilet la ordin garantat cu mărfuri depozitate la o terţă persoană), asigurări, o cauţiune, etc.

Creditul se acordă pentru firme care au calitatea de vechi client al băncii, pentru scopuri cunoscute, banca participând direct la luarea deciziei de către întreprindere.

Este o formă rapidă de finanţare, chiar şi pentru întreprinderile noi care prezintă planurile lor de producţie, fără a fi astfel defavorizate de inexistenţa unor creanţe comerciale.

Ca aspecte negative, acest credit poate conduce la decizii subiective din partea băncii, ea fiind prea mult implicată în relaţiile cu clienţii; în plus, inexistenţa unor creanţe mobilizabile accentuează riscurile legate de credit şi imobilizează fondurile băncii.

Băncile comerciale acordă în principal credite pe termen scurt, în completarea fondurilor proprii, pentru activitatea curentă de producţie, prestări servicii, comerţ, transport, turism şi alte activităţi menţionate în statutul societăţii. Pentru realizarea unor obiective de investiţii, băncile pot acorda şi credite pe termen mediu, cu durata de rambursare între un an şi cinci ani, sau credite pe termen lung pe perioade mai mari de cinci ani, destinate pentru: realizarea de noi capacităţi şi tehnologii de producţie, comerciale, prestări de servicii, construcţii, cercetare; modernizarea capacităţilor şi tehnologiilor existente, în scopul creşterii producţiei, calităţii acesteia şi productivităţii muncii; achiziţionarea de maşini, utilaje, instalaţii, agregate, mijloace de transport, etc.; cumpărarea sau construirea de imobile; alte investiţii.

3.3. Creditul bancar pe termen mediu mobilizabil

Acceptarea acestei forme de credit are la bază prezentarea unor titluri de credit cu scadenţe mai îndepărtate, până la 5-7 ani, negociabile pe diferite pieţe.

Reprezintă o formă de credit rezervată finanţării anumitor sectoare ale economiei sau anumitor beneficiari. Creditul pe termen mediu mobilizabil permite băncilor să dispună de instrumente de refinanţare suplimentare (alături de efectele de comerţ şi bonurile de Tezaur) şi totodată lărgeşte gama mijloacelor de intervenţie a băncii centrale pe pieţele monetare.

Principalele destinaţii ale acestor credite sunt: încurajarea exportului, ca domeniu privilegiat pentru acest credit; dotarea firmelor industriale şi comerciale, în principal în cazul întreprinderilor mici şi

mijlocii; se doreşte stimularea băncilor în finanţarea unor societăţi care nu au acces la alte resurse financiare şi a căror activitate este cerută de economie;

construirea de locuinţe, ca măsură socială în sprijinul populaţiei; investiţii şi construcţii de locuinţe în mediul rural, s.a.

Procedura de acordare şi derulare a acestui tip de credit este relativ greoaie; ea comportă existenţa unor factori care să materializeze creditul, respectiv: - anumite bănci distribuitoare de credit, de obicei bănci comerciale; - firme de prim rang în calitate de avalist, care participă la luarea deciziei de finanţare dar care,

de obicei, nu pot resconta ele însele titlurile; - implicarea băncii centrale care să resconteze efectele pe termen mediu.

Creditele acordate de către băncile comerciale pot prezenta forme specifice, cum ar fi: Creditul pe gaj de mărfuri, acordate proprietarilor de bunuri aflate în depozite sau în

curs de transport; Credite pe gaj de efecte publice, acordate deţinătorilor de astfel de titluri, atunci când

aceştia au nevoie de lichidităţi dar nu vor să renunţe la veniturile pe care le obţin din deţinerea titlurilor.

28

3.4. Creditul pe termen mediu şi lung

Această formă de credit este susţinută mai puţin de către bănci, deşi ele şi-au mai schimbat politica în urma încurajării şi dezvoltării resurselor pe termene mai întinse, instituţiile financiare fiind mai implicate prin obişnuitele intervenţii pe pieţele de capital, fie în calitate de creditori, fie ca debitori - în principal prin emisiunea de obligaţiuni.

Cererea de credite pe termen mediu şi lung provine de la următorii factori:- întreprinderi, pentru investiţiile productive, constituirea de fonduri de rulment şi pentru

dezvoltare; - populaţie, pentru construirea de locuinţe;- străinătate, în special din partea ţărilor în curs de dezvoltare.Oferta de credite pe termen lung apare din partea următorilor subiecţi:

băncile, în principal pentru creditele pentru locuinţe dar şi pentru străinătate; societăţile financiare specializate care acordă împrumuturi pentru echipament industrial,

pentru finanţarea anumitor sectoare particulare (şantier naval, etc.), credite imobiliare, operaţiunile de leasing (crédit-bail) s.a.

instituţii financiare specializate cu atribuţii privind finanţarea sectorului public; Trezoreria, prin intermediarii ei, care finanţează din fonduri proprii anumite sectoare,

respectiv agricultura, energia, transporturile, mica industrie privată din mediul rural, în mod diferit de la o ţară la alta;

băncile internaţionale (Banca Europeană de Investiţii, Compania internaţională de credit pe termen mediu, Banca europeană de credit pe termen mediu, etc.) care emit obligaţiuni şi acordă credite în principal pentru dezvoltarea regiunilor defavorizate.

Băncile colectează economiile lichide sub toate formele şi operează "transformări" (din depozite pe diverse termene) iar societăţile financiare se împrumută pe pieţele de capital sau emit bonuri negociabile, având acces la piaţa monetară.

Principalele destinaţii ale creditului bancar pe termen mediu şi lung, conform legislaţiei bancare din ţara noastră, vizează:a. Credite în lei pentru: dezvoltare, în completarea surselor proprii ale solicitantului; dezvoltare, în cofinanţare cu alte societăţi bancare; activităţi de leasing; cumpărare de acţiuni; finanţarea investiţiilor, inclusiv a celor imobiliare; cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată de către persoanele fizice.b. Credite în valută pentru modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie existente, retehnologizare, importul de maşini, tehnică de calcul, instalaţii.

3.5. Decizia de creditare bancară – elemente generale

În general, în conformitate cu prevederile legilor bancare şi propriului sistem de norme şi instrucţiuni elaborate în baza legislaţiei, băncile comerciale pot acorda clienţilor credite în lei şi în valută, pe termen scurt, mediu şi lung, cu respectarea principiilor activităţii de creditare:

- credibilitatea solicitanţilor de credit; - consemnarea în documente contractuale a operaţiunilor de credit;- respectarea destinaţiei creditului;- garantarea minimă, care trebuie să acopere integral datoria maximă, formată din

credite şi dobânzi;- rambursabilitatea creditului. Creditele acordate unui singur debitor nu pot depăşi valoarea cumulată de 20% din

capitalul social şi rezervele băncii.O pondere importantă o prezintă creditele pe termen scurt care se acordă de bănci pe o

perioadă de până la 12 luni pentru persoanele juridice şi fizice care prezintă credibilitate.

29

Creditele în lei se acordă pentru capitalul de lucru, stocuri şi alte activităţi constituite temporar, stocuri şi cheltuieli sezoniere, producţia de export şi exportul de produse, investiţii cu termen de rambursare de până la un an, investiţii în cofinanţare cu alte societăţi bancare, facilităţi de cont (descoperit de cont), cecuri remise spre încasare, mărfuri vândute cu plata în rate, s.a. sub formă de linii de credit, scont, factoring.

Creditele în valută au ca destinaţie importul de bunuri şi servicii, linii de credit de tip revolving pentru importul de materii prime şi materiale, documente remise spre încasare, etc.

Decizia de creditare bancară pe termen scurt are în vedere o temeinică analiză a creditului, cu trei componente principale:

1) Analiza formală2) Analiza de fond3) Evaluarea creditului 1. Analiza formală urmăreşte prezentarea tuturor documentelor cerute de normele bancare,

verificarea conţinutului acestora, legalitatea şi realitatea lor, corelaţia dintre diferiţi indicatori, etc. Documentele cerute de normele bancare sunt principalele situaţii financiar-contabile ale firmei, la nivelul anului sau pe perioade mai scurte, planul de activitate (planul afacerii) pe anul în curs; s.a.

2. Analiza de fond constă în verificarea şi interpretarea unor indicatori economici şi financiari, pe baza datelor din cererea de credite şi din situaţiile financiare prezentate. În cadrul acestei analize se va determina grupa de bonitate în care se încadrează agenţii economici, respectiv credibilitatea acestora.

3. Evaluarea creditelor constă în determinarea şi negocierea cu solicitantul a volumului maxim al creditului ce poate fi acordat, a nivelului dobânzii, a termenelor de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii şi comisioanelor, a garanţiilor şi modalităţilor de rambursare a acestora, precum şi a altor clauze care vor fi înscrise în contractul de credite. Evaluarea creditelor se face conform unor metodologii specifice, în funcţie de categoria creditului, grupa de bonitate a solicitantului, domeniul de activitate şi obiectul creditării. Se poate include aici şi o analiză nefinanciară, care presupune colectarea datelor de natură economică, socială, politică, de piaţă, evoluţii ale mediului înconjurător, s.a., cu rol în cunoaşterea de ansamblu a clientului şi a unor fenomene care pot genera riscuri în activitatea lui.

Situaţia clientului constituie un element extrem de important în ceea ce priveşte decizia de a i se acorda creditul. În acest scop, banca va analiza:

- capacitatea conducerii firmei solicitatoare de a-şi administra în mod eficient mijloacele financiare proprii şi împrumutate şi dacă recurge la creditul bancar supus analizei pe motive bine întemeiate;

- situaţia producţiei şi asigurarea desfacerii prin contracte ferme încheiate din timp;- dacă are imobilizări constând în: stocuri de mărfuri cu mişcare lentă, fără mişcare şi

greu vandabile; stocuri supranormative de materii prime, materiale auxiliare, piese de schimb, semifabricate etc.; clienţi şi debitori neîncasaţi în durata de circuit bancar a documentelor, neurmăriţi şi chiar prescrişi; volumul furnizorilor şi creditorilor neachitaţi; soldul sumelor datorate statului pe impozite şi taxe şi devenite exigibile, etc.;

- starea reală a mijloacelor fixe şi stadiul amortizării lor, vechimea în funcţiune, casări/declasări, în conservare, gradul de modernizare a acestora, volumul amortizărilor (ca element de costuri), starea investiţiilor în curs de realizare etc.;

- gradul de solvabilitate: disponibilităţile în numerar şi în conturile curente bancare, eventualele credite restante, volumul creanţelor de încasat să fie superior creanţelor de plată;

- analiza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, a raportului existent intre volumul

30

cheltuielilor, volumul producţiei, al desfacerii şi volumul profitului realizat.În concepţia băncilor comerciale, creditul nu trebuie să constituie pentru solicitator un

scop în sine, un element de bază, ci un mijloc de suplimentare a resurselor deja existente în patrimoniul întreprinderii. Creditul trebuie sa fie motivat de extinderea şi diversificarea activităţii, de implementarea tehnologiilor moderne, de achiziţionarea unor materii prime, materiale, maşini-utilaje etc. destinate producţiei şi respectiv creşterii producţiei pentru export (de exemplu), pentru care sunt premise de încheiere a unor contracte etc.

Concluziile desprinse după efectuarea analizei şi evaluarea creditului de către persoana sau colectivul abilitat, vor face obiectul unui referat care va fi supus analizei comitetului de credit al băncii ce va decide în conformitate cu prevederile normelor specifice.

În cazul creditelor pe termen mediu şi lung pentru investiţii, analiza prevede aceleaşi trei etape, dar mai dezvoltate.

Analiza formală are la bază cererile de credite pentru investiţii care trebuie să fie însoţite de documentele impuse prin normele bancare; situaţiile financiar-contabile includ perioade mai mari, se solicită de asemenea devizul general de lucrări, devizele pe obiecte, lista de utilaje, graficul de execuţie iar atunci când este cazul, se va urmări ca dobânzile aferente creditelor pe perioada de graţie şi comisioanele bancare să fie incluse în devizul general, urmând ca încasarea acestora să se facă din credite, prin capitalizare. Studiul de fezabilitate este o componentă obligatorie a analizei care, pentru proiectele simple şi de valori mai mici, poate fi restrâns la principalele documente de analiză, pe baza cărora să se poată demonstra eficienţa investiţiei respective; se adaugă programul de realizare a proiectului de investiţii; planul de finanţare a proiectului; proiecţiile veniturilor şi cheltuielilor pe perioada de creditare; fluxul de numerar al proiectului pe perioada de creditare.

Analiza de fond cuprinde, în plus faţă de un credit pe termen scurt, alte tipuri de investigaţii, cum ar fi analiza tehnică a proiectului de investiţii care urmăreşte existenţa avizelor şi acordurilor necesare, dimensionarea obiectivului faţă de nivelul minim de la care investiţia devine fezabilă din punct de vedere tehnic, soluţii constructive adoptate, costul estimat al proiectului, existenţa condiţiilor pentru începerea şi realizarea lucrărilor în perioada estimată, s.a.m.d.

Pe plan mondial s-au dezvoltat metode, tehnici şi proceduri eficiente de analiză a agenţilor economici, în activitatea de creditare, din care băncile se inspiră dar care trebuie, de cele mai multe ori, adaptate la situaţia specifică a firmei, însă şi a societăţii în ansamblu. Printre factorii consideraţi decisivi în analiza debitorului se reţin cei 8 „C”, dintre care primii doi sunt prioritari7. În acest sens menţionăm:

1) Caracterul – respectiv integritatea clientului şi voinţa sa în a-şi onora angajamentele, altfel spus credibilitatea;2) Competenţa în gestionarea afacerilor sale;3) Capitalul propriu al debitorului;4) Colateralul, respectiv garanţiile, poliţe de asigurare, s.a.5) Capacitatea legală a debitorului de a-şi angaja succesorii;6) Cash-flow sau marja brută de autofinanţare a firmei sau a proiectului finanţat de bancă;7) Conjunctura naţională şi mondială (economie, inflaţie, curs valutar, etc.);8) Condiţiile specifice sectorului sau ramurii în care activează debitorul.

7 Z. Mikdashi – Riscuri bancare şi dominarea lor în “Bănci, autorităţi publice şi gestiunea riscului”, Ed. Economica, Paris, 1990

31

Mecanismele de evaluare a situaţiei istorice şi curente a clientului determină, pe cât posibil, o analiză obiectivă şi în evoluţie a performanţei acestuia. Altele, cum ar fi previziunile cash-flow, furnizează date care identifică sănătatea viitoare a clientului.

Dar decizia privind viabilitatea afacerii în viitor aparţine analistului, respectiv profesionalismului acestuia în aprecierea riscului de ansamblu. Aplicarea unei metode standard pentru a identifica şi măsura riscul trebuie să reducă elementul subiectiv.

Indiferent de metoda utilizată, banca trebuie să aibă permanent în vedere cel puţin trei reguli de abordare a riscului de credit:1) Nu există credit fără risc.2) În alegerea metodelor de analiză se vor avea în vedere operativitatea şi eficienţa, adică

obţinerea informaţiilor relevante în timp util şi cu efort minim.3) Asigurarea băncii prin metode de protecţie cât mai realiste - se va evita preluarea automată a

unor metodologii occidentale, multe fiind inoperante atunci când sunt aplicate condiţiilor particulare ale economiei româneşti în perioada de tranziţie.

O bancă prudentă elaborează propriile prognoze privind activitatea viitoare a clienţilor săi, în mai multe variante, de la cea optimistă şi până la cea mai pesimistă, pentru a identifica pe cât posibil mai corect riscurile.

Examinarea unei solicitări de credit şi evaluarea eficienţei realizării afacerii prin creditul bancar, implică o mare responsabilitate din partea băncii comerciale atât din cauza riscurilor, a realităţii garanţiilor oferite de client, cât şi a continuării relaţiei bancă-client în cazul respingerii cererii. Aceasta operaţiune trebuie să se desfăşoare în mod armonios şi bazată pe confidenţialitate.

Studierea situaţiei conjuncturale şi a tendinţelor este necesară pentru cunoaşterea situaţiei economice şi financiare, în acel moment şi în viitorul apropiat ori mai îndepărtat. Aspectele de instabilitate economică, frecvente în perioada de tranziţie, instabilitatea politico-socială, greve, riscul unui conflict armat etc., sunt elemente decisive în deciziile de acordare (respingere) a creditelor solicitate de clientela bancară.

3.6. Garantarea creditului

Pentru asigurarea recuperării creditelor, cât şi pentru crearea unui privilegiu faţă de alţi creditori, banca va solicita debitorilor garanţii asiguratorii, care pot fi oferite atât de împrumutaţi, dar şi de terţe persoane fizice sau juridice, numite garanţi.

Prin garanţia care se constituie de câtre firma solicitatoare se urmăreşte atât încasarea integrală a creditului la scadenţă (în cazul creditului pe termen scurt) sau a ratelor (în cazul unui credit pe termen mijlociu sau lung), cât şi a dobânzilor aferente, a comisionului, spezelor bancare etc., banca urmărind să prevină orice risc care ar prejudicia interesele sale şi ale clienţilor ei. Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puţin egală cu datoria cea mai mare a debitorului. În funcţie de situaţia concretă a fiecărui solicitant de credit, raportat la rezultatele economico-financiare şi la celelalte criterii de analiză pentru aprecierea bonităţii, banca va solicita garanţii peste limita datoriei.

Garantarea creditelor în economia de piaţă se realizează, în principal, prin garanţii reale - gaj şi ipotecă, dar şi prin garanţii personale.

Garanţiile reale sunt acele garanţii care constau din afectarea specială a unor bunuri individualizate pentru garantarea creditului.

Garanţia personală constă în angajamentul asumat de o persoană fizică sau juridică, după caz, prin care aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului, în cazul neexecutării ei de către împrumutat. Garanţia personală se mai numeşte fidejusiune sau cauţiune.

32

Gajul reprezintă o garanţie reală care are la bază bunuri mobile - este constituită la dispoziţia creditorului sau a unui terţ, pentru asigurarea îndeplinirii de câtre debitor a unor obligaţii, de valoare în general redusă. Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul sau garantul, după caz, remite băncii un bun mobil, constituind unul din principalele instrumente de garantare a creditelor.

În comerţul internaţional se practică gajarea contractelor de export, în vederea obţinerii de credite destinate îndeplinirii obligaţiilor asumate de semnatarul unui contract.

Gajul mai poate fi constituit din acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri de valoare aflate în proprietatea legală a solicitatorului unui credit, precum şi din bunurile sale mobile, nu numai ale firmei.

Gajul se poate prezenta sub două forme: - cu deposedare, numit şi „amanet”, care presupune remiterea bunurilor mobile băncii

creditoare;- fără deposedare, respectiv cu rămânerea acestor bunuri în custodia celui care gajează.

Ipoteca reprezintă o garanţie reală, imobiliară, constând dintr-un drept accesoriu asupra unui imobil al debitorului. Acesta îşi păstrează toate drepturile de proprietate, inclusiv dreptul de dispoziţie, deci nu comportă deposedarea celui ce o constituie de bunul adus în garanţie.

În caz de neplată la termen a creanţei garantate cu ipotecă, creditorul ipotecar are dreptul să ceară executarea silită asupra imobilului ipotecat în mâinile oricui s-ar afla (dreptul de urmărire), deci chiar dacă între timp imobilul a fost înstrăinat, urmând ca din suma obţinută prin vânzare să se acopere, cu prioritate faţă de alţi creditori, creanţa sa şi dobânzile aferente (drept de preferinţă).

Pot fi ipotecate imobilele sau uzufructul lor (de exemplu, veniturile obţinute din chirii).Pentru garantarea creditelor acordate de o bancă comercială se acceptă numai ipoteci de

rangul 1 şi care se constituie fie prin stipularea în contractul de credit la capitolul “Garanţii” a unei clauze în acest sens, fie prin încheierea unui contract de garanţie imobiliară, accesoriu la contractul de credit şi cu privire la care se face o menţiune specială în contractul de credit.

În ambele cazuri este necesar să existe acordul de voinţă al părţilor (banca şi firma care constituie ipoteca), acord care se realizează în momentul şi prin semnarea acestor contracte.

Băncile comerciale pot să accepte ca garanţii reale (ipoteca sau gaj) şi cele constituite de terţe persoane/firme în favoarea solicitantului creditului, ca “giranţi”/garanţi.

În funcţie de bănci sau de zone geografice, creditele pot fi garantate şi prin: - warant, inclusiv warantul agricol, hotelier şi petrolier; - cauţiuni (depozite) în lei sau în valută având indicaţia în mod expres de garantare a creditului acordat de banca X; - scrisori de garanţie emise de alte bănci sau instituţii financiare şi de credit din ţară ori străinătate, agreate de banca cu care se negociază creditul; - cesionarea în favoarea băncii respective a unor mijloace băneşti, până la valoarea totală a creditului, inclusiv dobânda, comisionul şi spezele bancare, mijloace băneşti care vor fi realizate de firma solicitatoare de credit din activitatea sa economică şi care sunt concretizate prin acreditive documentare comerciale, irevocabile, domiciliate de preferinţă la banca ce acorda creditul, scrisoare de garanţie bancară a unei bănci agreate de banca împrumutătoare; - cesionarea drepturilor băneşti provenite din asigurarea bunurilor mobile şi imobile ale firmei care solicită împrumutul; - cesionarea instrumentelor de plată şi de credit, respectiv a efectelor de comerţ (cambii acceptate, bilete la ordin şi cambii avalizate), ca şi cecuri certificate cu scadenţa la termen (prin certificare, banca blochează suma din contul curent bancar al trăgătorului); - acreditive stand by etc.

Warantul. În cadrul garanţiei reale oferite de cel care solicită un credit bancar în contextul economiei de piaţă se încadrează şi warantul.

Prevederile legale şi uzanţele comerciale permit să se depoziteze mărfurile importate în

33

antrepozite administrate şi controlate de stat, iar pentru aceste mărfuri se eliberează o recipisă - warant, document format din două părţi detaşabile. Recipisa dă dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial este un act de gaj care poate fi transmis prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un credit; warantul andosat şi predat creditorului garantează restituirea creditului.

Debitorul nu poate ridica mărfurile din depozit decât cu ambele formulare: recipisa şi warantul (de aceea warantul constituie act de garanţie).

De obicei, valoarea creditului acordat pe bază de warant reprezintă un anumit procent din valoarea mărfurilor depozitate. În caz de nerambursare a creditului şi dobânzilor, există posibilitatea trecerii mărfurilor depozitate în portofoliul băncii comerciale care a acordat creditul, aceasta urmând să le valorifice pentru recuperarea prejudiciului.

Unul din instrumentele cele mai utilizate de bãnci, în calitate de garanţi dar şi de asumare de risc, este scrisoarea de garanţie bancarã, definitã la modul general ca “document ce conţine angajamentul irevocabil al unui garant, de regulã o bancã, sã plãteascã el însuşi o sumã determinatã pentru acoperirea unei obligaţii asumate de cãtre o persoanã fizicã sau juridicã (debitor principal) în favoarea unei alte persoane fizice sau juridice (beneficiar)”

Prin scrisorile de garanţie, bãncile nu garanteazã fapte, ci preiau o obligaţie de platã în situaţia în care cel garantat nu şi-a îndeplinit angajamentul asumat.

Scrisorile de garanţie bancarã se pot acorda pentru garantarea unor credite acordate clienţilor bãncii de alte societãţi bancare, leasing, participãri la licitaţii, aprovizionãri cu materii prime, materiale, s.a. Eliberarea unor scrisori de garanţie bancarã implicã aceleaşi riscuri pentru unitatea bancarã ca şi acordarea unui credit, de aceea analiza cererilor clienţilor se face cu maximã atenţie, privind inclusiv garanţia materialã. Remunerarea activitãţii bancare în acest domeniu se concretizeazã prin venituri realizate din comisioane.

Se poate însă preciza că nu trebuie acceptat un credit pentru singurul motiv al existenţei garanţiilor. Garanţia nu este decât accesoriul şi nu baza deciziei de creditare.

În cazul în care banca creditoare se află în posesia unor contracte de garanţie reprezentând o sursă secundară de rambursare a creditelor, iar clientul nu poate sau refuză să ramburseze creditul şi să plătească dobânda datorată, banca este îndreptăţită, urmând procedura juridică de rigoare, la lichidarea (realizarea) garanţiei în vederea recuperării banilor. În plus, în situaţia nerambursării unui credit, chiar dacă acesta este garantat, banca creditoare poate încerca să obţină banii datoraţi acesteia beneficiind de dreptul de gaj general.

Cu toate acestea, înainte de a întreprinde vreo acţiune juridică pentru exercitarea drepturilor sale privind executarea silită a garanţiilor la creditele garantate sau a gajului general, banca trebuie să depună eforturi pentru găsirea unor soluţii alternative printr-un program de remediere destinat recuperării banilor datoraţi. Motivele pentru acestea sunt explicate mai jos.

Banca, în acest fel, poate obţine o parte mai mare din banii datoraţi.

O înţelegere pe cale amiabilă cu clientul s-ar putea dovedi o modalitate mai rapidă de recuperare a banilor, întrucât cauzele juridice se soluţionează, de obicei, mai greoi.

O soluţie convenită de comun acord, ar putea fi o modalitate mai sigură de recuperare a banilor, întrucât soluţionarea cauzelor juridice nu este întotdeauna în favoarea băncii; oricât de solid ar părea un contract de garanţie, există întotdeauna riscul ca hotărârea judecătorească să fie nefavorabilă băncii creditoare.

34

Cheltuielile judecătoreşti pot fi ridicate; evitarea acestora ar putea însemna economisirea atât de către bancă, cât şi de către client a unor sume substanţiale de bani.

Banca trebuie întotdeauna să analizeze necesitatea iniţierii unei acţiuni juridice, dacă prin aceasta se asigură recuperarea banilor într-o proporţie mai mare decât orice altă modalitate. Dacă nu, atunci trebuie urmată o altă procedură.

Dacă, spre exemplu, clientul se oferă voluntar să lichideze garanţiile şi să ramburseze creditul din sumele rezultate, fără ca banca să fie nevoită să-l acţioneze în justiţie, atunci în mod normal va fi, pentru toate motivele enumerate anterior, în interesul băncii să convină asupra unei astfel de modalităţi.

Indiferent de atitudinea clientului rău-platnic, executarea silită trebuie întreprinsă numai după ce analiza situaţiei financiare a clientului a demonstrat viabilitatea acţiunii juridice pentru bancă. În mod special, într-o astfel de analiză, importante sunt:

valoarea de piaţă (realizabilă) a garanţiilor situaţia lichidităţii clientului (disponibilităţi de numerar, depozite la bănci, creanţe etc.)

Acolo unde valoarea de piaţă a garanţiilor se constată a fi redusă, iar clientul dispune de puţine active lichide, cheltuielile de judecată ar putea fi mai mari decât veniturile potenţiale pentru bancă.

3.7. Riscurile în materie de credit

Acordarea de credite presupune şi o serie de riscuri; de aceea băncile insistă pentru garantarea acestora prin garanţii reale. Aceste riscuri sunt generate pe de o parte, de raporturile dintre banca creditoare şi împrumutatul debitor, iar pe de altă parte, între acesta din urmă şi partenerul său de afaceri.

Riscurile de credit sau riscurile comerciale sunt generate de raporturile dintre creditor şi debitor: reaua credinţă a debitorului; imposibilitatea debitorului de a plăti, cauzată de declararea sa în încetare de plăţi, în stare de faliment; revocarea comenzii; schimbarea preţului la mărfurile livrate, fie consecinţă a conjuncturii, fie procesului inflaţionist etc.

Riscurile politice: confiscarea mărfurilor livrate şi pentru care s-a obţinut credit; modificarea nefavorabilă a cursului valutar; interzicere sau restricţii la transferurile de valută; anularea licenţelor obţinute etc. În plus, pot interveni şi riscuri decurgând din diferite calamităţi naturale.

Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze de loc sau doar parţial. Acest risc mai este numit şi risc de insolvabilitate a debitorului; el este esenţial în activitatea bancară deoarece principala funcţie a unei bănci o reprezintă acordarea de credite.

Aprecierea justă a riscului de credit are o importanţă majoră pentru bancă. Fiind mai uşor a preveni decât a vindeca, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

În această fază, comportamentul unui bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordă decât dacă se poate estima că probabilitatea rambursării o depăşeşte pe cea a nerambursării. Aprecierea acestei capacitaţi de rambursare se poate face, dar are la baza proceduri diferite, în funcţie de debitor: agent economic, persoana privată, stat şi în raport cu tipul de credit, destinaţia acestuia, s.a..

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare.

35

Riscul de creditare trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă sa realizeze de pe urma creditării. Procesul de creditare este potenţial purtător de câştiguri, de două categorii: directe şi indirecte.

- Câştigurile directe sunt imediate şi cel mai adesea cuantificabile. Cele mai importante sunt dobânda şi comisionul de încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul creditor al clientului, sold care reprezintă garanţia creditului.

- Câştigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat şi mai incerte. Acordarea unui credit poate însă atrage după sine iniţierea sau menţinerea unei relaţii, o creştere a depozitelor, precum şi o creştere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câştiguri trebuie avut în vedere atunci când expunerea la risc este analizată şi eventual, acceptată.

Analiza creditului este un proces care trebuie să se deruleze periodic: înainte de acordarea creditului, în vederea fundamentării deciziei de creditare şi apoi, în funcţie de scadenţa creditului, la intervale de timp determinate, de regulă atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispoziţie.

Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă şi una calitativă.

Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activităţi specifice de colectare, prelucrare şi interpretare a tuturor informaţiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evoluţiei viitoare a activităţilor clientului, evaluarea capacităţii de rambursare prin analiza şi prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri şi cheltuieli, evaluarea capacităţii debitorului de a rezista la şocuri. Rezultatele acestor activităţi sunt relativ uşor cuantificabile şi pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea băncii la risc, care rezultă din angajarea creditului analizat.

Nu trebuie însă neglijată a doua dimensiune a procesului, şi anume dimensiunea calitativă; ea poate completa armonios rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate răsturna spectaculos.

Analiza calitativă presupune adunarea şi actualizarea tuturor informaţiilor referitoare la responsabilitate financiară a debitorului, determinarea scopului real al contractării împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul şi estimarea seriozităţii şi implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate faţă de bancă.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plată, caracterul debitorului - dorinţa de a face plata, capitalul - averea debitorului, garanţia (reală sau personală), condiţiile de mediu. Dintre aceşti cinci factori. primul este cel mai important.

Se apreciază că principalele deficienţe în gestiunea riscului de creditare sunt de ordin intern: selecţia defectuoasă a dosarelor şi supravegherea internă improprie a evoluţiei (practic a involuţiei) calităţii debitorilor. Riscul de selecţie necorespunzătoare a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare în conţinutul dosarelor, aprecierea internă a calităţii clienţilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare şi stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.

În scopul protejării depozitelor persoanelor fizice şi juridice, ca şi a imaginii de ansamblu a băncilor, acestea sunt interesate să limiteze riscurile, în principal riscul de creditare şi să depună toate eforturile pentru a-şi încasa debitorii. În acest sens, pe lângă fondul de risc constituit la soldul creditelor acordate, băncile constituie şi provizioane specifice de risc, luând în considerare atât soldul creditelor, cât şi al dobânzilor aferente la data analizei. Normele BNR prevăd obligativitatea societăţilor bancare de a clasifica creditele în funcţie de riscul pe care-l implică şi de a raporta periodic situaţia clasificărilor şi gradul de acoperire cu provizioane a riscului.

36

Clasificarea creditelor se efectuează în baza evaluării performanţelor financiare ale clientului şi a capacităţii acestuia de a-şi onora datoria la scadenţă.

Selectarea creditelor acordate persoanelor private

Creditarea persoanelor particulare reprezintă un domeniu distinct de activitate bancară deşi mult timp, îndatorarea unei persoane, mai ales pe termen scurt, a fost considerată excepţie, la fel ca şi traiul peste mijloacele de care cineva poate dispune. Familiile degajă în mod tradiţional un excedent de resurse financiare, iar apelul la credite era un fenomen ocazionat de evenimente unice, precum cumpărarea unei locuinţe sau a unui automobil. Creditele pentru particulari sunt relativ mai puţin rentabile pentru bănci şi doar diminuarea pieţelor tradiţionale a determinat băncile să se extindă şi în domeniul creditelor pentru particulari. În România, piaţa a fost foarte puţin dezvoltată, deoarece predominau activităţile bancare tradiţionale de creditare a întreprinderilor, activităţi care sunt încă suficient de rentabile, în lipsa unei dezvoltări normale a pieţelor financiare care să faciliteze transferul direct al resurselor financiare. Odată cu creşterea veniturilor reale ale populaţiei, relansarea economiei, diminuarea inflaţiei şi concomitent, a ratelor dobânzii, extinderea folosirii de către întreprinderi a altor modalităţi de finanţare decât creditul bancar, băncile s-au orientat şi spre acest domeniu, din ce în ce mai agresiv, pentru fructificarea fondurilor pe care le gestionează, în condiţii de risc redus. În plus, aceste credite de valori mici sunt şi foarte bine diversificate în portofoliu prin destinaţii, garanţii şi debitori.

Creditele contractate de persoanele particulare sunt de două categorii mai importante: - credite pe termen scurt pentru acoperirea unor decalaje temporare intre venituri şi

cheltuieli - credite pe termen lung pentru finanţarea unor investiţii imobiliare. Într-o abordare modernă bazată pe credit scoring se urmăreşte sintetizarea riscului de

nerambursare cu ajutorul unei note. Este o procedură folosită mai ales pentru creditele pe termen scurt, motivat de faptul că:

- aceste credite au valori mici (între 200 şi 4000 $ sau echivalent) deci analiza dosarului nu poate fi costisitoare;

- dosarele trebuie tratate rapid deoarece clienţii vor să cunoască răspunsul intr-un termen cât mai scurt pentru a se putea adresa, eventual, altei bănci;

- debitorii trebuie să prezinte o oarecare omogenitate comportamentală astfel încât criteriile decizionale să fie valabile pentru toţi, şi pentru a se preta la evaluare pe bază de punctaj;

- creditele trebuie, şi ele, să fie comparabile ca mărime, obiect al creditului şi scadenţă, pentru ca riscurile să fie comparabile.

Extrem de importantă rămâne actualizarea baremurilor şi a ponderilor care stau la baza deciziei de acordare a creditului.

Analiza discriminatorie a unui eşantion de dosare debutează prin determinarea criteriilor de solvabilitate. Aceasta se bazează pe analiza corelaţiei dintre fiecare informaţie referitoare la debitor şi calitatea acestuia: rău sau bun platnic. Din această analiză rezultă două „portrete robot”. Se determină apoi nota finală: fiecare criteriu asupra căruia s-a căzut de acord are o pondere (punctaj) stabilită în funcţie de importanţa sa, aşa cum rezultă din analiza discriminatorie. Apoi se adună punctele atribuite fiecărui criteriu şi rezultă nota.

Problema majoră este stabilirea baremurilor. Pentru acesta trebuie să se analizeze toate dosarele acceptate şi se stabileşte distribuţia (normală). Preferabil este să se stabilească două baremuri (distribuţii) şi se analizează apoi de către inspector doar dosarele cu punctaj intermediar. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai mare importanţă o are stabilirea baremului inferior, pentru că el duce la eliminarea automată a unor dosare. Criteriul trebuie să fie dat de maximizarea profitului bancar: nota limită inferioară optimă este cea care elimină cât mai mulţi clienţi rău platnici şi cât mai puţini clienţi solvabili. Pentru aceasta trebuie să se cunoască

37

profitul mediu la un client/credit rău şi pierderea medie la un client/credit rău sau cel puţin raportul acestor două mărimi.

Selectarea creditelor acordate agenţilor economici

“Dacă ceva rău se poate întâmpla, se va întâmpla.” Prima lege a lui Murphy

Acestea sunt credite de valori mari şi de o mare diversitate ca scadenţe, destinaţii, garanţii. Abordarea modernă a analizei creditului se bazează pe credit scoring, respectiv evaluarea creditelor pe bază de punctaj. Prin introducerea şi generalizarea evaluării pe baza de punctaj s-a urmărit realizarea unor obiective specifice, dintre care precizăm:

- creşterea calităţii creditelor prin formalizarea şi impunerea unor norme unice de creditare;

- reducerea duratei şi costului evaluării prin standardizarea procedurilor şi folosirea sistemelor expert sau a unor algoritmi;

- creşterea eficienţei, prin eliminarea activităţilor de rutină, creşterea responsabilităţii;- îmbunătăţirea performanţelor procedurilor de control a creditelor, inspectorilor,

unităţilor operative;- facilitarea modificării strategiilor de creditare;- selecţia clienţilor în funcţie de calitate;- formalizarea procedurilor şi minimizare a erorilor şi riscurilor de ordin subiectiv.Evaluarea curentă pe bază de punctaj presupune parcurgerea următoarelor etape:

identificarea caracteristicilor esenţiale ale dosarului de creditare - dintre acestea trebuie selectate maxim zece, ca urmare a gradului relativ scăzut de independenţă (în sens static) a variabilelor;

ponderea caracteristicilor selectate; calcularea punctajului creditului prin însumarea punctelor atribuite; stabilirea categoriei căreia îi aparţine creditul..

În faza de implementare a sistemului de evaluare sunt esenţiale procedurile de stabilire a baremurilor şi testarea modelului.

Cele mai multe bănci romaneşti folosesc un sistem de punctaj bazat pe calculul valorii unor indicatori financiari de bază ai firmelor debitoare; în funcţie de valoarea acestora se acordă puncte, care sunt apoi adunate, pentru a se determina valoarea punctajului firmelor solicitante de credit şi pentru a le încadra pe acestea intr-o anumită clasă de risc.

Determinarea bonităţii agenţilor economici cu personalitate juridică are în vedere performanţa financiară a agentului economic care atestă încrederea pe care acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadenţă, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente.

Bonitatea financiară se determină prin calcularea unor indicatori financiari pe baza datelor din situaţiile financiar-contabile.

Capacitatea de plată a unei societăţi comerciale reflectã posibilitatea acesteia de a-şi achita la scadenţă datoriile către personal, partenerii de afaceri, buget, bancã.

Se pot întreprinde mai multe metode de analizã: managerialã, de marketing, a resurselor umane, a locului în ramura de activitate dar cea mai concludentã analizã a performanţelor unei societãti comerciale este cea financiarã, care pune un diagnostic general privind sãnãtatea unei firme.

Analiza financiarã, în sens larg, este o metodã de interpretare a tuturor informaţiilor financiare şi nefinanciare, în vederea obţinerii unei imagini cât mai cuprinzãtoare şi reale despre

38

client. Necesitatea analizei financiare decurge din nevoia de cunoaştere şi interpretare a informaţiilor, în ideea formãrii unei opinii despre performanţele trecute, prezente şi viitoare ale unui client, politica şi strategia urmãrite de acesta, pentru a cunoaşte astfel gradul de risc pe care-l implicã parteneriatul cu clientul respectiv.

Obţinerea de informaţii diverse, corecte şi edificatoare reprezintã punctul de pornire al analizei. Sursele de informaţii pot fi interne - date obţinute de la client - şi externe - societãţi specializate, organisme financiare sau de statisticã, s.a.

Culegerea datelor interne necesare elaborãrii acestui tip de analizã are la bazã principalele documente ale unei societãţi comerciale, în funcţie de perioada pentru care se determină:- anual: plan de afaceri, bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, situaţia creanţelor şi a

debitorilor;- semestrial: situaţia patrimoniului, rezultate financiare şi date informative, preliminate;- lunar: balanţa de verificare.Documentele anuale şi semestriale trebuie vizate de Direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţeană.

O importanţã tot mai mare se acordã surselor externe de informaţii oferite de societãţile specializate cum ar fi Registrul Comerţului, Ministerul Finanţelor, Comisia Naţionalã de Statisticã, alte bănci, societăţi de audit naţionale sau străine etc.

Indicatorii de analizã financiarã ai unei societãţi comerciale cei mai utilizaţi de o bancã în estimarea riscului de credit şi adoptarea deciziei de creditare sunt:

• Lichiditatea • Solvabilitatea • Rentabilitatea • Indicatorii de echilibru

1. Lichiditatea exprimã capacitatea unui agent economic de a-şi onora datoriile pe termen scurt, prin transformarea rapidã a activelor sale circulante în disponibilitãţi. Nivelul lichiditãţii este esenţial în desfãşurarea unei activitãţi normale, fãrã sincope. De aceea, în practicã reprezintã primul criteriu pentru aprecierea de ansamblu a clientului, fãrã însã a fi exclusiv, şi presupune mai multe variante şi anume:

( 1 ) Lichiditatea generală = Active circulante / Datorii curente

Analiza acestui indicator este deosebit de importantă, în special pentru că activitatea de creditare se derulează prin luarea în garanţie a activelor. Dacă indicele este mai mic decât 1 (respectiv 100% dacă ne raportăm la un calcul procentual), rezultă că pasivele curente sunt mai mari decât activele curente, ceea ce denotă că beneficiarul de credite ar putea întâmpina probleme în onorarea datoriilor pe termen scurt, astfel încât nu se acordă nici un punctaj potenţialului client al băncii.

Active circulante - Stocuri - Clienţi incerţi ( 2 ) Lichiditatea imediatã = ---------------------------------------------------- x 100 Datorii cu scadenţã sub 1 an

39

În cazul unei activitãţi ce presupune o rotaţie rapidã a capitalului, lichiditatea imediatã suferã fluctuaţii mari în diferite momente ale ciclului economic. De asemenea, o firmã ce desfãşoarã activitãţi cu ciclu lung de fabricaţie va prezenta niveluri reduse ale lichiditãţii imediate, fãrã ca acest lucru sã conducã neapãrat la dificultãţi financiare viitoare.

Active circulante - Stocuri nevalorificabile - Clienţi incerţi (3) Lichiditatea curentã = ------------------------------------------------------------------ x 100 Datorii cu scadenţã sub 1 an

Disponibilitãţi bãneşti + Încasãri preliminate + Credite bancare, (4) Lichiditatea la proprii şi împrumutate pânã la finele perioadei alte împrumuturi o datã viitoare = --------------------------------------------------------------------------x 100 Plãţi exigibile prevãzute pânã la finele perioadei

* finele perioadei defineşte orizontul de timp pentru care se face analiza lichiditãţii viitoare

Rezultatul considerat corespunzãtor pentru aceşti indicatori trebuie sã fie de peste 100 % dar o analizã corectã va corela datele obţinute cu indicatorii de echilibru şi cu cei de structurã a activelor.

2. Solvabilitatea reflectã gradul în care o societate comercială îşi poate onora obligaţiile de plată, în principal din surse proprii şi se determinã prin relaţia:

TOTAL ACTIV - Stocuri nevalorificabile - Clienţi incerţi(5) Solvabilitate = -------------------------------------------------------------------- x 100 Datorii totale

În aprecierea acestui indicator se va urmãri ca, pe total, sã fie supraunitar iar în structurã, partea din activ reprezentatã de imobilizãrile corporale (active fixe) sã fie acoperitã, de regulã, cu surse proprii; în total activ, ponderea datoriilor totale sã nu fie mai mare de 30-50 %.

Rata generalã a solvabilitãţii, denumitã şi rata autonomiei financiare, este datã de raportul dintre capitalul strãin şi capitalul propriu. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât agentul economic respectiv depinde mai mult de creditorii sãi. Solvabilitatea patrimonială se mai poate determina şi ca raport între (capitalul propriu / total pasiv) x 100, valoarea acceptabilă trebuie să fie peste 30%.

3. Indicatorii de profitabilitate şi de rentabilitate reflectã profitul scontat de proprietari şi profitul aşteptat de creditori, respectiv eficienţa capitalului investit, a activitãţii desfãşurate de un agent economic, în sensul capacitãţii acestuia de a obţine profit din activitatea sa. Se pot determina mai multe tipuri de indicatori de profitabilitate, astfel:

a). Rata rentabilitãţii capitalului social, care se calculeazã ca raport între profitul brut şi capitalul social al agentului economic, exprimând gradul în care acesta utilizeazã capitalul social pentru a obţine profit.

În acelaşi sens se determinã şi profitabilitatea acţiunilor, care reflectã profitul net ce revine unui agent economic pentru dezvoltare şi dividende în raport cu capitalul social vãrsat, dupã relaţia: Dividende + Fond de dezvoltare de repartizat constituit din profit net

40

(6) Profitabilitatea acţiunilor = ---------------------------------------------------- x 100 Capital social vãrsat

b). Rata rentabilităţii financiare evidenţiază rata de remunerare a capitalului investit prin determinarea rentabilitãţii capitalului propriu (“return on equity”) – ROE - sau a capitalurilor permanente şi se apreciază ca favorabilă o valoare mai mare de 10%:

Profit net(7) Rata rentabilităţii financiare = ------------------------------ x 100 Capital propriu

sau Dobânda aferentã creditelor pe

Profit net + termen mediu şi lung (8) Rentabilitatea financiarã = --------------------------------------------------------------- Capital propriu + Creditori pe termen mediu şi lung

c). Rata profitului net sau marja de profit, reflectã gradul de acoperire prin veniturile totale obţinute (de exploatare, financiare şi excepţionale) a cheltuielilor totale efectuate şi realizarea de profit net de cãtre un agent economic. Se determinã dupã relaţia:

Profit net(9) Rata profitului net = ------------------------------ x 100 Venituri totale realizate

* Profit net = venituri totale - cheltuieli totale, inclusiv impozitul pe profit.

Indicatorul optim trebuie sã porneascã de la o ratã a rentabilitãţii de cel puţin 15 %.Rata profitului brut, apreciată ca edificatoare în analiza promovată de unele bănci

comerciale în relaţia cu agenţii economici, se determină prin raportul (Profit brut / Cifra de afaceri) x 100.

d). Rata profitabilitãţii capitalului investit ( ROI - “return of investment”)

Profit net + Dobânzi(10) ROI = ------------------------- x 100 Capital investit

În mod necesar, rentabilitatea calculatã pe baza bilanţului (rata nominalã) trebuie pusã în relaţie cu rata inflaţiei, doar astfel pot fi apreciate în mod real rezultatele întreprinderii.

e) Rata rentabilităţii activelor sau rentabilitatea economică – ROA

Profit net(11) Rata rentabilităţii financiare = ------------------------------ x 100 Total active (medii)

41

4. Indicatorii de echilibru aratã limita pânã la care agentul economic este finanţat din alte surse decât fondurile sale proprii şi se exprimã prin indicatorul grad de îndatorare. Acesta defineşte raportul între datorii şi capital propriu şi se calculeazã astfel:

Datorii totale(12) Grad de îndatorare generalã (Leverage) = ---------------------------- x 100

Capitaluri proprii nete

Datorii financiare totale(13) Grad de îndatorare financiarã = -------------------------------- x 100

Capitaluri proprii nete

- datorii financiare totale = datorii financiare cu scadente sub 1 an + datorii financiare cu scadente mai mari de 1 an.

Datorii totalesau (14) Indicatorul capacitãţii de îndatorare = ----------------- Pasiv

Gradul de îndatorare se apreciazã astfel:Tabel 2

Aprecierea indicatorului

Grad de îndatorare generalã Grad de îndatorare financiarã

Bun pânã la 60 % pânã la 30 % satisfãcãtor între 60 - 100 % între 30 - 70 % necorespunzãtor peste 100 % peste 100 %

Pe baza acestor determinãri, completate cu alte elemente de analizã pe care le apreciazã ca utile fiecare societate bancară, se acordã un punctaj care se înscrie într-o grilã proprie fiecãrei bãnci, în funcţie de care firma solicitatoare de împrumut este încadratã într-una din cele 5 categorii practicate la noi în ţarã: de la A şi B, unde se includ firme cu activitate rentabilã care îşi pot rambursa creditele, pânã la C, D şi E, societãţi care de regulã, sunt acceptate condiţionat sau nu sunt admise la procesul de creditare deoarece au o activitate defectuoasã, care nu relevă rambursarea creditelor şi plata dobânzilor aferente.

În cadrul evaluãrii generale a riscului creditelor, un rol important revine analizei serviciului datoriei, care reflectã capacitatea agenţilor economici de a onora obligaţiile la scadenţă, apreciată pe o perioadã mai mare de timp şi se urmãreşte cu ajutorul unor indicatori specifici:

- acoperirea dobânzii, care se determinã ca raport între profitul brut pe de o parte, şi dobânda plãtitã la care se adaugã dobânda datoratã şi neachitatã, pe de altã parte;

- credite restante, în valori absolute cât şi în procente faţã de totalul creditelor angajate pe o perioadã de cca. 3-4 ani în urmã;

- plãţi restante totale faţă de totalul plãţilor efective cãtre furnizori, de la începutul perioadei analizate.

Normele BNR stabilesc criterii ferme în funcţie de care serviciul datoriei va fi apreciat astfel:

Bun – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă sau cu o întârziere maximă de 7 zile;

Slab – atunci când ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 zile;

42

Necorespunzător – dacă ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere mai mare de 30 zile.

În urma coroborării acestor criterii, bonitatea şi serviciul datoriei, portofoliul de credite al agentului economic şi dobânzile aferente vor fi clasificate conform următoarei matrice:

Tabel 3 Bonitatea Serviciul datoriei

Bun Slab Necorespunzător

ABCDE

StandardÎn observaţieSubstandardÎndoielnicPierdere

În observaţieSubstandardÎndoielnicPierderePierdere

SubstandardÎndoielnicPierderePierderePierdere

3.8. Operaţiunile de leasing

Leasingul reprezintă o convenţie prin care locatorul (în calitate de proprietar) cedează locatarului, pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui bun mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal, destinate desfăşurării activităţii de exploatare a locatarului, contra unei chirii, cu opţiunea de cumpărare la scadenţă, la un preţ convenit prin contractul încheiat iniţial între părţi. Operaţiuni asimilate leasing-ului reprezintă locaţia însoţită de opţiunea de cumpărare, rezervată finanţării bunurilor şi echipamentelor cu folosinţă neprofesională şi operaţiunea de locaţie-vânzare în cadrul căreia locatarul are obligaţia ferma de a achiziţiona bunul închiriat. Contabilitatea principalelor operaţiuni de leasing şi asimilate la locator presupune: - înregistrarea în activ, în conturile de leasing, a imobilizărilor asupra cărora banca este proprietar; - înregistrarea amortizării în conturile de cheltuieli aferente; - înregistrarea chiriilor în contabilitate, pro rata temporis, astfel:

chiriile calculate şi nescadente se înregistrează în conturile "Creanţe ataşate", prin creditul contului de venituri corespunzător;

încasarea chiriei, la scadenţă, conduce la stingerea creanţei prin debitul conturilor clientelei;

chiriile încasate în avans sunt înregistrate în creditul contului "Venituri înregistrate în avans", care se eşalonează lunar prin contrapartida contului de venituri corespunzător;

La expirarea contractului se pot înregistra trei situaţii: - locatarul îşi exercită opţiunea de cumpărare iar locatorul înregistrează pierderile sau câştigurile din cesiune, în conturile de venituri sau cheltuieli corespunzătoare; - locatarul nu îşi exercită opţiunea de cumpărare şi imobilizarea nu mai poate face obiectul unui nou contract de leasing, caz în care, imobilizarea este transferata la valoarea neta în contul de imobilizări în afara activităţii de exploatare; - locatarul nu îşi exercită opţiunea de cumpărare, dar bunul poate face obiectul unui nou contract de leasing, caz în care, locatorul transfera imobilizarea la valoarea sa neta în contul de imobilizări neinchiriate din leasing reziliat. Cu ocazia unei noi operaţiuni de leasing cu opţiune de cumpărare, bunul este readus la valoarea din noul contract, în contul "Operaţiuni de leasing şi asimilate".

43

Contabilizarea principalelor operaţiuni de leasing şi asimilate la locatar presupune: înregistrarea imobilizărilor care fac obiectul contractului de leasing, în conturi în

afara bilanţului; înregistrarea chiriilor calculate şi datorate în conturile de cheltuieli; la expirarea contractului, în cazul exercitării opţiunii de cumpărare, bunurile

respective se înregistrează în conturile de imobilizări; în cazul neexercitarii opţiunii de cumpărare, restituirea imobilizărilor se înregistrează, la ieşire, în conturile corespunzătoare în afara bilanţului.

Înregistrarea operaţiunilor de leasing privind imobilizările în curs se face în conturi distincte, evitându-se avansurile acordate furnizorilor pentru bunurile ce urmează a fi achiziţionate şi valoarea bunurilor în curs de construire sau a bunurilor deja livrate locatarilor, dar care nu au intrat în funcţiune. Bunurile care fac obiectul unui contract de leasing reziliat se înregistrează într-un cont distinct "Imobilizări neînchiriate din leasing reziliat" până când acestea fac obiectul unui alt contract de leasing sau sunt trecute în conturile de imobilizări în afara activităţii de exploatare.

Locaţia simplă reprezintă o convenţie prin care locatorul (în calitate de proprietar)

cedează locatarului, pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui bun, contra unei chirii.

Amortizarea bunurilor date în leasing sau locaţie simplă, se calculează potrivit reglementărilor în vigoare.

Dobânzile şi chiriile de primit (calculate şi neajunse la scadenţă) corespunzătoare creanţelor în valori imobilizate, aferente exerciţiului în curs, se calculează de la data punerii la dispoziţie a valorilor imobilizate şi se înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadenţă operaţiunilor dacă valorile imobilizate în cauza au termen de restituire în cursul lunii, în conturile "Creanţe ataşate" din cadrul grupelor de conturi, în contrapartida conturilor de venituri.

Creanţele reprezentând valori imobilizate şi cele aferente acestora (credite subordonate şi dobânzile aferente, chirii din operaţiuni de leasing şi locaţie simplă, precum şi alte creanţe aferente valorilor imobilizate), nerambursate la scadenţă, respectiv neîncasate la scadenţă, se înregistrează în conturile "Creanţe restante" şi "Dobânzi restante". Creanţele care reprezintă valori imobilizate şi cele aferente acestora, creanţele restante, precum şi dobânzile aferente, trecute în litigiu, se înregistrează în conturile "Creanţe îndoielnice" şi "Dobânzi îndoielnice".

Provizioanele pentru valori imobilizate se constituie pe seama cheltuielilor, de regulă la finele exerciţiului, cu ocazia inventarierii sau la alte perioade, pentru: - deprecierea părţilor deţinute în cadrul societăţilor comerciale legate, a titlurilor de participare şi a titlurilor activităţii de portofoliu; - deprecierea imobilizărilor; - operaţiuni de leasing, asimilate şi locaţie simplă; - creanţe restante şi îndoielnice.

La finele exerciţiului, la ieşirea din patrimoniu a valorilor imobilizate sau la alte perioade, provizioanele constituite anterior se analizează şi se regularizează astfel:

în situaţia în care deprecierea valorilor imobilizate este superioară provizionului constituit, se constituie un provizion suplimentar;

în cazul în care deprecierea constatată este inferioară provizionului constituit, diferenţa se deduce din provizionul constituit şi se înregistrează pe venituri;

cu ocazia anulării unui provizion, la ieşirea din patrimoniu a valorilor imobilizate, provizioanele constituite se înregistrează la venituri.

44

3.9. Relaţia băncii cu firma – perspective în analiza financiară

În lumea concurenţială a instituţiilor financiare, atragerea clienţilor în aria de influenţă proprie băncilor constituie o prioritate absolută. Atât în economiile de piaţă dezvoltate, cât şi în cele care au acest obiectiv în perspectivă, fiecare individ ori agent economic este conştient şi interesat de aspectul financiar al existenţei, în măsura în care se înregistrează o mare diversificare a ofertelor iar noile tehnologii accentuează latura informaţională pentru accesul larg la serviciile financiare propuse. Politicile de ansamblu practicate de bănci, relativ la descoperirea unor noi segmente de piaţă, reducerea preţurilor, inovarea în domeniul produselor financiare, creşterea calitativă a serviciilor, nu au reprezentat soluţii eficiente şi de durată de atragere şi păstrare a clientelei, într-un mediu puternic concurenţial.

Astfel, s-a constatat că cea mai bună strategie pentru a obţine un avantaj competitiv pe termen lung o reprezintă personalizarea relaţiei cu clientul, prin oferirea unor produse şi servicii adecvate fiecărui subiect, prezentate prompt şi eficient de profesionişti care să comunice perfect între ei, susţinute de avantajele suporturilor tehnologice moderne.

În acest sens, bănci de renume, cum ar fi Barclays Bank, au iniţiat programe de întărire a comunicării interne la toate nivelurile şi de schimbare a strategiilor generale ale băncii, pe linia unor transformări radicale pornind de la organizare, oferta de produse, mediul ambiant pentru servire, instrumentele de comunicare internă şi externă şi în final, cultura organizaţională ca ansamblu de atitudini, valori, mentalităţi, modele de comportament care compun identitatea băncii, care sunt dominante în cadrul său de manifestare şi care condiţionează direct şi indirect funcţionalitatea şi profitabilitatea.

Cercetările de piaţă efectuate de bancă au condus la concluzia după care: „Primul obiectiv nu trebuie să fie profitabilitatea. Satisfacerea cerinţelor clienţilor este prioritatea numărul unu. Rezultatul acestei acţiuni este profitabilitatea.8”

S-a constatat astfel că percepţia clienţilor se regăseşte în modul şi calitatea servirii, raportat la aşteptările acestora iar sursa avantajului competitiv al unei bănci se află în modul de livrare a produsului aşteptat, comportamentul personalului, atitudinea şi limbajul folosit de acesta, cât şi în stilul prezentării produselor sau serviciilor. Aceste elemente creează practic unicitatea imaginii unei bănci, prin definirea relaţiilor în mod personalizat, cu fiecare client în parte şi cât mai apropiat, la un nivel empatic favorabil încheierii tranzacţiilor.

Perceperea importanţei unei noi atitudini se remarcă la toate marile bănci. American Bankers Insurance Group din SUA a elaborat adevărate comandamente de conduită bancară, printre care „pentru a realiza afaceri de calitate şi la un cost redus, ai nevoie de salariaţi productivi, bine pregătiţi şi puternic motivaţi.9”

În această perspectivă însă, în contextul accentuării concurenţei zonale şi mondiale, sectorul bancar trebuie să cerceteze permanent noi mijloace de analiză a rentabilităţii şi controlului costurilor, asemănător celor aplicate întreprinzătorilor. Rentabilitatea pe client a devenit un element de analiză deosebit de important utilizat cu precădere de băncile din occident.

În ţara noastră, ca şi în alte state dominate de bănci sau unde băncile reprezintă o forţă mondială, este benefică monitorizarea relaţiilor cu cei mai importanţi clienţi sau cu un segment de clienţi, pentru a se cunoaşte profitabilitatea acestor relaţii şi pentru a se determina corect strategia de dezvoltare, într-un mediu puternic concurenţial.

Un sistem de analiză a rentabilităţii pe client (ARC) constituie un instrument de gestiune necesar la orice nivel, astfel10:

8 G. Hofestende – Managementul structurilor multiculturale, Ed. Economică, Bucureşti, 19969 G. Hofestende , Opere citate

10 C. Juguet – La rentabilité par client, Revue „Banque” nr. 570 - mai 1996

45

- la eşalonul superior, al managementului, cu rol în gestiunea strategică a băncii, definind activităţile, produsele şi obiectivele care trebuie dezvoltate;

- în relaţia cu clienţii importanţi ai băncii, studiul poate avea cel puţin două faţete: pe principalele produse acceptate sau global, prin inventarierea totalităţii produselor şi

serviciilor bancare utilizate de client (credite, depozite, servicii); în acelaşi timp, se poate concepe un tablou sintetic pe client prin care să se vizualizeze

ansamblul averilor şi datoriilor sale, rezultatul net al activităţii derulate, fluxurile de fonduri s.a., cu posibilitatea de a detalia orice informaţie, până la nivelul contului care interesează; o imagine fotografică, la un moment dat, poate oferi, în scurt timp, informaţii depăşite, ca urmare a frecvenţei operaţiunilor cu produsele monetare sau a altor activităţi, ceea ce implică cu necesitate o previziune pe perioadă medie sau o analiză comparativă, pe o durată suficient de mare, de cel puţin un an;

- al treilea beneficiar îl constituie controlul de gestiune, care poate deveni mai precis, operativ şi astfel mai eficient, dispunând de un instrument de analiză pe client, actualizat şi dispus pe un suport informatic.

Tot acest sistem riscă să devină prea complex şi greoi, dacă volumul de informaţie, gradul de detaliere ori perioada de referinţă nu sunt raţionalizate în funcţie de scopul urmărit de utilizator. Plecând de la un sistem de informare bogat şi complex, trebuie construit un ansamblu de constrângeri, pe planuri de analiză, care să aducă utilizatorului numai informaţiile strict necesare dar complete şi uşor de accesat.

Deosebit de importantă este conceperea unui indicator de rentabilitate suplu, realist şi nu a unei rentabilităţi pur teoretice, neadecvate produselor bancare şi metodelor practicate în diferite sectoare ale băncii, situaţie în care rezultatele analizei nu sunt reprezentative şi nu prezintă credibilitate. Este necesar ca modul de calcul şi datele considerate să reflecte condiţiile exacte ale unei tranzacţii, în funcţie, de exemplu, de tipul de dobândă convenit pentru un credit aprobat, de evoluţiile acesteia atunci când se raportează la o anumită piaţă sau când este indexată în funcţie de variaţia preţului unui anumit produs, de eventualele modificări permise de contract în condiţii de hiperinflaţie, etc. În acest caz se impune stabilirea unei grile a ratelor dobânzii zilnice, pe fiecare categorie de credit, titlu, depozit, s.a. Toate datele preluate în calculul rentabilităţii vor fi adaptate sistemului contabil general, contabilităţii analitice, tehnicilor bilanţiere şi extrabilanţiere. În paralel, toate informaţiile trebuie supuse unui control susţinut şi de audit care să certifice corectitudinea lor; fiecare dată trebuie justificată, ca şi modalităţile de calcul.

Schema de organizare a implementării analizei rentabilităţii pe client, ca instrument de gestiune, este relativ clasică. Punctul de pornire îl reprezintă inventarierea produselor oferite de bancă şi utilizate de client: depozitele, creditele, operaţiunile extrabilanţiere, serviciile financiare şi serviciile bancare.

Clientul poate fi când deponent, când împrumutat, sau deponent şi împrumutat în acelaşi timp.

Modalităţile de creditare şi de depozitare sunt determinate în conformitate cu interesele debitorilor sau creditorilor la un moment dat. Această metodă de analiză este simplă în cazul în care clientul este consecvent unei unităţi bancare dar este mai dificilă când clientul deţine conturi la mai multe unităţi ale aceleiaşi societăţi bancare, iar în acest caz rentabilitatea lui se poate interpreta corect, numai la nivel central. În acest din urmă caz, există situaţii când la o unitate bancară clientul are o situaţie rentabilă iar la alta nerentabilă, dar în funcţie de interesul general al societăţii bancare, el poate fi menţinut chiar şi în condiţii de nerentabilitate. Aici trebuie să intervină factorul central şi să repartizeze corect rentabilitatea clientului pe unităţile bancare care-l deservesc, motivat de calitatea de centru de profit ce trebuie să o deţină fiecare unitate bancară.

46

Natura informaţiilor este definită de domeniul de activitate la care se raportează. Fiecare sistem de operare alimentează o bază de informaţii lunară, cumulat cu perioadele anterioare, până la nivelul cel mai detaliat al domeniului vizat: client, cont, dosar. Pe fiecare domeniu se pot arhiva toate informaţiile băncii, sub mai multe aspecte: sold la finele lunii, medie pe perioada analizată, pe fiecare client, pe grup de clienţi, etc.

Rezultatele analizei pot fi centralizate pe fiecare unitate bancară operativă, cât şi la nivelul centralei bancare. Pentru bancă este util să se măsoare şi rentabilitatea rezultată din aportul adus de noii clienţi, care pot fi centralizaţi distinct faţă de clienţii cunoscuţi băncii.

Tabloul sinteză al analizei rentabilităţii oferă o imagine piramidală, pe client sau grup de clienţi, pentru fiecare lună, trimestru şi cumulat pe cel puţin doi ani anterior (cu arhivarea oricăror alte perioade necesare, obţinute la comandă, în funcţie de client şi produsul utilizat), iar pornind de la nivelul general se poate accesa direct cel mai mic detaliu care interesează, fără nici o constrângere de a parcurge alte etape.

Toate datele centralizate pe categorii de clienţi sau în formă agregată vor direcţiona deciziile factorilor de răspundere ai băncii.

Calculul rentabilităţii pentru diferiţi clienţi sau segmente de clienţi ai băncii permite ierarhizarea acestora după rentabilitate şi orientarea băncii spre categoriile cele mai performante, cât şi semnalizarea riscurilor pe care le implică relaţia cu alţi clienţi, în momentul sesizării unor evoluţii nefavorabile. Analiza se poate extinde asupra identificării cauzelor care privesc rentabilitatea clientului, respectiv nivelul dobânzilor, al comisioanelor bancare, oportunitatea şi eficienţa realizării sau nu a unui deficit de capital.

Decapitalizarea permanentă a agenţilor economici, manifestată prin insuficienţa resurselor de mijloace circulante faţă de necesarul desfăşurării activităţii de producţie, constituie o caracteristică în ţara noastră, care trebuie considerată de analiza bancară. În acelaşi timp, economia reclamă fonduri importante pentru dezvoltare şi modernizare, într-un cadru concurenţial extins la scară mondială.

Cauzele care au generat lipsa acută de fonduri cu care se confruntă societăţile comerciale sunt, în principal: deprecierea continuă a monedei naţionale a condus la degradarea în acelaşi ritm a capitalului

circulant propriu, cât şi la pierderea unor venituri; reevaluarea patrimoniului la intervale de timp îndelungate faţă de evoluţia permanent

ascendentă a inflaţiei; preluarea la buget a unei părţi din diferenţele rezultate la reevaluarea mijloacelor circulante; sistem fiscal împovărător; dobânzi exagerate la credite şi lipsa unor alternative reale de finanţare pe piaţa internă sau pe

cea externă (risc de ţară ridicat, care implică dobânzi excesive); majorări repetate şi exagerate ale preţului energiei electrice, termice, gazelor naturale şi

transportului, cu consecinţe negative asupra rentabilităţii societăţii comerciale.

Schema nr. 1 privind organizarea analizei rentabilităţii pe client

47

ClientSinteză

Credite Depozite Operaţiuni extrabilanţiere Servicii bancare

Provizioane Capitaluri flotante Servicii financiare Regularizări

Blocajul financiar şi nerespectarea termenelor de plată a facturilor de câtre clienţi induce un gol de mijloace circulante care se acoperă prin: apelul la credite suplimentare; diminuarea ritmului de producţie; amânarea la plată a furnizorilor; creşterea datoriilor fiscale.

Creditele bancare joacă un rol important în derularea activităţii agenţilor economici în ţările cu economie în tranziţie. În perspectiva depăşirii acestei perioade de câtre România, rolul creditului bancar în acoperirea necesităţilor financiare ale agenţilor economici va fi primordial, fiind necesare însă măsuri ferme privind:- capitalizarea băncilor (s-a stabilit deja majorarea capitalului propriu);- micşorarea nivelului dobânzii la credite;- politică financiară judicioasă (priorităţi la creditare pentru agenţii economici care realizează export);- susţinerea programelor de restructurare şi modernizare ale agenţilor economici viabili prin credite cu garanţie guvernamentală şi dobândă bonificată;- transformarea creditelor (bancare) în participaţii la capitalul firmei.

Băncile comerciale şiau diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor în condiţii de risc minim şi pentru a acoperi cerinţele de finanţare impuse de dezvoltarea acestora. Operaţiunile de creditare efectuate de bănci au la bază prudenţa bancară,

Credite- conturi curente- conturi de împrumut- portofoliu de titluri- alte conturi debitoare detalii pe fiecare tip de cont

Depozite- conturi la vedere- alte conturi creditoare

- depozite la termen

- certificate de depozit

- alte titluri similare- conturi de economii cu

regim special

- alte depozite

detalii pe fiecare tip de

cont

Extrabilanţier- angajamente- garanţii- autorizări

detalii pe fiecare operaţiune în afara bilanţului

Serviciifinanciare- comisioane- plasament valori

monetare şi valori

mobiliare

- titluri la bursa

naţională şi la burse

străine

- alte servicii,

comisioane

detalii pe fiecare

categorie de titlu şi

operaţiune

(gestionare, conturi,

vânzare, cumpărare,

s.a.)

Servicii bancare(număr, produs, cost)

- operaţiuni cu cecuri- efecte comerciale de încasat- cărţi de debit- ordine de virament

48

criteriu fundamental de politică bancară care caracterizează întreaga activitate dar care este exagerat în prezent după o perioadă de abuzuri, efectele fiind însă contradictorii: economia este privată de fondurile necesare pentru a se dezvolta, se menţine în funcţiune cu un minimum de resurse de supravieţuire; rezultatele sunt axate pe pierderi iar consecinţele se regăsesc în scăderea continuă a nivelului de trai, deci a economisirii, şi în privarea sectorului bancar de fonduri, majoritatea resurselor existente fiind atrase de stat.

Una din constrângerile prudenţiale prevăzute de legislaţia noastră se referă la expunerile mari ale unei bănci, în sensul că împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăşi, cumulate, 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii. În această situaţie, marile întreprinderi din ţara noastră au foarte puţine alternative de finanţare pe plan intern, într-un mediu economic deteriorat, caracterizat prin inflaţie accentuată, devalorizare monetară continuă, fiscalitate excesivă, blocaj financiar, societăţi bancare lipsite de forţă financiară şi piaţă de capital precară şi ineficientă.

În statele evoluate economic şi financiar (Marea Britanie, Franţa), în momentul în care o bancă şi un client tratează operaţiuni de valori mari, cele două părţi îşi definesc foarte precis drepturile şi obligaţiile, în contracte ample, diferite de cele care privesc întreprinderile mici şi mijlocii. În condiţiile în care băncile nu sunt protejate de legislaţie iar clienţii au mai multe posibilităţi de acţiune, inclusiv sustragerea de la plata obligaţiilor sau anumite abuzuri, fără consecinţe precis determinate, băncile sunt obligate să se protejeze; în paralel, economia trebuie susţinută şi nu se poate porni de la premisa că toţi debitorii sunt de rea credinţă. În acest context, băncile pot recurge la analize orientate în principal pe perspectivele firmei şi pe metodele moderne de sinteză a factorilor favorabili şi a deficienţelor clientului care solicită un credit iar elementele detaliate ale relaţiei de finanţare trebuie incluse în contracte profesioniste şi bine fundamentate.

Aprecierea performanţei financiare în scopul diminuării riscului de credit la care se expun băncile în relaţia cu clientul, în mod tradiţional, are în vedere o serie de componente principale11:

Aprecierea performanţei trecute, în evoluţie, ceea ce conduce la concluzii privind sănătatea firmei în momentul actual.

Estimarea performanţelor viitoare, concluziile acesteia influenţând direct decizia de creditare. Analiza efectuatã de bancã trebuie sã privească atât partea staticã, bilanţierã, prin utilizarea

informaţiilor oferite de nivelul indicatorilor, cât şi partea dinamicã a fluxurilor în activitatea trecutã, pentru a obţine o imagine privind managementul economic şi cel financiar12.

Modelele matematice, de tipul metodei scorurilor, pot constitui instrumente utile în depistarea precoce a riscurilor la care se expune o bancă în relaţia cu o anumită firmă care solicită credit, dar acestea trebuie permanent adaptate la noile condiţii monetare, fiscale, legislative13.

În condiţiile economice, financiare şi monetare din România ultimului deceniu, se propune orientarea analizei în mod special spre posibilităţile de dezvoltare a firmei , respectiv pe utilizarea creditelor bancare pentru relansarea activităţii şi pentru obţinerea unor performanţe superioare în viitor, aspecte de noutate în analiza financiară mondială. În spaţiul nostru naţional, unde sistemul bancar are un rol determinant în finanţarea societăţilor comerciale, piaţa fiind practic inexistentă pentru întreprinderi, se impune o flexibilitate în atitudinea băncilor, astfel încât să depăşească limitele birocratice şi de respingere în faţa riscurilor, pentru a sprijini direct, profesionist şi eficient o economie în derută, agenţii economici fiind practic sursa lor principală de existenţă. Din simplu prestator de servicii, banca trebuie să devină consilierul firmei, să se

11 Eric Manchon – Analyse bancaire de l’entreprise, Ed. Economica, Paris, 199612 Ghe. Negoescu – Risc şi incertitudine în economia contemporană, Ed. Alter ego Cristian, Galaţi, 199313 Pascal Damel – Score d’entreprise: mieux apprécier le risqué de défaillance, Revue “Banque”, nr. 575, nov. 1996

49

implice concret în rezolvarea problemelor acesteia, prin mijloace proprii care să vizeze orientarea spre afaceri profitabile şi cu grad scăzut de risc, estimat în profunzime şi în perspectivă, monitorizarea creditului, identificarea de soluţii viabile pentru onorarea vechilor datorii şi pentru redresarea reală a situaţiei financiare.

Ultimele concepţii în domeniul analizei financiare, care nu au schimbat încă radical practicile occidentale dar care ar avea un rol activ extrem de important şi în economia noastră, se bazează pe asocierea a trei factori14:

Rambursarea creditelor acordate de bancă depinde mai puţin de solvabilitatea debitorului, cât de rentabilitatea acestuia, respectiv de capacitatea de a-şi fructifica activitatea şi de a crea valoare.

Valoarea unei activităţi este mai puţin influenţată de modalităţile de finanţare, ea rezultă în principal din suma şi gradul de risc al fluxurilor monetare pe care ea le poate genera în viitor (confirmare a ipotezelor profesorilor Modigliani şi Miller). Astfel, politica de finanţare exprimă doar o modalitate de repartiţie între diferite categorii de furnizori de fonduri, numai politica de investiţii este sursă a creaţiei de valoare.

Al treilea factor rezidă din amploarea pe care o ia activitatea de gestiune a portofoliului, pe care se axează din ce în ce mai mult analistul financiar.

Trebuie reţinut, ca o şansă în plus pentru bancă şi pentru economie, eficacitatea unei analize financiare care se bazează pe indicatori de rentabilitate şi pe perspectiva activităţii derulate de firma creditată15.

Se evidenţiază o adevărată schimbare de concepţie în analiză care transferă ponderea informaţiei decisive în acordarea unui credit dinspre pasivul bilanţier al agentului economic, tratat pe o perioadă anterioară solicitării de credit (politică de finanţare), spre activul bilanţului, privit în perspectiva identificării surselor creatoare de valoare.

Rentabilitatea şi dezvoltarea firmei condiţionează fluxurile financiare viitoare, deci aportul de valoare, determinat de mărimea acestor fonduri, de gradul lor de risc şi de costurile capitalurilor angajate pentru a asigura finanţarea (rentabilitatea scontată de finanţator, acţionar sau creditor, în funcţie de riscul la care se expune).

Fluxurile apreciate a se realiza în viitor depind de doi parametri esenţiali: - rentabilitatea anticipată a capitalurilor investite (nu cea dorită);- creşterea estimată a cifrei de afaceri.

Cei doi parametri nu au aceeaşi importanţă. Dintr-o analiză simplă se poate deduce că rentabilitatea primează: o firmă nu creează valoare decât numai dacă rentabilitatea investiţiilor sale este superioară costului capitalului, altfel spus dacă rentabilitatea anticipată pentru capitalul investit este superioară rentabilităţii cerute de deţinătorii de fonduri. Mai precis, diferenţa dintre rentabilitate şi costul capitalurilor investite condiţionează creşterea sau diminuarea volumului de activitate, respectiv dezvoltarea firmei (şi a economiei în ansamblul ei).

Indiferent de metoda utilizatã, banca trebuie sã aibă permanent în vedere cel puţin trei reguli de abordare a riscului de credit:4) Nu existã credit fără risc.5) În alegerea metodelor de analizã se vor avea în vedere operativitatea şi eficienţa, adică

obţinerea informaţiilor relevante în timp util şi cu efort minim.6) Asigurarea băncii prin metode de protecţie cât mai realiste.7) Se va evita preluarea automatã a unor metodologii occidentale, multe fiind inoperante atunci

când sunt aplicate condiţiilor particulare ale economiei româneşti în perioada de tranziţie.

14 Michel Jollant – Panorama et pertinence des méthods d’évaluation, în “Analyse financière”, nr. 108, sept. 199715 Bruno Husson - Performance de l’entreprise : rentabilité versusu marge, în “Analyse financière”, nr. 108, sept. 1997

50

O bancã prudentã elaborează propriile prognoze privind activitatea viitoare a clienţilor săi, în mai multe variante, de la cea mai optimistã şi până la cea mai pesimistã, pentru a identifica pe cât posibil mai corect riscurile.

În completarea imaginii despre clientul ei, o bancã abordează şi elemente de analizã nefinanciară care definesc în general aspecte la un eşalon superior analizei financiare, de nivel global, cum ar fi: tipul afacerii, ramura şi sectorul de activitate, locul ocupat pe piaţă, proprietarii şi calitatea capitalului social, conducerea, participaţii la capitalul altor societăţi şi relaţiile cu acestea, poziţia acestora pe piaţã, clienţii şi furnizorii, eficienţa investiţiilor, produsele şi segmentul de piaţã ocupat de acestea, personalul, aspecte de naturã juridicã.

Toate aceste metode, adaptate factorilor de mediu interni şi celor externi, creează premisele evaluării riscurilor care pot interveni într-o relaţie de afaceri şi a modalităţilor de minimizare a acestora.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL

1. Destinaţia creditului pe termen scurt este:a) finanţarea cheltuielilor curente de producţie;b) finanţarea cheltuielilor de dezvoltare a activităţii;c) finanţarea creării şi dezvoltării întreprinderilor;d) acoperirea nevoilor de trezorerie.

2. Principalele forme ale creditului bancar pe termen scurt sunt:a) circulaţia cambială;b) andosarea efectelor de comerţ;c) avansul în cont curent;d) creditele de trezorerie.

3. Creditul de prefinanţare se aprobă pentru facilitarea exporturilor, atunci când:a) clienţii au o bonitate recunoscută de bancă şi începe încasarea din tranzacţie;b) clientul are de acoperit primele cheltuieli care prefigurează alte forme de finanţare;c) clientul justifică necesarul de credit lunar şi nu există încă dreptul de încasare;d) nu are încă asigurat contractul de export şi solicită sprijin bancar în acest sens.

4. Destinaţia creditului bancar pe termen mediu mobilizabil este :a) finanţarea privilegiată a sectorului public din economiei;b) dotarea întreprinderilor industriale şi comerciale, în special a i.m.m.;c) construcţia de locuinţe;d) preluarea unor active ale marilor întreprinderi de stat..

5. Dobânda la scontare se determină în funcţie de:a) valoarea nominală a cambiei, rata scontului şi perioada de la scontare până la scadenţă;b) valoarea de piaţă a cambiei în momentul scontării, rata scontului şi perioada din

momentul emisiunii;c) valoarea cambiei în momentul scontării, dobânda pe piaţa interbancară şi perioada pentru

care titlul a fost emis;d) un indicator precis stabilit al pieţei de capital.

. 6. Solvabilitatea, ca principal indicator de analiză a bonităţii agentului economic, se determină:a) ca raport între suma activelor patrimoniale pe termen scurt şi suma pasivelor patrimoniale

pe termen scurt, raport ce trebuie să fie mai mare de 1;

51

b) ca raport între totalul activelor şi totalul pasivelor, x 100, raport ce trebuie să fie mai mare de 100 %;

c) ca raport între capitalul propriu al agentului economic şi totalul pasivelor sale, x 100, valoarea general acceptată fiind de minimum 30%;

d) ca diferenţă între Active curente şi Pasive curente, valoarea cerută fiind supraunitară.

7. Lichiditatea, ca principal indicator de analiză a bonităţii agentului economic, se determină:a) ca raport între suma activelor patrimoniale pe termen scurt şi suma pasivelor patrimoniale

pe termen scurt, x 100, raport ce trebuie să fie mai mare de 100 %;b) ca raport între totalul activelor şi totalul pasivelor x 100, raport ce trebuie să fie mai mare

de 100 %;c) ca raport între [(Ac – S – Ci) / Dts] x 100, valoarea general acceptată fiind de minimum

100% (Ac = active circulante; S = stocuri; Ci = clienţi incerţi; Dts = datorii pe termen scurt)

8. Cauzele care pot genera decapitalizarea agenţilor economici sunt:a) deprecierea continuă a monedei naţionale şi sistemul fiscal excesiv;b) excesul de credite bancare;c) intensificarea operaţiunilor pe piaţa financiară;d) dobânzi exagerate la credite şi majorări repetate ale preţului energiei electrice, s.a.

Răspunsuri

1. a, d2. c, d3. c4. b, c5. a6. c7. a, c8. a, d

CAPITOLUL IVFORME ALE CREDITULUI PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

4.1. Creditul obligatar4.2. Creditul de consum şi implicaţiile sale la nivel macroeconomic4.3. Creditul ipotecar Test de autoevaluare şi control

52

Însuşirea de noţiuni cheie: credit obligatar, obligaţiuni, cupoane, acţiuni, valori mobiliare, ipotecăIdentificarea particularităţilor fiecărei forme de credit, a beneficiilor şi dezavantajelor pe care le implică, a costurilor specifice, de suprafaţă şi de fond;Impactul acestor credite la nivel macroeconomic şi a efectelor asupra fiecărei entităţi.

4.1. Creditul obligatar

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiunilor de finanţare pe termen mediu sau lung, în care parteneri sunt instituţii publice, companii cu capital de stat sau privat, care emit obligaţiuni, în calitate de debitori şi creditorii, respectiv subscriitorii care cumpără obligaţiuni în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă de dobânzi.

Obligaţiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit şi forma prin care acesta se desfăşoară; este un titlu de credit, o hârtie de valoare de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, garantată de obicei prin bunuri patrimoniale sau ipoteci.

Dacă obligaţiunea este nominală, atunci creditorul este înregistrat în evidenţa debitorului emitent şi plata dobânzii se face periodic la domiciliul creditorului sau prin alte modalităţi convenite.

Dacă obligaţiunea este la purtător, atunci este emisă cu un set de cupoane detaşabile, care trebuie prezentate la banca debitorului emitent pentru a se încasa dobânzile.

Debitorii emitenţi pot fi:- statul, prin Trezorerie, prin autorităţi locale sau prin instituţii, întreprinderi de stat,

s.a., situaţie în care avem obligaţiuni ale creditului public;- societăţi private din orice sector al economiei, inclusiv instituţii financiare sau de

credit, cu condiţia să prezinte garanţii solide, respectiv credibilitate.Creditorii cumpărători ai obligaţiunilor pot fi orice persoane fizice sau juridice, deşi în unele cazuri pot fi impuse restricţii din acest punct de vedere, cât şi ca valoare a obligaţiunilor cumpărate de un singur creditor.Firmele emitente trebuie să prezinte o încredere fermă şi să fie „debitori de prim ordin”,

societăţi importante şi puternice din punct de vedere financiar şi economic. Garanţiile se asigură în mod diferit, în funcţie de calitatea debitorului. Astfel, pentru titlurile împrumuturilor de stat, garantarea se poate efectua:o global sau implicit, prin capacitatea emitentului de a încasa venituri publice;o separat, prin afectarea veniturilor provenite dintr-o anumită sursă doar pentru

rambursarea creditului contractat prin emisiunea respectivă de obligaţiuni. În cazul titlurilor private de credit, rambursarea poate fi asigurată prin:

garanţii simple, dreptul de creanţă al deţinătorului obligaţiunii asupra activului debitorului emitent, drept care se exercită conform legii, în caz de faliment înaintea drepturilor acţionarilor, dar după onorarea creanţelor altor creditori care deţin titluri de credit ipotecar sau gajuri;

garanţii suplimentare, oferite de obicei de o bancă, atunci când se angajează, pentru un comision, să onoreze obligaţiile scadente ale emitentului în situaţiile specificate.

53

Emisiunea de obligaţiuni, în cele mai multe cazuri poate fi publică iar obligaţiunile se vând diferiţilor investitori şi vor fi cotate la bursa de valori. În unele situaţii, emisiunea poate face obiectul unui plasament privat, fiind preluată în totalitate de un investitor sau grup de investitori iar obligaţiunile nu vor fi cotate la bursă.

Sumele obţinute din emisiune de obligaţiuni sunt utilizate cu prioritate în majorarea capitalului fix, pentru noi investiţii, chiar în operaţii de preluare de companii.

Împrumutul obligatar poate fi exprimat în moneda naţională sau în alte monede decât cea a ţării investitorilor ori a ţării în care se face plasarea titlurilor, pentru prevenirea fluctuaţiilor valutare.

Pentru diminuarea riscurilor cauzate de dobânzile şi cursurile fluctuante, cât şi pentru creşterea atractivităţii lor în contextul unei concurenţe tot mai accentuate, alături de tipul clasic de obligaţiuni se dezvoltă noi forme de obligaţiuni, cum ar fi:

- cu dobândă variabilă, care asigură deţinătorului un venit variabil determinat de o dobândă de bază convenită, la care se adaugă o marjă stabilită în funcţie de o serie de factori specifici emisiunii; de obicei, dobânda de bază reprezintă un nivel minim garantat;

- indexate – în momentul emisiunii se stabileşte o dobândă care constituie limita inferioară iar majorarea ei este corelată cu evoluţia preţurilor unor produse de care este corelată, ca o măsură de protecţie faţă de oscilaţiile preţurilor; de exemplu, aceste emisiuni se pot raporta la produse petroliere sau alte materii prime de interes, aur, s.a., faţă de care îşi vor menţine puterea de cumpărare, debitorul fiind cel care va suporta riscurile;

- cu cupon zero, se concretizează printr-un preţ de emisiune mic comparativ cu suma de rambursat la scadenţă, diferenţa reprezentând dobânda emisiunii;

- convertibile – constituie o combinaţie între obligaţiuni şi acţiuni, respectiv între titlurile de credit şi cele de proprietate, în contextul în care ele aduc posesorilor un venit net sub formă de dobândă dar, în acelaşi timp, le dau dreptul de a le preschimba în acţiuni, la un preţ convenabil.Deşi obligaţiunile, ca şi acţiunile, sunt valori mobiliare, hârtii de valoare cotate la

bursă, acestea nu pot fi confundate deoarece au caracteristici total diferite: în timp ce obligaţiunea este un titlu de credit, acţiunea este titlu de proprietate asupra

unei părţi din capitalul firmei emitente; obligaţiunea primeşte ca venit dobânda care este în general sigură şi fixă, iar acţiunea

are ca venit dividendul, determinat în funcţie de profitul firmei şi de politica acesteia în domeniu;

obligaţiunea nu conferă deţinătorului dreptul de vot sau de decizie în firmă, el având numai calitatea de creditor;

obligaţiunea are un termen de valabilitatea, la expirarea căruia urmează să fie achitată de către emitent, în timp ca acţiunea este valabilă pe toată perioada de funcţionare a societăţii.

Rambursarea împrumuturilor contractate prin plasare de obligaţiuni se face la perioade mai mari de un an. Dobânzile se plătesc periodic sau în funcţie de condiţiile emisiunii iar capitalul avansat se restituie la scadenţă.

Titlurile creditului obligatar au o piaţă foarte dezvoltată în ultimii ani, lichiditatea fiind mai mare în cazul obligaţiunilor publice care presupun riscuri mai reduse pentru creditor.

Amploarea deosebită a creditului obligatar privat a condus la creşterea importanţei agenţiilor de evaluare financiară – de rating, care asigură o informare credibilă asupra calităţii debitorului şi emisiunii respective, sub forma unor calificative ierarhice şi notaţii specifice.

54

4.2. Creditul de consum şi implicaţiile sale la nivel macroeconomic

Poate fi acordat pe termen scurt sau mediu, persoanelor individuale (familii), fiind destinat achiziţionării de mărfuri sau servicii prin reţeaua comercială sau prin recreditarea creanţelor contractate în acest scop. Această formă de credit este însoţită de contractul de vânzare a bunurilor, care este reziliat în situaţia în care nu este aprobată finanţarea.

Principalele forme ale creditului de consum în economia de piaţă sunt: Creditul deschis – cu scadenţă neprecizată, prin care comerciantul creditor îl acordă clienţilor

solvabili, destinat achiziţionării de mărfuri, urmând ca lichidarea sau reglarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor personale; este considerat un credit cu rambursare neeşalonată, adaptat posibilităţilor debitorului, până la un termen maxim stabilit;

Creditul de tip „revolving”, cu dezvoltare recentă, ca urmare a utilizării extinse a cardurilor, având în vedere că permite accesul repetat la un credit bancar pe baza unui card; este acordat pentru o sumă determinată care, după ce creditul a fost rambursat, poate fi reînnoită, astfel încât mobilizează un împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile; are la bază o relaţie contractuală între vânzător-cumpărător, cumpărător-bancă, vânzător-bancă

Credite eşalonate, categorie în care termenele, mărimea ratelor, dobânzile şi celelalte elemente ale creditului se stabilesc în momentul aprobării creditului şi trebuie respectate în mod riguros;

Locaţia cu opţiune de cumpărare, care se derulează pe următoarele etape: a. clientul alege produsul şi, în unele cazuri, chiar firma producătoare (vânzătoare); b. instituţia de credit cumpără produsul şi îl închiriază clientului pe o perioadă de circa 3-5 ani, stabilind o chirie constantă, progresivă sau degresivă, în funcţie de politica comercială a băncii şi de opţiunile locatarului; c. locatarul poate deschide un depozit de garanţie rambursabil sau poate plăti o primă chirie de valoare mai mare, pentru a suporta mai uşor costurile viitoare, dar finanţarea băncii poate acoperi 100% valoarea bunurilor; d. locatarul poate cumpăra bunul închiriat la expirarea contractului.

Gradul de dezvoltare a acestei forme de credit poate avea influenţe importante asupra echilibrului monetar, în condiţiile în care permite consumul în prezent, cu plata ulterioară, astfel încât poate exercita presiuni inflaţioniste asupra nivelului general al preţurilor bunurilor de consum, dacă volumul lor nu sporeşte corespunzător, respectiv dacă oferta nu se corelează cu cererea. Astfel, se promovează pe scară largă producţia şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, peste cererea solvabilă a populaţiei.

De aceea, creditul de consum reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a statului în ce priveşte supravegherea atentă a volumului acestuia, legislaţia în domeniu, etc.

Ca avantaje, se asigură satisfacerea facilă a necesităţilor marii mase de consumatori, cu efect asupra creşterii nivelului de trai. Pe de altă parte, responsabilitatea populaţiei pentru datoriile contractate acţionează ca un factor de creştere a disciplinei din toate punctele de vedere, existând cointeresare pentru stabilitate la locul de muncă.

4.3. Creditul ipotecar

Reprezintă creditul pe termen mediu şi lung, destinat activităţilor imobiliare, categorie importantă în economia de piaţă, care dezvoltă şi susţine proprietatea privată individuală. Obiectul creditării îl constituie investiţia efectuată de beneficiar pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea, extinderea imobilelor cu destinaţie locativă şi cumpărarea de terenuri.

Se caracterizează printr-o garanţie explicită, ipoteca asupra bunului finanţat şi este însoţit de contract de asigurare în caz de incapacitate de muncă, şomaj, deces, s.a. pentru a garanta riscul de neplată.

55

Deoarece creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea proprietăţii private, sprijinul statului se manifestă pe scară largă, sub aspectul legislaţiei, gestionării datoriei, supraveghere şi control, impozitare, asigurare.

De cele mai multe ori, suma creditului nu depăşeşte 80% din investiţia preconizată iar banca solicită un aport personal al clientului.

Principalele categorii de credit sunt:- împrumut pe ipotecă cu rate fixe – comportă o sumă de rambursat şi o dobândă constantă şi

identică; rambursările sunt periodice şi fiecare cuprinde dobânda şi suma cu care se reduce datoria în curs;

- împrumut pe ipotecă cu dobândă variabilă – presupune modificarea dobânzii în funcţie de un indicator precis stabilit al unei pieţe, în general piaţa financiară, este o consecinţă a majorării costurilor de procurare a fondurilor de împrumut;

- împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă – formulele propuse prevăd pentru perioadele de început, reduceri de până la 90% faţă de rambursările constante, deci rate iniţiale mici şi rate finale superioare – această formă de credit se adresează familiilor cu venituri modeste, cu perspectiva ameliorării lor în timp;

- creditul tip releu – în situaţia în care o persoană care deţine o locuinţă, doreşte să cumpere un alt imobil şi recurge la un credit până în momentul în care reuşeşte să vândă prima locuinţă – suma creditului reprezintă în general 80% din valoarea imobilului de vânzare, cu garanţie asupra imobilului cumpărat; rata dobânzii în acest caz este superioară celei de pe piaţă, motivat de riscul cu care se confruntă banca, în situaţia în care primul imobil nu este vândut în timp util.

Având în vedere că instituţiile de credit şi financiare constituie resurse pe termen lung, specifice creditului ipotecar, cu avantajul unor garanţii sigure de rambursare şi în condiţiile unei cereri mereu ascendente, piaţa ipotecară s-a dezvoltat în majoritatea statelor lumii.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL

1. Creditul revolving reprezintă:a. o tehnică de finanţare pe termen lung, bazată pe valori mobiliareb. mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt

reînnoibilec. accesul repetat la un credit bancar pe baza unui card;d. o formă specifică de finanţare atunci când debitorul utilizează drept garanţie un bun existent,

pe care doreşte să-l înlocuiască.

2. În cazul creditului obligatar, părţile implicate sunt:a. emitentul creditor şi subscriitorul în calitate de debitor;b. persoana fizică emitentă şi persoanele juridice care achiziţionează titlurile pe piaţă;c. persoana juridică emitentă în calitate de debitor şi subscriitorul creditor;d. statul, firmele, persoanele fizice, în calitate atât de debitori, cât şi investitori.

3. Obligaţiunea este înscrisul care:a. consemnează forma de credit şi este garantată de obicei prin bunuri patrimoniale sau ipoteci;b. garantează proprietatea asupra cotei părţi din capitalul social al firmei emitente;c. are ca efect dreptul de decizie în societatea emitentă şi primeşte un venit determinat în funcţie de profitul firmei;d. primeşte ca venit dobânda, în general sigură şi fixă.

56

4. În cazul creditului ipotecar şi a celui de consum, statul se implică în mod deosebit deoarece:a. riscurile sunt deosebit de accentuate pentru instituţiile de credit şi financiare;b. au rol important în expansiunea proprietăţii private, respectiv a bunurilor de larg consum;c. pot induce dezechilibre în sistemul financiar al unei ţări şi în relaţie cu alte state;d. contribuie la creşterea nivelului de trai.

5. Obligaţiunile convertibile au semnificaţia:a. titluri de credit ce pot fi convertite într-o valută forte, după o anumită perioadă;b. titluri de credit ce pot fi convertite în alte titluri de credit, cu alte scadenţe;c. titluri de credit ce se convertesc în acţiuni, după o anumită perioadă de la emisiune;d. titluri de proprietate emise de bănci, similare acţiunilor.

Răspunsuri1. b, c2. c3. a, d4. b5. c

CAPITOLUL V COSTUL CREDITULUI

5.1. Elemente definitorii ale dobânzii şi tipologie5.2. Factori de influenţă asupra nivelului dobânzii Test de autoevaluare

5.1. Elemente definitorii ale dobânzii şi tipologie

Acordarea unui credit este condiţionată de preţul pe care debitorul trebuie să-l suporte drept contrapartidă a capitalului primit. Costul creditului presupune două componente principale: comisioanele şi dobânzile.

A. Comisioanele sunt de creaţie relativ recentă (1970), înlocuind un sistem de compensare prin obligativitatea constituirii de depozite neremunerate într-un anumit procent raportat la capitalul acordat, sistem greu de suportat de debitor. În prezent, ratele de comision cunosc o varietate de condiţii de determinare şi aplicare, cea mai mare valoare fiind înregistrată la creditele în cont curent, în cazul deschiderii şi funcţionării liniilor de credit, în special pentru creditele pe termen mediu şi lung.

În SUA, taxele de comision sunt superioare celor practicate în Europa, frecvent ¼ sau 3/8 din valoarea creditului, ele ajungând astfel până la 40 % din valoarea Produsului Net Bancar.

B. Dobânda reprezintă preţul valorii de utilizare a capitalului împrumutat. Ea este direct proporţională cu valoarea creditului (C), cu perioada pentru care este acordat (t) şi cu rata dobânzii (i), aceasta fiind relaţia de calcul a dobânzii simple:

C x t x i D = ------------- 100 x 360

Rata dobânzii se defineşte ca preţul unei unităţi de capital pe unitatea de timp şi se determină ca raport între capitalul împrumutat şi capitalul rambursat.

57

Într-o economie dezvoltată există o multitudine de alte categorii de dobânzi care, sintetic, se pot prezenta astfel:

Dobânda "directoare" sau dobânda pieţei monetare, a monedei centrale, care are la bază rata dobânzii la care banca centrală acordă împrumuturi instituţiilor financiare şi a cărei evoluţie se propagă în toate compartimentele sistemului financiar; aceasta se transmite prin dobânzile debitoare, la nivelul pieţei interbancare, unde se determină ca o consecinţă a politicilor monetare şi de credit promovate de banca centrală într-o anumită perioadă.

Dobânzile pieţei financiare, reprezintă o altă categorie care determină condiţiile împrumuturilor pe termen lung contractate.

Dobânda nominală, reprezintă dobânda înscrisă în contractul de credit şi care poate fi acceptată în una din cele două forme:

- fixă, care rămâne neschimbată pe toată durata împrumutului, cu eventuala precizare a unei actualizări raportată la evoluţia ratelor inflaţiei sau din alte motive (clauză permisivă); - variabilă, care are ca referinţă rata dobânzii de pe o anumită piaţă, în funcţie de care se modifică periodic.

Dobânda reală este diferenţa dintre dobânda nominală şi rata de eroziune a capitalului prin inflaţie sau raportul (diferenţa) dintre rata dobânzii şi rata inflaţiei:

ir = [(1 + in) / (1 + ri)] – 1

unde:ir = rata reală a dobânziiin = rata nominală a dobânziiri = rata inflaţiei

Ratele dobânzii pot fi real pozitive, când dobânzile stabilite sunt superioare nivelului ratei inflaţiei şi real negative, cu valoare inferioară ratei inflaţiei.

Dacă rata dobânzii la obligaţiuni este de exemplu, de 15 % iar rata inflaţiei de 12 %, rata reală a dobânzii va fi de 3 % ( mai precis 1,15/1,12=1,027 deci 2,7 %).

Nu se poate determina exact o rată reală "ex ante" decât dacă se anticipează corect evoluţiile elementelor ei definitorii: dobânzi şi rata inflaţiei. Aceste anticipări sunt posibile pe termen scurt dar sunt necunoscute pe termen lung.

Se remarcă în importantă şi ratele dobânzilor de referinţă pe diferite pieţe, cele mai influente fiind LIBOR (London Interbank Offered Rate), care se referă la împrumuturile pe piaţa londoneză şi LIBID (LIBOR BID), care se aplică la depozitele pe aceeaşi piaţă (în special la euro-monede), având de regulă un nivel uşor inferior celui stabilit la credite, cu efecte asupra întregului sistem de dobânzi. Similar, se determină pe pieţele franceze PIBOR şi PIBID, pe pieţele germane BIBOR şi BIBID sau pe cele americane, NIBOR (New-York Interbank Offered Rate) sau NIBID.

Dobânda compusă prezintă particularitatea că deşi calculată, nu se încasează la sfârşitul perioadei pentru care s-a efectuat calculul (de exemplu, lunar), ci este lăsată în continuare în cont sau în depozit, pentru a produce la rândul ei dobândă, întocmai ca suma depusă iniţial la bancă – capitalizarea dobânzii.

Relaţia de calcul se poate sintetiza astfel:

58

FV = PV (1+ i)n

unde: FV = valoarea viitoare (a depozitului, de exemplu) PV = valoarea prezentă a contului i = rata dobânzii n = perioada de timp pentru care se calculează 1 + i = factor de compunere

(în terminologia anglo-saxonă)

De exemplu, să se determine valoarea unui cont de 1000 euro la finele unei perioade de trei ani, deschis la o instituţie de credit care practică o dobândă de 5% anual.

FV = 1000 (1 + 0,05)3 = 1157,60 sau:

Tabel 1perioada PV (euro) 1 + i FV (euro)la finele primului anla finele anului al doileala finele perioadei

10001050

1102,50

1,051,051,05

10501102,501157,60

Dobânda legală este aceea pe care debitorul trebuie să o plătească conform legii sau altor acte normative. Se practică în situaţia în care procentul ratei dobânzii nu a fost convenit între părţi, ci s-a menţionat în contractul de credit “dobândă legală”.

Trebuie reţinut aspectul că între dobânda oferită de bănci la depunerile la vedere şi la termen (depozite) şi dobânda solicitată pentru creditele pe care le acordă există o diferenţă de procente în favoarea băncii, care constituie una din sursele sale de venituri, alături de comisioane, speze etc.

5.2. Factori de influenţă asupra nivelului dobânzii

Nivelul dobânzilor este determinat de o serie de factori, astfel: cererea şi oferta în domeniul depunerilor la vedere, la termen şi pentru diferite

categorii de credit (pe termen scurt, mijlociu sau lung, ori pe domenii de activitate: agricultura, industrie, investiţii, export, etc.);

gradul de rentabilitate a operaţiunilor pentru care sunt solicitate creditele, rentabilitate care să permită atât rambursarea creditului, comisioanelor şi dobânzilor aferente, cât şi realizarea unui profit;

riscul la care se expune creditorul şi din acest punct de vedere prezintă importanţă nivelul de dezvoltare a economiei într-o ţară, situaţia economico-financiară a companiilor, nivelul de trai, stabilitatea;

taxa oficială a scontului, respectiv dobânda de refinanţare; politica bancară în ceea ce priveşte dobânzile, având în vedere evoluţia ratei inflaţiei,

liberalizarea fluxurilor de capital, s.a. posibilităţile de refinanţare a băncilor.

Dintre factorii care influenţează dinamica dobânzii, prezentăm:

a. Raportul dintre cererea şi oferta de capital împrumutat

- oferta de capital reprezintă capitalul bănesc disponibil la un moment dat sau intr-o anumita perioadă; componentele sale sunt:• economiile care se formează într-o perioadă dată;

59

• capitalul eliberat dintr-un împrumut;• transformarea sumelor inactive în lichidităţi active;• capitaluri băneşti care devin disponibile pentru o perioadă mai lungă.

- cererea de capital sau totalul nevoilor de capital la un moment dat are următoarele elemente componente:

• capitalul solicitat pentru investiţii;• sumele necesare pentru formarea de rezerve;• cererea de credit (în corespondenţă cu oferta).Creşterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii, iar creşterea ofertei de capital are ca efect scăderea acesteia.

b. Inflaţia nu se reflectă într-o formă pură: este de menţionat ca influenţa inflaţiei asupra ratei dobânzii se bazează mai ales pe anticipaţia privind evoluţia inflaţiei. În acest sens, proprietarii reclamă utilizarea capitalului lor la o dobândă care să acopere inflaţia.

c. Modul în care se încheie bugetul de stat:

- în cazul în care deficitul bugetar este finanţat prin împrumut public, nu se realizează o creştere a cantităţii de bani (oferta de capital), dar poate avea loc o creştere a cererii de capital, cu efecte asupra majorării ratei dobânzii.

- dacă statul se împrumută la banca de emisiune şi deficitul bugetar este finanţat prin creare de monedă – situaţie interzisă prin normele europene - sporeşte oferta de capital şi se poate declanşa o scădere a ratei dobânzii.

d. Riscul bancar şi calitatea garanţiilor oferite de debitor, care depind de mărimea întreprinderii debitoare şi de puterea sa economică - dacă cifra de afaceri este mare, riscul este minim; dacă cifra de afaceri este mică, riscul este mare. Această analiză trebuie corelată şi cu alţi indicatori. La debitorii ocazionali se aplică o cotă mare de risc.

În activitatea lor, băncile comerciale nu sunt interesate în mod direct de nivelul nominal al dobânzilor ci de marja (spread-ul) pe care o realizează între dobânzile medii active (la creditele acordate) şi dobânzile medii pasive (la depozite).

În mecanismul complex al stabilirii dobânzii, trebuie avuţi în vedere o serie de factori importanţi şi anume: gradul de capitalizare a unei bănci, care îi conferă acesteia, pe lângă credibilitate şi o marjã

mai largã de acţiune în ceea ce priveşte politica de dobânzi; nivelul standard minim acceptat pe plan mondial, al coeficientului de adecvare a capitalului unei bãnci comerciale în raport cu volumul plasamentelor corectate cu gradul de risc corespunzãtor, este de 8 % iar pentru o serie de state în tranziţie, inclusiv pentru ţara noastră, s-a majorat la 12%.

nivelul taxei scontului practicate de banca centralã, precum şi al dobânzilor la celelalte categorii de credite acordate de aceasta.

nivelul rezervelor minime obligatorii pãstrate de bãncile comerciale în conturi la banca centralã şi rata dobânzii bonificată pentru aceste rezerve.

dobânda practicatã pe piaţa interbancarã în tranzacţiile dintre bãncile comerciale, care influenţează costul mediu al resurselor de creditare la societăţile bancare împrumutate sau dobânzile active la societăţile care acţioneazã pe aceastã piaţã ca împrumutãtori.

cuantumul şi structura resurselor atrase de la clienţi (la vedere, la termen) precum şi nivelul dobânzilor practicate pe piaţă de celelalte bănci, la aceste categorii de resurse, s.a.

60

Costul mediu al resurselor este factorul determinant în stabilirea nivelului dobânzilor medii active pe care bãncile comerciale le percep la creditele acordate clienţilor. Dobânzile medii active se determinã pornind de la costul mediu al resurselor, la care se adaugã marja.

În economie se percep o multitudine de rate ale dobânzii care depind de durata creditului, riscul evaluat prin prisma bonităţii debitorului, activitatea pentru care a fost acordat creditul (producţie, comerţ), destinaţia (export, ciclu lung de fabricaţie), calitatea garanţiilor, subvenţii, s.a.

Marja sau spread-ul dintre dobânzile medii active şi cele pasive reprezintã ceea ce rămâne băncii din activitatea de creditare, respectiv diferenţa dintre dobânzile percepute la credite şi cele bonificate la resurse. Aceasta este destinată acoperirii cheltuielilor proprii de întreţinere şi funcţionare a băncii, precum şi obţinerii unui profit care să-i permită constituirea fondurilor proprii, de rezervă şi dezvoltare.

În ţările cu economie de piaţă, marja este impusã de practica marilor bãnci comerciale, ea situându-se de regulã la 2-3 puncte procentuale care, în condiţiile unor dobânzi medii nominale de circa 8% cât se practicã pe piaţa internaţionalã la creditele în valutã (USD, euro, s.a.) reprezintă 20-25% din nivelul nominal al dobânzilor active. O marjã rezonabilã ar trebui sã se situeze în jurul a 10 puncte procentuale, în condiţiile actuale din ţara noastră, fiind necesar ca nivelul dobânzilor sã se plaseze într-un punct de echilibru moderat care sã stimuleze economisirea şi protecţia economiilor împotriva inflaţiei, dar care sã stimuleze în acelaşi timp şi producţia, în condiţii de profitabilitate rezonabilã pentru bãnci.

În economia româneascã de dupã 1990, a fost o scurtã perioadã de timp când marja practicatã de bãncile comerciale a fost limitatã prin reglementãrile autorităţilor monetare dar în prezent este lãsatã la latitudinea bãncilor.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL

1. Dobânda reală reprezintă:a. dobânda înscrisă în contractul de credit;b. dobânda de referinţă pe piaţa monetară;c. dobânda nominală influenţată cu rata inflaţiei;d. dobânda care rămâne neschimbată pe toată perioada creditului.

2. Dobânda variabilă are ca referinţă:a. rata inflaţiei, respectiv cursul de schimb;b. venitul bancar;c. indicele general al preţurilor;d. rata dobânzii de pe o anumită piaţă.

Răspunsuri1. c2. d

CAPITOLUL VI. FINANŢĂRI PE BAZĂ DE CREANŢE COMERCIALE.

6.1. Elemente de gestiune a creditului comercial6.2. Efectele de comerţ şi operaţiuni asociate6.3. Funcţii ale creditului comercial6.4. Operaţiunile de factoring6.5. Forfetarea: conţinut, clienţi, obiect; elemente comparative

61

Însuşirea de noţiuni cheie: cambie, bilet la ordin, warant, efecte de comerţ, trăgător, tras, beneficiar, scontare, andosare, avalizare, pensiune, factoring, forfetare.Înţelegerea mecanismelor de finanţare practicate la nivelul agenţilor economici şi în relaţiile acestora cu băncile;Aprecierea riscurilor în creditul comercial;Analiza avantajelor şi dezavantajelor operaţiunilor cu efecte de comerţ la nivel micro şi macro-economic;Compararea diferitelor sisteme de finanţare între agenţii economici, în planul relaţiilor comerciale interne şi de export.

6.1. Elemente de gestiune a creditului comercial

Relaţiile comerciale care se derulează între agenţii economici deschid posibilitatea apariţiei unor relaţii de credit reciproce, denumite şi credit comercial, care poate interveni în momentul vânzării mărfurilor (credit vânzător), sub forma amânării plăţilor sau cu ocazia procurării materiilor prime şi materialelor necesare producerii mărfurilor (credit cumpărător).

Obiectul creditului comercial constă iniţial în acordarea de credit sub formă de marfă, în urma unei înţelegeri (contract) între vânzător şi cumpărător. Prin acest act de credit se îmbină, pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor sale şi pe de altă parte, interesul comerciantului lipsit de capital care se învoieşte să plătească marfa după vânzarea ei.

În condiţiile economiei de piaţă, creditul comercial este foarte extins; el se manifestă atât în relaţiile de vânzare - cumpărare dintre agenţii economici din sectorul producţiei cu cei din sfera comercială, cât şi între producătorii de bunuri materiale.

Datorită creditului comercial, agenţii economici direct productivi pot să-şi desfacă produsele fără să mai aştepte ca agenţii economici din sfera comercială să dispună de lichidităţi, eliminând o serie de cheltuieli privind stocarea produselor şi contribuind astfel la accelerarea circulaţiei capitalului industrial. Astfel, pentru furnizor se reduc cheltuielile de depozitare a mărfii iar pentru cumpărător, costurile de procurare a mijloacelor de plată.

Pe ansamblu, se realizează un transfer reciproc de resurse iar creditul comercial acoperă o parte importantă a fluxurilor monetare în economie.

Spre deosebire de majoritatea categoriilor de credit, care se acordă sub formă de capital bănesc, obiectul creditului comercial îl reprezintă mărfurile iar mişcarea capitalului comercial este paralelă cu mişcarea capitalului industrial.

Creditul vânzător reprezintă vânzările de mărfuri pe credit, situaţie în care firma poate fi împrumutat, prin creditele furnizor pentru echipamente, materiale, etc., sau poate fi împrumutător, prin creditul client pentru produsele livrate şi lucrările executate beneficiarilor săi.

Creditul cumpărător constă în plăţile în avans, caz în care firma poate fi de asemenea într-o dublă ipostază, respectiv ca beneficiară a avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor sau plătitor de avansuri către furnizorii săi de materiale sau echipamente. Aceste credite reprezintă de fapt o prefinanţare din partea beneficiarilor unor produse sau servicii şi se practică mai ales în procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricaţie.

Creditul client, acordat de furnizor în favoarea partenerului de afaceri, prin amânarea încasării contravalorii mărfurilor livrate pe o perioadă de timp determinată, are ca scop atât reducerea unor cheltuieli (depozitare), cât şi menţinerea şi cucerirea unor noi pieţe de desfacere. În gestiunea acestei categorii de credit, furnizorul urmăreşte:

- diminuarea la minimum a perioadei de creditare;

62

- creditul comercial să nu deţină o pondere ridicată în cifra de afaceri, pentru a nu afecta lichiditatea firmei;

- stabilirea unor modalităţi de plată sigure şi rapide;- facturarea operativă a mărfurilor livrate;- stabilirea de penalităţi în cazul în care nu se respectă condiţii din contract;- obţinerea de informaţii reale şi complete despre client, astfel încât acesta să fie solvabil

iar riscul afacerii să fie minim;- mărirea cifrei de afaceri cu ajutorul creditului comercial.Indicatorul care măsoară eficienţa creditului comercial este rentabilitatea obţinută prin mărirea cifrei de afaceri ca urmare a acordării creditului comercial, în comparaţie cu alte investiţii posibile.

Creditul furnizor, reprezentând obligaţiile de plată ale firmei la care data primirii mărfurilor (serviciilor) devansează termenul de plată, este considerată ca o finanţare pe seama surselor partenerilor. În acest caz, gestiunea creditului presupune măsuri de maximizare a acestuia, atât ca valoare, cât şi ca termen de rambursare, cu efect asupra creşterii cifrei de afaceri. Toate condiţiile creditului trebuie precis prevăzute în contract iar obligaţiile de plată devenite scadente trebuie onorate pentru a evita plata penalităţilor sau alte sancţiuni posibile.

Amploarea creditului comercial şi chiar transformarea unei părţi a creditului bancar în

credit comercial, se apreciază că sunt cauzate şi de lipsa de supleţe a băncilor în distribuirea de credite de trezorerie, slăbiciunilor manifestate pe acest segment de piaţă din partea băncilor, motivate de: compartimentarea pieţii capitalurilor, controlul asupra ratei dobânzilor, restricţiile cantitative referitoare la acordarea creditelor, aversiunea puternică faţă de riscuri, s.a.

6.2. Efectele de comerţ şi operaţiuni asociate

În economia de piaţă, creditul comercial se concretizează prin utilizarea efectelor de comerţ, în principal sub forma cambiei şi biletului la ordin.

Efectele de comerţ sunt titluri de credit comercial pe termen scurt, negociabile, care materializează o datorie comercială.

Cambia este cel mai vechi titlu, apărut odată cu creditul, fiind şi cel mai utilizat, prin care se sting două datorii în acelaşi timp, respectiv un debitor îşi plăteşte creditorul prin propriul său debitor.

Cambia este efectul de comerţ prin care o persoană, numită trăgător sau emitent, dă ordin altei persoane, numită tras de a plăti o anumită sumă unei a treia persoane, beneficiar, la o dată determinată (scadenţă) şi într-un anumit loc. Trăgătorul este emitentul cambiei care are calitatea de creditor, trasul este debitorul iar beneficiarul cambiei este creditorul trăgătorului, deci intervin trei factori, existând în acelaşi timp condiţia unor menţiuni obligatorii pe înscris, privind suma de plată, data plăţii, semnătura trăgătorului.

De exemplu, comerciantul „AmaridRo” din Bucureşti a vândut o cantitate de marfă în valoare de 500.000 lei lui „Bixal”, agent economic din Galaţi, cu scadenţa peste 3 luni şi cere ca această sumă să fie plătită lui „Corys”, agent economic din Iaşi. În acest caz „AmaridRo”, în calitate de trăgător, va completa cambia cu următorul conţinut:

"Bucureşti, data 01.09.2005 Bun pentru 500.000 (cinci sute mii) lei. La data de 01.12.2005 veţi plăti contra acestei cambii la ordinul lui Corys suma de 500.000 (cinci sute mii) lei. Semnat AmaridRo."

În partea de jos a cambiei se înscrie numele şi adresa lui Bixal (trasul).

Circuitul cambial este definit de următoarele etape posibile:

63

Cambia este emisă de trăgător şi înaintată trasului pentru acceptare, respectiv pentru confirmarea obligaţiei de plată în condiţiile prevăzute în efectul de comerţ, situaţie în care va înscrie "acceptat" pe trată, va semna şi va trece data acceptării; numai după acceptare trasul devine răspunzător faţă de posesorul cambiei, beneficiarul;

În operaţiile cambiale poate interveni şi avalul care implică menţiunea scrisă pe cambie de către o persoană, numită avalist, care îşi ia obligaţia plăţii cambiei în condiţiile în care trasul sau orice altă persoană înscrisă pe cambie, nu achită la scadenţă suma prevăzută; reprezintă deci o garanţie dată de o persoană străină de cambie, de obicei de o bancă, recunoscută prin înscrierea menţiunii "per aval" şi are ca efect mărirea încrederii în efectul de comerţ şi facilitarea circulaţiei lui.

Cambia este înaintată beneficiarului care o va păstra până la scadenţă când o va prezenta trasului care va efectua plata;

Beneficiarul poate transfera altei persoane dreptul de creanţă asupra trasului, înainte de scadenţă; această operaţiune se numeşte gir sau andosare şi constă efectiv din înscrierea, pe versoul cambiei, a menţiunii "Plătiţi la ordinul-urmează numele complet al noului beneficiar - şi semnătura". Persoana care efectuează girul se numeşte "girant" iar cea care primeşte cambia, "giratar".

Girul poate viza mai multe aspecte şi deci are mai multe forme: - gir translativ de proprietate, prin care se vinde o cambie; - gir de încasare sau procură, prin care se dă mandat unei persoane să încaseze cambia la

scadenţă; - gir de gaj, prin care cambia constituie un gaj pentru garantarea unei datorii.

Andosarea facilitează circulaţia titlurilor de credit şi le conferă o credibilitate sporită deoarece toţi cei care andosează sunt solidari la plata cambiei, împreună cu trasul.

Prin operaţiunea de andosare, cambia, ca titlu de credit pe termen scurt devine şi un instrument de plată, în locul monedei. Într-o altă situaţie şi în anumite condiţii, cambia poate fi cedată definitiv, de ultimul ei

beneficiar unei bănci, înainte de scadenţă, ca urmare unei nevoi imediate de lichidităţi, operaţiune numită scontare, similară unui credit bancar pentru care se calculează o dobândă, numită scont, în funcţie de taxa de scont.

Dacă cedarea cambiei are loc cu condiţia răscumpărării ei înainte de scadenţă de către ultimul beneficiar, operaţiunea se numeşte pensiune şi se realizează cu plata unei dobânzi, numită taxă de pensiune.

În relaţia cu banca, ultimul beneficiar al cambiei poate obţine şi un împrumut bancar pe gaj de efecte de comerţ, la o valoare procentuală calculată în funcţie de suma înscrisă pe cambiile acceptate.

Ultimele trei operaţiuni cu cambii transformă creditul comercial în credit bancar. În continuare, societatea bancară îşi poate prezenta portofoliul de efecte de

comerţ băncii centrale, care analizează titlurile şi îi acordă un credit de refinanţare în cadrul operaţiunii de rescontare, în condiţiile legii.

Refuzul de plată la scadenţă din partea trasului, va determina acţiunea de "protestare a cambiei"; protestul presupune acţionarea în justiţie a trasului pe motive legate de neîndeplinerea obligaţiilor înscrise în efectul de comerţ.

Biletul la ordin, ca formă a cambiei, este înscrisul prin care o persoană, numită subscriitor sau tras, se angajează să plătească la o dată stabilită o sumă determinată unei alte persoane numită beneficiar.

Biletul la ordin este emis de tras şi cuprinde iniţial numai două persoane: creditorul beneficiar şi trasul debitor.

64

Pe exemplul prezentat anterior, biletul la ordin va avea următorul conţinut:"Galaţi, 01.09.2005. Bun pentru 500.000 lei. La 01.12.2005 voi plăti contra acestui bilet

la ordin, la ordinul lui „AmaridRo” (creditor) suma de 500.000 lei. Semnat „Bixal” (debitor)."

Biletul la ordin poate circula ca şi cambia prin andosări succesive până la scadenţă.

Operaţiunea de scontare se poate adresa şi exportatorilor care exportă în baza efectelor de comerţ şi care doresc finanţarea rapidă a exportului, înainte de scadenţă. Obiectul principal constă în acoperirea cerinţelor de lichiditate înainte de scadenţă, în perioada cuprinsă între momentul efectuării exportului şi data scadenţei titlurilor de credit, prin cumpărarea de către bancă (sau instituţie similară, chiar instituţii financiare ne-bancare), a titlurilor deţinute de exportatori asupra importatorilor. Perioada de acordare este de până la un an, respectiv termen scurt. Valoarea finanţării poate reprezenta 100% din valoarea nominală a titlului de credit, valoare din care se constituie un depozit colateral (poate reprezenta 15% din valoarea creditului).

Garanţiile suplimentare acceptate sunt poliţe de asigurare a exportului împotriva riscului de neplată la extern (riscuri comerciale şi politice), la care se adaugă depozitul colateral.

Avantajele scontării constau în:- acoperirea nevoilor imediate de lichiditate;- simplificarea procedurilor de acordare a finanţării;- operativitate;- costuri reduse.

6.3. Funcţii ale creditului comercial

Efectele de comerţ, sub cele două forme, îndeplinesc importante funcţii în calitate de titlu de credit, respectiv:

- instrument de plată, ca urmare a andosării cambiei, ceea ce permite înlocuirea circulaţiei monedei efective, proces foarte important în plăţile internaţionale.

- circulaţia cambiei creşte siguranţa onorării ei la scadenţă pentru că toţi semnatarii sunt solidari şi garantează împreună plata;

- instrument de credit bancar pe termen scurt ca urmare a scontării la o bancă, ceea ce conduce la transformarea creditului comercial în credit bancar;

- instrument de credit între întreprinderi, un important număr de tranzacţii se efectuează fără numerar, ceea ce conduce la facilitarea mişcării capitalurilor pe termen scurt, cu efect antiinflaţionist.

6.4. Operaţiunile de factoring

Factoring-ul reprezintă o tehnică de finanţare prin care un furnizor, numit „aderent”, transferă unui terţ sau „factor”, în schimbul unui comision, creanţele pe care le are de încasat în urma tranzacţiilor comerciale încheiate, care au ca obiect bunuri sau servicii furnizate pe credit.

Astfel, participanţii la operaţiunile de factoring sunt:- furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii (aderent);- factorul, care poate fi o bancă sau o societate (casă) specializată în operaţiuni de

factoring;- debitorul, client al furnizorului.Operaţiunile de factoring sunt de două tipuri de bază:

factoring-ul tradiţional (old line factoring), situaţie în care factorul plăteşte creanţele imediat în momentul acceptării lor, deci aderentul încasează contravaloarea facturilor cedate, ceea ce reprezintă un mijloc de finanţare pe

65

termen scurt, remunerat cu o dobândă superioară faţă de dobânda de piaţă, numită şi „pro rata temporis”, la care se adaugă comisionul pentru serviciile prestate de factor în gestionarea creanţelor;

factoring-ul la scadenţă (maturity factoring), atunci când factorul preia facturile, cu titlu de mandatar, dar le plăteşte la scadenţă.

În condiţiile în care se acceptă plata anticipată a facturilor, factoring-ul reprezintă o operaţiune de creditare pe termen scurt, similară creditului comercial deoarece are la bază o tranzacţie de bunuri sau prestări de servicii, dar există importante deosebiri care constau în principal în:

- obligaţia de plată în cazul factoring-ului nu se consemnează într-un efect de comerţ acceptat, care să poată circula între mai mulţi beneficiari ce răspund solidar de plata la scadenţă; în caz de neplată, factorul nu poate formula pretenţii faţă de aderent, el preluând în totalitate riscurile odată cu acceptarea facturilor, motiv pentru care efectuează analize specializate asupra bonităţii clienţilor aderentului;

- scontare se realizează prin operaţiuni izolate, în timp ce factoring-ul presupune exclusivitatea tuturor operaţiunilor pe o perioadă mai mare de timp sau pentru o anumită relaţie comercială, având la bază un contract care cuprinde toate operaţiunile şi responsabilităţile părţilor;

- creditul de factoring este garantat cu facturile care revin direct băncii şi în plus, implică o serie de costuri foarte ridicate, spre deosebire de creditul comercial.

Avantajele operaţiunilor de factoring se concretizează în:o încasarea imediată a contravalorii facturilor, ceea ce favorizează existenţa capitalului

de lucru necesar pentru continuarea activităţii, creşterea cifrei de afaceri şi a profitului;

o simplificarea contabilităţii aderentului, prin înlocuirea mai multor conturi clienţi cu un singur cont pentru operaţiunile cu factorul, ceea ce permite eficientizarea gestiunii economice;

o aderentul are garanţia încasării facturilor la termen, fiind eliminat riscul insolvabilităţii debitorului.

În acelaşi timp, factoring-ul implică o serie de dezavantaje, printre care cele mai importante vizează:

costul ridicat al derulării operaţiunilor, având în vedere că nivelul comisioanelor este ridicat iar la acestea se adaugă dobânzile, în cazul plăţii în avans, care sunt superioare cu 2-3 puncte procentuale faţă de dobânzile practicate la alte credite bancare pe termen scurt, fiind impuse de necesitatea acoperirii riscurilor şi cheltuielilor suplimentare;

este dificil de întrerupt o relaţie de durată dintre aderent şi factor, fără pierderea unor clienţi obişnuiţi să lucreze cu un anumit factor.

Deşi costisitoare, în ultimii ani operaţiunile de factoring au luat o mare amploare, mai ales în cazul relaţiilor comerciale externe, fiind favorabile furnizorilor care efectuează numeroase livrări, în loturi relativ mari, celor care au activitate sezonieră sau clientelă dispersată şi care întâmpină dificultăţi în gestiunea şi încasarea creanţelor.

6.5. Forfetarea: conţinut, clienţi, obiect; elemente comparative

66

Forfetarea se adresează firmelor care au activitate de export, în baza titlurilor de credit, efecte comerciale (cambie, bilet la ordin) şi care doresc finanţarea rapidă a exportului, înainte de scadenţa plăţii.

Obiectul de bază îl constituie acoperirea cerinţelor de lichiditate, în perioada cuprinsă între momentul efectuării exportului şi data scadenţei titlurilor de credit, prin cumpărarea de către bancă a titlurilor deţinute de exportatorii români asupra importatorilor, banca preluând riscului de neîncasare a creanţei..

Forfetarea constituie o operaţiune de finanţare care acoperă o gamă largă de scadenţe, respectiv pe termen scurt, mediu şi lung.

Valoarea finanţării poate ajunge până la 100% din valoarea nominală a titlului de credit, în limita de expunere aprobată de banca avalizatoare (garantă). Principalele garanţii se raportează la: avalul dat de bănci asupra efectelor de comerţ; scrisoarea de garanţie bancară; acceptul dat de bănci pe cambiile trase asupra lor.

Avantajele forfetării constau în:- acoperirea în timp real a cerinţelor de lichiditate;- banca preia riscurile de neîncasare;- simplificarea documentaţiei de acordare a finanţării;- proceduri operative şi costuri relativ reduse.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL

1. Creditul comercial reprezintă:a) împrumut bancar angajat în vederea achiziţionării de mărfuri şi a derulării

tranzacţiilor comerciale;b) încrederea reciprocă între agenţi economici în momentul vânzării mărfurilor prin

amânarea plăţilor;c) încrederea reciprocă între agenţii economici producători de bunuri materiale;d) credit vânzător şi credit cumpărător..

2. Obiectul creditului comercial îl reprezintă:a) capitalul reprezentând contravaloarea mărfurilor, în lei sau în valută;b) mărfurile şi serviciile vândute/prestate pe credit;c) creditul bancar achiziţionat pentru plata unor bunuri sau servicii;d) efectele de comerţ.

3. Prin cambie se poate înţelege:a) formă de concretizare a creditului comercial în economia de piaţă;b) titlu de credit pe termen scurt care materializează o datorie comercială sau financiară;c) un instrument de transfer a creditului comercial în credit bancar;d) o garanţie personală.

4. Trăgătorul este:a) persoană ce are în acelaşi timp calitatea de creditor şi debitor;b) emitentul biletului la ordin;c) primul beneficiar al cambiei;d) emitentul cambiei;

5. Trasul reprezintă:a) persoana care garantează plata cambiei la scadenţă, în operaţiunea de avalizare;b) girantul;

67

c) emitentul unui bilet la ordin;d) creditorul deţinător al unui bilet la ordin.

6. Operaţia de andosare determină:a) transferul dreptului de creanţă către alt beneficiar, înainte de scadenţă;b) o micşorare a credibilităţii titlului de credit prin disiparea răspunderii între mai multe

persoane;c) transformarea titlului de credit comercial în credit bancar;d) o solidaritate la plata cambiei şi creşterea calităţii acesteia.

7. Scontarea este operaţiunea prin care cambia este cedată:a) unei bănci centrale;b) unei bănci comerciale;c) unui alt agent economic;d) unei persoane înscrise pe titlu.

8. Factoring-ul reprezintă:a) o operaţiune de finanţare realizată prin transmiterea creanţelor, înainte de scadenţă, unei

instituţii specializate, cu obligaţia răscumpărării;b) o tehnică financiară prin care un furnizor transferă unui terţ, înainte de scadenţă,

creanţele pe care le are de încasat;c) cedarea efectelor de comerţ, înainte de scadenţă, unei instituţii specializate sau unei bănci

contra unui credit corespunzător;d) cedarea creanţelor comerciale către banca centrală.

Răspunsuri

1. b, d2. a, b3. a, b4. a, d5. c6. a, d7. b8. b

CAPITOLUL VIII. POLITICI ÎN DOMENIUL PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR BANCARE

Un rol însemnat în realizarea modernizării economiei naţionale îl are promovarea unor politice financiar-bancare competitive. Managerii, respectiv factorii de decizie, pe baza unui proces de gândire şi acţiune, îşi aduc contribuţia la îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare a politicilor financiar-bancare în funcţie de competenţa profesională şi managerială pe care pe care le posedă. Poziţia centrală pe care o îndeplinesc cei care decid politicile financiar-bancare în toate economiile Uniunii Europene, ilustrează importanţa pe care a dobândit-o teoria financiar-bancară ca suport pentru obţinerea competitivităţii pe piaţă.

Autorităţile publice, indiferent de orientarea lor, au ca obiective prioritare sănătatea şi credibilitatea sectorului bancar, eficienţa pieţelor financiare, cu multiple efecte la nivel micro- şi macroeconomic.

68

Într-un sens, se asigură protecţia micilor investitori şi a economiilor populaţiei, garanţia unor operaţiuni echitabile pe piaţă, derularea normală a proceselor financiare şi economice.

La scară mai extinsă, legăturile dintre stabilitatea sectorului economic şi a celui financiar-bancar sunt indisolubile şi se condiţionează reciproc. Activităţile financiare şi cele bancare nu există prin ele însele şi rupte de context; rolul lor determinant în repartiţia eficace a economiilor şi resurselor în general, în formarea capitalului, stimularea dezvoltării economice şi creşterea nivelului de trai este continuu probat de realitate.

În lumea finanţelor, riscurile se alimentează reciproc: perturbaţiile proprii unei instituţii sau unui segment specific de piaţă pot atrage rapid alte societăţi, instituţii sau segmente ale pieţei, atât la nivel naţional cât şi internaţional, care generează astfel probleme de amploare ce ameninţă stabilitatea financiară şi economică. Riscul de sistem constituie o prezenţă mult mai agresivă în ultimii ani, ca urmare a procesului de mondializare, a pătrunderii inovaţiilor şi tehnologiilor moderne în domeniul financiar, în contextul derulării unui volum imens de tranzacţii care creează multiple legături sub aspectul operaţiunilor, al lichidităţilor şi creditului între instituţii financiare din lumea întreagă. În confruntarea cu realităţile actuale, este din ce în ce mai dificil de găsit un echilibru între

imperativele dictate de piaţă – inovare, schimbare, concurenţă, globalizare – şi cele de politică naţională care se traduc printr-un sistem oficial de control solid şi suplu, cu rol în garantarea realizării obiectivelor privind un sistem bancar sigur şi integrat. În general, riscurile la care se expune o economie la un moment dat constituie o coordonată a politicii naţionale, trebuie corect evaluate şi ierarhizate, astfel încât banca centrală, ca refinanţator de ultimă instanţă, să acorde prioritate supravegherii eficiente a băncilor şi pieţelor financiare, chiar cu preţul unei instabilităţi monetare temporare. Un capital suficient de credibilitate permite băncii centrale o îndepărtare temporară de la linia de conduită pe termen lung, atunci când trebuie contracarat efectul unor şocuri, interne sau din exterior, care pot afecta economia.

Băncile urmăresc un set complex de obiective, care includ sporirea capitalului acţionarilor, respectând în acelaşi timp reglementările bancare.

Băncile diferă de alte organizaţii comerciale prin:- natura şi proprietatea resurselor;- gradul înalt de reglementare la care sunt supuse;- necesitatea existenţei unui echilibru între risc şi profit, cu dominarea factorilor de

risc;- caracterul pe termen lung al activităţii;- interdependenţa cu clienţii.

Regulile prudenţiale şi alte reglementări bancare acţionează ca o constrângere asupra obiectivelor şi operaţiunilor băncilor.

Pentru a rămâne competitive, societăţile bancare trebuie să achiziţioneze şi să utilizeze tehnologie informaţională modernă. Această tehnologie determină modul în care băncile îşi fixează obiectivele şi îşi organizează sistemele, influenţând structura şi cultura organizaţională. Odată cu revoluţia informaticii, băncile din economiile dezvoltate au tins să adopte structuri mai aplatizate, mai centralizate.

Noua tehnologie afectează cultura bancară în moduri complexe care includ: luarea de decizii mai puţin independente la nivelul sucursalelor, mai multă nesiguranţă a locului de muncă şi, pentru unele bănci, un mai mare accent pe angajaţii bine pregătiţi, care promovează relaţii mai strânse cu clienţii.

Dezvoltările tehnologice tind să creeze necesitatea de noi reglementări bancare pentru a preveni noi tipuri de abuzuri ale sistemului bancar.

Tendinţele în managementul băncilor româneşti probabil că vor determina o mai bună armonizare cu practicile economiilor dezvoltate, influenţate atât de presiunile tehnologice cât şi de cele comerciale, precum şi apariţia de noi reglementări, pe măsură ce pe piaţa serviciilor financiare apare o concurenţă din ce în ce mai mare. Banca Naţională va continua să promoveze

69

adoptarea de standarde şi practici internaţionale. Ca şi adoptarea de standarde şi proceduri în domeniul utilizării tehnologiei bancare, astfel de standarde internaţionale vor apropia sectorul bancar românesc de comunitatea bancară şi economică internaţională.

Presiunile concurenţiale au condus la preluarea sau absorbirea băncilor relativ mici sau mai puţin performante de către cele mai mari. Pe măsură ce concurenţa creşte, marjele şi profiturile se vor diminua, generând un nou impuls către eficienţă.

Pentru băncile care îşi desfăşoară activitatea cu succes, profitul, ca şi riscurile se vor majora, în condiţiile unei pieţe mai puternice, mai competitive.

Pe măsură ce concurenţa creşte, managementul bancar eficient va face diferenţa între succes şi eşec. Un management din ce în ce mai eficient va îmbunătăţi performanţa la toate nivelurile unei bănci.

- La nivelul conducerii superioare, capacitatea crescândă de percepere din punct de vedere strategic va ajuta băncile să prevadă şi să gestioneze posibilele zone de pericol şi să profite de oportunităţile oferite de piaţă.

- La nivelul conducerii de mijloc, un management mai eficient al resurselor (inclusiv al resurselor umane) va conduce la productivitate şi eficienţă superioare.

- La nivel operaţional, un mai mare accent pe satisfacerea clienţilor şi pe calitate va duce la o mai mare loialitate a clienţilor, mărind reputaţia băncii şi contribuind la o mai largă şi mai stabilă bază de clienţi.

Riscul constituie un fenomen omniprezent în realitatea actuală şi, cu toate că a fost resimţit din cele mai vechi perioade ale evoluţiei economice şi monetare iar sensul său a fost descifrat de analişti, prezentul a dezvoltat o adevărată ştiinţă a riscurilor. În asociere cu incertitudinea, dar şi cu concepte moderne cum ar fi „hazardul moral” şi „selecţia adversă”, riscul marchează activ relaţiile financiar-bancare în economia de piaţă iar noul context global expune operatorii la riscuri altădată necunoscute sau la noi manifestări ale celor deja existente.

Elementele de teorie modernă în analiza riscurilor sunt deosebit de valoroase pentru bancă, în relaţia ei cu clienţii dar şi cu concurenţa, pe specificul evoluţiilor actuale, şi identifică noi aspecte ale asimetriei informaţionale „tratate” distinct în funcţie de caracteristicile lor.

Principalii factori care au condus la multiplicarea şi accentuarea riscurilor, la final şi început de mileniu, se raportează la intensificarea concurenţei, în condiţii de liberalizare financiară, explozie inovaţională şi globalizare, la instabilitatea financiară, monetară, economică şi politică.

Banca este considerată o adevărată „maşină de prelucrat riscuri”, în sensul că identifică şi preia riscurile, le evaluează, le transformă şi le încorporează serviciilor şi produselor sale.

Activitatea bancară este prin definiţie riscantă iar lipsa unor măsuri adecvate în gestiunea de ansamblu a băncii, în relaţia cu piaţa, cu concurenţa sau cu fiecare client, poate avea consecinţe dintre cele mai grave.

Expunerea la risc este cuantificată prin valoarea tuturor cheltuielilor suplimentare pe care le suportă banca, până la excluderea ei din sistem.

Comportamentul managerilor, al clienţilor unei bănci sau al autorităţilor publice în abordarea riscurilor variază în funcţie de factori specifici ariei de derulare a tranzacţiilor, de forţa economică, de conjunctura internă şi externă.

Cuplul risc-performanţă constituie o faţetă a gestiunii unei bănci, abordat în sensul obiectivelor prioritare care asociază maximizarea rentabilităţii, minimizarea expunerii la riscuri şi respectarea reglementărilor.

70

Activitatea de selecţie şi tratare a riscurilor presupune investiţii specifice (costuri privind stabilirea legăturii cu debitorul şi acumularea de informaţii, cost de control şi monitorizare, etc.) şi determină organizarea şi politica băncii ca bancă „relaţională” (care încurajează o clientelă fidelă, pe care o sprijină în proiectele sale şi o ajută să se dezvolte în situaţii dificile) sau bancă specializată.

În afara soluţiilor tradiţionale de limitare a riscurilor, se propun noi metode de abordare, care să favorizeze banca odată cu păstrarea şi susţinerea clienţilor acesteia, de a căror calitate depinde în mod direct. Printre soluţiile şi obiectivele posibil şi util de promovat într-o instituţie de credit se precizează:

• înlocuirea contractelor standard de credit cu contracte adaptate situaţiei fiecărui debitor în parte şi importanţei acestuia în activitatea băncii;

• susţinerea clientului aflat în dificultate prin oferta de produse şi servicii specifice situaţiei acestuia la un moment dat şi stabilirea unui regim de rambursare a creditului în funcţie de problemele cu care se confruntă;

• reducerea costurilor de creditare prin menţinerea unei relaţii de durată cu clienţii (firme „capturate” de bancă sub aspectul informaţiilor acumulate în timp) care să diminueze efectele asimetriei informaţionale;

• într-o economie puternic deteriorată, banca trebuie să fundamenteze programe orientate pe sprijinirea agenţilor economici şi atragerea economiilor temporar disponibile, în concurenţă cu alte instituţii financiare sau cu statul, pentru a-şi îndeplini rolul specific;

• factorul uman (client sau angajat) trebuie considerat şi apreciat prin prisma importanţei lui, amplificate în perioade de criză sau de disfuncţionalităţi, când reacţii aparent iraţionale de panică sau de „profeţii auto-întreţinute” pot avea consecinţe catastrofale; profesionalismul bancar devine o variabilă esenţială;

• riscul sistemic trebuie abordat realist pentru a nu induce o criză globală de lichidităţi în sectorul bancar sau pe piaţa financiară;

• în selecţia activelor, banca trebuie să urmărească: valorificarea superioară a resurselor mobilizate şi echilibrarea activelor cu pasivele sub aspectul duratei şi costului, gradul de lichiditate, asigurarea riscurilor specifice, dispersarea riscurilor, concurenţa şi nevoile economiei;

• politica ratelor dobânzii să fie adaptată fiecărui produs şi client în parte, ca şi conjuncturii externe;

• se impune asigurarea faţă de riscurile opţionale încorporate produsului (rambursarea creditelor cu anticipaţie, retragerea depozitelor la vedere, etc.), care au efect tot mai puternic asupra rezultatelor bancare – a apărut noţiunea de „marjă sacrificată” prin exercitarea opţiunii, în condiţiile ofertei imense de produse noi şi atractive pentru clienţi - banca este cea care suportă un cost simetric câştigului clientului ei în momentul în care acesta profită de o situaţie favorabilă, dacă nu-şi ia măsuri de valorizare a opţiunilor;

• globalizarea agravează o serie de riscuri (în condiţiile unei concurenţe mult accentuate) dar induce şi riscuri noi, faţă de care banca trebuie să aibă o atitudine de prudenţă şi suspiciune permanentă; pe de altă parte, oferă oportunităţi sporite de câştig.

Pentru a depăşi problemele cu care se confruntă, băncile promovează noi produse şi servicii, având la bază titluri negociabile, cu diverse scadenţe.

Fenomenul de titrizare oferă băncii posibilitatea să intervină pe pieţe, conduce la o nouă structură a bilanţului bancar şi la creşterea importanţei operaţiunilor în afara bilanţului (aranjamente de swap, tranzacţii la termen, operaţiuni cu instrumente financiare derivate, s.a.), cu costuri şi venituri specifice, dezvoltă noi abordări sub raportul organizării bancare, pregătirii personalului, relaţiei cu clienţii şi partenerii de afaceri, tehnicii şi implicit, asupra gestiunii riscurilor – tot mai complexe faţă de complexitatea tranzacţiilor şi a pieţelor.

71

CAPITOLUL IX. PRODUSE SI SERVICI BANCARE - APLICAŢII

I. ELEMENTE INTRODUCTIVE. OPERATIUNILE DE CREDITARE

Tema 1 – Bonitatea agentilor economici

Bonitatea unui agent economic reprezinta capacitatea de plata a obligatiilor pe care le are precum si a celor care urmeaza sa si le asume. Joaca un rol deosebit de important in decizia de creditare si, sub aspect economico-financiar , ea se exprima prin mai multi indicatori stabiliti pe baza diferitelor elemente din bilantul contabil si anume:

a) lichiditatea;b) solvabilitatea;c) rentabilitatea

a) Lichiditatea patrimoniala – este capacitatea agentului economic de a acoperi obligatiile de plata pe termen scurt cu elemente patromoniale active ce pot fi transformate in disponibilitati intr-o perioada scurta de timp.

Lp = (active lichide / datorii si credite pe termen scurt) x 100

Active lichide = disponibilitati banesti + sume de incasat + titluri de credit + alte elemente de activ - imobilizari de elemente patrimoniale

Cu cat coeficientul este mai ridicat, cu tat lichiditatea patrimoniala este mai mare. Un coeficient peste 100% indica o activitate buna deoarece activele lichide depasesc datoriile, iar un coeficient subunitar indica o situatie nesatisfacatoare.

b) Solvabilitatea patrimoniala - exprima gradul in care fiecare agent economic asigura cu capitalul social acoperirea creditelor pe termen scurt, mediu si lung.

Sp = (Capital social / Total pasiv) x 100

Total pasiv = capital social + credite pe termen scurt, mediu si lung (in aplicatiile ce urmeaza)

Este considerata buna daca coeficientul este de peste 50%, limita considerata minima fiind de 30%

c) Rentabilitatea – este un indicator de sinteza si exprima eficienta activitatii in perioada analizata. Se exprima, in principal, prin rata profitului net (Rpn)

Rpn = (profit net/capital social) x 100

72

APLICAŢIESa se calculeze si sa se interpeteze comparativ indicatorii de bonitate pentru 5

societati comerciale care prezinta urmatoarele date sintetice:

Societatea comerciala

Active cu lichiditate imediata

Datorii exigibile imediat

Capital social

Credite pe termen

scurt, mediu si lung

Profit net

A 173 109 140 800 36 200 67 697 11 814B 213 070 278 065 50 421 136 194 20 661C 86 610 84 500 1 430 600 64 141 160D 330 200 97 700 477 114 17 693 61 083E 670 375 695 676 1 705 800 174 000 13 089

Tema 2 - Tehnici de calcul a dobanzilor

Costul creditului este factorul important in decizia potentialului client al bancii de a contracta o forma sau alta de credit bancar, oferit de diferitele banci din sistem.Costul creditului cuprinde donanzile aferente si diversele spetze bancare (comisoane, taxe etc)distribuite pe intreaga durata a creditului, ceea ce este cunoscut si sub denumirea de dobanda anuala efectiva.

In cadrul costului creditului, elementul principal este dobanda, al carui nivel depinde de o serie de factori precum: nivelul taxei scontului, obiectul creditat, natura si durata creditului, cererea si oferta de capital etc

2.1. Calculul dobanzii simpleFormula de calcul utilizata este:

D = (c · t · r) / 36 000

unde: D – dobanda, c – capitalul investit, t – timpul, durata investirii, r – rata dobanzii

APLICATII1. Ce dobanda incaseaza un posesor de capital in valoare de 200 000 USD care se hotaraste sa il ofere cu imprumut pe o perioada de 60 de zile, stiind ca procentul de dobanda pentru care ar semna ar fi de 7% p.a.?

2. Sa se determine cantitatea de capital ce ar trebui oferita spre imprumut de catre un detinator, pentru ca dupa un interval de 90 de zile sa obtina o bonificatie de 2000 de dolari. Rata dobanzii este cunoscuta ca fiind de 8%.

3. Un capital de 450 000 de USD a fost dat cu imprumut pe un interval de 180 de zile, la un procent al ratei dobanzii r. Valoarea dobanzii ce trebuie incasata la scadenta este de 4 500 USD. Sa se stabileasta nivelul ratei dobanzii la care s-a cedat capitalul.

4. Se cere sa se determine perioada pentru care s-a acordat un imprumut de 200 000 USD, cunoscand ca dobanda incasata a fost de 5 000 USD la un procent de dobanda de 6%.

73

2.2. Calculul dobanzii compuse

Dobanda compusa este uzuala la creditele acordate pe o perioada mai mare de 12 luni. Ea se determina pornind de la dobanda simpla calculata la sfarsitul fiecarei perioade de timp, care se adauga la suma perioadei corespunzatoare, nua suma intrand in operatia de dobanda a perioadei urmatoare.Astfel, capitalul final obtinut la sfarsitul perioadei se determina cu ajutorul formulei:

Cf = Ci + K

unde: Ci – capitalul initial, Cf – capitalul final, K – factor de multiplicare

Factorul de multiplicare K se determina tinand cont de nivelul dobanzii anuale r, astfel:

K= 1 + r

APLICATII16

1. Consideram ca o marfa in valoare de 10 000$ se vinde pe credit pe termen de 5 ani si cu un procent de dobanda de 6% p.a. Care va fi suma totala de plata?

2. Sa se stabileasca suma totala de plata si masa dobabzii, stiind ca :- marimea creditului este de 100 000 $- dobanda cuvenita este 8% p.a.- durata creditului este de 3 ani.

Tema 3 – Rambursarea creditelorRambursarea creditelor se poate face in rate egal, crescande sau descrescande, anuale, semestriale, trimestriale sau lunare. Dobanda poate fi aplicata asupra descoperitului ramas, sau pe fiecare transa pe durata creditului.

APLICATIESa se intocmeasca graficul de rambursare in cazul transelor egale cu dobanda asupra descoperitului ramas, respectiv asupra fiecarei transe pe toata durata creditului, in cazul unui credit acordat pe 3 ani, cu rambursare pe parcursul a 10 semestrialitati, pentru fiecare dintre acestea fiind emis cate un efect de comert ( trata sau bileti la ordin).

II OPERATIUNI CU DEPOZITE BANCARE

Tema 4 Capitalizarea dobanziiDepozitele bancare (sub forma de conturi sau certificate de depozit) sunt purtatoare de dobanzi, care se calculeaza pe baza formulei:

D = (C · Rd · Nz ) / (3 600 · 100)

unde : D – masa absoluta a dobanzii, C –capitalul investit, Rd - rata dobanzii, Nz – numarul de zile al perioadei de constituire a depozitului (inclusiv prima zi si exclusiv ultima)

16 C. Basno, N. Dardac – “Moneda, credit, banci – Aplicatii si studii de caz”

74

Printre diferitele avantaje pe care le ofera banca in atragerea deponentilor si stimularea constituirii de depozite la termen, se numara si capitalizarea dobanzii ce li se cuvine. Astfel, clientii bancii au posibilitatea sa-si incaseze dobanzile la sfarsitul perioadei de capitalizare sau sa le pastreze in depozit, caz in care acestea vor fi remunerate conform calculului dobanzii compuse. Rata dobanzii anuale compuse Rdac se determina cu ajutorul formulei:

Rdac = 100 [(1 + r/(100·n))n – 1]

unde: r – rata dobanzii anuale simple, n – numarul de perioade de capitalizare cuprinse intr-un an.

APLICATII 1. Stiind ca rata anuala a dobanzii simple este de 6,7%, sa se determine rata dobanzii anuale compuse pentru urmatoarele perioade de capitalizare:

a) semestrulb) trimestrul

Tema 5 – Operatiuni cu certificate de depozit pe termen scurt

5.1. Operatiuni cu certificate de depozit pe termen scurt

Operatiunile cu certificate de depozit prezinta anumite caracteristici, in special datorita caracterului specific al acestei forme de depozitare a capitalului. Dobanda la certificate de depozit se stabileste atat pe piata primara, in functie de nivelul dobanzilor pe piata monetara de referinta, cat si pe piata secundara, pe baza castigului net pana la scadenta finala, plecandu-se de la dobanda de la depozitele interbancare pentru perioada comparabila celei ramase pana la scadenta certificatului de depozit, precum si de la dobbanzile nominale oferite de bancile emitente pentru perioade similare17.

APLICATIEO banca emite un certificat de depozit in valoare de 1 milion de dolari, cu o dobanda de 5 ¾%. Perioada pentru care se constituie depozitul este de 182 de zile. Detinatorul certificatului de depozit il vinde pe piata secundara cu 47 zile inaintea scadentei la o dobanda de 5 5/16%. Se cere:

a) stabilirea cuantumului dobanzii la depozitul bancar constituit;b) stabilirea pretului de vanzare a certificatului de depozit inainte de scadenta*c) stabilirea ratei dobanzii la care se cumpara certificatul de depozit.

* Pv = Vn [(1 + d1·T / 3 600)/ (1 + d2·t/ 3 600), unde : Pv – pretul de vanzare al certificatului de deposit inainte de scadenta; Vn – Valoarea nominala a certificatului de depozit; d1- rata dobanzii la care s-a emis certificatul; d2 – rata dobanzii la care se incheie tranzactia de vanzare; T – perioada pentru care se constituie depozitul (egala cu perioada de viata a certificatului de depozit); t – timpul ramas de la data negocierii pana la scadenta.

5.2 Operatiuni cu certificate de depozit pe termen mediu

APLICATIE

17 C. Basno, N. Dardac – “Moneda, credit, banci – Aplicatii si studii de caz”

75

Un certificat de depozit emis la o valoare de 750 000 USD, in februarie 2002, cu o dobanda de 8 5/8%, cu scadenta in februarie 2007 este vandut la inceputul lunii aprilie 2003 la o dobanda de 8 ¼%Sa se stabileasca pretul de cumparare. Suma ce va trebui platita de cumparator este calculata determinand valoarea actuala a certificatului de depozit (la data negocierii), scontat la procentul stabilit.

Tema 6 – Alte operatiuni cu depozite bancare

APLICATIE18

Sa se stabileasca varianta cea mai avantajoasa de investire a unor fonduri de 10 milioane de dolari, stiind ca intreprinzatorul are la dispozitie urmatoarele posibilitati de fructificare:

Varianta 1: din suma de 10 milioane USD, intreprinzatorul plaseaza pe piata, in fiecare saptamana a lunilor mai si iunie, acordand credite la dobanda pietei (pe 3 luni), reinvestind sumele la scadenta pe inca 3 luni.

Varianta 2 : suma de 10 milioane $ o plaseaza in depozite egale, pe termen de 6 luni;Varianta 3: avand la dispozitie suma de 10 milioane$, investitorul o foloseste in felul

urmator:- cumpara certificate de depozit cu scadenta la 6 luni;- le revinde inainte de scadenta (la 3 luni de la cumparare)- suma obtinuta se reinvesteste in certificate de depozit scadente la 6 luni, pe

care le revinde la 3 luni.

Bibliografie selectivă

1. Silviu Cerna - Banii şi creditul în economiile contemporane, 2 vol. Ed. Enciclopedicã, Bucureşti, 1994.2. Silviu Cerna - Moneda şi teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timişoara, 20003. Cezar Basno, Nicolae Dardac,s.a. - Monedã, credit, bãnci, EDP, Bucureşti, 1999, vol I şi II.4. Georgeta Dragomir – Activitatea bancară şi riscul în economie, EDP, Bucureşti, 2003 5. Georgeta Dragomir - Moneda în structuri, comparaţii şi mecanisme, Ed. Academica, Galaţi, 20036. Lucian C. Ionescu - Bãncile şi operaţiunile bancare, Ed. Economicã, 19967. Costin Kiriţescu - Idei contemporane în acţiune, Ed. Enciclopedicã, Colecţia Biblioteca B.N.R., Bucureşti, 1996 8. V. Turliuc, V Cocriş - Monedă şi credit, Ed. “Ankarom”, Iaşi, 19989. * * * B.N.R., Rapoarte anuale 2000-200510. * * * Revista Piaţa financiarã, 2003-200611. * * * Revista Tribuna economicã, 2003-200612. * * * Revista Finanţe, bănci, asigurări, 2003-200613. * * * Revista EuroEconomica, Univ. “Danubius” Galaţi, Fac. de Ştiinţe Economice, 2005-200614. * * * Surse on-line

18 C. Basno, N. Dardac – “Moneda, credit, banci – Aplicatii si studii de caz”

76