TELESCOAPELE ASTRONOMICE

Corpurile cosmice emit diferite forme de radiatii , dar cel mai adesea undele luminoase si radio ating suprafata Pamantului . De aceea se folosesc telescoape optice si radio pentru a studia Universul .

Telescoapele optice aduna mai multa lumina decat ochiul uman . Irisul Ochiului normal nu se poate deschide mai mult de 8mm . Un telescop cu apertura de diametrul de 80mm are o suprafata colectoare de 100 de ori mai mare . Astfel se va aduna de 100 de ori mai multa lumina si va arata stele care nu pot fi vazute cu ochiul liber .

Telesoapele folosite de astronomi au aperturile mult mai mari . Telescopul din Mount Palomar , California USA , are o apertura de 5m . Cu cat diametrul telescopului este mai mare , cu atat steaua va aparea mai luminoasa si astronomul va putea sa vada mai departe in spatiu . De asemenea , deoarece telescoapele maresc obiectele , ele arata detalii mici care nu pot fi vazute cu ochiul liber .

Mijlocul prin care telescopul aduna lumina pentru a forma imaginea se numeste obiectiv . Acesta poate fi o lentila sau oglinda curbata . Un telescop cu o lentila-obiectiv se numeste refractor , sau telescop refractor , pentru ca lentila functioneaza refractand (indoind) lumina . Daca obiectivul este o oglinda , telescopul este numit reflector , sau telescop reflector . In ambele cazuri , se foloseste o lentila oculara pentru a mari imaginea formata de obiectiv .

- TELESCOAPE REFRACTOARE -Primele refractoare erau pline de defecte optice . Cea mai grava dintre acestea a fost

aberatia cromatica - formarea de imagini colorate in jurul imaginii . Folosind lentile subtiri cu distanta focala mare se micsora aberatia cromatica , dar astfel telescoapele puternice deveneau extrem de masive , unele cu o lungime de peste 45 de metri . Totusi , folosind asemenea telescoape , suspendate de un aranjament complex de stalpi si scripeti , s-au facut multe descoperiri despre sistemul Solar .

Telescoapele refractare moderne folosesc lentile facute din doua tipuri de sticla . Aberatia cromatica a unui element o anuleaza pe cea a urmatorului , astfel incat se produce o imagine practic lipsita de culoare . O asemenea lentila este acromatica , adica "fara culoare" . Inventia lentilei acromatice a dus la dezvoltarea refractorului de 0,47m folosit pentru descoperirea micutei stele albe pitice de mica luminozitate ce o insoteste pe Sirius . Cele mai mari refractoare construite vreodata sunt telescopul de 0.91m din Observatorul Lick si cel de 1.01m din Observatorul Yerkes , ambele fiind americane si ambele folosite si in prezent . Marimea refractorului are o limita superioara , iar telescopul de la Yerkes se apropie de aceasta limita . Motivul este acela ca lentilele mari tind sa se surpe , pentru ca sunt sustinute doar in jurul marginii si de aceea distorsioneaza imaginea . Din fericire , daca obiectivul este o oglinda , aceasta poate fi sustinuta pe intreaga suprafata posterioara . Din acest motiv , cele mai mari telescoape optice sunt telescoapele reflectoare . Acestea nu au aberatie cromatica si sunt mult mai compacte decat refractoarele .

- TELESCOAPE REFLECTOARE - Lumina adunata de oglinda principala (primara) a unui telescop reflector este

reflectata pe o oglinda plana mai mica , iar de acolo intr-un ocular . Acesta poate fi plasat langa sau in spatele tubului telescopului . Spre deosebire de oglinzile obisnuite , oglinzile de telescop au invelisul pe suprafata superioara . Imperfectiunile din sticla nu au efect asupra imaginii pentru ca lumina nu trece prin aceasta si numai o singura suprafata trebuie modelata si lustruita .

Primul telescop mare cu oglinda de sticla a fost reflectorul de 1.5m instalat de George Ellery Hale in 1908 la Mount Wilson , California . Hale a proiectat si un reflector urias de 5m , care a intrat in functiune pe Muntele Palomar in 1948 , la zece ani dupa moartea sa . A fost nevoie de multe incercari pentru turnarea placii de sticla pentru oglinda si luni intregi de racire lenta pentru a-i preveni sfaramarea . Timp de multi ani , reflectorul de 5m al lui Hale a fost cel mai mare telescop optic din lume . In prezent cel mai mare este reflectorul de 6m de la Zelenchukskaya , Rusia , din Muntii Caucaz , intre Marea Neagra si Marea Caspica .

REFLEXII MULTIPLEOglinzile reflectoare mari trebuie sa aiba o suprafata extrem de neteda si aceasta le

face extrem de costisitoare . O abordare alternativa este de a asambla oglinzi mai mici , care sunt mai ieftin de fabricat . Cel mai mare telescop de acest gen este Telescopul cu Oglinzi Multiple (TOM) de la Universitatea din Arizona , Sua . El are sase oglinzi de 1.8m cu o suprafata colectoare combinata egala cu cea a unui telescop cu diametrul de 4.5m .

TELESCOAPE FOTOGRAFICEUn dezavantaj al telescoapelor conventionale este acela ca prin ele se poate vedea

doar o parte mica a cerului . In 1930 opticianul estonian Bernhard Schmidt a inventat un nou tip de telescop fotografic care largea unghiul de vedere combinand lentile cu oglinzi . Astazi telescoapele Schmidt sunt o parte esentiala a observatoarelor . Astronomii inspecteaza cerul cu un telescop Schmidt dupa care se apropie de obiectele selectate cu reflectoare mari .

Contrar credintelor , astronomii profesionisti petrec relativ putin timp uitandu-sse prin telescoape. Mult mai adesea , telescoapele optice sunt folosite ca teleobiective uriase pentru realizarea unor fotografii cu timp de expunere lung care pot fi vazute prin observare directa . Expunerile pot dura o ora sau mai mult si in acest timp telescopul trebuie miscat constanta pentru a se compensa miscarea de rotatie a Pamantului si a-l mentine pe tinta . Uneori se folosesc amplificatoare electronice de imagine pentru detectarea si imbunatatirea luminii slabe receptionate de la cele mai indepartate obiecte . In plus , computerele imbunatatesc imaginile , escopera detalii care altfel ar fi imperceptibile . Un alt instrument atasat uneori este spectroscopul , care e folosit pentru a se analiza lumina care intra .

Cea mai buna vizibilitate a cerului este obtinuta deasupra paturii incetosate si filtratoare pe care o formeaza atmosfera Pamantului . In aprilie 1990 oamenii de stiinta americani au folosit o naveta spatiala pentru a pune in orbita in jurul Pamantului Telescopul Spatial Hubble . In ciuda unei greseli de fabricatie in oglinda principala de 2,4m a telescopului si a unor probleme cu sistemele de telecomanda a aparaturii , oamenii

de stiinta de pe Pamant au obtinut multe imagini de detaliu cu planete si galaxii folosind un calculator pentru corectarea distorsiunilor produse de oglinda . Alte telescoape pe orbita in jurul Pamantului au fost folosite pentru studierea universului folosind alte forme de radiatie , ca undele radio .

RADIOASTRONOMIAUndele radio din spatiu au fost descoperite accidental in 1932 , in timp ce

americanul Karl Jansky studia radiatia produsa de furtunile cu trasnete . El a descoperit ca exista o sursa de unde radio in apropiere de constelatia Sagittarius , unde este centrul Galaxiei noastre . Americanul Grote Reber a aratat ca intreaga Galaxie emite unde radio . Aceste descoperiri au dus la dezvoltarea radioastronomiei , iar aparatura folosita pentru detectarea acestor semnale se numeste radiotelescop .

Radiotelescopul are trei parti principale . Sistemul antenei receptioneaza undele radio si le transforma in semnale electrice . Apoi un amplificator intareste semnalele provenite de la antena si un dispozitiv de iesire le afiseaza sau le stocheaza pentru a fi analizate ulterior .

ANTENEAntena unui radiotelecop poate lua multe forme , cea mai simpla constand din

numerosi dipoli (perechi de poli) , imprastiate la sol si legate prin cabluri . Dar tipul cel mai familiar este antena parabolica - un bol metalic concav care concentreaza undele radio pe un dipol simplu. Cea mai mare antena parabolica complet dirijabila din lume este in Effelsberg , Germania , cu diametrul de 100 de metri . O antena parabolica fixa de 300m este construita intr-o depresiune din pamant la Arecibo , Puerto Rico . Aceasta detecteaza doar surse aflate deasupra .

Antenele parabolice de receptie sunt foarte mari pentru a obtine un semnal relativ puternic . Cel mai mic detaliu care poate fi detectat de un telescop depinde de lungimea de unda a radiatiei impartita la diametrul telescopului . Deoarece undele radio au lungimea de unda mai mare decat cele luminoase , un radiotelescop conventional este capabil sa ofere aceleasi detalii ca un telescop optic mai mare ar trebui sa aiba un diametru de mai multi kilometri .

Din fericire , efectul unei antene parabolice mari poate fi sintetizat prin combinarea semnalelor de iesire de la mai multe antene mai mici . Uneori siruri de radiotelescoape din tari diferite sunt legate pentru sintetizarea unor antene de dimensiunea Pamantului . Aceasta tehnica este numita Masurare Interferometrica cu Linie de Baza Foarte Lunga (Very Long Baseline Interferometry , VLBI) .

AMPLIFICATOARERadiotelescoapele functioneaza adesea la cea mai inalta frecventa posibila ( cea mai

scurta lungime de unda) , pentru a obtine o mare putere de rezolutie . Progresul radioastronomiei depinde in mare parte de dezvoltarea amplificatoarelor electrice care functioneaza eficient la frecvente de pana la mai multi gigahertzi (GHz ; un GHz este egal cu o mie de milioane de cicluri pe secunda ) . Un preamplificator special este situat de obicei in focarul antenei parabolice pentru a intari semnalul foarte slab , inainte de a trece

printr-un cablu la amplificatorul principal . Preamplificatorul transpune semnalul intr-o frecventa mai joasa , care poate fi transmis prin cablu mai eficient .

Dispozitivul de iesire poate fi un aparat inregistrator cu banda in care deviatia varfului penitei indica puterea radiatiei din diferite parti ale sursei . In alte cazuri , semnalul de iesire este divizat in frecventele sale componente de un circuit electronic , astfel incat poate fi afisata iesirea de pe fiecare frecventa . Din frecvente astronomii pot determina natura materialului care emite radiatia .

Exista si alte tipuri de telescoape concepute pentru a forma imagini folosind raze infrarosii , raze ultraviolete , raze X si raze gamma provenite de la corpuri indepartate din spatiu .

Telescopul HUBBLE

TELESCOPUL REFRACTOR GREENWI

Astrologie vedica Introducere in astrologia vedica Soarele in astrologia vedica Ascendentul in astrologia vedica Luna in astrologia vedica Interpretarea astrogramei in astrologia vedica

Astrologie vedica - introducere

Astrologia vedica este o astrologie de tip stelar: punctul de pornire în divizarea zodiacului coincide cu o stea fixa din constelatia Zeta Piscum, aflata la 180 grade de steaua Corvi din constelatia Chitra. Raportarea la un punct fix de pe bolta cereasca - steaua Corvi din constelatia Chitra - este deosebirea esentiala fata de Astrologia occidentala, în cadrul careia raportarea zodiacului se face la echinoctiul de primavara care gliseaza în timp. Diferenta între cele doua puncte, punctul fix din zodiacul sideral, vedic, si punctul echinoctial al zodiacului mobil, occidental, marcata pe ecliptica printr-o distanta unghiulara, se numeste Ayanamsha sau distanta precesionala. Aceasta explica de ce situarea Soarelui sau a Ascendentului în doua horoscoape alcatuite în cele doua sisteme nu coincide întotdeauna.

Raportarea la constelatii si nu numai la Sistemul solar, caracteristica Astrologiei vedice, se manifesta si în faptul ca Luna este considerata un factor mult mai important în determinarea personalitatii si destinului individului decât Soarele. Luna este studiata din punctul de vedere al tranzitului ei prin constelatii *, prin calitatea ei de stapân al unei zodii (Racul) care se suprapune cu casa 4 în horoscopul universal (Kala Purusha), si din punctul de vedere al unei case într-un horoscop normal, ceea ce-i atribuie calitatea de benefic sau malefic functional, etc.

Trei elemente sunt extrem de importante într-o astrograma vedica: Ascendentul, Soarele si Luna.

Soarele in Astrologia vedica

Soarele reprezinta bagajul nostru karmic, ceea ce aducem cu noi din încarnarea anterioara ca si un dat, fix, static, predispozitional pentru actuala viata. Este acea componenta a personalitatii precisa, definita, dinamico-energetica si indestructibila, statica prin imposibilitatea modificarii ei, pe care psihologia o numeste temperament. Asadar, situarea Soarelui într-o anumita zodie este scheletul, coloana vertebrala care va sustine esafodajul personalitatii care se structureaza pe baza planetelor.

Calitatile si caracteristicile planetelor se întrepatrund cu situarea lor într-o zodie si casa si cu calitatea lor de stapâni ai zodiilor si caselor. Si întrucât calitatea principla a sistemului osos este tare *, Soarele situat într-o zodie traseaza esenta nativului, ceea ce el exprima cel mai puternic în exteriorul sau.

Pe acest schelet trasat de informatia purtata de Soare, informatia purtata de celelalte planete structureaza o personalitate, o entitate biologica si psihica (emotional si mental), întocmai cum pe sistemul osos se prind si sunt sustinute si protejate celelalte tesuturi, sisteme si organe care alcatuiesc în final un corp fizic.

În momentul încarnarii, Spiritul îsi alege familia în care se va naste, astfel ca informatia referitoare la corpul fizic se va materializa prin informatia genetica purtata de catre ADN-ul parintilor si alcatuind în momentul conceptiei codul genetic al copilului, genotipul. Fenotipul, ceea ce înseamna cum este modulat genotipul sub actiunea factorilor de mediu, la nivel psihic structurându-se caracterul si la nivel fizic aspectul corpului, este reprezentat în Ascendent.

Ascendentul in Astrologia vedica

Ascendentul, direct legat si determinat de ora precisa a nasterii, de locul nasterii prin longitudinea si latitudinea localitatii, este prin însusi modul sau de determinare componenta mobila a personalitatii noastre, schimbabila si construibila, ceea ce psihologia numeste caracter.

Nasterea noastra într-o anumita familie, deci predispozitia catre un anumit tip de educatie, într-un anumit loc geografic si în anumite conditii climatice reprezinta complexul de factori care traseaza linii directoare pentru manifestarea sau inhibarea elementelor temperamentale. Ascendentul atrage dupa sine pozitionarea caselor, adica domeniile din viata, etapele pe care le vom parcurge în împlinirea noastra ca om, ceea ce vom fi dispusi sa manifestam si sa facem în aceasta încarnare. Când vom face, cum vom face si cu ce pret vom face, acestea se stabilesc pe parcursul existentei prin corelarea perioadelor majore ale vietii (stabilite prin sistemul Vimshotthari dasha*) cu tranzitele planetare ce joaca rol de catalizator pentru declansarea anumitor evenimente în viata.

Întrucât în momentul nasterii, Sufletului încarnat (Jivatman, Jeeva), îi sunt deschise toate posibilitatile, Astrologia vedica merge, în modalitatea clasica, traditionala, pe principiul caselor egale, mai mult, suprapuse peste un semn zodiacal, astfel încât casa se suprapune pe zodie, planeta stapâna a zodiei respective devenind astfel guvernatorul casei.

Luna in Astrologia vedica

Luna reprezinta psihismul nostru, partea aceea imposibil de controlat, care ne face sa fim atât de omenesc de umani, ne individualizeaza si ne structureaza specific, subconstientul, inconstientul, dar si supramentalul atunci când face legatura cu Constiinta macrocosmica. Este partea care ne ocroteste, ne vegheaza si ne creste precum mama (dealtfel, planeta karaka pentru mama, adica semnificatoare, este Luna).

Astrologia vedica, raportându-se la constelatii, ia în calcul si tranzitele Lunii prin cele 27 constelatii ( Nakshatra), tranzite extrem de importante în recalcularea orei nasterii unei persoane, în trasarea unor caracteristici de constitutie fizica, psihica, mentala si de comportament.

Luna se considera în Astrologia vedica la fel de importanta ca si Ascendentul, de aceea în calcule si pentru interpretari se fac raportari si la un Ascendent lunar. De fapt, multe din interpretari iau în calcul nu numai Ascendentul natal sau Ascendentul lunar, ci si un Ascendent solar, desi acesta este cel mai putin important. De altfel, principiul Bhavat Bhavam face ca orice casa sa poata fi considerata într-un moment dat casa 1, astfel încât interpretarile sa fie mai nuantate.

Astrograma in Astrologia vedica

Modalitatea de abordare a unei astrograme în Astrologia vedica este diferita de aceea a Astrologiei occidentale. Astfel, în Astrologia vedica:

- Planetele sunt interpretate predominant în calitatea lor de stapâni ai unor zodii si case, de dispozitori ai planetelor situate în respectivele zodii si case, cu care manifesta relatii de potentare, obstructionare sau inhibare a caracteristicilor naturale în functie de relatiile de prietenie sau dusmanie naturala sau functionala dintre ele.

- Relatiile interplanetare sunt determinante în desfasurarea efectelor si atributiilor caselor.

- Între planete se stabilesc, în functie de ocuparea caselor, cu raportare la Ascendent, Luna sau Soare, anumite relatii speciale, numite Yoga astrologice care confera efecte deosebite si independente de efectele obisnuite date de planete.

- Ascendentul si Luna sunt considerati ca fiind de mai mare importanta în ceea ce priveste conturarea destinului individului decât Soarele. De aceea, situarea Soarelui într-o anumita zodie este de importanta secundara, acest lucru reprezentând mai degraba o nuantare a calitatilor casei si zodiei respective. Deasemeni, Soarele în Astrologia vedica este considerat un malefic natural, el reprezentând bagajul karmic al actualei încarnari si, ca atare, se constituie într-o constrângere pentru entitatea respectiva care, datorita traseelor impuse de bagajul karmic adus de Soare, trebuie sa se "deplaseze" în mod obligatoriu pe aceste rute, între liniile stabilite karmic. În concluzie: Soarele blocheaza, deci, firesc, este malefic. Deasemeni, calitatea Soarelui de stapân al unei anumite zodii si case, în special, conferindu-i calitatea functionala, malefic sau benefic, este mult mai importanta decât situarea lui în zodie.

- Atributul de benefic sau malefic functional se apreciaza prin calitatea planetei de a fi stapân al unei anumite case; Astrologia vedica clasificând casele în benefice si malefice, calitatea de stapân al casei transfera planetei în manifestare beneficitatea sau maleficitatea. Aceasta dubla calitate de natural si functional face de multe ori ca un malefic natural puternic sa devina, în manifestare pentru un anumit horoscop, cea mai favorabila planeta, deci un benefic functional, care produce cele mai favorabile efecte. Asa este, de exemplu, Saturn pentru Ascendent în Taur si Balanta, când, fiind stapânul unor case benefice (casele 9 si 10, respectiv 4 si 5), devine planeta Yoga karaka si manifesta efecte pozitive.

Zodiacul european

Zodia Fecioara / arhetipul virginei, calugaritei

23 august - 21 septembrie

Semn : feminin, negativ

Planeta dominanta : Mercur 34779mye19hbd4j

Element : Pamant

Calitate : mutabil

Culoare : gri petrol, bleumarin, verde

Metal : mercur sau nichel yb779m4319hbbd

Modest, obiectiv, meditativ, cu un simt pronuntat al datoriei, nativul din zodia Fecioarei poate fi un bun savant, contabil sau critic, pentru ca are o capacitate analitica deosebita. Este un om rational, foarte atent la detalii. Actioneaza cu grija si corect, dar are o atitudine critica. Iubeste natura, ii place sa studieze. Apreciaza viata simpla si nu ii plac experimentele. Mizeaza mai degraba pe rabdare si perseverenta decat pe aventura si speculatie. Isi planifica afacerile pe termen lung. Are talent pedagogic. Daca Soarele este prost aspectat, nativul din Fecioara poate fi meschin si carcotas. Indecizia il poate face sa rateze sansele. Nativul din Fecioara poate lua totul in nume de rau, poate fi zgarcit sau cu toane.

Sanatate : Nervii sunt sensibili. Uneori, nativii acestei zodii pot fi ipohondri. Sunt predispusi la eczeme sau ulcere, mai ales daca parerile nu le sunt luate in considerare si le este lezat amorul propriu. Digestia poate fi dificila, motiv pentru care pot sa apara constipatii.

Zodia Varsator / arhetipul prietenului

20 ianuarie - 18 februarie

Semn : pozitiv, masculin

Planeta dominanta : Uranus

Element : Aer

Calitate : fix

Culoare : turcoaz

Metal : aluminiu

Imprevizibil, imaginativ, dornic sa isi dezvolte ideile. Poate fi o fire rebela si rece. Nativii din Varsator sunt niste oameni neobisnuiti. Planeta Uranus, care ii patroneaza, le confera vioiciune si originalitate. Ei sunt activi, deloc plicticosi. Au multe idei bune. Sunt atrasi de tot ceea ce este vechi, tainic si indescifrabil. Varsatorii sunt progresisti. Pentru ei, viitorul a inceput deja. Desi sunt individualisti, le place societatea, in care stralucesc. Apreciaza modul modern de viata si progresul inseamna totul pentru ei. Soarele prost aspectat indica incordare si instabilitate. Ciudateniile lor ii fac pe nativii din Varsator sa para excentrici. Din cauza modului lor contradictoriu de a gandi si simti, iau uneori decizii incorecte si sunt deseori nedrepti in aprecieri.

Sanatate : Nativii din Varsator sunt predispusi la boli ale inimii, spatelui, circulatiei sanguine (in special varice). Sunt vulnerabili la schimbarile de vreme si au nervi sensibili.

Zodia Capricorn / arhetipul pustnicului

21 decembrie - 19 ianuarie

Semn : negativ, feminin

Planeta dominanta : Saturn

Element : Pamant

Calitate : cardinal

Culoare : gri inchis, negru, maro inchis

Metal : plumb

Disciplinat, loial, serios, practic, se orienteaza catre succes. Capata cu greu incredere in ceilalti. Capricornul are un puternic simt al realitatii. El se concentreaza asupra esentialului, este sarguincios, perseverent, econom, corect. Este un om pe care te poti baza. Isi cheltuie energia metodic si "se catara" incet spre telurile lui ambitioase. Un Capricorn merge la sigur si evita experimentele. Are aptitudini pentru profesiuni ca inginer, administrator, constructor sau mestesugar (in general in profesiuni legate de pamant). Daca Soarele este prost aspectat, nativul din Capricorn poate gandi si actiona in mod egoist, inclina spre supraevaluare, este incapatanat, ipocrit si, din cauza neincrederii in ceilalti, isi deschide cu greu inima.

Sanatate : Nativul din Capricorn este mai expus la boli cronice decat la cele acute; totusi este amenintat de fracturi, raniri, in special la genunchi sau incheieturi, reumatism, raceli, afectiuni ale stomacului si ale pielii, ca si la dereglari metabolice.

Zodia Sagetator / arhetipul marelui preot sau al marii preotese

22 noiembrie - 20 decembrie

Semn : pozitiv, masculin

Planeta dominanta : Jupiter

Element : Foc

Calitate : mutabil

Culoare : bleumarin, violet

Metal : cositor

Prietenos, pasionat, tolerant, ii place libertatea si aventura. Poate fi extravagant si necioplit. Sagetatorul este calauzit de idealuri, pana cand se hotaraste sa se retraga intr-o pozitie sociala sigura. E amabil, deschis, optimist. Poate fi, insa, si extrem de arogant. Succesele lui se datoreaza atat intuitiei, cat si disponibilitatii de actiune si mobilitatii. Talentul sau organizatoric e remarcabil. E neclintit in principiile sale fundamentale, care sunt adevarul si dreptatea. Sagetatorul e un luptator cinstit, care iubeste sportul si natura, marinimos fata de sine si fata de ceilalti. Soarele prost aspectat indica sentimente divergente si un amor propriu exagerat si foarte usor de lezat, trasaturi care duc la toane, la exagerare sau la autoamagire. Nativul mai inclina spre capriciu, risipa, fanfaronada si speculatie.

Sanatate : Sagetatorul este pus in corespondenta cu soldurile, pulpele, astfel incat nativul acestei zodii este predispus la paralizii ale membrelor, accidente sportive, sciatica.

Zodia Scorpion / arhetipul alchimistului

23 octombrie - 21 noiembrie

Semn : negativ, feminin

Planeta dominanta : Pluto

Element : Apa

Calitate : fix

Culoare : grena si maro

Metal : otel sau fier

Hotarat, rafinat, tainic, curios. Poate fi gelos si smecher. Nativii din Scorpion pot fascina datorita caracterului lor puternic, cu atat mai mult cu cat au si ceva misterios in ei. Vointa si dorinta de a-si impune individualitatea, instinctul lor de conservare, tenacitatea si perseverenta, un mod de a gandi si actiona puternic marcat de sentimente - sunt alte caracteristici foarte pronuntate ale nativilor Scorpion, carora li se adauga o buna cunoastere si constientizare a obiectivelor, mandria si respectul fata de sine. Scorpionii pot imbratisa cu succes cariera de cercetatori sau de psihologi. Pentru ei, moartea si invierea nu sunt simple figuri de stil. Cunosc atat culmile, cat si abisurile existentei. Deoarece sunt permanent sub tensiune, pot cadea usor in extreme. Atitudinea lor fata de ceilalti este marcata de neincredere. Pot fi vicleni, razbunatori, agresivi, incapatanati si exagerat de gelosi.

Sanatate : Un om al placerilor, nativul din Scorpion este victima acestora. Predispozitii la boli de stomac, gat si nas, infectii, hemoroizi, intoxicatii.

Zodia Balanta / arhetipul iubitei sau iubitului

22 septembrie - 22 octombrie

Semn : pozitiv, masculin

Planeta dominanta : Venus

Element : Aer

Calitate : mutabil

Culoare : albastru, tonuri de roz si de verde

Metal : cupru, uneori bronz

Sarmant, sociabil, bun diplomat. Accepta compromisurile. Poate fi indecis. Nativii din Balanta sunt sociabili si au nevoie de ceilalti pentru a se desfasura. Caracterul lor iubitor si armonios este controlat de ratiune. Sunt inimosi, diplomati innascuti si stapanesc arta de a se purta cu ceilalti. Pentru ei, mentinerea echilibrului, ideea de "a trai si a-i lasa si pe ceilalti sa traiasca" sunt necesitati vitale. Sunt adaptabili, au bun gust si talent artistic. Iubesc culorile, tablourile, muzica si dansul si ies in evidenta datorita aspectului lor exterior placut. Daca Soarele este prost aspectat, rafinamentul erotic poate duce la viciu. Ambitia,

toanele, lingusirile, desfraul si vanitatea le pot dauna nativilor din Balanta, iar dorinta de lux ii poate costa prea mult.

Sanatate : Nativii Balanta sunt gurmanzi innascuti. Din acest motiv, la maturitate pot avea tendinte de ingrasare. Sunt predispusi la boli de rinichi, la afectiuni ale vezicii, uretrei, pielii si incheieturilor.

Zodia Leu / arhetipul tatalui

23 iulie - 22 august

Semn : pozitiv, masculin

Planeta dominanta : Soare

Element : Foc

Calitate : fix

Culoare : toate tonurile de la rosu la galben

Metal : aur

Soarele in onoare

Increzator in propriile forte, mandru, generos; stie sa isi reprezinte interesele, ii place sa atraga atentia, poate fi condescendent. Leul este constient de propria valoare si este mereu preocupat ca meritele sa-i fie recunoscute in mod corespunzator si sa iasa in evidenta. Are o mare nevoie de respect. Este ambitios si creativ. Stie sa isi creeze aparitii de efect. Vrea sa fie "vioara intai", isi organizeaza succesul, cauta prestigiul social. Este drept si marinimos. Uneori poate parea arogant. Amorul propriu si autoadmiratia il pot costa simpatia celor din jur. Ii plac aparitiile teatrale, iar in familie tinde sa adopte rolul de stapan. Sentimentele sale puternice il pot duce la speculatii si aventura. Poate fi egoist.

Sanatate : Vitalitatea Leului este remarcabila; totusi, este sensibil la stres, care ii poate provoca tulburari cardiace. Este predispus la afectiuni ale sangelui, ale maduvei osoase si ale incheieturilor. Insuccesele ii pot afecta sanatatea.

Zodia Rac / arhetipul mamei

22 iunie - 22 iulie

Semn : negativ, feminin

Planeta dominanta : Luna

Element : Apa

Calitate : cardinal

Culoare : gri argintiu

Metal : argint

Precaut, inclinat spre meditatie, dotat cu multa imaginatie. Are nevoie de siguranta, este interiorizat. Caminul este important. Racul este tandru, binevoitor, sensibil, plin de fantezie, dornic de liniste. Este dominat de sentimente, isi aude vocea interioara, are presimtiri, intuitia avertizandu-l deseori.

Ii place sa fie laudat si este recunoscator pentru laudele primite. Creativitatea sa il poate ajuta sa se afirme in domeniul artistic. Racul este grijuliu si totdeauna gata sa dea o mana de ajutor. Respecta conventiile sociale si recunoaste necesitatea disciplinei, chiar daca ii vine greu sa se lase ingradit. Racul este, insa, si foarte susceptibil, usor de jignit si ranchiunos. Uneori poate fi prea sentimental. Are toane, risca sa se lase dus de val si sa cada. Imaginatia prea puternica il poate face sa vada pericole si acolo unde nu sunt, favorizand teama. Racul poate fi instabil, fapt care il face sa fie dornic de schimbari. In relatiile cu ceilalti, este uneori prea inchis in sine. Cu toate ca nu pretinde ca le stie pe toate, vrea sa aiba ultimul cuvant.

Sanatate : Cel mai sensibil organ este stomacul. Starea sanatatii sale este influentata de starea de spirit.

Zodia Gemeni / arhetipul frate-sora

22 mai - 21 iunie

Semn : pozitiv, masculin

Planeta dominanta : Mercur 34779mye19hbd4j

Element : Aer

Calitate : mutabil

Culoare : aproape toate; benefic este galbenul

Metal : mercur

Sensibil, energic, comunicativ, iubeste schimbarile; este sociabil, dar adesea indecis. Un Geaman este mobil, se adapteaza usor, este curios, interesat de multe lucruri, este mediatorul innascut. Este sociabil si cauta permanent latura vesela a vietii. Bunatatea, talentul diplomatic si negustoresc si usurinta in exprimare ii permit sa abordeze cu succes multe domenii. Gemenilor li se poate reprosa orice in afara faptului ca ar fi plicticosi. Activi si creativi, ei cauta fascinantul si neobisnuitul. Daca interesele de moment sunt prea puternice, atunci Geamanul se orienteaza dupa cum bate vantul. Un Geaman fuge dupa doi iepuri si isi schimba comportamentul in functie de starea de spirit. Din acest motiv, e nehotarat si instabil, nu e intotdeauna ordonat si statornic in viata. Nelinistea, lipsa concentrarii si infidelitatea, motivate de temperamentul sanguin, sunt defectele cele mai frecvente ale nativilor acestei zodii.

Sanatate : In cazul Gemenilor, sunt sensibili nervii, bratele, mainile, intregul aparat locomotor si organele respiratorii.

Zodia Taur / arhetipul curtezanei

21 aprilie - 21 mai

Semn : negativ, feminin

Planeta dominanta : Venus

Element : Pamant

Calitate : fix

Culoare : roz

Metal : cupru

Un Taur autentic gandeste si actioneaza conform realitatii. El isi cunoaste limitele, iubeste ordinea, este obiectiv, nu amesteca obligatiile cu distractia, este rabdator, rezistent, practic, iubeste muzica si arta si mai ales placerea. Este adeptul naturaletei, al lipsei de complicatii. Este inimos, sociabil si are simtul umorului. Schimbarile nu-i stau in fire. Are nevoie de siguranta. Gandurile si sentimentele lui sunt ghidate de ideea de proprietate, chiar daca este vorba despre cea a partenerului. Daca Soarele este prost aspectat in horoscop, Taurul poate fi dominat de dorinta de comoditate si de placeri, dar si de incapatanare, gelozie.

Taurul poate fi dur, unilateral si inflexibil, de neclintit din prejudecatile lui, imobil spiritual. Comportamentul Taurului depinde foarte mult de starea sa de spirit, fapt care nu face decat sa-l traga in jos. Stapanirea instinctelor poate deveni o problema. Perseverent si ferm, iubeste luxul si siguranta. Este un prieten credincios si un dusman neinduplecat.

Sanatate : In cazul Taurului, gatul, esofagul, partea superioara a aparatului respirator sunt sensibile. Digestia poate fi proasta.

Zodia Berbec / arhetipul eroului

21 martie - 20 aprilie

Semn : pozitiv, masculin

Planeta dominanta : Marte

Element : Foc

Calitate : cardinal

Culoare : rosu

Metal : fier

Soarele in exaltare

Incapatanat si intreprinzator, isi urmeaza propriul drum; poate fi chiar indaratnic. Un Berbec autentic este vioi, intreprinzator si plin de entuziasm pentru tot ce e nou. Cutezator, deseori naiv, e plin de idei, are initiativa si trece imediat la actiune, pentru ca vrea totul cat mai repede. Se simte in largul sau in situatii clare, nu-i plac ocolisurile si ambiguitatile. Decide fara drept de apel, este foarte rational, vrea si poate conduce. Are aptitudini tehnice si practice. Aspectul negativ al zodiei este excesul de zel, care poate deveni daunator. Berbecul poate fi brutal, furios, certaret. Este un subaltern nerabdator, recalcitrant si incomod, care incepe multe lucrari dar nu le termina. Daca nu-si poate stapani impulsurile, Berbecul se poate lasa tarat in aventuri riscante.

Sanatate : Berbecul este plin de vitalitate. Poate avea probleme cu dantura, face usor febra, este sensibil la stres, deoarece nu stie sa se opreasca atunci cand trebuie, e nervos, are un somn neodihnitor, rinichii si stomacul sunt sensibili. Berbecul este insa semnul cu cea mai mare putere de regenerare.

Zodia Pesti / arhetipul misticului, sfantului

19 februarie - 20 martie

Semn : negativ, feminin

Planeta dominanta : Neptun

Element : Apa

Calitate : mutabil

Culoare : vernil

Metal : platina sau cositor

Complex, intelegator, prietenos, este un visator. Intampina greutati in a fi practic. Nativii din zodia Pestilor sunt sensibili, impresionabili, comozi, bonomi si sociabili, modesti si dispusi sa se sacrifice pentru altii. Au mult umor. Fantezia lor bogata ii face sa fie visatori. Ei ii inteleg foarte bine pe ceilalti si astfel pot iesi din situatii critice. Sunt foarte curajosi si isi indeplinesc obligatiile cu constiinciozitate si la timp. Pe plan profesional, sunt colaboratori exceptionali, care ii lasa cu placere pe altii sa comande. Nativii din Pesti isi intuiesc slabiciunile. Uneori sunt prea secretosi si au tendinta sa se retraga in lumea lor. Pot fi atrasi de droguri, de speculatii care pot duce la pagube.

Sanatate : Nativii acestei zodii sunt predispusi la infectii si afectiuni ale picioarelor, in special ale gleznelor. Intestinele sunt, de asemenea, sensibile. Socurile sufletesti pot duce la depresii si dereglari fizice.

Chisinau 2007

Eclipsa este intunecarea unui corp ceresc. Apare cand umbra unui obiect din spatiu cade pe un altul sau cand un obiect trece prin fata altuia, blocand lumina.Eclipsa solara are loc cand luna trece printre Soare si Pamant.Eclipsa lunara are loc cand luna trece prin umbra Pamantului.

Si alte corpuri ceresti, in afara de Pamant si Luna pot avea eclipse. Planeta Jupiter cateodata blocheaza lumina solara a lunilor sale. De asemenea, lunile planetei Jupiter pot umbri cateodata planeta.Eclipsa solara apare cand umbra lunii trece prin fata Pamantului. Umbra se misca de la vest la est in jurul Pamantului, cu o viteza de 2000 mile (3200 km) pe ora. Oamenii care se afla in calea umbrei pot vedea trei tipuri de eclipsa. Eclipsa totala apare cand luna este in totalitate in fata Soarelui. Daca luna se afla in cel mai indepartat punct fata de Pamant cand are loc eclipsa totala, eclipsa poate fi eclipsa inelara. In astfel de eclipsa, intunecimea lunii este doar in mijlocul Soarelui, lasand un inel de lumina in jurul ei. O eclipsa partiala apare cand Luna acopera doar o parte din Soare.     O eclipsa solara totala este este una dintre cele mai impresionanate vederi. Luna intunecata apare la marginea de vest a Soarelui si se misca incet in jurul lui. In momentul eclipsei totale, un nimb de lumini inconjoara Soarele intunecat. Acest nimb este corona Soarelui. Cerul ramane albastru, dar intunecat. Cateva stele si planete pot deveni vizibile de pe Pamant. Dupa cateva minute, Soarele reapare, iar Luna isi continua miscare inspre est.      Perioada in care Soarele este total intunecat poate fi intre 2 minute si jumatate si 7 minute 40secunde.     O eclipsa solara nu trebuie privita direct, deoarece radiatiile solare pot afecta ochii.

       Eclipsele lunare au loc cand luna trece prin umbra Pamantului. Eclipsa totala apare cand Luna trece in intregime prin umbra Pamantului. Eclipsa partiala apare cand doar o parte din Luna trece prin umbra Pamantului. O eclipsa lunara totala poate dura 1 ora si 40 minute. Eclipsa lunara poate fi vazuta pe timpul noptii, nu exista nici un pericol in a o privi.

       Luna nu devine total intunecata in timpul eclipselor lunare. In multe cazuri, ea devine rosiatica. Lumina devine astfel, din cauza atmosferei si a a altor culori prezente in lumina Soarelui.

O eclipsa are loc atunci cand un obiect se interpune in fata altuia. O eclipsa poate fi

totala sau partiala. Umbra unei eclipse are doua parti: umbra propriu-zisa (eclipsa totala) si penumbra (eclipsa

partiala).

Eclipsa de Luna are loc atunci cand Pamantul se interpune intre Luna si Soare. Astfel, Pamantul blocheaza lumina

solara si aceasta nu mai ajunge pe Luna. Acest tip de eclipsa poate avea loc doar cand e luna plina.

Eclipsa de Soare are loc atunci cand Luna blocheaza lumina solara si aceasta nu mai ajunge pe Pamant. O eclipsa

de Soare nu poate avea loc decat atunci cand e luna noua. Eclipsa (totala) de soare se manifesta sub forma unei

fasii inguste pe suprafata Pamantului, in rest eclipsa fiind partiala.

Soarele este mult mai mare si mai departe decat Luna dar marimea aparenta a lor este uneori egala (depinzand de

orbita eliptica a Pamantului). In acest caz Soarele este acoperit in totalitate de Luna.

Eclipsele in astrologie

Eclipsele. De luna, de soare. Ele aduc schimbari foarte importante оn vietile noastre : nimic din ceea ce se оntвmpla оn timpul unei eclipse ori оn zilele premergatoare si, mai ales, de dupa eclipse nu este simplu.

Eclipsele sunt ca un fel de jokeri оn horoscop – ele schimba situatiile, оntotdeauna оn mod dramatic. Tot ceea ce urmeaza unei eclipse are mai multa "greutate", ne maturizeaza si ne оnvata. Eclipsele sunt mвna destinului оn viata noastra. Si nici macar nu trebuie ca o eclipsa sa aiba loc оn semnul tau ca sa te influenteze, dar daca, оntвmplator, cade оn ziua ta de nastere, anul ce urmeaza va fi un punct de rascruce оn viata ta.

Eclipsele duc la finalizarea – оn bine sau оn rau – a unor situatii care treneaza. Ele sunt... deznodaminte. Sunt felul оn care destinul оsi spune cuvвntul оntr-o lume оn care oamenii sunt convinsi ca viata ti-o faci tu si numai tu (ceea ce este foarte adevarat, numai ca eclipsa, ca si zodia, оl modeleaza pe "tu" din aceasta propozitie!). Poate o slujba noua, poate o casatorie, poate o casa – oricum, ceva important se petrece sigur, si cel mai adesea fara vreun semn prevestitor, ci asa, deodata, ca si cum ceva s-ar amesteca оn viata noastra. Eclipsele te pot rasplati sau pedepsi. Ele, оnsa, оi fac оntotdeauna pe oameni sa fie mai "ei оnsisi", accentuвnd calitatile si defectele elementare ale zodiilor carora le apartinem. De exemplu, un Berbec va fi "mai Berbec decвt de obicei" оntr-o asemenea perioada.

De cele mai multe ori, ele "corecteaza" o traiectorie, ne fac sa оntelegem mai bine anumite lucruri, sa vedem adevaruri pe care nu le-am observat. Imaginati-va ca faceti un puzzle – viata voastra –, tot оncercвnd sa gasiti si sa potriviti piesele ca sa se оmbine... si la un moment dat, iata, cade din cer una dintre piesele puzzle-ului. E buna? E rea? E ceva оn plus si te poate face sa spui : "Da, acum inteleg! Оn sfвrsit, acum оnteleg!".

Eclipsele maturizeaza, prin evenimente bune sau rele. Prin оnceputuri si sfвrsituri. Astrologic, simbolic, moartea nu este decвt un alt оnceput. La fel si sfвrsitul unei relatii, оn care partenerul poate s-a schimbat de nu-l mai recunosti оn zilele eclipsei...

Desigur, ESTE posibil ca o eclipsa sa nu te afecteze direct. Dar ea afecteaza оntreaga societate. Оn trecut, oamenii erau mai atenti la ritmurile lumii si ale naturii, se temeau de eclipse si le respectau. Pe buna dreptate : viata capata un ritm mai alert оn preajma lor, e mai accelerata, toata lumea e mai altfel.

Si acum ajungem la sfatul cel mai important : nu actionati оn timpul sau sub influenta unei eclipse. Reactionati la evenimente, dar nu initiati proiecte sub mantia оntunericului. Оn vechime se spunea ca nici un plan care este оnceput оn timpul unei eclipse, sau оn zilele de dinainte si dupa aceasta, nu va avea rezultatele dorite. Cвntariti ideile, dar nu luati hotarвri. Daca eclipsa este de luna, poate ca emotiile or s-o ia razna (o iau ele si cвnd e luna plina, daramite la eclipsa!). Asteptati un timp, macar o saptamвna, оnainte de a actiona sau de a lua o hotarвre.

Influenta eclipselor este simtita оn cele patru zile care o preced sau o urmeaza. Dar o eclipsa de luna, de exemplu, poate avea influenta asupra vietii cuiva chiar si cu doua saptamвni оnainte de a avea loc, sau la sase luni dupa.

Eclipsele solare sunt altfel : ele ne vorbesc despre оnceputuri. Iar schimbarile pot avea influenta la luni de zile dupa ce acest eveniment a avut loc. Dar оn mod sigur, la doua, la patru sau la sase luni dupa o eclipsa de soare (daca nu chiar оn zilele din preajma ei), ceva se va sfвrsi si altceva, mult mai important si mai de durata, va оncepe.

Despre eclipsa in general

ECLIPSELE DE SOARE

Conform dictionarului Larousse, o eclipsa reprezinta disparitia temporara a unui astru datorata trecerii sale prin zona de umbra sau de penumbra a unui alt astru.

O ocultatie reprezinta disparitia unui astru in spatele unui alt astru cu un diametru aparent superior.

Din figura de mai jos se poate vedea ca o eclipsa de Soare reprezinta de fapt o ocultatie si nu o eclipsa propriu-zisa.

Eclipsele de Soare pot fi de trei tipuri: partiale, inelare si totale.

Eclipsele partiale se produc atunci cand Luna este foarte aproape de linia nodurilor, dar nu atat de aproape pentru ca umbra sa sa atinga globul terestru. Atunci o anumita regiune din suprafata terestra va fi acoperita de zona de penumbra a Lunii insa zona de umbra va trece pe langa globul Pamantesc.

Datorita faptului ca orbita Lunii este eliptica, si nu perfect circulara, distanta ei fata de Pamant este variabila, deci diametrul sau aparent vazut de pe Pamant este de asemena variabil, fluctuand de la 33'29'' cand Luna este la perigeu (distanta minima fata de Pamant) la 29'23'' cand ea se afla la apogeu (distanta maxima).

Acelasi lucru se intampla cu diametrul aparent al Soarelui care variaza de la 31'27'' la apheliu (distanta maxima dintre Soare si Pamant), la 32'31'' la periheliu. Este, deci, destul de clar ca atunci cand Luna are un diametru aparent mai mic decat cel al Soarelui, discul ei nu poate acoperi in intregime discul Soarelui, rezultand atunci o eclipsa inelara.

Atunci cand Luna este aproape de linia nodurilor si destul de aproape de Pamant pentru ca diametrul sau aparent sa fie comparabil cu cel al Soarelui, se produce o eclipsa totala.

Eclipsele totale sunt, dintre toate eclipsele de Soare, cele mai interesante. In timpul fazei de totalitate pot fi observate cromosfera solara, coroana si protuberantele solare, toate fiind extrem de pretiose si pentru observatorul amator, dar mai ales pentru cercetari stiintifice care nu ar putea fi realizate altfel.

Calendarul iulian

De la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr., (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceeace face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe. Cu aceast calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondenţa cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, această ducând la acumularea unei zile diferenţă în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conştient de imperfecţiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, în secolul al XVI-lea, s-a făcut reforma calendarului gregorian, care făcea reglarea funcţie de echinocţiul de primăvară şi luna sinodică (pentru Paşte). Uneori, pentru a avita confuziile dintre cele două moduri de datare, se foloseşte denumirea de Stil Vechi prin comparaţie cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian.

Cuprins

[ascunde] 1 De la calendarul roman la cel iulian 2 Eroarea anilor bisecţi 3 Denumirea lunilor 4 Numărul de zile al lunilor 5 Numerotarea anilor 6 De la calendarul iulian la calendarul gregorian 7 Vezi şi

8 Legături externe

De la calendarul roman la cel iulian

Anul obişnuit în vechiul calendar roman era format din 12 luni cu 355 de zile. Se mai adăuga o lună suplimentară, (Intercalaris), între februarie şi martie. Intercalaris era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor 5 zile ale lui februarie, creând astfel o lună de 27 de zile. Intercalaris începea după o lună februarie trunchiată la 23 sau 24 de zile, efectul fiind un an de 377 sau 378 de zile.

Conform scriitorilor romani [Censorinus] şi [Macrobius] ciclul ideal de intercalare consta din ani de 355 de zile care alternau cu ani de 377 sau 378 de zile. După acest sistem anul mediu roman avea 366,188 de zile pentru o perioadă de 4 ani, ducând la o deviere de 1 zi pe an pentru orice solstiţiu sau echinox. Macrobius descrie o ajustare mai fină, pentru 8 ani din 24 existau numai trei ani Intercalaris de 377 de zile. Această reglare făcea ca anul mediu să fie de 365,188 de zile pentru o perioadă de 24 de ani. În practică însă, nu s-a folosit automat această schemă ideală, lungimea anului fiind hotărâtă de Pontifex Maximus. Atât cât poate fi determinat cu siguranţă din dovezile istorice, se poate aprecia că mai degrabă s-a folosit o schemă neregulată şi arbitrară, nu cea ideală. Reglările se făceau la fiecare doi sau trei ani, uneori după perioade mai mari de timp, iar alteori se făceau reglări ale anului în doi ani consecutivi.

Dacă era gestionat corect, acest sistem ar fi permis anului roman să rămână în medie aproximativ aliniat anului tropical. Atunci când au fost omise prea multe intercalări, aşa cum s-a întâmplat după al doilea război punic şi în timpul războaielor civile, calendarul s-a îndepărtat foarte mult de alinierea cu anul tropical. Mai mult, cum intercalările erau făcute relativ târziu, cetăţenii romani obişnuiţi nu cunoşteau de cele mai multe ori data oficială, în mod special dacă se aflau mai departe de oraşe. Datorită acestor fapte, ultimii ani de dinaintea calendarului iulian au fost denumiţi ani ai dezordinii. Problema a devenit mai

mare pe vremea lui Iuliu Cezar, (63 î.Hr. – 46 î.Hr.), când au fost numai cinci luni intercalate în loc de opt, nici una dintre ele în perioada 51-46 î.Hr.

Reforma iuliană încerca să corecteze pentru totdeauna această problemă. Înainte de a fi aplicată reforma, zile care nu fuseseră intercalate, (67 de zile – 22+23+22), au fost adăugate între noiembrie şi decembrie 46 î.Hr., sub forma a două luni suplimentare faţa de cea de 23 de zile care fusese deja adăugată după februarie. Toate aceste 90 de zile au fost adăugate ultimului an roman republican, rezultând un total de 445 de zile. Pentru că a fost ultimul an din seria celor neregulaţi, a fost numit ultimul an al dezordinii. Primul an în care a funcţionat reforma a fost 46 î.Hr..

Eroarea anilor bisecţi

În ciuda faptului că noul calendar era mult mai simplu decât cel roman, cei chemaţi să pună în practică reforma se pare că au înţeles greşit algoritmul. Ei au adăugat un an bisect la fiecare trei ani, nu la patru, cum era normal. Cezar Augustus a remediat această discrepanţă după 36 de ani de la prima greşeală. El a hotărât să sară câteva zile pentru a corecta eroarea.

Alternanţa istorică a anilor bisecţi în această perioadă nu ne-a fost transmisă de nici o sursă antică, deşi existenţa anilor bisecţi la fiecare trei ani este confirmată de o inscripţie care datează din anul 8 sau 9 A.D. Învăţatul Joseph Scaliger a stabilit în 1583 că reforma lui Augustus a avut loc în anul 8 A.D., şi a stabilit că şirul de ani bisecţi a fost 42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12-9 î.Hr, 8, 12 A.D., etc. Această propunere este cea mai răspândită soluţie acceptată. Uneori se sugerează că anul 45 î.Hr a fost un an bisect.

S-au propus şi alte soluţii. Kepler a propus ca şirul corect al anilor bisecţi să fie 43-40-37-34-31-28-25-22-19-16-13-10 î.Hr., 8-12 A.D., etc. În 1883, învăţatul Matzat a propus şirul 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11 î.Hr., 4-8-12 A.D., etc., bazându-se pe un pasaj din Dio Cassius, care menţiona o zi din anul 41 î.Hr. ca fiind contrară regulii (lui Cezar). În 1960, Radke a presupus că reforma a fost instituită de fapt când Augustus a devenit Pontifex Maximus în 12 î.Hr., sugerând secvenţa 45-42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12 î.Hr., 4-8-12 A.D., etc.

În 1999, a fost publicat un papirus egiptean care conţinea efemeride (tabel al poziţiilor pe cer ale soarelui, lunii şi planetelor), datat în anul 24 î.Hr. atât în calendarul egiptean cât şi în cel roman. Din acest papirus se poate deduce că cea mai probabilă succesiune a anilor bisecţi este 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11-8 î.Hr., 4-8-12 A.D. etc., foarte aproape de şirul sugerat de Matzat. Aceasta ne arată ca şirul standard cu an bisecţi la fiecare patru ani începe în anul 4 al erei noastre, la 20 de ani de la reforma lui Augustus. Acest şir face ca anul roman să coincidă cu anul iulian în perioada 32-26 î.Hr. Aceasta sugerează că unul dintre scopurile reformei lui Augustus a fost aceea de a asigura ca datele cheie ale carierei sale să rămână neschimbate, (precum aceea a căderii Alexandriei de pe 1 august 30 î.Hr. care a rămas neschimbată de reformă).

Datele romana inainte de anul 32 î.Hr. erau în mod tipic cu o zi sau două în urma aceleiaşi date din calendarul iulian. Astfel, data de 1 ianuarie din calendarul roman când s-a aplicat reforma iuliană, cade de fapt pe 31 decembrie 46 î.Hr. a calendarului iulian.

Denumirea lunilor

Romanii au dat numele lui Iuliu Cezar şi Augustus unor luni astfel: au rebotezat luna a cincea – Quintilis (luna martie fiind prima lună a anului) – Iulius (iulie) în 44 î.Hr. şi luna a şasea – Sextilis – Augustus în anul al 8-lea al erei noastre. Şi alte luni au fost rebotezate de diferiţi împăraţi, dar noile nume nu au supravieţuit morţii iniţiatorilor schimbării. Caligula a redenumit a şaptea lună – September – Germanicus; Nero a redenumit Aprilis – aprilie – Neroneus, Maius – mai – numele de Claudius şi Iunius – iunie – Germanicus; Domiţian a redenumit September Germanicus şi luna a opta – October – Domitianus. September a fost redenumit Antoninus şi Tacitus. November – a noua lună – a fost redenumită Faustina şi Romanus. Commodus a fost unic prin redenunirea tuturor lunilor după propriile lui nume: Amazonius,

Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus şi Exsuperatorius.

Mai mult timp decât nume efemerele date de împăraţii romani au rezistat numele introduse de Charlemagne. El a redenumit toate lunile denumirile agricole în vechea limbă germană. Aceste nume au fost folosite până în secolul al XV-lea şi, cu unele modificări, până în secolul al XVIII-lea, astfel: Wintarmanoth (luna de iarnă – ianuarie), Hornung (bastard? – februarie), Lentzinmanoth (luna împrumutată - martie), Ostarmanoth (luna Paştelui – aprilie), Winnemanoth (luna păşunatului – mai), Brachmanoth (luna aratului – iunie), Heuvimanoth (luna fânului – iulie), Aranmanoth (luna recoltei – august), Witumanoth (luna lemnului – septembrie), Windumemanoth (luna culesului viei), Herbistmanoth (luna ierbii - noiembrie), and Heilagmanoth (luna sfântă – decembrie).

Numărul de zile al lunilor

Conform învăţatului din secolul al XIII-lea Sacrobosco, schema originală a lunilor calendarului iulian era una foarte regulată, cu luni alternative scurte şi lungi. Astfel, din ianuarie până în decembrie, numărul de zile ale lunilor era, pentru calendarul roman republican, următoarea:

30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, şi 29, totalizând 354 zile.

El credea că Iuliu Cezar a adăugat o zi fiecărei luni, cu excepţia lunii februarie, în total de 11 zile în plus, anul ajungând astfel la 365 de zile. O zi suplimentrară putea să fie adăugată la februarie în anii bisecţi:

31, 29 (30), 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, şi 30.

El considera că Augustus a schimbat schema astfel:

31, 28 (29), 31, 30, 31, 30, 31, 31, 30, 31, 30, şi 31,

dându-ne astfel modul neregulat al numărului de zile ale lunilor pe care îl avem şi în zilele noastre. Motivul ar fi fost dorinţa ca lungimea lui Augustus să nu fie mai mică (şi inferioară ca importanţă) lui Iulius.

Deşi această teorie este răspândită şi în prezent, este aproape sigur că Sacrobosco a greşit. O pictură murală, care înfăţişează un calendar roman republican, s-a păstrat până în zilele noastre, ceea ce confirmă faptul că lunile aveau o lungime neregulată încă mai înainte ca Iuliu Cezar să reformeze calendarul [1] astfel:

29, 28, 31, 29, 31, 29, 31, 29, 29, 31, 29, and 29

De asemenea, un lucru care nu s-a schimbat la trecerea de la calendarul roman la cel iulian au fost datele Nonelor şi Idelor. În particular, Idele erau pe 15 (sau pe 13) ale lunilor martie, mai, iulie şi octombrie. Acest lucru sugerează că lunile menţionate mai sus au avut tot timpul 31 de zile în calendarul iulian. În sfârşit, teoria lui Sacrobosco este contrazisă de lungimea de 31 de zile a lunii Sextilis dată de papirusul egiptean din anul 24 î.Hr.

Numerotarea anilor

Metoda cea mai folosită de romani pentru identificarea anilor în scopul numerotării eră să-i numească după cei doi consuli care îşi inaugurau consulatul în acel an. Din 153 a. Chr., ei îşi începeau mandatul pe 1 ianuarie, iar Iuliu Cezar nu a schimbat acest obicei. Anul acela era un an eponim (botezat cu numele unui magistrat). Anii romani au fost astfel numiţi până la mandatul ultimului consul numit în 541. Romanii numărau mai rar anii de la fondarea fondarea oraşului Roma, ab urbe condita (AUC). Această metodă era folosită de istoricii romani pentru determinarea numărului de ani dintre două evenimente, nu pentru numirea datei calendaristice. Mai mult decât atât, istoricii foloseau date diferite pentru fondarea Romei.

Fasti Capitolini, o inscripţie care conţine o listă a consulilor, publicată de Augustus, folosea ca dată a fondării 752 a. Chr.. Data folosită de Varro, 753 a. Chr., a fost adoptată de istoricii moderni. Editorii renascentişti adăugau data fondării Romei manuscriptelor pe care le publicau, dând falsa impresie că romanii îşi numerotau anii. Este de amintit că anul de fondare varronian nu a început pe 1 ianuarie, ci în Ziua Întemeietorului – 21 aprilie. Acest lucru împiedica biserica romana timpurie să sărbătorească Paştele după 21 aprilie, deoarece sărbătorile de Ziua Întemeietorului erau în dezacord cu sobrietatea Postului Mare.

Pe lângă anii consulari, romanii mai foloseau uneori şi anii de domnie ai unui împărat. Anno Diocletiani, numiţi astfel după Diocleţian, au fost folosiţi de creştinii din Alexandria pentru a-şi numerota Paştile de-a lungul secolului al IV-lea şi al V-lea. În 537, Iustinian a hotărât ca, din acel moment înainte, data trebuie să includă numele împăratului, indicţiunea şi numele consulului. Indicţiunea a făcut ca anul Bizantin să înceapă pe 1 septembrie. În anul 525, Dionisie cel Mic a propus sistemul anno Domini, care s-a răspândit treptat în Europa Occidentală creştină, după ce sistemul a fost adoptat de călugărul Beda Venerabilul. Anii au început să fie numerotaţi de la anul presupus al naşterii lui Isus, de 25 martie – Bunavestirea, pentru ca în curând această dată să fie schimbată pe 25 decembrie – Crăciunul, înapoi de Bunavestire în Anglia, pentru ca în Franţa anii să fie număraţi începând cu ziua de Paşte.

De la calendarul iulian la calendarul gregorian

Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al III-lea a promulgat calendarul gregorian, care a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea ţărilor catolice. Ţările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar ţările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea. Rusia a folosit calendarul iulian până după Revoluţia rusă, de aceea Revoluţia din Octombrie a izbucnit în noiembrie, conform calendarului gregorian.

Deşi ţările din Europa Răsăriteană au adoptat calendarul gregorian până în 1923, bisericile lor naţionale ortodoxe folosesc în continuare calendarul iulian. La un sinod de la Constantinopol din mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit. Acest calendar este format dintr-o parte solară, care este şi va fi similară cu calendarul gregorian până în anul 2800 şi o parte lunară, cu ajutorul căreia se calculează astronomic Paştele la Ierusalim. Toate bisericile ortodoxe au refuzat partea lunară, continuând astfel sărbătorirea Paştelui conform calendarului iulian, (Biserica Ortodoxă Finlandeză foloseşte calendarul gregorian pentru sărbătorirea Paştelui). Partea solară a calendarului a fost acceptată numai de unele dintre bisericile ortodoxe, şi anume: Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a Alexandriei, Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Cipriotă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Poloneză şi Biserica Ortodoxă Bulgară (în 1963), acestea sărbătorind Crăciunul pe 25 decembrie calendarul gregorian , odată cu bisericile catolice, până în anul 2800. Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Ucrainiană şi calendariştii vechi greci au continuat să folosească calendarul iulian pentru datele fixe, de aceea ei sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie calendarul iulian (7 ianuarie calendarul gregorian) până în anul 2100.

Calendarul gregorian

De la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Calendarul gregorian este varianta de calendar cea mai răspândit folosită. O modificare a calendarului iulian a fost pentru prima oară propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius şi a fost decretată de Papa Grigore al XIII-lea (numele căruia l-a primit calendarul) pe 24 februarie 1582.[1]

Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute uşor înapoi în anul calendaristic.[1]

Papa Grigore al XIII-lea

Cuprins

1 Istorie o 1.1 Inventarea calendarului gregorian o 1.2 Adoptarea calendarului de către statele ne-catolice

1.2.1 Repere în timp 2 Extinderea calendarului gregorian 3 Confuzii ale folosirii calendarului în Marea Britanie şi America 4 Lunile anului 5 Precizia calendarului gregorian 6 Eroarea calendarului solar 7 Vezi şi 8 Note

9 Legături externe

Istorie

Inventarea calendarului gregorian

Motivul Bisericii Catolice pentru ajustarea calendarului era acela de a sărbători Paştele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la Primul Conciliu de la Niceea în anul 325. Deşi unul dintre canoanele conciliului impunea ca toate Bisericile creştine să sărbătorească Paştele în aceiaşi zi, în realitate aceasta nu s-a întâmplat. Biserica Alexandriei sărbătorea Paştele în sâmbăta după sau în a 14-a zi după luna plină care cădea după echinoţiul de primăvară, pe care l-au stabilit pe 21 martie. Însă Biserica Romei considera că echinocţiul cădea pe 25 martie şi folosea altă zi a de sărbătorire. Din secolul al X-lea, toate bisericile (cu excepţia a câteva de la graniţa Imperiului Bizantin), au adoptat Paştele alexandrin, care plasa încă

echinocţiul pe 21 martie. Deşi călugărul britanic Beda Venerabilul notase deja schimbarea datei în 725, ea a continuat să se schimbe chiar în secolul al XVI-lea.

Mai mult, numărarea fazelor lunii care erau folosite ca să calculeze Paştele erau fixate pe calendarul iulian după un ciclu de 19 ani. Aceasta era o aproximaţie care dădea o eroare de o zi la 310 ani. Astfel, până în secolul al XVI-lea se acumulase o diferenţa de patru zile.

O rezolvare a problemei s-a găsit prin definirea unei reguli: anii divizibili prin 100 vor fi ani bisecţi numai dacă sunt divizibili şi prin 400. Astfel, în ultimul mileniu, anii 1600 şi 2000 au fost bisecţi, dar 1700, 1800 şi 1900 nu au fost. În acest mileniu, anii 2100, 2200, 2300 şi 2500 nu vor fi ani bisecţi, în timp ce anul 2400 va avea această calitate.

Când a început folosirea noului calendar, pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 şi a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian, 15 octombrie 1582. Totuşi, datele de "5 octombrie 1582" până la "14 octombrie 1582" (inclusiv) sunt încă valide în aproape toate ţările, deoarece cea mai mare parte a ţărilor catolice n-a adoptat noul calendar la data specificată în bula papală, ci doar câteva luni sau chiar câţiva ani mai târziu (ultima în 1587). Ziua Anului Nou fusese deja standardizată în toată Europa Occidentală pe 1 ianuarie încă de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, inclusiv în ţările care deveniseră protestante între timp, precum erau Germania, Suedia şi Anglia. Totuşi, deşi în Anglia ziua de 1 ianuarie a fost numită ziua Anului Nou, schimbarea numărului anului s-a făcut pe 25 martie – Lady Day (Bunavestire) până în 1752. (În Scoţia s-a adoptat ziua de 1 ianuarie ca zi a Anului Nou doar în 1600, în condiţiile în care s-a continuat folosirea calendarului iulian).

Uneori este necesar să se indice până şi faptul că anii au două denumiri diferite datorită schimbării zilei de început a anului. De exemplu: "10 februarie/21 februarie 1751/1752". Această confuzie apare datorită faptului că Biserica şi Statul au folosit de cele mai multe ori sisteme diferite de calendare.

Ciclul de 19 ani folosit pentru calendarul lunar a trebuit corectat cu 1 zi la fiecare 300 sau 400 de ani, (de 8 ori în 2500 de ani), împreună cu corecţiile necesare aplicate anilor care nu mai sunt bisecţi, (1700, 1800, 1900, 2100,etc). De fapt, în felul acesta s-a introdus o nouă metodă de calculare a zilei Paştelui.

Adoptarea calendarului de către statele ne-catolice

Foarte puţine ţări au adoptat noul calendar pe 15 octombrie 1582. A fost vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia. Ţările ne-catolice nu au fost de acord cu adoptarea reformei calendarului. Anglia, Scoţia, ca şi restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile care fac parte din ceea ce este acum SUA), nu au adoptat calendarul gregorian până în 1752, moment în care a fost nevoie de o corecţie de 11 zile, (2 septembrie 1752 a devenit 14 septembrie 1752). În Imperiul Britanic s-au dat legi speciale pentru ca nu cumva să existe neîntelegeri cu privire la data plăţilor anuale sau lunare stabilite conform calendarului iulian.

Danemarca, Norvegia şi zonele protestante ale Germaniei au adoptat noul calendar solar în 1700, datorită influenţei astronomului danez Ole Rømer, dar nu au adoptat şi schimbările făcute anului lunar. În loc de aceasta, ei au hotărât să calculeze ziua Paştelui folosind momentul echinocţiului şi fazele lunii conform Tabelelor Rudolphine ale lui Kepler din 1627. Ei au adoptat schimbarea făcută anului lunar doar în 1776.

În cazul Suediei, schimbarea la calendarul gregorian a fost un proces gradual. S-a început schimbarea în 1700, dar s-a decis să se facă ajustarea cu 11 zile prin excluderea unei zile din anii bisecţi (ziua de 29 februarie) din 1700 până în 1740. În acest timp, nu numai că în Suedia calendarul era în dezacord atât cu cel iulian cât şi cu cel gregorian pentru o perioadă de 40 de ani, dar diferenţa nu era fixă, ci se schimba la fiecare 4 ani. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, sistemul nu a fost corect folosit, iar zilele care ar fi trebuit excluse din anii 1704 şi 1708 au rămas din motiv necunoscute în calendar. Regele Carol al XII-lea a recunoscut ineficienţa sistemului şi a hotărât abandonarea lui. Datorită complicaţiilor apărute, s-a hotărât

revenirea la calendarul iulian şi introducerea unei zile suplimentare unice,30 februarie, în anul 1712. Suedia a hotărât trecerea la calendarul gregorian în mod definitiv abia în anul 1753, când 17 februarie a devenit 1 martie.

În Rusia, calendarul gregorian a fost acceptat după Revoluţia din Octombrie printr-un decret al Sovietului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918, care făcea ca ziua de 31 ianuarie să fie urmată de 14 februarie 1918.

În România, calendarul a fost introdus în 1919.

În Grecia, acest calendar a fost adoptat în 1924.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit. Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100. Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paştele iulian, cu excepţia Biserica ortodoxă finlandeză care a adoptat paştele gregorian.

Republica China a adoptat în mod formal calendarul gregorian la proclamarea sa din 1 ianuarie 1912 dar, în curând, ţara s-a prăbuşit într-o epocă a dictaturilor militare, fiecare dictator folosind alt calendar. Unificarea Chinei sub autoritatea Kuomintang din octombrie 1928 a făcut ca , efectiv, prima zi a anului 1929 să fie 1 ianuarie a calendarului gregorian. Totuşi, în Republica China a fort menţinută numerotarea tradiţională a lunilor şi un Sistem al Erelor modificat, hotărând că primul an al Republicii Chineze a fost 1912. Acest sistem mai este folosit în Taiwan, unde s-a refugiat guvernul naţionalist al Republicii Chineze. De la proclamarea sa din 1949, Republica Populară Chineză continuă să folosească calendarul gregorian cu lunile numerotate, dar cu anii denumiţi în felul european.

Japonia a înlocuit calendarul tradiţional cu calendarul gregorian pe 1 ianuarie 1873 dar, la fel ca şi China, a continuat să numeroteze lunile şi a folosit numele împăraţilor în locul Anno Domini (după Hristos): Meiji 1=1867, Taisho 1=1912, Showa 1=1926 şi Heisei 1=1989. Numerotarea anilor în stil occidental (西暦, seireki) este însă practicată în egală măsură, inclusiv de unele agenţii guvernamental

Extinderea calendarului gregorian

Calendarul gregorian poate fi extins înapoi în timp, dacă este nevoie, la date la care era oficial calendarul iulian, folosind aşa-numitul calendar gregorian extins. Însă acest tip de calendar trebuie folosit cu mare precauţie.

Pentru folosiri obişnuite, datele evenimentelor petrecute înainte de 15 octombrie 1582 ar trebui să apară în forma lor iuliană şi nu ar trebui convertite la echivalentele lor gregoriene.

Datele evenimentelor care s-au produs în ţări în care calendarul gregorian a fost introdus după data de 4 octombrie 1582 sunt puţin mai problematice. De exemplu, în Marea Britanie şi posesiunile sale, (inclusiv coloniile americane), noul calendar nu a fost introdus decât pe 14 septembrie 1752. Cum se pot data evenimentele apărute în perioada de 170 de ani dintre 1582 şi 1752? Răspunsul depinde foarte mult de context, dar pentru fiecare caz trebuie văzut clar care dintre cele două calendare este folosit. Ar fi absurd să se meargă înapoi în timp şi să se schimbe datele tuturor evenimentelor istorice din această perioadă. Totuşi, este deseori recomandabil să se coreleze anumite date de pe "stil vechi" în date echivalente pe "stil

nou", în cazul în care evenimentele respective trebuie corelate cu altele petrecute în ţări în care se introdusese deja calendarul gregorian [2].

Dacă se utilizează calendare diferite pentru comparaţii, putem avea parte de imposibilităţi logice, precum aceea a venirii la Londra a perechii William şi Maria de Orange mai înainte de a părăsi Olanda, sau aceea a decesului lui Shakespeare şi a lui Cervantes în aceiaşi zi, (23 aprilie 1616), când, de fapt, Cervantes a decedat cu zece zile înaintea lui Shakespeare. Această coincidenţa aparentă a fost permisă de UNESCO pentru a marca ziua de 23 aprilie ca „Ziua Internaţională a Cărţii”.

De asemenea, trebuie avut în vedere că atât calendarul extins gregorian cât şi cel iulian nu au anul 0, folosind în loc anii 1, 2, … atât pentru anii de dinainte de Cristos (î.Hr.) cât şi pentru cei ai erei creştine (d.Hr.). De aceea, succesiunea general acceptată este: … 2 î.Hr., 1 î.Hr., 1 d.Hr., 2 d.Hr., etc. Standardul ISO 8601 foloseşte numerotarea anului astronomic, care include un an 0 şi ani sub formă negativă şi pozitivă. De aceea, succesiunea anilor conform standardului ISO 8601 este -0002, -0001, 0000, 0001, 0002.

Confuzii ale folosirii calendarului în Marea Britanie şi America

Datele evenimentelor petrecute în Marea Britanie înainte de 1752 sunt arătate în mod normal în forma lor originală (stil vechi), în timp ce datele evenimentelor petrecute în America (britanică) înainte de 1752 sunt prezentate de obicei conform calendarului gregorian (stil nou).

De exemplu, Shakespeare a murit pe 23 aprilie (stil vechi), şi doar rareori se întâmplă ca această data să fie convertită ca 3 mai (stil nou). Dar, deşi George Washington s-a născut pe 11 februarie (stil vechi), ziua sa de naştere este sărbătorită în zilele noastre pe 22 februarie (stil nou).

Totuşi, nici una dintre practicile de mai sus nu este universal acceptată în toate ţările, iar uneori este neclar ce calendar se foloseşte şi asta poate duce la premise false, care pot duce la date convertite incorect dintr-un calendar în altul. Odată cu creşterea interesului pentru istoria calendarului, apar mai multe informaţii despre datele reale ale evenimentelor şi erorile vechi pot fi corectate.

Lunile anului

Anul gregorian este împărţit în 12 luni.

Număr Nume Nume popular românesc Lungime în zile

1 Ianuarie Gerar 31

2 Februarie Făurar 28 sau 29

3 Martie Mărţişor 31

4 Aprilie Prier 30

5 Mai Florar 31

6 Iunie Cireşar 30

7 Iulie Cuptor 31

8 August Gustar 31

9 Septembrie Răpciune 30

10 Octombrie Brumărel 31

11 Noiembrie Brumar 30

12 Decembrie Undrea 31

Precizia calendarului gregorian

Calendarul gregorian îmbunătăţeşte aproximaţia făcută de calendarul iulian prin neluarea în calcul a trei ani bisecţi iuliani la fiecare 400 de ani, rezultând un an mediu de 365,2425 zile medii solare, ceea ce duce la o eroare de 1 zi la 3300 ani prin comparaţie cu anul mediu tropical de 365,2422 zile, dar mai puţin de o jumătate de zi prin comparaţie cu anul echinoţiului de primăvară de 365,2424 zile. Amândouă aprecierile sunt mult mai precise decât cea iuliană, care are o eroare de 1 zi la 128 de ani, rezultând din aproximarea anului ca având 365,25 zile.

Pe o perioadă de mai multe mii de ani, calendarul gregorian va rămâne în urma anotimpurilor datorită scăderii vitezei de rotaţie a Pământului, care face ca durata zilei să crească în timp, (vezi şi acceleraţia de maree şi secunda în plus), în timp ce anul îşi păstrează durata constantă. Echinocţiul va apărea mai devreme cu un număr de zile egal cu [anul în viitor/5000]2. Această problemă este una comună pentru oricare versiune de calendar, inclusiv pentru cel gregorian.

Eroarea calendarului solar

Această imagine arată rămânerea în urmă a calendarului gregorian faţă de anotimpuri.

Axa Y este axa a "erorilor zilelor" iar cea X reprezinta anii calendarului gregorian.

Fiecare punct reprezintă o singură dată într-un an. Eroarea se mută cu aproximativ un sfert de zi pe an. Anii care sunt multipli de 100 dar nu sunt şi multipli de 400 nu sunt ani bisecţi. Asta face să apară o corecţie pentru anii 1700, 1800, 1900, 2100, 2200, şi 2300.

Această corecţie face ca 23 decembrie 1903 să fie cel mai târziu solstiţiu de iarnă, iar 20 decembrie 2093 să fie cel mai matinal solstiţiu —2.25 zile de variaţie comparat cu fenomenul natural.

Legile lui Kepler

De la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

În astronomie, Legile lui Kepler descriu mişcările planetelor în jurul soarelui (sau stelei sistemului solar respectiv) şi în general comportamentul oricărui sistem de două corpuri între care acţionează o forţă invers proporţională cu pătratul distanţei. Aceste legi nu sunt valabile decât în cadrul mecanicii newtoniene.

Cele trei legi au fost enunţate la începutul secolului al XVII-lea de astronomul german Johannes Kepler, utilizând observaţiile făcute de astronomul danez Tycho Brahe asupra orbitei planetei Marte. Primele două legi au fost publicate în 1609 în "Astronomia nova", cea de a treia în 1619 în lucrarea "Harmonices mundi". Aceste teze au dus la ruperea definitivă cu credinţa ce durase timp de secole, după care planetele s-ar fi mişcat în jurul soarelui pe traiectorii circulare.

Prima lege

Planeta se mişcă în jurul stelei pe o orbită eliptică, în care steaua reprezintă unul din focare.

Astronomii incepând de la Ptolemeu până la Nicolaus Copernic credeau că planetele se mişcă pe traiectorii circulare, sau traiectorii care pot fi obţinute din suprapunerea mai multor traiectorii circulare. Johannes Kepler, în 1609, a contrazis această presupunere falsă. După studiul materialelor rezultate din observaţiile minuţioase a lui Tycho Brahe, el a dedus că planetele se mişcă pe traiectorii eliptice.

A doua lege

Linia dreaptă care uneşte planeta cu steaua ("raza vectoare a planetei") mătură arii egale în perioade de timp egale.

Din aceasta lege, numită a ariilor egale, rezultă că o planetă se deplasează cu atât mai repede cu cât este mai aproape de stea. În cazul Pământului, raza vectoare mătură într-o secundă o arie de peste 2 miliarde km2.

A treia lege

Pătratul perioadei de revoluţie a planetei, u, este proporţional cu cubul semiaxei mari a orbitei, a:

Aceste legi descriu mişcările planetelor cu o aproximaţie suficientă în unele calcule, dar adesea sunt necesare modificări care să ţină seama de alte efecte. Unele abateri se datoreaza efectelor reciproce ale gravitaţiei dintre planete, mişcării stelei datorită atragerii planetelor şi efectelor relativistice. Aproximaţia este relativ bună când masa planetei este neglijabilă faţă de masa stelei.

Legile lui Kepler au constituit baza pentru formularea legilor gravitaţiei de către Isaac Newton şi au o deosebită importanţă pentru înţelegerea mişcării corpurilor cereşti, de exemplu a Pământului şi a celorlalte planete în jurul Soarelui, sau a Lunii şi a sateliţilor artificiali în jurul Pământului.

Mareele

Mareele

Cum se produc mareele. În diferite parti ale globului , de doua ori pe zi apele marii se înalta si ca un fluviu care se revarsa , acopera plaja marii .Acesta este fluxul .Tot de doua ori pe zi apele se retrag , lasând în urma lor o plaja umeda , cu baltoace din loc în loc si cu diferite animale marine (crustacee , pesti , scoici ) , pe care oamenii le aduna în graba . Acesta este refluxul . Fluxul si refluxul poarta împreuna numele de maree . Explicarea mareelor . Observarea atenta a mareelor arata urmatoarele fapte : - Mareele întârzie de la o zi la alta cu 50 de minute.- În timp de 24 de ore si 50 de minute , la un meridian se produc doua fluxuri si doua refluxuri .- În decursul unei luni , fluxul are în doua rânduri intensitatea maxima (la interval de 15 zile ) si în doua rânduri intensitatea minima . Fluxul cel mai puternic este la luna noua si la luna plina , iar cel mai slab la patrarul întâi si patrarul al doilea al lunii Observatiile de mai sus au permis sa se dea mareelor o explicatie stiintifica :Apa marii este atrasa de un corp cosmic . Ea se ridica mai usor decât uscatul , moleculele apei având o coeziune mai mica .Periodicitatea mareelor indica o legatura cu un corp cosmic care are o miscare lunara . Acest corp este Luna , cu miscarea sa de revolutie în jurul Pamântului în timp de o luna . Ea este aceea care trece la meridian , cu o întârziere de 50 de minute de la o zi la alta . Rezulta în mod logic ca Luna este corpul ceresc care atrage apa oceanului , provocând fluxul . Explicatia aceasta nu este însa completa . Ea nu poate justifica de ce se produc doua maree de zi si de ce fluxul îsi schimba intensitatea de la o zi la alta , ajungând la doua maxime pe luna . Adevarata explicatie a fost data de marele fizician Isaac Newton , descoperitorul legii gravitatiei universale : mareele sunt provocate de atractia comuna a Lunii si a Soarelui . Ele înfrâng , într � o oarecare masura , atractia permanenta pe care o exercita Pamântul asupra apei si provoaca fluxul , atragând apa oceanelor si a marilor . Dar Luna trece prin dreptul meridianului locului o data în 24 de ore si 50 de minute . Ar însemna sa se produca un singur flux pe zi . În realitate se produc doua fluxuri si doua refluxuri . Explicatia este urmatoarea � sa presupunem , simplificând lucrurile , ca globul pamântesc este acoperit peste tot cu apa oceanica . Luna atrage apele din dreptul meridianului pe deasupra caruia trece si se formeaza fluxul .În acelasi timp , apele din lungul meridianului opus au si ele un flux , însa ceva mai mic . Acesta este datorat fortei centrifuge provocate de miscarea de rotatie . Ea actioneaza în acest moment mai cu putere decât de obicei întrecând forta de gravitatie a Pamântului , deoarece aceasta a fost slabita de atractia exercitata de Luna asupra Pamântului . În vremea aceasta , apele aflate în spatiul dintre cele doua fluxuri se retrag si astfel se formeaza refluxul . În momentul în care Luna , în miscarea ei aparenta , ajunge la meridianul opus , se produce al doilea flux ,care se resimte în acelasi timp si la meridianul considerat la început . Iata de ce se produc doua maree într � o zi , exact la 24 de ore si 50 de minute .deplasarea fluxului , meridian dupa meridian , da impresia a doua valuri opuse , care fac zilnic înconjurul globului . Influenta atractiei Soarelui .Daca ar actiona numai Luna asupra Pamântului , mareele ar avea mereu aceeasi intensitate . Se stie însa ca intensitatea mareelor creste de la o zi la alta si ca apoi descreste . Acesta se datoreaza interventiei atractiei Soarelui , care mareste sau micsoreaza puterea de atractie a Lunii în raport de pozitia pe care Luna si Soarele o au fata de Pamânt . Newton a aratat ca doua corpuri ceresti se atrag proportional cu masa lor si invers proportional cu patratul distantei care le separa .Luna , care reprezinta abia 1/81 din masa Pamântului , are o putere de atractie de 2,2 ori mai mare decât a Soarelui , desi aceasta are o masa de 333000 de ori mai mare decât aceea a planetei noastre . Acest fapt se datoreaza distantei la care se gasesc cele doua corpuri ceresti fata de Pamânt � Luna se afla la o departare echivalenta cu 30 de diametre terestre , în timp ce Soarele se gaseste la o distanta egala cu 12000 de diametre terestre . Deci Soarele , desi este mai mare , exercita o putere de atractie mai mica decât Luna . Când Soarele si Luna se gasesc pe aceeasi linie cu Pamântul , la luna noua si la luna plina , fluxul are puterea cea mai mare , deoarece fortei de atractie a Lunii i se adauga si cea a Soarelui .

La primul si la ultimul patrar , atractia Soarelui este contrara atractiei lunare , pe care o slabeste , fapt pentru care fluxul are înaltimea cea mai mica . Influente geografice asupra mareelor .Fluxul nu se produce exact în momentul trecerii la meridian a Lunii , ci are întârzieri remarcabile �2 ore la Londra si 4 ore la Hamburg -.Acest fapt se datoreaza reliefului submarin , articulatiei tarmurilor , valurilor , care toate pun piedici apei aflate în miscare . Cele mai mari întârzieri au loc în golfuri si marile litorale . Cunoasterea timpului când se produc mareele în porturi este de un mare interes practic . Navigatorii folosesc tabele speciale cu timpurile porturilor , în care sunt înscrise orele în care se produc fluxul si refluxul , în asigurarii navigatiei .Teoretic , fluxul se poate înalta la maximum 90 de centimetri . În realitate sunt locuri pe glob unde amplitudinea mareelor ajunge la 19 , 69 m ( în Baia Fundy din noua Scotie , de pe tarmul estic al Americii de Nord ) si la 18 m (la Port Gallegos , in Patagonia ) . În europa , cel mai înalt flux se produce în Marea Mânecii �15 m .În largul oceanului , fluxul nu trece de 0,5-1 m înaltime .În marile închise , aptitudinea mareelor este mica � 14 cm în Marea Baltica , 13 cm în Marea Neagra .Gurile fluviilor mari care se revarsa în oceane se comporta ca si marile larg deschise . Fluxul navaleste pe gura fluviului si �întoarce apele pe mari distante � 700 km în fluviul Sf. Laurentiu , 1400 km în fluviul Amazon . Înaltimea fluxului ajunge la 4 � 4,5 metri pe Amazon , 4 � 9 metri pe Sf Laurentiu , 2metri pe Sena . Fenomenul poarta diferite denumiri locale � Pororoca � la Amazon , Bora la Gange si Mascaret pe Sena . Importanta mareelor . Mareele au o actiune puternica asupra scoartei terestre . Ele modeleaza tarmurile si largesc gurile fluviilor , dând nastere la estuare . Rup parti din ghetarii continentali , formând icebergurile . Curata porturile si cara aluviunile , însanatosind locurile unde apele stagnate provoaca boli . Importanta lor deosebita este legata însa de navigatie . Fluxul înlesneste patrunderea marilor vapoare pe fluvii , favorizând dezvoltarea unor porturi . De asemenea , forta energetica a mareelor poate fi captata în uzine producatoare de electricitate . Sunt în constructie doua astfel de uzine � una în Rusia si alta în Franta .

Radiatia X

Emisia de raze X k4m16mdPrimele inregistrari de radiatie X solara s-au facut la 6 august 1948, la bordul unei rachete V-2 ce s-a ridicat la peste 100km. Mai mult de 10 ani Laboratorul National de Cercetari al Statelor Unite (NRL) ramane singurul implicat in astfel de cercetari. Rezultatele acestor masuratori cu rachetele au stabilit doua lucruri importante : ca Soarele este o sursa puternica de radiatie X si ca intensitatea emisiei X solare este legata de activitatea solara.Prima confirmare directa a localizarii surselor de radiatie X in coroana solara, deasupra regiunilor active, a fost obtinuta in timpul eclipsei totale de Soare din octombrie 1958.In 1960, o data cu obtinerea primei imagini a Soarelui in radiatie X cu regiunile active solare. Lucrarile teoretice ale lui Elwert din anii 1950 prezinta in paralel cu observatiile, uneori anticipand chiar, caracteristicile emisiei X a coroanei neperturbate si a condensarilor coronale mai dense si mai fierbinti. Inregistrarea unor perturbatii bruste in ionosfera terestra, concomitente cu eruptiile solare puternice, a indreptat atentia cercetatorilor asupra emisiilor X asociate eruptiilor solare. S-a gasit ca radiatia X dura creste in timpul eruptiilor de cateva ori, rezultat confirmat , ulterior, de masuratorile facute cu satelitii artificiali.A urmat apoi deceniul 7, cu primele imagini in radiatie X obtinute cu telescoape cu incidenta razanta. Instrumentele pentru detectie s-au perfectionatcontinuu, s-au masurat liniile spectrale X, polarizarea radiatiei. Misiuni spatiale lansate ulterior pentru studii ale radiatiei electro-magnetice solare (Skylab, in 1973-1974 si Misiunea Soarelui Maxim, in 1979-1980) au adus un bogat material si in domeniul radiatiei X.Soarele este cea mai puternica sursa observata de radiatie X intre 0,5-10keV, cu cel putin trei ordine de marime mai stralucitoare decat Sco X-1.Studiul radiatiei X solare prezinta interes pentru astronomia in radiatie X din mai multe motive. In primul rand, fiind steaua cea mai apropiata de Pamant, Soarele permite studiul detaliat al fenomenelor din atmosfera sa, in scopul elucidarii naturii proceselor fizice nestationare ce au loc aici. Pentru Soare sunt posibile observatii concomitente in radiatie X, in UV, in lumina integrala, in domeniul radio precum si inregistrari de campuri magnetice solare si particule solare in spatiul interplanetar. Un material atat de bogat este imposibil de obtinut pentru o alta sursa cosmica de radiatie X.Datele observationale solare obtinute in radiatie X au revolutionat complet cunostiintele asupra coroanei solare si coroanelor stelare in general. Daca pana nu demult, coroana solara era considerata o structura spatiala relativ omogena, incalzita prin disiparea undelor acustice din zona convectiva, astazi se stie ca in coroana sunt prezente o serie de structuri bine definite (bucle, arce) de temperaturi si presiuni diferite ce pot coexista, campul magnetic constituind “izolatorul“necesar si probabil contribuind la incalzirea plasmei coronale. Soarele este singura sursa de radiatie X pentru care au fost masurate liniile spectrale de origine termica intr-un larg domeniu de conditii astro-fizice : densitati electronice de 10 la puterea a VIII-a pana la 10 la puterea a XII-a /cm cubi si temperaturi de 10 la puterea a VI-a pana la 10 la puterea a VII-a K.

2.2.Atmosfera SoareluiSoarele este o stea din secventa principala, de tip G2, de varsta medie aproximativ 4,5 miliarde de ani. Este una dintre stelele reprezentative pentru astrofizica si se evalueaza ca va ramane in starea actuala inca vreo 5 miliarde de ani. Energia solara provine din reactiile termonucleare ce au loc in nucleul sau, unde la temperaturi de ordinul a 15x10 la puterea a VI-a K patru nuclee de hidrogen fuzioneaza pentru a produce un nucleu de heliu cu eliberarea unei energii de 25MeV=4x10 la puterea minus 12J. Comparand aceasta energie cu luminozitatea Soarelui, 4x10 la puterea 26W, deducem ca pe secunda au loc 10 la puterea 38 astfel de fuziuni ceea ce inseamna ca 6,4x10 la puterea 11kg de hidrogen se transforma in heliu in fiecare secunda. In fiecare reactie, 0,7% din masa de repaus devine energie, deci 4,5 milioane tone de materie solara se transforma in energie in fiecare secunda. Transportul catre suprafata a acestei energii se produce prin fotoni care sufera in drumul lor o serie de absorbtii, reemisii, difuzii, pierzand continuu din energia lor initiala. Astfel fluxul de fotoni emisi din nucleul solar ca radiatie gama se transforma pe parcurs in radiatie X, apoi in radiatie ultravioleta (UV) si in final, in lumina vizibila emanata la suprafata astrului.La 0,8-0,9 R, temperatura plasmei descreste destul de mult si electronii incep sa se recombine cu protonii

si particulele alfa formand atomi de hidrogen si heliu. Aceasta face ca opacitatea sa creasca brusc si transportul radiativ sa cedeze locul convectiei. O dovada a existentei zonei convective de sub fotosfera o constituie granulatia si super-granulatia, observate in fotosfera. Turbulenta din zona convectiva joaca un rol deosebit in fizica solara; ea genereaza unde acustice, care se propaga prin fotosfera spre straturile superioare, asigurand echilibrul de presiune si energie al straturilor, iar interactiunea dintre miscarea turbulenta si campul magnetic este una dintre cauzele care provoaca activitatea solara.

2.3.Soarele, steaua noastraSoarele este steaua in jurul careia se roteste Pamantul si care intretine viata pe planeta noastra, prin lumina si caldura pe care le degaja. Nu este decat una din sutele de miliarde de stele obisnuite care populeaza galaxia noastra. Soarele este o sursa de lumina si de caldura intretinuta prin reactii de fuziune nucleara, care se produc in regiunea sa centrala.

2.3.1.O bula de gazeSituat la numai 150 de milioane de kilometri distanta de Pamant, Soarele este de 270000 de ori mai aproape decat celelalte stele (Proxima, vizibila in constelatia Centaur). Aceasta apropiere fizica relativa explica importanta sa pe cer :de aceea Soarele nu apare ca un simplu punct luminos, ci ca o sfera orbitoare, la suprafata careia astronomii izbutesc sa discearna niste detalii, folosindu-se de instrumente adecvate.La fel ca si celelalte stele, Soarele este o enorma bula de gaze, in adancul careia se produc reactii de fuziune nucleara. Energia lui provine din fuziunea hidrogenului in heliu. In fiecare secunda, in interiorul astrului, 600 de milioane de tone de hidrogen sunt transformate in heliu, acest proces fiind insotit de o importanta degajare de energie. Sunt aproximativ 5 miliarde de ani de cand Soarele “functioneaza“ in acest fel, iar rezervele de hidrogen pe care le are ii mai asigura o durata de viata de acelasi ordin.

2.3.2.Suprafata solaraLumina pe care noi o primim de la Soare provine dintr-un strat cu o grosime de numai 200km. El este cel care ii confera Soarelui aspectul unui disc cu marginea foarte clara. Astronomii folosesc denumirea de fotosfera pentru acest strat. Ea formeaza ceea ce se numeste “suprafata solara“. In anumite perioade, suprafata solara se acopera de pete intunecate. Soarele este o masa de materie gazoasa si fierbinte care emite radiatii la o temperatura efectiva de aproximativ 6000oC si care degaja cantitati enorme de energie la suprafata lui. O mica fractiune din aceasta energie se intercepteaza cu Pamantul si este stocata timp de secole, de plante prin procesul de fotosinteza. Rata de interceptie a Pamantului cu radiatia solara este necesarul de energie al omului. Spre exemplu, in Statele Unite, in fiecare an, energia solara care poate fi captata este de 1500 de ori mai mare decat necesarul de energie al omenirii.

2.4. Constanta solaraIntensitatea medie de radiatie solara pe care am masura-o in exteriorul atmosferei Pamantului si la un unghi corect care sa fie acelasi cu directia radiatiei, este de 1.94 cal/cm2. Aceasta caracteristica se numeste constanta solara si este echivalenta cu 1.1 kw/yd.

2.5. Factorii care cauzeaza variatia radiatiei solareRadiatia solara este consumata prin absorbtia ei de unele gaze din atmosfera, de nori si de factori geometrici care trebuie luati in considerare cand suprafata pe care cade radiatia solara nu este aceeasi cu suprafata incidenta. Media de radiatie solara care ajunge la suprafata pamantului poate varia de la 90% sau mai mult in zilele senine. Totusi, in timp ce totalul de radiatie solara este imens, zona in care poate fi captata aceasta energie solara este vasta, energia este difuza, iar o masina solara ar trebui sa aiba suprafete intinse de panouri solare pentru colectarea energiei solare daca se doreste energie electrica. Desi energia solara este „gratuita”, ea nu este este folosita pe scara larga deoarece echipamentele pentru colectare, stocare, sunt foarte costisitoare.

RadiotelescopSalt la: Navigare, căutare

Radiotelescopul Parkes, Alectown, Australia. Radiotelescopul este un instrument astronomic de măsură prevăzut cu antene

speciale, folosit la recepţionarea şi la studierea în domeniul spectral al undelor radio (cuprinse între frecvenţele de la câţiva kHz până la 3 GHz) emise de corpurile cereşti .

Antena parabolică unică a radiotelescopului de la Arecibo (Porto Rico), are diametrul de 300m.

Cuprins

[

1 Istoric 2 Date tehnice 3 Telescoape mai importante 4 Galerie de imagini 5 Bibliografie 6 Vezi şi

7 Legături externe

Istoric

Undele radio din univers (mai precis din Calea Laptelui) a fost descoperit în anul 1932 de fizicianul american Karl Guthe Jansky (1905 - 1950), acest eveniment a determinat dezvoltarea radioastronomiei.In cinstea lui a fost denumită unitatea de măsură folosită în radioastronomie (Unitatea Jansky)

Deoarece această descoperire pe atunci n-a avut un ecou deosebit în lumea astronomilor,

primul radiorelescop va fi construit în anul 1937 de către inginerul american Grote Reber (1911 - 2002) din Wheaton, Illinois, în cinstea lui este denumit Grote asteroidul 6886.In Germania este construit în 1956 primul radiotelescop mobil (cu un diametru al antenei de 25 m) „Stockert” (Astropeiler) de lângă „Eschweiler” în Eifel (din 1999 obiect de muzeu).

Date tehnice

Focarul format într-o antenă parabolică

Cele mai multe radiotelescoape au o antenă din metal parabolică, care joacă rolul unei oglinzi concave de a concentra prin reflexie într-un focar undele recepţionate. Azi radiotelescoapele constau din mai multe antene parabolice (engl. Arrays = ordonare, aşezare, serie, câmp). Antenele unui sistem Arrays sunt legate între ele, astfel suprafaţa fiecărei antene cumulată constituie o suprafaţă globală mare, avantajul este că pot fi observat concomitent mai multe obiecte (surse) cereşti, azi astfel de raditelescoape obţin imagini comparabile cu imaginile telescopului optic.Sunt radiotelescope fixe (fixate permanent spre zenit) sau mobile care pot fi rotite, mărind cosiderabil domeniul de recepţie. Calitatea rezultatelor obţinute e influenţat numai parţial de diametrul antenei, această valoare fiind completată de sensibilitatea instrumentelor care detectează impulsurile primite. In timp ce telescoapele mari pot recepţiona unde radio cu lungimile de undă cuprinse între metri şi câţiva centimetri, telescoapele mai mici, ca telescopul IRAM din Spania sau KOSMA din Elveţia cu diametrul antenei de 30 m poate recepţiona unde care au lungimi de ordinul milimetrilor.Radiotelescoapele sunt utilizate şi la observarea corpurilor cereşti, prin recepţionarea datelor emise de sondele spaţiale îndepărtate.

Radioteleskop-Array (Ryle Telescope interferometer, Universitatea Cambridge)

Telescoape mai importante

Cel mai mare Radiotelescop fix din lume este telescopul rusesc RATAN 600 din Republica Karaciai-Cercheză, iar cel mai mare Radiotelescop mobil din lume (diametrul antenei 100 x 110 m) este Robert C. Byrd Green Bank Telescope aparţinând Green-Bank-Observatoriums in West Virginia, USA pe locul doi urmează 100 m-Radiotelescop ce aparţine institului radioastronomic Max Planck din Bonn şi este amplasat în apropiere de Effelsberg în Eifel, Germania.Cel mai mare Radiotelescop din categoria milimetrilor de lungimi de undă recepţionate este radiotelescopul cu diametrul de 50 m din Puebla Mexic, iar cel mai mare Radioteleskop-Array este Very Large Array din Socorro, New Mexico, USA cu 27 de telescoape fiecare cu un diametru de 25 de m amplasate sub forma literei Y.Un proiect important al radioastronomiei este stabilirea hidrogenului în univers ca indicator al existenţei unei galaxii, în emisfera sudică acest proiect este deja încheiat, datele cele mai multe au fost găsite cu ajutorul Radiotelescopului Parkes din Australia.

Galerie de imagini

Very Large Array, New Mexico Astropeiler de la Bad

Münstereifel-Eschweiler Germania

100-m-Radiotelescopul Effelsberg Germania Sonda spaţială

Lunik-3

Bibliografie

Dicţionar enciclopedic român, Editura Politică, Bucureşti, 1966

Galaxii

Cea mai detaliată imagine a galaxiei M81 arată braţele spirale şi stelele tinere de culoare albastruie ce se formeză acolo. Credit: NASA, ESA, and The Hubble Heritage Team (STScI/AURA)

La sfâşitul lunii mai, astronomii americani au dat publicităţii cea mai detaliată imagine a unei galaxii, realizată cu telescopul spaţial Hubble.

În imagine se află galaxia M81 (Messier 81) situată în constelaţia Ursa Major (Ursa Mare).

În galaxie se pot observa, pentru prima dată, stele individuale tinere, de culoare albastră dar şi stele bătrâne, de culoare roşie. Stelele tinere, ce au o vârstă de câteva milioane de ani, se află situate în braţele spirale ale galaxiei.

Stelele bătrâne se găsesc în centrul şi în jurul centrului galaxiei.

În imagine se observă aglomerări de setele, numite roiuri stelare, regiuni cu praf interstelar ce se îndreaptă spre centrul galaxiei şi regiuni imense cu hidrogen devenit fluorescent sub acţiunea radiaţiei stelelor tinere.

Imagine a fost realizată de-a lungul a doi ani, folosindu-se o cameră ce acum nu mai funcţionează.

Imaginea este folosită la studierea locurilor unde se nasc stele, mai ales că această galaxie s-a ciocnit acum 300 milioane de ani cu alte două galaxii vecine, NGC3077 şi M81.

Forma galaxiei M81 este asemănătoare cu cea a galaxiei noastre dar dimensiunile sunt diferite. M81 este puţin mai mare iar în centrul ei se află o gaură neagră de 15 ori mai masivă decât cea din centrul galaxiei noastre.

Situată la 11,6 milioane de ani lumină depărtare, M81 este una din cele mai strălucitoare galaxii vizibile. Chiar dacă nu se poate observa cu ochiul liber, este accesibilă binoclurilor şi telescoapelor mici.

Printre stelele din galaxia M81 se pot vedea alte galaxii, situate la miliarde de ani lumină depărtare. Acestea sunt înroşite din cauză că se observă prin praful din M81.

Un braţ spiral 2

După ce se nasc stelel,e prin radiaţia lor foarte putenică dar şi prin vântul solar (emisia de electroni şi protoni) golesc spaţiul din jurul lor de gazul din care s-au format.

Astfel apar asociaţiile de stele O-B. Aceste stele sunt foarte tinere, cele mai masive din galaxie şi foarte luminoase. Toate aceste caracteristici duc la o durată de viaţă foarte scurtă a acestor stele: până în 1 miliard de ani, uneori mai puţin.

Şi în galaxia noastră se întâlnesc asemenea asociaţii. Stelelele componente sunt atât de mari şi strălucitoare încât se poat observa de la dstanţe foarte mari. De obicei sigurele stele ce se observă în alte galaxii sunt acestea.

Un braţ spiral

Braţele spirale sunt regiuni unde se întâlnesc stele foarte tinere, regiuni imense de hidrogen numite nebuloase, locuri în care se formează stelele.

În imagine se observă câteva alomerări stelare, roiuri stelare în care se află stele foarte tinere de culoare albastră.

În regiunile de culoare vezuie se află nori de hidrogen fluorescent ce emite lumină, din cauza radiaţiei ultraviolete venită de la stelele foarte tinere şi foarte masive.

Pe alocuri se observă regiuni mai întrunecate, unde se află foarte mult praf interstelar. Acest praf va ajunge să facă parte din planetele ce se vor forma în galaxie peste multe miliarde de ani.

Câteva galaxii mult mai îndepărtate, de culoare roşiatica, se pot vedea prin stelele din braţul spiral.

Nucleul galaxiei

În imagine se vede nucleul galaxiei dar şi regiunea înconjurătoare. În nucleu se află o gaură neagră supermasivă de 15 ori mai masivă decât cea din centrul galaxiei noastre.

În jurul găurii negre se găsesc stele dar şi nori imenşi de praf ce sunt atrase de aceasta.

Galaxie

NGC 4414, o galaxie în spirală tipică din constelaţia Coma Berenices, are un diametru de aproximativ 56.000 ani lumină şi se află la o distanţă de aproximativ 60 milioane de ani lumină faţă de Pământ.

O galaxie (de la rădăcina grecească galaxias [γαλαξίας], însemnând "lăptos", o referinţă la Calea Lactee) este un sistem masiv, unit de forţe gravitaţionale, alcătuit din stele, praf şi gaz interstelar, materie întunecată invizibilă şi, posibil, energie întunecată. [1][2] Galaxiile tipice conţin între 10 milioane (107 - galaxiile pitice)[3] şi un bilion (galaxiile gigante - 1012)[4], sau mai multe stele, toate orbitând în jurul unui centru de gravitaţie comun. În plus faţă de stele singuratice şi de un mediu interstelar subtil, majoritatea galaxiilor conţin un număr mare de sisteme stelare, de clustere stelare şi de tipuri variate de nebuloase. Majoritatea galaxiilor au un diametru cuprins între câteva zeci şi câteva sute de mii de ani lumină şi sunt de obicei separate una de alta prin distanţe de ordinul câtorva milioane de ani lumină.

Cu toate că aşa numinta materie întunecată şi energie întunecată reprezintă peste 90% din masa majorităţii galaxiilor, natura acestor componente invizibile nu este înţeleasă bine. Există ceva dovezi conform cărora în centrul unor galaxii (probabil a tuturora) există găuri negre imense.

Spaţiul intergalactic, spaţiul dintre galaxii este aproape vid, având o densitate de mai puţin de un atom pe metru cub de gaz sau praf. Probabil că există mai mult de 1011 galaxii în universul vizibil.

Cuprins

1 Tipuri de galaxii

2 Structuri de proporţii mai mari 3 Istoric 4 Etimologie 5 Vezi şi 6 Note 7 Referinţă

8 Legături externe

Tipuri de galaxii

Edwin Hubble a clasificat galaxiile în trei grupe: eliptice, spiralate şi lenticulare; în afară de aceste grupe generale mai există şi tipuri particulare de galaxii, cum ar fi cele neregulate. Cu toate că secvenţa Hubble cuprinde toate galaxiile, ea se bazează numai pe aspectul morfologic vizibil, deci poate omite importanţa anumitor caracteristici ale galaxiilor cum ar fi rata de formare a stelelor.

Galaxia noastră, Calea Lactee, uneori numită pur şi simplu Galaxia (prima literă cu majusculă), este o galaxie în spirală cu bare de forma unui disc, având un diametru de aproximativ 30 kiloparseci sau 100.000 ani-lumină şi o grosime de aproximativ 3.000 ani-lumină. Ea conţine aproximativ 3·1011 stele şi are o masă de aproximativ 6·1011 ori masa Soarelui.

La galaxiile spiralate, braţele spiralei au forma asemănătoare cu spiralele logaritmice, o structură care poate rezulta în mod teoretic în urma unei dislocări într-o masă uniformă de stele rotative.

Asemenea stelelor, braţele spiralei se rotesc şi ele în jurul centrului, aceasta întâmplându-se cu o viteză unghiulară constantă. Asta înseamnă că stelele se deplasează în interiorul şi în afara braţelor spiralei. Se crede că braţele spiralei sunt suprafeţe cu densitate mare. Pe măsură ce stelele se mişcă în interiorul unui braţ, ele încetinesc, creând astfel o densitate mai mare. Braţele sunt vizibile deoarece densitatea mai mare facilitează formarea de stele noi, deci adăpostesc multe stele strălucitoare şi stele tinere.

Un nou tip de galaxii, clasificate drept Galaxii Pitice Ultra Compacte, au fost descoperite în 2003 de Michael Drinkwater de la Universitatea din Queensland, Australia.

Structuri de proporţii mai mari

Puţine galaxii există de unele singure. Majoritatea galaxiilor sunt legate gravitaţional de alte galaxii. Structurile conţinând până la 50 de galaxii sunt numite grupuri de galaxii, iar structurile mai mari, conţinând multe mii de galaxii înghesuite într-o arie de câţiva megaparseci în diametru sunt numite clustere. Clusterele de galaxii sunt adesea dominate de o galaxie eliptică gigantică, care, cu timpul, distruge galaxiile satelit din jurul ei şi le incorporează. Superclusterele sunt colecţii gigantice conţinând zeci de mii de galaxii, găsite în clustere, grupuri şi câteodată individuale.

Galaxia noastră este membră a Grupului Local, pe care-l domină împreună cu galaxia Andromeda; per total, Grupul Local conţine cam 30 de galaxii într-un spaţiu de aproximativ un megaparsec diametru. Grupul Local este la rândul lui parte componentă a Superclusterului Virgo, care este dominat de Clusterul Virgo (din care Galaxia noastră nu face parte).

Istoric

Această contabilizare a istoriei a explorării galaxiei noastre şi a altor galaxii este luată în mare parte din [1].

În 1610, Galileo Galilei a folosit un telescop pentru a studia banda strălucitoare de pe cerul nopţii, cunoscută şi sub numele de Calea Lactee, şi a descoperit că este alcătuită dintr-un număr imens de stele mici. Într-un tratat din 1755, Immanuel Kant, inspirându-se din munca lui Thomas Wright, a speculat (corect) că galaxia ar fi un corp rotativ alcătuit dintr-un număr imens de stele, grupate de forţe gravitaţionale, asemenea sistemului solar, dar la o scară mult mai mare. Discul de stele rezultat va fi văzut ca o bandă din perspectiva noastră din interiorul discului. Kant a presupus de asemenea că unele din nebuloasele vizibile pe cerul nopţii ar fi galaxii separate.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Charles Messier a întocmit un catalog conţinând cele mai strălucitoare 109 nebuloase, urmat mai apoi de un catalog de 5000 de nebuloase, creat de William Herschel. În 1845, Lord Rosse a construit un telescop nou şi a fost capabil să distingă între nebuloasele eliptice şi cele în spirală. Cu toate acestea, nebuloasele nu au fost acceptate ca fiind galaxii separate, până când problema a fost rezolvată de Edwin Hubble la începutul anilor 1920 folsind un nou telescop. El a reuşit să determine părţile exterioare a unor nebuloase în spirală ca fiind colecţii de stele individuale şi a identificat câteva variabile Cefeide, astfel permiţând estimarea distanţelor până la nebuloase: erau prea departe ca să facă parte din Calea Lactee. În 1936, Hubble a produs un sistem de clasificare a galaxiilor care se foloseşte şi astăzi, numit "secvenţa Hubble".

Prima încercare de a descrie forma Căii Lactee şi poziţia soarelui în interiorul ei a fost realizată de William Herschel în 1785 prin numărarea atentă a stelelor în diferite regiuni ale cerului. Folosind o abordare îmbunătăţită, în 1920, Kapteyn a ajuns la imaginea unei galaxii elipsoidale mici (cu diametrul de aproximativ 15 kiloparseci), având Soarele aproape de centru. O metodă diferită, folosită de Harlow Shapley, bazată pe catalogarea clusterelor globulare a condus la o imagine total diferită: un disc plat cu diametrul de aproximativ 70 kiloparseci şi Soarele departe de centru. Amândouă analizele nu au luat în calcul absorbţia luminii de praful interstelar prezent în planul galactic. Odată ce Robert Julius Trumpler a cuantificat acest efect în 1930, studiind clusterele deschise, imaginea actuală a galaxiei prezentată mai sus s-a stabilit.

În 1944, Hendrik van de Hulst a prezis radiaţia microundelor ca având o lungime de undă de 21 centimeti, rezultată din hidrogenul atomic interstelar. Această radiaţie a fost observată în 1951 şi a permis un studiu mult îmbunătăţit al Galaxiei, deoarece nu este absorbită de praf, iar deplasarea sa Doppler poate fi folosită pentru a urmări mişcarea gazului în Galaxie. Aceste observaţii au condus la postularea unei structuri sub formă de bară rotativă în centrul Galaxiei. Cu ajutorul telescoapelor radio îmbunătăţite, hidrogenul putea fi urmărit şi în alte galaxii. În anii 1970 s-a realizat că masa totală a galaxiilor vizibile nu se potriveşte cu viteza gazului rotativ, astfel s-a ajuns la postularea materiei întunecate.

Galaxia Abell 1835 IR1916 se vede ca un punct mic în această fotografie a galaxiilor depărtate. Imagine pusă la dispoziţie de ESO (European Southern Observatory).

Începând cu anii 1990, telescopul Hubble a produs observaţii îmbunătăţite. Printre altele, s-a stabilit că materia întunecată nu poate consta doar din stele slabe şi mici. Telescopul a fotografiat Câmpul Adânc Hubble, aducând dovezi pentru miliarde de galaxii care există în universul vizibil.

În 2004, galaxia Abell 1835 IR1916 a devenit cea mai depărtată galaxie văzută vreodată de oameni.

Etimologie

Cuvântul galaxie este derivat din numele grecesc al galaxiei noastre: kyklos galaktikos, care înseamnă cerc lăptos.

Referinţă

James Binney: Galactic Astronomy, Princeton University Press, 1998 Terence Dickinson: The Universe and Beyond (Fourth Edition), Firefly Books Ltd. 2004, 20

Gaură neagrăO gaură neagră este un object astronomic înconjurat de o suprafaţă limită în care câmpul gravitaţional este atât de puternic încât nimic nu poate scăpa după ce a trecut de această suprafaţă orizontul evenimentului. Radiaţia electromagnetică (lumina de ex.) nu poate scăpa dintr-o gaură neagră, aşa încât interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenind şi numele. Gaura neagră are în centrul ei o regiune cunoscută şi ca „singularitate". La suprafaţa limită gravitaţia este atât de mare, încât nici o rază de lumină n-are energie suficientă pentru a pătrunde în afară. Deplasarea gravitaţionala spre roşu este la această suprafată limită, infint de mare. Viteza de scăpare gravitaţională este la suprafaţa limită egală cu viteza lumini, aşa încât raza suprafeţei limită este egală cu raza traiectoriei circulare, numită raza Schwarzschild.

r = 2GM/c^2

Cuprins 1 Despre găurile negre 2 Istoric 3 Vezi şi

4 Legături externe

Despre găurile negre

„Dacă raza unei sfere, cu aceeaşi densitate ca cea a Soarelui, ar depăşi raza acestuia într-o proporţie de 500 la 1, un corp ce ar cădea de la o înalţime foarte mare - infinită - ar avea la contact viteza egală cu viteza luminii. Lumina este la rândul ei atrasă de aceeaşi forţă, proporţională cu masa inerţială a sferei. În consecinţă toată lumina emisă de un astfel de corp ar fi imediat atrasă de forţa lui gravitaţională. ”

John Mitchell – 1783, într-o lucrare adresată Societăţii Regale din Anglia

Istoric

O gaură neagră fictivă 1783 În lucrarea lui John Mitchell adreasată Societăţii Regale din Anglia se aduce pentru prima

oară în discuţie ideea unui corp suficient de mare, capabil să absoarbă şi lumina. 1796 Matematicianul Pierre-Simon Laplace suţine ideea lui Mitchell în primele doua ediţii din

cartea Expoziţia Sistemului Lumii; dar ideea era neverosimilă în secolul al XIX-lea când încă nu se ştia că lumina este influenţată de forta gravitaţională (lumina era considerată o undă fară masă).

1915 Einstein publică Teoria relativităţii generalizate, în prealabil demonstrând faptul că lumina este influenţată de forţa gravitaţională. Câteva luni mai târziu Karl Schwarzschild demonstrează că, cel puţin teoretic, o gaură neagră poate exista. Raza Schwarzschild, obţinută ca soluţie Schwarzschild, numită şi metrică Schwarzchild, este dată de soluţia exactă nerotaţională a ecuaţiei relativităţii generalizate, care este în prezent considerată raza unei găuri negre statice sau nerotaţionale (clasice).

1920 Subrahmanyan Chandrasekhar susţine că, conform teoriei relativităţii, un corp care nu mai emite radiaţii şi are masa mai mare decât o anumită limită (numită limita Chandrasekhar) s-ar prăbuşi în el însuşi (prăbuşire gravitaţională, în interior, asemănătoare unei implozii), deoarece nu ar fi nimic care să împiedice prăbuşirea respectivă.

1939 Robert Oppenheimer si H. Snyder emit ideea că stelele mari pot trece prin prăbuşiri gravitaţionale (prin prăbuşirea gravitaţională se înţelege o prăbuşire în interiorul ei, ca şi cum ea ar fi absorbită de propria-i gravitaţie). Astfel de corpuri au fost cunoscute şi sub formă de stele

îngheţate (prăbuşirea este scurtă iar corpul se înroşeşte în zona razei Schwarzchild); termenul de „îngheţat” nu se referă la o temperatură foarte scăzută ci la „oprirea timpului” în sens cosmologic.

1967 Stephen Hawking şi Roger Penrose demonstrează că ideea de gaură neagră a plecat de la teoria relativităţii a lui Einstein iar în unele cazuri formarea lor este inevitabilă. Interesul general creşte odată cu descoperirea pulsarilor (stele care emit un semnal radio regulat).

1976 Stephen Hawking demonstrează că, odată formată o gaură neagră, ea începe să piardă din masă radiind energie (radiaţie Hawking), ceea ce intră in contradicţie cu fizica cuantică.

2004 Este descoperit un grup de găuri negre ce duce la noi teorii privind distribuţia găurilor negre în univers şi la concluzia că există de cinci ori mai multe găuri negre decât s-a presupus până acum.

o Samir Mathur din Ohio State University, demonstrează că modelând o gaură neagră conform teoriei corzilor, aceasta apare ca o mare „încurcătură de corzi”, radiaţia Hawking emisă de către aceasta având şi informaţii legate de ce este înăuntru. Teoria corzilor susţine un model al universului care are la bază corzi mici vibrante, în loc de particule punctiforme.

Iulie 2004 o În constelaţia Ursa Mare este descoperită o gaură neagră gigantică (Q0906+6930),

dimensiunea găurii negre, precum şi vârsta sa aproximativă pot oferi informaţii despre vârsta universului.

o Hawking rezolvă paradoxul găurilor negre, demonstrând ca radiaţia emisă de o gaură neagră conţine informaţii referitoare la conţinutul acesteia, dar această informaţie este foarte greu de descifrat de către om, neavând nimic în comun cu informaţia care a intrat in gaura neagră.

Noiembrie 2004 Un grup de cercetători au descoperit o gaură neagră în galaxia noastră, orbitând la trei ani lumină de constelaţia Săgetătorului.

Februarie 2005 SDSS J090745,0+24507, o stea gigantică, părăseşte Calea Lactee având o viteză de două ori mai mare decât în mod normal (aproximativ 0,0022 din viteza luminii), fapt care dovedeşte existenţa unei găuri negre foarte mari în centrul galaxiei.

Au existat rapoarte de observare a unor găuri negre microscopice, pe Pământ, în acceleratoare de particule, dar nu s-a putut dovedi existenţa lor.

Telescopul Hubble a identificat recent două grupuri de găuri negre M15 şi G1, dar care nu se află in Calea Lactee.

Aprilie 2006 NASA simulează contopirea a două găuri negre. Steve Allen prin studiile efectuate de NASA cu Chandra, demonstrează că putem folosi găurile

negre şi sub formă de combustibil.

Dacă miezul lăsat în urmă de către explozia unei supernove are masa mai mare decât cea a soarelui nostru, forţa care ţine laolaltă neutronii nu este suficient de mare ca să poată echilibra forţa gravitaţională proprie. Miezul continuă să se stingă. În momentul în care masa miezului este suficient de concentrată, forţa gravitaţională a acestuia este imensă.

Această forţă nu se poate explica în fizica clasică şi astronomii folosesc teoria relativităţii a lui Einstein ca să explice comportamentul luminii şi al materiei faţă de această imensă forţă gravitaţională.

Potrivit relativităţii generale, spaţiul din jurul miezului este atât de puternic curbat încât atrage şi lumina. O stea de zece ori mai mare decât soarele nostru se poate transforma într-o gaură neagră doar dacă se comprimă până la un diametru de aproximativ 90 km sau chiar mai puţin.

Presupunerile astronomilor spun că mijlocul galaxiei noastre este o gaură neagră imensă.

Vezi şi

Undă gravitaţională Deocamdata o gaura neagra nu poate fi invinsa deoarece nu s-a gasit soluatia unei fiinte respectiv un lucru care sa determine energia sa nu mai poata fi atrasa de o gaura neagra.Alta solutie ar fi sa gaseasca oamenii de stiinta un obiect care sa nu contina energie,cum ar

fi un dop urias trimis cu ajutorul unei telecomande destul de buna pentru a gasi vibratia obiectului de la aproximativ 6 ani distanta

Formarea UniversuluiSpre deosebire de filozofia materialistă care afirmă "la baza universului stă materia, filozofia idealistă porneşte de la idea "la baza universului stă idea absolută"

Cuprins 1 Materia 2 Formarea Universului 3 Destinul final al Universului 4 Vezi şi:

5 Legături externe

Materia

Universul este compus din materie. Materia, ca realitate obiectivă, ni se dezvăluie prin simţuri. Ea se găseşte sub trei forme:

substanţa - caracterizată prin masă; câmp - caracterizat prin energie; timp - caracterizat prin direcţia bine definită de scurgere (deşi la nivelul microuniversului s-ar

putea ca timpul să curgă în ambele direcţii).

Formarea Universului

Astronomii au calculat că universul s-a format cu 13,73 miliarde de ani în urmă (plus/minus 120 milioane de ani), in urma unei explozii de proporţii numită Big Bang. Astronomii caută să descopere structura, comportamentul şi evoluţia materiei şi energiei existente. Universul este infinit în spaţiu(acesta afirmatie a dvs. nu a fost demonstrata e doar o presupunere) şi se presupune că are un final în timp.

---Sidenote START---

Cel mai îndepărtat punct din universul vizibil.

Date probabile

Diametru vizibil

96 (+/- 4) ·109Ani-lumină96 (+/- 4)

mrd. ani-lumină

Vârstă 13,77·109 ani13,77 mrd. ani

Masă 8,5·1052–1053 kg

Număr de galaxii 100 mrd.

Număr de particule 4·1078–6·1079

Număr de fotoni* 1088

Temperatură actuală 2,725 K−270,425°C

Densitate medie 10−27–5·10−27kg/m3

Densitate critică 9,7·10−26 kg/m3

Constanta Hubble ca. 71 (+/− 6) km/s·M pc

Astronomii cred că în prima fracţiune de secundă de după explozie, universul s-a extins în proporţii de milioane de ori mai mari decât starea iniţială, iar în următoarea fracţiune de secundă extinderea a devenit mai înceată, acesta răcindu-se şi lăsând loc particulelor de materie să se formeze. Când universul a ajuns la prima sa secundă de existenţă, se presupune că atunci s-au format protonii, iar in următoarele 1.000 de secunde a urmat era nucleosintezei, era în care s-au format nucleii de deuteriu şi care este prezent in universul de acum. Tot in aceste 1.000 de secunde s-au format si unii nuclei de litiu, beriliu si heliu.

Când universul a ajuns la vârsta de un milion de ani a ajuns sa se răcească până la temperaturi de 3300 °C în medie în care protonii şi nucleii mai grei s-au format în urma nucleosintezei, putând apoi să se combine cu electronii formând atomii. Înainte ca electronii să se combine cu nucleii, circulaţia radiaţiilor prin spaţiu era dificilă, radiaţiile în forma fotonilor nu puteau traversa spaţiul fără a intra în coliziune cu electronii, dar odată cu combinarea protonilor cu electronii care au format hidrogenul, traversarea fotonilor a fost uşurată. Radiaţiile în forma fotonilor au caracteristicile gazului. Din momentul în care radiaţiile au fost eliberate,totul s-a răcit pana la -270 °C, numindu-se radiaţia cosmica de fond. Aceste radiaţii au fost detectate prima dată de către radiotelescoape şi apoi de către sonda spaţială COBE.

Între anul 2 milioane şi anul 4 milioane după Big Bang s-au format quasarii, galaxii extrem de energetice. O populaţie de stele s-a format din gazul şi praful interstelar, apoi s-au contractat în a forma galaxiile. Această primă populaţie se numeşte Populaţia I şi a fost formată aproape în întregime din hidrogen şi heliu. Stelele formate au evoluat creând la rândul lor alte elemente mai grele care au dus la fuziuni nucleare explodând şi formând supernovele.

Mai târziu s-a format Populaţia II, din care face parte şi soarele nostru, şi conţine elemente grele formate în istorie. Soarele nostru s-a format acum 5 miliarde de ani şi se află la jumătatea vieţii sale. Se presupune că viaţa soarelui nostru este de aproximativ 11 miliarde de ani.

Acum 4,6 miliarde de ani s-a format sistemul solar. Cea mai veche fosilă a unui organism viu datează de acum peste 3,5 miliarde de ani.

Destinul final al Universului

Există mai multe teorii despre soarta Universului.

- S-ar putea dilata la nesfârşit, dispărând pur şi simplu.

- S-ar putea opri din dilatare şi să rămană ca atare.

- Ar putea atinge o dimensiune optimă, iar apoi să se contracte până la prăbuşirea datorită gravităţii - teoria Big Crunch.

- Ar putea trece prin faze alternative de dilatare şi contracţie la nesfârşit.

- Ar putea izbucni un nou Big Bang care va crea la rândul lui un alt Univers.

Calea Lactee

Calea Lactee, într-o reprezentare artistică bazată pe analiza a zeci de milioane de stele ale galaxiei.

Calea Lactee (din latină Via Lactea, sau greacă Γαλαξίας (Galaxias)), este galaxia gazdă a sistemului nostru solar şi a altor aproximativ 200 miliarde de stele cu planetele lor şi peste 1000 nebuloase. Toate obiectele din galaxie orbitează în jurul centrului de greutate al galaxiei numit şi centru galactic.

Calea Lactee este un gigant, având o masă de circa 750-1000 miliarde ori mai mare decât a Soarelui şi un diametru de aproximativ 100.000 ani-lumină.

Galaxia noastră face parte dintr-un grup format din 3 mari galaxii şi un număr de alte 30 galaxii mai mici, ea fiind a doua ca mărime după galaxia Andromeda (M31). Andromeda, situată la aproximativ 2,9 milioane ani lumină este cea mai apropiată mare galaxie de noi. Cu toate acestea un număr de aşa numite false galaxii se găsesc mult mai aproape de noi, acestea jucând un rol de sateliţi ai galaxiei noastre. Cea mai apropiată dintre acestea se gaseşte la 80.000 ani lumină de noi şi la 50.000 ani lumină de centrul galactic.

Galaxia noastră are forma unei spirale uriaşe şi braţele acestei spirale conţin pe lângă altele şi materie interstelară, nebuloase şi stele tinere ce iau naştere din această materie. Pe de altă parte centrul galaxiei este format din stele bătrâne concentrate în grupuri cu formă sferică. Galaxia noastră are aproximativ 200 astfel de grupuri dintre care cunoscute nu sunt decât 150. Aceste grupuri sunt concentrate în special în centrul galactic. După aparenta lor distribuţie pe cer, astronomul Harlow Shapley a ajuns la concluzia că centrul galaxiei se găseste ceva mai departe de noi decât se credea până acum. Astfel, sistemul nostru solar este situat la 20 ani-lumină deasupra planului ecuatorial de simetrie şi la 28000 ani-lumină de centrul galactic.

Centrul galaxiei se gaşeste în direcţia constelaţiei Săgetătorului, la o distanţă de soare de 25.000-28.000 ani-lumină.

Galaxia noastră are 4 componente principale: nucleu, discul cu spirale, haloul şi roiurile globulare. S-ar putea să existe şi un halou exterior, coroana galactică. Discul se roteşte dar nucleul central nu.[necesită citare] Nucleul şi roiurile globulare conţin multe stele bătrâne, cunoscute ca stele de Populaţie II care s-au format din materie cosmică originară. Braţele spiralei, unde se nasc stele noi, conţin mai ales stele de vârstă medie şi tinere, cunoscute ca stele de Populaţie I. Acestea s-au format din materie stelară reciclată şi sunt bogate în metale.

Vârsta celor mai vechi stele din Calea Lactee a fost estimată recent la aproximativ 13,6 miliarde de ani, adică doar puţin mai mică decât vârsta estimată a Universului (13,7 miliarde de ani).

Pământ

Pământul (numit şi Terra sau Planeta Albastră) este a treia planetă ca distanţă faţă de Soare în sistemul nostru solar, şi a cincea ca mărime. Când desemnează planeta, cuvântul se scrie cu majusculă. Pământul face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar, şi singura din Univers cunoscută ca adăpostind viaţă (controversele legate de existenţa vieţii extraterestre continuă să existe).

[ "Telurice" se numesc toate planetele care, la fel ca şi Pământul, sunt stâncoase şi conţin silicaţi şi fier. În sistemul solar sunt telurice: Mercur, Venus, Pământul, Marte, precum şi planeta pitică Ceres. Recent s-au descoperit însă şi planete telurice extrasolare. ]

Pământul s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul satelit natural Luna, numită şi Selena, a început să-l orbiteze puţin timp după aceea, cu 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă1. Suprafaţa Pământului este acoperită în proporţie de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiind solid şi "uscat". Zona acoperită de apă este împărţită în oceane, iar uscatul se subîmparte în continente.

De la formarea sa Pământul a trecut prin numeroase procese geologice şi biologice majore, astfel încât toate urmele condiţiilor sale iniţiale au fost şterse. Suprafaţa exterioară a Pământului este împărţită în mai multe plăci tectonice, care de-a lungul timpului se deplasează unele faţă de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte şi lichid), fiind format din mantaua topită şi miezul metalic, generator al câmpului magnetic. Condiţiile atmosferice şi de la suprafaţă, care au permis apariţia vieţii pe Pământ, au fost la rândul lor influenţate în mod decisiv de către diversele forme de viaţă. Acestea se află într-o balanţă ecologică fragilă, în permanentă schimbare.

Între Pământ şi restul Universului există o permanentă interacţiune. Astfel, Luna este cauza mareelor. În afară de asta, ea a infuenţat continuu viteza mişcării de rotaţie a Pământului. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Pământ; forţa de atracţie se numeşte gravitaţie, iar acceleraţia cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitaţional se numeşte acceleraţie gravitaţională (notată cu "g" = 9,81 m/s2). Se crede că motivul apariţiei oceanelor a fost o "ploaie" de comete din perioada timpurie a Pământului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat şi ele mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de orbită ale planetei pot fi considerate răspunzătoare pentru glaciaţiunile produse de-a lungul istoriei, care au acoperit suprafaţă terestră cu un strat de gheaţă. Pământul nu are alţi sateliţi naturali în afară de Lună; corpul ceresc Cruithne a fost calificat în mod greşit drept satelit al Pământului, fiind în realitate un asteroid. Cruithne a fost descoperit în 1986; el urmează o orbită eliptică in jurul Soarelui, asemănătoare cu orbita Pământului, şi care nu se apropie prea mult de ea. De pe Pământ orbita lui se vede în formă de potcoavă.

Cuprins

1 Semantica o 1.1 Simbol

2 Istoria 3 Caracteristici fizice 4 Magnetosfera şi Centurile Van Allen 5 Bibliografie

6 Vezi şi

Semantica

Cuvintele ce se referă la Pământ pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădacinii terra-, ca de exemplu cuvântul "terestru". Mai există şi rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeiţa romană Terra Mater, ce se pare că şi-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii ştiiţifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiţei Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Denumirea de Pământ este singura care nu provine din vechea mitologie greacă sau romană, spre deosebire de majoritatea corpurilor cereşti cunoscute la acea dată (de exemplu Marte, Venus, Neptun,

ş.a.m.d.). Cuvântul „Pământ” provine din latinescul „pavimentum”, care înseamnă „pavaj”, „drum pietruit”.

Simbol

Simbolul astrologic şi astronomic al Pământului este o cruce încadrată de un cerc ce reprezintă un meridian şi Ecuatorul (⊕). O altă varianta aşează crucea deasupra cercului (♁).

Istoria

Pe baza descoperirilor geologice oamenii de ştiinţă au reuşit să reconstituie o serie de date referitoare la trecutul planetei. Ei au aflat astfel că Pământul s-a format din materia norului gazos al Nebuloasei Solare, alături de Soare şi de celelalte planete ale sistemului solar, acum aproximativ 4,55 miliarde de ani, Luna formându-se ceva mai târziu. Iniţial sub formă lichidă, stratul exterior al planetei avea să se răcească, dând naştere scoarţei terestre. Emanaţiile de gaze şi erupţiile vulcanice au format atmosfera primară. Condensarea vaporilor de apă, alături de gheaţa din comete, aveau să formeze apoi şi oceanele2. Această puternică activitate chimică a fost sursa apariţiei, acum circa 4 miliarde de ani, a unei molecule cu capacitatea de a se înmulţi spontan. După alte 500 de milioane de ani, ultimul predecesor comun al fiinţelor dispărea3. Dezvoltarea procesului de fotosinteză a permis ca energia Soarelui să fie utilizată direct şi eficient; oxigenul rezultant s-a acumulat în atmosferă şi a dat naştere stratului protector de ozon (O3). Înglobarea celulelor mai mici în unele mai mari a avut ca rezultat naşterea celulelor complexe, numite eucariote4. Celulele din cadrul coloniilor s-au profilat pe anumite tipuri de ţesuturi, din acestea rezultând din nou viaţă, în formă unor adevărate organisme multicelulare; apoi, cu ajutorul stratului de ozon ce absorbea radiaţiile ultraviolete ucigaşe, viaţa avea să se împrăştie pe toată suprafaţa Terrei.

De-a lungul sutelor de milioane de ani continentele s-au tot reunit şi despărţit, pe măsură ce se modela şi suprafaţa Pământului. În cursul acestor modelări, continentele s-au unit şi au format de câteva ori supercontinente. Cel mai vechi supercontinent cunoscut, Rodinia, s-a destrămat însă din nou - acum aproximativ 750 de milioane de ani. Continentele s-au reunit mai târziu din nou pentru a forma Pannotia - acum 600-540 milioane de ani, şi mai apoi Pangeea, care s-a destrămat acum 180 milioane de ani5.

În anii 1960 s-a lansat o ipoteză conform căreia, în urma unui puternic proces glacial ce a avut loc acum 750-580 milioane de ani, în timpul Neoproterozoicului, o mare parte din planetă a fost acoperită cu un strat de gheaţă. Această ipoteză a fost denumită „Bulgărele de Zăpadă” (Snowball Earth) şi este de un real interes, întrucât conduce la explozia de organisme din perioada Cambrianului, când au început să prospere formele de viaţă multicelulare 6. De la această explozie, acum aproximativ 535 milioane de ani, au avut loc 5 extincţii ale vieţii în masă 7, ultima dintre ele petrecându-se acum 65 de milioane de ani, când o probabilă coliziune a unui asteroid cu Terra a declanşat dispariţia dinozaurilor şi a altor reptile de talie mare, dar a cruţat viaţa animalelor de talie mică precum mamiferele. De-a lungul ultimilor 65 de milioane de ani clasa mamiferelor s-a diversificat. Acum câteva milioane de ani o mică primată africană şi-a dezvoltat capacitatea de a sta în poziţie verticală. Acest lucru i-a dat posibilitatea să folosească unelte şi a încurajat comunicarea, fapt ce a stimulat şi dezvoltarea şi mărirea în volum a creierului. Evoluţia agriculturii şi apoi a civilizaţiei a permis oamenilor să transforme faţa Pământul într-o perioadă scurtă de timp, aşa cum nici o altă fiinţă nu o mai făcuse, modificând atât existenţa şi cantitatea altor forme de viaţă, cât şi clima planetei.

Caracteristici fizice

Animaţie ce prezintă mişcarea de rotaţie a Pământului

Văzut din spaţiul extraterestru, o mare parte din Pământ prezintă culorile albastru închis şi alb - datorită oceanelor şi a norilor din atmosferă. Albedo-ul său este de 36,7%, fiind depăşit, dintre planetele din interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar, doar de cel al lui Venus. Este de asemenea şi cea mai mare şi densă dintre aceste planete.

Harta Fizică a Pământului

Pământul văzut de pe Lună

Magnetosfera şi Centurile Van Allen

Zona cuprinsă de câmpul magnetic al Pământului se numeşte magnetosferă. Ea absoarbe particulele încărcate cu energie provenite din Soare şi le fixează în 2 centuri numite după descoperitorul lor, James

van Allen). Centurile Allen înconjoară Pământul deasupra ecuatorului. Magnetosfera se întinde ca o coadă lungă în partea dreaptă a Pământului. Din când în când, ea se întoarce înapoi spre Pământ şi se răsuceşte în jurul planetei, provocând dereglări ale câmpului magnetic.

Câmpul magnetic terestru e format dintr-o forţă magnetică care se află în nucleul lichid exterior. Liniile câmpului magnetic ies din Pământ la polul sud magnetic, localizat lângă strâmtoarea McMurdo din Antarctica, şi reintră la polul nord magnetic de lângă insula Prince of Wales din Arctica canadiană.

Polii magnetici sunt situaţi în apropierea celor geografici (fără să se suprapună cu aceştia), iar poziţia lor se modifică în timp. În prezent, polul nord magnetic se deplasează spre vest cu o viteză de 0,2 ° pe an. La fiecare aproximativ jumătate de milion de ani câmpul magnetic al Pământului se inversează. Procesul de inversare propriu-zis poate dura 1.000-1.500 ani, timp în care câmpul magnetic slăbeşte, iar polii se deplasează spre poziţiile inversate, revenind şi la intensitatea lor magnetică anterioară.

Bibliografie

G. B. Dalrymple, 1991, "The Age of the Earth", Stanford University Press, California. A. Morbidelli şi alţii, 2000, "Source Regions and Time Scales for the Delivery of Water to Earth", Meteoritics &

Planetary Science, vol. 35, no. 6, pp. 1309-1320. W. Ford Doolitte, "Uprooting the Tree of Life", Scientific American, 2000. L. V. Berkner, L. C. Marshall, 1965, "On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's Atmosphere",

Journal of the Atmospheric Sciences, Vol. 22, No. 3, pp. 225–261 J.B. Murphy, R.D. Nance, "How do supercontinents assemble?", American Scentist, vol. 92, pp. 324-333 J.L. Kirschvink, 1992, "Late Proterozoic Low-Latitude Global Glaciation: The Snowball Earth", The Proterozoic

Biosphere, pp 51-52 D. Raup & J. Sepkoski, 1982, "Mass extinctions in the marine fossil record", Science, vol. 215, pp. 1501–1503

Centura Van Allen | 31-Ian-1958

Centura Van Allen

Centura de radiatie Van Allen reprezinta o zona a magnetosferei terestre care inconjoara ecuatorul si care contine o mare densitate de particule energetice. Intalnirea acestor particule cu molecule din atmosfera inalta terestra sta la baza formarii aurorelor polare.Centura a fost descoperita in 1958 de catre James Alfred Van Allen , plecand de la masuratori efectuate cu ajutorul satelitilor Explorer 1 si Explorer 3. Se considera ca aceasta centura este formata din doua zone distincte numite centura interioara si centura exterioara.

Prima, situata la aproximativ 5000 km altitudine, este formata in principal din protoni cu energii foarte mari care provin din vanturi solare si din razele cosmice. A doua zona, mai departata, este constituita din electroni, acestia de asemenea cu energii foarte mari. Particulele celor doua zone se deplaseaza continuu cu viteze mari, intre partea de nord si partea de sud a magnetosferei.

CometaCometa (Pe latină, stella cometa, “steaua cu păr”), corp ceresc de aparenţă nebuloasă care se învârteşte în jurul Soarelui.O cometă este caracterizată prin o coadă luminoasă şi lungă dar numai în acea parte a orbitei sale în care trece cel mai aproape de Soare.

Istoria

Apariţii a unor mari comete au fost observate ca fenomene atmosferice până 1577, când astronomul danez Tycho Brahe a dovedit că sunt corpuri cereşti. În sec al XVII-lea Isaac Newton, marele savant englez, a demonstrat că mişcările cometelor se supun la aceleaşi legi ca planetele când vine vorba de orbită. Comparând elementele orbitale de la alte comete, Edmund Halley a arătat că: cometa apărută în 1682 este identică cu cele din 1607 şi 1531, şi a prezis cu succes întoarcerea cometei, care a reapărut în 1758.Apariţiile Cometei lui Halley sunt relatate încă din anul 240 î.Hr.Cometa lui Halley a trecut pe lângă Soare cel mai recent în anul 1986.În luna Martie a acelui an în timp ce cometa se îndepărta de Soare au fost surprinse imagini de la transmise de către Vega 1 şi 2, staţii de transmitere sovietice, de către Giotto, lansat de către Agenţia Europeană pentru Spaţiu, şi de pe 2 staţii Japoneze.

Compoziţia

O cometă este formată din nucleu, arătând ca o stea privită cu ochiul liber, învelit într-un nor nebulos numit coamă. Astronomul american Fred L. Whipple a dovedit, în 1949, că nucleul unei comete, care conţinea de fapt toată masa acesteia, este de fapt un “bulgăre murdar” o aglomerare de gheaţă şi praf.Dovezi, pentu teoria “bulgărului”, sunt foarte multe. În primul rând, gazele şi particulele observate în coamele şi cozile cometelor sunt cele mai multe din gazele, moleculele, radicalii, din cele mai obişnuite elemente din spaţiu: hidrogen, carbon, nitrogen şi oxigen. Radicalii, de exemplu, ai CH, NH şi OH pot fi rupte din moleculele stabile CH 4(metan), NH3(amoniu), H2O(apă), care pot exista îngheţate sau mai

complex, sub forma unor compuşi foarte reci în nucleul cometei. Alt lucru ce dovedeşte teoria “bulgărului” este că cometele cele mai bine observate deviază încet dar cu o mare semnificaţie, din punctul de vedere al mişcării gravitaţionale Newtoniene. Acest lucru este o dovadă clară că gazele produc o reacţie ce are ca efect mişcarea nucleului astfel încât să nu mai urmeze calea previzibilă. O altă dovadă sunt cometele de perioadă scurtă, care fiind analizate, au adus altă dovadă: cometele pierd din materialele ce o compun, o concluzie aşteptată în cazul structurii propuse de Whipple.Capul cometei, incluzând coama ce îl acoperă, poate să fie mai mare ca Jupiter sau chiar ca Soarele, în mărime. Porţiunea solidă din cele mai multe comete au totuşi volumul de numai câţiva kilometri cubici.

Efectele Solare

Când o cometă se apropie de Soare, căldura solară evaporă, sau sublimează, gheaţa astfel că aceasta străluceşte foarte tare. Apropiindu-se de Soare cometa mai poate să-şi “creeze” încă o coamă sau chiar mai multe, acestea având lungimi de milioane de kilometri în spaţiu. De obicei coama cometei are direcţia opusă Soarelui, chiar şi atunci când cometa se îndepărtează de Soare. Partea gazoasă a coamei este foarte bine structurată, formată din molecule ionizate, incluzând şi monoxid şi dioxid de carbon. Moleculele de gaz sunt “aruncate” de vântul solar, un curent de gaze foarte fierbinţi, în continuu scoase de coroana solară, ultima atmosfera a soarelui, la o viteză de 400 km/s. Cometele arată frecvent şi coame curbe compuse din praf suflat din coamă de presiunea radiaţiilor solare.

Cometa plecând de la Soare, este pierdut din ce în ce mai puţin gaz şi praf, şi cozile dispar. Unele dintre comete, cu orbită scurtă, au coamele aşa de scurte încât sunt practic invizibile. Pe de altă parte, coada a cel puţin unei comete a depăşit 320 de milioane de kilometri în lungime. Variaţiile lungimilor coamelor, împreună cu apropierea dintre Soare şi Pământ, contează pentru vizibilitatea cometelor. Până acum sunt date despre 1 400 de comete, mai puţin de jumătate au fost vizibile ochiului liber, iar mai puţine de 10% erau clar vizibile.

Perioade şi Orbite

Cometele au orbite eliptice, iar perioadele a peste 200 de comete – timpul luat de o cometă de a merge pe orbită – a fost calculat. Cometa lui Encke are o perioadă de numai 3,3 ani; Cometa lui Donati (cea din 1858) trece odată la 2000 de ani; dar majoritatea cometelor au o orbită mult mai mare. Majoritatea orbitelor cometelor sunt atât de vaste încât virtual sunt mult mai mari acele comete care au orbite ce duc afară din sistemul solar, dar astronomii observând cu atenţie au găsit că ele sunt de asemenea elipse, în ciuda faptului că au o mare excentricitate, şi cu perioade măsurate la zeci de milioane de ani. La sfârşitul mişcării lor, departe de Soare, orbitele multor comete sunt modificate semnificant de stele, şi chiar de efectul total al discului Galactic.

Nici o cometă nu s-a apropiat de Soare cu o orbită hiperbolică; asta ar însemna că acea cometă ar avea origini din afara sistemului solar, dintr-un spaţiu interstelar. Unele comete, oricum, ar putea să plece din sistemul solar, fără să se întoarcă, din cauza unor mici alteraţii ale orbitelor lor din cauza interacţiunii cu gravitaţiile altor planete. Astfel de acţiuni s-au observat, dar la scală mică. Aproape 160 de comete de perioadă mică au a orbite ce au fost modificate de planeta Jupiter, şi este spus că aparţin familiei lui Jupiter. Perioadele lor sunt de la 3,3 până la 9 ani sau mai mult.

Grupe de Comete

Când mai multe comete călătoresc pe aceeaşi orbită, se spune că sunt membre din acelaşi grup de comete. Cel mai faimos grup este cel care include şi faimoasa cometă Ikeya-Seki, cea din 1965, şi altele care au perioade de aproape o mie de ani. Astronomul Brian G. Marsden a dedus că, cometa din 1965 era mai strălucitoare ca cea din 1882 un rezultat al fragmentării altei comete, posibil în anul 1106. Această cometă şi altele din grup sunt probabil părţi dintr-o cometă mai mare, care s-a fragmentat acum milioane de ani.

Există o relaţie strânsă între orbitele cometelor şi acele particule care produc ploi de meteori (meteoriţi). Astronomul italian Giovanni Virginio Schiaparelli a dovedit că meteorii din Persia, care apar anual la în jurul datei de 12 August, au legătură cu cometa Swift-Tuttle. Similar meteorii din Leonidia, care apar anual în Noiembrie, sunt în legătură cu cometa Tempel-Tuttle. Câteva alte ploi au fost corelate cu orbite ale unor comete, şi sunt explicate ca şi curenţi de mici molozuri care curg dintr-o cometă.Odată se credea că cometele vin dintr-un spaţiu interstelar. Totuşi nici o teorie detaliată nu este acceptată, mulţi astronomi cred că cometele au originea în partea rece şi îndepărtată a sistemului solar. Astronomul olandez Jan Hendrik Oort a evidenţiat că un nor făcut din materiale ce compun comete se află după orbita lui Pluto, şi unele efecte gravitaţionale a unor stele ar putea trimite material către Soare, unde devine vizibil sub forma unor comete.

Cometele au fost văzute, superstiţios, mult timp ca aducătoare de calamităţi sau evenimente importante. Apariţia cometei a ridicat şi frica că ar putea una să lovească Pământul. Pământul de fapt a trecut prin coamele ocazionalelor comete fără nici un efect. Coliziunea cu un nucleu ar avea efecte catastrofice în lumea întreagă, dar probabilitatea acestui eveniment să se întâmple este foarte mică. Unii savanţi sugerează întâmplarea, în trecut a acestui lucru, de exemplu atunci când a avut un rol climatic în dispariţia dinozaurilor.

Halley’s Comet

Este, poate, una din cele mai faimoase comete, care reapare la fiecare 76 de ani. Este ştiut că a fost văzută la 30 de ocazii separate, din 240 î. Hr. până în 1986. Următoarea apariţie este aşteptată în 2061. Deşi cele mai recente apariţii şi reapariţii au fost foarte dezamăgitoare din cauza poziţiilor cometei şi din cauza poziţiei Pământului faţă de Soare, rămâne una dintre cele mai mari comete active ştiute.Poate cea mai bună vedere a avut loc în anul 837, când cometa s-a aflat la mai puţin de 6 milioane de km.

Bennett’s Comet

În 1970, un astronom amator din Africa de Sud: J. Bennett a observat cometa de mai sus. Un computer tehnic care a reuşit să transforme poza de mai sus în poză color dând nuanţe de gri în poza alb-negru.