mărturii despre arestarea, ancheta, închisoarea şi moartea

1

MĂRTURII

În cele ce urmează sunt redate mai multe texte care vorbesc despre episcopul Anton

Durcovici sau despre condiţiile în care a stat la Ministerul de Interne, Jilava sau Sighetul Marmaţiei.

Decizii la cel mai înalt nivel Gheorghe Gheorghiu Dej: „Biserica Catolică este singurul obstacol organizat în

drumul instaurării definitive a democraţiei populare în România […]. Cercurile clerului catolic nu au o atitudine potrivită cu regimul democratic al României, cu interesele ţării şi ale poporului. În întreaga lume clerul catolic ascultă de rodinile Vaticanului, a cărui furibundă activitate reacţionară şi proimperialistă este binecunoscută. Nu este admisibil ca cercurile clerului catolic să abuzeze de posibilităţile pe care le au de a-i influenţa pe credincioşi pentru ca urmând directivele Vaticanului să utilizeze Biserica drept mijloc de propagandă îndreptată împotriva orânduirii democratice şi menită să slăbească voinţa poporului de a-şi apăra independenţa împotriva imperialiştilor străini […] Noi credem că această atitudine a clericilor catolici […] nu poate lăsa indiferent nici clerul Bisericii Ortodoxe şi nici pe credincioşii aparţinând Bisericii Catolice”.

(22 februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu Dej, discursul rostit la Congresul (al 6-lea) PMR)

Biroul Politic al Comitetului Central al PMR: „Tov. Gheorghiu [Dej] arată că în părţile Moldovei există o populaţie fanatică

religioasă şi mai ales femeile […]. Este necesar să luăm o serie de măsuri pentru a combate influenţa preoţilor catolici în rândul acestei populaţii.

Propune să se sublinieze sarcina de a izola vârfurile clerului Bisericii Romano-Catolice de restul popilor. Prima măsură, care a fost plata salariilor, a avut efect şi s-a observat o spărtură între cei care nu s-au supus dispoziţiilor şefilor lor şi au primit salarii. Trebuie continuat mai ferm pe această linie, la care să se adauge o acţiune de a grupa preoţii care primesc salarii. În al doilea rând, trebuie găsite acuzaţii contra capilor Bisericii, în care să fie caracterizaţi că primesc instrucţiuni din partea unor cercuri străine duşmănoase. Va trebui să luăm măsuri tari şi să arestăm câţiva capi, combinând aceasta cu gruparea celor care nu sunt de acord cu şefii lor. Va trebui o acţiune îndrumată pe baza unui plan, în special în regiunile unde ei au reuşit să capete mai multă influenţă: Bacău, Roman etc. [...]

Tov. Ana [Pauker] arată că s-a cerut să găsim elemente pentru a rupe relaţiile cu papa, pe baza unor infracţiuni de drept comun, pe care popii catolici le săvârşesc: trafic

2

de valută etc. [...] Se confirmă spărtura obţinută de diversiunea salariilor, urmează gruparea preoţilor care au primit salarii şi arestarea capilor”.

(Biroul Politic al Comitetului Central al PMR, 16 mai 1949, noile etape ale planului de luptă împotriva Bisericii)

Arestarea Pr. Victor Iacobec: „La 29 iunie 1949 trebuia să fim hirotoniţi preoţi. Făceam

exerciţii spirituale cu părintele Ioan Mărtinaş. De pe la 24 iunie în faţa clădirii Arhiepiscopiei se aflau în jur de zece maşini mici; se vedea clar că sunt ale poliţiei. Pe trotuare, 25-30 de agenţi supravegheau clădirea Arhiepiscopiei. De mai multe ori Mons. Durcovici, care era în casă, venea la etajul II la fereastra care dădea spre stradă şi privea toată mişcarea de jos. Nu spunea nimic; era palid, îngândurat, privea, dădea din cap şi pleca. Ziua de 26 iunie era duminică. Dimineaţa a celebrat în capelă. La ora 13 noi eram la masă. Mons. Durcovici, îmbrăcat în reverendă şi pardesiu, cu o servietă obişnuită în mână, alături de el părintele Friedrich Rafael în aceeaşi ţinută, intră în sufragerie, spune ceva părintelui Mărtinaş care lua masa cu noi şi pleacă. O singură, ultimă privire spre noi; părintele Friedrich revine peste câteva secunde şi lasă cheia de la cameră, ne salută şi împreună pleacă la Parohia Popeşti-Leordeni, lângă Bucureşti, ca să dea sfântul Mir. Mai târziu ni s-a spus că au plecat ca să nu intre poliţia să-i aresteze din casă, căci ar fi făcut şi percheziţie, iar urmările ar fi fost mai rele.

Au plecat cu tramvaiul până la Piaţa Bellu, de aici au pornit pe jos spre cimitirul Bellu-Catolic unde îi aştepta o maşină ca să-i ducă la Popeşti-Leordeni. Pe această distanţă parcursă pe jos au fost arestaţi. Părintele Friedrich Rafael a revenit după şapte ani şi jumătate, iar Mons. Durcovici după doi ani şi jumătate a murit în închisoare”.

(Processus dioecesanus beatificationis servi Dei Antonii Durcovici episcopi. Iasiis, 1997-1999. Acta et documenta originalia, vol. 2, p. 321-322)

Pr. Vittorio Blasutti: „Venise la Bucureşti pentru a conferi sfântul Mir în unele

parohii din Dieceza de Bucureşti. Era atunci şi administrator al Diecezei din Bucureşti, deoarece arhiepiscopul Cisar se retrăsese. Era de câteva zile în Bucureşti. Noi ne pregăteam cu exerciţii spirituale şi examene pentru sfinţire. Din sala noastră de studiu aveam vedere spre Str. General Berthelot. Observând că din ziua în care sosise Mons. Durcovici în faţa palatului episcopal au apărut 2-3 autoturisme cu persoane în ele şi care stăteau acolo permanent, l-am anunţat pe Mons. Durcovici. După ce s-a consultat cu preoţii apropiaţi, s-a preconizat o stratagemă. Neştiind exact pe cine urmăresc şi dorind să afle acest lucru, în ziua premergătoare administrării sacramentului sfântului Mir la Parohia Popeşti-Leordeni, în maşina episcopală a fost pus portarul, care semăna la aspect cu Mons. Durcovici. Maşina a pornit din curte cu mare viteză, ieşind în stradă inopinat. În faţa acestei situaţii, maşinile securiştilor au pornit urmărind maşina episcopului, iar la intersecţia cu Str. Popa Tatu au făcut un accident. Atunci şi-au dat seama că-l urmăresc pe episcop. Din aceleaşi consultări, episcopul Durcovici s-a hotărât să meargă pe jos, împreună cu preotul Rafael Friederich, până la Piaţa Palatului Regal, de unde au luat tramvaiul care mergea până la cimitirul Bellu. La cimitir era pregătită maşina episcopului, care trebuia să-l ducă până la Popeşti-Leordeni. Securitatea i-a urmărit şi la staţia de la cimitirul Bellu, unde îi aştepta cu o maşină, i-au arestat pe episcop şi pe preotul Friedrich. Din declaraţiile celor prezenţi acolo, oamenii Securităţii s-au comportat foarte brutal, împingându-i pe amândoi în maşina lor. În această situaţie, toate fiind pregătite şi pentru a nu rămâne comunitatea din Popeşti fără

3

administrarea sacramentului, nunţiul apostolic de atunci, Gerald Patrick O’Hara, a fost rugat să confere sacramentul sfântului Mir”.

(„Pro memoria”, 1/2002, p. 49) Pr. Johannes Baltheiser: „Lângă cimitirul militar, pe lângă care trebuiau să treacă,

aştepta maşina Internelor – doi agenţi i-au împins cu brutalitate în maşină, după care au demarat în viteză. Nişte muncitori care porneau de la fabrică cu autobuzul au văzut scena şi au strigat, dar degeaba. Begu V. a spus: «Dacă episcopul A. Durcovici nu va veni la Popeşti, să fie înştiinţat nunţiul apostolic ca acesta să celebreze miruirea, ca să liniştească satul»”.

(Processus dioecesanus beatificationis servi Dei Antonii Durcovici episcopi. Iasiis, 1997-1999. Acta et documenta originalia, vol. 1, p. 74)

Pr. Florian Müller: „La 26 iunie a fost Mirul în Parohia Popeşti-Leordeni de lângă

Bucureşti. Şase sute cincizeci de tineri aşteptau episcopul în biserică. Întrucât arhiepiscopul Cisar fusese eliberat de Sfântul Scaun din funcţia de ordinariu al Arhidiecezei, a venit episcopul Durcovici de la Iaşi, ca să administreze Mirul. A înnoptat în palatul episcopal la Bucureşti, voind să meargă duminica dimineaţa cu maşina arhiepiscopului. La orele şapte a venit Jakobek, şoferul arhiepiscopului şi i-a comunicat că palatul este înconjurat de oamenii Securităţii, iar maşina n-are voie să părăsească locul. Parohului din Popeşti i s-a spus la telefon că Securitatea împiedică venirea episcopului şi că Mirul ar trebui amânat. Şi la Popeşti au fost observate persoane suspecte în jurul bisericii. Preotul Vasile Begu a venit cu un taxi la palatul episcopal şi a rugat pe episcopul Durcovici să vină şi să administreze sfântul Mir, pentru că în biserică aşteaptă 650 de tineri. Durcovici a stat de vorbă cu arhiepiscopul Cisar şi cu vicarul general Jovanelli. A hotărât să meargă, deşi era un pericol mare. A luat cu el pe profesorul de teologie Friedrich Rafael, au ieşit din palat şi au trecut prin faţa catedralei, unde erau deja numeroşi oameni veniţi pentru Liturghie. S-au urcat în tramvai şi au mers până la ultima staţie, lângă cimitirul Bellu. De acolo au vrut să meargă doi kilometri pe jos. Când au ajuns în câmp liber, a venit o maşină din urmă, au sărit trei securişti care l-au forţat pe episcopul Durcovici să urce. Preotul Friedrich a vrut să-l apere. Un securist l-a lovit cu o manivelă de fier în cap şi l-a aruncat în maşină. Astfel a dispărut episcopul Durcovici la 26 iunie 1949 în închisorile securităţii, unde a şi murit la 10 decembrie 1951 în închisoarea din Sighet. Mirul a fost administrat după-amiază de nunţiul apostolic O'Hara”.

(Pr. prof. dr. Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, martir, Editura „Presa Bună”, Iaşi, 1993, p. 39)

Ancheta – Ministerul de Interne Pr. Iosif Gonciu: „Nu am făcut puşcărie împreună cu Mons. Durcovici. În schimb,

când am făcut eu puşcărie am stat împreună cu un ofiţer ortodox, fost prefect al jud. Vrancea, care la rândul lui a fost în aceeaşi celulă cu Mons. Durcovici în puşcăria din Bucureşti. Îmi spunea acest ofiţer că episcopul Durcovici a fost pus de anchetatori să scrie toate predicile pe care le-a ţinut credincioşilor în timpul cât a păstorit ca episcop. Mons. Durcovici se bucura într-un fel că au şi necredincioşii posibilitatea de a citi lucruri sfinte. Nu-mi aduc aminte de numele acestui colonel şi nu cred că mai trăieşte. Îmi spunea că Mons. Durcovici i-a lăsat cele mai bune impresii“.

4

(Processus dioecesanus beatificationis servi Dei Antonii Durcovici episcopi. Iasiis, 1997-1999. Acta et documenta originalia, vol. 1, p. 143)

Ep. Anton Durcovici (declaraţia a VI-a, 5 aprilie 1950): „Noua lege a cultelor

religioase, promulgată la 4 august 1948, impunea Bisericii Catolice din RPR obligaţia de a prezenta în termeni de trei luni, deci până la 4 noiembrie 1948, spre aprobare Statutul ei de organizare şi conducere. Prevedeam dificultăţile pentru aprobarea acestui Statut şi încercările la care eventual vor fi supuse Biserica şi credincioşii catolici încredinţaţi păstoririi mele, şi de aceea socoteam necesar de a dobândi ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune cât mai multă, precum şi de a instrui şi întări pe catolici în credinţa lor. [...] În luna august 1948, printr-o circulară, am dat preoţilor din Eparhia de Iaşi următoarele dispoziţiuni: Am prescris ca în biserici în fiecare zi din luna septembrie să se ţină vecernie, pe lângă cea obişnuită din octombrie, cu recitarea rugăciunii Rozariului în cinstea Maicii Domnului; la aceste vecernii să se citească credincioşilor prezenţi textul micului catehism al episcopiei de Iaşi, repartizând puţine întrebări pe fiecare zi; pentru duminicile şi sărbătorile din aceste două luni am prescris subiectul predicii, luându-l din adevărurile principale conţinute în acelaşi catehism; am cerut preoţilor să facă în ziua de 22 august, sărbătoarea Inimii Neprihănite a Mariei, consfinţirea parohiei către această sfântă Inimă”.

(Arhiva CNSAS, dosar. P14541, p. 90) Ep. Anton Durcovici (delcaraţie din anchetă): „Neadmiţând atunci Ministerul nici o

modificare cu privire la suma totală sau cele parţiale, urma ca un alt număr de preoţi să fie scoşi din buget cu aparenţa de discriminare în rândul clerului. Ţinându-se seamă, pe lângă aceea, de unele dispoziţiuni luate de Minister relativ la întoarcerea tuturor preoţilor la locul postului lor bugetar şi interzicerea oricărei altei schimbări fără recunoaşterea ministerială prealabilă, se constata că aceasta îngreuna şi chiar împiedica asistenţa religioasă a credincioşilor catolici, aşa cum se cădea să se facă pentru satisfacerea nevoilor spirituale. În urma discuţiilor care au avut loc, conferinţa hotărî să renunţe la salariul bugetar al clerului catolic şi înaintă o adresă de răspuns în acest sens către Ministerul Cultelor. Totodată conferinţa aducea această hotărâre la cunoştinţa clerului catolic, sfătuind pe preoţi să aibă în vedere motivele invocate de episcopi şi să adopte de asemenea renunţarea la salariu propus de aceştia”.

(Arhiva CNSAS, dosar P14541, f. 114-115) Ep. Anton Durcovici (declaraţia a IV-a, 31 martie 1950): „De la început şi până în

ziua arestării mele am căutat să îndeplinesc îndatoririle mele religioase de episcop catolic şi am înlăturat din faptele şi cuvintele mele orice politică, având drept scop unic de a călăuzi clerul şi credincioşii catolici pe drumul mântuirii sufletelor, instruindu-i în credinţa lor religioasă. Dacă uneori atitudinea mea pare a fi fost îndreptată împotriva regimului democraţiei populare, cu privire la renunţarea la salariu, la vizitaţiile canonice făcute, la dispoziţiile date relativ la folosirea limbilor materne, română şi maghiară, în cântările bisericeşti, activitatea aceasta religioasă era de acord cu libertatea religioasă garantată de regimul democratic şi nu putea fi în dezacord decât cu restricţiile puse acestei libertăţi şi cu ideologia Partidului Muncitoresc Român”.

(Arhiva CNSAS, dosar P14541, f. 103-104)

5

Ep. Anton Durcovici (declaraţia a XVI-a, 8 mai 1950): „Întrebare: Care a fost atitudinea dumneavoastră faţă de lupta de clasă la noi, în

ţară? Răspuns: Nu sunt de acord, dacă lupta de clasă înseamnă distrugerea unei alte clase

luându-i dreptul la proprietate. Întrebare: Cu ce reforme sociale înfăptuite la noi în ţară nu aţi fost de acord? Răspuns: Nu am fost de acord cu naţionalizarea şcolilor Bisericei Catolice, cu

reforma agrară înfăptuită după 23 august 1944, cu naţionalizarea marilor întreprinderi, întrucât ele lezează dreptul de proprietate”.

(Arhiva CNSAS, dosar P14541, f. 32) Pr. Johannes Baltheiser (despre metodele Securităţii la Ministerul de Interne): „La

interogatoriu au încercat să ne influenţeze şi să ne intimideze prin diferite şicane. [...] Timp de opt săptămâni am fost deţinut în beciul închisorii Ministerului de Interne, dar sufletul şi inima mea au fost în permanenţă la Mântuitorul prezent în sfânta Euharistie. Într-un alt rând mi s-a arătat o fotografie a unui deţinut. L-am recunoscut imediat pe episcopul dr. Anton Durcovici. Pe piept îi atârna o etichetă cu un număr. Un criminal n-ar fi putut arăta mai oribil, dar expresia feţei, ochii şi privirea lui îţi vorbeau şi puteai citi nevinovăţia sa. Anchetatorul m-a întrebat: «Ce spui de asta? Ce a ajuns episcopul vostru sfânt – un trădător de ţară şi Vaticanul nu-l poate ajuta!» Dar cu aceasta nu m-a putut intimida. «Fii atent cum te porţi, căci dacă am procedat aşa cu un episcop, cu un vicar ca tine o sfârşim mai repede». Ferm hotărât, m-am gândit: «Dragul meu episcop, eu te urmez pe tine. Unde eşti tu, acolo trebuie să fie şi elevul tău»”.


Jilava Pr. Gheorghe Pătraşcu: „Ajungând la Jilava, m-au cuprins fiorii groazei acestui loc

de torturi, aşezat sub pământ. Ne-a întâmpinat pe noii veniţi directorul închisorii, Maromet, un turc negru cu ochii scânteietori şi cu faţa aspră. Privindu-mă îmbrăcat în haina religioasă şi cu barbă preoţească, s-a încruntat la faţă şi a spus miliţienilor care îl însoţeau: «Să nu-l băgaţi aşa în cameră!» Drept aceea, am fost dezbrăcat de reverendă, de capuciu, cingol, coroană franciscană. Un miliţian a adus o maşină proastă de tuns care să-mi taie barba, dar mai mult mi-a smuls-o decât s-o taie. Am rămas ca un om nebărbierit de două luni de zile, îmbrăcat civil cu nişte haine ponosite şi rupte, fiindcă nu aveam altceva mai bun de purtat sub reverendă. Prezentat într-o «cameră», unde erau vreo 7-8 bărbaţi între două vârste, unii aşezaţi în rândul de jos, alţii pe «prici», la etaj, nu s-au mirat de «costumul meu» [...]

Am rămas în închisoarea Jilava circa şase săptămâni. Regimul nostru, al celor ţinuţi de Securitate în „depozit” era destul de blând. Nu am fost terorizat acolo, aveam mâncare modestă, ca de puşcărie, dar suficientă spre a ne ţine zilele. În schimb, cei care erau condamnaţi sau special vizaţi, erau rău trataţi. Am zărit, când eram duşi la plimbare într-o zi, nişte camere cu uşa deschisă, fără geam, fără nici un fel de «mobilă», cu multă umezeală pe jos, unde se spunea că sunt torturaţi cei greu condamnaţi. De fapt, seara, noaptea, auzeam strigăte şi vaiete de oameni care probabil erau greu bătuţi, dar mai mult decât atât n-am putut afla”.

(Pr. Gheorghe Pătraşcu, OFMConv., Zile de încercare şi de har. Amintiri din închisoare, Editura „Serafica”, Roman, 2002, p. 30, 32)

6

Ep. Ioan Ploscaru: “Celula în care am fost încartiruit era compusă din două cuşete

– priciuri largi suprapuse – toate ocupate. Cei nou veniţi dormeau la «şerpărie», adică pe jos pe sub prici, şi asta până îşi făceau stagiul de vechime, ca să se califice pentru un loc pe prici. Pe jos era ciment şi totodată cam umed, cum de altfel erau şi pereţii, edificiul fiind sub nivelul solului […]. Numărul deţinuţilor era totdeauna excedentar. Pentru culcare aveam doar un spaţiu de vreo treizeci şi cinci de centimetri. Nimeni nu putea dormi pe spate, ci numai pe dungă. Când nu mai putea suporta poziţia şi voia să o schimbe, trebuia să trezească pe toţi, bătându-se unul pe altul pe umăr, urmând să se întoarcă pe cealaltă parte […]. Spălarea era o problemă. Deşi totul era jilav, apa se drămuia. Un hârdău trebuia să ajungă la treizeci şi doi de oameni, cu spălatul rufelor cu tot. Rufele le spălam în gamela în care mâncam”.

(Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Editura „Signata”, Timişoara, 1994, p. 111-112)

Pr. Florian Müller (un deţinut, care mai târziu s-a refugiat în Austria, i-a relatat):

„Într-o seară spre orele nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră. După scurt timp deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: «Poate să-mi dea cineva ceva ca să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius». Un preot a sărit şi l-a acoperit cu pătura sa. Durcovici a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii”.

(Pr. prof. dr. Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, martir, Editura „Presa Bună”, Iaşi, 1993, p. 40-41)

Sighetu Marmaţiei Pr. Otto Farrenkopf: „Securitatea n-a reuşit să-şi realizeze planurile cu mine. De aceea am fost trimis

înapoi, dar de astă dată nu cu avionul, ci cu «Duba». Ce este «Duba»? Pare să fie un autobuz mare. Are ferestre, dar numai pictate. Înăuntru este întuneric.

Sunt celule separate pentru câte o persoană şi una pentru mai multe. Nu poţi sta drept, nici să te aşezi, nici să te culci. Nu este aer, dar o căldură arzătoare.

Într-o astfel de celulă am fost dus în seara zilei de 17 septembrie 1951, ziua în care Biserica serbează Stigmatele Sfântului Francisc din Assisi, totodată ziua morţii Sfântului Roberto Bellarmin, SJ, care a fost o lumină strălucitoare în întunericul aşa-zisei Reforme.

Aud cum vecinul meu respiră cu greu. Este în primejdie de a se sufoca. Îl mută la celula aceea mai mare, destinată pentru mai multe persoane. Câteodată ne opream pentru a ieşi afară pentru câteva clipe, separat unul de altul. La o astfel de ocazie aud deodată numele meu: «Dumnezeu să fie cu tine, părinte Farrenkopf!» Monseniorul Anton Durcovici, episcopul catolic din Iaşi. O surpriză şi o bucurie mare pentru noi amândoi.

Mai este cu noi în «Dubă» generalul Eugeniu von Zwiedeneck, fostul mareşal al regelui Ferdinand şi al reginei Maria, Prelatul Aloisiu Boga, vicarul general din Alba-Iulia, şi părintele Aladár Vasvári, parohul romano-catolic din Braşov.

Când gardienii ne lasă singuri, din când în când, putem să zicem un cuvânt. Din conversaţia gardienilor am tras concluzia că vom fi duşi la Baia Mare.

7

În seara de 18 septembrie [1951] ajungem la închisoare. La început sunt mirat că nu cunosc această clădire. Dar în curând sunt lămurit. Un gardian îmi zice: «Ai venit înapoi. Dar ai slăbit mult». Nu sunt în Baia Mare, ci iarăşi la Sighet”.

(Otto Farrenkopf, Sfânta Fecioară în veci biruitoare. Însemnări din lupta Bisericii Catolice împotriva comunismului (Arhiva CNSAS, dosar P16671, vol. 1, f. 266v.), în Ştefan Lupu (coord.), În umbra crucii, Ed. „Sapientia”, Iaşi, 2013, p. 238)

Ep. Iuliu Hossu (despre condiţiile de la Sighet): „Când ne rugam împreună, stam în

picioare în dreptul paturilor noastre, cu feţele unii spre alţii, şi aşa înălţam smeritele noastre rugăciuni. Restricţiile se tot înăspreau din partea politrucilor; am ajuns de ne-au intimat să nu ne rugăm (priveau prin vizeta din uşă); atunci stăteam tăcuţi în picioare, cu faţa către perete; nici aşa nu ne-au permis; mai pe urmă şedeam pe paturile noastre reculeşi, în tăcere, ori pe şoptite rostind ce aveam de rostit. Rugăciunea cea mai scumpă era viaţa trăită acolo şi închinată Domnului”.

(Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de pr. Silvestru Augustin Prunduş, Editura „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 2003, p. 237)

Ep. Alexandru Todea (despre condiţiile de la Sighet): „Nu aveam dreptul nici la

citit, nici la scris, nici cărţi, nici ziare, nici creion, nici stilou, nici toc rudimentar de scris, nici cea mai mică bucăţică de hârtie, nici carte de rugăciuni, nici Biblie, nici cărţi de teologie, nici de literatură, nici de ştiinţe, nimic absolut nimic, nici contact cu familia, nici pachet, nici contacte cu alte camere; nici nu era permis să manifestăm că am şti că mai sunt şi alţii în închisoare. Nu era voie nici să ne rugăm public, adică împreună, nici să ţinem cuvântări unii pentru alţii”.

(Márton Áron. Un episcop catolic pe calea crucii (ed. Márta Bodo, Gergely Kovács, Csilla Lázár), Editura „Verbum”, Cluj-Napoca, 2013, p. 39-40)

Ep. Iuliu Hossu (despre condiţiile de la Sighet): „Cei care erau mai mulţi în celulă

aveau mângâierea că puteau vorbi laolaltă, munceau laolaltă şi aşa viaţa lor era mai uşoară faţă de cei singuratici. Nici aceştia nu puteau comunica cu nimeni din afară; aşa nu puteam nici noi să mai vedem pe fraţii noştri cu care am fost împreună la Căldăruşani, decât câte un cuvânt şoptit la uşă, când adunam gunoiul scos în faţa uşii; atunci se făcea mare tăcere şi, plecat în genunchi, şoptea celui de afară după ce a început el să grăiască, indicând că gardianul era mai departe pe coridor; aceasta câteva clipe; spuneau cum se află, cine a mai sosit, cina s-a dus etc., tot ce puteau afla pe la uşi; aşa că s-a stabilit un contact permanent; altădată nu se şoptea nimic, semn că gardianul era în apropiere. Aceasta era ocupaţia dis-de-dimineaţă; când se auzea că au ieşit ai noştri la măturat, intra vorba în cameră, fratele îngenuncheat la uşă, ascultând apropierea fraţilor de afară; apoi o şoaptă, răspuns în şoaptă, pe care nici noi nu-l auzeam; urma comunicarea a ce a auzit”.

(Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de pr. Silvestru Augustin Prunduş, Editura „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 2003, p. 225-226)

Ep. Iuliu Hossu (despre condiţiile de la Sighet): „Foarte des ne făceau percheziţie

noaptea, către miezul nopţii, răvăşind şi aruncând pe jos ce biata de rufărie aveam; scormoneau prin saltea, nu rămânea nimic neatins, orice petic de hârtie, nici ac, nici

8

aţă de cusut; sarea pe care ne-o dădeau, ţinută într-o cârpă, era confiscată şi aruncată în mijlocul camerei […]. Percheziţionarea era din ce în ce mai amănunţită; la început rozariile nu s-au confiscat, după aceea tot ce era religios era confiscat; ne-am făcut rozare din pâine, le-au confiscat şi pe acelea […]. Ne trezeau noaptea din somn tălbăciţi de cap; mă pregăteam odată noaptea la o percheziţie să mă cobor din pat; cu înjurături m-a îmbrâncit să mă cobor în grabă”.


Pr. Alexandru Raţiu (despre sistemul alimentar): „Acest regim, sunt sigur, a fost

întocmit de Ministerul de Interne, de un comitet de medici, toţi comunişti. El consta din o raţie alimentară, care n-a depăşit niciodată 1300 de calorii, necesare unei persoane să nu moară de foame – ba chiar s-a coborât la 700 de calorii. De fapt, primeam dimineaţa o căniţă cu zeamă de zer, la amiază şi seara un polonic de 500 grame de supă de arpacaş, supă de varză sau supă de fasole. N-am primit niciodată carne de vită sau de porc sau de găină. Timp de trei ani, am avut acest regim, uneori dimineaţa primeam o căniţă de cafea neagră sau alta de terci (făină de porumb) şi o bucăţică de marmeladă. După dejun eram mai flămânzi decât înainte. La prânz şi la cină, polonicul de supă de arpacaş sau de fasole era numai apă goală, fără grăsime; ne miram cum pot bucătarii să pregătească mâncarea noastră fără ulei; de asemenea, cafeaua atât de puţin îndulcită. Singur terciul era gustos, însă insuficient”.

(Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Memoria închisorii Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia „Academia Civică”, 2003, în „Memoria închisorii Sighet)

Ep. Iuliu Hossu (despre sistemul alimentar): „Da, aici în Sighet am văzut, am simţit

şi am trăit «foamea». Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul şi destul de bine seama ce este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea şi greutatea poruncii Domnului de a o alina oriunde se află, oriunde se vede”.


Ep. Ioan Ploscaru (despre sistemul alimentar): “Cel mai mare chin al temniţei de la

Sighet a fost foamea. Regimul alimentar la această închisoare era calculat cu mare grijă, atât ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. […] Meniul era aproape zilnic acelaşi. Dimineaţa terci, adică porumbul măcinat cu tot cu cocean cu tot şi fiert în apă […] La prânz un singur fel de mâncare: supă de ceapă, ori supă de varză, de arpacaş, fasole sau supă de cartofi. Mergeam cu gamela la uşă, unde gardianul turna un polonic din această apă colorată, în care mai pluteau şi ceva din alimentele mai sus arătate. […] Seara, tot un polonic cu ceva ce se voia mâncare pentru a ne potoli foamea”.


Ep. Alexandru Todea (despre sistemul alimentar): „Timp de aproape un an eu îi

duceam acestei scroafe mâncare cu căldarea, în care erau paste făinoase, carne, supe...

9

rămăşiţe din mâncările gardienilor. Eram toţi atât de înfometaţi încât, sincer să spun, am fi mâncat din acea mâncare dacă ar fi fost voie. Dar nu era voie. Invidiam tratamentul de care se bucura scroafa la închisoarea din Sighet, faţă de tratamentul ce ni se aplica nouă”.

(Márton Áron. Un episcop catolic pe calea crucii (ed. Márta Bodo, Gergely Kovács, Csilla Lázár), Editura „Verbum”, Cluj-Napoca, 2013, p. 40)

Pr. Alexandru Raţiu (despre sistemul sanitar): „Sanitarul nota. Timp de 5 ani,

duminică de duminică, a fost acest procedeu. Oamenii se îmbolnăveau, sufereau, îi dureau dinţii mureau, dar dr. Lungu era mereu acelaşi, impasibil. Mai spunea: «Nu-i nevoie de medicamente, să lăsăm să lucreze natura». Sanitarul era mai înţelegător. Mai aducea unele pastile, care credea el că sunt potrivite. Dar bietul om fusese tăietor de lemne, în pădure, şi n-avea ideea de medicină”.

(Alexandru Raţiu, Persecuţia Bisericii Române Unite, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1994, p. 92)

Ep. Ioan Ploscaru (despre sistemul sanitar): „Timp de cinci ani cât a stat la Sighet [medicul] nu a acordat nimănui nici o îngrijire

medicală. Mulţi bolnavi, izolaţi de colegi au murit fără un pahar cu apă. Le auzeam gemetele nopţi întregi. În dureri mari ei cereau: «Apă, apă, apă… daţi-mi un pahar cu apă!» Caraliul bătea cu cisma în uşă strigând:

- Taci, ai acolo o gamelă cu apă, bea! Nenorocitul, dezmeticit puţin de zgomot, se amăgea că va veni cineva să-i dea

puţină apă şi striga mai distinct şi mai insistent: «Apă, apă, apă!» A doua noapte tot cerea apă, dar, de data aceasta, mai sfârşit, consoana «p” se schimba în «f» «Afă, afă, afă…». Din când în când mai pronunţa un diminutiv, poate chema un fiu sau o fiică, îi chema să-i dea apă. Poate delira, vocea îi era tot mai stinsă… apoi tăcere… Noi asistam neputincioşi, ascultând cu inima strânsă de durere aceste strigăte sfâşietoare, care ne străpungeau în suflet ca nişte săgeţi. Ne întrezăream propriul nostru sfârşit”.

(Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Editura „Signata”, Timişoara, 1994, p. 126)

Pr. Otto Canisius Farrenkopf „În celula închisorii ca într-o mănăstire Câte cinci am rămas împreună şi am format o comunitate cu ordine fixă pe zi de

rugăciune, studiu şi recreare. Excelenţa sa episcopul Anton Durkowicz ne-a ţinut cursuri de filozofie şi de teologie. Ce delecţiune, când el cu mintea sa clară şi inima sa caldă a propus adevărurile credinţei. A vorbit şi despre planurile sale în viitor. Pentru a putea da preoţi buni şi bine pregătiţi, voia să introducă în seminar un an de noviciat, cu exerciţii spirituale de o lună, cum este în mănăstire. Se gândea, pentru a le da o viaţă mai adâncă, religioasă să deschidă două clase de exerciţii spirituale, una la Călugăra, pentru bărbaţi, şi alta la Hălăuceşti, pentru femei. Iar Săbăoanii, cei cu biserica mare, să fi fost aleşi de loc de pelerinaj, în cinstea inimii neprihănite a Preacuratei. Dorea ca în ziua sărbătorii de la 22 august să se organizeze acolo pelerinaje din toată Moldova.

Suflet nobil înflăcărat de un zel mare apostolic, Excelenţa sa Mons. Durkowicz a lucrat pentru împlinirea dorinţei Mântuitorului, care s-a rugat la Cina cea din urmă: «Ca toţi să fie una, precum tu, Părinte, eşti întru mine şi eu întru tine, ca şi ei, întru noi, una să fie» (Ioan 17,21).

10

Tot Excelenţa sa ne-a mai zis: «Nici noi, romano-catolicii, nici greco-catolicii n-au fost în trecut la înălţime. Noi n-am lucrat destul de mult ca să fie o turmă şi un păstor». Şi ne-a citat cuvintele dreptului Tobie: «De aceea Dumnezeu v-a risipit între neamuri care nu-l cunosc pe dânsul, ca voi să le povestiţi minunăţiile lui şi să le învăţaţi că nu este alt Dumnezeu atotputernic în afară de el. El ne-a pedepsit pe noi pentru nelegiuirile noastre şi tot el ne va mântui pentru mila lui». (Tobie 13,4-6)

Mons. Aloiziu Boga, care, după arestarea episcopului Márton Áron, condusese Dieceza Romano-Catolică din Alba-Iulia, ne-a putut lămuri de situaţia Bisericii Romano-Catolice. Guvernul este hotărât să separe Biserica Catolică de Sfântul Părinte papa.

Părintele Aladár Vasvári din Braşov, căruia P. Groza îi oferise într-o audienţă un post înalt în Biserică, nu consimţise să fie un trădător. Promisiunilor comuniştilor a preferat ruşinea închisorii. […]

Sfântul Pius al X-lea ne ascultă În luna sfântului Rozariu, în octombrie, toţi cinci am ţinut exerciţii spirituale. În

fiecare zi am predat trei meditaţii. Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat, răsplătindu-ne cu o mare şi surprinzătoare bucurie. Părintele Vasvári a visat pe Sfântul Părinte Pius al X-lea. Iar pentru că acest papă lucrează atâta ca credincioşii să primească cât mai des sfânta Cuminecătură, parohul din Braşov îşi puse speranţa în Dumnezeu, ca, prin mijlocirea slujbei sale credincioase, să ni se împlinească dorinţa de a se celebra măcar o dată sfânta Liturghie. În acest scop a făcut o novenă. În ultima zi a novenei a venit o comisie din Bucureşti, care permisese ca Mons. Durkovicz, bolnav grav, să primească o sticluţă cu vin tonic. Am examinat eticheta, pe care sta scris, lângă alte elemente: 70% vin natural, adică materia valabilă şi permisă în împrejurările noastre. Am celebrat şase sfinte Liturghii. Am celebrat ca în catacombe, în ascuns, cu frică, nu cumva de a fi deranjaţi. Haine preoţeşti n-am avut, ci haine de deţinuţi. Carte nu am avut. Un pat ne-a fost altar. O batistă, antimis. O cană, potir. O lingură, disc. În loc de hostie, pâine de toate zilele. Doamne, Dumnezeule, îţi mulţumim pentru că, prin mijlocirea sfântului Pius al X-lea, ne-ai făcut această bucurie! Pentru Mons. Anton Durkovicz aceste sfinte Liturghii au fost chiar viaticul!

Intră întru bucuria Domnului tău Încă de la Jilava, Excelenţa sa Mons. A. Durkovicz se îmbolnăvise greu. Intestinele

nu-i mai funcţionau regulat. În picioare, durerile unei flebite. Ar fi avut nevoie de un regim special. La Sighet a primit o dată pe zi gris pregătit numai cu apă. Infirmierul îi spunea clar că are de trăit cel mult până pe la Crăciun. Bolnavul în schimb era mereu blând, răbdător, recunoscător pentru orice serviciu. A fost gata până în ultima zi să ne comunice din bogatele sale cunoştinţe, oferindu-şi toată suferinţa pentru triumful Sfintei Biserici. […]

S-a pregătit de moarte cât se poate de bine. Prin sfintele exerciţii a petrecut o lună în reculegere şi zilnic s-a spovedit. Cât priveşte testamentul, mi-a zis: «Bani n-am. Cărţile mele le las Seminarului din Iaşi, celelalte lucruri, Episcopiei din Iaşi».

De mulţi ani cunoscusem pe Mons. Durkovicz drept un preot bun, zelos, învăţat. În aceste săptămâni trăite împreună într-o celulă, el a crescut însă cu mult mai mult în preţuirea mea. A fost un adevărat preot după inima lui Isus”.

(Arhiva CNSAS, dosar I165734, f. 56-59) Pr. Johannes Baltheiser: „În ciuda tratamentului inuman şi chiar diavolesc, el s-a

simţit fericit în cercul episcopilor, fraţii săi de suferinţă. Şi, în ciuda restricţiilor severe

11

care interziceau exercitarea vieţii religioase şi care prevedea pedepse aspre pentru încălcarea lor, aveau loc discursuri religioase în care episcopul Durcovici era adesea rugat să spună ultimul cuvânt. Se aprecia că el era omul care ştia rezolvările pentru anumite probleme. Conducerea închisorii a remarcat curând acest lucru. Ura împotriva episcopului s-a arătat foarte repede prin cruzimile cu care a fost tratat.

Nu mai avea chip de om, era bolnav peste măsură, frânt, părea cadavru ambulant”. (Pr. prof. dr. Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, martir,

Editura „Presa Bună”, Iaşi, 1993, p. 57) Ep. Iuliu Hossu (descriere a celulei 44): „Suntem duşi la celula 44; aceasta-i celula

din care nu ne-am mai mutat până la sfârşit; o celulă spre nord, unde nu pătrundeau razele soarelui decât la echinocţiu, în decurs de vreo săptămână, în lăţime de vreo 5 centimetri, în dreptul ferestrei din dreapta, pe perete: atât în decursul anului; aşa ani de-a rândul, cum vom vedea. În această celulă a stat înainte de noi, cu alţi soţi de suferinţă, PS Anton Durkovits, până ce a fost izolat singur, puţin înainte de a trece la veşnicie, cum am arătat mai sus. Mărimea celulei, 5,50 m x 5, 60 m. […]. Cum intri pe uşă, în faţă, la picioarele celor două paturi din mijloc, tineta pentru apă, iar cum intri pe uşă, după uşă, în colţ, tineta W.C. […] Fereştile erau cu gratii groase de fier, ca la toate celelalte celule; prin ele se vedea ceriul, ani de-a rândul, în pătrăţele;. Fereştile căutau spre curtea II; în faţă, o aripă a penitenciarului cu fereşti zidite, la dreapta altă aripă a penitenciarului, cu celule ocupate de birouri şi magazie la parter, la etaj I ocupate de soţi de suferinţă, iar la etaj II, magazie”.


Izolarea şi moartea Pr. Otto Canisius Farrenkopf: „La mijlocul lunii noiembrie l-au mutat din celula

noastră într-o celulă în care să moară singur, neobservat de nimeni. Noi am cerut să-l lase să rămână cu noi. Am fi vrut să ne îngrijim de el. În zadar! Cam prin 10 decembrie 1951 şi-a primit el răsplata de la Dumnezeu pentru munca sa, suferinţele sale îndurate spre biruinţa cauzei lui Hristos şi a sfintei Biserici.

«Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău» (Mat. 25,21)”.

(Otto Farrenkopf, În celula închisorii ca într-o mănăstire (Arhiva CNSAS, dosar I165734, vol. 1, f. 59))

Pr. Alexandru Raţiu: „Din Dieceza Iaşiului, episcopul Anton Durcovici a murit la

Sighet în 10 decembrie 1951. Chiar înainte de a muri, secretarul său, părintele Rafael Friedrich, măturând pe secţia I, s-a apropiat de celula 14 unde era izolat episcopul său. Ca să-l cunoască că era preotul Friedrich, deci să nu fie păcălit, acesta s-a apropiat de uşa lui şi l-a salutat cu latinescul: «Laudetur Iesus Christus» (Lăudat să fie Isus Cristos). «In eternum. Hic Antonius moribundus» (În veci. Aici este Antonie care moare). Prin aceste cuvinte episcopul Durcovici ne-a făcut cunoscut prezenţa lui acolo şi că într-adevăr era pe moarte. În 10 decembrie 1951 a plecat la cele veşnice”.

(Alexandru Raţiu, Biserica furată, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1994, p. 154)

12

Ep. Iuliu Hossu: „Noi am avut durerea să-l pierdem pe P.S. Anton Durkovits, episcop romano-catolic al Iaşilor […]; pentru credinţă şi iubirea credincioşilor săi a fost aruncat în temniţă; în noaptea de 8 spre 9 decembrie 1951, Domnul i-a rostit fericitoarea invitare: «Slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău» (Mt 25,21); chiar în ziua Neprihănitei Zămisliri a Preacuratei, 8 decembrie după ritul latin, 9 decembrie după ritul răsăritean, Maica Domnului l-a îmbrăţişat în dragostea sa de mamă pe acela care i-a fost atât de devotat în viaţa sa. Când era aproape de moarte, l-au scos din celula 44 şi l-au izolat; aceasta era procedura celor fără de suflet, să-l izoleze pe muribund, lăsându-l părăsit ca pe o vită căzută la margine de drum, iertaţi cuvântul, dar aceştia, şi la moarte, păgâneşte s-au purtat cu el şi cu toţi cei ce treceau la veşnicie; câtăva vreme a mai trăit aproape uitat în celula sa, fără nici un ajutor în neputinţa sa; dar totuşi s-a aflat bunul nostru miliţian «Piccolo», el i-a fost de ajutor întru toate, el ne aducea vestea despre starea sa în zilele grele; prin el au ajuns fraţii noştri să vorbească la uşă cu dânsul; nu ştia cine este la uşă, şi aşa, din precauţiune, a spus în latineşte: «Orate pro morte mea bona», «pro extrema perseverantia»; cerea rugăciunea fraţilor pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună. Aşa s-a stins Anton Durcovici, episcopul Iaşilor, în temniţa Sighetului, pentru credinţă şi pentru alipirea cu dragoste de credincioşii săi până la sfârşit. Te rugăm, Doamne, cu smerenie, fericeşte dumnezeieşte pe robul tău credincios ţie până la sfârşit, odihneşte-l întru bucuria fericirii tale, întru împărăţia ta. O nouă piatră la temelia vieţii noi a Bisericii Domnului. În veci pomenirea lui.

Dăruieşte-i, Doamne, lui «Piccolo», care l-a îngrijit în ultimele sale zile pe pământ, dăruieşte-i şi lui bogăţia harului tău, lui şi familiei sale, pentru care la întemeierea ei ne cerea binecuvântare, ortodox fiind, trăind creştineasca şi româneasca sa credinţă. Vestea morţii fratelui Anton ne-a adus-o fără întârziere «Piccolo»; ne-am rugat fiecare şi împreună, cu toţii, pentru scumpul frate, cum făceam pentru toţi fraţii de suferinţă”.


Ep. Ioan Ploscaru: „Adus la închisoarea din Sighet, episcopul Anton Durcovici a

fost supus multor suferinţe. Fiind bolnav de stomac, avea probleme din cauza alimentaţiei. Înainte de a fi izolat, fiind încă cu ceilalţi şase în celulă, am aflat că episcopul A. Durcovici este în celula 13. Când măturam pe coridorul din faţa uşii lui, îl întrebam cum se simte.

- Mor de foame. Nu pot mânca nimic din ce-mi dau aici. După ce am fost izolat, am ajuns pe acelaşi nivel cu el, chiar în apropierea celulei

sale. De câteva ori am putut vorbi împreună. Îmi cerea doar să mă rog pentru el. Printr-un gardian omenos mi-a trimis pâine şi marmelada pe care nu le mai putea consuma. Gardianul nu ştia cine este. Conducerea închisorii l-a izolat când a văzut că e pe moarte.

De fapt a fost lăsat să moară de foame, singur, ca să nu se ştie că a murit. Câtă cruzime trebuie să fi fost în conştiinţa acelor conducători de închisori.

Adevăraţi criminali, fără milă, fără consideraţie faţă de vârstă, faţă de om. În secolul XX aceleaşi monstruozităţi ca şi în antichitate!...

Dacă Episcopul Anton Durcovici ar fi fost cu alţii în celulă, aceştia l-ar mai fi putut ajuta, uşurându-i ultimele clipe ale vieţii...

13

De câteva ori, măturând, l-am mai întrebat cum se simte. Acelaşi răspuns: «Mor de foame!» Dar în ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească...

În ziua de 11 decembrie 1951, părintele Ioan Deliman fiind la descărcat cărbuni în curte, l-am auzit vorbind tare în franţuzeşte: «Monseigneur Durcovici est décédé!»

La început se mai putea vorbi franţuzeşte ca miliţienii să nu înţeleagă. După un timp au interzis alte limbi, afară de română şi maghiară.

După ce a fost dus noaptea cu căruţa de cărat gunoiul, a doua zi i-au ars paiele din saltea, cum era obiceiul, şi i-au întins zeghea spălată pe stiva de lemne din curte. Eu nu am văzut nici fumul paielor, pentru că era în cealaltă parte a curţii, şi nici zeghea, căci geamul meu era opac.

La două zile după aceea un miliţian mai prietenos («omul nostru», îl numeam noi) m-a dus în celula 13 să fac puţină ordine. Era celula în care murise episcopul Anton Durcovici. Prima impresie a fost jalnică...

Celula era din cele mari, pentru opt-zece persoane. Acolo fusese înainte un atelier de fierărie. Apoi s-a făcut o magazie de paturi şi saltele, rezervă pentru noii veniţi. Uşa era la mijloc. Acum jumătate din cameră era ocupată cu câteva paturi, pe care erau stivuite saltele pline cu paie. La sosirea unui nou deţinut lua de aici o saltea cu paie.

Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta, era un pat gol, fără saltea, pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci... Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus.

Dintr-o singură privire am înţeles singurătatea şi mizeria în care a murit. Îmi simţeam inima strânsă de durere şi l-am întrebat pe miliţian: «A murit?» Bineînţeles, nu avea voie să divulge secretul, deşi se arăta prietenos faţă de mine. S-a limitat să-mi spună: «L-au dus!» Ceea ce era ambiguu, mi-a confirmat, de fapt, că a murit”.

După ce am aranjat camera, l-am rugat pe miliţian să-mi dea mie cele două pături, precum şi mâncarea rămasă în gamelă:

- Ia-le, până se va afla că sunt la dumneata, ai ieşit din iarnă! Era «omul nostru». Le-am luat, dar nu m-am putut folosi de ele mult timp, căci mi le-au ridicat curând. Văzând că miliţianul are bunăvoinţă, mi-am luat îndrăzneala să-l rog să-mi dea voie

să schimb şi geamul meu, care era mat, cu cel din camera aceasta, care nu era vopsit. Mi la dat şi pe acesta.

Un geam de sticlă, nevopsit era o mare bucurie, căci mai puteam privi cerul, «pătrăţit de gratii», vedeam păsările zburând în libertate sau o rază timidă de soare mai străbătea întunecimea celulei.

Mult timp am mulţumit în rugăciuni Monseniorului Durcovici că prin moartea sa am primit păturile care m-au încălzit şi o fereastră prin care mă puteam bucura de lumina naturală şi de o schimbare a decorului de cavou al celulei.

Monseniorul Anton Durcovici a murit ca un martir, neavând altă asistenţă decât şoarecii închisorii.

În acelaşi an a mai murit şi Augustin Maghiar, vicarul general el Episcopiei de Oradea. Tot aşa a fost izolat în celula 36, unde gardienii îl tratau cu brutalitate. După luni de zile de izolare s-a îmbolnăvit grav şi a murit, tot singur, la data de 16 august 1951”.

14


Pr. Rafael Friedrich Prin pr. Leopold Nestmann (Altötting, 7 aprilie 1987) „Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de

fereastra noastră şi a întrebat: «Cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?» Atunci a fost chemat Friedrich. «Da, îl cunosc – a spus – ce s-a întâmplat?» «Este în celula morţii». Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: «Ego sum Friedrich» (ca eventualii ascultători să nu înţeleagă). Din interior a răspuns un glas slab: «Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!» (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!). Curând episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să cureţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina”.


Pr. Johannes Baltheiser: „A fost separat de ceilalţi şi supus unui proces de

exterminare: hrană imposibil de mâncat, nişte cârpe rele şi vechi ca haine, murdărie, frig, nici o posibilitate de mişcare, fără aerisire, fără lumină, fără tratament medical (numai pe hârtie), nici un fel de contact cu ceilalţi deţinuţi – şicane după şicane. Aşa a fost condamnat el la moarte, care a survenit la 10 decembrie 1951. Înainte de aceasta, primise dezlegarea pe ascuns atât de la episcopul Alexandru Todea (greco-catolic), cât şi de la părintele Friedrich Rafael. Ei auziseră prin uşă o voce şoptind: Orate pro me, ut non deficiar («Rugaţi-vă pentru mine ca să nu mă pierd»)”.

(Pr. prof. dr. Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, martir, Editura „Presa Bună”, Iaşi, 1993, p. 57-58)

Înmormântarea Episcopul Iuliu Hossu: „Auzeam cum se taie scândurile, cum se bat cuiele pentru

fabricarea coşciugului; noaptea auzeam, între 11.00-12.00, cum intra furgonul în curte, cum se întoarce carul militar, fără îndoială, apoi se auzea bine pe fereastră aşezarea sicriului, zgomotul de lopată aruncată în car şi plecarea. Unde? Mai târziu s-a auzit că în cimitirul rutenilor; toate acestea în miezul nopţii, nu se ştie dacă poartă ceva număr mormântul, nu cred că se va mai putea identifica vreunul din cei mulţi fruntaşi ai neamului şi ai Bisericii […] Vedeam totdeauna veştmintele spălate întinse pe sală după fiecare moarte, verificată moartea tuturor de bucătari; în aceasta nu intră nici o îndoială; nu ştim ce făceau cu cei morţi la cimitir, unde îi duceau cu furgonul, în auzul nostru, al tuturor, de la intrarea furgonului până la ieşirea lui pe poartă; aceasta se repeta în toată luna, cel puţin odată, dacă nu de mai multe ori”.

(Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu, Editura “Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 2003, p. 274-275)

Vasile Ciolpan, fost director al închisorii Sighet (declaraţie din 4 iunie 1955):

„Întrebând [pe Marin Jianu] că pe viitor cum să se procedeze [în cazul înmormântărilor], mi s-a spus că tot la fel să se facă proces-verbal şi să semneze doi medici. A mai spus că împreună cu comandantul Securităţii din oraş să căutăm un loc pentru a-i putea înmormânta, dar în timpul nopţii şi să nu anunţăm moartea lor. Fostul

15

colonel Baciu [Ion] a fost de faţă când s-a hotărât felul cum va trebui în viitor să se procedeze cu cei morţi şi în felul acesta am stabilit locul, cu fostul căpitan al Securităţii judeţene din Sighet, Mureşan Alexandru, cu care am stabilit unde trebuia să fie înmormântaţi. În anul 1950, în 1951 şi în 1952, până într-un timp, i-am îngropat în cimitirul oraşului, dar datorită faptului că la orice oră din noapte mai circulau oameni, am intervenit din nou pe lângă comandantul Securităţii din oraş pentru a stabili un nou loc, mai ascuns. După câteva zile de la intervenţia mea, am fost chemat de căpitanul [Adalbert] Stern, care mi-a indicat locul unde trebuia să-i transport pe cei morţi, adică în cimitirul spitalului, care este în afară de oraş. Pentru păstrarea secretului, îngroparea cadavrelor s-a efectuat numai noaptea, iar mormintele au fost mascate ca să nu se mai poată identifica. Deţinuţii decedaţi în anul 1950 şi în 1951 au fost îngropaţi cu sicrie, iar după această dată, îngroparea nu s-a mai făcut cu sicrie, deoarece nu mai aveam scândură”.

(Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, fond Cadre, dosar 1302, neprelucrat, apud Ştefan Lupu (coord.), În umbra crucii, Ed. „Sapientia”, Iaşi, 2013, p. 262)

Ştefan Kötő (fost gardian): „Cel decedat era introdus într-o cutie de lemn care

presupun că a fost confecţionată la Penitenciarul Sighet Raional şi pe timpul nopţii era dus cu căruţa la cimitir. Căruţa cu care era transportat aparţinea Penitenciarului Sighet Raional şi era condusă de un deţinut de drept comun care venea la Penitenciarul Principal, escortat de doi gardieni. După ce luau cutia în care se afla mortul, împreună cu ei mergea şi un coleg de al meu până la groapă, care era săpată de deţinuţii de drept comun”.

(Ştefan Kötő, Declaraţie de martor, 6 noiembrie 2006, în Andrea Dobeş, Reprimarea elitelor interbelice. Colonia „Dunărea” Sighet (1950-1955), Editura „Valea Verde”, 2010, p. 159)

Pr. Ştefan Dănilă Berinde (un informator („Kraus”) a notat la 18 martie 1976 ce a

spus părintele): „El [Durcovici] a fost ultimul decedat care a fost îngropat în sicriu, la data de 10 decembrie 1951. De la Durcovici, toţi decedaţii erau duşi goi pe pături până la groapă, unde erau aruncaţi de pe pătură şi apoi aruncat pământ peste trupul gol. Îngropatul era ţinut în cel mai strict secret. Numai Berinde ştia precis când a murit cineva, deoarece era anunţat să pregătească instrumentele, care erau compuse din două lopeţi, două cazmale şi o greblă. După îngropare, locul era nivelat”.

(Arhiva CNSAS, dosar I210541, vol. 6, f. 185) Pr. Cornel Cadar, extrase din Anton Durcovici: arestarea, ancheta, închisoarea,

moartea şi înmormântarea

mărturii despre arestarea, ancheta, închisoarea şi moartea

Documents