Miscari de revigorare

spirituala in spatiul romanesc,

sec. XVIII-XX

2

Preliminarii sau preocupari isihaste in trecutul monahismului romanesc

Secolul XVIII, prin excelenţă un secol filocalic şi isihast, e secolul în care apare prima

Filocalie intr-o limbă modernă, fiind vorba de Filocalia de la Dragomirna (1769) a monahului

Rafail, care a reuşit să alcătuiască o antologie de 626 de pagini cu texte patristice despre rugăciunea

lui Iisus. Secolul XVIII a fost dominat de apariţia altor două ediţii ale Filocaliei: Filocalia de la

Veneţia (1782) a lui Macarie al Corintului şi a Sfântului Nicodim Aghioritul şi varianta slavă

„Dobrotoliubie” (1793) a stareţului Paisie Velicikovski, care a reînviorat tradiţia isihastă în lumea

slavă dar şi în cea romaneasca.

În această perioadă de adevărată efuziune isihastă şi filocalică: „poate niciodată Biserica

noastră strămoşească n-a adiat mai ferm de văpaia creatoare a Duhului Sfânt ca în această vreme.

De la ierarhi şi până la călugării umili e unul şi acelaşi elan de transfigurare dumnezeiască (…) E

veacul de aur al ortodoxiei româneşti”, cum afirma atat de bine unul dintre cei mai mari profesori

de Teologie Mistica, marele ganditorul Nichifor Crainic (vezi: Nichifor Crainic, Sfinţenia,

împlinirea umanului. Curs de teologie mistică, Iaşi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1993,

p. 150).

Dar pentru a vorbi de miscarea isihasta din secolul XVIII, trebuie sa amintim, în cateva

randuri, pentru cititorul neavizat, faptul ca acest isihasm nu era deloc strain monahismului

romanesc, cun de altfel nici poporului binecredincios.

Spiritualitatea ortodoxă este prin excelenţă o spiritualitate ascetică, pentru că urmăreşte

transformarea ontologică a credinciosului, spiritualizarea lui, nu doar simpla conformare, de

tip juridic, cu normele moralei evanghelice. Unitatea tainică dintre trup, suflet şi duh (cf. I

Tesaloniceni 5, 23) presupune participarea trupului la toate actele spirituale, după cum sufletul şi

duhul participă la toate actele trupului. Credinciosul este chemat să devină spiritual până în trupul

său, de teama de a nu deveni trupesc (carnal) până în sufletul şi duhul său.

Edictul de la Mediolanum, din anul 313, deschide crestinismului poarta cea largă! Astfel

majoritatea creştinilor nu mai înţelegeau creştinismul ca viaţă nouă în Hristos, în opoziţie

permanentă cu duhul lumii decăzute, ci ca o tradiţie în rând cu alte tradiţii religioase. Mulţi

creştini, nemulţumiţi de noua stare din Biserică, doritori de o viaţă creştină autentică, au luat

drumul pustiei devenind monahi. Obştile monahale şi-au impus de la început ca scop trăirea

vieţii creştine după exemplul primilor creştini. Deşi prin voturile castităţii, al sărăciei şi al

ascultării necondiţionate, monahii duc o viaţă deosebită de a credincioşilor care trăiesc în lume,

totuşi ei nu formează o stare aparte în Biserică. Monahii nu se retrag din lume din ură faţă de

lume, ci din dorinţa de a se pocăi până la moarte şi de a-i ajuta pe semenii lor cum nu puteau s-o

facă rămânând în lume şi anume cu rugăciunea lor. Căci ocupaţia principală a monahului este

3

(si trebuie să rămână!) rugăciunea. Tocmai de aceea credincioşii au o evlavie deosebită faţă de

călugări şi apelează la rugăciunea lor.

În istoria sa, isihasmul a cunoscut perioade de criză, dar şi de înflorire. În al doilea mileniu

de viaţă creştină, secolele XIV şi XVIII sunt două apogee ale isihasmului datorate unor mari

personalităţi duhovniceşti cum au fost Sfinţii Grigorie Sinaitul (1255-1346) şi Grigorie Palama

(1296-1360), respectiv, Paisie Velicikovski (1722-1794) şi Nicodim Aghioritul (1749-1809). Este

cunoscută polemica declanşată la Muntele Athos în secolul XIV de teologul şi filozoful umanist

Varlaam, monah din Calabria, partizan al unei antropologii spiritualiste, platoniciene, care înţelegea

viaţa spirituală ca dezincarnare şi contemplare intelectuală, fără nici o participare a trupului,

Dumnezeu fiind dincolo de experienţa sensibilă. Varlaam se împotrivea nu doar oricărei „metode”

de rugăciune, ci refuza posibilitatea însăşi a unirii reale cu Dumnezeu şi a vederii luminii taborice

pe treptele cele mai înalte ale rugăciunii, cum susţineau monahii isihaşti. Filozofiei raţionaliste a lui

Varlaam, care reducea creştinismul la o pură cunoaştere raţională şi spiritualitatea la simpla

contemplaţie a creaturilor, Sfântul Grigorie Palama, călugăr atonit, opune teologia vie a experienţei

înrădăcinată în Tradiţia Bisericii potrivit căreia trupul face împreună cu sufletul „experienţa

lucrurilor divine când puterile pasionale ale sufletului sunt nu omorâte, ci transformate şi sfinţite”.

Dacă Sfântul Grigorie Palama este marele apărător pe plan teologic al isihasmului, Sfântul

Grigorie Sinaitul este unul dintre cei mai mari îndrumători ai lui pe planul experienţei practice. La

Athos şi apoi la Paroreea (nordul Bulgariei), unde se va aşeza în ultima parte a vieţii, Sfântul

Grigorie întreprinde, cu sprijinul Sfântului Maxim Capsocalivitul, „o adevărată cruciadă isihastă”

care se va extinde prin ucenicii săi în Serbia şi în Ţara Românească, până în Rusia. Sfântul Nicodim

de la Tismana, trăitor în această vreme în mânăstirea sârbească Hilandari, s-a format fără îndoială la

şcoala isihastă a Sfântului Grigorie. Astfel prin Sfântul Nicodim care s-a stabilit înainte de 1370 în

Ţara Românească, spiritul isihast se va răspândi în mânăstirile întemeiate de el: Vodiţa şi Tismana,

iar prin ucenicii săi şi în mânăstirile din Moldova.

Ca miscarea de la Paroreea, si in general miscarea isihasta, a avut un rol important si in cele

doua state romanesti ce s-au format tocmai in aceasta perioada a secolului XIV si asupra Bisericii

Ortodoxe Romane si a manastirilor romanesti, care iau fiinta intr-un mod organizat tocmai acum,

este de necontestat.

Mitropolitul Tit Simedrea afirma ca in jurul Sfantului Grigorie Sinaitul, printre calugarii de

alte natii ortodoxe, se aflau si calugari romani. Aceasta afirmatie poate fi sustinuta de faptul ca Sf.

Grigorie purta corespondenta cu voievodul Nicolae Alexandru al Tarii Romanesti. Aceasta stire se

afla in Viata Sfantului Maxim Cavsocalivitul, scrisa in a doua jumatate a secolului XIV de Teofan,

episcopul Peritoriei din Tracia (pe la 1350), fost egumen al Vatopedului.

4

Existenta unui monahism romanesc in perioada anterioara celei de a doua jumatati a sec

XIV, afirma istoricul Razvan Teodorescu, cu unele ecouri ale vietii calugaresti din Peninsula

Balcanica, din centre de seama, precum cel din Chalcidica (Athos), sau de mai aproape, precum

cele de la Paroreea si Kelifarevo … poate fi banuita cu temei, unele modeste schituri de lemn sau

chiar de piatra, a caror amintire nu s-a pastrat, putand aduna laolalta, pe malul Dunarii sau sub

munte, in intinsele regiuni paduroase, sau cele colinare, pe calugarii care, departe de orase …, isi

vor fi organizat existenta dupa canoanele cinului monahal ortodox… inantea aparitiei primelor

manastiri cunoscute documentar in Moldova si Muntenia. (Vezi Bizant, Balcani, Occident la

inceputurile culturii medievale romanesti (sec X-XIV), Bucuresti, 1974, p. 219-220).

Apoi, corespondenta intre Hariton, staretul manastirii Cutlumus, si domnitorul Vladislav I al

tarii Romanesti vine sa completeze tabloul monahismului isihast in tarile romane. In vremea acestei

corespondente (dar si prietenii intre cei doi), voievodul Vladislav I zideste din nou manastirea

Cutlumus, unde s-au asezat mai multi calugari romani. Trebuie mentionat faptul ca in aceasta

perioada isihasmul era in floare, fiind sprijinit de patriarhii Calist si Filotei, ucenicii Sf. Grigorie

Palama, dintre care primul a trimis, la cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, pe Iachint

de Vicina ca prim mitropolit al Tarii Romanesti.

Calugarii romani plecati la Cutlumus s-au intors in tara inainte de 1370, pentru ca nu se

puteau impaca cu viata de obste de acolo (obstea fiind destul de numeroasa), data fiind viata mai

linistita pe care o petreceau in micile schituri si sihastrii din Tara Romaneasca. Voievodul Vladislav

obtine, de la staretul Hariton, ingaduinta ca monahii romani sa duca o viata mai de sine, astfel

acestia se intorc la Cutlumus si unul dintre ei, Melchisedec (fost protopop Mihail) ajunge chiar

egumenul manastirii intre anii 1370-1375.

În secolele XV-XVII găsim in tarile romane o literatură originală, de esenţă isihastă, scrisă

pe pământ românesc de călugări sau chiar de laici, a cărei capodoperă sunt „Învăţăturile lui Neagoe

Basarab către fiul său Teodosie”. Sfântul Neagoe Basarab a încercat să realizeze în viaţa sa „tipul

unui monarh isihast”, ceea ce nu surprinde pentru o epocă în care boieri, mame, soţii sau fiice de

voievozi părăseau lumea şi îmbrăcau haina călugărească. Daca tinem seama de faptul ca fostul

patriarh al Constantinopolului, Nifon, cunoscut isihast, devenit mitropolit al Ţării Româneşti, a fost

pedagogul şi părintele său duhovnicesc, in felul acesta se explică grija deosebită a sfantului Neagoe

faţă de viaţa isihastă din ţară, care datorită lui a cunoscut o epocă de mare înflorire. „Învăţăturile”

sunt o mărturie peremptorie a formaţiei isihaste a voievodului. Ele se înscriu pe linia „spiritualităţii

cabasiliene”, o spiritualitate isihastă „adaptată” laicilor. Autorul lor crede, deci, în posibilitatea

de a ajunge la desăvârşirea creştină fără a părăsi lumea şi a deveni călugăr, fiecare continuând să-şi

exercite propriile funcţiuni de la voievod până la cel din urmă dintre slujitorii săi.

5

Monahismul romanesc face posibil ca si creatia teologica romaneasca sa mentina linia veche

patristica, prin „Învăţăturile” lui Neagoe Basarab, prin Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, in

vreme ce teologia greaca sau rusa a oscilat intre influenta catolica si cea protestanta; de ex. la greci,

intre tendinta catolicizanta a lui Meletie Sirigul si patriarhul Dositei al Ierusalimului si cea

protestantizanta a lui Ciril Lucaris, Mitrofan Critopul si Ioan Cariofil; iar la rusi intre tendinta

catolicizanta a Scolii de la Kiev, pana la Petru cel Mare, si intre cea protestantizanta care incepe de

la Petru cel Mare prin Teofan Procopovici, pana ce prin Dimitrie Cantemir incepe sa se descopere

linia ortodoxa in spiritualitate, intarita apoi prin sfintii Vasile de la Poiana Marului si Paisie

Velicicovchi, traitori in Moldova, unde au venit foarte probabil dupa ce au aflat de monahismul

acesteia prin Dimitrie Cantemir.

Staretul Vasile de la Poiana Marului

Istoricul rus Serghei Cetfericov descrie viaţa din mânăstirile din Moldova în prima jumătate

a secolului al XVIII-lea astfel: „În vremurile acelea, Moldova se prezenta ca una dintre regiunile

cele mai înfloritoare din lumea ortodoxă… Condusă de domnitori ortodocşi, departe de centrul

islamic şi locuită de un popor ortodox, ea era, sub toate aspectele, o ţară favorabilă progresului

vieţii religioase. În mânăstiri existau biblioteci importante care conţineau numeroase manuscrise…

Printre călugări, mulţi erau cultivaţi; adesea, în documentele mânăstirilor, se întâlnesc nume de

călugări însoţite de epitetul „didascalos” sau „retor”. În mânăstiri existau nu numai şcoli

elementare, dar şi şcoli superioare în care se predau poetica, matematicile, teologia, limbile

greacă, slavonă şi română… Mânăstirile din Moldova întreţineau relaţii strânse cu Orientul

ortodox şi cu Rusia”.

În ce priveşte Ţara Românească, ea a cunoscut la cumpăna secolelor XVII şi XVIII cea mai

înfloritoare epocă culturală din istoria sa, sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu (1668-

1714) şi a mitropolitului sfânt Antim Ivireanul. Nu este deci de mirare că în secolul XVIII asistăm

la o adevărată emigraţie de călugări ruşi spre Moldova şi Ţara Românească. Printre aceştia, doi vor

marca viitorul vieţii monahale din ţara noastră: Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicikovski,

ambii de origină ucrainiană. Precursor al lui Paisie şi duhovnic al său, stareţul Vasile de la Poiana

Mărului, este considerat de Profesorul grec A. Tachiaos, specialist în literatura ascetică slavonă, ca

fiind primul maestru şi autor isihast din Orientul ortodox din vremurile moderne.

Datele biografie ale stareţului Vasile de la Poiana Mărului sunt destul de incerte şi

aproximative. Eruditul teolog iezuit Dario Racanello ne spune că „în afara anului de naştere

(1692), care, datorită unui manuscris recent studiat, a putut fi stabilit cu certitudine, mai

cunoaştem şi patria sa de origine”. Din testamentul său reiese că este rus de origine: „la Poiana

6

Mărului am trăit în ţară străină şi cu fraţii mei ruşi”. Unii cercetători au ajuns la concluzia că ar fi

fost din Ucraina.

Stabilit la începutul secolului XVIII în schitul Dălhăuţi, unde a fost egumen vreme de 20 de

ani, iar apoi în schitul Poiana Mărului (prin 1730-1733) pe care l-a ctitorit el însuşi cu ajutorul

voievodului Constantin Mavrocordat, Sfântul Vasile a organizat viaţa duhovnicească a acestor

schituri şi a altora din regiunea Buzăului (în total, 11 schituri se aflau sub îndrumarea sa directă)

după principiile vieţii isihaste şi regulile Sfântului Vasile cel Mare şi ale Muntelui Athos. Astfel

Poiana Mărului, considerat un „Athos al românilor”, s-a bucurat de la început de dreptul de

stavropighie, devenind cel mai important centru isihast din ţară şi loc de „pelerinaj” pentru mulţi

călugări, chiar şi de la Sfântul Munte, în căutare de povăţuire duhovnicească. Sfântul Vasile a rămas

cunoscut prin câteva scrieri originale, îndeosebi prin „Introducerile” sale la unii autori isihaşti ca:

Grigorie Sinaitul, Isihie Sinaitul şi Nil Sorski, în care citează şi din alte scrieri de factură isihastă,

dovedind o bună cunoaştere a literaturii de acest gen.

Din scrierile stareţului Vasile, reiese în mod evident că preocuparea centrală a vieţii sale a

fost aceea de a reînvia printre călugării din vremea sa practica rugăciunii lui Iisus, căreia îi face o

permanentă apologie. Căci „fără lucrarea rugăciunii minţii, nu este cu putinţă cuiva a scăpa de

lucrarea patimilor şi de alcătuirea gândurilor celor rele”. Cel ce se dedică rugăciunii lui Iisus

„alungă cu uşurinţă gândurile din adâncul inimii” şi „săvârşeşte doar prin ea întregul canon

călugăresc”.

Elemente inedite legate de rugăciunea lui Iisus, în scrierile stareţului Vasile

- rugăciunea lui Iisus nu este o practică destinată numai celor desăvârşiţi; ea se adresează

tuturor creştinilor. Formula scurtă a rugăciunii minţii este mai de folos începătorilor în războiul cu

gândurile satanice, decât lunga psalmodiere.

- Stareţul Vasile vorbeşte de o distincţie în practicarea rugăciunii lui Iisus: rugăciunea

practică, lucrarea practică care este accesibilă tuturor şi constă în lupta cu patimile în vederea

despătimirii; semnificaţia pe care o atribuie „rugăciunii practice”

– ca lucrare împotriva patimilor – e un element nou în interiorul tradiţiei isihaste; rugăciunea

contemplativă rezervată numai celor desăvârşiţi.

- problema psalmodiei este un alt element nou în concepţia isihastă a lui Vasile de la Poiana

Mărului. Stareţul Vasile înţelege prin psalmodie acea practică strict personală a monahului de a

cânta psalmi în chilia lui. Sfântul Grigorie vorbeşte de trei tipuri de psalmodie: psalmodia multă,

care nu aduce nici un spor lăuntric; psalmodia puţină în vreme de akedie, care ajută la înaintarea în

7

viaţa duhovnicească şi faptul de a nu psalmodia deloc, care este specifică celor desăvârşiţi. Ineditul

constă în faptul că stareţul Vasile aplică cel de-al treilea fel de psalmodie sub formă de sfat şi celor

care sunt începători.

- stareţul Vasile ignoră totalmente mult lăudatele tehnici psihosomatice atât de cunoscute în

tradiţia isihastă bizantină.

- atenţia la rugăciune trebuie să rămână „deasupra inimii”. Învăţătura tradiţională

recomanda drept loc de atenţie pentru cel care se roagă inima fizică, care e nemijlocit legată de cea

duhovnicească. Şi în acest punct stareţul Vasile este original. El sfătuieşte ca atenţia să rămână

deasupra inimii, pentru a scăpa de fenomenul senzaţiilor de căldură ca semn palpabil al prezenţei

demonilor.

Desigur pentru călugării care trăiesc în obşte, cum era cazul majorităţii monahilor pe care

Sfântul Vasile îi conducea, participarea la Sfânta Liturghie şi la cele 7 Laude este o datorie care ţine

de însuşi felul de viaţă pe care îl duc, în mănăstire sau în schit. Totuşi nici un călugăr nu-şi poate

limita rugăciunea numai la rugăciunea de obşte. Fiecare trebuie să se dedice şi rugăciunii lui Iisus.

Să nu uităm că în vremea stareţului Vasile, rugăciunea lui Iisus era puţin practicată, nu doar în

Ţările române, ci şi la Athos. Ea avea chiar şi adversari! Aşa se explică insistenţa lui asupra

importanţei rugăciunii lui Iisus şi prioritatea absolută pe care i-o acordă faţă de psalmodiere.

Sf. Paisie Velicikovski sau Scoala filocalică si isihastă

Renaşterea isihastă din secolul al XVIII-lea e urmarea unei crize interioare şi a unei letargiei

în care se afla monahismul ortodox, tocmai în ce priveşte principiile fundamentale ale isihasmului:

tinderea neîncetată spre pacea inimii, rugăciunea lui Iisus, paza minţii, străduinţa de interiorizare a

oricărei rugăciuni…

Stareţul Paisie s-a născut la Poltava, la 21 decembrie 1722. A învăţat la renumita Academie

din Kiev, dar o părăseşte repede, pentru că nu era multumit de învătămantul scolastic (fără sevă!!)

întâlnit în acest înalt asezămant de cultură teologică şi îmbrăţişează viaţa monahală la Lavra

Pecerska. La începutul Postului Mare al anului 1743 îl întâlneşte pe părintele Mihail care, cu câţiva

ani înainte, emigrase în Ţările Române. Părintele Mihail îl sfătuieşte să se stabilească în Moldova la

Schitul Trăisteni, unde era el stareţ, schit care făcea parte din jurisdicţia duhovnicească a stareţului

Vasile de la Poiana Mărului. În Autobiografia Staretului Paisie avem o mărturie despre întâlnirea lui

Paisie cu Vasile de la Poiana Mărului. Stareţul Paisie îl descrie în următorii termeni pe Vasile:

8

„Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut şi fără egal între toţi în

înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, a învăţăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, în

judecata duhovnicească şi în ştiinţa atotdesăvârşită a sfintelor canoane”.

Tuns în monahism la Athos în 1750 de către stareţul Vasile şi hirotonit preot în 1758, Paisie

este pus în situaţia de a îndruma obştea de români şi ruşi care s-a adunat în jurul său. Deşi avea o

anumită experienţă duhovnicească acumulată pe parcursul studiilor la Academia din Kiev (1735-

1739) şi în anii de nevoinţă la Lavra Pecersca, iar apoi în Ţara Românească şi la Sfântul Munte,

Paisie, exigent cu el însuşi, îşi dă totuşi seama că: „... este greu să conduci pe cineva pe o cale pe

care tu nu ai umblat. Trebuie ca tu însuţi să te lupţi până la sânge contra tuturor ispitelor şi

patimilor sufleteşti şi trupeşti, să birui cu ajutorul lui Hristos poftele şi mânia, să vindeci prin

smerenie şi rugăciune puterea cugetătoare a sufletului… Dar unde să găsim un astfel de

povăţuitor? Mai ales în vremea noastră sunt puţini. Ne rămâne deci o singură ieşire: să învăţăm zi

şi noapte din Scripturile dumnezeieşti şi din cele ale Părinţilor şi sfătuindu-ne cu râvnitorii cei de

un gând cu noi şi cu Părinţii cei mai bătrâni, să ne deprindem a împlini poruncile lui Dumnezeu şi

a urma pilda Sfinţilor Părinţilor noştri.”

Renumele şi dragostea de care se bucurau Paisie împreună cu obştea sa româno-rusă de la

schitul Sfântul Ilie, erau atât de mari încât călugări din tot Sfântul Munte veneau aici să admire

frumuseţea şi corectitudinea slujbelor, disciplina şi ascultarea care domneau între fraţi, ca şi munca

lor intelectuală de studiere şi traducere a textelor ascetice. Grigorie Dascălul, viitorul mitropolit al

Ţării Româneşti, unul din ucenicii şi biografii marelui stareţ notează că la Sfântul Munte nu mai

existase o asemenea comunitate din timpuri străvechi. Chiar şi fostul Patriarh al Constantinopolului

Serafim, retras în mânăstirea Pantocrator, şi-a ales pe Paisie ca duhovnic. În obştea paisiană de la

Athos s-au remarcat doi monahi români care erau „mai mult decât ucenicii stareţului”: călugărul

Macarie „Dascălul” şi ieromonahul Gheorghe, viitorul stareţ de la Cernica şi Căldăruşani, amândoi

originari din Transilvania.

În 1763, după 17 ani de viaţă la Athos, Paisie împreună cu obştea sa formată din 64 de

monahi se strămută în mânăstirea Dragomirna, pusă la dispoziţia lor de mitropolitul Gavriil al

Moldovei. Stareţul a organizat aici viaţa monahală după canoanele tradiţionale ale monahismului

ortodox. Un Regulament propriu al vieţii obşteşti inspirat din Regulile Sfântului Vasile cel Mare,

Teodor Studitul şi Nil Sorski va fi trimis spre aprobare mitropolitului. Conform acestui Regulament,

partea centrală a vieţii duhovniceşti o constituia slujba liturgică oficiată după tipicul athonit. În

afara bisericii, călugării trebuiau să trăiască „cu frica lui Dumnezeu şi după tradiţia Sfinţilor Părinţi,

preferând oricărei asceze rugăciunea minţii săvârşită în inimă, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu şi

virtute”. Legaţi de rugăciune, ei trebuiau să se obişnuiască cu cântarea Psalmilor şi cu lectura

9

Vechiului şi Noului Testament, precum şi cu cea a Părinţilor. Regula obştii paisiene punea la

temelia vieţii monahale, mai presus de orice, două virtuţi: sărăcia personală şi ascultarea

necondiţionată de stareţ. Nici un călugăr nu trebuia să posede ceva personal, totul aparţinea obştii,

iar stareţul avea grijă de fiecare după nevoile lui. Adjectivele posesive” al meu” şi „al tău”, remarcă

biograful, erau complet necunoscute. De asemenea nimic nu se făcea în mănăstire fără

binecuvântarea stareţului. Aici la Dragomirna, Paisie a inaugurat obiceiul lecturilor patristice în

prezenţa întregii obşti, care va avea o mare şi binefăcătoare influenţă. Astfel în tot timpul iernii

până în săptămâna Patimilor, obştea adunată în trapeză asculta o lectură din scrierile Părinţilor,

urmată de discuţii privind învăţăturile lor şi de îndrumări duhovniceşti. Lectura se făcea o zi în

limba română, o zi în rusă. Cum numărul călugărilor era în continuă creştere – la sfârşitul şederii lor

la Dragomirna obştea număra aproape 300 – Paisie a cerut hirotonirea mai multor preoţi pe care i-a

rânduit duhovnici şi supraveghetori ai monahilor şi fraţilor.

La Dragomirna s-au pus bazele aşa-numitei „şcoli filologico-ascetice”, după expresia lui

Tachiaos. Obştea monahală trăia la adevăratele cerinţe ale oricărui suflet doritor de isihie şi

mântuire. În Autobiografie găsim o descriere a modului de viaţă monahal de la Dragomirna: „Toţi

se sârguiau să fie un suflet şi o inimă cu părintele lor şi cu toţi fraţii şi îşi făceau ascultarea cu

frica lui Dumnezeu, Îşi păzeau cu luare aminte rugăciunea din toată inima, rugându-se cu trezvie şi

meşteşug. Şi se sârguiau spre tot lucrul bun, prin harul lui Hristos şi înaintau în nevoinţa

duhovnicească. Şi înăuntrul soborului se vedea între fraţi <<furt>> fără de păcat şi <<răpire

duhovnicească>>, fiindcă cei ce furau prisoseau în cele bune şi cei ce erau furaţi nu sărăceau; cei

ce răpeau se îmbogăţeau şi cei ce sufereau răpirea îşi aveau comoara lor întreagă. Toţi se

îmbogăţeau unii pe alţii şi se lăsau în bucurie oricui voiau să le răpească ceva. Unul răpea de la

altul smerenia, iar acela răpea ascultarea de la altul, unul fura tăierea voii proprii, iar celălalt, la

rândul lui, îi răpea învinuirea de sine şi lacrimile. Fura de la altul răbdarea în ocări şi încercări,

iar acela fura altuia pomenirea morţii şi frica de Dumnezeu (…) Învăţându-i neîncetat îi mâna spre

nevoinţe şi osârdii şi mai mare, spunând: <<Nu vă descurajaţi făcându-vă neguţătoria voastră,

copii mei, acum este vremea bine primită, acum este ziua mântuirii>>”

În ce priveşte lucrarea filologică întreprinsă de stareţul Paisie şi de ucenicii săi, Dragomirna

reprezintă o nouă etapă, superioară celei din Muntele Athos unde condiţiile de spaţiu şi dificultăţile

materiale erau puţin propice pentru o astfel de activitate. La Dragomirna, Paisie şi-a putut organiza

o adevărată şcoală de călugări care se ocupau cu corectarea, traducerea şi multiplicarea textelor

patristice şi ascetice, iar aceasta nu numai pentru nevoile comunităţii, ci pentru un întreg popor,

după cum remarcă Grigorie Dascălul, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, unul din ucenicii şi

biografii stareţului Paisie.

10

În 1775, prin includerea Bucovinei în Imperiul Habsburgic, obştea lui Paisie este nevoită să

se strămute la mânăstirea Secu, apoi, cea mai mare parte a ei, la mânăstirea Neamţ, ambele

mânăstiri rămânând sub oblăduirea lui. În noile condiţii de la Neamţ, obştea paisiană a crescut

repede, ajungând să numere 700 de călugări: români, ruşi, sârbi, bulgari şi greci. Pentru toată

această populaţie monahală au fost construite noi chilii şi un spital. La Secu, ca şi la Neamţ, obştea

lui Paisie se conducea după regulamentul de la Dragomirna, iar „şcoala sa filologică” a atins

apogeul.

Contribuţia isihastă a cuviosului Paisie în contextul monahismului românesc a fost

surprinsă cel mai bine de marele teolog Nichifor Crainic: „Mulţumită lui, rugăciunea minţii devine

aproape un bun comun ortodox, începând din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea până în zilele

noastre. El o reînvie la Athos, el o familiarizează în monahismul moldo-vlah, el o generalizează în

Rusia pravoslavnică (…) În sistemul său de organizare a vieţii monahale, Paisie o introduce însă

ca regulă superioară de rugăciune zilnică pentru fiecare monah”, astfel, putem spune că, meritul

incontestabil al stareţului Paisie e că a introdus Rugăciunea lui Iisus în viaţa de obşte, fiecare dintre

spaţiile ortodoxe rămânându-i cumva dator! Vom vedea mai departe, cum Sf. Paisie va fi continuat

de către staretii Optinei Pustina (Rusia), care se vor întoarce, dupa al doilea război mondial, acolo

de unde a pornit totul: în România!

„Esenţa marii înnoiri inaugurate de Paisie, cu toată ardoarea sufletului şi a înţelegerii sale,

stă tocmai în aceea de a fi aşezat aceste trei elemente: Scriptura, Părinţii si rugăciunea lui Iisus”,

afirma Dario Rocanello, cel care s-a ocupat îndeaproape de scrierile si personalitatea staretului

Vasile de la Poiana Mărului.

Profesorul rus Iaţimirski a constatat că la începutul secolului al XIX-lea biblioteca mânăstirii

Neamţ număra 276 de opere patristice în manuscris provenite de la şcoala lui Paisie, din care 44

traduse sau corectate de stareţul însuşi. Munca uriaşă a sfântului Paisie a fost încununată cu

publicarea la Sankt Petesburg, în 1793, a Filocaliei slavone Dobrotoliubie. Alte traduceri ale

stareţului au fost adunate într-o culegere publicată în 1894 sub titlul Spice culese pentru hrana

sufletului.

După moartea stareţului Paisie (15 noiembrie 1794), ucenicii lui i-au perpetuat amintirea

luându-şi numele de „paisieni” sau numidu-şi obştea „paisiană”. Mai târziu, lucrările moderne

consacrate stareţului Paisie sau epocii sale vor vorbi despre „mişcarea paisiană” sau despre

„paisianism”. Unul dintre primii care au folosit aceşti termeni a fost N. Iorga. Lucrarea Sfântului

Paisie pe care o numim paisianism poate fi sintetizată în câteva puncte principale: organizarea

cenobitică a vieţii monahale, renaşterea spiritului isihast şi introducerea lui în viaţa de obşte, studiul

11

biblic şi patristic împreunat cu efortul de traducere a literaturii filocalice. Înnoirea adusă de Sfântul

Paisie a constat deci în reaşezarea monahismului pe bazele sale tradiţionale.

Sfântul Iosif de la Văratec

Printre reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai paisianismului în Moldova se numără Sfântul

Iosif de la Văratic (+1828). Acesta deşi n-a trăit în obştea de la Neamţ, ci ca sihastru în apropierea

schitului Sihla, îl avea ca duhovnic şi îndrumător pe Sfântul Paisie la a cărui rugăminte organizează

mai multe obşti monahale de călugăriţe, între care cea mai importantă este mânăstirea Văratec cu

peste 200 de vieţuitoare. Sihastru, duhovnic şi mare dascăl al rugăciunii lui Iisus, Sfântul Iosif ne-a

lăsat şi un „Tipic al rugăciunii inimii” după o „metodă” simplă: „…strânge toate simţurile tale,

pleacă-ţi capul pe umărul stâng. Apoi închide gura ta şi pune două degete de la mâna dreaptă la

piept în partea stângă, mai sus de inimă. Şi tragi o dată răsuflarea pe nas încetişor, în adâncul

pieptului. Şi acolo zi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi să nu umbli

cu mintea după răsuflarea aerului. Ci acolo în adâncul inimii să umbrească zicând prea doritul

nume. Nici să-ţi închipui mintea, nici altceva”. În continuare, Sfântul indică pentru începători cinci

momente din zi, fiecare de câte 15 minute, în care să se facă rugăciunea lui Iisus, două din acestea

chiar în timpul slujbei în biserică. În Ţara Românească, protagonistul paisianismului a fost stareţul

Gheorghe al mânăstirilor Cernica şi Căldăruşani, unul dintre cei dintâi ucenici ai Sfântului Paisie,

încă de pe vremea petrecerii sale la Athos.

Sfântul Cuvios Gheorghe - Staretul de la Cernica (1730-1806)

Cuviosul Gheorghe de la Cernica, prăznuit de Biserica Ortodoxă la 3 decembrie, s-a născut

într-o familie de binecredincioşi ardeleni din Saliştea Sibiului, în anul 1730.

---ICOANELE SFANTULUI---

Dorind să slujească lui Hristos din tinereţile sale, îşi caută adăpost sufletului său în

mânăstirile ardelene. Prigoana împotriva Ortodoxiei româneşti, care a avut loc în Transilvania în

secolul al XVIII-lea, l-a împiedicat să rămână într-una din comunităţile monahale din acea zonă,

12

mai ales pentru faptul că în acele timpuri aşezămintele monahale erau desfiinţate sau transformate

pentru alte tipuri de activităţi. Astfel, tânărul Gheorghe a trecut Carpaţii în Ţara Românească, la

vârsta de 19 ani şi a ajuns la Bucureşti. Ajungând aici, la mitropolie, şi dorind să-şi închine întreaga

sa fiinţă unei intense trăiri monahale, viitorul stareţ cunoaşte întâmplător prin anul 1750 un ierarh

grec.

Însoţindu-l pe părintele său de suflet, mitropolitul Roşca, Cuviosul Gheorghe a plecat, în

anul 1750, la Constantinopol. Peste puţin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din

Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o

deosebită însemnătate în orientarea şi formarea pentru înalta viaţă duhovnicească. Făcând

cunoştinţă cu modul de viaţă idioritmic şi cu cel de obşte, din alte mănăstiri atonite, el a început să-

şi impună o aspră trăire monahală prin înfrânare şi posturi, prin privegheri de toată noaptea şi

meditaţii îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinţii vatopedini, unde a

primit curând haina monahală, fiind hirotonit mai apoi ierodiacon.

După trecerea la cele veşnice a părintelui său duhovnicesc, Cuviosul Gheorghe a auzit că

vestitul stareţ Paisie Velicicovski, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos. De aceea s-a

hotărât să intre şi el în mica obşte a acestuia, alături de monahii moldoveni şi slavi, pe care îi

îndruma pe calea mântuirii acest smerit şi luminat trăitor al unei vieţi înalte. În anul 1752 a primit

marea schimă monahală, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, pentru ca peste doi ani să fie

hirotonit ieroschimonah pe seama schitului Sfântul Ilie. După încă zece ani de nevoinţe la Athos,

ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu stareţul Paisie şi cu 64 de ucenici

ai acestuia.

Mai întâi s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord, unde s-a nevoit

doisprezece ani ca ieromonah (1763-1775). Ocupaţia austriacă instaurată, în 1775, în Bucovina, a

constrâns pe cei aproape 300 de călugări de la Dragomirna, printre care şi monahul Gheorghe să se

mute alături de povăţuitorul lor duhovnicesc la Mănăstirea Secu.

Patru ani mai târziu în 1779, Stareţul Paisie a mai primit sub conducere administrativă şi

duhovnicească mănăstirea Neamţ. El a venit aici însoţit de ucenicul său, Gheorghe, care a petrecut

aproximativ doi ani şi în marea lavră nemţeană, care era formată pe atunci de vreo 700 de monahi

Cuviosul Gheorghe, fiind neliniştit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la

Athos. Trecând însă prin Bucureşti, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea

ucenic al stareţului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă şi, după

câteva zile, l-a înfăţişat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului

Gheorghe, acest ierarh, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viaţă de obşte în eparhia

sa, prin multe insistenţe l-a determinat să accepte să devină ocârmuitor al Schitului Cernica, părăsit

13

de peste trei decenii. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.

--- MANASTIREA CERNICA ---

Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie şi Gherasim, a curăţat locul

de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obştea călugărească cu noi membri, atraşi de farmecul

duhovnicesc al personalităţii sale. După patru ani (1781- 1785), la Cernica se adunase în jurul său o

obşte formată din 103 ucenici. Slujbele şi Sfânta Liturghie au început să se săvârşească zilnic, după

rânduiala athonită.

În anul 1875 s-a îmbolnăvit foarte rău şi pentru că nu a mai crezut că va scăpa cu viaţă a

întocmit un testament pentru obştea sa care a rămas şi peste veacuri, un excepţional document cu

însemnătate istorică şi duhovnicească. Însă Preamilostivul Dumnezeu l-a scos din acea boală grea şi

a mai trăit apoi încă 22 de ani.

Mitropolitul Filaret al II-lea, văzându-i realizările duhovniceşti dar şi administrative de la

Cernica, i-a încredinţat stareţului Gheorghe şi Mănăstirea Căldăruşani. Acesta le-a condus pe

amândouă, din aprilie 1794, şi până la moartea sa, în decembrie 1806. A locuit în fiecare pe rând şi

a aşezat egumeni care să le poarte atent de grijă. În ambele mănăstiri a rânduit viaţă monahală după

tradiţia athonito-paisiană.

Din “Asezamantul (Testamentul)” Staretului Gheorghe, unde nevoinţa monahală este

împărţită în şapte trepte sau porunci:

1) Potrivit primei trepte, întreaga viaţă a monahului trebuie să se desfăşoare sub semnul

supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povăţuitorului obştirii (sic) să nu cutezaţi a face măcar

cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veţi gusta din pâinea vieţii cea plină de

dar”.

2) A doua poruncă priveşte Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduieşte el, să mergeţi de

trei ori pe săptămâna către cei aleşi de sobor evlavioşi (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele

ascunse cugete de greşale, suspinând dintru adânc şi cerând iertăciune. Atunci puteţi a crede cum că

locuiţi în ostrovul spăşeniei şi cum că adeseori vă spălaţi cu apa iertării păcatului…, pentru că de la

cei nelămuriţi în spovedanie departe stă şi mântuirea”.

3) A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veţi simţi că

vă supără şi în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi şoptindu-vă prin crederea minţii că doar aţi

14

fi voi mai buni la Dumnezeu decât alţii sau mai sfinţi şi cuvioşi, imediat, ca din săgeată, să alergaţi,

rugând pe îndrumătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veţi scăpa din robia cugetului

mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveţi străjuire, zice

el, să vă păziţi capul credinţei, prin smerita înţelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al

blestematei huliri…”.

4) A patra treaptă sau poruncă priveşte Sfânta Împărtăşanie. „Şi iată, părinteşte vă îndemn,

sfătuieşte Cuviosul Stareţ, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtăşiţi cu Dumnezeieştile

Taine, ci toţi de obşte să vă îndeletniciţi a vă cumineca de 12 ori pe an”.

5) În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să

vă păziţi de focul cel vârât în spuză şi tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au

drept scop să ferească obştea de anumiţi oameni nedoriţi, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu

aceleaşi expresii plastice, el previne pe fiii săi duhovniceşti: „Feriţi-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă

înşelaţi grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de

oameni, ce sunt încurcaţi şi cu străine aşezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai

trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât şi pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam,

dimpreună cu cel foarte învăţat şi nesupus şi pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale

cărora nepotrivite aşezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”.

6) În treapta a şasea, Cuviosul Gheorghe dă înţelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna

căruia se află administraţia bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ţie şi

deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să şti(i) cum să rânduieşti toate trebile cele

dinlăuntru şi dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredinţată întru acest an,

şi se cuvine dar să umbli şi foarte cu trezire, atâta întru sporirea locaşului, făcându-te chip, cât şi

spre binele tău, păstrându-ţi sufletul…”.

7) Treapta a şaptea priveşte respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate şi în

zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu şapte stâlpi şi întărită

pe cele şapte laude ale Maicii noastre Biserici”.

Sf. Calinic de la Cernica

Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica s-a nascut la 7 octombrie, 1787, in Bucuresti, aproape de

biserica Sfantul Visarion. Din Sfantul Botez a primit numele de Constantin. Parintii sai se numeau

Antonie si Floarea si erau foarte evlaviosi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost in tinerete preot de

mir; apoi, intrand in viata monahala, s-a calugarit cu numele de Acachie. De asemenea, si mama

Sfantului Calinic, fericita Floarea, dupa ce si-a crescut copiii, s-a retras in Manastirea Pasarea,

primind marele si ingerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.

15

Tanarul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educatie religioasa aleasa,

invatand carte in Bucuresti, la scolile care functionau in acea vreme pe langa biserici. In anul 1807 a

intrat in nevointa calugareasca la Manastirea Cernica, sub ascultarea cuviosului staret, arhimandritul

Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns in schima monahala cu numele de Calinic. La 3

decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la

20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de insusi mitropolitul Tarii Romanesti, Nectarie. Tot

atunci primeste si ascultarea de eclesiarh al Manastirii Cernica. In vara anului 1812 a calatorit in

Moldova dupa ajutoare, impreuna cu duhovnicul sau, ieroschimonahul Pimen, iar in anul 1817 a

calatorit la Sfantul Munte.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales staret in Manastirea Cernica. Nu avea

atunci decat 31 de ani. Pentru sfintenia vietii lui si buna chivernisire a manastirii, la 9 aprilie, 1820,

este hirotesit arhimandrit si conduce Manastirea Cernica timp de 32 de ani, formand o aleasa obste

monahala. La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Ramnicului - Noului Severin,

pe care o pastoreste timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la manastirea de metanie,

iar la 11 aprilie, 1868, se muta la cerestile lacasuri.

Canonizarea Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica s-a facut la 21 octombrie, 1955, iar

praznuirea lui se face la 11 aprilie.

Prin ascetismul său, remarcă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, spiritualitatea promovată

de stareţul Gheorghe la Cernica a rămas mai credincioasă spiritualităţii athonite tradiţionale, în timp

ce spiritualitatea paisiană era mai aproape de cea de la Sinai. În această „spiritualitate cernicană”

s-a format Sfântul Calinic, vieţuitor şi stareţ la Cernica timp de 43 de ani (1808-1850), iar apoi

episcop al Râmnicului Vâlcea (1850-1867). Sfântul Calinic, cel mai iubit şi venerat sfânt român,

„uneşte în profilul său duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, pe de

o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea

de ctitor şi ziditor de biserici". Din Viaţa şi nevoinţele cele monahale ale Prea Cuviosului Episcop

al Râmnicului, Noul Severin, scrisă de ucenicul său Atanasie, aflăm că Sfântul n-a mâncat niciodată

carne, nici peşte şi că îşi prelungea uneori abstinenţa de la hrană timp de 40 de zile. Pentru „ca să

biruiască mândria, numai sâmbăta şi duminica gusta câte puţin ouă, brânză şi lapte”. În ce priveşte

somnul, „noaptea nu dormea mai mult decât trei ceasuri şi acestea nu pe pat, ci pe scaun”. Era

nelipsit de la slujbele Bisericii, iar rugăciunea lui Iisus o avea permanent pe buze şi în inimă.

Această asceză extremă a continuat-o fără schimbare şi ca episcop. Ea nu l-a împiedicat, ci

dimpotrivă i-a potenţat forţele, să desfăşoare ca episcop o lucrare administrativă, gospodărească şi

filantropică cu totul excepţională, facandu-se tuturor, pilda vrednica de urmat!

În viaţa Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae

16

vede o „spiritualitate integrală”.

Testamentul Sfantului Calinic de la Cernica

In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Eu, smerit arhiereu Calinic,

Episcopul Râmnicului Noului Severin, auzind glasul Domnului ce zice în Sfânta Evanghelie: Fiţi

gata, că în ceasul care nu gândiţi Fiul Omului va veni, seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul

cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără de veste, să vă afle dormind (Lc. 12, 40).

Acest glas al lui Dumnezeu auzind şi temându-mă, fiind cu totul cuprins de neputinţe şi

bătrâneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, aşteptând în toată vremea acel ceas zis de Domnul, ceasul

morţii, după putere înainte găsindu-mă spre ieşirea dintru această vremelnică viaţă, am gândit să

scriu această duhovnicească a mea înştiinţare şi diată, ca să fac cunoscut fiecăruia ce ar voi, după

sfârşitul meu, să cerce averile chiliei mele. Ca adică să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze

pe cei ce au slujit mie pentru Dumnezeu, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care din tinereţe o

am adunat.

Pentru că de când am îmbrăcat sfântul şi îngeresc cin monahicesc, în Sfânta Mănăstire

Cernica, la anul al 19-lea al vieţii mele -1808, noiembrie, 12 - şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să

am vieţuirea cea de bunăvoie, dintru acea vreme până la apropierea de mormânt, n-am câştigat

averi sau mişelii, ci numai sfinte cărţi! N-am adunat aur şi argint; n-am voit să am nici haine de

prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.

Că necâştigarea cea călugărească cu duhul şi cu lucrul, după putinţă m-am sârguit a păzi,

neîngrijind de sine-mi, şi punându-mi toată nădejdea spre Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care

niciodată nu m-a lăsat. Iar darurile cele ce le primeam de la făcătorii mei de bine şi veniturile cele

de la dregătorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi şi ale mănăstirii trebuinţe, cât am fost

arhimandrit.

Asemenea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la trebuinţele mele şi

nevoile celor lipsiţi fraţi în Hristos şi unde Dumnezeu mi-au poruncit, şi la înnoirea Episcopiei,

fiind cu totul în dărăpănare.

Drept aceea, nimeni să nu se ostenească după moartea mea cercând sau iscodind orice fel

de adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea

călugărească, mai mare la sfârşit, ca să se arate că lui Dumnezeu cred. Că mai primit îi voi fi lui

Dumnezeu de nu va rămâne după moartea mea nici un ban, decât de s-ar împărţi cea mai multă

strânsoare după mine. Şi dacă n-ar voi nimeni, ca pe mine, cel atât de sărac, să mă dea obişnuitei

îngropări, apoi mă rog acelora care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi târască păcătosul meu

trup la oricare biserică săracă şi acolo lângă trupuri să-l îngroape. Iar dacă voirea stâpânitorilor

17

ar porunci să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, fiind în

eparhie, să mă îngroape în Episcopie, lângă biserica cea din nou făcută. Iar fiindu-mi săvârşirea

afară de eparhie, să mă îngroape în Sfânta Mănăstire Cernica, lângă biserica cea nouă de noi

zidită, unde ne-ain călugărit şi mult ne-am ostenit din tinereţe la bătrâneţe.

Deci, dacă cel ce va voi ca fără de bani să-mi pomenească păcătosul meu suflet la

rugăciunile sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela şi singur să fie pomenit întru împărăţia cerului.

Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru pomenire, mă rog să nu mă pomenească pe mine, cel

atâta de sărac, cel ce cu nimic nu mi-am lăsat de pomenire. Iar Milostivul Dumnezeu să fie milostiv

tuturor şi mie, păcătosul, în veci. Amin.

Aceasta este diata şi duhovnicească a mea scrisoare, aceasta este înştiinţarea de averea

mea. Iar necre-zând cineva aceasta şi ar începe cu iscodire a cerca aur şi argint, măcar şi mult de

s-ar osteni, nimic nu va afla. Iar Milostivul Dumnezeu va judeca. Amin."

Anul 1860, s-a scris de noi, smeritul Arhiereu CALINIC, Episcopul Râmnicului, Noul

Severin

3. „Rugul Aprins” - miscare de iradiere duhovnicească in sec.

XX

Prezentare

„Rugul aprins” a fost o grupare iniţiată de poetul si ziaristul Sandu Tudor, cunoscut azi,

drept părintele Daniil Sandu Tudor. Din această grupare făcea parte o elită de intelectuali

bucureşteni, clerici şi mireni, care îşi propunea să ajungă, prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei,

la bucuriile Duhului Sfânt. Pentru ei, Mântuitorul nu era unul dintre marii gânditori şi reformatori ai

spiritului, ci singurul şi adevăratul Dumnezeu. Şedinţele „Rugului Aprins” s-au ţinut în Mânăstirea

Antim din Bucureşti, stareţ fiind părintele Vasile Vasilache de la Neamţ. În cadrul „Rugului

Aprins” distingem două perioade:

1) între anii 1945-1950, încheiată forţat prin arestarea părintelui Agaton (Sandu Tudor);

2) între anii 1953-1958, încheiată cu arestarea masivă a membrilor grupului.

Acest grup s-a constituit într-o mişcare de spiritualitate creştină, mai ales după venirea

părintelui Ioan Kulîghin, care se refugiase din Rusia, aşezându-se – cu binecuvântarea Patriarhului

Nicodim – la Mânăstirea Cernica. Acesta a răspuns cu bucurie invitaţiei lui Sandu Tudor, de a veni

duminica la Antim, pentru a sluji Sfânta Liturghie cu părinţii de acolo şi de a lua parte la întâlnirile

„Rugului Aprins”.

18

Văzând că intelectualii mireni care frecventau Antimul, afirma p. Andrè Scrima, erau

preocupaţi de trăirea în Hristos, dar nesiguri în căutarea drumului spre duhovnicie, părintele

Kulîghin – el însuşi adept al Rugăciunii lui Iisus, pe care o practica neîncetat – a introdus regula

hirotesiei pentru Rugăciunea Inimii, un fel de ritual, cu punerea mâinilor pe cap şi rostirea

binecuvântării pentru începerea ei.

Aşa a luat fiinţă Rugul Aprins al Maicii Domnului: pe baza unui concept al misticii

ortodoxe, transmis de părintele Ioan Kulîghin şi având ca scop realizarea climatului interior care să

permită exercitarea Rugăciunii Inimii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă

pe mine, păcătosul!»”. Rugăciunea Inimii avea să fie centrul metafizic la care aspirau membrii

„Rugului Aprins”.

Întâlnirile de la Antim aveau loc în mod obişnuit joi seara fie în bibliotecă, fie în pridvorul

mănăstirii, şi erau preezidate de către stareţul de atunci (Parintele Vasile Vasilache). Se citeau piese

literare (comentate apoi dintr-o perspectivă teologică), texte patristice şi filosofice sau erau

dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată. Ceva mai târziu, grupul s-a îmbogăţit cu câţiva

artişti plastici cum ar fi Eugen Profeta, Mac Constantinescu, Olga Greceanu, precum şi cu

muzicieni ca Paul Constantinescu sau Protosinghelu1 Veniamin Gavrilovici, conducătorul corului

mănăstirii. În plus, Antimul devenise un loc unde se puteau susţine conferinţe pe teme diverse, în

special de apologetică şi mistică ortodoxă, în cadrul cărora se urmărea în principal evaluarea dintr-

un punct de vedere creştin a mai multor segmente ale vieţii, căutându-se solutii de trăire în mijlocul

lumii, dar la nivelul exigenţelor unei ortodoxii autentice. Câteva dintre suubiecte1e abordate cu

predilecţie erau: Isihasmul, Iisus-Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena şi altarul, Rugăciunea

Inimii, Exegeza smochinului blestemat ş.a. Totodată, participanţii mai meditau şi asupra unor

medalioane ale marilor mistici al Filocaliei.

Având de a face cu o societate puternic religioasă, autorităţile comuniste şi-au modelat

discursul propangandistic pentru a putea să îşi subordoneze cea mai influentă şi poate cea mai

independentă instituţie din România – Biserica Ortodoxă Română. Fără să renunţe la concepţia

materialistă şi la viziunea atee, liderii de la Bucureşti au găsit o soluţie de mijloc: ”pentru popor

religia nu a fost niciodată instrument de speculă sau oprimare. Pentru popor, religia a fost

întotdeauna mijloc de pace, mijloc de împăcare a omului cu viaţa şi cu semenii săi. Religia ca un

instrument de diversiuni şi vrajbă între oameni a fost o invenţie a claselor exploatatoare”. Cu toate

acestea, teama faţă de credinţă, de biserică şi de oamenii săi, a rămas în atenţia liderilor de partid.

În primul rând, exista temerea că în mânăstiri ar putea intra diferiţi foşti sau actuali membri ai

Mişcării Legionare care sub protecţia statutului de monah ar organiza diferite ”activităţi

duşmănoase îndreptate împotriva regimului de democraţie populară”. Al doilea pericol în ochii

19

autorităţilor îl reprezenta aşa numitul ”misticism”, o formă considerată dezvoltare fanatică a

sentimentului religios. Această religiozitate se dezvolta cu precădere în mediul obştilor mănăstireşti

şi, prin focalizarea totală către divinitate, sustrăgea indivizii de la viaţa în noua lume sovietizată.

Existenţa unor astfel de enclave de independenţă reprezenta un pericol care nu putea fi trecut cu

vederea.

La vremea aceea, vreme in care comunismul se înstăpânise deja, în România existau totusi,

puternice mişcări duhovniceşti în jurul unor mari duhovnici: Părintele Arsenie Boca, Părintele

Cleopa Ilie şi, mai tarziu, Părintele Arsenie Papacioc. Dacă acestea erau fenomene ale mulţimilor

(fenomene de masă), în jurul Mănăstirii Antim s-a constituit discret – prin colaborarea la lucrările

de restaurare, prin participarea la Sfintele Slujbe – un grup spiritual al unei elite intelectuale

bucureştene, care-şi propunea prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei bucuriile Duhului Sfânt,

redescoperirea adevăratei trăiri ortodoxe.

Astfel s-a constituit la iniţiativa scriitorului Sandu Tudor şi cu binecuvântarea Părintelui

Stareţ, apoi şi a Patriarhului Nicodim mişcarea spirituală Rugul Aprins – nucleu de iradiere

duhovnicească, în care erau implicaţi Părinţi şi mireni: Arhim. Benedict Ghiuş, Părintele Dumitru

Stăniloaie, Alexandru (Codin) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu,

Constantin Joja, Alexandru Elian, Arhim. Sofian Boghiu, Arhim. Felix Dubneac, Arhim. Andrei

Scrima, Ion Marin Sadoveanu ş.a.

Arhim. Roman Braga a încercat să explice rapiditatea difuzării ideilor de la Antim printre

intelectualii epocii, şi receptivitatea de care s-au bucurat în rândurile acestora, prin faptul că în anii

'40 are loc publicarea primelor volume din Filocalia românească, în traducerea Părintelui Dumitru

Stăniloae, precum şi sosirea refugiaţilor ruşi, în urma loviturii de la Stalingrad. Credem că

observaţiile Părintelui Braga pot fi luate în considerare fără prea mari rezerve, din următoarele

motive.

În prima jumătate a secolului XX, teologia românească tinde tot mai mult să părăsească

limitele spaţiului eclezial, căutându-şi un loc în rândul ştiinţelor care se bucurau de o recunoaştere

academică. Este un ţel imposibil de atins fără unele schimbări în favoarea idealurilor ştiinţifice ale

vremii şi cu atât mai greu de afirmat într-un context religios şi chiar cultural nu tocmai pregătit să

recepteze în mod pozitiv o asemenea abordare. Eforturile în acest sens ale teologilor români

universitari, altfel cărturari ale căror tratate alcătuiesc un adevărat corpus de referinţă până astăzi,

au condus la adoptarea unor perspective scolastice, care lăsau impresia că teologia ca ştiinţă ar avea

mai multe în comun cu mult blamatul raţionalism decât cu sensul misterului, considerat şi afirmat a

fi specific Ortodoxiei.

Părintele Stăniloae are meritul de a fi făcut cunoscute, atât prin Filocalia, cât şi prin cursul

20

de Mistică Ortodoxă pe care îl susţinea la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ideile isihaste şi

traatatele Sfântului Grigorie Palama. După cum corect remarcă şi Mitropolitul Serafim, Părintele

Stăniloae realizează discordanţa dintre ştiinţa teologică de manual şi religia populară − accesibilă

şi trăită în datele ei, ca o experienţă profundă şi restauratoare întru Iisus Hristos.

Ce1ălalt eveniment, sosirea refugiatilor ruşi în urma loviturii de la Stalingrad, este strâns

legat de primul. Prin intermediul refugiatilor ruşi au pătruns în România o serie de texte

fundamentale ale isihasmului. După retragerea armatelor române din Rusia, Mitropolitul Nicolae III

al Rostovului, însoţit de un grup de 30 de preoţi şi de câteva călugăriţe, se refugiază la Bucureşti şi

cere ocrotirea Patriarhului Nicodim. Acesta îi primeşte şi le oferă gazduire: preoţilor la Mânăstirea

Cernica, iar maicilor la Mânăstirea Pasărea. Mitropolitul Nicolae va muri curând, fiind înmormântat

în cimitirul mănăstiresc Sfântul Lazăr. Situaţia clericilor ruşi refugiaţi se complică însă după

moartea Patriarhului Nicodim, survenită în 1947. Până la sfârşitul anului, ei vor fi arestaţi şi deferiţi

armatei sovietice. Aproape toţi au fost condamnaţi la moarte, fiind învinuiţi de înaltă trădare. Doar

ieromonahul Ioan Kulîghin, împreună cu un ucenic de-al său, fost caporal basarabean, au fost

deportaţi, se pare, în Siberia, unde li s-a şi pierdut urma.

Dar despre ce texte era vorba? Părintele Kulîghin adusese cu sine în România două

manuscrise ruseşti, netipărite până atunci, pe care izbutise să le salveze din biblioteca mănăstirii

sale, Valaam, înainte ca Armata Roşie să o fi închis. Primul manuscris cuprindea Sbornicul, o

antologie de texte isihaste alcătuită de egumenul Hariton de la Valaam. Al doilea manuscris era tot

un text de referinţă, intitulat Convorbire între un călugăr şi un preot de mir despre practica

rugăciunii (Pelerinul Rus). Câţiva dintre cărturarii de la Antim s-au ocupat neîntârziat cu traducerea

în romană a celor două lucrri, care ultrior au fost multiplicate şi răspândite sub formă de samizdat.

Tot ieromonahul Ioan Kulîghin a adus cu el şi o icoană, care ”o înfăţişa pe Sfânta Fecioară Maria

deasupra unui Rug aprins, ca purtătoare a lui Dumnezeu Celui întrupat, Foc nemistuit, Foc

mântuitor”.

Sosirea ieromonahului Ioan Kulîghin, aduce un plus de profunzime şi în ceea ce priveste

implicarea spirituală. În cadrul Rugului Aprins el a avut rolul unui ferment - după cum arată Arhim.

Roman Braga - prin experienţa sa de duhovnic încercat, reuşind să le dezvăluie intelectualilor din

grup tainele rugăciunii isihaste şi chiar să le îndrume primii paşi în practicarea acesteia. Mulţi dintre

foştii membri ai "Rugului Aprins" îşi amintesc că, vreme de doi ani, Părintele Ioan a fost axul moral şi

spiritual, duhovnic în adevăratul sens al cuvântului, pentru toţi nou-născuţii întru Rugăciunea lui Iisus.

În ajunul plecării sale, el i-a încredinţat lui Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea călăuzitoare.

Ierom. Andrei Scrima afirma ca părintele Kulîghin – el însuşi adept al Rugăciunii lui Iisus,

pe care o practica neîncetat – a introdus regula hirotesiei pentru Rugăciunea Inimii – un fel de

21

ritual, cu punerea mâinilor pe cap şi rostirea binecuvântării pentru începerea ei.

Pregatirea Miscarii Spirituale “Rugul Aprins”

Sandu Tudor fusese urmărit de acest proiect cu un deceniu mai înainte. El editase, în anii '30,

o revista intitulată Floarea de foc, de notorietate în epocă şi conţinând in nuce programul grupării

de la Antim. În jurul acestei reviste se vor regăsi o seamă de intelectuali preocupaţi de convertirea

profundă a omului, dar nu atât prin lecturi sau discuţii preţioase, cât prin explorarea universului

interior, a spaţiului unde, conform doctrinei isihaste, Îl descoperim pe Dumnezeu. Tot Sandu Tudor

mai organizase, la Bucureşti, gruparea de studiu şi rugăciune Gând şi slovă, pe principii deja din ce

în ce mai bine cristalizate. Cei care vor constitui nucleul fondator al Rugului Aprins aveau aşadar

practica unor întâlniri asemenea celor curente după 1945, încă de pe la începutul anilor '40.

Mitropolitul Antonie Plămădeală vorbeşte de o “preistorie” a mişcării Rugului Aprins. Este

vorba de „momentul Cernăuţi”. Acest moment e unul fondator pentru mişcarea isihastă de la Antim.

Momentul Cernăuţi s-a numit „Şapte zile de veghere”, cuprins între perioada 1-7 august 1943.

Programul acestor zile era axat pe conferinţe şi discuţii pe marginea următoarelor teme:

- Duminică 1 august 1943: Preot Nicolae M. Popescu: Calendar şi priveghere;

Alexandru Elian: De la icoană la duhovnicie

- Luni, 2 august: Alexandru Mironescu: Moaştele Sfântului Ştefan şi veşnicia trupului.

- Marţi, 3 august: Anton Dumitriu: Cunoaştere şi asceză.

- Miercuri, 4 august: Paul Sterian: Cei şapte tineri din Efes şi dovezile învierii.

- Joi, 5 august: Constantin Noica: Patos şi Patmos.

- Vineri, 6 august: Petru Manoliu: Schimbarea la faţă şi frumuseţea izbăvitoare.

- Sâmbătă, 7 august: Arhimandrit Benedict Ghiuş: Duhovnic şi tămăduire;

Sandu Tudor: Rugăciunea inimii şi Sfânta isihie.

Toate aceste simpozioane duhovniceşti şi isihaste au fost ţinute în prezenţa mitropolitului

cărturar Tit Simedrea al Bucovinei. Punctul culminant al acestor întâlniri duhovniceşti a fost

praznicul Schimbării la Faţă, o sărbătoare foarte dragă isihaştilor, pentru că ea legitimează

posibilitatea înfruptării din lumina necreată.

Fondatorul Miscarii “Rugul Aprins”

Este o mare enigmă în ceea ce priveşte fondatorul, iniţiatorul mişcării isihaste a Rugului

Aprins. Unii (printre care şi Antonie Plămădeală) l-au considerat drept fondator pe Sandu Tudor,

viitorul ieroschimonah Daniil de la Rarău, alţii ( arhim. Roman Braga şi părintele André Scrima) se

opresc la părintele Ioan Kulîghin.

Prin experienţa vie a părintelui isihast Ioan Kulîghin pătrunde în cercul intelectualilor de la

Antim duhul rugăciunii lui Iisus. Astfel Rugul aprins capătă valenţe eminamente isihaste. Destinul

22

acestei mişcări se schimbă radical odată cu apariţia acestei personalităţi isihaste. Nu este greşit dacă

susţinem că fondatorul atmosferei isihaste de la Antim s-a concretizat odată cu apariţia lui Ioan cel

Străin, părintele Sandu Tudor fiind fondatorul atmosferei intelectuale a Rugului Aprins. În acest

sens, putem avansa următoarea opinie: Rugul aprins este o mişcare care are doi fondatori: unul

duhovnicesc, Ioan Kulîghin şi unul intelectual, Sandu Tudor.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor –fondatorul Miscarii Spirituale

“Rugul Aprins”!

Existenţa acestei organizaţii (ca asociaţie înscrisă juridic) este strâns legată de personalitetea

excepţională a lui Alexandru Teodorescu. Beneficiind de un remarcabil talent gazetăresc, sub

pseudonimul literar Sandu Tudor fondează în perioada interbelică două publicaţii – săptămânalul

Floarea de Foc (1932 - 1936) şi cotidianul Credinţa (1933 - 1938) – prin care a combătut public cele

două extremisme ale secolului XX, fascismul şi comunismul. Un lucru pe care Sandu Tudor va

încerca apoi să îl fructifice în favoarea sa în timpul anchetei din 1958 a fost faptul că la cele două

publicaţii au colaborat şi scriitori cu convingeri comuniste, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru,

Eugen Jebeleanu sau Zaharia Stancu. Din nefericire pentru monah, toate acestea nu au avut niciun

efect atenuant în condamnarea sa, mai ales că la proces, cu toate că îl citase pe Zaharia Stancu în

caletate de martor al apărării, acesta din urmă a refuzat să se prezinte.

Sandu Tudor era cunoscut drept o fire vulcanică, având un deosebit spirit combativ,

manifestat cu precădere în articolele sale din epocă. Încă din 1928 se apropie de latura profundă a

ortodoxiei, prin numirea sa ca subdirector la Institutul Teologic de la Chişinău, nou înfiinţat la acea

vreme. Un an mai târziu va pleca la Muntele Athos pentru a realiza câteva reportaje gazetăreşti, dar

experienţa avută acolo ca cântări decisiv în transformarea sa interioară care se va finaliza apoi prin

tunderea în monahism. Ajuns în 1929 în acel focar de religiozitatea, i-a fost hărăzită o întâlnire

neaşteptată cu un călugăr care i-a recomandat să îşi lase barbă, să poarte pantaloni lungi şi îl urmeze

îndeaproape, dacă vrea să fie bine primit în comunitatea călugărilor de la sfântul munte (ceea ce s-a

şi întâmplat). În cele 8 luni petrecute în acel mediu, Sandu Tudor află pentru prima dată de taina

Rugăciunii Inimii, o formă superioară de rugăciune practicată de monahii isihaşti din răsăritul

Europei, care prin practicarea acesteia încercau să-şi ”unească” mintea cu inima. Un moment

esenţial al acestui pelerinaj îl constituie una din nopţile de rugăciune de la schitul Sfânta Ana, când

pătruns de credinţa simţită în acel loc, Sandu Tudor şi-a dat frâu liber trăirilor şi a început să plângă.

Văzându-l, stareţul i s-a adresat, lansându-i o replica ce îl va marca pentru tot restul vieţii pe ziarist:

”Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?”. Revenit în ţară,

23

Alexandru Teodorescu, a început să aprofundeze studiile religioase şi, în special, pe cele filocalice.

Cu toate acestea, nu a renunţat întru totul la stilul său exuberant de viaţă, dar şi în acest aspect, o

întâmplare care era aproape să-l coste viaţa l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Pilotând un

avion, a încercat să facă o manevră periculoasă care nu i-a reuşit, iar aparatul de zbor s-a îndreptat

vertiginos spre pământ. În ultima clipă, relata părintele Andrei Scrima, unul din discipolii săi,

Sandu Tudor a strigat Rugăciunea Inimii şi, ca prin minune, a scăpat teafăr, cu toate că avionul a

fost distrus complet. La toate aceste evenimente marcante au contribuit şi cele 3 mariaje eşuate,

având drept rezultat o apropiere totală faţă de viaţa monahală, Sandu Tudor începând din 1944

(după lăsarea la vatră) să frecventeze zilnic mânăstirea Antim din Bucureşti. Se va calugari, sub

numele de Agaton, ca mai tarziu sa-l intalnim ca ieroschimonahul Daniel, staretul Schitului Rarau.

Sub acest nume (si in aceasta ascultare) a fost arestat, judecat, condamnat, inchis, ca in cele din

urma, in anul 1962, la 17 noiembrie, sa fie ucis, in inchisoarea Aiud, de vrajmasii lui Hristos.

Ieroschimonahul Daniel a fost deja trecut, in mod oficial, in martirologiul crestin, ceea ce poate fi

considerat un preambul al canonizarii sale! Domnul sa ajute!

Părintele Spiritual al Miscarii – Pr. Ioan Kulîghin, sau Ioan cel Strain

Parintele Ioan Kulaghin a fost un monah rus isihast, format duhovniceste in manastirea

ruseasca din pustia Optina, care a trecut fulgerator prin tara noastra si care a pus mult suflet in

miscarea duhovniceasca "Rugul Aprins", organizata in Manastirea Antim.

Parintele Ioan cel Strain (Ivan Strannik) este unul dintre barbatii de seama care au insufletit

miscarea isihasta "Rugul Aprins", alaturi de alti mari rugatori, precum: parintele Daniil Sandu

Tudor, parintele Dumitru Staniloae, parintele Sofian Boghiu, parintele Arsenie Papacioc, parintele

Roman Braga, parintele Benedict Ghius, parintele Felix Dubneac, parintele Adrian Fageteanu,

poetul Vasile Voiculescu etc.

Parintele Ioan Kulaghin s-a nascut candva in anul 1883, nu dupa multa vreme el ajungand sa

imbratiseze viata monahala in Manastirea Optina, aflata in Rusia. In anul 1924, dupa ce obstea

monahala din Manastirea Optina a fost desfiintata de bolsevici, parintele Ioan Kulaghin a calatorit

prin mai multe locuri, indeplinind ascultarea de protopop.

In cele din urma, in toamna anului 1943, parintele Ioan Kulîghin pleaca din Rusia,

insotindu-l pe mitropolitul Nicolae al Rostovului, al carui duhovnic si era. Prin grija patriarhului

Nicodim al Romaniei, intre anii 1945-1947, cei doi au fost gazduiti la Manastirea Cernica. Parintele

Ioan marturisea ca a ajuns in Romania condus doar de pronia lui Dumnezeu. Strain de origine, in

manastirea Sfantului Ierarh Calinic, el a fost numit "Ioan cel Strain".

24

Daca activitatea "Rugului Aprins" se baza, initial, mai ales pe cercetarea intelectuala a

traditiei spirituale rasaritene, cu timpul insa, membrii acestei miscari s-au indreptat catre adevarata

cautare spre care ii indemna inima: rugaciunea neincetata, savarsita in duhul predaniei isihaste. Se

crede ca, mai ales multumita parintelui Ioan, miscarea cultural-duhovniceasca de la Manastirea

Antim a trecut, de la cultura si studiu carturaresc, la isihie si rugaciune practica.

Printele Ioan Kulîghin este cel care a asezat pe masa de lucru a miscarii "Rugul Aprins"

cartea numita "Sbornic", un manual al celor care doresc sa practice rugaciunea neincetata. Tot el

este cel care a jucat un rol hotarator in intoarcerea spre Hristos a viitorilor parinti Benedict Ghius si

Sofian Boghiu.

Parintele Ioan a propus regula "hirotesirii" pentru rugaciunea inimii, adica binecuvantarea

data de duhovnic ucenicului sau, prin punerea mainilor pe capul acestuia, pentru a incepe

rugaciunea. Pentru el, nu se putea practica rugaciunea lui Iisus fara stirea, sfatul si binecuvantarea

unui cunoscator al ei. Parintele Ioan a dat aceasta binecuvantare parintelui Benedict Ghius si

parintelui Daniil Sandu Tudor. Despre acesta din urma, parintele Ioan avea sa spuna ca "este unul

dintre cei mai devotati urmasi, ravnitori si traitori, pentru care ii multumesc lui Dumnezeu".

Parintele Ioan Kulîghin, intr-o scrisoare datata in 25 martie 1946, spunea: "Binecuvantare

fiului si urmasului meu duhovnicesc, iubit de Dumnezeu, Sandu Tudor, in amintirea plina de

rugaciune, de la parintele duhovnicesc, protoiereul Ioan Kulaghin, ucenic si urmas duhovnicesc din

anul 1906 al staretilor vietii contemplative de la manastirea si schitul Optina Pustina, care sunt

urmasii lui Paisie Velicikovschi."

In toamna anului 1947, la varsta de 64 de ani, parintele Ioan Kulîghin este arestat de

comunisti si deportat in Siberia. Intr-o ultima scrisoare, scrisa inaintea deportarii, parintele Ioan

Kulîghin ii roaga pe apropiatii sai ca, putinele lucruri personale pe care acesta le mai avea, sa fie

impartite saracilor.

Intreaga sa invatatura este caracterizata de urmatorul sau cuvant: "Lucrul cel mai de seama

in izbavirea sufleteasca este sa aiba cineva incredere in indrumatorul sau duhovnicesc si sa

pastreze aceasta incredere pana la capat". Odata cu deportarea parintelui in Siberia, ucenicii sai,

adica toti cei care l-au iubit si s-au asezat langa el, lucrand rugaciunea isihasta, au ramas fara

indrumatorul iubit. Chiar si asa, majoritatea dintre ei au ajuns mari parinti, adevarati rugatori pentru

lume.

Unul dintre uncenicii parintelui Ioan a fost parintele Calinic Caravan, staret al Manastirii

Lainici intre anii 1952-1974, care a trecut la cele vesnice in luna mai a anului 1991; dupa adormirea

parintelui Calinic, ucenicii sai au aflat la acesta o micuta poza cu parintele Ioan Kulagin, care a adus

in Manastirea Antim, rugaciunea isihasta de la Manastirea Optina. Mai apoi, in anul 1996, parintele

25

Sofian Boghiu a dat marturie despre dragostea parintelui Calinic fata de miscarea isihasta "Rugul

Aprins".

Parintii de la Manastirea Lainici cred ca parintele Calinic Caravan a cunoscut taina

rugaciunii neincetate langa parintele Ioan Kulîghin. Acest lucru il marturiseste si parintele Ioachim

Parvulescu, ucenicul parintelui Calinic si staretul actual al Manastirii Lainici, cum ca parintele sau

dobandise harisma rugaciunii isihaste de la parintele Ioan Kulaghin.

Parintele Ioan Kulîghin "cel Strain" - Cuvant pentru ucenici

Multumire Domnului care, in chipul acesta, a binevoit catre noi. Pentru a intari in chip

temeinic mintea si inimile voastre in fata unirii nemijlocite a sufletelor cu Domnul si pentru ca sa nu

slabeasca credinta voastra in Pronia cea dumnezeiasca a Lui, precum si nici in "strainul" Sau pe

care voi l-ati aflat intr-un chip neinteles, pe calea care este aceea a mantuirii sufletelor Lui. Cu

ajutorul lui Dumnezeu, va voi arata voua, deocamdata numai amintindu-va pe scurt, cateva semne si

clipe razlete si atata cat se poate strecura prin talcul scrisului.

Va marturisesc cu tarie despre lucrarea Proniei lui Dumnezeu care s-a savarsit si se

savarseste cu mine, cat despre implinirea milelor Sale dumnezeiesti, care se revarsa asupra noastra a

tuturor acestora, cat si asupra acelora pe care Domnul inca ii va alege, pe cai nepatrunse si in

chipuri asa de deosebite, ca drept uneltele Sale spre slava Sfantului Nume al Sau. Fericiti sunt cei

care nu s-au indoit de mine saracul vostru parinte si duhovnic si care ma aflu "strain trimis". Nu eu

ca faptura am ceva deosebit, fiind om cu insusiri ale firii si cu toate lipsurile, ci voia lui Dumnezeu

care este minunata. Voia lui Dumnezeu m-a ales pe mine dincolo de vrednicie, ea ma calauzeste si

ea salasluieste in mine, robul Sau.

Inca de pe cand eram tanar, dumnezeiasca lucrare a Proniei a avut fata de inima mea si pe

calea mantuirii mele m-a daruit cu binecuvantarea harica cea data prin mostenire. M-a daruit de

asemenea cu un indrumator duhovnicesc sub har, care avea o mare traire. Si iarasi, m-a daruit de-a

dreptul cu spiritul Sau haric prea intelept si foarte tare, pe aceasta cale a pribegiei mele

spirituale. Despre aceasta v-am vorbit prin cuvant viu de mai multe ori si cu amanunt si inca va voi

mai arata.

Iata, inca noi "multe vom grai si nu vom ajunge, dar sfarsitul cuvintelor noastre este Domnul

intru toate", asa vorbeste, ca pentru acestea, fiul lui Sirah in Cartea intelepciunii (43, 31). Si el

adauga atat de nimerit: "Preamarindu-L, noi ce vom putea?" Cu neputinta mea pururi ii voi multumi

ca pe scara de suire a propasirii duhovnicesti El mi-a dat de atatea ori adevaruri si intariri de har,

26

atat de puternice! Da, precum zice imparatul Prooroc Solomon: "Intelepciunea lui Dumnezeu este

mai frumoasa decat soarele si decat oranduirea stelelor: daca o pui alaturi de lumina, o intrece" (7,

29). Dar prin cei slabi si nestiutori lucreaza puterea Sa. "Cat de maret este Numele Tau, Doamne,

prin gura nepriceputilor, prin gura copiilor si a pruncilor care sug, ai savarsit Tu lauda si puterea

Ta" (Psalm 8, 2-3).

Asa m-a daruit Domnul cu ceea ce se numeste "inmanarea harica a unei mosteniri

duhovnicesti, precum si incredintarea conducerii spre mantuire a sufletelor oamenilor". Intorcandu-

ma inapoi sa vad intinderea strabatuta, iar eu sunt calatorul care umbla de 64 de ani prin aceasta

viata, vad inapoi cum Domnul s-a grabit dintru inceput, prin alegerea Sa dumnezeiasca, sa toarne in

inima mea o nebiruita dragoste de foc catre El.

Binecuvantez pe Domnul ca El s-a grabit sa umple inlauntrul meu si sa ma covarseasca cu

milele Sale negraite. M-am smerit intru plinatatea acestor daruri care sunt mai presus de toate

bunatatile pamantesti si pe care lumea si mintea omeneasca nu le pot patrunde. Binecuvantez pe

Domnul ca din anii cei dintai m-a dus prin caile tainice pana la izvoarele nesecate care revarsa cu

imbelsugare harul si pe care le pazeau batranii Parinti in sihastrii, in munti sau unghere nestiute.

Binecuvantez pe Domnul, Care din pragul fraged al barbatiei a facut sa se topeasca la un loc

in incaperea inimii mele tinere belsugul darurilor din care si acum traiesc si ma innoiesc si pe care

suferintele si trunchiatul drum al vietii mele totusi nu l-a pierdut, ci l-a pastrat cu grija si cu teama si

a cautat sa nu-l imputineze. Ci, inca, dimpotriva duhovniceste vorbind, pot marturisi in chip

neinsetat ca eu, smeritul, darul cel adevarat al Proniei, dincolo de slabiciunea mea, l-am facut

partasit multora dintre acei care in chip sincer au cautat. Da, El singur S-a impartasit pe Sine

intotdeauna tuturor acelor calatori ai calatoriei noastre pe care Domnul i-a adus pe felurite carari ale

insasi vietii lor pamantesti, pentru potolirea setii sufletesti a lor.

Setea Domnului este necovarsita si prin nimic nu se poate umple, iar Domnul prin Darul

Lui, cu cat se revarsa, cu atat mai mult creste si umple. Asa este. Fie mila Domnului si Harul

Domnului nostru Iisus Hristos cu voi toti. Amin!

Sfarsitul Rugului Aprins !?

Cei din lotul "Rugului Aprins" au fost pedepsiţi crunt pentru credinţa lor pe care nu au

încetat s-o afirme. Securitatea a fabricat pentru ei învinuirea de "acţiune legionară" pentru

argumentarea condamnării lor politice. Socotit instigator şi cap al asociaţiei "Rugul Aprins al Maicii

Domnului", Sandu Tudor avea să fie arestat în 1958 împreună cu tot grupul căruia Securitatea i-a

mai "adăugat" cîţiva studenţi în lotul "Teodorescu Alexandru şi alţii". Dosarul P (penal - n.n.)/202

27

A.C.N.S.A.S. (provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie secţia Instanţe Militare cuprinde

anchetele, recursul şi actele de penitenciar şi are 10 volume. îi găsim aici, printre alţii pe preoţii

Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş şi Dumitru Stăniloaie, pe Alexandru Mironescu şi pe Vasile

Voiculescu. Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, conform Dosarului P/202, vol. 4, A.C.N.S.A.S.

fila nr. 216 învinuieşte lotul de "crimă de uneltire contra ordinii sociale şi crimă de activitate intensă

contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare"; "Rugul aprins" în frunte cu Alexandru

Teodorescu este socotit "o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter

conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rîndurile studenţilor şi i-au instigat la

acţiuni contrarevoluţionare împotriva orînduirii de stat democratice din R.P.R.". Procurorul militar

stabileşte că "faptele tuturor inculpaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de

crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucît organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop

schimbarea ordinii sociale existente în stat". Considerat liderul grupului, Sandu Tudor (Alexandru

Teodorescu) este condamnat la "25 de ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică" pentru

infracţiunea de "crimă de uneltire contra ordinii sociale" şi la "15 ani detenţiune riguroasă pentru

crima de activitate intensă contra clasei muncitoare." Dintre cele două condamnări avea s-o execute

pe cea mai grea (Dosar P/202 vol. 10 A.C.N.S.A.S. F. 310). A fost încarcerat la Jilava şi a murit în

1962, la 17 noiembrie, la Aiud, SAU mai corect spus: A FOST UCIS IN INCHISOAREA AIUD!

Teodorescu Alexandru a fost arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958 împreună cu alte 15

persoane care vor forma lotul Teodorescu Alex. şi alţii.

Presimţind ceea ce avea să vină, Sandu Tudor a început să îşi împartă cărţile şi icoanele pe

care le avea în chilia sa. Inevitabilul s-a produs în noaptea de 14 spre 15 iunie 1958, când au fost

făcute primele arestări în cazul ”Teodorescu Alex. şi alţii”: Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Roman

Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban,

George Văsâi. Au urmat în săptămânile următoare şi Nicolae Rădulescu, Adrian Făgeţeanu, Grigore

Pistol, Gheorghe Dabija, Emanoil Mihăilescu, Vasile Voiculescu. O notă aparte o constituie

arestarea şi încadrarea în acest lot a părintelui Dumitru Stăniloaie, care, în ciuda unor prelegeri

susţinute cu mai bine de un deceniu în urmă la Antim, nu făcuse parte propriu-zis din Rugul Aprins.

Arestarea sa pentru apartenenţă la acest grup a fost numai un pretext, intenţia comuniştilor fiind de

a elimina acest potenţial oponent al regimului (care căpătase un semnificativ capital de popularitate

prin activitatea sa profesorală), dar şi de a da un semnal patriarhului Justinian Marina.

Dosarul care cuprinde anchetele, procesul, recursul si actele de penitenciar are 10 volume şi

poartă numărul 113668, păstrându-se la Arhivele Ministerului de Justiţie, Secţia Instanţelor Militare.

28

Ne facem o datorie să reamintim pe toţi cei ce au făcut parte din lot cu data arestării lor (anul

este 1958), volumul şi filele unde se află procesele verbale de anchetă:

- Teodorescu Alexandru, 14 iunie, vol. I, f. 1-54.

- Făgeţeanu Alexandru-Adrian, 25 februarie, vol.1, f, 55-176.

- Ghiuş Vasile-Benedict, 14 iunie, vol.1, f.177-250.

- Braga Roman, 14 iunie, vol.1, f. 251-320.

- Boghiu Serghie-Sofian, 14 iunie, vol.1, f.321-360.

- Dubneac Felix,14 iunie, vol. 1, f. 361-420.

- Papacioc Anghel-Arsenie, 14 iunie, vol.2, f.1-115.

- Mironescu Alexandru, 14 iunie, vol.2, f. 116-175.

- Vasâi Gheorghe, 14 iunie, vol.2, f.176-236.

- Mironescu Şerban, 14 iunie, vol. 2, f.237-315.

- Rădulescu Nicolae, 29 iulie, vol.2, f.316-350.

- Pistol Grigore Dan, 29 iulie,vol.2 f. 351-378.

- Dabija Gheorghe, 5 august,vol.2 f.379-396.

- Voiculescu Vasile, 5 august, vol.2, f. 397-423.

- Stăniloae Dumitru, 4 septembrie, vol.2, f. 424-445.

- Mihăilescu Emanoil, 18 septembrie, vol.2, f.446-469.

O dată cu Sandu Tudor se stingea, în mod violent zdrobită cu sălbăticie, doar în forma ei

mundană, corporală, lumea spiritului şi a credinţei. Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu

luminează şi azi şi ne-a ajutat, în vreme de restrişte şi ne va ajuta cu siguranţă să ne păstrăm mintea

şi sufletul în duhul credinţei şi al adevărului. Pentru mîntuirea noastră a tuturor, prin rugăciune

neîntreruptă şi jertfă necondiţionată stau mărturie viaţa şi stingerea din cele lumeşti ale

ieroschimonahului Daniil, ale lui Sandu Tudor - creatorul "Imnului Rugului Aprins", acatist înălţat

Sfintei Fecioare Maria.

As dori sa inchei acest curs, cu vorbele marelui om de cultura, Andrei Plesu, cu privire la

miscarea spirituala de la Manastirea ctitorita de Sfantul Mitropolit Antim Ivireanul: Rugul Aprins

spunea dl. Plesu, a fost intalnirea unica intre intelectualitate (intelighentia) si clerul Bisericii,

intalnire ce a avut loc la Antim, in anii ’50. “Grupul de la Antim” a fost ultimul episod de

sobornicitate reala al Bisericii noastre, in anii dictaturii comuniste. Mari intelectuali si mari monahi

au comunicat si s-au cuminecat acolo intr-o libertate interioara improbabila, pana cand autoritatile

au decis sa defineasca spiritul intalnirilor in termeni de vina! Grupul de la Antim devine, din anul

1958, “Procesul Rugului Aprins”. De la Vasile Voiculescu la Sandu Tudor si pana la Benedict

29

Ghius, toti ce care au reusit, pentru un anumit timp, sa puna impreuna inteligenta si viata spirituala

in perimetrul aceluiasi mister si al aceleasi cautari, au trebuit sa asume axperienta martiriului!

Reproducem câteva din condamnările dictate de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a prin

sentinţa 125/ 1958:

– Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor, stareţ, fost publicist, licenţiat în litere), 25 de ani

temniţă grea prentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale şi 15 ani de temniţă grea şi

confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare;

– Făgeţeanu Alexandru (Părintele Adrian, monah, fost avocat, licenţiat în drept şi teologie),

20 de ani de muncă silnică pentru activitate intensă contra clasei muncitoare şi contra mişcării

revoluţionare;

– Ghiuş Vasile Benedict (călugăr-diacon, licenţiat în Teologie), 18 ani muncă silnică,

confiscarea averii, 10 ani degradare civică pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale.

Cu pedepse asemănătoare au fost condamnaţi: Părintele Sofian Boghiu, Părintele Felix

Dubneac, călugarul-diacon Roman Braga, profesorul universitar dr. Alexandru Mironescu, Şerban

Mironescu (licenţiat în Filologie) şi studenţii Gheorghe Vasâi, Nicolae Rădulescu şi Emanoil

Mihăilescu.

O frază-tip apare în actul de acuzare întocmit de procurori tuturor celor 11 inculpaţi: au

atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa

ordinii sociale existente.

O altă formulare tipică proceselor staliniste este şi această acuzaţie: educaţie mistico-

religioasă în spirit ostil regimului existent şi defăimarea Uniuni Sovietice.