Consideraţii introductive

Capitolul I

1.1 Drepturi prevăzute în Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la libertatea persoanei..........................................................................pag 3

1.2. Noțiunea de măsură preventivă....................................................................pag 61.3. Categorii de măsuri preventive....................................................................pag 81.4. Istoric al măsurilor preventive în legislația românească..............................pag 8

Arestarea preventivă

Capitolul II

2.1 Noțiune........................................................................................................pag 132.2 Modalitățile arestării....................................................................................pag 142.3 Condițiile luării măsurii arestării preventive...............................................pag 152.4. Organul judiciar competent a dispune arestarea.........................................pag 222.5. Actele procesuale şi procedurale care concură la luarea măsurii...............pag 24

Arestarea preventivă a învinuitului în cursul urmăririi penale

Capitolul III

3.1. Necesitatea propunerii de arestare............................................................pag 283.2. Instaţa competentă....................................................................................pag 293.3. Măsuri pregătitoare soluţionării propunerii..............................................pag 303.4. Aducerea invinutului în faţa judecătorului...............................................pag 323.5. Soluţionarea propunerii de arestare..........................................................pag 333.6. Durata arestării..........................................................................................pag 363.7. Emiterea mandatului de arestare...............................................................pag 373.8 Condiţiile necesare pentru prelungirea arestării........................................pag 383.9. Durata arestării preventive în cursul urmăririi penale..............................pag 42

Arestarea învinuitului la instanţa de judecată şi arestarea inculpatului în

cursul judecăţii

Capitolul IV

4.1. Arestarea învinuitului la instanţa de judecată........................................pag 454.2. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii...............................................pag 48

1

4.2.1. Verificarea arestării la primirea dosarului....................................pag 484.2.2. Luarea măsurii arestării în cursul judecăţii...................................pag 504.2.3. Actele procesuale şi procedurale prin care se dispune cu privire la arestarea inculpatului.............................................................................................pag 53

Măsuri de încetare a arestării preventive

Capitolul V

5.1. Înlocuirea arestării preventive...................................................................pag 535.2. Revocarea arestării preventive..................................................................pag 565.3. Încetarea de drept a arestării preventive....................................................pag 57

CAPITOLUL VI

Arestarea la domiciliu conform noului cod de procedură penală

6.1Condiţii generale, scop şi categorii de măsuri preventive............................pag 636.2 Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară……………………………………………………………......…..pag 65

6.2.1În cursul urmăririi penale……………………………………...…...pag 656.2.2 Arestul la domiciliu………………………………………..……....pag 65

BIBLIOGRAFIE

2

ARESTAREA PREVENTIVĂ A ÎNVINUITULUI ÎN CURSUL PROCESULUI PENAL

Considerații introductive

Capitolul I

1.1Drepturi prevăzute în Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la libertatea persoanei

Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului încă din cele mai

vechi timpuri, odată cu primele manifestări scrise de libertate, constituind conţinutul esenţial

al declaraţiilor, documentelor politico-juridice şi ale actelor vechii Rome şi al celor din timpul

feudalismului, formând mai târziu conţinutul fundamental al tuturor "Bill of Rights" şi al

"declaraţiei drepturilor" adoptate din secolul XVII şi până astăzi. În epoca contemporană,

recunoaşterea libertăţii persoanei ca drept fundamental al omului se impune din ce în ce mai

puternic, devenind un imperativ universal dictat de necesităţile de progres social. Ca urmare,

atât pe plan internaţional, în Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. în 1948; în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice,

adoptat de aceeaşi Adunare Generală în 1966 şi în Convenţia Europeană pentru apărarea

drepturilor omului, semnată la Roma în 1950 care constituie expresii ale legităţilor,

structurilor şi proceselor sociale contemporane, ca şi pe plan naţional, în Constituţie sau în

alte acte fundamentale ale statului, libertatea persoanei primeşte consacrare juridică, chiar

dacă uneori recunoaşterea libertăţii ca drept fundamental rămâne sub forma unui simplu

principiu de drept, nefiind asigurate şi garanţiile materiale şi juridice pentru realizarea lor

efectivă.

Guvernele semnatare membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declaratia

Universala a Drepturilor Omului, proclamata de Adunarea generala a Natiunilor Unite la 10

decembrie 1948, considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune

mai strânsa între membrii săi și că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este

apararea si dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care constituie

temelia însăși a justitiei si a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esential, pe

de o parte, pe un regim politic cu adevarat democratic, iar pe de altă parte, pe o conceptie

comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea. Astfel conform articolului

5 care reglementează unul din drepturile care ocupă un rol deosebit și proeminent în cadrul

3

unei societăți democratice se garantează dreptul la libertate și siguranță. Orice persoană are

dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția

următoarelor cazuri și potrivit căilor legale astfel: a. dacă este deținut legal în baza unei

condamnări pronunțate de către un tribunal competent; b. dacă a facut obiectul unei arestări

sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotarâre pronunțată, conform legii, de

catre un tribunal ori în vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege ; c. dacă a

fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci

când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive

temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să savârșească o infracțiune sau să fugă

dupa savârșirea acesteia; d. dacă este vorba de detenția legala a unui minor, hotarâtă pentru

educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața

autorității competente ; e. dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile

să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui

vagabond ; f. dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o

împiedica să patrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în curs o

procedura de expulzare ori de extrădare. Pe lângă aceste cazuri limitativ prevăzute de

Convenție se prevede ca orice persoană arestată să fie informată în termenul cel mai scurt și

într-o limbă pe care să o înțeleagă despre motivele arestării și asupra oricărei acuzații aduse

împotriva sa. Orice persoană trebuie adusă în fața unui judecător sau a altui magistrat

împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fisubordonată

unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. În alineatul 4 din

același articol se prevede posibilitatea persoanei lipsită de libertate prin arestare sau detenție

de a introduce recurs în fața unui tribunal, pentru a statua asupra legalității deținerii și să

dipună eliberarea dacă deținerea este ilegală. Se prevede și posibilitatea acordării de

despăgubiri în alineatul 5 care prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau a

unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

Orice formă a privării de libertate a unei persoane este reglementată prin dispoziții

interne care să nu contravină acestor prevederi asigurând un sistem de drept clar, limpede,

permițând limitarea libertății persoanei doar în condițiile stabilite de lege. Curtea statuează că

noțiunile de libertate și siguranță trebuie apreciate în raport de situața concretă a persoanei în

cauză prin luarea în considerare a criteriilor privitoare la natura, durata, efectele și

modalitățiile de executare a măsurii dispuse de autoritățiile judicare naționale. Conform

principiului respectării dreptului la libertate dacă masura privării de libertate s-a dispus legal

4

dar s-a dispus punerea de îndată în libertate, autoritățiile competente trebuie să pună de îndată

în aplicare această decizie fără întârziere. Trebuie să menționăm că dispozițiile articolului 5

din Convenție se regăsesc atât în Constituția României dar și în Codul de procedură penală

garantându-se libertatea individuală și siguranța persoanei.

Referindu-ne în mod concret la garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia

României, în primul rând trebuie să ne referim la dispoziţiile art.23, care reglementează

libertatea individuală şi siguranţa persoanei astfel ,,libertatea individuală și siguranța

persoanei sunt inviolabile. Percheziția reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise

numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege.’’ 1. Arestarea preventivă se dispune

numai de către judecător pe o perioadă de cel mult 30 de zile, iar încheierea este supusă căilor

de atac prevăzute de lege(apel,recurs). În același timp orice persoană poate să ceară punerea

sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Din modul cum este conceput şi

individualizat conţinutul art.23 din Constituţie, rezultă în mod clar importanţa acordată

libertăţii individuale. În condiţiile desprinderii de un regim politic totalitar, norma

constituţională referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei constituie una dintre

cele mai expresive reglementări în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Noţiunile

de libertate individuală şi siguranţa persoanei, deşi nu formează o categorie juridică unică, vor

fi folosite şi explicate împreună, deoarece sunt indivizibile şi esenţiale pentru fiinţa umană.

Întrucât implică ocrotirea unor valori personale împotriva unor ingerinţe din exterior, acest

drept fundamental este desemnat şi prin denumirea de inviolabilitatea persoanei.

În codul de procedură penală se garantează libertatea persoanei astfel,, în cursul

procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi arestată,

reținută sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de

restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Dacă cel împotriva

căruia s-a luat masura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de

restrângere a libertății considerând că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului

penal, să se adreseze instanței competente potrivit legii. 1 Această garanție constă în dreptul

oricărei persoane cu privire la care s-a dispus arestarea preventivă, să se adreseze insanței

competente pentru a verifica legalitatea măsurii, instanța fiind obligată conform art. 5 din

Codul de Procedură Penală să se pronunțe în termen de 48 de ore, în cazul arestării

învinuitului și în 3 zile în cazul arestării inculpatului, puându-se cere în orice moment al

procesului penal, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Totodată reținerea

nu poate depăși 24 de ore, arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul

1 Constituția României publicată în Monitorul Oficial în anul 2003

5

procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă a inculpatului se poate

duspune pe cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata

să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile. Deasemenea în faza de

judecată se verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive la cel mult 60 de zile

putând dispune revocarea acestei măsuri când sunt îndeplinite condițiile legii sau să dispună

înlocuirea cu o altă masură neprivativă de libertate.

Garanțiile procesuale care asigură respectarea acestui pricipiu se regăsesc în

dispozițiile prin care se limitează cazurile în care se poate dispune privarea de libertate sau

restrângerea libertății presoanei ca măsură preventivă pe parcursul procesului penal(art. 148

Cod pr. Pen.), este determinată competența organelor judiciare în luarea măsurii arestării

preventive(reținerea este dispusă de organele de cercetare penală sau de procuror, obligarea de

a nu părăsi localitatea este dispusă de către procuror sau judecător, în cursul urmăririi penale,

ori de instanța de judecată în cursul judecății, obligarea de a nu părăsi țara este dispusă de

procuror sau judecător în cursul urmăririi penale sau de către judecător în timpul judecății,

arestarea preventivă a învinuitului este dispusă de instanță sau de către judecător, arestarea

preventivă a inculpatului poate fi dispusă de către judecător sau instanță), se stabilește durata

măsurilor preventive precum și posibilitatea verificării legalității luării măsurii preventive și

este reglementată procedura specială a reparării pagubei materiale sau a adaunei morale în

cazul condamnării pe nedrept sau a privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.2

1.2. Noțiunea de măsură preventivă

Pentru asigurarea derulării normale a procesului penal și a realizării scopului acestuia

a fost reglementată instituția măsurilor procesuale, prin care sunt prevenite sau înlăturate

anumite situații care ar putea împiedica buna desfășurare a activitățiilor judiciare. Într-o altă

definiție măsurile procesuale sunt considerate mijloace de constrângere prin care organele

judiciare asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces a

obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și reaprarea pagubei produse prin

infracțiune. 3 Putem spune că măsurile procesuale sunt mijloace legale prin care organele

judiciare ale statului descoperă infracțiunile, îi indentifică și îi prind pe făptuitori, strâng și

administrează probele în funcție de care se aplică pedepsele luându-se în considerare

vinovăția ori nevinovăția acestora. Cum la această activitate participă și părțile, care sunt

21art 76 Cod procedură penală cum a fost modificat prin Legea nr. 281/20032Drept Procesual Penal, Partea Generală-I. Neagu

3 Drept Procesual Penal Român, Partea generală-Gr. Theodoru

6

direct interesate în rezolvarea acțiunilor ce se exercită în cadrul procesului penal, nu de puține

ori se încearcă să se împiedice aflarea adevărului și justa aplicare a legii penale și civile, prin

ascunderea sau desfințarea urmelor infracțiunii, influențarea martorilor, sustragerea de la

urmărirea penală, de la judecată, de la executarea pedepsei sau de la executarea despăgubirilor

civile. Astfel pentru a evita aceste dificultăți legea a prevazut luarea unor măsuri procesuale.4

Scopul măsurilor preventive constă în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal

și sunt măsuri de constrângere(măsuri preventive, asiguratorii), măsuri de ocrotire și siguranță

ce au rolul de a restabili situația anterioară săvârșirii infracțiunii.

Definițiile date măsurilor procesuale în literatura juridică evidențiază caracterul

acestora de activități adiacente procesului penal, prin care organele judiciare impun o serie de

constrângeri pentru buna desfășurare a procesului penal. Prin măsuri procesuale se înteleg

mijloacele prevăzute de lege, de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale

cetățenilor , prin care organele judiciare asigură desfășurarea normală a procesului penal,

executaea sancțiunilor aplicate și repararea pagubei produse prin infracțiune ori previn

săvârșirea de alte fapte antisociale5. Măsurile procesuale au caracter facultativ deoarece luarea

lor este lăsată la aprecierea organului judiciar, fiind posibilă desfășurarea procesului penal

fără a fi necesar să se dispună anumite măsuri procesuale. Sunt instituții de drept penal

folosite de organele judiciare în vederea desfășurării normale și eficace a urmăririi penale și

judecății. Sunt instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare pentru buna

desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în

procesul penal, sunt mijloace de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale

cetățenilor, astfel asigurându-se de către organele judiciare desfășurarea normală a procesului

penal și executarea sancțiunilor aplicate precum și recuperarea pagubei provocate pin

infracțiune și corectarea, prevenirea săvârșirii de noi fapte antisociale.

Trebuie să reținem faptul că măsurile procesuale nu pot fi luate înainte de începerea

procesului penal, nici în cadrul actelor premergătoare și nici după terminarea acestuia,

deoarece acestea privesc doar activitatea judiciară. Acestea se dispun doar după începerea

urmăririi penale și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitve. Având în vedere

acest fapt se poate spune că aceste măsuri au caracter provizoriu putând fi revocate sau

încetând de drept atunci când menținerea lor nu mai este necesară pentru constrângerea și

disciplinarea participanților la procesul penal.

4 Tratat de procedură penală. Partea generală Vol 1, Ed Paedia, București, 1996-N. Volonciu5 Drept Procesual Penal Român, Partea generală-Gr. Theodoru

7

1.3. Categorii de măsuri preventive

Măsurile preventive au fost clasificate în mai multe categorii, în funcție de anumite

criterii. Valoarea socială asupra careia se îndreaptă, având caracter personal(reținerea,

arestarea preventivă, obligarea la tratament medical)6. Măsuri cu caracter real care vizează

patrimoniul și au ca obiect limitarea dreptului făptuitorului sau al părții responsabile

civilmente de a dispune de bunurile pe care le dețin în baza dreptului de proprietate ori a

titlului.(sechestrul, poprirea, restituirea lucrurilor).

Raportat la faza procesuală în care pot fi dispuse acestea sunt clasificate în măsuri care

pot fi dispuse în faza de urmărire penală(reținrea) sau măsuri care pot fi luate atât în faza de

urmărire penală cât și în faza de judecată(obligarea de a nu părăsi localitatea, internarea

medicală, arestarea preventivă).

După criteriul persoanei împotriva căreia se îndreaptă masura se pot distinge între

măsuri care vizează numai persoana învinuitului sau a inculpatului sau măsuri care pot fi

îndreptate și asupra altor persoane(sechestrul pentru repararea pagubei care poate fi instituit

pe bunurile învinuitului, inculpatului sau a părții responsabile civilmente).

În funcție de acțiunea lor sau scopul urmărit prin luarea lor pot fi clasificate în măsuri

cu caracter de constrângere(arestarea preventivă, poprirea, obligarea de a nu părasi localitatea

sau țara) sau măsuri cu caracter de ocrotire(obligarea la tratament medical, măsuri de ocrotire,

restituirea lucrutilor)

În raport de organul judiciar care le dispune sunt măsuri procesuale dispuse de

instanță, măsuri dispuse de procuror, măsuri dispuse de judecător, măsuri dispuse de organele

de cercetare penală sau de procuror.

1.4. Istoric al măsurilor preventive în legislația românească

Acestea au fost aplicate din cele mai vechi timpuri, astfel în Roma antică exista

custodia libera care consta în punerea sub pază privată a celui care era acuzat. Închisoarea era

o masură preventivă, o masură de a reține oamenii sa nu fugă ea nu era privită ca o pedeapsă.

Codul de procedură penală din 1884 făcea referire la art 887,,Nimeni nu poate fi oprit, ridicat,

deținut sau arestat decât în puterea unui mandat, adică a unui ordin prin care un judecător de

instrucțiune, ministerul public sau ofițeri auxiliari de poliție judiciară în virtutea facultăței ce

le e dată expres și în anume cazuri prevăzute de lege’’. Astfel judecătorul de instrucțiune

putea emite un mandat de arestare prin care se dipunea arestarea prevenitvă a învinuitului

6 Drept Procesual Penal- Anca-Lelia Lorincz7 Codul de procedură penală de la 1884

8

dacă era reclamat un interes al siguranței publice. Codul de procedură penală din 1884

prevedea niște condiții cu privire la gravitatea faptei pentru a se putea lua măsura arestării

preventive astfel ,, Judecătorul de instrucțiune va putea da mandat de arestare în circumstanțe

grave și când arestarea este indispensabilă instrucțiunii cauzei, sau este reclamată de un

interes al siguranței publice. Acest mandat nu poate fi dat decât dacă faptul imputat este

pedepsit cu o pedepsa de minimum trei luni’’. Dacă erau întrunite cele două condiții prevăzute

de lege cu privire la circumstanțele grave care ar fi putut să provoace o tulburare societății și

cu privire la pedeapsa prevăzută pentru fapta comisă de minumum trei luni se putea emite un

mandat de arestare preventivă care trebuia motivat. Legea permitea ca cel acuzat de o crimă

să fie lăsat liber dar trebuia în mod obligatoriu ascultate și cerute concluziile Ministerului

Public.

În urma adoptării legii din 1907 judecătorii de ocol rural aveau dreptul să emită

mandate de arestare pentru faptele săvârșite de făpuitori sau complici aflați în raza lor

teritorială. Cererile de liberare provizorie pe cauțiune erau judecate tot de către aceștia în

termen de 2 zile de la primirea lor. Judecătorii de ocol rural putea să efecuteze cercetări în

cauzele cu crime sau delicte care nu erau în comeptența lor de soluționare să emită mandate

de arestare și să înainteze dosarele împreună cu cei arestați către parchet. Existau și căi de atac

cu privire la msurile luate de judecătorul de instrucție astfel la emiterea mandatului de arestare

sau la lăsarea în libertate a unui arestat se putea face opoziție îmaintea Tribunalului atât din

partea inculpatului cât și din partea procurorului. Opoziția era judecată de tribunal în camera

de consiliu, iar mandatul trebuia să fie confirmat în termen de 3 zile de la luarea

interogatoriului de către judecătorul de instrucție, confirmarea fiind făcută de către Tribunal în

complet de 2 judecători, după ce în prealabil se asculta raportul judecătorului de instrucție

care a emis mandatul de arestare, pe inculpat și Ministerul Public. După o lună de la data

primului mandat, tribunalul va decide dacă încuviințează sau nu prelungirea detențiunii

preventive.

După 1902 au intervenit anumite modificări legislative cu privire la luarea măsurii

arestării preventive astfel la art 88 se prevedea că ,, Acela oprit, ridicat, deținut sau arestat fără

mandat, este în drept să cearp a se face proces verbal de arestarea sa, în care să se menționeze

cauzza arestărei și circumstanțele în care s-a efectuat, considerațiunile ce se arată că au

motivat această arestare’’, astfel putem observa că s-a introdus întocmirea mandatelor de

arestare, împreună cu cele de aducere șiu depunere care trebuia să fie motivate și să cuprindă

cauza care le-a provocat nefiind permise mandate necompletate sau completate ulterior. În

plus mandatul trebuia să precizeze fapta de care se face vinovată persoana arestată

9

(învinuitul), pedeapsa prevăzută de lege iar nerespectarea acestor măsuri ducea la nulitatea

mandatului.

În reglementarea Codului de procedură penală din 1937 legea prevede și disciplinează

unele măsuri care pot filuate de organele sau instanțele penale față de inculpat aplicând

acestuia constrângeri personale, reale și obligațiuni patrimoniale. Acestea se numesc măsuri

procesuale fiindcă se iau în procesele penale și sunt reglementate de procedura penală.

Măsurile procedurale penale erau de două feluri generale și speciale. Măsurile generale erau

măsurile care aveau aplicabilitate generală în tot cursul desfășurării procesului penal, iar cele

speciale doar într-o fază procedurală. Mandatele penale sunt măsuri coercitive, personale,

procesuale fiind ordine ale organelor sau instanțelor competente. Avem 4 feluri de mandate ce

se disting în acest cod de procedură penală: mandat de înfățișare, mandat de aducere și

mandatul de arestare. Acestea au aplicație provizorie în cursul judecății, al patrulea mandat

este mandatul de executare care este un ordin coercitiv personal și definitiv. Arestarea

preventivă se făcea conform codului de procedură penală din 1937 conform regulilor

articolului 254 ,, Nimeni nu poate fi arestat sau deținut decât în puterea unui mandat emis de

un judecător de instrucție, de Ministerul Public sau de instanțele judecătorești’’8. Arestarea

preventivă se dispunea de către judecătorul de instrucție din oficiu sau la cererea Ministerului

Public, Ministerul Public în caz de delicte flagrante pedepsite cu închisoarea corecțională de

până la 5 ani, instanța în cursul judecății pentru inclupații liberați provizoriu sau contra celor

condamnați nedefinitiv. Mandatul de arestare emis de către judecătorul de instrucție era supus

controlului Tribunalului în termen de 3 zile de la luarea interogatoriului, iar potrivit art 257 ,,

Mandatul de arestare își pierde efectul și deținerea încetează de drept, dacă în termen de trei

zile de la luarea interogatoriului, nu este confirmat de tribunal în sala de consiliu’’. Procedura

de soluționare se realiza la Tribunal prin ascultarea concluziilor Ministerului Public și a celui

arestat, care putea fi asistat de un apărător, pronunțând o încheiere de confirmare sau anulare a

mandatului. Procurorul putea emite un mandat de arestare numai în cazul delictelor flagrante

judecate după procedura de urgență. Dacă instanța aprecia că fapta nu putea fi judecată după

procedura de urgență, se anula mandatul emis. Dacă se aplica procedura de urgență, procesul

trebuia judecat în aceeași zi sau cel târziu în ziua următoare. Nu se impunea confirmarea

mandatelor emise de catre instanța de judecată, mandatul emis de către judecătorul de

instrucție, obligat de tribunal ca urmare a admiterii opoziției formulaede procuror contra

ordonanței de lăsare în libertate, mandatele emise contra celor dispăruți. Durata arestării

preventive confirmate dura cel mult o lună cu posibilitatea prelungirii ei prin reconfirmarea

8 Codul de procedură penală 1936, art.254

10

mandatului emis inițial astfel conform art 2589,, Dacă în termen de o lună de la confirmarea

mandatului, judecătorul de instrucție nu poate termina instrucția, prevenitul este pus în

libertate, afară numai dacă tribunalul, în unrma raportului judecătorului de instrucție, nu

decide la expirarea termenului, prelungirea deținerii preventive’’.

Codul de procedură penală din 1969 prevedea ca cea mai gravă măsură preventivă

arestarea preventivă, aceasta fiind o masură privativă de libertate constând în deținerea

persoanei în locuri anume destinate celor privați de libertate. Măsura era prevăzută de

Constituția din 1965, măsura arestării preventive a inculpatului putând fi luată de procuror din

oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penalăîn faza de urmărire penală și de instanța

de judecată în faza judecății. În faza urmăririi penale luarea măsurii de către procuror se face

din oficiu fie la propunerea organului de cercetare penală. Când procurorul efectuează

personal urmărirea penală, dispune din oficiu arestarea inculpatului. Pentru luarea măsurii

arestării de către procuror trebuie ca în prealabil să se fi pus în mișcare acțiunea penală și să

existe inculpat în cauză, iar acesta să fie ascultat tocmai în vederea luării măsurii arestării

preventive. Aceasta este facultativă, dar aceasta poate fi dispusă în mod obligatoriu în cazurile

supuse procedurii speciale de urmărire și judecare a infracțiuni flagrante, aceasta facându-se

de către procuror prin ordonanță motivată. Procurorul dispune trmiterea în judecată și

arestarea preventivă prin rechizitoriu, procurorul nu trebuie să dea o ordonanță motivată prin

care să dispună arestarea preventivă ci mențiunile acesteia vor fi cuprinse în rechizitoriu.

Măsura arestării preventive poate fi dispusă în faza de judecată instanța dispunând

aceasta prin hotărâre. Măsura arestării preventive se lua prin ordonanță în faza de urmărire

penală și prin încheiere în faza de judecată, care trebuie să fie motivate pentru a se putea

verifica sub aspectul temeiniciei și legalității măsurii luate, putând să se introducă plângere

împotriva ordonanței sau recurs în cazul încheierii. Tot prin ordonanță sau încheiere se

dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurii. În faza urmăririi penale durata arestării

inculpatului nu poate depăși o lună, aceasta putând fi prelungită în condițiile prevăzute de

lege. Arestarea poate dura și mai puțin de o lună, calculându-se de la data emiterii mandatului,

când arestarea este dispusă după ascultarea inculpatului. Când arestarea este dispusă în lipsa

inculpatului, durata curge de la prezentarea inculpatului la organul judiciar care a emis

mandatul. Arestarea inculpatului putea fi prelungită de trei ori de către procurorul ierarhic

superior, următoarele prelungiri putând fi dispuse doar de către instanță nefiind limitate ca

număr dar neputând depăși 30 de zile. Exista obligația ascultării inculpatului de către instanță

9 Codul de procedură penală 1936, art.258

11

și procuror înainte de dispunerea măsurii. Se putea formula plângere la procurorul ierarhic

superior, instanța putând dispune măsura arestării preventive doar în cursul judecății care

putea di contestată prin recurs.

După 1989 au survenit anumite modificări pentru protejarea drepturilor părților

implicate în procesul penal și o mai mare obiectivitate a acestuia astfel prin Legea nr 32/1990

se introduce calea de atac împotriva ordonanței procurorului de arestare preventivă, de luare a

măsurii obligării de a nu păraăsi localitatea și totodată limitează dreptul procurorului de a mai

prelungi arestarea preventivă la o singură prelungire de maximum 30 de zile. Ulterior prin

legea 45/1993 s-a prevăzut că prelungirea arestării inculpatului în cursul urmăririi penale se

dispune numai de către instanță.

Arestarea preventivă

Capitolul II

2.1 Noțiune

12

Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate a cărei executare

constă în deținerea învinuitului sau inculpatului în locuri anume destinate. Aceasta presupune

lipsirea de libertate a unei persoane cu caracter provizoriu și în condiții precis stabilite de

lege, înainte de soluționarea definitvă a cauzei penale, pentru a asigura o bunp desfășurare a

procesului penal ori a împiedica sustragerea învinuitului sau a inculpatului de la urmărirea

penală, judecată sau executarea pedepsei.

Pentru a garanta dreptul la libertate al persoanei Constituția din 1991 a consacrat

reglementări detaliate cu privire la drepturile și libertățiile fundamentale, art 23. fiind cel care

consacră și garantează libertatea individuală fiind revizuit și în 2003 gasindu-și aplicabilitate

directă în cadrul înfăpturii justiției penale. Arestarea preventivă are un caracter excepțional

fiind permisă numai în cazuri și cu procedura prevăzută de lege. În literatura juridică s-a făcut

distincție din punct de vedere al naturii juridice , între măsura preventivă privativă de

libertate(arestarea preventivă) și pedeapsa închisorii care constă tot într-o privare de libertate.

Astfel pedeapsa privativă de libertate se execută în baza unei hotărâri definitive de

condamnare, măsurile preventive pot fi luate înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre

definitvă. Spre deosebire de privarea de libertate , ca pedeapsă care este obligatorie și care

durează pe perioada stabilită de către instanța de judecată, măsurile preventive sunt facultative

fiind lăsate la aprecierea organelor judiciare. Avantajele și inconvenientele arestării

preventive trebuie apreciate prin raportare la gravitatea faptei comise și periculozitatea

făptuitorului astfel încât să își păstreze natura procesuală și să nu se transforme într-o măsure

antecondamnatorie10.

În legătură cu executarea acestei măsuri prin OUG nr.60/2006 sunt introduse dispoziții

privind tratamentul medical sub pază permanentă, astfel când se constată pe baza actelor

medicale că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală

a Administrației Naționale a Penitenciarelor, administrația locului de deținere poate dispune

efectuarea tratamentului sub pază permanentă în rețeaua medicală a Ministerului Sănătății.

Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, ăn

cursul urmăririi penale, sau instanței de judecată, în cursul judecății.

2.2 Modalitățile arestării

În raport de calitatea procesuală a persoanei împotriva căreia se dispune arestarea este

de doua feluri, arestarea învinuitului și arestarea inculpatului. Pe parcursul desfășurării

procesului penal subiectul activ al infracțiunii dobândește diferite calități procesuale care au 10 N.Volonciu pg.404

13

semnificații distincte cu privire la drepturile și obligațiile specifice ce intră în conținutul

raportului juridic procesual penal. Prin urmare aceeași persoană fizică(infractorul) va îmbrăca

pe parcursul procesului penal diverse ,,haine juridice’’ care indică stadiul în care a ajuns acest

proces.11 Acești termeni sunt definiți de către lege astfel ptrivit art 299 din Codul de Procedură

Penală învinuitul este persoana față de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost

pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa, devenind subiect activ al raportului juridic de

conflict, și subiect pasiv principal al raportului juridic procesual penal. Neavând calitate de

parte în procesul penal deoarece împotriva lui se efectuează urmărirea penală, fără a putea fi

tras la răspundere penală, acesta este subiect procesual care are anumite drepturi și obligații

procesuale conferite de lege. Acesta are dreptul la apărare, de a da declarații, de a propune

probe și a dovedi lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, dreptul de a fi prezumat nevinovat,

de a fi reprezentat, dreptul de a fi citat, dreptul de a se suspenda urmărirea penală dacă suferă

de o boală gravă care îl împiedică să participe la desfășurarea activitățiilor procesuale. Dintre

obligațiile acestuia putem menționa obligația de a se prezenta când este citat de organul de

urmărire penală, de a se supune măsurilor de siguranță.

Din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale învinuitul dobândește calitatea

procesuală de inculpat devenind parte în procesul penal. Astfel conform art. 23 Cod pr.pen. se

prevede că persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul

penal și se numește inculpat. Momentul începerii urmăririi penale este marcart de rezoluția

organului de urmărire penală. Punerea în mișcarea a acțiunii penale este determinată de către

organul judiciar în funcție de existența a suficiente probe cu privire la vinovăția persoanei.

Actul de inculpare poate fi ordonanța, rechizitoriul, declarația orală a procurorului sau

încheierea instanței. În faza de urmărire penală când organul de cercetare consideră că sunt

temeiuri pentru punerea în mișcarea a acțiunii penale face propuneri pe care le înaintează

procurorului, iar acesta examinând dosarul și fiind de acord cu acesta pune în mișcare

acțiunea penală prin ordonanță. Daca procurorul efectuează urmărirea penală acesta pune în

mișcare acțiunea penală din oficiu prin ordonanță dacă sunt îndeplinite condițiile necesare. În

ipoteaza în care acținea penală nu este pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, la finalul

acesteia procurorul întocmește rechizitoriul prin care pune în mișcare acțiunea penală și

dispune trimiterea în judecată. Atunci când participă la judecată procurorul poate dispune

extinderea procesului penal cu privire la alte fapte sau la alte persoane punând în mișcare

acțiunea penală printr-o declarație verbală. Dacă procurorul nu participă la judecată și sunt

întrunite condițiile prevăzute pentru extinderea procesului penal cu privire la alte persoane sau

11 Drept procesual penal. Partea generală-I. Neagu pg.100

14

fapte instanța poate să dispună din oficiu printr-o încheiere ce va constitui și actul de

inculpare, respectiv de punere în mișcare a acțiunii penale.

În raport de faza procesuală arestarea poate fi dispusă în cursul urmăririi penale sau în

cursul judecății. În cursul urmăririi penale poate fi arestat atât învinuitul cât și inculpatul, în

cursul judecății poate fi arestat numai inculpatul.

2.3 Condițiile luării măsurii arestării preventive

Datorită faptului că restrângerea libertății sau privarea de libertate ca măsuri

preventive aduc atingere dreptului fundamental al libertății individuale, legea reglementează

expres condițiile în care pot fi dispuse măsurile preventive și organele care pot să dispună

aceste măsuri și controlul legalității exercitat de către acestea.

a)Să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală. Probele sunt urmele sau obiectele lăsate la locul săvârșirii faptei,

fie folosirea unor obiecte sau producerea unor noi obiecte cu ocazia săvârșirii infracțiunii.

Toate obiectele constituie elemente prețioase pentru cunoașterea adevărului și soluționarea

justă a cauzei penale acestea fiind considerate mijloace de probă. Faptă prevăzută de legea

penală este prima condiție de existență a oricărei infracțiuni, ea decurge din principiul

legalității incriminării, astfel că în lipsa aceste prevederi, aceasta nu constituie infracțiune.

Noțiunea de infracțiune și faptă prevăzută de legea penală nu sunt sinonime . Dacă orice

infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, nu orice faptă prevăzută de legea

penală constituie infracţiune. Pentru aceasta, fapta prevăzută de legea penală trebuie să

răspundă şi celorlaltor condiţii: respectiv de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu

vinovăţie. Fapta să prezinte pericol social Pericolul social există, potrivit art.18 C.pen., atunci

când fapta aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 C.pen., iar pentru sancţionarea

ei este necesară aplicarea unei pedepse. Potrivit doctrinei, trebuie făcută distincţia între

pericolul social generic (abstract) şi pericolul social concret. Astfel, pericolul social generic

este pericolul pe care îl prezintă in abstracto o anumită infracţiune (furt, omor, viol) şi el este

apreciat de către legiuitor în momentul redactării normei penale, găsindu-şi reflectarea în

pedeapsa legală.

Pentru arestarea inculpatului, ar trebui ca măsura să se bazeze numai pe probe, întrucât nu se

poate realiza obiectul acțiunii penale, de tragere la răspundere penală pe baza unor indicii

oricât ar fi ele de temeinice.

15

b) Pentru fapta săvârșită legea să prevadă sancționarea cu pedepasa detenţiunii pe viaţă sau

pedeapsa închisorii. Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor

pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii aşa cum reiese alin6 al art.136

C.pr.pen. În toate cazurile pedeapsa închisorii trebuie să depăşească 4 ani. Anterior condiţia

era necesară doar dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa

cu închisoarea mai mare de 4 ani sau detenţiunea pe viată şi să existe probe că lăsarea sa în

libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pentru celelalte cazuri legea prevedea

doar detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani.

c) Învinuitul sau inculpatul să fi fost ascultat în prealabil în prezența apărătorului ales sau a

celui desemnat din oficiu. Aceasta reprezintă o garanție a libertății persoanei față de care se

desfășoară un proces penal. Ascultarea învinuitului sau a inculpatului se face doar în prezența

apărătorului și se efectuează nemijlocit de către procurorul care propune arestarea, precum și

de judecător sau de instanță atunci când măsura se ia în cursul judecății. Această obligație

subzistă indiferent de faptul că mai înainte învinuitul sau inculpatul a mai fost ascultat în

legătură cu fapta de care este acuzat. Organul judiciar îl atenționează că ascultarea se face în

vederea arestării preventive și mai înainte de a fi ascultat învinuitul poate aprecia dacă face

sau nu o declarație.Garanţie a libertăţii persoanei faţă de care se desfăşoară un proces penal

este şi aceea a obligativităţii ascultării acesteia mai înainte de luarea măsurii arestării

preventive, în toate cazurile în care aceasta este posibil. Din coroborarea dispoziţiilor art. 146

alin. (6), art. 14912 alin. (7) şi art. 150 C. proc. p., rezultă că măsura arestării învinuitului sau

inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia, afară de cazul în care este dispărut,

se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau judecată.Ascultarea învinuitului sau

inculpatului se face numai în prezenţa apărătorului şi se efectuează nemijlocit de procurorul

care propune arestarea, precum şi de judecător sau de instanţă, când măura se ia în cursul

judecăţii. Faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (2) şi art. 135 alin. (2) C. proc. p., ascultarea nu se

poate realiza prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării.Această obligaţie subzistă

indiferent de faptul că mai înainte învinuitul sau inculpatul a mai fost ascultat în legătura cu

fapta de care este acuzat.

Mai înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este în drept să aprecieze dacă face

sau nu o declaraţie, considerăm că organul judiciar este obligat să-1 atenţioneze că ascultarea

se face în vederea arestării preventive.În cursul urmăriri penale, ascultarea trebuie să

privească fapta imputată, dându-i-se astfel posibilitatea învinuitului sau inculpatului să

furnizeze date şi explicaţii, eventual de a indica dovezi de a forma convingerea organului

12.

16

judiciar cu privire la necesitatea luării măsurii. De asemenea, învinuitul sau inculpatul trebuie

informat cu privire la cazul pe care s-ar întemeia măsura, pentru a putea să probeze lipsa

acelor date sau probe cerute de fiecare in parte. Dacă învinuitul sau inculpatul nu cunoaşte

limba română, ascultarea nu se poate efectua decât prin folosirea serviciilor unor interpreţi

autorizaţi, chiar şi în cazul în care organul judiciar cunoaşte limba maternă a învinuitului sau

inculpatului. În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu se află într-una din situaţiile

prevăzute de art. 150 C. proc. p., când ascultarea nu este în mod obiectiv posibilă, arestarea

acestuia fară a fi ascultat este ilegală. Deşi printre dispoziţiile ale căror încălcări atrag

nulitatea absolută nu sunt şi cele relative la ascultarea învinuitului sau inculpatului cu ocazia

arestării, faţă de caracterul imperativ al obligaţiei impuse în art. 150, practica judiciară a decis

în mod constant că această omisiune constituie o neregularitate peste care nu se poate trece.

Alţi autori cred că dispoziţiile art. 150 ar trebui să se afle sub protecţia determinată a legii,

nesocotirea lor să fie sancţionată cu nulitatea absolută. În legătură cu ascultarea învinuitului

sau inculpatului, se pune problema dacă, în cursul urmăririi penale intr-o cauză mai mulţi

învinuiţi sau inculpaţi, ascultarea acestora trebuie să se facă separat sau fiecare este ascultat

în prezenţa celorlalţi. Desigur, avem în vederea ascultărea făcută de judecător în condiţiile art.

146 alin. (6), art. 14913 alin (7) ori art. 1403 alin (2) C. proc. p. nu şi ascultarea făcută de

procuror în vederea propunerii arestării.

Faţă de faptul că propunerea de arestare se soluţionează de judecător în camera de

consiliu şi având în vedere că urmărirea penală se caracterizeză prin lipsa de publicitate şi

caracterul preponderent necontradictoriu, credem că ascultarea trebuie să se facă după

regulile aplicabile în cursul urmăriri penale,

e) Să fie necesară în interesul bunei desfăşurări a procesului penal.

Astfel cum s-a aratat în literatura juridică1, dacă pentru situaţia arestării în cursul urmăririi

penale se subliniază că aceasta se dispune numai când se consideră necesară în interesul

urmăririi penale, pentru faza de judecată nu se mai face nici o referire la caracterul

excepţional al măsurii, fiind prevăzută numai cerinţa motivării încheieri. în toate cazurile

trebuie îndeplinită această condiţie, având în vedere că instanţa superioară în grad este

chemată să verifice nu numai legalitatea măsurii, ci şi dacă aceasta se justifică, cu alte cuvinte

dacă este necesară.

În cursul urmăririi penale ascultarea trebuie să privească fapta imputată, astfel oferindu-se

posibilitatea învinuitului sau a inculpatului să furnizeze date și explicații și de a indica dovezi

pentru a forma convingerea organului judiciar cu privire la necesitatea luării măsurii. 13 Gh. Mateuţ, Codul de pocedură penală, partea generală, într-o perspectivă europeană, în R.D.P., nr. 1/2006, pag.

17

Învinuitul sau inculpatul trebuie informat cu privire , la cazul pe care s-ar întemia măsura,

pentru a putea să probeze lipsa acelor date sau probe cerute de fiecare caz în parte. În cursul

judecății dacă necesitatea arestării inculpatului a apărut ulterior declatației cu privire la faptă

pentru care a fost trimis în judecată, în situația în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare

prin declarația orală a procurorului , după extinderea procesului penal cu privire la alte

persoane, instanța trebuie să îl asculte pe inculpat cu privire la toate aspectele care privesc

fapta și cazurile de arestare prevăzute la articolul 148 ali 1 Cod Pr. Pen. Totodată dacă

învinuitul sau inculpatul nu cunoaște limba română, ascultarea se face prin folosirea unor

interpreți autorizați chiar și în cazul în care organul judiciar cunoaște limba maternă a

învinuitului sau a inculpatului.

d) Să existe unul din cazurile prevăzute de art.148 alin(1)

Cazurile de luare a măsurii arestării trebuie să rezulte din date sau probe în funcție de fiecare

caz în parte.

1.Se poate dispune măsura arestării prin întrunirea condițiilor mai sus expuse și în cazul în

care inculpatul a fugit ori s-a ascuns,în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la

judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea

penală, judecată ori de la executarea pedespei.În interpretarea curții europene, pericolul de

fugă nu trebuie prezumat ci trebuie să existe motive temeinice, înțelese ca fapte sincere de

natură a convinge de posibilitatea ca făptuitorul să fugă. Art 148 se referă atât la plecarea

învinuitului sau inculpatului de la domiciliu, cât și ascunderea acestuia, care poate consta în

diferite acțiuni de natură a-l feri de privirile publicului și a-l face de nerecunoscut astfel acesta

sustrăgându-se de la desfășurarea procesului penal. Simpla părsire a domicilului nu poate

constitui un motiv plauzibil ci trebuie coroborat cu administrarea de alte probe obținute din

investigațiile anterir dispuse. Înainte de fuga sau părăsire domiciluilui inculpatul sau

învinuitul trebuie să cunoască că împotriva lui este în curs un proces penal și să fi fost

avertizat că trebuie să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal

și că are îndatorirea să comunice orice schimbare a adresei. Lipsa învinuitului sau a

inculpatului de la mai multe termene despre carea avea cunoștință în condițiile prescrise de

lege, nu constituie sustragere de la urmărire sau judecată, dacă acesta nu s-a dovedit că a fugit

sau s-a ascuns în acest scop. Dacă fuga sau ascunderea sunt fapte certe, ceea ce trebuie

clarificat situația este justă, legea condiționând luarea măsurii de existența datelor privind

pregătirea fugii sau sustragerea în orice mod. Se cere existența unor date sau fapte concrete că

aceste situații sunt iminente și nu doar simple bănuieli.14 Pot constitui astfel de informații

14 Alexandru Țuculeanu-pag45

18

demersurile făcute de către învinuit sau inculpat prin eliberearea de urgență a pașaportului

vinderea unor bunuri mobile sau imobile, procurarea unui bilet de avion în străinătate sau

pregatirea unui operații estetice pentru schimbare fizionomiei.

Se pune problema dacă instanța poate să aprecieze asupra ultimei teze a art 148 cu

privire la existența unor date că inculpatul ar încerca să se sustragă de la exectuarea pedepsei

având în vedere faptul că până l pronunțarea unei hotărâri definiteive de condamanre,

judecătorului nu îi este permis să își exprime părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată

în această cauză întrucât ar deveni incompatibil și nu ar putea participa la judecarea cauzei.

Prin referirea le executarea pedepsei, judecătorul răstoarnă nepermis prezumția de nevinovăție

într-un moment în care nu avea voie să se pronunțe cu privire la vinovăția inculpatului.

2.Dacă inculpatul a încălcat cu rea credință obligația de a nu părăsi localitatea sau țara ori

obligațiile care îi revin pe durata luării aceste măsuri.

Informațiile cu privire la încălcarea obligațiilor sunt prezentate de organul de politie desemnat

pentru supravegherea executării măsurii, iar dacă organul judiciar în urma verificării

împrejurărilor în care s-a produs nerespectarea măsurii va constata dacă aceasta s-a produs sau

nu cu rea-credință.15

3.Dacă există date ca inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea

adevărului prin influențarea unei părți a unui martor sau expert, ori disturgerea alterarea sau

sutragerea mijloacelor materiale de probă.

Învinuitul sau inculpatul are dreptul de anu face nicio declarație conform art 70 al(2) iar în

cazul în care o face nu eeste obligat săs pună adevărul, putând să tăgăduiască săvârșirea

faptei, nefiind obligat să contribuie la aflarea adevărului, dar legea îi impune să nu interprindă

acțiuni care să zădărnicească aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările

cauzei.Pentu îndeplinirea condiției prevăzute de art. 148 lit. b) C. Pr. Pen.este necesar să

existe date că învinuitul sau inculpatul personal sau prin intermediul altei perosane, a încercat

sau va încerca:

-influențarea unei părți din proces; influențarea vreunui martor sau expert. Martor este

persoana care are cunoștiință despre o faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea

adevărului și care este chemată de organele judiciare pentru a fi ascultată cu privire la ceea ce

cunoaște. Expertul trebuie să fie dintre cei numiți direct de către organul judiciar sau

desemnați de instituția specializată căreia i s-a adresat organul judiciar. Influențarea se poate

realiza prin constrângere, corupere, rugăminți cu scopul de a-i determina pe martori sau

experți să facă declarații ori să exectute lucrări care să conducă la zădărnicirea aflării

15 Gr. Theodoru-pg 433.

19

adevarului. Momentul influențării trebuie să aibe loc înainte de ascultarea martorului ori

efecutarea expertizei sau în timpul acesteia, în niciun caz ulterior.

-distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor de probă. Mijloacele de probă sunt cele

prevăzute la art.94 și art.95 și anume obiectele care conțin sau poartă urmă a faptei săvârșite

sau obiecte care pot serivi la aflarea adevărului, obiecte care au fost folosite sau au fost

destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni și obiectele care sunt produsul infracțiunii.

Distrugerea mijloacelor materiale de probă constă în distrugerea obiectelor sau lucrărilor de

orice fel care conțin sau poartă o urmă a faptelor săvârșite sau care datorită legăturii lor cu

această faptă, cu persoanele care au săvârșit-o sau împrejurările în care a avut loc, pot furniza

probe utile soluționării cauzei penale, în împiedicarea luării măsurilor de conservare ori

salvare a lor, sau înlăturarea măsurilor luat în acest scop.16 Sustragerea presupune luarea

mijloacelor materiale de probă, fără consimțământul persoanei în a cărei posesie se află.

Alterarea presupune deteriorarea sau falsificarea conținutului mijloacelor materiale de probă,

în așa fel încât să nu mai potă servi la aflarea adevărului ori dacă sunt folosite să denatureze

adevărul. Simpla afirmație a martorului că a fost amenințat să declare în favoarea învinuitului

sau a inculpatului nu atrage incidența acestui caz dacă nu este dovedită și susținută de dovezi.

4.Să existe date că inculpatul pregătește săvârșirea de noi infracțiuni

Acest caz are în vedere situația în care din datele existente în cauză rezultă necesitatea

împiedicării învinuitului sau a inculpatului de a săvârși o nouă infracțiune. Datele existente

trebuie să privească iminința săvârșirii altei infracțiuni, ceea ce presupune referirea lor la o

activitate anume a învinuitului sau a inculpatului, ce determină obiectiv luarea măsurii

arestării preventive ca singură modalitate de împiedicare a învinuitului sau a inculpatului de a

săvârși alte infracțiuni cu intenție. Un exemplu ar fi existența unor indicii care determina

obiectiv organele de urmarire penală să considere luarea măsurii arestării preventive. Dacă

învinuitul sau inculpatul a săvârșit mai multe infracțiuni de aceeași natură ce denotă o

profesonalizare infracțională și specializare în acest sens( procurarea de arme sau obiecte de

natură a fi folosite la săvârșire de noi infracțiuni, a fost observat de mai multe ori pândind în

jurul unor obiective). Aceste informații trebuie să conducă la concluzia că săvârșirea unei alte

infracțiuni este iminentă și că numai , luarea unei măsuri preventive este de natură a

împiedica.

5.Învinuitul sau inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune(art 148 alin(1) lit. d).

Se are în vedere situația când după începerea procesului penal pentru o infracțiune, învinuitul

sau inculpatul săvârșește una sau mai multe infracțiuni cu intenție.

16 I.Istrate-pg 56.

20

6.Există date că învinuitul sau inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate

sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta

În cazul de mai sus există două situații independente una presupune folosirea unei forțe fizice

sau psihice asupra persoanei vătămate și cealaltă o corupere a acesteia ambele fiind

indepentente una față de cealaltă. Pentru ambele însă organul judiciar trebuie să aibă

suficiente informații verificabile din care să rezulte că învinuitul sau inculpatul poate influența

pozitția procesuală a persoanei vătămate prin constrângeri sau înșelarea acesteia. Legea nu

distinge cu privire la natura infracțiunilor pentru care se poate lua măsura preventivă în baza

acestui temei credem că acestea sunt dintre cele la care acțiunea penală se pune în mișcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătmate. Putem prezenta o situație ipotetică în care inculpatul

a săvârșit o infracțiune de tâlhărie prin folosirea unui cuțit asupra unei persoane mai în vârstă

pentru sustragerea portofelului acesteia. După sustragerea acestuia infractorul observă că

acesta nu conținea nicio sumă de bani. Partea vătămată depune plangere împotriva

inculpatului acesta fiind chemat la audieri de către organele de cercetare pentru a da declarații

cu privire la cele întmplate. Realizând gravitatea faptei, inculpatul încercă să contacteze

partea vătmată pentru a o convinge să renunțe la sesizarea formulată în acest sens promițându-

i o sumă de bani, dar aceasta refuzând categoric orice posibilă înțelegere cu inculpatul,

anunțând organele de cercetare penală. Ca urmare a celor enunțate mai sus și coroborat cu alte

probe suplimentare s-a dispus arestarea preventivă și ulterior condamnarea inculpatului.

7.Învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea

sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

După cum am prezentat anterior în codurile de procedură penală din 1864 și 1937 se

permitea luarea măsurii preventive a arestării dacă era reclamat un interes a siguranței

publice.

Pentu existența acestui caz legea prevede cumulativ două condiții astfel gravitatea

infracțiunii săvârșite reflectată prin pedeapsa prevăzută de lege, care trebuie să fie detențiunea

pe viață sau pedepsa închisorii mai mare de 4 ani. Pedeapsa prevăzută de lege este aceea care

apare în norma incriminatorie pentru fapta săvârșită în formă consumată și nu cea majorată

sau diminuată ca urmare a unor circumstanțe agravante sau atenuante. A doua condiție are în

vedere pericolul concret ce îl prezintă pentru ordinea publică lăsarea în libertate a

inculpatului. Anterior legii nr 281/2003 a doua condiție avea formularea ,, lăsarea sa în

libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică’’. Se poate observa că în textul anterior

21

pericolul putea fi numai eventual nu se cerea a fi concret, reglementarea actuală are în vedere

un pericol concret, palpabil care trebuie probat prin elemente de fapt.

Întrucât se folosește conceptul de ordine publică literatura de specialitate și practica

judiciară a încercat să definească acest termen îmbinând înțelesul din dreptul constituțional cu

cel din limbajul comun fiind definită ca ordinea politică, economică și socială dintr-un stat

care asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta

și se traduce prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățeniilor și a

respectării drepturilor acestora.17 Din punct de vedere politic este definită ca o caracteristică a

unei societăți în care domină siguranța securitatea, respectul față de drepturile cetățeniilor,

echivalent al păcii interne care permite cetățeniilor să trăiască în mod normal în societate.

Pericolul concret pentru ordinea publică este înțeles ca o reacție publică față de infracțiunea

săvârșită care afectează echilibrul social firesc creeând o stare de indignare, dezaprobare,

temere și insecuritate socială stimulând temerea că sistemul judiciar nu acționează ferm

împotriva unor astfel de manifestări încurajând alte persoane să comită fapte asemănătoare.

Aceste perturbații ale ordinii publice trebuie să fie dovedite prin probe. Organele judiciare

care propun sau cele care iau măsura arestării preventive trebuie să strângă și să administreze

probe nu numai în legătură cu existența infracțiunii, indentificarea persoanei care a săvârșit-o

și celelate împrejurări privind justa soluționare a cauzei și cu privire la pericolul concret care

îl presupune lăsarea în libertate a inculpatului sau învinuitului.

2.4. Organul judiciar competent a dispune arestarea

Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie, arestarea preventivă se dispune de judecător.

în acest sens sunt şi prevederile art. 136 alin. (5).

Iniţial art. 136 alin. (5) C. proc. p. prevedea că arestarea preventivă poate fi luată de

instanţa de judecată şi, în cazurile prevăzute de lege, şi de procuror, ca măsură provizorie în

cursul urmăririi penale.

Procurorul a avut dreptul de a dispune arestarea provizorie numai până la publicarea

O.U.G. nr. 109/2003, intrată în vigoare la data de 26 octombrie 2003. Această măsură

independentă18 putea fi dispusă de procuror numai în cursul urmăririi penale, pentru o durată

de cel mult 3 zile, atât faţă de învinuit, cât şi faţă de inculpat. De regulă, acestă măsură

preceda luarea măsurii arestării de către instanţă, la care nu se putea ajunge decât prin

parcurgerea ei, dar, aşa cum am menţionat se putea lua şi independent. întotdeauna însă, 17 Al. Țuculeanu-pg 49, Revista Dreptul nr.9/2000 pg. 107

18 N. Volonciu, Conotaţii din perspectiva europeană la ultimele moficări ale Codului de procedură penală. în R.D.P. nr. 1/2004, pag. 103.

22

indiferent că se propunea arestarea învinuitului sau inculpatului, procurorul avea obligaţia ca,

în termen de 24 de ore de la emiterea mandatului de arestare, să prezinte dosarul instanţei, fie

pentru a soluţiona propunerea de arestare, fie pentru a verifica legalitatea şi temeinicia

arestării, astfel cum prevede art. 5 paragraful 3 din Convenţie.

Având în vedere că interpretarea Curţii Europene, atât în hotărârile pronunţate până la

ratificarea Convenţiei de Parlamentul României19, cât şi ulterior20, "magistratul împuternicit

prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciarede care face vorbire art. 5 paragraful 3 din

Convenţie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă pentru persoana arestată

garanţii împotriva arbitrarului şi a privării nejustificate de liberatate, s-a prevăzut că acest

magistrat nu poate fi decât judecătorul.

Numai acesta beneficiază de un statut de independenţă, inamovibilitate, neputând fi

influenţat din punct de vedere politic sau administrativ. Astfel cum reţine Curtea Europeană,

chiar dacă "magistratul’’ nu se confundă cu "judecătorul, el trebuie să posede următoarele

calităţi:să se bucure de independenţă faţă de puterea executivă şi faţă de părţi, să existe

obligaţia ascultării personale a celui care îi este deferit, să examineze circumstanţele care

pledează pentru sau împotriva măsurii privării de libertate; să se pronuţe pe baza unor criterii

juridice stabilite asupra existenţei unor motive care să justifice măsura şi, în lipsa acestora, să

ordone eliberarea persoanei.

Dacă formularea din art. 23 alin. (4) din Constituţie - arestarea se dispune de judecător

- se justifică, legiuitorul constituţional vrând să semnifice excluderea luării măsurii arestării

preventive de către procuror, nu acelaşi lucru putem spune despre formularea din art. 136

alin. (5). Acest text trebuie să prevadă că arestarea preventivă se dispune în cursul urmăririi

penale de către judecător, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată. De altfel, era de

ajuns să se prevadă că măsura poate fi dispusă de instanţa de judecată, fiind evident ca

judecătorul, în reglementarea actuală, nu poate activa decât într-o instanţă. S-ar putea accepta

şi ideea că textul constituţional permite şi o reglemntare viitoare a instituţiei judecătorului de

instrucţie. într-o interpretare logică, ţinând seama şi de prevederile art. 160a, concluzia fiind

că, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se dispune de judecător, iar în cursul

judecăţii de către instanţa de judecată21. De fapt nici în reglementare art. 23 din Constituţie

legiuitorul nu este consecvent. Deşi în alin. (4) prevede că arestarea o dispune judecătorul, în

alin. (7) face vorbire de "încheierea instanţei.

19 C.E.D.O., Hotărârea din 4 decembrie 1979, cauza Schiesser c.Elveţiei; Hotarârea din 23 octombrie 1990, cauza Huber c. Elveţiei, în V. Berger, op. cit. pag 97 şi 99.20 C.E.D.O., Hotărârea din 22 mai 1998, cauza Vasilescu c. României, în M.Of. nr. 635 din 27 octombrie 1999; Hotărârea din 3 iunie 2003, cauza Pantea c. României, în M.Of. nr. 1150 din 6 decembrie 2004.

21 I. Neagu, pag. 408.

23

2.5. Actele procesuale şi procedurale care concură la luarea măsurii

Din prevederile art. 23 alin. (7) Constituţie rezultă că măsura arestării se dispune de

către judecător prin încheiere. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din prevederile art. 146 alin.

(8), art. 14922 alin. (9) şi art. 16023 alin. (1) C. proc. p. în cursul urmăririi penale,

judecătorul dispune arestarea preventivă printr-o încheiere motivată.

În faza de judecată (în primă instanţă, în apel sau în recurs), arestarea inculpatului se

dispune de către instanţă prin încheiere, dacă măsura se ia în cursul judecăţii, sau prin

sentinţă1 ori decizie24.

Hotărârea prin care se ia arestarea constituie actul procesual, ca manifestare de voinţă

a organului judiciar, şi trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de lege pentru actul

respectiv, dar obligatoriu şi menţiunile prevăzute în art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. p.

întocmirea minutei este obligatorie în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune

asupra măsurilor preventive. De menţionat că această dispoziţie, introdusă prin Legea nr.

356/2006, este următoarea Decizie nr. XVII din 21 octombrie 2005 a înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie3. Observăm că legiuitorul nu a preluat întocmai formularea dispozitivului deciziei

de mai sus25

Formularea deciziei instanţei supreme este cea corectă, având în vedere că, pentru

cazurile în care instanţa dispune asupra acestor măsuri prin sentinţă ori decizie, obligativitatea

întocmirii minutei era prevăzută de art. 309 C. proc. p. în redactarea anterioară.

Aducerea la îndeplinire a hotărâri de arestare se face prin intermediul mandatului de

arestare, care constituie actul procedural. Acesta trebuie să aibă conţinutul prevăzut în art.

151 alin. (3) C. proc. p., şi anume: instanţa care a dispus luarea măsurii26; data şi locul

emiterii; numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul27; datele privitoare la

persoana învinuitului sau inculpatului prevăzute în art. 70 şi codul numeric personal; arătarea

faptei ce formeză obiectul învinuirii sau inculpării şi denumirea infracţiunii; încadrarea

juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege, temeiurile concrete care determină arestarea;

ordinul de a fi arestat; indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat; semnătura

judecătorului.22 Odată cu rezolvarea fondului şi condamnarea inculpatului, prima instanţă poate dispune în baza art. 350 alin. (1),arestarea acestuia. De asemenea dacă

restituirea cauzei la procuror, potrivit art. 332 alin. (3), trebuie să dispună asupra măsurilor preventive, deci şi asupra arestării.23 M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006.

24 ? Instanţa de apel poate dispune arestarea indiferent dacă solţionează fondul cauzei ori dispune desfinţarea cu trimitere sau restituirea cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale, potrivit art. 332 alin. (3). In schimb, instanţa de recurs poate dispune arestarea numai dacă a casat cu trimitere ori restituie cauza potrivit art 332.25 Formularea dispozitivului Deciziei nr. XVII/2005 era: "In cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive

este obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute"26 Potrvit art. 11 din O.U.G. nr. 109/ 2003, ar trebui să se citească "judecătorul", dacă măsura a fost luată în cursul urmăririi penale.

27 în cursul urmăririi penale se trec numele şi prenumele judecătorului de la prima instanţă sau, după caz, al preşedintelui completului de la instanţa de recurs, iar în cursul judecăţii numele şi prenumele preşedintelui completului de judecată.

24

Potrivit art. 151 alin. (2) C. proc. p., dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea

mai multor învinuiţi sau inculpaţi, pentru fiecare trebuie să emită câte un mandat de arestare,

deoarece acesta este actul de procedură în temeiul căruia locul de deţinere îl primeşte şi îl

deţine pe cel arestat.

Mandatul de arestare are în conţinutul lui toate menţiunile despre care face vorbire art.

137 alin. (1) şi (2) C. proc. p., ceea ce este pe deplin justificat, ţinând seama că învinuitul sau

inculpatului prezent la soluţionarea propunerii de arestare i se înmâneză un exemplar al

mandatului, fară a i se comunica încheierea motivată. Pentru acest motiv, mandatul trebuie să

conţină toate elementele pe baza cărora cel arestat îşi poate motiva recursul, dacă este cazul.

Aceasta este cu atât mai necesară pentru cel arestat în lipsa căruia, atunci când este prins, i se

dă un exemplar al mandatului.

3.6. Obligaţiile judecătorului sau ale instaţei în cazul luării măsurii

Întrucât nimeni nu poate fi privat de libertate fără să cunoască temeiurile pe care o

asemenea măsură pe bazează28, art. 1371 alin. (1) C. proc. p. prevede că persoanei arestate i se

aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele arestării, iar învinuirea, în

cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Aceeaşi dispoziţie

este cuprinsă în art. 23 alin (8) din Constituţie.

Prevederea din ambele texte, referitoare la aducerea la cunoştinţă a celui arestat a

învinuirii, este fără obiect faţă de obligaţia ascultarii învinuitului sau inculpatului atât de

procurorul care face propunerea, cât şi de judecător sau instaţa de judecată. Or, potrivit art. 6

alin. (3) şi art. 70 alin. (2), mai înainte de a fi audiat, învinuitul sau inculpatul trebuie

încunoştinţat de organul judiciar despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a

acesteia. în aceste condiţii, învinuitul sau inculpatul cunoaşte învinuirea ce i se aduce înainte

de luarea măsurii arestării, chiar şi în ipoteza în care a refuzat să dea vreo declaraţie, astfel că

orice încunoştinţare ulterioară este inutilă.

Cu toate că ascultarea învinuitului sau inculpatului presupune şi referirea la cazurile

care au determinat propunerea arestării sale, ceea ce înseamnă că acestea au fost cunoscute,

odată cu înmânarea unui exemplar al mandatului, judecătorul sau preşedintele completului de

judecată trebuie să i se aducă la cunoştinţă, arătându-i în concret temeiul care a determinat

arestarea. Deşi nu se prevede expres, pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei obligaţii,

se impune consemnarea îndeplinirii ei într-un proces verbal.

Potrivit art. 3171 alin. (2) C. proc. p., judecătorul care a dispus arestarea trebuie ca, în

termen de 24 de ore, să încunoştinţeze despre acesta un membru al familiei învinuitului sau

28 N. Volonciu, pag. 407.

25

inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, despre care întocmeşte un proces-verbal.

Termenul de 24 de ore este un termen procedural de recomandare şi se calculează pe ore

libere, de la momentul înmânării mandatului de arestare. Această obligaţie a judecătorului

trebuie îndeplinită indiferent dacă cel arestat solicită sau nu încunoştinţarea.

Se pune întrebarea cum se procedează dacă învinuitul sau inculpatul arată ca nu

doreşte încunoştinţarea familiei. Având în vedere că o persoană nu poate dispărea pur şi

simplu fără ca cei interesaţi (părinţi, soţ, copii) să nu fie avizaţi în legătură cu măsura luată,

credem că şi în acest caz judecătorul trebuie să încunoştinţeze un membru al familiei.

În literatura juridică s-a considerat că acestă prevedere a legii este aplicabilă numai în

cazul în care dispoziţia de arestare este conjugată cu arestarea efectivă a învinuitului sau

inculpatului, pentru cel arestat în lipsă încunoştinţarea contravenind chiar bunei desfăşurări a

procesului penal. Deşi suntem de acord că, în această ipoteză, nu se face o înştiiţare în sensul

arătat în art. 1371 alin. (2) socotim că măsura arestării nu poate rămâne ocultă. Din

dispoziţiile art. 146 alin. (12) şi art. 1491 alin. (13) C. proc. p. rezultă că celor lipsă la

pronunţare li se comunică dispozitivul încheierii prin care judecătorul soluţionează

propunerea de arestare.

Ori, aceasta este o modalitate prin care cei care locuiesc cu învinuitul sau inculpatul

iau cunoştinţă despre măsura arestării. În sfârşit, când învinuitul sau inculpatul are în ocrotire

un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o

persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, judecătorul are

obligaţia impusă prin art. 161 C. proc. p. de a încunoştinţa autoritatea competentă în vederea

luării măsurilor de ocrotire.

26

Arestarea preventivă a învinuitului în cursul urmăririi penale

27

Capitolul III

3.1. Necesitatea propunerii de arestare

Sesizarea instanţei se face de procurorul care supraveghează urmărirea penală sau care

efectuează urmărirea penală. în primul caz, o pot face în primul rând sau la sesizarea

organului de cercetare penală (art. 138, art. 233, art. 234).În cazul în care învinuitul sau

inculpatul este reţinut de către organul de cercetare penală, referatul de propunere a

arestării trebuie înaintat procurorului în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului.

Dacă după examinarea cauzei procurorul constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute

de lege pentru luare arestării1 şi consideră că măsura este justificată de buna desfăşurare a

urmăririi penale, ia măsuri pentru aducerea învinuitului sau inculpatului în vederea

ascultării acestuia, asigurând în acelaşi timp asistenţa juridică, ce poate fi făcută de avocatul

ales sau de un avocat numit din oficiu.

În ipoteza în care învinuitul sau inculpatul nu este reţinut, respectiv arestat,

procurorul dispune aducerea acestuia pe baza unui mandat de aducere.

Durata scurtă a reţinerii este de natură a crea probleme în situaţia în care învinuitul

sau inculpatul are apărător ales şi acesta nu se prezintă la ora stabilită pentru ascultare. Faţă

de dispoziţiile art. 171 alin. (41), şi în cazul în care se constată că lipsa apărătorului ales este

nejustificată şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea,

apărătorului desemnat din oficiu trebuie să i se acorde timpul necesar pentru pregătirea

apărării. Astfel, deşi nu se mai prevede că termenul acordat nu poate fi mai mic de 24 ore,

astfel cum era în reglementarea

Ambele texte fac trimitere la dispoziţiile art. 143 şi 148 anterioară Legii nr.

356/2006, indiferent de complexitatea cauzei, acest termen nu poate depăşi durata reţinerii.

Ascultarea învinuitului se face cu respectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (3) şi art. 70

alin. (2) din C. proc. pen., desigur dacă acesta consimte să dea o declaraţie. Nu are relevanţă

împrejurarea că învinuitul sau inculpatul a mai dat declaraţii anterior, procurorul având

obligaţia să-i pună în vedere că această ascultare este necesară pentru eventualitate arestării

preventive. Acesată condiţie nu este îndeplinită dacă persoana a fost ascultată ca învinuit în

28

ziua în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a formulat propunerea de arestare

perventivă, fară a mai fi ascultat în calitate de inculpat29.

Când luarea arestării este condiţionată de existenţa unor încuviinţări, aprobări sau

avize30, ascultarea se va face numai după obţinerea acestora.

Învinuitul sau inculpatul aflat în imposibilitatea de a prezenta ori de a fi adus trebuie

ascultat la locul unde se află. Nu este admisă ascultarea prin comisie rogatorie sau

delegare, fiind obligatorie ascultarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală

ori supraveghează urmărirea penală.

Dacă în urma ascultării se impune clarificarea unor împrejurări legate de faptă sau de

cazurile de arestare şi probatoriul administrat nu a dus la constatarea că arestarea nu mai este

neceesară, procurorul trebuie să procedeze la o nouă ascultare.

În ipoteza în care datele furnizate de învinuit sau inculpat nu sunt de natură a înlătura

necesitatea arestării, procurorul întocmeşte un referat motivat prin care propune luarea

măsurii arestării preventive. Dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în aceeaşi cauză şi

pentru toţi se face propunere de arestare, se întocmeşte un singur referat.

Folosirea adverbului condiţional „numai" exclude posibilitatea sesizării instanţei fără

îndeplinirea obligaţiei de ascultare a învinuitului sau inculpatului, asistat de apărător, mai

puţin în cazul art. 150 C. proc. p., când ascultarea nu este posibilă din motive obiective.

Neîndeplinirea acestei obligaţii are drept consecinţă respingerea propunerii de către judecător,

procurorul având dreptul de a reitera propunerea cu respectarea condiţiei impuse de lege.

3.2. Instaţa competentă

Propunerea de arestare şi dosarul cauzei se prezintă de procuror preşedintelui instanţei

ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza

în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad a acesteia şi a cărei circumscripţie se află

locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori

sediul perchetului din care face parte procurorul care efecuează sau supraveghează urmărirea

penală.

În literatura juridică31 s-a arătat că pluralitatea de instanţe cărora li se poate adresa

procurorul a fost stabilită prin Legea nr. 356/2006 pentru a se putea acţiona operativ în

cazurile urgente. Ori, în materie de luare a măsurii arestării preventive, toate cazurile sunt

urgente.29 C. A. Braşov, Secţia penală, încheierea nr. 85 din 27 octombrie 2006, nepublicată.

30 Este cazul deputaţilor şi senatorilor, membrilor Guvernului, judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor asistenţi, judecătorilor Curţii Constituţionale, membrilor Curţii de Conturi etc.

31 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 448

29

Procurorul poate sesiza oricare din instanţe numai în situaţia în care învinuitul nu este

reţinut sau arestat, respectiv inculpatul reţinut, întrucât, în ultima ipoteză, pentru asigurarea

prezenţei acestuia la soluţionarea propunerii de arestare, procurorul este reţinut să sesizeze

întotdeauna instanţa în al cărei cirumscripţie se află locul de deţinere32.

Dacă includerea în sfera instanţelor competente a soluţiona propunerea de arestare

preventivă a instanţei corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află sediul

Parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea

penală este justificată în situaţia prevăzută în art. 30 alin. (3), când urmărirea penală se

efectuează de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către

Parchetele de pe lângă Curţuile de Apel ori de pe lângă Tribunale, întrucât stabilirea instanţei

după criteriile prevăzute în art. 30 alin. (1) se face prin rechizitoriu, nu întrevedem nici o

raţiune pentru includerea instanţei de la locul unde s-a constatat săvârşirea faptei

prevăzute de legeea penală. Pe lângă faptul că această ipoteză este inclusă în cea de mai sus,

semnalăm şi inconsecvenţa exprimării legiuitorului faţă de formularea consacrată din art. 30

alin. (1) lit. a) (locul unde a fost săvârşită infracţiunea). Chiar dacă s-a preluat expresia

folosită din art. 143 alin. (1),,fapta prevăzută de legea penalăîn loc de „infracţiune", referirea

la locul unde s-a constatat săvârşirea unei asemenea fapte ar putea lăsa impresia că s-a

introdus un nou criteriu de determinare a competenţei teritoriale. Locul săvârşirii unei

infracţiuni, astfel cum este explicat în art. 30 alin. (4), nu este totuna cu locul unde s-a

constatat săvârşirea unei infracţuni.

Prevederea că dosarul se prezintă preşedintelui instanţei ori judecătorului delegat de

acesta nu mai corespunde noii regelemntări din Legea nr. 304/2004 privind origanizarea

judiciară, potrivit căreia activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiului

distribuirii aleatorii a dosarelor. Faţă de acest nou principiu, preşedintele instanţei nu mai

are nici o atribuţie în repartizarea dosarului, după înregistrarea şi formare acesta fiindu-i

predat direct judecătorului planificat la permanenţă potrivit Regulamentului de ordine

interioară al instanţelor judecătoreşti.

3.3. Măsuri pregătitoare soluţionării propunerii

Potrivit art. 146 alin. (3) şi art. 1491 alin. (3) C. proc. p. la prezentarea dosarului de

către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de

soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 ore de reţinere, în

32 Pentro o altă opinie, a se vedea G. A. Năsui, Arestarea preventivă în noua reglementare a Codului de procedură penală, în Decretul nr. 2/2004, pag. 149. Autorul apreciază că procurorul are latitudinea alegerii instanţei.

30

cazul în care învinuitul este reţinut, respectiv până la expirarea mandatului de arestare a

învinuitului devenit inculpat.

Reglementarea este deficitară, întrucât, potrivit Regulamentului de ordine interioară

al instanţelor judecătoreşti33, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta, de

regulă preşedintele secţiei penale, nu are atribuţii cu privire la fixarea termenului de

judecată. Potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, actele de

sesizare a instanţei se depun la registratură şi, după ce primesc dată certă, se predau

preşedintelui sau judecătorului delegat, actele de sesizare primesc număr din registrul

general de dosare, dosarul nou format fiind transmis persoanei desemnate cu repartizarea

aleatorie a cauzelor, aceasta fiind făcută în sistem informatic sau prin metoda sistemului

ciclic.

Rezultă că, prin repartizarea aleatorie, ziua de soluţionare a propunerii de arestare

preventivă nu este stabilită de preşedintele instanţei sau de judecătorul delegat de acesta.

Judecătorul planificat de permanenţa căruia i-a revenit propunerea de arestare preventivă

este cel care, în funcţie de datele cauzei, poate preschimba ziua stabilită şi fixează ora de

soluţionare.

Dacă propunerea priveşte un învinuit sau inculpat aflat în stare de libertate,

termenul de soluţionare trebuie stabilit ţinând seama de îndeplinirea procedurii de citare. în

ipoteza în care învinuitul sau inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se

sustrage de la urmărire, citarea se face prin afişare la sediul Consiliului local în a cărui

rază teritorială s-a săvîrşit infracţiunea. întrucât prezenţa învinuitului este necesară atât

pentru ascultarea sa, cât şi pentru executarea mandatului, în ipoteza admiterii propunerii,

aducerea acestuia se realizează pe baza mandatului de aducere.

Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi

procurorului, căruia legea îi impune obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului a

învinuitului sau inculpatului reţinut ori arestat.

Compunerea completului de soluţionare a propunerii, potrivit art. 146 alin. (4) şi art.

14934 alin. (4) C. proc. pen. propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de

consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.

Având în vedere că este pentru prima dată când Codul de procedură penală are o

prevedere privitoare la compunerea numerică a completului de judecată35 şi ţinând seama

că acesta are aplicabilitate numai cu privire la compunerea instanţei în cauzele având ca

33 Regulament din 22 septembrie 2005, publicat în M. Of. nr. 958 din 28 octombrie 2005.34 Competarea textelor cu menţiunea că este indiferentă natura infracţiunii s-a făcut prin O.U.G. nr. 109/2003

35 Dreptul comun în materie de compunere a instanţei îl constituie Legea de organizare judiciară nr. 304/2004

31

obiect propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, această prevederea are

caracterul unei norme speciale.

Din acest motiv şi pentru infarcţiunile de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000,

care conţinea dispoziţii speciale cu privire la compunerea completului specializat să judece

asemenea infracţiuni36, soluţionarea propunerii de arestare în cursul urmăririi penale se

face de un singur judecător. Dispoziţia are caracter derogatoriu efectiv numai în ceea ce

priveşte compunerea completului de judecată de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde

completul este format din trei judecători. Astfel şi propunerile de arestare pentru infracţiuni

de competenţa instanţei supreme se soluţionează de un singur judecător

.3.4. Aducerea invinutului în faţa judecătorului

Potrivit art. 146 alin. (5) şi art. 1491 alin (5) C. proc. p., învinuitul este adus în faţa

judecătorului şi va fi asistat de apărător.

Dacă în cazul învinuitului reţinut sau arestat este evident că acesta trebuie adus, mai

puţin în cazurile în care deplasarea sa nu este posibilă, se pune întrebarea dacă aducerea

priveşte şi pe cel aflat în libertate, dacă nu este dispărut, plecat în străinătate ori se sustrage

de la urmărirea penală, caz în care aducerea se face pe baza mandatului de aducere.

Având în vedere că aducerea nu a fost condiţionată de existenţa unei alte măsuri

privative de libertate şi ţinând seama atât de importanţa ascultării de către instanţă a

învinuitului, cât şi de posibilitatea executării mandatului de arestare, în eventualitatea

admiterii propunerii, înclinăm că trebuie adus şi învinuitul sau inculpatul aflat în libertate.

Prin "aducere în faţa judecătorului" trebuie să se înţeleagă aducerea învinuitului la

sediul instanţei în cadrul căreia activează judecătorul, acesta neavând posibilitatea

soluţionării propunerii în alt loc şi în alt cadru. Legea chiar prevede că soluţionarea are loc

în camera de consiliu, adică în sediul instanţei.

În cazurile în care învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, procurorul este

obligat să asigure prezenţa acestuia. Aceasta nu înseamnă că judecătorul nu va dispune

citarea învinuitului sau inculpatului, care astfel încunoştinţat are posibilitatea pregătirii

apărării. în celelalte cazuri, judecătorul emite mandatul de aducere.

Articolul 1491 alin. (6) C. proc. p., la care face trimitere şi art. 146 alin. (6), se

prevăd, cu titlu de excepţie, cazurile în care învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat nu

36 Dispoziţii speciale privind compunerea instanţei la judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie erau cuprinse în alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 78/2000, care a fost însă abrogat prin O.U.G. nr. 50/2006. în prezent faţă de prevederile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2000 privind organizarea judiciară, şi aceste cauze se judecă de un complet format dintr-un judecător.

32

este adus în faţa judecătorului, şi anume: când starea sănătăţii face imposibilă

deplasarea şi în caz de forţă majoră sau stare de necesitate.

Pentru a nu face loc arbitrarului, este necesar să existe un minim de date din care să

rezulte boala de care suferă învinuitul sau inculpatul şi faptul că acesta îl face

netrasportabil.

Cauza de forţă majoră trebuie să constituie un eveniment imprevizibil şi de

neînlăturat care să împiedice în mod obiectiv prezentarea persoanei deţinute în faţa

judecătorului. Acest eveniment poate fi un fenomen natural, dar şi un fenomen social

Starea de necesitate poate consta într-o împrejurare sau complex de împrejurări de

fapt de natură să constrângă organul abilitat să-1 împiedice să prezinte pe învinuit sau

inculpat în faţa judecătorului să întreprindă o altă activitate impusă de evenimentul

întâmplător.

În toate celelalte cazuri aducerea învinuitului sau inculpatului reţinut sau arestat în

faţa judecătorului este obligatorie, chiar dacă acestea presupune unele eforturi. Nu s-ar

putea invoca drept motiv al neprezentării deficenţe de organizare la locul de deţinere, cum

ar fi lipsa de carburanţi sau planificarea personalului de escortă în alte activităţi, întrucât

deplasarea trebuie să fie imposibilă din motive obiective.

3.5. Soluţionarea propunerii de arestare

Propunerea se soluţionează în camera de consiliu, la şedinţa luând parte obligatoriu

procurorul şi apărătorul învinuitului sau inculpatului, indiferent dacă ultimul este prezent

sau nu. Cum legea nu explică noţiunea de "cameră de consiliu", iar publicitatea şedinţei de

judecată este regula, în lipsa unei dispoziţii exprese, ca în cazurile prevăzute în art. 290

alin. (2) şi art. 485 alin (2) C. proc. p., condiţia publicităţii şedinţei de judecată trebuie

îndeplinită şi în situaţia în care judecata are loc în camera de consiliu, ceea ce înseamnă că

accesul publicului nu poate fi interzis37.

Obligaţia ascultării învinuitului sau inculpatului este impusă şi judecătorului, care

trebuie să respecte dispoziţiile art. 6 alin. (3) şi art. 70 alin. (2) C. proc. p. Dacă propunerea

priveşte mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, ascultarea fiecăruia se face separat. Chiar dacă

regula lipsei de publicitate este mult atenuată, procedura rămâne necontradictorie sub acest

aspect, nefiind permis ca învinuiţii sau inculpaţii să cunoască susţineriile celorlalţi.

37 I. Neagu, op. cit., pag. 591

33

Învinuitul sau inculpatului trebuie ascultat cu privire la toate infracţiunile pentru care

se propune arestarea38.

Mai înainte de ascultarea învinuitului sau inculpatului, apărătorului trebuie să i se

permită consultarea dosarului şi să i se asigure timpul minim necesar acestei operaţiuni.

Lipsa acestei prevederi din reglementarea supusă analizei nu poate duce la alta concluzie.

Pentru ca apărarea să poată fi concretă şi efectivă, este o chestiune de evidenţa că apărătorul

trebuie să cunoască piesele dosarului din momentul în care procurorul propune judecătorului

arestarea preventivă, întrucât numai aşa se poate realiza o egalitate între cele două părţi şi dă

concreteţe principiului contradictorialităţii39. Dacă s-ar refuza acest drept apărătorului, ar

însemna că apărarea să cunoască numai ceea ce relatează învinuitul sau inculpatul. Ori,

apărătorul trebie să cunoască dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea

arestării, şi anume dacă sunt probe sau indicii că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală şi dacă existe probe sau date din care să rezulte vreunul din

cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1) C. proc. p. Principiul garantării libertăţii persoanei în

procesul penal trebuie să primeze trăsăturii lipsei de publicitate a urmăririi penale.

Se pune problema dacă, în această procedură se poate dispune administrarea unor

probe. Considerăm că nimic nu împiedică pe procuror ori învinuit sau inculpat să depună

înscrisuri, nefiind însă posibilă administrarea altor probe, cum ar fi audierea părţii vătămate

sau a unor martori, chiar dacă acesta nu presupune amânarea soluţionării propunerii de

arestare preventivă la alt termen.

În acest sens prevederile din art. 146 alin. (8)40 C. proc. p., potrivit căreia, după

ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare

preventivă. Folosirea adverbului "de îndată" are semnificaţia caracterului urgent al producerii

şi exclude alte activităţii între momentul ascultării şi acela al pronunţării, în afara celor care

privesc dezbaterea şi deliberarea. în practica judiciară1 şi în literatura juridică41 s-a considerat

că dimpotrivă, acest lucru este posibil, ca o garanţie a libertăţii persoanei.

Pronunţarea soluţiei trebuie făcută înainte de expirarea duratei măsurii reţinerii

învinuitului sau inculpatului sau a arestării învinuitului, atât pentru soluţionarea recursului

împotriva încheierii de respingere a propunerii în interiorul duratei măsurii anterioare.

Pronunţarea judecătorului după expirarea reţinerii sau arestării anterioare nu afectează

cu nimic legalitatea hotărârii, ci face numai dificilă executarea mandatului de arestare, în

38 C. A. Braşov, Decizia penală nr. 171/R din 20 aprilie 2001, nepublicată.39 în sens contrar, a se vedea C.A. Braşov, încheierea penală nr. 54/R din 11 noiembrie 2003, în C.P.J.P. 2003- 2004, Ed. AH Beck, Bucureşti, 2005, pag. 234

40 C.A. Bucureşti, secţia penală a Il-a, decizia nr. 1267 din 7 iulie 2003, nepublicată41 T. Manea, Probleme ivite cu ocazia aplicării în practică a noilor dispoziţii procedurale prevăzute de Legea nr. 281/2003 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

109/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, în Dreptul nr. 7/2004, pag. 153.

34

eventualitatea admiterii propunerii, având în vedere că, la expirarea duratei reţinerii sau

arestării învinuitului, măsura încetează de drept şi acesta nu poate fi împiedicat sa plece42.

Judecătorul se pronunţă prin încheiere, care poate fi de admitere sau respingere a

propunerii de arestare. Fiind o hotărâre prin care se rezolvă propunerea de arestare,

rezultatul deliberării trebuie desemnat printr-o minută, întocmită în două exemplare

semnată de judecător.

Pronunţarea se face în şedinţă publică. încheierea trebuie să conţină menţiunile

arătate atât în art. 305, cât şi în art. 137 alin (1) şi (2) C. proc. p. şi trebuie motivată,

arătându-se în concret temeiurile care justifică arestarea, în cazul admiterii propunerii,

precum şi în ce constă neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, în ipoteza respingerii

propunerii.

Încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la întocmirea minutei, a semnării acesteia,

precum şi a pronunţării în şedinţă publică atrag nulitatea absolută43 a actului procesual.

Nemotivarea încheierii, în special lipsa menţiunilor prevăzute în art. 137 alin. (1) şi (2) C.

proc. p., atrage de asemenea nulitatea actului care, deşi relativă, nu poate fi înlăturarea în

nici un mod, vătămarea adusă fiind evidentă.

3.6. Durata arestării

În cazul admiterii propunerii şi luării măsurii arestării preventive, judecătorul fixează

durata acesteia. În cazul arestării învinuitului, durata nu poate depăşi 10 zile, iar în cazul

arestării inculpatului, nu poate depăşi 30 de zile. Faţă de formularea textelor de lege, rezultă

că arestarea se poate dispune şi pe o durată mai mică decât cea maximă, de 10, respectiv

30 de zile.

Arestarea învinuitului se poate dispune pe durata maximă şi în cazul în care

aceasta a fost anterior reţinut. În schimb, dacă inculpatul fost anterior reţinut sau arestat

ca învinuit, arestarea nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din

30 de zile a perioadei în care acesta a fost reţinut sau arestat. Bunăoară, în ipoteza în care

învinuitul a fost reţinut în ziua de întâi la orele 20.00, fiind apoi arestat în ziua de doi la orele

13.00, dacă arestarea lui ca inculpat se dispune în ziua de şapte la orele 10.00, durata

maximă pe care se poate lua măsura arestării este de cel mult 24 de ore.

42 C.A. Braşov, încheierea penală nr. 8/R din 7 februarie 2005, nepublicată.43 în acest sesn, a se vedea I.C.C.J., Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005, pronunţată în recurs în interesul legii în aplicarea dispoziţiilor art. 309 C. proc.

pen., în M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006. în sesnsul că sanţiunea lipsei minutei este nulitatea relativă, a se vedea Şt. Pistol, Necesitatea întocmirii minutei încheierii în materie a măsurilor preventive şi sancţiunea neîntocmirii acesteia, în Dreptul nr. 3/2006, pag. 227- 234

35

Calcularea termenului se face potrivit art. 188, ceea ce înseamnă că ziua de la care

începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia. De aceea, încheierea de

luare a măsurii, precum şi în mandatul de arestare nu trebuie trecute şi ora zilei în care s-a

luat măsura şi nici ora zilei la care durata expiră44.

Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de

arestare a inculpatului. Astfel dacă măsura arestării învinuitului s-a dispus în ziua de întâi,

pe o durată de 10 zile, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare în ziua de şase, sesizarea

instanţei pentru arestarea inculpatului se facându-se în ziua şapte, când s-a şi dispus

arestarea, mandatul de arestare a învinuitului încetează începând cu ziua şapte, care va intra

plină în durata arestării inculpatului.

Momentul de începere al curgerii termenului pe care s-a luat arestarea preventivă

diferă în funcţie de cum arestarea a fost dispusă după ascultarea învinuitului sau

inculpatului ori a fost dispusă în lipsa acestuia. Deşi art. 149 C. proc. p. reglementează

numai "durata arestării inculpatului ", iar reglementarea referitoare la învinuit nu face nici

o precizare privind momentul de început al curgerii termenului şi nici nu trimite la

dispoziţiile art. 149, acestea din urmă se aplică şi în cazul învinuitului, ca supliment

analogic.

Astfel, când arestarea a fost dispusă după ascultarea învinuitului sau inculpatului,

termenul curge de la data emiterii mandatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă

în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.

Deşi prevederile art. 159 alin. (1) C. proc. p. au fost modificate prin Legea nr.

281/2003, acestea nu au fost corelate întru totu cu celălalte prevederi. Este adevărat că prin

referire la ascultarea învinuitului sau inculpatului legiuitorul a avut în vedere faptul că, în

asemenea situaţie, învinuitul sau inculpatul este prezent şi mandatul se execută de îndată.

S-a omis însă cazul învinuitului sau inculpatului, reţinut sau arestat preventiv, care nu a

fost adus la soluţionarea propunerii în cazurile arătate în art 14945 alin. (6) C. proc. p. şi

care nu a putut fi ascultat. Or, şi în acest caz termenul curge de la data emiterii mandatului,

chiar dacă acesta este comunicat celui arestat şi locul de deţinere la un moment ulterior.

Din modul de formulare a art. 149 şi art. 152 C. proc. p. este evident că punerea în

executare a mandatului pentru cel arestat în lipsa 1-a avut în vedere numai pe învinuitul

44 A se vedea Trib. Covasna, încheierea penală nr. 1 din 24 ianuarie 2005, nepublicată. în mod greşit s-a făcut menţiunea că arestarea dispusă pe 29 de zile începe să curgă de la data de 24 ianuarie 2005, orele 15. 15, măsura arestării lăută mai înainte de orele 15.00 trebuia dispusă din ziua de 24 ianuarie 2005 până în ziua de 21 februarie 2005 inclusiv. Este de observat că judecătorul a greşit atât cu privire la modul de calcul al duratei reţinerii, cât şi cu privire la modul de calcul al duratei arestării.

45 De pildă, potrivit art. 143 alin. (2), când organul de cercetare penală ia măsura reţinerii, are obligaţia să îl încunoştiinţeze de îndată, pe procuror, acesta facându-se în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului sau inculpatului, în cazul în care, astfel cum prevede art. 144 alin. (3), propune arestarea preventivă a acestuia. Raportat însă la durata maximă a reţinerii, de cel mult 24 ore, cele 10 ore înseamnă aproape jumătate din durata reţinerii. Şi totuşi, încunoştiinţarea este considerată ca fiind făcută „de îndată".

36

sau inculpatul dispărut, aflat în străinătate ori care se sustrage de la urmărire, nu şi pe cel

care este deja reţinut sau arestat ca învinuit.

în situaţia în care, în cursul urmăririi penale, o cauză este trecută de la un organ de

urmărire penală la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. în cursul

urmăririi penale, arestarea inculpatului poate depăşi durata de 30 de zile numai dacă

măsura a fost prelungită, fară ca durata totală să poată depăşi un termen rezonabil, şi nu

mai mult de 180 de zile.

3.7. Emiterea mandatului de arestare

Potrivit art. 146 alin. (10), C. proc. p. la care face trimitere şi art. 149 1 alin. (12),

judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare al învinuitului

sau inculpatului. Formularea acestui text, aplicabil numai pentru cazul arestării preventive în

cursul urmăririi penale, diferă sensibil la formularea art. 151 alin. (1), text cu caracter de

dispoziţie generală, care priveşte arestarea preventivă atât în cursul urmăririi penale, cât şi în

cursul judecăţii. Astfel, potrivit art. 151 alin. (1), după întocmirea hotărârii prin care s-a

dispus arestarea preventivă, judecătorul de la prima instanţă sau, după caz, preşedintele

completului de la instanţa de recurs emite de îndată mandatul de arestare preventivă.

Este evident că, în înţelesul dat de legiuitor, termenul „de urgenţă" nu este sinonim

cu cel „de îndată"'. Termenul „de urgenţă" exclude orice interval de timp dintre actul

procesual prin care se dispune arestarea şi actul procedural care îl materializează, mai mare

de timpul fizic necesar întocmirii mandatului de arestare.

Pentru evitarea unor reacţii negative din partea învinuitului sau inculpatului aflat în

libertate în procedura de soluţionare a propunerii de arestare, se recomandă ca, după

întocmirea minutei prin care s-a dispus arestarea, să se întocmească şi mandatul de arestare,

asfel ca, în momentul pronunţării soluţiei, să i se înmâneze acestuia un exemplar al

mandatului.

Datorită formulării anterioare a art. 151 alin. (I)46 C. proc. p., în practica judiciară s-

a pus problema emiterii acestui act procedural în cazul în care măsura arestării se dispunea

de instanţa de recurs. Instanţa supremă47 a considerat că, în cazul în care instanţa admite

recursul declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a respins propunerea de luare

a măsurii arestării preventive şi dispune luarea acestei măsuri, mandatul de arestare se

46 Anterior Legii nr. 356/2006, textul avea următorul conţinut: „după întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandatul de aresatare".

47 C. S. J., încheierea penală nr. 5739 din 5 decembrie 2003, nepublicată

37

emite de instanţa căreia îi revine competenţa să judece cauza în fond, potrivit art. 149 1 alin.

(1) C. proc. p., iar nu de instanţa de recurs. Alte instanţe48, precum şi unii autori49 au

considerat că mandatul de arestare trebuie emis, şi în această situaţie, de instanţa care a

dispus măsura, respectiv de instanţa de recurs.

In ipoteza în care învinuitul sau inculpatul era prezent la soluţionarea recursului

declarat de procuror împotriva încheierii primei instanţe, de respingere a propunerii de

arestare, fie că era reţinut sau arestat ca învinuit, fie că se afla în stare de libertate, este

evident că mandatul de arestare se emitea de preşedintele completului de judecată3 imediat

dispunerii arestării. Numai astfel se respectau dispoziţiile art. 146 alin. (10) şi ale art. 149

C. proc. p., în sensul că termenul pentru care s-a dispus măsura curge de la data emiterii

mandatului, când arestare s-a dispus după ascultarea învinuitului sau inculpatului.

3.8 Condiţiile necesare pentru prelungirea arestării

Din ansamblu reglementării arestării preventive rezultă că pentru admisibilitatea

propunerii de prelungire trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) măsura arestării a fost legală şi justificată. Deşi nu este sesizată în mod expres

cu verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării a cărei prelungire se solicită, este evident

că, mai înainte de a analiza motivele invocate de procuror, judecătorul este dator să verifice

legalitatea şi temeinicia arestării, nefiind de admis că s-ar putea prelungi o măsură

nelegală'. Această obligaţie a judecătorului rezultă din dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc.

p., potrivit cărora măsura preventivă se revocă din oficiu şi când a fost luată cu încălcarea

prevederilor legale, ceea ce înseamnă că, indiferent de modalitatea în care judecătorul a

fost sesizat în cursul urmăririi penale şi de obiectul cererii, acesta are dreptul (şi obligaţia)

de a verifica legalitatea şi temeinicia cererii;

b) mandatul de arestare a fost executat şi durata arestării nu a expirat.

Această condiţie rezultă din prevederile art. 159 alin. (1) C. proc. p., potrivit cărora

procurorul trebuie să sesize instanţa cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării,

iar judecătorul trebuie să se pronunţe în termen de 24 ore de la primirea dosarului. Cu toate

acestea, s-a susţinut50 că este fară relevanţă faptul că, în momentul prelungirii arestării

preventive, inculpatul se află ori nu în detenţie efectivă, întrucât pot exista situaţii în care,

48 C.A. Cluj, încheierea penală nr. 650 din 10 octombrie 2003, nepublicată; C.A. Braşov, încheierea penală nr. 37 din 9 aprilie 2004, nepublicată49 Şt. Pistol, Sinteză de practică judiciară a Curţii Militare de Apel în materia arestării preventive după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, în Dreptul nr. 9/2004, pag. 250-25150 Gh. Mateuţ, FI. Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, în Dreptul nr. 4/1997, pag. 73

38

deşi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi s-a emis mandatul de arestare, măsura

să nu fi fost pusă în executare, fapt ce nu împiedică prelungirea măsurii preventive

respective, cu condiţia obligatorie ca, în momentul prelungirii, să nu fi expirat durata

arestării. Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat, nefiind posibilă o prelungire a

unei arestări ce nu a fost pusă în executare, pentru care termenul nu a început încă să curgă51.

De asemenea, atât în practica judiciară52, cât şi în literatura juridică53 s-a exprimat

opinia că, pentru prelungirea arestării inculpatului, este esenţială respectarea cerinţelor

impuse de lege referitoare la necesitatea şi motivarea acesteia, nu şi existenţa stării de

deţinere.

Cu alte cuvinte, prelungirea s-ar putea dispune şi dacă arestarea iniţială a încetat.

Această opinie a fost combătută54, motivându-se că numai o arestare care nu a încetat poate

fi prelungită, nu şi una care a încetat de drept fiind imposibil să fie prelungită o stare care nu

mai există. De altfel, în sens literal, termenul de „prelungire" în timp priveşte un element de

continuitate şi nu de discontinuitate;

c) temeiurile iniţiale impun în continuare privarea de libertate ori există

temeiuri noi care să o justifice. Potrivit art. 155 alin. (1) C. proc. p., prelungirea arestării

poate fi dispusă numai dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în

continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

în funcţie de cazurile prevăsute în art. 148 alin. (1) C. proc. p. vom analiza în ce

situaţii se poate reţine că acestea subzistă. Astfel:

- pentru cazul de la lit. a) în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul

sustragerii de la urmărirea penală, este greu de crezut că intenţia acestuia s-a schimbat în

decursul termenului pentru care s-a luat măsura iniţială, în special în situaţia în care a fugit

din ţară şi pentru aducerea acestuia s-a apelat la procedura extrădării sau a mandatului

european de extrădare. în schimb, dacă arestarea s-a bazat pe date privind pregătirea

inculpatului de a fugi ori de a se sustrage în orice mod de la urmărirea penală, trebuie

analizat în ce măsură mai subzistă pericolul ca acesta să fugă ori să se sustragă;

- cazul de arestare prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. p., potrivit

căruia inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau

ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri, poate subzita numai dacă datele

51 Potrivit art. 149 alin. (1) teza finală, când arestarea este dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare

52 C.A. Bucureşti, Secţia I penală. Decizia nr. 548/1994, nepublicată53 H. Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, în Dreptul nr. 12/1994, pag. 49

54 M. Firu, Punctele de vedere privind imposibilitatea prelungirii arestării preventive, în Dreptul nr. 1/1996, pag.113; Al. Georgescu, Din nou despre prelungirea arestării preventive, în Dreptul nr. 8/1995, pag. 74; B. Ionescu, op. cit., pag. 73

39

existente conduc la concluzia că inculpatul ar putea înălca din nou obligaţiile ce decurg din

aplicarea uneia din măsurile preventive restrictive de libertate;

- cazul de la lit. b) poate subzista numai dacă partea sau martorul nu a fost

audiat sau lucrarea de expertiză nu a fost efectuată, iar în cazul mijloacelor materiale de

probă, acestea nu au fost strânse şi conservate de organul de urmărire penală. în toate aceste

cazuri, trebuie însă făcută dovada imposibilităţii efectuării lor în timpul scurs de la arestare

şi până la momentul propunerii prelungirii acesteia. în situaţia în care partea sau martorul a

fost ascultat, lucrarea a fost efectuată de către expert, respectiv mijloacele materiale de

probă au fost strânse şi conservate, acest temei nu mai există;

- cazurile prevăzute la lit. c) şi d) pot subzista numai în măsura în care datele

cauzei conduc la necesitatea împiedicării inculpatului de a săvârşi alte infracţiuni, iar

privarea în continuare de libertate este singura modalitate de împiedicare;

- temeiul prevăzut la lit. e) nu ar putea impune în continuare privarea de

libertate a inculpatului decât în situaţia în care lăsarea în libertate a acestuia ar pune

persoana vătămată într-un real pericol, caz în care prelungirea s-ar întemeia pe cazul de la

lit.

c) Astfel, nu există nici un motiv pentru care persoana vătămată să nu fi fost

audiată în timpul arestării iniţiale, pentru care inculpatul să nu mai poată face presiuni

asupra ei. Unii autori55 consideră că este greşită soluţia de prelungire pe motiv că victima

infracţiunilor de ultraj şi tentativă la tâlhărie se află încă în spital şi nu a putut fi audiată56.

- în ce priveşte temeiul de la lit. f), este de observat că pericolul concret pentru

ordinea publică existent la data luării măsurii arestării după un anumit timp se risipeşte57.

Este de datoria procurorului care face propunerea, cât şi a judecătorului care o va soluţiona

să aprecieze în concret dacă acest pericol mai există la aceeaşi cote ca la data luării măsurii

sau dacă nu cumva s-a atenuat şi ar fi mai adecvată o măsură restrictivă de libertate.

In propunerea de prelungire a arestării pot fi invocate şi alte temeiuri decât cele care

au determinat luarea arestării dacă acestea au fost descoperite ulterior sau au apărut după

luarea măsurii. Bunăoară, s-a descoperit că inculpatul a mai săvârşit şi alte infracţiuni,

împrejurarea care denotă o persistenţă infracţională şi justifică privarea de libertate pentru al

împiedica să săvârşească alte infracţiuni. Sau, în timpul arestării iniţiale, inculpatul a

încercat prin intermediul altor persoane să influenţeze un martor sau să distrugă un mijloc

material de probă, ceea ce atrage şi incidenţa cazului prevăzut în art. 148 lit. b) C. proc. p.

55 Gh. Radu, op. cit., pag. 23156 Tribunalul Bacău, încheierea penală din 22 mai 1997, în A. Ungureanu, Jurisprudenţa penală a Curţii de apel Bacău pe anul 1997, ed. Luminalex, Bucureşti, 1998, pag. 266-267

57 C.E.D.O., Hotărârea din 27 august 1992, cauza Toamasi c. Franţei, în V. Berger, op. cit., pag. 27

40

d) urmărirea penală să nu fi fost finalizată din motive obiective. Dacă

principiul celerităţii obligă organele judiciare la o grabnică şi corectă rezolvare a cauzelor

penale, indiferent dacă inculpatul este în stare de libertate sau arest preventiv, în cauzele în

care s-a dispus arestarea preventivă acest principiu trebuie „ridicat la pătrat", obligând

organul de urmărire penală să facă toate eforturile pentru finalizarea urmăririi penale mai

înainte de expirarea duratei arestării. Din păcate prelungirea arestării se acordă fară o analiză

amănunţită a motivelor invocate în propunere, nearătând împrejurările concrete legate de

cauză, ci referiri la cazuri generale în care se poate dispune prelungirea arestării preventive,

cum ar fi complexitatea cauzei, necesitatea administrării altor probe, lipsa de timp pentru

întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale sau a rechizitorului etc.

Uneori, abdicând de la rolul său de cenzor al stării de privare de libertate a unei

persoane, instanţa a admis propunerea de prelungire, cu motivarea că „în faza urmăririi

penale, procurorul este cel mai îndreptăţit să aprecieze necesitatea cercetării în stare de arest

a inculpatului, deoarece, conducând procesul penal în această fază, cunoaşte greutăţile ce

sunt sau care se pot ivi, actele procesuale ce urmează a fi efectuate şi implicaţiile stării de

libertate a inculpatului asupra desfăşurării procesului penal.

Alte instanţe58 au considerat că motivele invocate de procuror, constând în audierea

unor părţi vătămate şi reaudierea altora, efectuarea unor recunoaşteri de obiecte ridicate cu

prilejul unor percheziţii domiciliare, confruntarea dintre învinuit şi inculpat, restituirea către

părţile vătămate a bunurilor recunoscute, nu sunt de natură să dovedească necesitatea

prelungirii arestării, cu atât mai mult cât, mai bine de trei săptămâni, în cauză nu s-a efectuat

nici un act de urmărire penală.

Esenţial pentru reţinerea necesităţii prelungirii arestării este complexitatea cauzei şi

amploarea probatoriului suplimentar celui care a stat la baza dispunerii arestării iniţiale cu

arătarea concretă a împrejurărilor care au împiedicat efectuarea acestuia în lăuntrul duratei

arestării şi numai dacă se constată o maximă preocupare din partea organului de urmărire

penală pentru finalizarea urmăririi penale. Nu este permis ca, după arestarea iniţială, a

organului de urmărire penală să nu efectueze decât sporadic sau deloc acte de urmărire,

pentru ca apoi să solicite prelungirea arestării, invocând complexitatea cauzei. în asemenea

situaţii, măsura preventivă îşi pierde caracterul de măsură procesuală cu un scop bine

determinat de lege şi se transformă într-o sancţiune antecondamnatorie fără nici un suport

legal, afectând grav libertatea persoanei.58 Tribunalul Braşov, încheierea penală din 12 mai 2000, nepublicatăJ C.E.D.O., Hotărârea din 27 iunie 1968, cauza Neumei Ster c. Austriei, în V. Berger, op. cit., pag. 119

41

3.9. Durata arestării preventive în cursul urmăririi penale

În aceleaşi condiţii ca cele prevăzute în art. 155-159 C. proc. p., judecătorul poate

acorda şi alte prelungiri succesive, fiecare neputând depăşi 30 zile. Pe măsură însă ce

durata arestării preventive depăşeşte o anumită perioadă, acordarea prelungirilor trebuie să

aibă un caracter cu totul excepţional, fiind necesar a se motiva cu probe împrejurările

pentru care persistă temeiurile care impun privarea de libertate pe durata urmăririi penale.

Dar, indiferent pentru motivele pentru care urmărirea penală nu se poate finaliza

într-un anumit termen, art. 23 alin. (5) din Constituţie şi art. 159 alin. (13) C. proc. p.

prevăd că durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un

termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

Această prevedere, introdusă în Codul de procedură penală prin O.U.G. nr.

109/2003, ca urmare a revizuirii Constituţiei constituie o nouă garanţie a libertăţii

persoanei şi se aliniază dispoziţiilor art. 5 paragraful (3) din Convenţie, precum şi

interpretărilor date de Curtea Europeană acestui articol.

Pentru a stabili în ce măsură arestarea preventivă nu depăşeşte un termen rezonabil,

trebuie avute în vedere criteriile stabilite de Curtea Europeeană, şi anume: complexitatea

cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor. Această apreciere trebuie

făcută în concret analizându-se circumstanţele fiecărui caz în parte.

Astfel:

a) complexitatea cauzei1 este dată de natura infracţiunilor, numărul lor, numărul

inculpaţilor şi al martorilor, dificultatea administrării probelor, necesitatea efectuării unei

expertize, dificultatea problemelor de fapt şi de drept care trebuie soluţionate, existenţa

unor elemente de extraneitate, conexarea mai multor cauze etc.;

b) atitudinea inculpatului59 poate contribui la întârzierea rezolvării procedurii.

Simpla valorificare a tuturor garanţiilor prevăzute de lege sau utilizarea căilor de atac nu-i

poate fi imputabilă inculpatului, ci numai atitudinea abuzivă şi dilatorie;

c) comportamentul autorităţilor60 în conducerea procedurii, dacă nu acţionează

cu toată promtitudinea necesară. Trebuie avute în vedere eventualele desesizări ale

magistraţilor care instrumentează cauza, perioadele de timp în care ancheta a stagnat,

desele comunicări ale întregului dosar altor autorităţi, prin care se crează un dute-vino care 59 C.E.D.O., Hotărârea din 27 august 1992, cauza Tomasi c. Franţei, în V. Berger, op. cit., pag. 2560 C.E.D.O., Hotărârea din 12 decembrie 1991, cauza Toth c. Austriei, în V. Berger, op. cit., pag. 125; C.A. Braşov, secţia penală, încheierea nr. 3 din 26

ianuarie 2007, nepublicată. S-a decis că propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului nu este fondată, în condiţiile în care, într-o cauză de omor, mai bine de două luni procurorul nu a efectuat nici un act procedural

42

nu se împacă cu importanţa dreptului la libertate. Când constată că durata arestării a

depăşit un termen rezonabil, judecătorul trebuie să respingă propunerea de prelungire.

în nici un caz durata totală a arestării nu poate depăşii 180 zile, calculate pe unităţi

pline de timp. Astfel, dacă prin acordarea prelungirii pe durata maximă s-ar depăşi 180

zile, prelungirea se dispune pe numărul de zile rămas până la împlinirea duratei totale

maxime. în calculul termenului de 180 zile intră durata reţinerii şi a arestării învinuitului,

precum şi durata arestării inculpatului din cursul urmăririi penale. în ipoteza în care

instanţa se desesizează şi restituie dosarul procurorului pentru refacerea urmăririi penale, în

calculul celor 180 zile se ia durata anterioară sesizării instanţei şi aceea care curge din

momentul rămânerii definitive a hotărârii de desesizare. Nu se ia în calcul durata arestării

în cursul judecăţii şi nici nu se calculează un nou termen de la data desesizării61.

Legea nu prevede ce se întâmplă în cazul suspendării urmăririi penale datorită bolii

grave de care suferă inculpatul, care îl împiedică să ia parte la procesul penal. în lipsa unei

prevederi exprese şi ţinând seama că, în timpul cât urmărirea penală este suspendată, se

continuă efectuarea acelor acte a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia

inculpatului, rezultă că prelungirea arestării se poate acorda şi pe acestă perioadă.

61 în sens contrar, a se vedea C.A. Alba Iulia, secţia penală, Decizia penală nr. 64 din 5 aprilie 2006, în R.R.D. nr. 1/2007, pag. 142-143

43

Arestarea învinuitului la instanţa de judecată şi arestarea

inculpatului în cursul judecăţii

Capitolul IV

4.1. Arestarea învinuitului la instanţa de judecată

Prevederile art. 147 C. proc. p. reglementează posibilitatea ca învinuitul să fie arestat

de instanţa de judecată. În ce priveşte persoana învinuitului, procesul se află în faza judecăţii

întrucât măsura vizează o persoană împotriva căreia nu s-a desfăşurat urmărirea penală şi,

deci, nu a fost trimisă în judecată pentru a putea vorbi de faza judecăţii62.

Anterior modificărilor aduse codului de procedură penală prin Legea 356/2006,

instanţa putea dispune arestarea învinuitului în două situaţii, şi anume cea reglementată în

art. 299 şi cea prevăzută de art. 338 alin. (1) cu referire la art. 337. în prezent, faţă de

modificările aduse art. 336 şi art. 337 C. proc. p., precum şi ca urmare a abrogării art. 338

instanţa poate dispune numai arestarea învinuitului în cazul prevăzut de art. 299.

Arestarea în cazul infracţiunilor de audienţă. Infracţiunile de audienţă sunt acele

fapte prevăzute de legea penală săvârşite în faţa completului de judecată, indiferent dacă

acesta se află în sala de şedinţă obişnuită sau la locul unde, potrivit art. 288 se desfăşoară

judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului, potrivit art. 129 alin. (4)63 C. proc. p. în

aceste cazuri, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. p., preşedintele completului de judecată

constată săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi identifică pe făptuitor întocmind în

acest sens un proces-verbal, pe care îl trimite procurorului.

În literatura juridică s-a pus problema naturii juridice a procesului-verbal de

constatare a infracţiunii de audienţă.

Într-o opinie64, s-a considerat că acest act are doar semnificaţia unui act de

constatare, constituind în acelaşi timp şi o modalitatea de sesizare a organelor de urmărire

penală competente. într-o altă opinie65, procesul-verbal de constatare al infracţiunilor de

audienţă constituie un act de începere a urmăririi penale.

62 I. Istrate, op. cit., pag. 133; Al Ţuculeanu, pag. 4063 V. Dongoroz ş.a., op. cit., pag. 23464 E. V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, ed. Militară, Bucureşti, 1979, pag. 232; A. L. Lorincz, Despre posibilitatea instanţei de a dispune începerea

urmăririi penale, în R.D.P. nr. 3/2003, pag. 41; C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Reprezentarea învinuitului în faza de judecată, în Dreptul nr. 10/2004, pag. 200065 I. Neagu, op. cit., pag. 398; Gr. Theodoru, op. cit., pag. 208; I. Dumitru, începerea urmăririi penale în cazul infracţiunilor de audienţă, în Dreptul nr. 4/1993, pag. 72-73; Al Tuculeanu, op. cit., pag. 41

44

Deşi reglementarea din art. 299 C. proc. p. este lacunară din denumirea marginală a

acestuia - „constatarea infracţiunilor de audienţă,, - rezultă că procesul-verbal întocmit de

preşedintele completului de judecată, într-o situaţie specială, constituie actul de începere a

urmăririi penale. Situaţia este similară cu aceea prevăzută în art. 467 C. proc. p., al cărui

marginal este intitulat „constatarea infracţunii", ceea ce le deosebeşte fiind calitatea

organului judiciar şi faptul că în cazul infracţiunilor de audienţă, deşi sunt flagrante, nu se

aplică procedura specială prevăzută în art. 465 C. proc. p. şi urm. Ori, faţă de caracterul

flagrant al infracţiunii săvîrşite în cursul şedinţei de judecată şi ţinând seama că cel care face

constatarea este un judecător nu se poate susţine că actul întocmit are doar un rol

constatator.

Mai mult, legea i-a atribuit această sarcină judecătorului chiar şi în cazurile în care la

şedinţa de judecată participă şi procurorul.

Problema care se pune este dacă este necesară o menţiune expresă de începere a

urmăririi penale sau este suficientă descrierea faptei, încadrarea ei juridică, datele de

identificare a făptuitorului şi celelalte menţiuni prevăzute în art.91. Nimic nu împiedică

inserarea menţiunii de începere a urmăririi penale deşi, prin efectul legii, procesul-verbal

constituie actul de începere al urmăririi penale.

De asemenea, acest atribut îi este acordat nu numai judecătorului dintr-o cauză

penală, ci şi celorlaţi judecători din cauzele civile, întrucât şi în cursul şedinţelor civile se

pot săvârşi fapte prevăzute de legea penală. Nu interesează în ce stadiu al judecăţii se

găseşte procesul penal sau civil, având în vedere că fapta săvârşită nu este săvârşită cu fapta

aflată pe rol.

Având în vedere că infracţiunea nu interesează cauza în şedinţa căreia a fost

săvârşită, procesul penal se semnalează numai de preşedintele completului de judecată, nu şi

de ceilalţi membrii ai competului.

Potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. p., dacă este cazul, instanţa poate dispune arestarea

preventivă a invinuitului, iar preşedintele competului de judecată emite un mandat de

arestare a acestuia, făcând menţiunile despre luarea măsurii în încheierea de şedinţă.

Faţă de prevederile art. II din O.U.G. nr. 109/2003 şi ţinând sema că arestarea nu se

dispune faţă de o persoană trimisă în judecată, ci faţă de învinuit, în loc de „ instanţă" trebuie

citit „judecătorul’’ care prezidează şedinţa de judecată. Aşadar, luarea măsurii este numai de

atributul acestuia, chiar şi în situaţia în care completul de judecată este format din mai mulţi

judecători.

45

Deşi art. 147 C. proc. p., care constituie temeiul de drept în baza căruia se dispune

arestarea învinuitului, face trimitere la cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 146, nu se

aplică procedura prevăzută din acest din urmă text. Prin cazurile prevăzute în art. 146 se

înţeleg condiţiile prevăzute în art. 143 C. proc. p. De aceea pentru arestarea învinuitului

trebuie întrunite toate condiţiile cerute de lege, referitoare la existenţa probelor şi indiciilor

temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, la sancţionarea numai cu pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, la existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 148

alin. (1) C. proc. p. şi ascultarea acestuia, în prezenţa unui apărător cu participarea

procurorului.

Astfel, deşi constatarea infracţiunii de audienţă este obligatorie indiferent de

gravitatea faptei săvârşite în cursul şedinţei arestarea nu se poate dispune decât pentru acele

infracţiuni pentru care legea prevede numai pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

Nu este necesară propunerea procurorului, dar este obligatorie participarea acestuia

şi a unui apărător66, având în vedere că învinuitul trebuie ascultat. Ascultarea se face în

condiţiile art. 6 alin. (3) şi art. 70 alin. (2) C. proc. p.

Dacă până la modificarea şi completarea codului de procedură penală prin Legea nr.

281/2003, au existat discuţii cu privire la actul prin care se dispune măsura, în prezent este

evident că acesată nu poate fi decât încheierea. încheierea prin care se dispune arestarea este

distinctă de încheierea de şedinţă în care se face menţiunea despre luarea acesteia, întrucât,

este posibil ca arestarea să fie dispusă de judecătorul unei cauze civile, situaţie în care apare

cu atât mai necesară întocmirea încheierii penale separate de încheierea de şedinţă civile.

Mandatul de arestare este emis de urgenţă, după dispunerea arestării, executarea

facându-se potrivit art. 152 alin. (1) C. proc. p., cu diferenţa că învinuitul nu este trimis

locului de deţinere, ci procurorului împreună cu procesul- verbal şi mandatul de arestare.

Judecătorul care prezidează şedinţa de judecată în cursul căreia se comite

infracţiunea de audienţă nu poate dispune arestarea preventivă a învinuitului dacă este el

însuşi persoana vătămată, întrucât nu poate fi în acelaşi timp autoritatea judiciară şi partea

vătămată (nemo index in causa sua)67. într-o asemenea situaţie judecătorul nu poate decât să

constate săvârşirea faptei, fără ca procesul-verbal să mai constituie actul de începere a

urmăririi penale, şi să sesizeze procurorul.

Arestarea învinuitului în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane

nu mai este posibilă.

66 în condiţiile în care sedipune măsura, de regulă, acesta este desemnat din oficiu67 C.E.D.O., Hotărârea din 27 ianuarie 2004, cauza Kyprianou c. Cipru, în C.J. nr. 3/2004, pag. 91; Al. Ţuculeanu, op. cit., pag. 41

46

Potrivit art. 336, la care face trimitere art. 337 C. proc. p., instanţa extinde procesul

penal cu privire la procesul penal numai dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea

penală, situaţie în care procedează la judecarea cauzei şi cu privire la acestea, care au

dobândit calitatea de inculpaţi. Dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea

penală, instanţa nu mai este în măsură să extindă procesul penal, ci numai sesizează prin

încheiere organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la

aceste persoane.

în aceste condiţii, persoana despre care au fost descoperite date că a participat la

săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului, respectiv că a

săvârşit o altă faptă prevăzută de legea penală, dar în legătură cu fapta inculpatului dedus

judecăţii, numai dobândeşte calitatea de învinuit.

4.2. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii

În cursul judecăţii, indiferent de stadiul acesteia, instanţa poate dispune arestarea

inculpatului, având îndatorirea de a verifica, atât la primirea dosarului, cât şi ulterior

legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

4.2.1. Verificarea arestării la primirea dosarului

Deşi măsura arestării preventive a fost dată numai în competenţa judecătorului şi în

faza urmăririi penale, ca o garanţie a libertăţii persoanei, art. 160 C. proc. p. prevede că, în

cazul în care procurorul dispune trimiterea în judecată, prin rechizitoriu, a inculpatului aflat în

stare de arest preventiv, dosarul trebuie înaintat instanţei competente cu cel puţin 5 zile

înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz a duratei pentru care a fost dispusă

prelungirea arestării, instanţa fiind datoare să verifice, după procedura prevăzută în art. 300 1,

legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Cu toate că art. 3001, care prevede procedura de urmat, este situat la dispoziţiile

generale privind judecata, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că s-ar aplica indiferent de felul

judecăţii, în primă instanţă ori în căile de atac, este de observat că din prevederile art. 160

rezultă că obligaţia este impusă numai primei instanţe, numai aceasta fiind sesizată cu

rechizitoriu de către procuror şi totuşi, obligaţia subzistă şi pentru instanţele de control

judiciar, pentru a se evita depăşirea termenului de 60 zile, prevăzut în art. 160Ab pentru

47

verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării, întrucât depăşirea acestui termen maxim de

verificare a arestării atrage încetarea de drept a măsurii.

Obligaţia verificării există numai în situaţia în care inculpatul este efectiv arestat

preventiv, verificarea nefăcându-se dacă inculpatul a fost arestat în lipsă şi mandatul nu a fost

pus în executare.

în ce priveşte natura termenului de 5 zile, având în vedere că priveşte sesizarea

instanţei cu rechizitoriu, este evident că este un termen peremptoriu, depăşirea lui atrăgând

consecinţele prevăzute în art. 185 alin. (1) şi art. 197 alin. (2) C. proc. p. Având în vedere şi

implicaţiile cu privire la libertatea persoanei, depăşirea acestui termen ar trebui să atragă

revocarea arestării preventive. Orice altă interpretare ar contraveni dispoziţiilor art. 197 alin.

(2) C. proc. p. care sancţionează cu nulitatea absolută încălcările dispoziţiilor relative la

sesizarea instanţei.

Verificarea legalităţii şi temeinicia arestării se face în camera de consiliu cu

participarea procurorului, inculpatul fiind adus şi asistat de apărător.

Verificarea se face în lipsa inculpatului numai când aducerea acestuia este împiedicată

datorită motivelor arătate în art. 159 alin. (4) C. proc. p., dar numai în prezenţa apărătorului

căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

Deşi în art. 3001 alin. (1) C. proc. p. se prevede că verificarea legalităţii şi temeiniciei

arestării preventive trebuie să se facă înainte de expirarea duratei arestării preventive, având

în vedere că încheierea poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 160a alin. (2) C. proc. p.,

termenul trebuie fixat în aşa fel încât şi

eventualul recurs să poată fi soluţionat mai înainte de expirarea duratei arestării.

Legea nu prevede dacă inculpatul trebuie ascultat sau nu. în situaţia în care acesta este

adus, nimic nu împiedică ascultarea sa, informaţiile furnizate fiind de natură a ajuta instanţa

în darea soluţiei.

Ascultarea este obligatorie când se invocă temeiuri noi care justifică privarea de

libertate, numai astfel inculpatul având posibilitatea să le combată, să demonstreze inexistenţa

acestora sau netemeinicia lor. Numai astfel procedura respectă principiul contradictorialităţii.

în urma ascultării concluziilor procurorului, ale apărătorului şi după ultimul cuvânt

acordat inculpatului, instanţa poate dispune, prin încheiere motivată, una din următoarele

soluţii:

a) menţinerea arestării, când constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de

libertate;

48

b) revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate68, dacă se

constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există

temeiuri noi care să justifice privarea în continuare de libertate;

c) înlocuirea arestării preventive cu o măsură restrictivă de libertate, atunci când

se constată că temeiurile care au determinat luarea arestării s-au schimbat;

d) constatarea încetării de drept a arestării preventive şi punerea de îndată a

inculpatului. Această situaţie se poate întâlni în cazul în care termenul pentru care s-a dispus

arestarea anterioară s-a împlinit mai înainte de fixarea termenului pentru verificarea legalităţii

şi temeiniciei arestării. Dacă, totuşi, au intervenit elemente noi care fac necesară privarea de

libertate, după constatarea încetării arestării anterioare, instanţa poate dispune din nou această

măsură.

4.2.2. Luarea măsurii arestării în cursul judecăţii

Măsura arestării preventive a inculpatului pote fi dispusă atât în cursul desfasurării

judecăţii în primă instanţă, în apel sau în recurs, cât şi în calea ordinară a revizuirii, după

admiterea în principiu, dacă cererea de revizuire a fost făcută în defavoarea condamnatului

achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal.

Şi în cazul în care procurorul a propus arestarea inculpatului odată cu sesizarea

instanţei prin rechizitoriu, procedura de urmat este aceea din cursul judecăţii, facându-se

aplicarea art. 160a C. proc. p., lipsind o reglementare specială pentru această ipoteză69.

Arestarea poate fi luată numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege cu

privire la existenţa probelor că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală70, la

pedepsirea acesteia numai cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea la existenţa vreunuia din

cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1) C. proc. p. şi dacă măsura este justificată de buna

desfăşurarea a procesului penal.

Dacă inculpatul a fost arestat anterior, în cursul urmăririi penale sau judecăţii,

arestarea acestuia din nou este posibilă numai dacă au intervenit elemente noi care fac

necesară privarea sa de libertate. Aceasta nu împiedică luarea măsurii pe acelaşi caz prevăzut

în art. 148 alin. (1) C. proc. p., fiind necesar numai ca elementele care o justifică să fie noi.

Dacă arestarea a încetat de drept este posibilă luarea din nou a măsurii dacă au apărut

temeiuri noi, chiar dacă acestea se încadrează în aceleaşi cazuri prevăzute în art. 148 alin. (1).

68 Această dispoziţie, de punere de îndată în libertate, contravine prevederilor art. 141 alin. (3), din care rezultă că recursul făcut împotriva încheierii de revocare a arestării preventive este suspensiv de executare, desigur până la împlinirea termenului pentru care s-a luat arestarea. Ca atare, şi în cazul în care nu se declară recurs, punerea în libertate nu se poate face decât Ia expirarea termenului de recurs.

69 Gh. Josan, Probleme de drept procesul penal, rezolvate în semestru I al anului 2004 de Curtea de Apel Suceava, în Dreptul nr. 12/2004, pag. 24170 C.A. Braşov, secţia penală, Decizia nr. 748 din 9 decembrie 2005, în C.P.J.P., 2005, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pag. 230

49

Arestarea nu poate fi dispusă din nou pentru cazul prevăzut în art. 148 lit. f) C. proc.

p., întrucât pericolul concret pentru ordinea publică nu poate fi considerat un element nou.

Mai mult, prin trecerea timpului pericolul concret pentru ordinea publică se extompează.

Se pune problema dacă instanţa de apel sau de recurs poate dispune arestarea

preventivă a inculpatului, numai în calea de atac exercitată de acesta. în practica judiciară71 s-

a considerat că arestarea inculpatului de instanţa de apel, sesizată numai cu apelul acestuia,

încalcă principiul neagravării în propria cale de atac, motivându-se că acest principiu trebuie

examinat din perspectiva unei largi aplicabilităţi în ansamblul cadrului procesului penal,

atunci când, în mod concret, sunt rezolvate şi alte aspecte, cum sunt măsurile preventive care

prin implicaţiile pe care le pot produce în apelul exercitat de inculpat înrăutăţesc situaţia

acestuia.

Nu se poate dispune arestarea inculpatului pe temeiul prevăzut în art. 148 lit. f) C.

proc. p. Dacă prima instanţă nu a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel nu-şi mai

poate întemeia măsura arestării pe acest caz.

Până la Legea nr. 281/2003, durata arestării inculpatului în cursul judecăţii era

reglementată în art. 149 alin. (3) (în prezent abrogat), potrivit căruia aceasta dura până la

soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul în care instanţa dispunea revocarea ei. Deşi a

fost printre cele mai controversate reglementări şi Curtea Constituţională a statuat în mod

repetat, încă din anul 199472, că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se

interpretează în sensul că durata arestării dispuse de instanţă în cursul judecăţii poate depăşi

30 zile fără a fi necesară prelungire, în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Au fost şi unii autori73 care au considerat că judecătorilor nu le este permis să aplice în

mod direct prevederile constituţionale şi cu atât mai puţin decizile Curţii Constituţionale, aşa

cum nu pot aplica nici prevederile internaţionale referitoare la drepturile omului, întrucât ar

comite un exces de putere trecând în domeniul altei puteri constituite în stat.

Astfel, semnalele altor autori74, în sensul că dispoziţiile art. 149 alin. (3) trebuie

considerate abrogate implicit, ţinând seama de dispoziţiile art. 23 şi art. 150 din Constituţie,

au rămas mulţi ani fără rezultat.

Reglementarea actuală nu prevede pe ce durată poate dispune instanţa arestarea

preventivă a inculpatului în cursul judecăţii, ci numai îndatorează instanţa să verifice periodic

71 I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 5217 din 15 septembrie 2005, nepublicată72 C.C., Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele în M.

Of. nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 92 din 12 octombrie 1995, în M. Of. nr. 294 din 24 decembrie 1995;Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996 şi nr. 62 din 21 mai 1996, ambele în M. Of. nr. 141 din 8 iulie 1996 etc.

73 Gh. Mateuţ, Conţinutul jurisdicţiei constituţionale şi implicaţiile ei asupra procesului penal, Dreptul nr.5/2000 p. 4674 I. Neagu, op. cit., pag. 333

50

legalitatea şi temeinicia arestării, dar nu mai târziu de 60 zile art. 23 alin. (6) din Constituţie,

art. 160Ab şi art. 3002 C. proc. p.

Prin nearătarea unei durate fixe a arestării, aşa cum este în cazul urmăririi penale (art.

149), nu se aduce o vătămare libertăţii persoanei, legiuitorul urmărind astfel ca judecata să fie

cât mai puţin întreruptă prin folosirea căilor de atac, din 30 în 30 zile, garantând în acelaşi

timp că verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării se face ori decâte ori se impune şi fară

depăşirea unui termen de 60 zile.

În literatura juridică75 şi practica judiciară76 s-a arătat că acest termen este de

recomandare, depăşirea lui nefiind de natură să facă incidente dispoziţiile art. 140 alin. (1) lit.

a) C. proc. p., eventual putând atrage sancţiuni disciplinare pentru judecătorul vinovat de

depăşirea lui.

Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se face în şedinţă de judecată

prin punerea în discuţie acestei chestiuni în discuţie luându-se concluziile procurorului şi ale

apărătorului inculpatului căruia i se acordă ultimul cuvânt. Verificarea se poate face şi în lipsa

inculpatului când, din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de

necesitate deplasarea nu este posibilă.

În urma verificării prin încheiere motivată, instanţa poate dispune una din

următoarele soluţii:

- menţinerea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau când există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate;

- revocarea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat

arestarea au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate şi

punerea de îndată în libertate a inculpatului;

- înlocuirea arestării preventive cu o măsură preventivă de libertate, dacă se

constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat;

- constatarea încetării de drept a arestării preventive şi punerea de îndată în

libertatea a inculpatului. Această soluţie este posibilă: în cazul în care verificarea legalităţii şi

temeiniciei arestării preventive nu s-a făcut mai înainte de expirarea termenelor prevăzute în

codul de proceură penală; în cazul în care în primă instanţă durata arestării preventive a atins

jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul

judecăţii ori când în cursul judecăţii în apel sau în recurs durata reţinerii şi a arestării

75 C. Bogdan, Verificări privind arestarea preventivă în cursul judecăţii, în R.D.P. nr. 1/2005, pag. 134-13576 C.A. Braşov, încheierea penală din 12 ianuarie 2004, în C.P.J.P. 2003-2004, ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, pag. 261

51

preventive a depăşit durata pedepsei pronunţate de instanţa anterioară, dacă administraţia

locului de deţinere nu a dispus liberarea inculpatului la atingerea acestei durate.

4.2.3. Actele procesuale şi procedurale prin care se dispune cu privire la arestarea inculpatului

Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată atunci când dispune luarea măsurii în

cursul judecăţii ori când verifică legalitatea şi temeinicia arestării, la primirea dosarului sau

în cursul judecăţii.

Prima instanţă poate dispune luarea, respectiv menţinerea, revocarea sau încetarea

arestării preventive prin sentinţă (art. 350, art. 357 C. proc. p.), iar instanţa de apel prin

decizie (art. 384 C. proc. p.). Instanţa de recurs poate dispune prin decizie luarea arestării

inculpatului numai în situaţia în care dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea

urmăririi penale ori dispune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare,

precum şi în cazul reţinerii cauzei spre rejudecare.

în cazul luării măsurii arestării, preşedintele completului de judecată emite mandatul

de arestare, care are conţinutul prevăzut în art. 151 şi se pune în executare potrivit art. 152

C. proc. p.

în celelalte cazuri de menţinere, revocare, înlocuire sau încetare, măsura dispusă de

instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere care este obligată să o aducă la

cunoştinţa inculpatului şi să ia măsurile necesare aducerii la îndeplinire.

Măsuri de încetare a arestării preventive

Capitolul V

5.1. Înlocuirea arestării preventive

Având în vedere dinamismul procesului penal şi faptul că măsurile preventive au

drept scop asigurarea bunei desfăşurări a activităţii procesuale, este firesc ca acestea să fie

adaptate în funcţie de temeiurile de fapt şi de drept ale cauzei asigurându-se astfel o

flexibilitate a acestora în raport de anumite

împrejurări concrete legate de cauza penală şi persoana făptuitorului.

52

în acest scop, art. 139 alin. (1) C. proc. p. prevede că măsura preventivă se

înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat

luarea măsurii. Schimbarea temeiurilor nu înseamnă dispariţia unui caz dintre cele prevăzute

în art. 148 C. proc. p. şi descoperirea altora, întrucât în acest caz măsura se menţine, ceea ce

se schimbă fiind numai temeiul ei.

Din modul de formulare al art. 139 alin. (1) C. proc. p. rezultă că înlocuirea măsurii

arestării cu una din măsurile restrictive de libertate este întotdeauna obligatorie dacă

temeiurile care au determinat arestarea s-au schimbat.

Având în vedere că, în cursul urmăririi penale, cauza este instrumentată de organele

de urmărire penală, legea le impune acestora obligaţia de a sesiza instanţa de judecată,

singura în măsură să dispună înlocuirea. Astfel, organul de cercetare penală are obligaţia de

al informa pe procuror care la rândul său, sesizează instanţa. Procurorul este obligat să

sesizeze instanţa şi din oficiu când consatată el însuşi că temeiurile s-au schimbat.

În practica judiciară77 s-a decis că atâta vreme cât mandatul de arestare nu a fost pus

în executare, nu se pune probleme înlocuirii arestării preventive. Există îndoieli cu privire la

acest punct de vedere, întrucât schimbarea temeiurilor arestării poate interveni după

dispunerea măsurii şi fără ca învinuitul sau inculpatul să fie efectiv arestat. Ori, nu s-ar putea

refuza verificarea acestei schimbări numai pe motiv că mandatul de arestare nu a fost

executat.

Înlocuirea trebuie dispusă mai înainte ca măsura arestării să fi fost revocată sau să fi

încetat de drept. Câtă vreme arestarea preventivă a fost revocată ea nu mai poate fi înlocuită

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât lipseşte obiectul înlocuirii78.

În cazul în care se dispune înlocuirea arestării, aceasta nu poate fi decât pe durată

nedeterminată, nefiind posibilă o înlocuire temporară, ceea ce ar echivala

cu o suspendare a arestării preventive79.

Instanţa are obligaţia de a înlocui măsura arestării preventive şi în cazul în care

temeiurile se menţin, dacă durata arestării preventive a depăşit un termen rezonabil, termen

ce trebuie apreciat în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte80. La stabilirea limitelor

rezonabile ale arestării preventive se au în vedere atât complexitatea cauzei şi atitudinea

inculpatului, cât mai ales modul în care cazul este instrumentat de către autorităţile judiciare.

77 C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală, Decizia nr. 1403/1998, în C.P.J. 1998, ed. AII, Bucureşti, 1999, pag. 5078 C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală, Decizia nr. 611/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, pag. 140; în sesns contrar, a se vedea L. Coraş, Arestarea preventivă.

Termenul rezonabil al măsurii arestării preventive a inculpatului, în Dreptul nr. 9/2005, pag. 20379 Gh. Mateuţ, Arestarea preventivă. Revocarea măsurii. Temei juridic. Starea sănătăţii inculpaţilor, în Dreptul nr. 2/1996, pag. 96-100; Er. Lupaşcu, Este

posibilă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii revocarea sau înlocuirea temporară a măsurii arestării preventive?, în Dreptul nr. 4/2000, pag. 141-14480 Potrivit art. 5 parag. (3) din Convenţie, persoana arestată preventiv are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei la audiere

53

Indiferent de cazul prevăzut în art. 148 alin. (1) C. proc. p. care a constituit temeiul

de drept al arestării, după o anumită durată a arestării preventive, consecinţa acestor temeiuri

se diluează şi se impune înlocuirea arestării cu o altă măsură81. Astfel, s-a statuat că pericolul

de fugă descreşte în mod necesar cu timpul petrecut în detenţie, ca urmare a deducerii

probabile a duratei arestării preventive din pedeapsa închisorii la care inculpatul se aştepată

să fie condamnat82. De asemenea, chiar dacă la momentul luării măsurii arestării au existat

probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

după trecerea unui anumit timp acesta se risispeşte ca şi riscul de presiune asupra

martorilor83.

Practica judiciară84 a statuat că admiterea unei căi de atac, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare primei instanţe, deşi presupune prelungirea duratei procesului, nu constituie un

temei pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

ţara, dacă temeiurile care au determinat arestarea subzistă, un argument în acest sens fiind şi

faptul că, înainte cu o lună, aceeaşi instanţă menţinuse arestarea, constatând că temeiurile

care au determinat-o subzistă.

înlocuirea arestării preventive cu o altă măsură preventivă se dispune chiar dacă

instanţa urmează să-şi decline competenţa (art. 139 alin. 4 C. proc. p.).

Instanţa dispune înlocuirea arestării cu una din măsurile restrictive de libertate prin

încheiere, în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii în primă instanţă, în apel şi recurs,

precum şi prin sentinţă sau decizie, când înlocuirea se dispune prin sentinţă ori decizia de

restituire a cauzei la procuror, respectiv decizia de casare sau desfiinţare cu trimitere spre

rejudecare.

Faţă de dispoziţiile art. 350 alin. (1) C. proc. p., care instituie obligaţia pentru

instanţa care rezolvă acţiunea penală de a se pronunţa cu privire la starea de libertate a

inculpatului, prin luarea, menţinerea sau revocarea arestării preventive, rezultă că înlocuirea

arestării nu este posibilă prin sentinţa primei instanţe ori decizia instanţei de apel de

condamnare a inculpatului.

81 I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 3040 din 12 mai 2006, în I.C. Morar, op. cit., pag. 99. Aceeaşi instanţă supremă a decis însă că durata arestării

preventive (3 ani şi 8 luni) nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanţă numai sub aspectul prevăzut în art. 140 referitor la

încetarea de drept a măsurilor preventive. Este de remarcat nu numai practica neunitară a instanţei supreme, ci şi faptul că acestă din urmă decizie

contravine flagrant art. 5 parag. (3) din Convenţie.82 C.E.D.O., Hotărâre din 27 iunie 1968, cauza Neumei Ster c. Austriei, în V. Berger, op. cit., pag. 12183 C.E.D.O., Hotărâre din 27 august 1992, cauza Tomasi c. Franţei, în V. Berger, op. cit., pag. 2784 I.C.C.J. secţia penală, Decizia nr. 4241 din 13 august 2004, în Dreptul nr. 8/2005

54

5.2. Revocarea arestării preventive

În lumina dispoziţiilor constituţionale85 şi a celor din Codul de procedură penală86,

revocarea arestării preventive se înfăţişează ca un act procesual prin care instanţa dispune

desfiinţarea ei, când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea arestării87.

În art. 243 alin. (3) şi art. 249 alin. (2) C. proc. p. sunt prevăzute de drept cazuri de

revocare a arestării preventive cazurile de încetare a urmăririi penale şi de scoatere de sub

urmărire penală. Astfel, se prevede că în situaţia în care procurorul dispune încetarea

urmăririi penale ori scoterea de sub urmărire penală, dacă învinuitul sau inculpatul este

arestat, revocarea arestării trebuie cerută de procuror de îndată instanţei. în termen de 24 ore

de la primirea de la procuror a dosarului împreună cu un referat în care se menţionează cazul

sau cazurile de încetare, respectiv de scoatere de sub urmărire penală constatate, instanţa

dispune, prin încheiere revocarea măsurii şi punerea de îndată în libertate a învinuitului sau

inculpatului.

Este de observat că, pe lângă faptul că legiuitorul a confundat cazurile de revocare a

arestării preventive cu cele de încetare de drept, prevăzute în art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc.

p., reglementarea de mai sus vatămă flagrant libertatea învinuitului sau inculpatului, faţă de

care organul competent a adoptat una din soluţiile de mai sus. Exarcebând principiul

simetriei, legiuitorul a amânat cu cel puţin 24 ore punerea în libertate a învinuitului sau

inculpatului, acordând instanţei competenţa de a dispune asupra libertăţii celui arestat, deşi

aceasta nu este în drept să cenzureze soluţiile adoptate de procuror, cel puţin nu cu privire la

necesitatea punerii în libertate a celui arestat şi nu din oficiu88.

Astfel cum prevede art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. p., care nu distinge cu privire la

natura măsurii preventive, măsura preventivă încetează de drept în caz de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Or, în asemenea cazuri, organul judiciar

oricare ar fi acesta nu are un drept de apreciere cu privire la soarta măsurii preventive, fiind

obligat să constate încetarea de drept a acesteia.

Chiar dacă, prin absurd, s-ar admite că instanţa trebuie să constate încetarea de drept,

textele despre care trebuiau să se refere la constatarea încetării arestării şi nu la revocarea

acesteia.

85 Potrivit art. 23 alin. (9) din Constituţie, punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele acestei măsuri au dispărut86 în art. 139 alin. (2) se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există temei care să justifice menţinerea ei

87 I. Neagu, op. cit., pag. 39188 Procedura prevăzută în art. 2781 care permite instanţei să cenzureze soluţiile procurorului, presupune o plângere a

55

Ducând mai departe raţionamentul, se pune chiar problema dacă acestă încheiere de

revocare nu ar fi supusă recursului separat, potrivit art. 1403, caz în care punerea în libertate

s-ar amâna până la rămânerea definitivă a încheierii de revocare.

Potrivit unor autori89 un asemenea raţionament este absurd motiv pentru care

arestarea preventivă trebuie să înceteze de drept la adoptarea acestor soluţii de către

procuror.

În cursul urmăririi penale, instanţa dispune revocarea arestării prin încheiere.

Revocarea se dispune de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond,

indiferent dacă măsura a fost dispusă de o altă instanţă, inferioară sau superioară în grad.

În cursul judecăţii, revocarea se dispune de instanţa care instrumentează cauza prin

încheiere, sentinţă sau decizie. Obligaţia de revocarea a arestării preventive există pentru

instanţă în cazul în care urmează să-şi decline competenţa (art. 139 alin. 4). în cazul unui

conflict de competenţă, până la darea regulatorului de competenţă, revocarea poate fi

dispusă de instanţa care şi-a declarat competenţa ori care s-a declarat competentă cea din

urmă (art. 43 alin. 6 C. proc. p.).

5.3. Încetarea de drept a arestării preventive

Spre deosebire de revocarea arestării, care implică o apreciere din partea instanţei

cu privire la inexistenţa vreunui temei pentru menţinerea măsurii, încetarea de drept a

arestării constituie un obstacol legal împotriva menţinerii ei90. Aşadar ori de câte ori legea

prevede că măsura preventivă încetează de drept, procurorul, după caz, judecătorul sau

instanţa de judecată trebuie să constate intervenirea acestui obstacol şi să dispună punerea

de îndată în libertate a persoanei arestate.

Cazurile în care arestarea preventivă încetează de drept sunt prevăzute în art. 140

C. proc. p., la acestea adăugându-se cele prevăzute în art. 350 C. proc. p. Ele sunt diferite

în funcţie de faza procesuală în care intervin.

1) în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă încetează de drept:

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de judecător (art. 140

alin. 1 lit. (a) primele două teze)91.

89 Gh. Radu, op. cit., pag. 28090 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 365; I. Neagu, op. cit., pag. 39491 Litera (a) de la alin. (1) al art. 140 a fost modificată prin Legea 356/2006, având următorul conţinut: „la expirarea termenelor prevăzute de lege sau

stabilite de organele judiciare ori la expirarea termenului prevăzut la art. I60*b alin. (1), dacă instanţa nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest termen ".

56

Judecătorul care dispune luarea arestării ori dispune prelungirea arestării preventive

a inculpatului este cel care fixează durata arestării, care nu poate depăşi 10 zile, în cazul

arestării învinuitului, respectiv 30 zile, în cazul arestării ori prelungirii arestării

inculpatului. In aceste cazuri, legea stabileşte numai durata maximă pe care se poate

dispune măsura arestării preventive, stabilirea în concret a măsurii revenindu-i

judecătorului.

La expirarea acestor termene, arestarea încetează de drept, administraţia locului de

deţinere fiind obligată să-1 pună în libertate pe învinuit sau inculpat, chiar dacă judecătorul

nu dispune în mod expres punerea în libertatea, astfel cum prevede art. 140 alin. (3) C.

proc. p. Nici nu este posibil în cazul prevăzut în art. 140 alin. (1) lit. a) ci numai pentru

cazul prevăzut pentru art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. p., când încetarea de drept a arestării

este urmare a unei soluţii de încetare a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire

penală, dispoziţia trebuie dată de procuror şi nu de judecător. în lipsa unei sesizări cu o

propunere de prelungire a arestării preventive a inculpatului judecătorul nici nu are

posibilitatea de a dispune punerea în libertate92.

În caz de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale (art.

140 alin. 1 lit.

b) Având în vedere că ambele situaţii aparţin procurorului care efectuează

urmărirea penală sau care supraveghează activitatea de cercetare penală, este firesc şi în

conformitate cu dispoziţiile art. 140 ca, prin actul procesual prin care se dispune una din

soluţiile de mai sus, procurorul să constate încetarea de drept a arestării preventive.

Procedura prevăzută în art. 243 alin. (3) şi art. 249 alin. (2) C. proc. p. afectează

întotdeauna libertatea învinuitului sau inculpatului, care nu este pus în libertate de îndată ci

numai prin dispoziţia din încheierea instanţei prin care se revocă arestarea. Acesată

procedură este justificată numai în ipoteza în care instanţa cenzura însăşi soluţia de

încetare a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală. Or, dacă nu poate

desfiinţa soluţia procurorului, procedura instituită este inutilă şi păgubitoare în ceea ce

priveşte libertatea persoanei.

Pentru acest caz de încetare se impune ca procurorul să comunice de îndată

administraţiei locului de deţinere o copie a rezoluţiei sau ordonanţei cu menţiunile arătate

în art. 140 alin. (3) C. proc. p., cu dispoziţia punerii de îndată în libertate a celui arestat.

92 în sens contrar, a se vedea Gr. Theodoru, op. cit., pag. 449. Autorul consideră că la expirarea datei prevăzute în mandatul de arestare preventivă a învinuitului, dacă acesta nu a fost pus sub inculpare, punerea sa în libertate ca urmare a încetării de drept a arestării se face prin emiterea unei încheieri de punere în libertate

57

c) În cazul în care arestarea preventivă a atins durata maximă a arestării prevăzută

de lege pentru acestă fază procesuală (art. 140 alin. 2 C. proc. p.).

Textul de la art. 140 alin. (2) C. proc. p. are în vedere printre altele, situaţia în care

în cursul urmăririi penale durata arestării a atins maximele prevăzute în art. 159 alin. (13)

C. proc. p. în mod normal în cazul minorilor, termenul maxim este de 60 zile, pentru cei

între 14 şi 16 ani, şi de 90 zile, pentru cei mai mari de 16 ani.

Deşi art. 140 alin. (2) C. proc. p. face vorbire de maximele prevăzute în art. 159

alin. (13), ceea ce lasă să se înţeleagă că are în vedere şi acel termen rezonabil impus şi de

art. 160h alin. (2) şi (3) C. proc. p., întrucât stabilirea acestuia se face de la caz la caz de

instanţa de judecată, chiar şi în ipoteza în care se constată depăşirea lui, nu se poate vorbi

de o încetare de drept a arestării, ci de o revocare, respectiv o înlocuire a arestării

preventive.

Ţinând seama că judecătorul nu poate dispune o prelungire a arestării preventive cu

depăşirea duratei maxime al acesteia prevăzute de lege, ar fi normal ca, la expirarea duratei

ultimei prelungiri, inculpatul să fie pus în libertate de administraţia locului de deţinere, fară

a mai fi necesară o dispoziţie expresă a instaţei în acest sens. Această dispoziţie se impune

numai în ipoteza în care prelungirea arestării s-a făcut cu neobservarea acestui termen

limită.

2) în cursul judecăţii, arestarea preventivă a inculpatului încetează de drept:

a) la expirarea duratei mandatului de arestare sau după caz a duratei pentru care

arestarea a fost prelunită mai înainte de termenul fixat de prima instanţă, în

condiţiile art. 60 şi art. 30093 C. proc. p., pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării

preventive. Numai până la această dată arestarea are o durată determinată după aceea, în

caz de menţinere nemaifiind prevăzută o durată anume.

b) la expirarea termenelor prevăzute în art. 160b alin. (1), art. 160h

alin. (2) şi alin. (3)1.

Deşi în cursul judecăţii menţinerea arestării preventive nu se dispune pe o anumită

durată, faţă de obligaţia impusă instanţei prin art. 23 alin. (6) C. proc. p. din Constituţie de

a verifica periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Având în vedere că aceste termene privesc arestarea preventivă, calcularea lor se

face potrivit art. 188, adică pe unităţi pline de timp, ziua de la care începe şi cea la care se

sfârşeşte termenul intrând în durata acestuia. în situţia în care verificarea legalităţii şi

93 Deşi textul face vorbire expresă numai la expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin. (1), care îl priveşte pe inculpatul major este evident că, pentru aceeaşi raţiune şi cu atât mai mult, trebuie avute în vedere şi termenele prevăzute în art. 160h alin. (2) referitor la minorul între 14 şi 16 ani şi art. 160h

alin. (3), referitor la minorul mai mare de 16 ani

58

temeiniciei arestării se face mai înainte de expirarea termenului limită un nou termen

începe să curgă din ziua în care s-a făcut verificarea, desigur numai în ipoteza menţinerii

măsurii, şi nu la expirarea termenului anterior, aşa cum se întâmpla în cazul prelungirii

arestării preventive în cursul urmăririi penale.

b) în cazul în care, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă,

durata arestării preventive a atins jumătatea maximului prevăzut de lege pentru

infracţiunea care face obiectul judecăţii (art. 140 alin. 2 C. proc. p.).Prin maximul pedepsei

prevăzut de lege se înţelege maximul special al pedepsei înscris în textul sancţionator, şi nu limita

redusă ca urmare a unor stări de atenuare a pedepsei94. Legiuitorul a prevăzut un termen rezonabil şi un

termen maxim de cel mult 180 zile numai pentru durata arestării preventive în cursul urmăririi penale,

iar pentru faza de judecată în primă instanţă, a menţinut aceeaşi reglementare din Codul din 1968. Deşi

urmăririi penale i se recunoaşte caracterul mai dinamic, dar de lipsa relativă a contradictorialităţii şi

publicităţii, nu trebuie scăpat din vedere faptul că majoritatea probelor se strâng în această fază

procesuală, astfel că în faza de judecată, de cele mai multe ori numai unele dintre probe sunt

readministrate pentru realizarea principiului nemijlocirii.

Pe lângă faptul că prin Legea nr. 140/1996, maximul special a fost majorat pentru

majoritatea infracţiunilor95, sau nesocotit şi dispoziţiile art. 5 paragraful (3) din Convenţie

care prevede dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul

procedurii. Este evident că o durată a arestării care atinge jumătatea maximului special al

pedepsei închisorii prevăzute de lege nu poate fi socotită rezonabilă.

în cazul unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul pedepsei celei mai

mari, iar în cazul tentativei, pedeapsa pentru infracţiunea consumată. în calculul duratei

arestării se ia atât durata arestării în cursul urmăririi penale, cât şi durata arestării în cursul

judecăţii. Dacă instanţa de control judiciar a dispus desfiinţarea ori casarea cu trimitere

spre rejudecare primei instanţe, în calculul duratei arestării se ia şi durata arestării din apel

sau recurs, prevederile din art. 140 alin. (2) găsindu-şi aplicabilitatea.

c) în caz de achitare ori de încetare al procesului penal (art. 140 alin. 1 lit. b).

Acest caz este prevăzut şi art. 350 alin. (2) C. proc. p.

d) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cel mult egală cu durata reţinerii

şi arestării preventive (art. 350 alin. 3 C. proc. p.).

în acest caz, deşi inculpatul este condamnat la pedeapsa închisorii având în vedere

că aceasta este mai mică sau cel mult egală cu durata arestării şi reţinerii, dispare orice

temei legal al privării de libertate.

94 Art. 1411 C. pen. a fost introdus prin Legea 278/200695 Exemplificativ este cazul infracţiunii de furt, la care maximul special a fost majorat de 6 ori, ajungând de la 2 ani . la 12 ani de închisoare

59

Cazul ar trebui să fie pur teoretic, întrucât într-o asemenea ipoteză arestarea

preventivă şi-ar pierde caracterul de măsură procesuală cu scop bine definit. Pe de altă

parte, şi în cazul în care pedeapsa ce i-ar cuveni inculpatului ar trebui să fie mai mică decât

durata arestării preventive, este greu de imaginat că judecătorii ar aplica o pedeapsă sub

durata arestării, de teama răspunderii în condiţiile art. 504 C. proc. p. şi următoarele pentru

grava neglijenţă sau reaua-credinţă.

Durata reţinerii şi arestării preventive poate deveni egală cu durata pedepsei fie în

perioada imediat următoare, până la data expirării termenului de apel sau recurs, fie în

cursul judecăţii în apel sau recurs. Dispoziţiile art. 350 C. proc. p. sunt aplicabile şi în

ipoteza în care instanţa de apel a modificat cuantumul pedepsei aplicate de prima instanţă,

fără ca prin aceasta pedeapsa să fie egală cu durata totală a reţinerii şi arestării preventive.

Deşi nu se prevede expres, administraţia locului de deţinere trebuie să comunice

instanţei data punerii în libertate a inculpatului, pentru ca, la momentul rămânerii definitive

a hotărârii, să se ştie dacă este sau nu cazul emiterii unui mandat de executare a pedepsei96.

e) când se pronunţă condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu

executare la locul muncii (art. 130 alin. 3 lit. b C. proc. p.).

Şi în acest caz, arestarea preventivă nu-şi mai găseşte raţiunea, modalitatea de

executare a pedepsei închisorii fiind incompatibilă cu privarea de libertate. în asemenea

cazuri, se dovedeşte că arestarea preventivă nu a fost justificată, chiar dacă formal erau

întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea ei.

f) când se pronunţă condamnarea la pedeapsa cu amendă (art. 350 alin. 3 lit. (c)

C. proc. p.).

Ca urmare a modificărilor aduse art. 136 C. proc. p. prin Legea nr. 281/2003,

potrivit cu care măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor

pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii, rezultă că o asemenea ipoteză poate

fi consecinţa reţinerii unor circumstanţe atenuante în cazul acelor infracţiuni a căror limită

minimă a pedepsei închisorii este mai mică de 1 an ori ca urmare a schimbării încadrării

juridice într-o altă infracţiune. Totuşi este greu de admis că datele care au dus la

schimbarea încadrării juridice şi reţinerii circumstanţelor atenuante au fost cunoscute de

instanţă numai la termenul la care a fost soluţionată cauza.

g) când se pronunţă o măsură educativă (art. 350 alin. 3 lit. (d) C. proc. p.).

Arestarea preventivă a minorului încetează de drept şi dacă măsura educativă constă în

96 Este posibil ca, în apelul sau recursul procurorului, instanţa de apel sau recurs să majoreze pedeapsa aplicată de prima instanţă

60

internarea acestuia. Faptul că instanţa poate ca, prin aceeaşi hotărâre, să dispună punerea în

executare de îndată a măsurii luate, trimiţând o copie de pe hotărâre organului de poliţie,

nu înseamnă că se menţine măsura arestării preventive, cu atât mai mult cu cât acesta nu se

deduce din măsura internării.

h) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu aplicarea în întregime a

graţierii. Deşi acest caz nu este expres prevăzut de lege el rezultă din ansamblul

reglementărilor referitoare la graţiere, ca o consecinţa logică a aplicării acesteia.

în literatura juridică97 s-a considerat că arestarea preventivă încetează de drept şi

odată cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, motivându-

se că de la această dată nu se mai poate vorbi de existenţa unei măsuri preventive ci

executarea unei pedepse. întradevăr, spre deosebire de alte legislaţii în care se prevede

expres că măsurile preventive încetează în momentul punerii în executare a hotărârii de

condamnare98, codul nostru nu are o asemenea prevedere.

în toate cazurile de încetare de drept a arestării preventive, cu consecinţa punerii în

libertate a inculpatului, instanţa are obligaţia de a trimite administraţiei locului de detenţie

o copie de pe dispozitivul hotărârii cu dispoziţia de punere în libertate, cu menţiunile

necesare identificării inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data

hotărârii, precum şi temeiul legal al eliberării (art. 140 alin. 3).

97 Gh. Mateuţ, op. cit., pag. 4698 Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 2003 prevede în art. 195 alin. (5) punctul (3) că măsura preventivă încetează de drept „în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare "

61

CAPITOLUL VI

Arestarea la domiciliu conform noului cod de procedură penală

6.1Condiţii generale, scop şi categorii de măsuri preventive

Măsurile preventive conform noului cod de procedură penală, pot fi dispuse dacă

există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a

săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a

procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea

penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Nicio măsură

preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză

care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Ca noutate în cuprinsul

dispoziţiilor din noul cod de procedură penală se consacră că orice măsură preventivă

trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi

necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

Măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe

cauţiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă. Arestarea preventivă poate fi dispusă

numai în cazul în care luarea unei alte măsuri preventive cum ar fi controlul judiciar pe

cauţiune, controlul judiciar sau reţinerea nu este suficientă pentru realizarea scopului

prevăzut de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a împiedica sustragerea

suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală, judecată şi de a preveni săvârşirea de

noi infracţiuni.

Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o

acţiune judiciară. Părţile din procesul penal sunt: inculpatul, partea civilă, partea

responsabilă civilmente. Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana

vătămată. Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu

excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora.

Reţinerea poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de

cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.Controlul judiciar

poate fi luat faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror sau de către

judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul

de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.Controlul

62

judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă pot fi luate faţă de

inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în

procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul

judecăţii, de către instanţa de judecată. Judecătorul de drepturi şi libertăţi este

judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează cererile,

propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive;

măsurile asigurătorii; măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;actele procurorului, în

cazurile prevăzute de lege; încuviinţarea percheziţiilor, tehnicilor speciale de supraveghere

sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; administrarea anticipată a

probelor.Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei,

potrivit competenţei acesteia: verifică legalitatea trimiterii în judecată precum şi a

administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire

penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată.

Organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin

ordonanţă motivată. Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră

preliminară se pronunţă asupra tuturor cererilor, propunerilor, plângerilor, contestaţiilor şi

oricăror alte sesizări privitoare la măsurile preventive în camera de consiliu, prin încheiere

motivată. Instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive prin încheiere

motivată. Încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de

cameră preliminară sau de instanţa de judecată se comunică inculpatului şi procurorului

care au lipsit de la pronunţare.

Spre deosebire de actualul cod de procedură penală în noul cod de procedură penală

împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor

preventive inculpatul şi procurorul se poate formula contestaţie, în termen de 48 de ore de

la pronunţare sau după caz, de la comunicare, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la

instanţa ierarhic superioară. Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus

luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept

a acesteia nu este suspensivă de executare. Contestaţia formulată de inculpat se

soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare. În vederea soluţionării contestaţiei,

judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară îl citează pe inculpat În

toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un

avocat, ales sau numit din oficiu.

63

6.2 Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară

6.2.1În cursul urmăririi penale:

Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o

măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de

cameră preliminară de la instanţa competentă cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei

acesteia. În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară

verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei

acesteia, cu citarea inculpatului. Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii

se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră

preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat. Când

constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a

măsurii preventive sau că au încetat temeiurile care au determinat luarea acesteia şi nu există

temeiuri noi care să o justifice, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere

revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă

cauză. În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din

oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, temeinicia arestării

preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.

6.2.2 În cursul judecăţii

În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului instanţa de judecată verifică din oficiu

legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea

inculpatului. Procurorul înaintează dosarul cauzei, împreună cu rechizitoriul, cu cel puţin 5

zile înainte de expirarea măsurii preventive. În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin

încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, temeinicia arestării preventive şi a

măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.

6.2.2 Arestul la domiciliu

Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de

către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite

condiţiile: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală

sau de la judecată ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; b) inculpatul

încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau

64

să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să

determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament şi, din acest motiv, există

pericolul ca administrarea probelor să fie îngreunată; c) inculpatul exercită presiuni asupra

persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;d) inculpatul

pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni sau, după punerea în mişcare a acţiunii penale

împotriva sa, există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;

şi luarea acestei măsuri este suficientă dacă există probe sau indicii temeinice din care

rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în

scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului

ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte

infracţiuni.

Aprecierea îndeplinirii condiţiilor se face ţinându-se seama de scopul măsurii, gradul

de pericol al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind

persoana faţă de care se ia măsura. Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de

care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de

familie şi cu privire la inculpatul care a fost condamnat definitiv anterior pentru

infracţiunea de evadare, afară de cazul când pentru această condamnare a intervenit

reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să

judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei

circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din

care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune,

la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului. Procurorul

înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea prevăzută în împreună cu dosarul

cauzei. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de

consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului.

Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să

soluţioneze propunerea înaintată de procuror. Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe

inculpat, atunci când acesta este prezent. Asistenţa juridică şi participarea procurorului sunt

obligatorii.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin

încheiere motivată. Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de arestare

preventivă a inculpatului poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea măsurii arestului la

domiciliu al acestuia, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.

65

Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află

cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a

procurorului sau din oficiu. Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată îl

ascultă pe inculpat, atunci când acesta este prezent. Asistenţa juridică şi participarea

procurorului sunt obligatorii.

Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă

determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte în mod statornic, fără permisiunea

organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune

unor restricţii stabilite de acesta.

Pe durata arestului la domiciliu, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de

cameră preliminară sau instanţa de judecată impune inculpatului respectarea următoarelor

obligaţii:

a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi

libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este

chemat;

b) să nu comunice, pe nicio cale, cu persoana vătămată sau membrii de familie ai

acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu

orice alte persoane care nu locuiesc în mod obişnuit împreună cu el sau nu se află în îngrijirea

sa.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de

judecată poate dispune ca, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul să poarte permanent

un sistem electronic de supraveghere.

În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres

obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare

cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu

poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi

imobilul prevăzut în alin. pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora.

La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul

de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia

părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau

de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor

esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă

determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori

interese legitime ale inculpatului. În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate

66

părăsi imobilul fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de

cameră preliminară sau a instanţei de judecată, informând imediat despre aceasta, pe orice

cale, organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura

arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.

Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră

preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se

comunică, de îndată, inculpatului şi organului de poliţie desemnat cu supravegherea sa, în

vederea asigurării respectării de către inculpat a măsurii dispuse şi a obligaţiilor care îi revin

pe durata acesteia. Organul de poliţie desemnat de organul judiciar care a dispus arestul la

domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în

care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale,

judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau instanţa de

judecată, în cursul judecăţii.Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu

sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în

imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc

împreună cu acesta.

În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau

obligaţiile care îi revin ori există suspiciunearezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă

infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa,

judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată,

la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la

domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.

În cursul urmăririi penale, durata arestului la domiciliu nu poate depăşi 30 de

zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.Arestul la domiciliu poate fi

prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile

care au determinat luarea măsurii, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.

Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

Inculpatul aflat în arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv. Durata

măsurii arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii

arestării preventive a inculpatului, avându-se însă în vedere la aprecierea termenului rezonabil

al privării de libertate.

67

BIBLIOGRAFIE

1.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 2. Constituţia României;3. Codul de procedură penală de la 1884;4. Codul de procedură penală de la 1937;5. Codul de procedură penală din 1997;6. Legea 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală7. Anca Leila Lorincz, Drept procesual penal8. C.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. AII, Bucureşti, 1997;9. V.Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea

generală, Voi I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975;10.V.Dongoroz, Curs de procedură penală;11.M.A.Dumitrescu, Manual de drept penal II, Bucureşti, 1926;12.H.Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, Dreptul nr. 12/1994;13. I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, voi. II, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998;14. C.Gârbaci, Punctele de vedere privind imposibilitatea prelungirii arestării preventive,

în Dreptul nr. 1/1996;15. E.V.Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, ed. Militară, Bucureşti, 1979;18. S. Kahane, Dreptul procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1963;19. A.L.Lorincz, Despre posibilitatea instanţei de-a dispune începerea urmăririi penale,

R.D.P. nr. 3/2003;20. I.C.Morar, Arestarea preventivă şi provizorie. Culegere de practică judiciară, ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2006;21. R.V.Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, R.D.P. nr. 4/199822. Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea generală. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997-

1998;

23. Gh.Mateuţ, Arestarea preventivă. Revocarea măsurii. Temei juridic. Starea sănătăţii inculpaţilor, Dreptul nr. 2/1996;

24. Gh.Mateuţ, Codul de procedură penală, partea generală, într-o perspectivă europeană, R.D.P. nr. 1/2004;

25. Gh.Mateuţ, Fl.Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, Dreptul nr. 4/1997;

26. T.Manea, Probleme ivite cu ocazia aplicării în practică a noilor dispoziţii procedurale prevăzute de Legea nr. 281/2003 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, Dreptul nr. 7/2004;

27. I.Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat,Voi. III, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004;

28. V.Nicolaescu, Consideraţii referitoare la măsurile reţinerii şi arestării preventive, Dreptul nr. 3/1999;

29. Şt.Pistol, Sinteză de practică judiciară a Curţii Militare de Apel în materia arestării preventive după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, Dreptul nr. 9/2004;

30. C.S.Paraschiv, M.Damaschin, Reprezentarea învinuitului în faza de judecată, Dreptul nr. 10/2004;

31. Gh.Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;

32. Gh.Radu, Compunerea completului de judecată pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, decoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Dreptul nr. 9/2003;

33. Gr.Theodoru, Tratat de procedură penală. Partea generală, Voi. II, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996;

38.Al. Ţuculeanu, Instituţii de drept procesual penal, Ed. Universităţii "Titu Maiorescu", Bucureşti, 2003;

39. N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Voi. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996;

68