lumea catholica, martie 2009

2 Lumea Catholica, martie 2009

Sumar: Iertarea păcatelor: un sacrament în criză ........................................... 3

Angela Ambrogetti

Via Dolorosa - Originile Căii Crucii....................................................... 8

Woodeene Koenig-Bricker

Misiunea Bisericilor Catolice Orientale este unitatea ...................... 11

Viorica Sabo

În slujba Bisericii care suferă ............................................................. 16

Paolo Pegoraro

Arta de dragul Binelui ......................................................................... 22

Michael Schrauzer

Este vreodată bine să minţim? ........................................................... 28

Jeffrey A. Mirus

Rugăciunea şi iubirea în drumul spre libertate ................................ 37

Anselm Grun

Rolul esenţial al familiei ...................................................................... 45

pr. John Flynn

Impactul îmbătrânirii demografice asupra economiei .................... 49

pr. John Flynn

Părintele Mihai Kiss le răspunde copiilor ......................................... 54

pr. Mihai Kiss

Lumea Catholica, martie 2009 3

Iertarea păcatelor: un sacrament în criză Autor: Angela Ambrogetti Traducător: Oana Capan Sursa: Inside the Vatican, februarie 2009

Cel mai vechi şi cel mai puţin cunoscut dicaster din Vatican are ca sarcină iertarea celor mai grave păcate. O conferinţă din luna ianuarie a explorat istoria şi scopul Penitenţeriei Apostolice. Mai jos aveţi un articol din revista Inside the Vatican despre dicasterul amintit, urmat de un interviu cu Episcopul Gianfranco Girotti, adjunctul Cardinalului Stafford la Penitenţeria Apostolică.

Păcatele pe care Biserica Catolică le consideră a fi cele mai grave sunt investigate şi penalizate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei - acest lucru este binecunoscut. Dar Vaticanul are de asemenea un dicaster specific pentru a-i ajuta pe cei vinovaţi de păcate grave să găsească iertarea şi să se împace cu Dumnezeu şi cu Biserica.

În probleme legate de conştiinţele indivizilor catolici, munca Penitenţeriei Apostolice, condusă de Cardinalul american J. Francis Stafford, este cu siguranţă cea mai secretă dintre activităţile oricărui dicaster din Vatican. Chiar şi tribunalele care tratează situaţii delicate de cerere de anulare a căsătoriilor publică rapoarte anuale indicând numărul de cazuri deschise şi numărul celor rezolvate de-a lungul anului. Dar Penitenţeria Apostolică nu publică acest gen de informaţii - munca ei este acoperită de sigiliul sacramental al spovezii.

Profilul acestui dicaster, combinat cu gravitatea păcatelor aduse în atenţia lui, poate explica prezenţa numeroasă a jurnaliştilor la un simpozion din


Roma de la începutul acestui an (13-14 ianuarie) despre istoria Penitenţeriei Apostolice şi a Sacramentului Spovezii. Cardinalul Stafford le-a spus reporterilor la 13 ianuarie că Penitenţeria tratează cinci cazuri specifice: (1) un bărbat care a participat direct la un avort şi mai apoi doreşte să devină preot; (2) preoţii care au încălcat sigiliul spovezii; (3) preoţii care au oferit dezlegarea sacramentală propriilor lor parteneri într-un păcat sexual comis; (4) desacralizarea Euharistiei; (5) atentarea la viaţa Papei.

"Păcatul foarte grav" al abuzului sexual clerical nu este unul dintre păcatele asupra căruia Penitenţeria Apostolică are competenţă, a spus Cardinalul. Acele cazuri sunt tratate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Iertarea celor cinci păcate enumerate de Cardinalul Stafford este ceea ce Biserica descrie ca fiind "rezervată" Sfântului Scaun. Aceasta înseamnă că pentru a primi iertare pentru ele nu este suficient să mergi la un preot pentru spovadă, a arătat Episcopul Gianfranco Girotti, regent al Penitenţeriei Apostolice.

O relatare detaliată a cazului este trimisă Penitenţeriei în Roma, care îl studiază pentru a se asigura de părerea de rău reală a păcătosului şi care recomandă "o penitenţă corespunzătoare şi proporţionată", a spus Episcopul Girotti. Penitenţeria are de asemenea alte responsabilităţi, incluzând alegerea, pregătirea şi coordonarea activităţii preoţilor care ascultă spovezi în Bazilicile majore din Roma; promovarea valorii Sacramentului Spovezii; coordonarea oferirii indulgenţelor; şi oferirea unui curs anual pentru preoţi şi seminarişti despre administrarea Sacramentului Spovezii.

Cardinalul Stafford le-a spus reporterilor că a organizat simpozionul pentru a face să crească conştiinţa publică cu privire la activitatea Penitenţeriei de-a lungul ultimilor 830 de ani. "Astăzi vorbim mult despre iertarea lui Dumnezeu, care este un motiv de bucurie", a spus el. "Dar sunt oarecum îngrijorat de lipsa conştientizării legăturii dintre această bucurie şi iertarea păcatelor. Cu toţii cunoaştem povara păcatului în vieţile noastre personale şi de aceea Sacramentul Spovezii este cu adevărat Sacramentul Reconcilierii dat de Cristos Bisericii Sale. Este un Sacrament plin de milostivire, caritate şi iubire de Dumnezeu." Penitenţeria tratează peste o mie de cazuri în fiecare an. Fiecare caz implică pe cineva care,


pentru că a comis unul dintre aceste păcate, a fost excomunicat automat (latae sententiae).

Cardinalul Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului, a vorbit şi el în cadrul Conferinţei, arătând că omul modern este tot mai mult incapabil "să distingă adevărul de falsitate, binele de rău şi aceasta îl conduce la un relativism cultural şi etic". Pentru "a explica astăzi ideea de păcat şi de iertare", a spus Cardinalul Bertone, "evanghelizarea trebuie să aibă ca scop să îi facă pe oameni să îl întâlnească pe Cristos", să îi facă "să experimenteze puterea răscumpărătoare a Cuvântului Său care este Calea, Adevărul şi Viaţa".

Penitenţeria lucrează doar prin intermediul poştei obişnuite şi nu cunoaşte pe nici una dintre persoanele pe care le dezleagă. O persoană care comite unul dintre aceste păcate poate să stea de vorbă cu confesorul său care dă penitentului dezlegare, pentru a nu-l lăsa în excomunicare, şi trimite o scrisoare la Penitenţerie, ilustrând toate detaliile cazului, dar fără nume. Tribunalul răspunde în decurs de 24 de ore, comunicând răspunsul într-un plic închis, cu un număr de protocol, care slujeşte la identificarea cazului. Când confesorul primeşte răspunsul, îl comunică penitentului şi distruge scrisoarea.

Interviul

- Care au fost motivaţiile acestei conferinţe?

- Scopul nostru principal a fost acela de a oferi o informare adecvată asupra sarcinilor şi funcţiilor Penitenţeriei Apostolice, care, deşi este cel mai vechi dicaster al Sfântului Scaun (în acest an sărbătoreşte 830 de ani de la înfiinţarea sa), este foarte puţin cunoscută chiar şi de către majoritatea clerului. Numeroasele reflecţii istorice, teologice, sacramentale şi juridice izvorâte din această Conferinţă, îşi vor aduce fără îndoială contribuţia la o înţelegere mai echilibrată a relaţiei dintre Spovada sacramentală şi Penitenţerie.

- Spovada sacramentală pare să fie tot mai neglijată din anii 1970 încoace. În unele părţi ale lumii pare aproape să fi dispărut. Care este viziunea Dvs asupra acestei situaţii?


- Mi se pare potrivit să arăt că, după Conciliul din Trento (1542-1565), asistenţa pastorală a persoanelor prin Sacramentul Spovezii a fost foarte precisă. După Trento au fost făcute nişte alegeri specifice. Conciliul din Trento a expus cu claritate şi organic gândirea şi doctrina Bisericii Catolice despre Spovadă.

Cu toate acestea, o nouă concepţie despre Spovadă şi despre atitudinea penitentului în general a apărut în urma documentelor date de Sfântul Scaun după Conciliul Vatican II (1962-1965): constituţia apostolică a Papei Paul al VI-lea Paenitemini din 17 februarie 1966, şi constituţia apostolică Reconciliatio et Poenitentia, dată de Papa Ioan Paul al II-lea în 1984 (care a rezumat reflecţiile Sinodului Episcopilor pe tema Sacramentului Spovezii), pentru a numi doar două dintre ele. Aceste documente au interpretat schimbările epocale produse de noile îndrumări introduse după Conciliul Vatican II. Aceste schimbări nu au ţinut doar de viaţa Bisericii; au existat schimbări culturale care au produs o nouă abordare a Sacramentului Spovezii.

În zilele noastre, Sacramentul Spovezii se află fără îndoială într-o situaţie dificilă, atât din punct de vedere al practicii cât şi al înţelegerii lui. Reforma la care a invitat Conciliul Vatican II şi realizată în cei 40 de ani de atunci nu pare a fi retrezit credinţa în acest sacrament sau a fi aprofundat înţelegerea lui în termeni teologici, în ciuda încercărilor şi eforturilor făcute de câteva Conferinţe Episcopale, care au recomandat o înmulţire a formelor penitenţei. Unele Dieceze chiar au făcut campanii pentru încurajarea practicii spovezii.

Din păcate, acest Sacrament, atât de important pentru sănătatea spirituală şi pentru sfinţire, pare a fi afectat astăzi de o criză gravă. Această criză nu îşi are rădăcinile doar în educaţia religioasă insuficientă a majorităţii catolicilor. Între numeroşii factori responsabili pentru lipsa de stimă şi iubire a credincioşilor pentru acest Sacrament, aş cita:

(a) O anumită scădere a înţelegerii doctrinei sacramentale ca întreg. Adică o scădere a înţelegerii sacrului în general. S-a susţinut recent faptul că mulţi oameni nu cunosc fundamentele teologice care i-ar putea conduce la o mai mare înţelegere şi apreciere a spovezii. Spovada a fost întotdeauna


un sacrament a cărui practicare este dificilă şi exigentă. Şi este un sacrament a cărui ritual extern a trecut prin mari schimbări.

(b) O altă schimbare majoră care afectează administrarea Spovezii este fără îndoială o nouă viziune asupra păcatului, slăbirea simţului păcatului. A existat o considerabilă scădere a conştientizării "păcatului de moarte". După cum arăta Papa Pius al XII-lea: "Cel mai mare păcat al lumii de astăzi este tocmai acela de a-şi fi pierdut simţul păcatului".

(c) Simţul păcatului se stinge, deoarece nu mai conştientizăm ofensele aduse lui Dumnezeu. Într-o lume secularizată, prezenţa lui Dumnezeu este privită ca irelevantă.

(d) Una dintre marile preocupări ale psihologilor a fost evitarea creării complexelor de vinovăţie şi a reducerii libertăţii individuale.

- De-a lungul istoriei sale, Penitenţeria a jucat un rol major în Curia Romană. Care este situaţia în ziua de astăzi?

- Dacă analizăm numeroasele sarcini ale Penitenţeriei între Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne, rolul ei a fost cu adevărat considerabil. Creată ca un dicaster care să coopereze cu Papa în exercitarea jurisdicţiei sale în forul intern, de-a lungul secolelor Penitenţeria şi-a extins autoritatea şi asupra problemelor ce ţin de forul extern. Numărul de îndatoriri pe care le avea de îndeplinit în forul intern şi extern deopotrivă, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, era enorm. Din documentele care mai există ale Penitenţeriei, ştim că autoritatea ei era extinsă şi la necreştini, adică la evrei.

- Care au fost obiectivele acestui simpozion?

- Deoarece Penitenţeria este un dicaster care se află rar în luminile reflectoarelor şi care pare misterios pentru majoritatea oamenilor, am dorit să o facem mai bine cunoscută, să evidenţiem îndatoririle ei, care, după cum am spus mai înainte, privesc mântuirea sufletelor. În acelaşi timp, scopul nostru a fost acela de a retrezi interesul pentru Sacramentul Spovezii, care astăzi pare a fi afectat de o criză foarte gravă.


Via Dolorosa - Originile Căii Crucii Autor: Woodeene Koenig-Bricker Traducător: Cristina Andreea Trifu Sursa: Our Sunday Visitor

Deşi mulţi cred că franciscanii au fost aceia care au pus bazele devoţiunii Căii Crucii, originile ei îi precedă pe urmaşii Sfântului Francisc cu câteva secole, în dezvoltarea ei existând numeroase surse. Pentru a putea înţelege staţiunile Căii Crucii, trebuie să pornim de la analizarea mentalităţii medievale. Având în vedere că o mare parte din pietatea Evului Mediu se concentra pe suferinţele omului Cristos, am putea considera multe dintre practicile evlavioase ale timpului ca fiind la limita morbidului. Isus, însângerat şi bătut, era obiectul adoraţiei medievale. Rugăciunile care se concentrau pe rănile sfinte, pe sângele preţios, pe cele "şapte căderi", pe cele şapte ultime cuvinte, pe coroana de spini şi pe Sfânta Cruce însângerată, au cunoscut o înflorire deosebită.

Cuprinşi de dorinţa de a se uni în mod spiritual cu în patima, moartea şi înmormântarea lui Cristos, cei înstăriţi făceau adesea pelerinaje în Ţara Sfântă. În timp ce Via Sacra (Calea Sfântă) este menţionată în secolul al XII-lea, cuvântul "staţiune", care se referă la un loc de oprire, este folosit pentru prima oară de către un englez, William Wey, care vizitase Ţara Sfântă în 1458 şi în 1462. La început, drumul obişnuit era aparent inversul celui pe care îl avem noi, începutul fiind Calvarul, iar sfârşitul la locuinţa lui Pilat. În plus, multe dintre opriri - incluzând casa mironosiţelor, poarta oraşului, arca Ecce Homo, şcoala Preasfintei Fecioarei şi casa lui Simeon Fariseul - nu mai sunt considerate părţi din Via Dolorosa (Drumul Durerii).


Când pelerinii din Evul Mediu se întorceau acasă, aduceau adesea cu ei o bucăţică din Palestina. Pe lângă relicve, aceştia veneau acasă cu dorinţa de a recrea scenele din Ţara Sfântă pentru a-şi putea împărtăşi experienţele cu cei care nu putuseră să viziteze locurile sfinte. În momentul în care turcii au închis accesul la Ţara Sfântă, replicile europene ale locurilor sfinte au devenit tot mai populare. S-au constituit sanctuare comemorative în nu mai puţin de treizeci de locuri diferite, incluzând aici Cordoba, Anvers, Nurenberg, Rhodos şi Louvain. În timp ce intenţia era "recrearea" drumului sfânt, numărul de opriri varia de la cinci la patruzeci şi două. Numărul actual pare să provină mai degrabă din literatură religioasă decât din adevărata practică a pelerinajului. O carte scrisă în anul 1584 notează douăsprezece staţiuni identice cu primele douăsprezece de astăzi, iar manualele devoţionale din Germania şi Ţările de Jos, cunoscute drept "pelerinaje spirituale", popularizau ideea de patrusprezece opriri, însă numărul nu era obligatoriu. Dieceza de Viena, spre exemplu, folosea până în 1799 de un set de unsprezece opriri.

O devoţiune populară din Germania care pare să fi exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării staţiunilor Căii Crucii a fost "Cele şapte căderi ale lui Cristos". Deşi Evanghelia nu menţionează nici o cădere, tradiţia religioasă susţinea că Cristos a căzut de şapte ori pe drumul Calvarului, numărul şapte corespunzând probabil celor şapte păcate de moarte pe care avea să le învingă. Se considera că Isus a căzut în momentul întâlnirii cu mama lui, când Simon din Cirene i-a preluat crucea, când Veronica şi-a folosit vălul pentru a-i şterge faţa, şi atunci când femeile din Ierusalim au început să plângă - episoade care sunt reflectate în cadrul celei de-a patra, de-a cincea, de-a şasea şi de-a opta staţiuni. Celelalte trei, care corespund celei de-a treia, de-a şaptea şi de-a noua staţiuni, nu au prezentat caracteristici distincte şi au fost reţinute ca simple căderi.

Franciscanii au devenit activi în dezvoltarea staţiunilor din momentul în care au câştigat custodia locurilor sfinte din Ierusalim, în 1343, şi au început răspândirea devoţiunii patimilor lui Cristos. Un călugăr, Sf. Leonard de Port Maurice, şi-a exprimat zelul ridicând 571 de seturi de staţiuni între 1731 şi 1751, devenind cunoscut ca "predicatorul Căii Crucii". Este probabil ca tot el să fi fost responsabil pentru inversarea ordinii staţiunilor, astfel încât să se termine cu cea a Calvarului, şi nu cu cea de la locuinţa lui Pilat. Sf. Leonard a fost şi cel care a construit o


monumentală Cale a Crucii la Coloseumul din Roma (15 staţiuni, ultima fiind dedicată Fecioarei Durerilor). În Vinerea Mare, după cum ştim, însuşi Sfântul Părinte prezidează o solemnă Cale a Crucii la Coloseum, care atrage mii de credincioşi.

În 1686, Papa Inocenţiu al XI-lea a acordat franciscanilor dreptul exclusiv de a constitui staţiuni şi, în plus, a acordat aceeaşi indulgenţă parcurgerii Căii Crucii ca în cazul vizitării locurilor sfinte din Ierusalim. La început, numai aceia care aveau legătură cu franciscanii, precum membrii ordinului terţiar, puteau obţine indulgenţe, însă Papa Benedict al XIII-lea a deschis practica pentru toţi credincioşii în 1726. Franciscanii au menţinut un monopol timp de mulţi ani privitor la construirea de staţiuni ale Căii Crucii, dar în 1731 Papa Clement al XII-lea a extins dreptul şi la bisericile nefranciscane, dacă staţiunile erau construite de franciscani. Papa Benedict al XIV-lea îndemna în 1742 toţi preoţii să doteze bisericile cu Calea Crucii. În 1862 au fost eliminate ultimele restricţii ce legau Calea Crucii de franciscani. Astăzi, majoritatea bisericilor au Calea Crucii, fie ca staţiuni ridicate lângă biserici, fie măcar ca tablouri religioase în biserică. Deoarece câteva dintre episoadele tradiţionale ilustrate în cadrul staţiunilor nu se regăsesc în Scriptură, Papa Paul al VI-lea a aprobat în 1975 un nou set de staţiuni, bazat pe Evanghelie. Însuşi Papa Ioan Paul al II-lea a folosit această nouă Cale a Crucii bazată pe Scriptură, care începe cu Cina cea de Taină şi se încheie cu Învierea.

Dat fiind că devoţiunea Căii Crucii este în esenţă o meditaţie asupra patimii şi morţii lui Cristos, este improbabil ca ea să dispară vreodată din viaţa devoţională a catolicilor. Să ne amintim ce le spunea Sf. Leonard Episcopilor şi preoţilor: "Vă implor în numele lui Isus Cristos să deschideţi credincioşilor această comoară, în care ei vor găsi instrumente pentru convertirea interioară şi un izvor de binecuvântări şi de haruri cereşti. Dacă Dumnezeu este aspru cu slujitorul care îşi ascunde talantul în pământ, cum va reacţiona el oare faţă de cel care ascunde credincioşilor săi nenumăraţii talanţi ai acestei comori nepreţuite?"


Misiunea Bisericilor Catolice Orientale este unitatea Autor: Viorica Sabo

Între 4-7 martie 2009, la Gaming, în Austria, s-a desfăşurat o Conferinţă Internaţională care a reunit reprezentanţi ai Bisericilor Catolice Orientale din diferite ţări. Prezent la întâlnire împreună cu PS Virgil Bercea, Episcop de Oradea, şi PS Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj, Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, ne-a acordat un interviu despre aspectele mai importante ale evenimentului.

- Preasfinţia Voastră, care a fost tematica abordată şi ce personalităţi importante ale Bisericii Catolice au participat la întâlnirea desfăşurată la Gaming?

- În cadrul Simpozionului care a avut loc la Gaming, în regiunea Nieder Osterreich din Austria, într-o veche Mănăstire Cartuziană, s-a abordat tematica amplă a "Misiunii Bisericilor Catolice Orientale în viaţa Bisericii Universale şi în lumea modernă". A fost o conferinţă organizată de către Institutul Teologic Internaţional din Gaming, sub preşedinţia marelui Cancelar al acestui Institut, Eminenţa Sa, Cardinalul Christoph Schonborn.

La Simpozion au participat 15 episcopi şi 37 de preoţi din diferite zone ale lumii. Ca exemplu, un Episcop din Statele Unite, Preasfinţitul John Kudrik, Episcopul de Parma al rutenilor, un Episcop de rit latin din Novosibirsk care este şi Administrator apostolic pentru orientali, un Administrator apostolic din Belarus, numeroşi clerici din Ucraina, Slovacia, Franţa, de asemenea din România. Au fost reprezentate şi Bisericile din Austria, Ungaria, Serbia, Rusia, Italia, Bulgaria şi din alte ţări, deci se poate spune


că principalele Biserici Catolice Orientale au fost reprezentate la acest Simpozion.

Tematica fiind foarte largă, am ascultat în prima zi câţiva profesori renumiţi pe plan internaţional pentru studiile lor despre Bisericile Catolice Orientale, specializaţi în unirile Bisericilor Ortodoxe cu Biserica Romei, respectiv prof. Ernst Christoph Suttner, profesor emerit la Universitatea din Viena, şi prof. Cesare Alzzati, profesor activ la Universitatea Sacro Cuore din Milano. Alături de aceste personalităţi au fost şi rectorul Institutului Pontifical Oriental din Roma, pr. Ciril Vasil, şi de asemenea, pr. prof. Avvakumov, de origine din Rusia, care au abordat subiecte tematice din punct de vedere teologic, canonic şi filologic cu consecinţe directe asupra identităţii Bisericilor Catolice Orientale.

- Ce impresie v-a produs experienţa unei întâlniri între reprezentanţii diferitelor Biserici Orientale, o multitudine de naţionalităţi şi limbi diferite, reunite în aceeaşi Biserică Catolică?

- Consider că, în primul rând, acest simpozion a avut un efect benefic pentru noi, pentru Bisericile Orientale, pentru că ne-am cunoscut mai bine reciproc. Toţi cei care au participat la a doua zi a conferinţelor, în 6 martie, au avut o panoramă asupra Bisericilor Orientale (extindere, număr de credincioşi, date istorice, cum s-a ajuns la momentul unirii), ceea ce a constituit o îmbogăţire pentru noi toţi. În al doilea rând, ne-am dat seama că istoriile noastre sunt destul de asemănătoare, pornind de la o idee de unire cu Biserica Romei, continuând cu o deschidere spre Occident care a avut un rol pozitiv şi asupra naţiunii din care aceste Biserici făceau parte. De multe ori, aceste Biserici au contribuit la dezvoltarea şi afirmarea internaţională a naţiunii pe care o reprezentau.

O altă asemănare este legată de perioada persecuţiilor comuniste, pentru că vorbim în primul rând de acele Biserici care fac parte din blocul est-european. În general, toate Bisericile Orientale au avut de suferit de pe urma regimului comunist, din cauza politicii lui Stalin, care în 1946 a început persecuţia Bisericii Ucrainene Catolice. Au fost momente în care am celebrat Sfinte Liturghii împreună, mai ales Liturghia Darurilor Înainte Sfinţite, în care am remarcat bogăţia rituală, dar şi a limbilor - în aceeaşi celebrare liturgică am ascultat 5-6 limbi între care limba engleză, care era


limba oficială în Institut, dar şi limba germană, slovacă, slavonă şi limba română, ceea ce a însemnat o îmbogăţire pentru noi toţi, fiecare reprezentant al Bisericilor Orientale, dar având comună această caracteristică a catolicităţii, a universalităţii.

- În cadrul lucrărilor Simpozionului s-a realizat şi o prezentare a Bisericii Greco-Catolice din România. Vă rugăm să amintiţi câteva idei despre Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, prin care ne-am făcut cunoscuţi celorlalte Biserici Orientale Catolice.

- Pentru Biserica noastră Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, în mod particular, mi s-a părut interesantă conferinţa profesorului Cesare Alzzati, care a subliniat că, practic, în 1697, în momentul Unirii cu Roma, s-a pornit de la o concepţie foarte bună, adică: o Biserică sui-iuris din Transilvania, sub conducerea Episcopului ei, doreşte să se unească cu Biserica Romei, dar din document rezultă că nu se dorea nici o integrare, nici o includere, ci se dorea o comuniune în diversitate. Istoria a dovedit însă că din partea Romei atunci nu exista o viziune identică, Roma nu era pregătită teologic să accepte această idee inovatoare, a unităţii în diversitate. Ca urmare, după 1700, a urmat integrarea ca Eparhie sufragană Mitropoliei de Esztergom, ceea ce teoretic, s-ar putea spune, a însemnat reducerea la nivel de Eparhie.

Profesorul a încheiat foarte frumos, spunând: "Visul lui Teofil în 1697 şi al lui Atanasie de la 1698 s-a împlinit în anul 2005", deoarece în decembrie 2005, Biserica Greco-Catolică a primit din partea Romei recunoaşterea ca Arhiepiscopie Majoră, ceea ce înseamnă că posedă un Sinod propriu care poate lua decizii importante: alegerea Arhiepiscopului Major, alegerea Episcopilor din această Biserică şi altele. Ceea ce spunea Episcopul Teofil în documentul său, "pe Vlădica nostru nimeni să nu-l hărbătăluiască", însemna, de fapt, că Biserica sui-iuris a grecilor uniţi (aşa cum erau numiţi în vremea respectivă în Transilvania), dorea să-şi aleagă singură Mitropolitul. Acum suntem în măsură să spunem: da, acest lucru a fost actualizat, s-a făcut un drum, un drum cu greşeli de o parte şi de cealaltă, dar actualmente suntem la nivelul acelor idei de la sfârşitul secolului al XVII-lea, care au determinat unirea Bisericilor. Sigur, este doar una dintre multiplele idei care ar putea să fie amintite, ca urmare a acestor zile.


- Care este concluzia la sfârşitul celor trei zile de simpozion? Cum a fost definită misiunea Bisericilor Orientale în viitor?

- În cuvântul de prezentare, a spus foarte frumos Cardinalul Christoph Schonborn: "dorim să discutăm despre misiunile unor Biserici Catolice". De aceea, trebuie să ne reamintim că există o singură Biserică cu o singură misiune de la Hristos, aceea de a conduce poporul lui Dumnezeu spre mântuire. În această Biserică creştină, mare, există diferite confesiuni, fiecare având carismele lor. Prin urmare, misiunea Bisericilor Catolice Orientale nu poate fi separată de misiunea Bisericii creştine şi de misiunea pe care Hristos a dat-o tuturor Bisericilor: "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit" (Matei 28,19), cum ne spune Evanghelia de la Matei, în ultimul capitol, cu ultimele cuvinte.

Referitor la misiunea concretă a Bisericilor Catolice Orientale, în toate conferinţele pe care le-am ascultat s-a subliniat idealul unităţii, adică o misiune la trei nivele: unitatea în cadrul Bisericii proprii - structurile caracteristice ale propriei Biserici, diferitele protopopiate, Episcopii; un al doilea nivel: unirea între noi - Bisericile Catolice Orientale de diferite limbi şi naţiuni; şi în al treilea rând, misiunea prioritară în cadrul Bisericii Catolice: unirea cu Bisericile numite Ortodoxe - Bisericile care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Romei. Această unire este văzută ca o unire în diversitate, fără excludere, care păstrează autonomia de decizie asupra tuturor problemelor de organizare internă, dar, în acelaşi timp, are o linie comună în privinţa noţiunilor de credinţă, a noţiunilor teologice. Ştim că există o Comisie Mixtă care se ocupă cu studierea problemelor teologice încă discutate. Noi ne propunem să favorizăm acest dialog în aşa fel încât să nu se poată spune că Bisericile Catolice Orientale sunt un impediment în faţa dialogului dintre Bisericile Ortodoxe şi Biserica Catolică.

Totodată, au mai fost câteva idei pe care aş dori să le subliniez, şi anume faptul că şi noi, ca Biserici Orientale, avem încă de întărit deplina comuniune cu Biserica Apostolică a Romei, avem de luptat pentru a menţine legitimitatea identităţii orientale. Pentru aceasta, trebuie să ne cunoaştem identitatea reluând istoria, şi să vedem liniile directoare ale unităţii, (de exemplu unitatea naţională care a fost un ideal al Bisericii


noastre împlinit în 1918, dar şi ridicarea nivelului cultural, care s-a produs prin Şcoala Ardeleană după momentul Unirii cu Roma), toate acestea rămân idealuri în continuare actuale pentru Biserica noastră.

O altă sintagmă importantă care ne poate conduce spre misiunea Bisericilor este aceea de progres organic. Un progres organic înseamnă a putea răspunde unei lumi moderne sau post-moderne care nu mai are aceeaşi răbdare, care are multe alte preocupări, prin noţiuni de credinţă, prin ceremoniile liturgice, prin activitate pastorală, prin activitate social-caritativă. O Biserică nu poate rămâne departe de modernitate, o Biserică trebuie să răspundă atât cerinţelor, pe linie orizontală, cât şi slujirii lui Dumnezeu. Biserica, în clipa în care se închide, în momentul în care este un mic ghetou, nu îşi mai îndeplineşte misiunea pentru care a fost lăsată în lume.

Acestea sunt doar câteva idei din misiunile pe care Biserica noastră le are în viitor, misiuni pentru îndeplinirea cărora avem nevoie de colaborarea tuturor factorilor de răspundere ai societăţii, şi în primul rând de colaborarea tuturor Bisericilor creştine. Totul trebuie făcut pe un fond de seninătate şi blândeţe, aducându-ne aminte că Dumnezeu este Cel care conduce Biserica, El este la lucru alături de noi şi trebuie să fim mereu cu sufletul deschis, să înţelegem care este adevărata Lui voinţă: "Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Isus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!" (Efeseni 3,20-21).


În slujba Bisericii care suferă Autor: Paolo Pegoraro Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 22 martie 2009

Anul 1947: în timp ce 14 milioane de germani sunt expulzaţi din Silezia, din Cehoslovacia şi din Europa de Est, tânărul călugăr premonstratenz Werenfried van Straaten adună tone de slănină de la ţăranii din Flandra pentru a-i hrăni pe expulzaţi. Iniţiativa îi aduce supranumele de "părintele Slănină". Nu este decât începutul. Le dă motociclete preoţilor care-i asistă pe expulzaţi. Inventează "capelele mobile" pentru a duce cuvântul acolo unde războiul a distrus edificiile religioase. Consultant la Conciliul al II-lea din Vatican, primeşte de la Papa Ioan al XXIII-lea cererea de a se ocupa şi de America Latină şi transformă peste 300 de autocamioane ale armatei elveţiene în mijloace de transport pentru evanghelizarea Amazoniei. Se născuse Asociaţia internaţională Kirche in Not (Ajutor Bisericii care Suferă).

Părintele Werenfried se dedică îndeosebi reconstruirii Bisericii în ţările comuniste şi trece de mai multe ori graniţele în mod clandestin... pe de altă parte, însuşi logo-ul KIN reprezintă o cruce care se transformă într-o săgeată şi trece printr-un zid. Ba chiar Zidul. Zidul care se dărâmă, aşa cum a fost prevestit de Fecioara de la Fatima, căreia îi este consacrată opera. Astăzi, KIN este o asociaţie publică universală de drept pontifical care a primit misiunea de a interveni oriunde Biserica - nu numai catolică - este în dificultate datorită lipsei de libertate religioasă şi de mijloace pastorale. Pentru a face aceasta, se poate baza pe mai bine de 600 de mii de binefăcători. Am ajuns la preşedintele internaţional - pr. Joaquin Allende-Leuco - în sediul central din Konigstein, în Germania.


- Părinte Allende, ce nuanţă asumă pentru voi Anul Sf. Paul, un adversar al libertăţii religioase transformat în persecutat pentru credinţă?

- Sfântul Paul a ţinut mantia protomartirului Ştefan atunci când acesta a fost ucis, adică a primit ca moştenire testamentul spiritual. Paul este orizontul catolic al evanghelizării, are carisma universalităţii, şi acest lucru ne face să-l simţim foarte aproape. Există două caracteristici esenţiale pentru noi. Pe de o parte, pasiunea evanghelizatoare... "iubirea lui Cristos ne împinge"... o nerăbdare comună şi pentru întemeietorul nostru, pr. Werenfried van Straaten. Pe de altă parte, deschiderea spre caritate, pe care tradiţia a sigilat-o în motoul "cor Pauli, cor mundi".

- Primiţi în fiecare an peste zece mii de cereri de ajutor care provin din dieceze din întreaga lume. După care criterii alegeţi pentru a le transforma în proiecte de susţinut?

- Primul criteriu practic este continuarea strategiilor pastorale ale Papei şi ale Episcopilor. Dar suntem gata să ajutăm şi să slujim şi noile realităţi care, în armonie cu Biserica, devin instrumente ale creativităţii evanghelizatoare. De exemplu, pr. Werenfried a ajutat-o încă din primul moment pe Chiara Lubich şi i-a spus: "Dumneavoastră aveţi spiritul pentru a întemeia această mişcare. Nu irosiţi timpul şi forţele pentru a aduna mijloacele economice: începeţi opera dumneavoastră şi mă voi ocupa eu să găsesc ajutoare". Astfel a ajutat-o în construcţia de la Loppiano, primul sediu al Mişcării Focolarelor. Acelaşi lucru l-a făcut pentru Maica Tereza de Calcutta... se poate spune că părintele Werenfried "a descoperit-o" şi a prezentat-o pe scena mondială, chiar în urmă cu cincizeci de ani, când nimeni nu o cunoştea în afara Indiei. Şi aşa mai departe.

- Raportul KIN 2008 despre libertatea religioasă demonstrează că creştinii sunt grupul cel mai persecutat din lume şi că în 17 ţări violenţa anticreştină s-a intensificat. Douăzeci de lucrători pastorali au murit în mod violent. La ce se datorează acest fapt?

- Asistăm la un fenomen general de accelerare în contextul sociopolitic contemporan. Globalizarea generează interconexiuni imprevizibile şi îngrijorătoare. De exemplu, politica preşedintelui Bush faţă de Irak a avut


incidenţă asupra Pakistanului: creştinii se temeau de orice cuvânt al lui Bush despre islam, pentru că puteau să apară - cum de fapt au apărut - noi manifestări de violenţă în ţară. Dar este şi altceva. De vreme ce calitatea evanghelizării s-a îmbunătăţit, progresul în Africa este evident, mărturia martirilor din secolul al XX-lea luminează viaţa creştină... toate acestea produc un contrarăspuns din partea celor care nu vor ca Cristos să intre în ţara lor. Papalitatea - şi îndeosebi ultimii doi mari Papi - a făcut în aşa fel încât evanghelizarea să fie mai accesibilă, mai aproape de toţi. Şi tocmai acest lucru generează o opoziţie mai categorică, pentru că îi constrânge pe cei care vor să sufoce efervescenţa Bisericii să iasă la suprafaţă.

- În care zone situaţia este mai îngrijorătoare?

- Trebuie luată în considerare în primul rând o situaţie răspândită de secularism violent care se prezintă ca o critică adusă credinţei: un "neutralism" subtil - dar agresiv şi intransigent - care vrea să domine scena culturală. Şi aceasta în teme fundamentale cum ar fi originea vieţii sau familia, care este celula oricărei societăţi civile. Dar cum se poate trăi în armonie şi în fraternitate fără Dumnezeu sau chiar împotriva lui Dumnezeu? Dacă este eliminat Dumnezeu, este eliminată baza egalităţii fraterne, a demnităţii umane egale şi deci şi a democraţiei. Această luptă culturală este primul domeniu de acţiune. Există apoi doi poli unde persecuţia este mai evidentă: ţările excomuniste şi societăţile cu majoritate islamică.

În China şi în Cuba, de exemplu, situaţia este foarte dificilă, pentru că în pofida dezvoltării economice nu este garantată libertatea religioasă şi puterea face discriminări grave. În China, 85% dintre Episcopi exercită slujirea lor în comuniune cu Papa, de aceea îi susţinem furnizând instrumentele esenţiale pentru cateheză şi celebrarea sacramentelor, pentru a fi aproape de ei, pentru a face în aşa fel încât să nu sufere singuri. Cât priveşte ţările cu majoritate islamică, Papa ne-a recomandat în mod deosebit să-i însoţim pe creştinii din Ţara Sfântă, care îndură presiuni puternice. Dar privim şi la Sudan, unde guvernul nu ia în serios nici măcar drepturile umane şi creştinii îndură persecuţii teribile. Acelaşi lucru se întâmplă în nordul Nigeriei, unde preoţii şi laicii primesc ameninţări


constante şi sunt uneori ucişi. Îngrijorează mult şi evoluţia politică din Pakistan.

- În Directivele spirituale lăsate de pr. Werenfried se spune că una din îndatoririle cele mai importante ale asociaţiei dumneavoastră este rugăciunea pentru persecutori. Cum se poate convieţui cu cel care vrea să nege libertatea celuilalt?

- În Biserică, martiriul nu este ceva deosebit. Dimpotrivă, Cristos este viu chiar în locurile mai persecutate. De la Isus la sfântul Ştefan, de la sfântul Paul până la şi în întreaga istorie a creştinismului... persecuţia şi martiriul au fost mereu condiţii intrinseci urmării lui Cristos, care nu a adulat pe nimeni şi nici nu a învăţat căi uşoare. Unii primesc mărturia sa, alţii rămân în lâncezeală, alţii i se opun. Dar ceea ce facem noi înseamnă a muri pentru Cristos, în Biserică. Modelul esenţial al martiriului îl găsim în relatarea din Faptele apostolilor despre sfântul Ştefan, care merge pe urmele pătimirii lui Cristos: el moare iertând.

Pentru a fi martiri creştini, nu este suficient a muri pentru o cauză nobilă, inclusiv faptul de a muri pentru Cristos sau pentru Biserică, pentru că măreţia morţii - o spune sfântul Paul în imnul adus iubirii - constă în a muri din iubire. Altminteri suntem clopote lipsite de un sunet creştin. Nu ne sinucidem în numele lui Dumnezeu, murim iertând. Nu-l ucidem pe cel care nu se converteşte, ne rugăm pentru convertirea ucigaşilor. Nu luăm vieţile celorlalţi, o dăruim pe-a noastră. Abel va căuta mereu convertirea lui Cain şi, dacă îl ucide Cain, va muri îmbrăţişându-l. În aceasta noi încercăm să-i ajutăm şi să-i însoţim pe fraţii noştri persecutaţi, căutând să le dăm mângâierea Duhului Sfânt.

- KIN încearcă să-i ajute nu numai pe cei care suferă din cauza lipsei libertăţii religioase, ci şi pe cei care pătimesc din cauza lipsei de mijloace pentru pastoraţia obişnuită.

- Pr. Werenfried a conceput această asociaţie în slujba unei evanghelizări directe. Papa Benedict al XVI-lea, pe când încă mai era Cardinal, l-a susţinut şi a spus: "Ajut acest proiect pentru că el ajută Biserica în necesitatea sa cea mai urgentă şi mai insistentă, adică a-l cunoaşte şi a-l iubi pe Cristos". Deci, prima noastră preocupare este aceea de a forma


apostoli, pentru că Evanghelia nu este pur şi simplu o carte de citit, ci mărturie vie a persoanei lui Isus. Martorul, discipolul, misionarul... ei sunt protagoniştii, ei sunt primul teren fertil pentru evanghelizare! Pentru aceasta, asociaţia noastră ajută un seminarist din cinci în lume: o cantitate impresionantă! Ajutăm familiile, pentru ca să devină, să fie formatoare în credinţă încă de la începutul vieţii. Îi ajutăm pe cateheţi, pentru ca să poată face referinţă la metode pedagogice precise. Este fundamentală contribuţia persoanelor consacrate, prezente pe toate fronturile evanghelizării, mai ales acolo unde preotul nu poate să ajungă. Profesorilor le furnizăm burse de studiu pentru ca să organizeze doctorate în teologie, bioetică şi în toate domeniile ştiinţelor moderne unde este necesară o pregătire specifică.

Ajutăm şi mass-media: sfântul Paul, aşa cum se spune în mod constant, astăzi s-ar folosi de radio, ar fi un specialist în televiziune, ar fi ziarist. Pentru acest motiv, în Brazilia şi în toată America Latină ajutăm câteva staţii de radio. Sau agenţiile de ştiri: am fost alături de Zenit în primii săi paşi, de exemplu, şi acum susţinem versiunea sa în arabă. Şi sprijinim proiectul de televiziune online H2O. Ne limităm să ajutăm aceste iniţiative la începuturile lor şi apoi le lăsăm să meargă singure... pe de o parte nu vrem să creăm dependenţă, pe de altă parte nu am avea posibilitatea de a finanţa atâtea proiecte apostolice. Desigur, este nevoie ca în spatele fiecăruia dintre ele să existe nu numai o idee puternică, ci şi o persoană capabilă să o transforme într-o concretă realitate pastorală. Colaborăm strâns şi cu apostolatul biblic. Am tipărit 46 de milioane de exemplare ale Bibliei pentru copii în 145 de limbi. Acum o pregătim în câteva dialecte africane şi limbi indigene din America Latină în care nu s-a făcut niciodată vreo carte. Şi după Conferinţa Episcopală de la Aparecida se dezvoltă o mare sensibilitate faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi donăm foarte multe exemplare... 60 de mii sunt ultimele difuzate. Aceasta numai pentru a da câteva cifre.

- Din anul 1993, asociaţia dumneavoastră a asumat un program de ajutorare a Bisericii Ortodoxe Ruse, "ca semn de iubire gratuită şi cale de reconciliere", aşa cum a amintit pr. Werenfried în Directivele spirituale.

- Papa Ioan Paul al II-lea ne-a cerut să ne angajăm în ecumenism cu Biserica Ortodoxă, îndeosebi cu cea rusă. Lucrăm de acum de 15 ani la


acest proiect, în strânsă colaborare cu Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, pentru ca teologii ortodocşi să se poată baza pe o formare de înalt nivel în universităţi cum ar fi, de exemplu, Gregoriana sau alte Universităţi Pontificale din Roma. Tot aşa şi în Polonia. Suntem siguri că a oferi cea mai bună pregătire teologilor ortodocşi va ajuta la îmbunătăţirea capacităţii de dialog între aceste două Biserici surori.

Un alt exemplu: susţinem Lexiconul Bisericii catolice din Rusia, un proiect enciclopedic despre concepte cheie din teologia catolică, la care lucrează două sute de specialişti. Şi printre ei sunt şi mulţi cercetători ortodocşi, chiar dacă lucrarea este îngrijită de o echipă catolică. Am fost la Mitropolitul Kiril, cu puţin înainte de alegerea sa ca nou Patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, şi am avut un dialog rodnic şi îmbogăţitor. Ne-a primit cu multă afecţiune în numele tuturor credincioşilor ortodocşi. Însă, oricum, mandatul primit de noi de la Sfântul Scaun nu se referă numai la fraţii ruşi. Ajutăm şi Biserica Ortodoxă din Etiopia. Şi alte ţări din Orientul Apropiat, cum ar fi Siria şi Irak, unde ducem înainte împreună cu Taize proiectul unei mici biblioteci pentru ţări de misiune.

Interviul luat pr. Joaquin Allende, preşedinte internaţional al Kirche in Not, apărut în numărul 9 al revistei "Paulus" (martie 2009), dedicat temei "Paul, prizonierul". A apărut iniţial în traducere pe situl Diecezei de Iaşi.


Arta de dragul Binelui Autor: Michael Schrauzer Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: This Rock, decembrie 2008

Câţi artişti faimoşi canonizaţi cunoaştem? L-am putea numi pe Fra Angelico (1395 - 18 februarie 1455), patronul artiştilor, numai că a fost beatificat oficial abia în 1982. Catherina de Bologna (1413-1462), patroana artiştilor şi a luptei împotriva tentaţiilor, a fost beatificată în 1703 şi canonizată în 1712, deşi pictura a fost doar una dintre realizările ei şi munca ei astăzi nu este large cunoscută; Hildegard von Bingen (1098-1179)? - poveste similară, dar nu a fost nici până astăzi canonizată oficial, deşi e amintită în Martirologiul Roman şi venerată în Biserica Romano-Catolică, pe 17 septembrie. Prin tradiţie se consideră că Sf. Luca, între activitatea medicală şi scris, îşi găsea timp să picteze - se spune că Fecioara din Czestochowa e făcută chiar de mâna lui - dar puţine volume de istorie a artei îl menţionează în indexurile lor.

Alţii? Adevărul - şi pe bună dreptate stânjenitor - este că nu sunt alţii. Cu excepţia a doi artişti-sfinţi obscuri (aţi auzit vreodată de Sf. Antony Primaldi sau Sf. Tutilo?), nimeni altul din panoplia de mari artişti nu a fost recunoscut oficial de Biserică pentru viaţa lui de sfinţenie. Biserica a copleşit cu onoruri pictori, sculptori, făuritori de mozaicuri, arhitecţi, şi le expune cu mândrie operele în lăcaşurile de închinăciune, de la cea mai umilă capelă de ţară până la Bazilica Sf. Petru, şi totuşi nu există Sf. Leonardo da Vinci, nici Sf. Michelangelo, nici Sf. Rubens.

Aceasta nu înseamnă desigur că cerul este lipsit de aceşti artişti de geniu sau de alţii asemenea lor, numai că Biserica nu are motiv să facă declaraţii pozitive privind sfinţenia vreunuia din ei. Istoria este puţin diferită în ortodoxie, care celebrează în calendar numeroşi sfinţi-iconografi (nici


unul mai faimos decât Andrei Rublev). Două sunt întrebările care apar în legătură cu această aparentă deficienţă: care este problema cu artiştii, şi dacă sfinţenia lor personală sau lipsa acesteia ar trebui să afecteze răspunsul nostru faţă de opera lor?

La fel ca oricare alţii

Să începem cu prima întrebare: problema cu artiştii, ca de altfel cu orice persoană creativă în general - este că sunt egoişti, narcisişti sau cel puţin pot părea ca atare, manifestând o încredere plină de vanitate împotriva oricărei critici la adresa operei lor, o concentrare exclusivă pe opera proprie care frizează insensibilitatea faţă de nevoile aproapelui şi introspecţie fără rezerve care se asimilează pur şi simplu cu absorbţia în sine. Şi date fiind rezultatele adeseori dificil de apreciat ale muncii lor, este uşor să îi acuzăm pe artişti că sunt prea îngăduitori cu ei înşişi.

Poate că toate acestea nu sunt decât prejudecăţi, sau, dimpotrivă, pot să corespundă unor defecte spirituale reale. Mult mai dificil de evitat este adevărul practic că a face artă este o activitate consumatoare de timp şi se desfăşoară în mod tipic în solitudine, aşa că artistul nu face nimic direct ca să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi sau să-i mângâie pe cei întristaţi - exceptând poate într-un anume sens metaforic. Nimic din toate acestea nu împlineşte expectanţele unui comportament de sfânt, astfel încât nu e de mirare că artiştii au probleme de imagine atunci când se ajunge la eventualitatea evaluării cauzei de beatificare. "Cât de greu este pentru artişti să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai uşor trece o cămilă prin urechea acului..."

Desigur, mulţi, dacă nu chiar majoritatea artiştilor sunt oameni tăcuţi, care muncesc din greu şi nu sunt nici mai buni nici mai răi decât restul omenirii, sub aspect moral. Asemenea celor care-şi urmează orice altă vocaţie, artiştii se confruntă cu propriile lor tentaţii şi slăbiciuni - iar mândria, ambiţia, gelozia, indiferenţa, senzualitatea, autocompătimirea sunt capcane obişnuite şi în viaţa lor. Dar spre deosebire de toţi ceilalţi, artiştii cad poate cel mai adesea victime ale unei pericol specific vocaţiei lor, anume esteticismul, ale cărui efecte devastatoare pot explica deficitul în canonizare.


Ce am făcut pentru Artă

Esteticismul presupune ridicarea vocaţiei artistice deasupra oricărei jurisdicţii morale. Arta este totul, legea estetică reprezintă autoritatea supremă. Cei care au căzut în această tentaţie cred că vocaţia artistică îi autorizează şi le impune să facă absolut tot ceea ce e necesar pentru a duce viziunea lor artistică proprie la succes. Desăvârşirea operei este scopul care trebuie atins cu orice preţ şi orice păcat sau orice încălcare a legii pe drumul spre scop se justifică şi se ispăşeşte prin însăşi opera de artă. Pentru cine priveşte din exterior, cum ar fi de exemplu Biserica, orice încercare de a-i împiedica sau limita prin invocarea codului moral înseamnă a dezlănţui răcnete furibunde împotriva "cenzurii".

Natura umană fiind aşa cum e, susţinătorii esteticismului (în special romanticii şi descendenţii lor) îşi manifestă cu perseverenţă presupusa autorizaţie prin acte deliberate de rebeliune morală şi estetică. Astfel, ei susţin că pentru a-şi hrăni viziunea creatoare caută de preferinţă inspiraţia pe căile întunecate ale experienţei umane, în loc de potecile luminoase ale sfinţeniei, şi că vor produce opere de artă cât de şocante şi de transgresive doresc ei. Ca atare, nu există viciu, exces sau defect de caracter atât de mare, nici desfrâu atât de josnic, nici o neglijare a îndatoririlor religioase atât de completă încât să nu poată fi scuzată prin cuvintele: "Sunt Artist. Tot ceea ce fac, fac pentru Artă".

Aceasta înseamnă de fapt să transformi arta în idol. Şi acestui idol o seamă de indivizi i-au sacrificat nu numai timpul, talentul, baza materială, ci şi sufletul. Pictorul mural mexican Diego Rivera scria: "Niciodată n-am crezut în Dumnezeu, dar cred în Picasso". Esteticismul face din artă dumnezeu, iar din artist preotul său - fără să lase spaţiu adorării adevăratului Dumnezeu. Atunci când Asbury, scriitorul non-religios şi vanitos dintr-o povestire a lui Flannery O'Connor, rosteşte remarca pompoasă: "Artistul se roagă creând", bătrânul preot îi dă replica: "Nu-i de ajuns!... Dacă nu te rogi zilnic, îţi neglijezi sufletul nemuritor". "E absolut necesar", scria Jacques Maritain, "ca artistul să lucreze pentru altceva decât propria-i operă, pentru ceva ce să iubească mai mult. Dumnezeu este infinit mai demn de iubire decât arta" (Artă şi Scolasticism, cap. 9).


Geniul nu echivalează cu sfinţenia

Într-o măsură mai mare sau mai mică, absolut toţi artiştii sunt tentaţi de falsa biblie a esteticismului, astfel încât gloria să le încununeze eforturile. Dar chiar şi cei cu intenţiile cele mai nobile, care-şi folosesc talentul pentru crearea unor lucruri frumoase, nu sunt scutiţi de a folosi pentru mântuirea sufletelor lor metodele obişnuite şi recomandate. Sf. Toma de Aquino observa că artistul, în calitate de artist, lucrează pentru a atinge perfecţiunea în opera de artă, dar artistul în calitate de fiinţă umană trebuie să lucreze pentru mântuirea sufletului său cu frică şi cutremur, ca orice om. A realiza o mare operă de artă este cu siguranţă - şi poate din nefericire - un act care nu poate perfecţiona sufletul, nu poate asigura iertarea păcatelor, şi cu atât mai mult nu poate servi drept motiv de canonizare.

Totuşi, dacă li s-ar da să aleagă între a produce o capodoperă şi să rămână încărcaţi de păcate până la sfârşitul zilelor sau, dimpotrivă, să ducă o viaţă sfântă, fără să iasă niciodată din mâna lor cea mai umilă creaţie, câţi dintre artişti nu ar alege prima alternativă şi s-ar baza pe milostivirea lui Dumnezeu pentru restul? Probabil că majoritatea ar proceda astfel - altfel cum am putea explica numărul extrem de redus de artişti canonizaţi?!

Pe de altă parte, problema are poate mai puţin de-a face cu vocaţia artistică în sine şi mai mult cu ambiţia malignă şi efectul de intoxicare al laudelor. Artistul talentat şi dedicat simte că îi este la fel de greu să reziste tentaţiei de a se împăuna cu laudele şi complimentele care vin cu succesul material, pe cât îi este de greu să nu o facă unui director executiv, unui politician sau unui star de cinema. Cei care sunt deja predispuşi să cucerească un loc în topul de succes al acestei lumi ar putea foarte bine să îl obţină, dar dobândirea unui loc în lumea cealaltă nu prea se află pe agenda lor de priorităţi.

Oare sfinţenia exclude succesul artistic? Sau vice versa? Cu siguranţă că nu. Dar nici unul dintre obiective nu e uşor de atins, iar a le atinge pe ambele este de două ori mai greu - sau, cum spunea Jacques Maritain, "dificultate la pătrat". Să avem în vedere că până şi umilul artizan medieval sau constructorul de catedrale este puţin reprezentat în canonul sfinţilor. Fericitul Fra Angelico, indiscutabil un mare dar şi umil artist, a


refuzat onoruri şi bogăţii şi a pictat numai subiecte religioase. A căutat liniştea în viaţa religioasă, considerând, aşa cum spunea adeseori, că "pentru a picta lucrările lui Cristos trebuie să trăieşti aşa cum a trăit Cristos". Aceasta e de fapt adevărata preoţie artistică, dar puţini artişti au avut talentul sau convingerea de a-i urma exemplul.

Opera lui Fra Angelico iradiază inocenţă şi dulce pietate, deşi poate nu mai mult decât cea a altor confraţi ai lui mai puţin pioşi - ceea ce ne conduce la a doua problemă. Dată fiind imoralitatea uneori şocantă a artiştilor, ce facem cu operele lor? E posibil să trecem cu vederea căderile morale atunci când admirăm creaţiile lor?

Creat de păcătoşi

De la dezgustul faţă de păcatele publice sau private ale artistului, cunoscute sau doar bănuite, se trece uşor la dezgustul faţă de creaţia sa. Picturile sunt repudiate, statuile ignorate, filmele boicotate - nu din cauza lipsei meritului estetic sau chiar a conţinutului discutabil, ci numai din cauză că au fost produse sau prezentate de cutare sau cutare, ale cărui opinii sau stil de viaţă sunt considerate ofensatoare.

Se întâmplă şi situaţia opusă: lucrările sunt lăudate (adeseori în ciuda evidentei lor mediocrităţi estetice) în principal datorită creatorului lor, care e un bun creştin. Aici greşeala este de a afirma vina sau inocenţa prin asociere. Operele de artă sunt creaturi independente, ca şi copiii: nici păcatele şi nici virtuţile părinţilor lor nu trebuie să cadă asupra lor.

Aşa cum se întâmplă, fiecare operă de artă pe care a privit-o cineva a fost făcută de un păcătos. Unii au avut ceva mai multă notorietate decât alţii: biografiile artiştilor ni-i arată afemeiaţi, adulteri, mincinoşi, huligani, hoţi, ucigaşi - şi mulţi dintre ei nu au făcut nici măcar cea mai slabă aluzie la esteticism ca să-şi explice comportamentul. Dar dacă valoarea estetică a artei ar fi dată de caracterul şi virtuţile artistului care a creat-o, atunci abia dacă s-ar găsi câte ceva ici şi colo prin muzeele noastre. Şi dacă păcătoşii ar fi incapabili să realizeze lucrări bune, atunci am fi cu toţii pierduţi.


Slavă Domnului, harul poate restabili binele şi frumuseţea într-o lume marcată de păcat. Deşi unii observatori înzestraţi cu multă sensibilitate afirmă că pot detecta în operele de artă defecte şi diformităţi care trădează păcatele artistului, este în întregime posibil ca o mare operă de artă să fie făcută de un mare păcătos. Indiscutabil, marea artă a fost inspirată de mari păcate, de la căderea lui Adam şi Eva până la păcatele personale ale artistului. Dumnezeu transformă toate lucrurile în bine, deşi ar fi fost mai bine ca păcatul să nu fi intrat niciodată în lume.

Cu siguranţă, artiştii răspund în faţa lui Dumnezeu pentru felul în care-şi folosesc darurile. Arta marcată în mod deliberat de corupţie are puţine trăsături care să o facă recomandabilă. "Arta care-L ofensează pe Dumnezeu, îl jigneşte şi pe creştin şi... se pierde îndată ... şi strigă după frumuseţe" (Maritain, Artă şi Scolasticism, cap. 9). În final, trebuie să judecăm arta şi nu pe artişti. Ne putem bucura de măreţia artistică oriunde am găsi-o, indiferent cine a produs-o şi, cu voia Domnului, am putea să îl întâlnim pe artist în Împărăţia Cerurilor.


Este vreodată bine să minţim? Autor: Jeffrey A. Mirus Traducător: Silvia Bulai Sursa: This Rock, septembrie 2008

Sf. Augustin a scris primul tratat extins despre minciună (De Mendacio). În acesta, el citează cazul unui sfânt Episcop, Firmus de Thagasta, care a dorit să protejeze un om ce căutase ajutor la el. Episcopul a fost atât de atent cu a spune adevărul, încât le-a spus ofiţerilor care îl căutau pe fugar că nu le spune locaţia unde se află bărbatul. Firmus şi-a menţinut poziţia chiar şi atunci când a fost torturat, fiind adus chiar şi în faţa împăratului. Împăratul însă a fost atât de impresionat de virtutea Episcopului încât l-a lăudat pe acesta, dar şi l-a graţiat pe fugar.

Augustin spune această întâmplare pentru a oferi o mărturie sfinţitoare cu privire la argumentarea sa cum că minciuna este mereu o imoralitate, oricare ar fi circumstanţele, şi pentru a evidenţia că Dumnezeu este perfect capabil să îi scoată din necaz pe cei care sunt fermi în susţinerea adevărului. Tratatul lui a fost citat în multe situaţii de atunci, şi punctul său de vedere a fost publicat de către un învăţat, nu mai puţin sfânt, precum Toma de Aquino. În monumentala Summa Theologiae, Toma afirma aceeaşi poziţie: "Astfel nu este împotriva nici unei legi să minţi pentru a-l salva pe altul dintr-un pericol. Totuşi este conform legii să ascunzi adevărul prudent, prin a nu-l împărtăşi, după cum ne spune Augustin" (II:110:3).

Dar Augustin şi Toma au fost amândoi conştienţi că foarte mulţi, chiar şi creştini, îi dezaprobau. De fapt, este foarte probabil ca majoritatea oamenilor de-a lungul istoriei să fi considerat că nu toate neadevărurile sunt rele din punct de vedere moral. Această problemă a fost dezbătută intens de teologii moralişti de peste 1500 ani.


Poate fi o minciună necesară vreodată?

Minciuna este interzisă prin porunca a 8-a, dar porunca condamnă literalmente a da mărturie mincinoase (ca într-un proces legal), aşadar minciuna şi alte păcate verbale sunt incluse în extensie, prin judecata morală. Într-adevăr, importanţa afirmării adevărului îşi are rădăcinile adânc în legea naturală. Din acest motiv, a fost relativ uşor, nu numai pentru creştini, ci şi pentru majoritatea oamenilor, să vadă măcar că este intrinsec imoral să spui neadevăruri într-o problemă serioasă pentru un motiv nedemn (cum ar fi obţinerea unui bun asupra căruia nu ai nici un drept, sau să eviţi o pedeapsă dreaptă). Filozofii au scos în evidenţă şi faptul că se violează integritatea umană într-o situaţie mincinoasă, pentru că atunci când spunem minciuni vorbim un lucru în timp ce gândim altceva - o practică care nu duce deloc spre o dezvoltare personală sau creştere în virtute.

Şi totuşi problema "minciunii necesare" apare imediat, o problemă recunoscută şi discutată de-a lungul secolelor nu doar de sfinţii catolici şi teologii în morală, ci şi de alţi creştini şi necreştini şi chiar şi de atei. Situaţia cu care s-a confruntat Episcopul Firmus este o formulă clasică de circumstanţe care conduc la necesitatea minciunii. Începând cu jumătatea secolului al XX-lea, aceeaşi problemă a fost pusă în situaţia în care creştinii, ascunzând evrei din calea naziştilor, puteau să îi mintă moral pe cei care îi căutau să îi distrugă.

De exemplu, să luăm un caz specific. Luaţi un om care are un oaspete ce urmează a fi omorât de un grup de răufăcători. Aceştia vin la uşă. Pentru că nu vor să creeze o mare problemă înainte să fie siguri că au găsit "vânatul" (dându-i timp să scape, de exemplu, dintr-o casă vecină), nu intră forţat ca să caute. În schimb, bat la uşă şi pur şi simplu întreabă dacă victima căutată este înăuntru. Refuzul de a răspunde va fi, în mod automat, considerat ca şi răspuns afirmativ. Şi iată dilema: Dacă deschizi uşa, şi nu ai încredere în intenţiile răufăcătorilor, trebuie să spui adevărul?

În ciuda stricteţii lui Toma şi Augustin, marea majoritate a catolicilor bine formaţi ar răspunde la această întrebare negativ. Sub astfel de circumstanţe, ei cred că este perfect permis să induci în eroare


răufăcătorii de la uşă. După cum vom vedea, ei au sfinţi de partea lor, de asemenea. Dar chiar şi aceşti bine-formaţi catolici nu pot explica de ce i-ar înşela pe răufăcători, sau cel puţin nu o pot explica într-un mod care să fie universal acceptat de către teologii în morală de-a lungul anilor, nici într-un fel care să fie susţinut de Magisteriul Bisericii. Cu alte cuvinte, majoritatea dintre noi credem că putem (şi chiar e recomandat) să minţim în astfel de circumstanţe, dar nu ştim exact de ce. Mai mult, aşa a fost întotdeauna. Problema i-a agitat mult pe gânditorii catolici în secolele XVII, VIII, XIX, astfel încât fraţii lor protestanţi au început să se întrebe dacă într-adevăr catolicii credeau în adevăr.

Ce este o minciună?

Să remarcăm că o soluţie la această problemă poate să vină în două forme. Se poate ca: 1) imoralitatea minciunii permite excepţii, ca în cazul în care nu există un rău obiectiv, sau măcar un rău subiectiv (vina), în a-i minţi pe răufăcători; sau 2) o definiţie foarte atentă a "minciunii" va arăta că a le spune lucruri false răufăcătorilor nu este o minciună deloc. Marii şi sfinţii gânditori s-au luptat cu ambele posibilităţi, dar este poate mai logic să analizăm mai întâi problema definiţiei "minciunii". Definind atent termenii, găsim vreo diferenţă între minciună şi a nu spune adevărul, precum este între crimă şi omor? Există falsităţi care să nu fie minciuni? Ce înseamnă cu exactitate să minţi?

Una dintre cele mai puternice tradiţii filozofice, promovată de Toma şi discutată de Augustin, susţine că minciuna este "a vorbi în mod deliberat împotriva minţii". (De-a lungul acestei discuţii, "a vorbi" înseamnă orice mod de comunicare.) Aceasta a fost cea mai comună definiţie printre scolastici şi a devenit literă de lege pentru manualele din prima parte a secolului al XX-lea. Aşa cum prezintă pr. John Hardon în Dicţionarul Modern Catolic, "când o persoană minte, el sau ea spune în mod deliberat ceva care este contrar la ceea ce acea persoană are în minte" (o opoziţie care nu poate fi doar aparentă, explicată prin ignoranţă sau prin falsă afirmare).

Primul lucru de notat este că definiţia aceasta scoate în evidenţă intenţionalitatea morală a minciunii; adevărul însuşi nu este în mod necesar contrazis. Dacă o persoană crede că ceva este adevărat şi în mod


deliberat afirmă ceva contrar, atunci s-a creat vina morală a minciunii. În timp ce acest lucru poate fi subiectiv, lasă deschisă posibilitatea ca o astfel de persoană, crezând fals, să vorbească de fapt adevărul vorbind împotriva a ceea ce crede.

Pentru că această definiţie este separată de adevărul obiectiv sau falsitatea afirmaţiei, mulţi filozofi şi teologi au căutat o soluţie alternativă. Unii au propus că definiţia cea mai potrivită a "minciunii" este "să vorbeşti fals cu intenţia de a înşela". La începutul secolului al XX-lea, articolul "Minciună" în bine cunoscuta Enciclopedie Catolică a desfiinţat definiţia (aceeaşi cu a lui Augustin) ca o opinie nouă şi minoră care a ridicat mai multe probleme decât să le rezolve. Totuşi, până la sfârşitul secolului al XX-lea, această definiţie a fost inclusă în Catehismul Bisericii Catolice.

Definiţia din Catehism are virtutea de a ancora o minciună în realitatea obiectivă. Ca să fie propriu-zis numită minciună, o afirmaţie trebuie să îndeplinească două condiţii: (a) trebuie să fie falsă în mod obiectiv; (b) trebuie spusă cu intenţia de a înşela. Această definiţie face de asemenea mult mai uşor de anulat falsităţile spuse în mod clar ca şi glumă (deşi susţinătorii celeilalte definiţii au dezbătut că o falsitate spusă în glumă nu are nicidecum intenţia de a contrazice realitatea), dar nu surprinde la fel de uşor greşeala morală a persoanei care intenţionează să mintă dar, deoarece înţelegerea sa este greşită, spune neintenţionat adevărul. Şi nici una dintre definiţii nu pare să răspundă la întrebarea de ce este moral să îi minţi pe răufăcătorii criminali.

Definiţii şi excepţii fine

Unii moralişti au discutat faptul că suntem obligaţi să afirmăm strict adevărul, indiferent de consecinţele ce le atrage, pe principiul că scopul nu justifică mijloacele. Din nefericire, aceasta dă naştere la o presupunere pe care mulţi înţelepţi nu o admit: aceea că singurul motiv pentru care ne-am îndepărta de adevăr este teama de consecinţe neplăcute. În cazul răufăcătorilor criminali, totuşi, majoritatea oamenilor ar considera că ar fi complici la un rău mare dacă ar fi să dezvăluie locaţia viitoarei victime, şi este de notat faptul că ar putea fi acuzaţi ca şi complici de majoritatea sistemelor juridice. Alţi moralişti, aşa cum am văzut, argumentează că nu


suntem obligaţi strict să spunem adevărul, dar trebuie să nu vorbim fals. Putem, de exemplu, să încercăm să schimbăm subiectul, să tăcem, sau să refuzăm în mod deschis să răspundem. Dar în cele mai multe cazuri şi acest lucru ar fi posibil să îl trădeze pe cel nevinovat, şi chiar şi cei mai atenţi moralişti ar putea să întrebe - într-un mod dispreţuitor - dacă aceasta era tot ce se putea face.

Pentru a rezolva mai eficient această problemă critică, mulţi moralişti au încercat fie să schimbe definiţia sau să sugereze motivaţii pentru excepţii. De exemplu, unii adepţi ai primei definiţii au argumentat că o persoană nu vorbeşte neapărat împotriva a ceea ce gândeşte dacă conştiinţa îi spune să afirme ceva fals (de exemplu, să salveze o persoană nevinovată). Acest lucru este intrinsec consecvent, şi trebuie să ne urmăm conştiinţa, dar de asemenea diminuează înţelesul clar al "vorbirii împotriva minţii" şi, în orice caz, explicaţia nu ne aduce nici un principiu după care să ne formăm în mod corect conştiinţa. Astfel, subiectivitatea sa îl face să fie inutil din punct de vedere moral.

Indiferent de definiţie, mulţi alţii au sugerat că imoralitatea minciunii admite excepţii. Aceştia argumentează că, de exemplu, nimeni nu este obligat să spună adevărul unui duşman, sau că liderii politici pot vorbi fals pentru raţiuni de stat. Astfel de excepţii pot fi permise pe principiul dublului efect: aşa cum cineva poate ucide moral pentru a proteja viaţa cuiva, tot astfel cineva poate minţi pentru un motiv similar. Înşelarea (sau uciderea) este un efect secundar al unei acţiuni legitime. Dar crima implică mai mult decât dublul efect. Nu este moral să ucizi pe cineva a cărui existenţă ameninţă viaţa noastră (să ne gândim la cazul avortului pentru a salva viaţa mamei, sau la canibalismul într-o barcă de salvare). Mai degrabă, cel omorât trebuie cumva să aibă caracterul unui agresor nedrept. Astfel definim în mod obişnuit crima ca pe luarea unei vieţi "inocente" şi trebuie să facem distincţia dintre crimă şi simpla omorâre. Dacă aceste lucruri ar fi la fel şi pentru minciună, soluţia nu este o problemă legată de excepţii, ci mai degrabă de definiţie.

Dificultatea conceptualizării definiţiei perfecte a făcut ca mulţi de-a lungul secolelor să insiste pe existenţa minciuni necesare. O astfel de minciună apare din conflictul dintre justiţie şi veridicitate, când exercitarea ambelor este cerută de aceeaşi situaţie morală. Cu alte cuvinte, suntem


obligaţi să spunem adevărul, şi suntem de asemenea obligaţi să ţinem secrete, dar sunt momente în care singurul mod de a ţine un secret este să minţim. Atât ţinerea secretelor cât şi spunerea adevărului sunt incluse în toate standardele expunerilor legii naturale şi ale celei de-a opta porunci. Când obligaţia noastră de a ţine un secret intră în conflict cu obligaţia de a spune adevărul, rezultatul este o minciună necesară - necesară nu pentru că ne ajută să evităm o posibilă rănire, ci pentru că este singurul mod de a face dreptate. Din acest punct de vedere, o excepţie absolut particulară de la regulă există când sunt cerinţe morale conflictuale. Putem - într-adevăr, chiar trebuie - să ascundem adevărul de răufăcători, pentru că este cel mai mic dintre cele două rele.

Rezerve mentale

Se pare că cei mai mulţi moralişti au considerat că o astfel de minciună este necesară, însă filozofii catolici au găsit adesea această explicaţie specifică tulburătoare, pentru că pare să subordoneze veridicitatea justiţiei, când, de fapt, ambele pot fi considerate bunuri intrinsece incomensurabile. Astfel de moralişti, inclusiv Sf. Raymund de Penafort din secolul al XIII-lea şi Sf. Alfonso Liguori din secolul al XVIII-lea, au încercat să dezvolte o teorie a "spunerii adevărului" care să permită înşelarea legitimă fără falsitate formală. Această teorie este numită rezervă mentală, şi a fost urmată îndelung. De exemplu, Societatea lui Isus a fost îndeosebi asociată cu diferite doctrine ale rezervei mentale de-a lungul istoriei sale.

Ne poate ajuta un exemplu. Dacă întrebaţi un avocat dacă clientul este vinovat, el poate spune "Nu ştiu", şi oamenii inteligenţi din cultura lui vor înţelege că aceasta înseamnă "Nu am nici o informaţie comunicabilă de împărtăşit". Astfel avocatul foloseşte o rezervă mentală cu privire le ceea ce vrea să spună prin cuvintele "Nu ştiu", dar este o rezervă mentală înţeleasă de toate părţile (numită o" largă" rezervă mentală, pentru că sensul său este larg valabil). Dacă îl rogi pe un prieten, un membru al familiei sau secretara să răspundă la telefon că "nu eşti aici" este un alt exemplu de rezervă mentală largă. Afirmaţia este tehnic falsă, dar convenţia socială îi atribuie un sens ambivalent.


O problemă în cazul teoriei rezervei mentale este că poate să facă spunerea adevărului dependentă de impulsul mental de moment al cuiva (este adesea numită rezervă mentală "strictă", pentru că există strict în mintea vorbitorului). De exemplu, dacă joci baseball pe stradă (din nou!) şi spargi geamul vecinului, vecinul poate să iasă afară şi să îţi ceară să îi spui dacă tu ai făcut-o. Sub anumite teorii ale rezervei mentale, poţi răspunde "nu" dacă tu chiar te gândeşti că "Nu, nu am spart geamul cu bâta; mingea a fost cea care a spart geamul". Astfel de lucruri echivoce, ale căror sensuri reale sunt determinate doar de mintea vorbitorului, au fost condamnate de Sfântul Scaun încă din 1679.

Dar explorări mai serioase ale rezervelor mentale au continuat. Dacă locuinţa ta este situată la baza unui deal mare, este greşit să le răspunzi răufăcătorilor criminali cu un gest vag şi cu cuvintele: "L-am văzut urcând, cât de repede putea el"? Ceea ce vrei să spui, de fapt, este că i-ai spus să urce şi să se ascundă în dormitorul de sus din spate. Sau ce să spunem despre un fel de rezervă mentală dublă, dar în totalitate de partea ta? Întrebare: "Este John Smith la tine în casă?" Interpretare: "Este John Smith la tine în casă pentru ca noi să îl putem omorî?" Răspuns: "Nu". Interpretare: "John Smith nu este aici pentru ca voi să îl omorâţi". Astfel de exemple pot fi nu neapărat stricte, dar nici nu pot fi numite largi. Mai mult, unele forme de rezerve mentale par să susţină veridicitatea doar într-un sens tehnic, în timp ce permit comunicarea unei minciuni deliberate. Totuşi, rezerva mentală a fost larg promovată în secolul al XX-lea şi mulţi catolici de vârsta mea au fost educaţi astfel.

O pistă promiţătoare?

Am făcut mai devreme referire la dificultatea conceptualizării unei definiţii perfecte a minciunii care ar putea să evidenţieze o soluţie la dilema noastră. Magisteriul Bisericii nu a promovat nici o astfel de definiţie, dar a ajuns să facă un pas mic în această direcţie. De-a lungul ultimilor 100 de ani a existat o mişcare crescândă printre teologii moralişti de a modifica definiţia minciunii după cum urmează: "A minţi înseamnă a vorbi sau acţiona împotriva adevărului pentru a induce în eroare pe cineva care are dreptul de a şti adevărul". Această frază, de fapt, este luată din ediţia iniţială a Catehismului Bisericii Catolice (CBC, 2483, ediţia 1994).


Când Catehismul a fost publicat pentru prima dată în franceză în 1994, şi tradus în alte limbi, acesta conţinea propoziţia citată mai sus, şi astfel au apărut unele speculaţii cum că Sfântul Scaun a decis final să acorde o cantitate infimă de atenţie cu greutate magisterială problemei dezbătute de noi. Această definiţie foarte exactă, cu includerea dreptului de a şti adevărul, ne dă posibilitatea de a manevra minciuna şi falsitatea într-un mod foarte asemănător cu modul de a discuta despre crimă şi omor. Prin intenţia cuiva de a folosi anumite cunoştinţe cu scopuri rele, persoana respectivă şi-ar pierde dreptul de a cunoaşte. Astfel ar fi moral acceptabil să le vorbim fals răufăcătorilor criminali. Dar nu am mai numi aceasta "minciună", aşa cum nu am numi "crimă" auto-apărarea.

În cele din urmă, problema nu este atât de uşor rezolvată. Pentru că, atunci când textul oficial latin al Catehismului a fost publicat în 1997, după un proces de revizuire, s-a renunţat la dreptul de a cunoaşte adevărul. Propoziţia care este acum spune pur şi simplu: "A minţi înseamnă a vorbi sau acţiona împotriva adevărului pentru a induce pe cineva în eroare." Desigur, Catehismul este intenţionat ca un compendiu de bază al doctrinei catolice, realizat cu grija eclezială cuvenită, şi nu ca o colecţie de pronunţări infailibile stabilind permanent fiecare chestiune pe care o acoperă. Cu alte cuvinte, schimbarea definiţiei nu înseamnă că formula originală a fost greşită. Dar înseamnă că editorii Catehismului nu au fost pregătiţi să îl promoveze ca şi operă de referinţă catolică oficială.

Intenţiile noastre

În final, actualul Catehism nu abordează în mod direct problema noastră. Totuşi, după toate consultările care au precedat puţinele schimbări care au fost făcute, Catehismul reprezintă o opinie eclezială de o greutate considerabilă în problema definiţiei care încorporează atât realitatea obiectivă cât şi intenţionalitatea umană: "O minciună constă în a vorbi fals cu intenţia de a înşela" (un citat din Augustin) şi "a minţi înseamnă a vorbi sau acţiona împotriva adevărului cu scopul de a induce pe cineva în eroare" (CBC 2482, 2483). Probabil însăşi evidenţierea intenţiei de a înşela în această definiţie sugerează o altă posibilă linie de gândire. Deoarece, atunci când vorbim fals cu răufăcătorii criminali, putem măcar să ne punem întrebarea dacă intenţia noastră este de a înşela. Este posibil


ca această intenţie - dacă există în mod conştient - să fie secundară. Ceea de intenţionăm, în primul rând, este să îi oprim să facă un rău.

Ar satisface o conştiinţă bine formată, cred, să permită vorbirea falsă când este singurul mod prin care ne putem gândi să oprim pe cineva de la a comite un act imoral. Dar atunci, este greu să ajungi la o astfel de concluzie doar negând intenţia de a înşela. Trebuie să fie ceva mai mult decât acest aspect, pentru că am putea spune că atunci când l-am minţit pe şeful miercurea trecută, intenţia nu a fost să îl înşelăm, ci să ne salvăm pielea. În mod clar acest lucru este doar încă o posibilitate de a explora, şi până acum toate posibilităţile din istorie nu au condus la o dezvoltare doctrinală oficială pentru a clarifica această problemă. Rămâne faptul că, în ciuda instinctelor noastre, nu prea ştim cum să justificăm minţirea imaginarilor răufăcători, sau glumele care implică minciună, sau să facem munca de poliţişti sub acoperire, sau să ne implicăm în activităţi militare de spionaj în timpul de război.

Din fericire, imprecizia Bisericii în această problemă nu pare să fi condus la o mare erezie sau la o largă răspândire şi o confuzie periculoasă. Poate că motivaţia este simplă: pentru mulţi dintre noi, provocarea morală este să găsim curajul de a spune adevărul în locul distorsionării lui în scopuri mărunte. Problema noastră cea mai des întâlnită nu este de a decide asupra unor situaţii grave de viaţă şi de moarte, ci mai degrabă de a ne purifica intenţiile îndoielnice. Astfel în vreme ce minciuna este un subiect fascinant, este înţelept să ne aducem aminte că genul de cazuri care o fac astfel sunt foarte diferite de cele tipice cu care ne confruntăm noi. Dacă întrebăm dacă Augustin sau Toma au avut dreptate în condamnarea tuturor falsităţilor, putem foarte bine să alegem să răspundem negativ. Dar dacă ne întrebăm dacă au avut dreptate în ceea ce priveşte condamnarea slăbiciunilor şi a minciunilor noastre tipice, un singur răspuns este posibil. Asupra acestor minciuni toţi sfinţii sunt în acord.


Rugăciunea şi iubirea în drumul spre libertate Autor: Anselm Grun Traducător: Roxana Melnicu Sursa: Editura Galaxia Gutenberg

Anselm Grun este un călugăr benedictin cu studii de filosofie şi teologie la Roma, autor a peste 60 de cărţi, traduse în numeroase limbi, fiind considerat unul dintre cel mai rodnici scriitori din domeniul spiritualităţii din Europa. Editura Galaxia Gutenberg a început să publice câteva dintre lucrările sale într-o colecţie intitulată Anima. După volumul "50 de îngeri pentru întregul an", la sfârşitul anului trecut au apărut patru cărţi: "Căi către libertate", "Despre suferinţă", "Să nu-ţi faci rău" şi "Visele în drumul spiritual". Toate aceste cărţi pot fi comandate online de pe GalaxiaGutenberg.ro. Am cerut acordul directorului editurii, pr. Silviu Hodiş, să preluăm câteva pagini din "Căi spre libertate", care să aibă un sens şi independent şi care să fie în acelaşi timp o invitaţie la lectura întregii cărţi. Le aveţi în continuare.

Rugăciunea

Pentru Evagrie Ponticul rugăciunea este calea spre libertatea interioară. Atât rugăciunea contemplativă cât şi rugăciunea ca o conversaţie cu Dumnezeu ne pot duce la libertate. Nu reuşim ca în timpul zilei să facem mereu în aşa fel încât nici un colaborator să nu ne supere, să nu ni se aducă nici o jignire sau fără ca noi înşine să ne tragem pe noi în jos, făcându-ne reproşuri. Intrăm mereu în conflicte, facem greşeli, ne amestecăm în confruntări care nu duc la nimic. Rugăciunea ar putea să ne creeze aici o distanţă sănătoasă faţă de tulburările zilnice. Prin rugăciune oprim moara cotidianului. Prin ea păstrăm pentru Dumnezeu gândurile şi sentimentele noastre. Şi în


această rezervare interioară ne lăsăm întrebaţi de Dumnezeu. Acest lucru ne clarifică emoţiile. Ne arată unde ne-am rătăcit, unde ne-am lăsat determinaţi de alţii, unde am devenit orbi faţă de adevărul adevărat.

Atunci când, în rugăciune, îi prezint lui Dumnezeu mânia mea, acest lucru mă ajută să-mi păstrez gândurile departe de evenimentul supărător şi de cele întâmplate de fapt. Rugăciunea întrerupe curentul mâniei mele. Încep să văd situaţia cu ochi noi. Astfel pot să-mi explic ceva mie însumi. Mânia nu mă mai stăpâneşte. Mă eliberez treptat de ea. Capăt distanţă faţă de mânia mea.

În discuţiile pe care le am cu credincioşii observ tot timpul cum oamenii se lasă determinaţi din exterior. Imediat ce îi răneşte cineva, se şi porneşte un mecanism de auto-rănire, de auto-devalorizare, de milă de sine. Se simt răi şi lipsiţi de valoare. Se jeluiesc cât de greu le este: "Celălalt m-a jignit pentru că mă consideră lipsit de valoare. Ceea ce şi sunt. Nu am nici o valoare. Toate astea nu au nici un sens. Nu mai suport." Astfel nu putem căpăta deloc stăpânire de sine, în efortul de a nu ne lăsa înecaţi în asemenea gânduri. Însă, de fiecare dată putem să întrerupem acest curent de gânduri, prin rugăciune. Prin rugăciune ne putem distanţa de el. În apropierea lui Dumnezeu, apropierea oamenilor şi evenimentelor care ne fac rău sau ne rănesc pur şi simplu dă înapoi. În faţa lui Dumnezeu devenim din nou liberi de influenţa celor care ne încolţesc în fiecare zi. Şi astfel avem nevoie mereu de astfel de pauze de rugăciune pentru a ne distanţa de cotidian şi a ne elibera de puterea lui. Cel mai târziu seara ar trebui să ne mai închinăm încă o dată ziua Domnului, pentru a ne elibera de ceea ce ne-a împovărat azi.

Pentru Evagrie, spre libertate ne duce în primul rând rugăciunea contemplativă. Evagrie înţelege prin rugăciune contemplativă faptul că ne eliberăm de toate gândurile şi sentimentele, de toate socotelile şi planurile, de toate pasiunile şi emoţiile. Prin rugăciunea contemplativă ajungem într-un spaţiu al liniştii, care se află deja în noi, dar de care suntem rupţi destul de des. Evagrie numeşte acest spaţiu al liniştii "locul lui Dumnezeu" şi "contemplarea păcii". În acest loc interior, în care chiar Dumnezeu locuieşte în noi, suntem deja mântuiţi şi liberi, suntem în pace cu noi înşine. În acest spaţiu al liniştii oamenii nu au acces, acolo nu pot pătrunde nici gândurile şi ideile, pasiunile şi emoţiile. Acest spaţiu al


tăcerii este locul adevăratei libertăţi. Este locul în care numai Dumnezeu locuieşte. Iată ce spune Isus despre acest loc, în evanghelia după Ioan: "Tatăl meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el" (In 14,23). În greacă se spune: a-şi face locaş, adică a pregăti un sălaş. Dumnezeu însuşi îşi pregăteşte în noi o casă pentru sine. "Această locuire interioară spirituală este expresia celei mai profunde şi mai intime comunităţi la care ne putem gândi" (Schneider 264).

Dumnezeul care sălăşluieşte în mine este Dumnezeul eliberator, Domnul care m-a eliberat de sub puterea omului, care m-a eliberat de toate reproşurile, devalorizările, condamnările, ocările ce le aduc eu însumi mie. Dumnezeu mă eliberează de presiunea pe care eu însumi mi-o impun, de presiunea de a avea performanţe, de perfecţionismul, de moralismul cu care mă îmboldesc continuu pe mine însumi pentru a face totul corect şi pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu. Experienţa lui Dumnezeu este esenţialmente o experienţă a libertăţii. Atunci când îl cunosc pe Dumnezeu în mine însumi, sunt liber faţă de oameni şi faţă de mine însumi iar oamenii din cauza cărora m-am supărat nu mă mai pot atinge. Atunci oamenii care doresc să mă rănească şi să mă jignească nu mai au acces la interiorul meu. Atunci cei care mă calomniază nu pot să-mi vatăme adevăratul sine. Ei nu au nici o putere asupra mea. Şi sunt liber şi de iritaţiile ego-ului, care vrea mereu ceva, care mă împinge să dobândesc din ce în ce mai mult sau care mă anihilează, care mă devalorizează şi mă răneşte. În spaţiul în care Dumnezeu sălăşluieşte în mine ego-ul dă înapoi şi străluceşte adevăratul sine. Vin în contact cu chipul nefalsificat al lui Dumnezeu din mine.

Acesta este răspunsul creştin la dorul de libertate, aşa cum s-a exprimat el atât de puternic în filosofia greacă. Nu noi trebuie să ne eliberăm de pasiunile, de influenţa altor oameni, de destinul care ne afectează. Dumnezeu însuşi este cel care ne eliberează. Rugăciunea este locul în care putem face experienţa lui Dumnezeu ca adevărata libertate. Dar pentru Evagrie şi pentru primii monahi rugăciunea şi asceza mergeau împreună. Pentru a putea să mă rog netulburat şi fără distrageri, eu trebuie să-mi rezolv pasiunile, trebuie să fac exerciţiul apatheiei. Iată ce spune Evagrie: Pentru om nu există progrese, nici nu se poate ţine pe calea spre acea stare lipsită de formă a nematerialităţii, nemaivorbind despre atingerea acestei stări, dacă el nu şi-a pus în ordine interiorul. Deoarece neliniştea sa


interioară îl va face de fiecare dată să se gândească la lucrurile pe care le-a lăsat în urmă (Prakticos 61).

Dar Evagrie ştie şi că noi nu putem atinge adevărata pace şi adevărata libertate prin forţele proprii, ci numai prin rugăciune, prin care Dumnezeu acţionează în noi înşine. Nu putem decât să ne pregătim ca Dumnezeu să pătrundă total în noi, cu iubirea sa şi astfel să ne elibereze de orice cramponare de sine, de orice sclavie faţă de lumea aceasta, de orice dependenţă de oameni şi de robia faţă de pasiuni.

Cel mai înalt lucru pe care îl poate realiza un om este, după Evagrie, a fi una cu Dumnezeu în rugăciune. Atunci când omul este una cu Dumnezeu, el se transformă în imaginea neatinsă pe care Dumnezeu şi-a făcut-o despre el şi devine cu adevărat liber. Evagrie se exprimă astfel: "Când un om l-a dat deoparte pe omul cel vechi şi l-a primit pe cel nou, care este o creaţie a iubirii, în clipa aceea, la ora rugăciunii el va vedea cum starea sa este ca un safir, care străluceşte clar şi luminos precum cerul" (Bamberger 19 urm). În rugăciune omul devine una cu Dumnezeu, dar şi cu chipul originar al lui Dumnezeu în el însuşi. Pentru Evagrie, vocaţia omului constă în "a deveni una cu Dumnezeu, într-o cunoaştere plină de iubire" (Bamberger 21). El îşi încheie cartea "Gnosticul", în care face referire la omul înţelept şi liber, astfel: "Nu înceta niciodată să-ţi transformi chipul, pentru a deveni din ce în ce mai asemănător arhetipului" (ibid. 21).

Numai în clipa în care, prin rugăciune, m-am transformat din ce în ce mai mult în chipul lui Dumnezeu, sunt eu cu adevărat liber. Atunci omul nu mai are nici o putere asupra mea, iar lumea îşi pierde influenţa asupra mea. Atunci pot răsufla liber, căci îl trăiesc pe Dumnezeu ca pe acel izvor interior care mă străbate, care mă face viu. La această libertate interioară se referă sfântul Benedict când vorbeşte despre inima mare (dilatato corde) pe care monahul a dobândit-o pe calea sa spirituală. Inima mare este inima liberă, liberă să se dedice fiecăruia. Faptul că este mare împiedică inima să se cramponeze de ceva, orice ar fi. Inima mea se aseamănă inimii străpunse a lui Isus pe cruce, în care fiecare om are acces, în care fiecare om se simte ocrotit pentru că acolo curge continuu iubirea divină, care este fără sfârşit şi fără graniţe.


Calea iubirii

Libertatea spre care duce viaţa spirituală nu este doar libertatea faţă de toate influenţele exterioare, nu este numai libertatea faţă de pasiuni şi de puterea oamenilor. Este în acelaşi timp libertatea de a se dărui. Nu este, deci, numai libertatea faţă de ceva, ci şi o libertate de a face ceva. Omul care s-a eliberat de sine însuşi este liber să se dedice celorlalţi, aşa cum a spus Isus despre sine: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi" (In 15,13). Libertatea faţă de aşteptările altora şi libertatea de a nu te pune în centrul lumii pe tine însuţi sunt premise pentru iubire. Numai cel care s-a eliberat de sine se poate pune la dispoziţia celorlalţi, lipsit de egoism. El nu va amesteca în angajamentul său motive egoiste, aşa cum facem noi destul de des. În implicarea sa, el va fi liber de tentaţia de se gândi la propria lui faimă, la laude şi la recunoaşterea din partea oamenilor. El nici nu va socoti că se va simţi mai bine ca alţii, că Dumnezeu îl va răsplăti şi aşa mai departe. El este liber pentru oamenii care au nevoie de el, liber de a se dărui în iubire.

Oricum libertatea noastră este întotdeauna limitată. Nu suntem Dumnezeu, care poate crea din plin. Nu putem să ne dedicăm liber oricărui om, ci undeva tot ajungem la capătul forţelor noastre, altminteri ne suprasolicităm. Atunci trebuie să ne recunoaştem cu toată smerenia limitele în interiorul cărora ne putem dedica fără rezerve celorlalţi. Însă astăzi există destui oameni care "imitându-se pe sine", trăiesc mereu cu frica de a nu spune cumva prea repede "da" atunci când cineva are nevoie de ei, cu frica ca nu cumva să se suprasolicite, de a nu fi cumva folosiţi şi epuizaţi. Cel care este cu adevărat liber se poate dărui celorlalţi cu toată libertatea fără să se teamă continuu că se va epuiza, că nu are suficientă forţă de a ajuta. Adevărata libertate interioară mă eliberează şi pentru a mă dedica celorlalţi.

Oricum mă aflu întotdeauna în tensiunea dintre libertate şi limită, între libertate şi finitudine. Când ajut pe cineva mânat doar de remuşcări, sau numai pentru că Dumnezeu vrea acest lucru de la mine, sau numai pentru că oamenii aşteaptă acest lucru de la mine, în acest caz nu sunt liber. Dacă ajut pentru că mi-e frică să nu-l rănesc pe celălalt cu refuzul meu, în acest caz un astfel de ajutor nu are valoare. Dacă ajut numai pentru că pe mine însumi mă măguleşte faptul că cineva are nevoie de mine, în acest caz cad


într-o capcană. Motiv pentru care nu voi mai fi în stare să ajut cu adevărat şi să iubesc cu adevărat. Căci voi ajunge ca în celălalt să iubesc doar propria mea vanitate.

C.G. Jung este de părere că o astfel de iubire este periculoasă de fiecare dată când eu mă identific cu o imagine arhetipală, eventual cu arhetipul vindecătorului sau vraciului. Câteodată, în timp ce stau de vorbă cu cineva, observ că îmi apare gândul că pot să vindec pe o femeie sau un bărbat anume. Şi observ că atunci nu sunt liber, ci prins de fascinaţia exercitată de imaginea arhetipală a vindecătorului. Astfel libertatea este şi o condiţie pentru a acompania oamenii spiritual sau terapeutic, fără a-i lega de mine şi fără a mă lega de ei, fără a cădea în capcana proiecţiilor proprii sau ale altora.

Dacă îmi iubesc aproapele fie pentru că vreau să-mi liniştesc scrupulele de conştiinţă, fie pentru că mă tem că altminteri voi fi respins şi mă voi simţi singur, nici în acest caz nu avem de-a face cu o iubire adevărată. Căci procedând astfel sunt mai curând sclavul angoasei mele şi al legii în sensul sfântului Pavel. Sunt liber tot atât de puţin ca şi în situaţia în care m-aş gândi la ce-mi foloseşte faptul că ajut. Lucrurile vor sfârşi doar prin a se învârti în jurul meu. Adevărata libertate nu întreabă care-i sunt propriile foloase şi nici dacă acest lucru este sau nu oportun acum. Când mă dedic cu toată libertatea celuilalt, nu sunt niciodată suprasolicitat. Nu mă simt copleşit. Mai curând sunt liber să mă dedic în întregime clipei. Iar în această clipă este important celălalt, cel cu care vorbesc, pe care îl acompaniez. Dar eu pot şi să dau drumul celuilalt, să îl las Domnului cu tot cu problemele sale, pentru că eu nu sunt medicul lui, ci numai Dumnezeu este.

Ori de câte ori am o conversaţie cu un oaspete, observ foarte repede dacă sunt liber în interiorul meu sau nu. Dacă mă dăruiesc liber celuilalt, înseamnă că sunt cu totul prezent şi nu resimt efortul. Pur şi simplu sunt acolo şi ascult. Dacă am sentimentul că trebuie să spun ceva, în momentul acela cuvintele îmi vin de la sine. După conversaţie mă simt eu însumi dăruit şi-i pot mulţumi lui Dumnezeu pentru acest dar. Dar dacă mi-am depăşit măsura, dacă încep conversaţia numai pentru că am fost de acord să o fac sau pentru că nu am reuşit să spun nu, atunci foarte repede mă


simt obosit şi epuizat. Şi apar sentimentele de mânie şi de nemulţumire pentru că toată lumea mă devorează şi toţi vor ceva de la mine.

Într-un astfel de caz, mă îndoiesc că acea conversaţie mai are vreun sens. Mă gândesc că celălalt mă epuizează. Tot ce pot face este să încerc să mă dedic în totalitate clipei şi să mă eliberez de toate gândurile care comentează, precum şi de emoţiile negative. Uneori voi reuşi să fac aceasta. Dar adesea sentimentele sunt şi un indiciu important pentru faptul că limitele mele au fost depăşite. Şi trebuie să iau în serios acest indiciu. Ar fi o expresie a libertăţii mele să-mi ascult mai bine sentimentele atunci când accept o conversaţie: accept eu oare numai pentru că nu doresc să-l rănesc pe celălalt sau pentru că mă măguleşte să fiu aşa de căutat sau pentru că aş vrea să-mi trăiesc astfel propriile trebuinţe. Libertatea nu este o performanţă pe care o pot realiza, ci o expresie a faptului că trăiesc în felul care-mi este pe măsură şi care corespunde limitării mele şi în acelaşi timp capacităţilor şi forţelor mele.

Adevărata libertate constă în a putea iubi fără egoism. Însă se întâmplă destul de des ca în numele iubirii libertatea să fie reprimată, exercitându-se asupra ei puterea. De exemplu, dacă într-un consiliu pastoral un preot paroh introduce la orice conflict replica: trebuie totuşi să ne iubim între noi, avem de-a face cu o formă subtilă de exercitare a puterii. El nu lasă conflictul să escaladeze, ci reprimă orice contradicţie. Creează remuşcări celor care ar vrea să se certe onorabil. Într-o astfel de atmosferă, de "iubire ordonată de sus", nu pot avea loc confruntări, dat fiind că nimeni nu-şi poate exprima liber opinia. La fel se întâmplă în unele comunităţi. Acolo orice părere diferită este imediat dojenită: totuşi Isus vrea să ne iubim unii pe alţii, să fim una. Iubirea este confundată cu unitatea forţată. Adevărata unitate ia naştere întotdeauna din tensiunea cinstită între contrarii. Când dorim însă, în numele iubirii, să evităm din start orice tensiune, atunci iubirea devine tiranie şi constrângere.

Este ciudat că tocmai în mănăstiri, unde se vorbeşte într-una despre iubire, se iubeşte de fapt cel mai puţin. Acolo domneşte adesea o dispoziţie agresivă şi iritată. Acolo nu este libertate, ci adaptare. Acolo nu există unitate, ci constrângere. Şoferul unei mănăstiri spunea odată despre comunitatea pentru care lucra şi care se numea "Casă a iubirii": "De când suntem o casă a iubirii, atmosfera de la noi devine din ce în ce


mai rece". Când iubirea nu este impregnată de libertate, ea nu mai corespunde iubirii pe care ne-a arătat-o Isus şi întru care ne-a învăţat el să fim. Temeiul iubirii noastre trebuie să fie legea desăvârşită a libertăţii despre care vorbeşte Iacob, pentru ca, în iubirea noastră, să ne apărăm unul altuia libertatea şi pentru ca noi înşine să fim liberi în iubirea noastră şi să nu fim sclavi ai angoasei noastre în faţa remuşcărilor. Iubirea pe care o clamează unii stareţi nu respiră libertate, ci produce remuşcări pentru cel care îşi enunţă trebuinţele şi părerile proprii. O astfel de iubire devine un instrument de putere care reprimă orice libertate. Iubirea care ne-o dăruieşte Isus nu este iubirea sclavilor, ci a fiilor şi fiicelor libere, este iubirea care odrăsleşte din libertate şi care duce la libertate.


Rolul esenţial al familiei Autor: pr. John Flynn Traducător: Adrian Farcaş Sursa: Zenit, 8 februarie 2009

În timp ce statutul familiei şi al căsătoriei continuă să ocupe o poziţie fruntaşă în cadrul multor dezbateri publice, costul social al destrămării căsătoriilor nu este nici el cu mult în urmă. Conform ziarului "Observer" din 25 ianuarie, un studiu recent elaborat în Anglia a arătat că rezultatele divorţului îi favorizează semnificativ din punct de vedere economic pe bărbaţi, dar le penalizează pe femei. Potrivit unui studiu realizat de Stephen Jenkins, director al Institutului de Cercetare Economică şi Socială şi preşedinte al Consiliului Asociaţiei Internaţionale de Cercetare pe Venit şi Averi, când o căsătorie se destramă, venitul disponibil al tatălui creşte cu aproximativ o treime.

Prin contrast, şi indiferent dacă există sau nu copii, media veniturilor femeilor scade după divorţ cu mai mult de o cincime, şi este afectată negativ pentru un număr de ani. Conform reportajului publicat în "Observer", studiul desfăşurat de Jenkins este primul pe termen lung ce analizează veniturile şi destrămarea căsătoriilor. Jenkins a descoperit că rata sărăciei printre femeile divorţate este de 27%, aproximativ de trei ori mai mare decât în cazul foştilor lor soţi. Dar problemele economice nu sunt singurele dezavantaje care decurg din divorţ.

Un studiu australian publicat anul trecut a arătat că impactul emoţional şi social al divorţului se face simţit timp de câteva decenii după, scria ziarul "Sydney Morning Herald" în 10 iulie. O echipă de cercetare condusă de David de Vaus, de la Universitatea La Trobe din Melbourne, a prezentat concluziile unui studiu la o conferinţă a Institutului Australian pentru Studii despre Familie. Aceştia au comparat bunăstarea a aproximativ


2200 de australieni cu vârsta cuprinsă între 55 şi 74 de ani. Cei divorţaţi nu numai că au suferit o traumă în primii ani de după divorţ, dar de asemenea simţeau mai mult lipsa unei persoane în care să aibă încredere şi erau mai puţin satisfăcuţi de casă şi sănătatea lor.

Vital

Papa Benedict al XVI-lea a susţinut recent importanţa familiei pentru societate în mesajul său trimis participanţilor la rugăciunea rozariului din cadrul celei de-a şasea ediţii a Zilei Mondiale a Familiilor desfăşurată în Ciudad de Mexico. În timpul mesajului video din 17 ianuarie, Pontiful a spus că familia este "o celulă vitală a societăţii". "Datorită rolului esenţial în societate, familiei trebuie să i se recunoască propria sa identitate, care nu trebuie confundată cu a altor forme de coexistenţă", a explicat Sfântul Părinte. Astfel, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat că familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie trebuie să primească un sprijin legislativ, financiar şi social substanţial.

Importanţa socială a vieţii de familie nu este afirmată doar de Biserică. Jennifer Roback Morse, fost cercetător la Institutul Hoover din Universitatea Stanford, şi în momentul de faţă cercetător la Institutul Acton pentru Studiul Religiei şi Libertăţii, a publicat recent a doua ediţie a cărţii sale "Iubire şi economie" (Ruth Institute Books). Unul dintre capitolele cărţii este intitulat: "De ce nu există nici un înlocuitor pentru familie." Familia este de neînlocuit nu numai în sensul că cei doi părinţi ai unui copil joacă un rol unic în viaţa acestuia, ci şi pentru că instituţia în sine a familiei nu poate avea nici un fel de substituit. Morse a afirmat că rolul primar al familiei este relaţionarea. Bineînţeles, anumite familii reuşesc să dezvolte această sarcină mai bine decât altele, dar nici o altă instituţie nu poate să îndeplinească acest rol mai bine decât familia, a susţinut ea.

Nu este opţional

Faptul că anumite familii eşuează nu trebuie să ne conducă la concluzia că familia ca şi instituţie este pur şi simplu ceva opţional, a continuat Morse. "Dacă vom putea să ţinem familia împreună atât la nivel individual cât şi personal, vom avea nevoie de mai puţine proiecte grandioase pentru a


înlocui familia la nivelul societăţii," a afirmat Morse. Morse a rezumat rezultatele a numeroase studii care indică rezultatele nefavorabile aduse copiilor în familiile monoparentale: sărăcia, probleme de comportament şi educaţia de slabă calitate.

Sarcina de a creşte copii este prea mare pentru un părinte singur, a spus Morse. Mai mult decât atât, celelalte variante, cum ar fi coabitarea şi părinţii vitregi, nu aduc aceleaşi avantaje ca în cazul familiilor formate din părinţii biologici ai copilului. Rolul tatălui este mai mare decât doar cel economic, a continuat Morse. Societatea este vinovată de a ignora în general contribuţia lui la dezvoltarea morală a copilului, a acuzat Morse. "Problema reală nu este legată de diferenţele dintre bărbat şi femeie ci mai degrabă de felul în care aceste diferenţe permit fiecăruia să contribuie cu ceva unic la dezvoltarea morală a copilului".

Comentând despre schimbările puternice în normele morale şi în obiceiurile sexuale din ultimele decenii, Morse notează că schimbările dezlănţuite în anii '60-'70 au promis fericire şi împlinire prin libertate nelimitată. După această experienţă de nedorit Morse spune că putem trage concluzia că abilitatea de a susţine până la capăt angajamentele luate ne poate aduce o bucurie şi o satisfacţie mult mai adâncă. "Foarte mulţi adulţi sunt acum dispuşi să reînveţe tot ce pot despre căsătoria pe viaţă, pentru binele lor dar şi pentru binele copiilor, " a concluzionat ea. Libertatea are propriile limite, a susţinut Morse în capitolul de final al cărţii sale. Generaţiile nu sunt libere să redefinească familia şi obligaţiile ei. Anumite virtuţi şi obligaţii sunt indispensabile, a spus Morse.

Temelia

Cardinalul Sean Brady, Arhiepiscop de Armagh şi primat al Irlandei, şi-a exprimat o viziune asemănătoare în discursul pe care l-a susţinut anul trecut în cadrul Conferinţei Ceifin, pe 4 noiembrie. Tema discursului său a fost: "Familia ca temelie a societăţii". Familia bazată pe căsătorie ca fundament al societăţii este un adevăr revelat de Dumnezeu în Scripturi, a spus Cardinalul Brady, dar de asemenea este una dintre cele mai preţioase valori umane, a adăugat el. Prosperitatea căsătoriei şi a familiei reprezintă un interes public, a argumentat Cardinalul, şi sunt


fundamentale pentru binele comun. De aceea, trebuie să li se acorde o atenţie sporită din partea statului.

"Celelalte relaţii, fie că sunt de natură sexuală sau nu, sunt rezultatul unui interes propriu", a explicat el. "Ele nu au aceeaşi relaţie fundamentală cu binele societăţii şi cu creşterea copiilor cum o are familia bazată pe căsătorie", a susţinut Cardinalul Brady. El a clarificat că cerând ca familia bazată pe căsătorie să fie susţinută de stat, intenţia nu este de a-i penaliza pe cei care au ales alte tipuri de convieţuiri. "Este vorba mai degrabă de susţinerea principiului că familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este legată fundamental de binele societăţii încât merită o mai mare atenţie şi protecţie", a spus el.

Angajament

"Legătura dintre angajamentul public pentru o căsătorie pe viaţă şi stabilitatea familiei, precum şi rolul distinct pe care mama şi tatăl îl au în generarea şi educarea copiilor, acordă căsătoriei o relaţie unică şi calitativ diferită cu societatea faţă de oricare altă formă de relaţie", a subliniat Cardinalul Brady. Familia este un fundament indispensabil al societăţii, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în mesajul său video adresat la Liturghia de încheiere a Întâlnirii Mondiale a Familiilor din 18 ianuarie. "Noi toţi am primit viaţa de la alţii, şi aceasta s-a dezvoltat şi maturizat prin adevărurile şi valorile pe care le-am învăţat în relaţia şi comuniunea cu ceilalţi", a explicat. "Acasă este locul unde învăţăm cu adevărat să trăim, să preţuim viaţa şi sănătatea, libertatea şi pacea, dreptatea şi adevărul, munca, înţelegerea şi respectul", a spus Papa. Un adevăr valabil pentru toate culturile şi societăţile.


Impactul îmbătrânirii demografice asupra economiei Autor: pr. John Flynn Traducător: Bianca Cigher Sursa: Zenit, 1 martie 2009

Îngrijorările cu privire la mediu dau argumente noi susţinătorilor controlului naşterilor. "Bomba demografică", scrisă de Paul R. Ehrlich în 1968, declanşase un val de neo-malthusianism pentru a reduce creşterea populaţiei, dar cu trecerea anilor şi cu lipsa împlinirii previziunilor catastrofice, entuziasmul pentru controlul demografic se diminuase. De curând, însă, o nouă undă de preocupare a fost declanşată de nişte activişti ecologişti. În Anglia, Jonathon Porritt, care prezidează Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a guvernului, a afirmat că familiile ar trebui să se limiteze să facă doar doi copii, conform cotidianului londonez Sunday Times din 1 februarie. Potrivit articolului, Porritt va exercita presiuni asupra grupurilor ecologiste pentru a le convinge să considere ca prioritară problema demografică în activităţile lor.

Cu puţin timp înainte au fost publicate unele comentarii ale lui James Lovelock, autor al teoriei Gaia, conform căreia Terra ar fi un organism unic capabil să se autoregleze. Într-un interviu publicat în ediţia din 23 ianuarie a revistei New Scientist, Lovelock a ilustrat previziunea apocaliptică conform căreia, din cauza încălzirii globale, până la finalul secolului circa 90% din populaţia mondială va fi moartă din cauza a ceea ce el a numit "o extincţie selectivă". Protestul ecologiştilor tinde să primească atenţie largă din partea mass-media, în timp ce o situaţie mult mai gravă - aceea a îmbătrânirii demografice din cauza lipsei de copii - adesea trece neobservată. Ca un rezultat al drasticei scăderi a ratei natalităţii din


ultimele decenii şi al creşterii proporţiei populaţiei în vârstă, multe ţări se găsesc în situaţia de a înfrunta grave probleme economice.

Schimbări demografice

O profundă analiză a impactului economic derivat din îmbătrânire a fost recent publicată de George Magnus, consilier economic al băncii elveţiene de investiţii UBS. În cartea sa "The Age of Aging: How Demographics Are Changing the Global Economy and Our World" (John Wiley and Sons), Magnus afirmă înainte de toate că nu există precedente din care să se poată lua îndrumări pentru situaţia noastră de rapidă îmbătrânire a populaţiei. În 2050 vor fi aproape 2 miliarde de persoane peste şaizeci de ani, echivalentul a circa 22% din populaţia totală mondială estimată. O schimbare epocală considerând că astăzi această categorie de persoane reprezintă 10% din populaţie. După Magnus, schimbarea în structura generaţiilor va aduce cu sine noi probleme economice, sociale şi politice. Numărul persoanelor peste optzeci de ani ar trebui, în schimb, să crească de la 88 milioane în prezent, la peste 400 milioane în 2050.

Magnus are tot dreptul să vorbească de probleme economice globale. Conform unui articol publicat în 8 noiembrie de cotidianul britanic Telegraph, în luna martie a anului trecut, în momentul în care secretarul american al trezoreriei Henry Paulson anunţa că nu este îngrijorat de instabilităţile pieţei globale, Magnus a publicat un eseu în care avertiza că criza din America a ipotecilor subprime ar fi putut provoca finalul ciclului creditelor "cu potenţiale consecinţe economice structurale". O populaţie care îmbătrâneşte implică faptul că vor fi mai puţini lucrători care să-i susţină pe pensionari. Populaţia activă, care este cuprinsă între 15 şi 64 de ani, va creşte în Statele Unite în următorii ani, dar o va face lent. În Japonia, în schimb, populaţia activă e în diminuare deja şi în Europa occidentală este practic constantă, a explicat Magnus. Unele ţări vor fi în mod deosebit afectate.

Mai puţine persoane care lucrează

De exemplu, în Japonia, ca şi în Italia, persoanele cu vârsta peste şaizeci şi cinci de ani erau în 2005 circa 30% din totalul populaţiei active. În 2050 ar atinge nu mai puţin de 70%. În termeni practici, aceasta semnifică


faptul că, în timp ce în momentul de faţă în Japonia sunt 3,4 persoane care lucrează pentru fiecare persoană cu vârsta peste 65 de ani, în 2050 această cifră s-ar reduce la 1,3. În general, în Europa occidentală, raportul actual de aproape patru persoane active pentru fiecare persoană de peste 65 de ani va fi aproximativ înjumătăţit în 2050. Dar nu doar ţările dezvoltate se confruntă cu o schimbare dramatică în distribuţia demografică. În China, datorită draconicelor măsuri de planificare familială, numărul persoanelor active pentru fiecare persoană de peste şaizeci şi cinci de ani va scădea dramatic în 2050, de la actualul nivel de 9,2 la doar 2,5.

Stimularea unui număr cât mai mare de persoane să intre în piaţa muncii reprezintă un răspuns la lipsa de persoane active, dar în baza unui studiu desfăşurat de Fondul Monetar Internaţional (FMI), Magnus a afirmat că aceasta nu va putea fi soluţia. Conform FMI, populaţia activă, ca să poată echilibra îmbătrânirea progresivă din ţările dezvoltate, ar trebui să crească cu puţin peste 10%. În perioada de creştere economică din anii '90, totuşi, procentul populaţiei active crescuse doar cu 6%, când condiţiile economice erau mult mai favorabile. Pentru ţări ca Spania, Coreea de Sud şi Italia, nivelul de participare la muncă ar trebui să crească cu circa 18-20%, luând în considerare rata crescută de îmbătrânire a populaţiei lor. Un obiectiv imposibil de atins, a declarat Magnus.

Chiar şi imigraţia nu poate constitui o soluţie instant, a continuat. În ţările dezvoltate, în anul 2000 imigranţii totalizau în jur de 6% din populaţie. În 2050, pentru a contrabalansa îmbătrânirea, acest procent ar trebui să ajungă la 30%. Creşterea vârstei de pensionare şi încurajarea unui număr tot mai mare de femei să intre în piaţa muncii poate contribui la a face faţă la diminuarea numărului de persoane active, dar este vorba doar de remedii parţiale, consideră Magnus. Mai mult decât atât, s-a ajuns, în aceeaşi perioadă în care populaţia îmbătrâneşte, ca tinerii să întârzie intrarea lor în câmpul muncii. Aceasta se datorează în parte creşterii numărului de tineri care îşi continuă studiile în Universităţi, dar de asemenea mulţi tineri îşi iau o pauză înainte să intre în piaţa muncii şi locuiesc acasă cu părinţii.


Dileme financiare

O populaţie care îmbătrâneşte implică costuri mult mai mari privind sănătatea şi cheltuieli sociale mai ridicate. Dar cu un număr redus de contribuabili care pot să susţină casieriile statului, finanţarea acestor cheltuieli va fi o problemă reală, a observat Magnus. Deja ridicatele cheltuieli de pensionare se dovedesc a fi o sarcină grea pentru întreprinderi şi pentru guverne. Această situaţie e destinată să se agraveze odată cu creşterea speranţei de viaţă. Magnus a observat că doar în Marea Britanie, în cei doi ani precedenţi faţă de martie 2007, întreprinderile private au trebuit să adauge circa 30 miliarde de lire sterline la costurile de pensionare datorită celor mai extinse speranţe de viaţă ale foştilor lor angajaţi.

Mai mult, Magnus a observat că multe persoane nu economisesc suficient în vederea perioadei lor de pensie. El a citat un recent studiu desfăşurat în Statele Unite, care arată că multe persoane sunt convinse că vor putea primi asistenţă medicală şi o pensie de la firma lor şi deci nu se preocupă să pună deoparte. De fapt, a afirmat expertul, pentru o anumită perioadă de timp familiile americane au economisit prea puţin sau au consumat prea mult. Chiar şi în ţări ca Japonia, tradiţional cu o rată ridicată de economii, a fost un declin în economiile din ultimul deceniu din cauza condiţiilor economice adverse.

Cheltuielile guvernamentale pentru pensionari şi persoanele în vârstă vor continua să crească în următorii ani cu o rată mult mai mare decât va fi capabilă să finanţeze creşterea economică, a observat Magnus. Va fi nevoie deci de luarea unor decizii dificile asupra priorităţilor de cheltuieli şi a nivelurilor de impozitare. Diverse ţări au redus deja generozitatea lor cu privire la planurile de pensii din ultimii ani. De exemplu, în Marea Britanie, cine va merge în pensie în 2050 cu un salar mediu va primi o pensie echivalentă cu doar 31% din propriul venit de când era persoană activă.

Cu excepţia cazului în care angajaţii încep să pună deoparte o cotă mai mare din venitul lor în planuri de economisire pentru pensie, ei riscă să se găsească în sărăcie la bătrâneţe, a avertizat Magnus. Situaţia economică de după publicarea cărţii, datorată actualei crize a bursei şi a pieţei


financiare, evidenţiază provocările lansate de studiul expertului. Actualele dificultăţi au provocat deja situaţii grave pentru mulţi pensionari ale căror venituri depind de propriile investiţii financiare. Cu estimările unor drastice schimbări demografice produse de îmbătrânirea populaţiei în următoarele decenii, perspectivele pentru viitorul multor persoane apar îngrijorătoare.


Părintele Mihai Kiss le răspunde copiilor Autor: pr. Mihai Kiss

În parohia greco-catolică cu hramul Coborârea Spiritului Sfânt, din Cluj-Napoca, de mai multe luni a început o practică ce ar putea deveni o tradiţie. Liturghia celebrată duminica pentru copii şi tineri (alături de părinţii şi bunicii lor) este precedată de o întrebare pe care o pun cei mici şi la care preotul răspunde în câteva minute, evident pe înţelesul lor. L-am rugat pe pr. Mihai Kiss, vice-parohul parohiei amintite (cunoscută şi ca Mănăştur 1 Vest), să pună în scris răspunsurile pe care le dă întrebărilor copiilor. A acceptat, iar mai jos aveţi "runda" a patra de întrebări şi răspunsuri.

- Părinte, de ce se numeşte Biserica noastră Greco-Catolică şi ce legătură are ea cu grecii? (22 februarie)

- Titulatura completă este Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică şi ne prezintă notele definitorii ale acestei Biserici. Este Biserica naţiunii române din Transilvania; este în comuniune deplină cu Biserica Romei şi cu Episcopul ei, Sfântul Părinte Papa; şi este o Biserică de rit bizantin. Aşadar, Greco-Catolică vine de la faptul că este o Biserică Catolică de rit oriental şi nu are nici o altă legătură cu grecii.

Apartenenţa la această Biserică ne dă posibilitatea să respirăm cu cei doi plămâni ai Bisericii Universale, Orientul şi Occidentul, hrănindu-ne astfel din inepuizabilele comori spirituale ale celor două tradiţii.

- Părinte, Sfânta Liturghie are mai mulţi autori? (1 martie)


- După cum aţi putut observa, în cadrul binecuvântării finale, preotul aminteşte şi numele autorului textului Liturghiei care a fost celebrată. Am spus autorul textului pentru că Liturghia are în centrul său un sacrament, Sfânta Euharistie, care a fost instituit de Isus Cristos la Cina cea de Taină din Joia Mare. Aşadar, din această perspectivă, Autorul Liturghiei este Cristos.

În Biserica Greco-Catolică se celebrează trei Liturghii şi pot fi observate cel mai bine în timpul Postului Mare, pentru că în duminicile din această perioadă liturgică se celebrează Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în zilele de miercuri şi vineri Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul, iar în restul zilelor Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Liturghiile sfinţilor Vasile şi Ioan au aceeaşi structură, diferenţele putând fii observate la cuvintele rostite de preot la consacrare şi la rugăciunile pe care acesta le spune în taină. Liturghia Sfântului Grigorie se mai numeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, şi este mai mult un ritual solemn pentru împărtăşirea credincioşilor în timpul Postului.

Vă invit să descoperiţi frumuseţea acestor Liturghii inspirate din trăirea credinţei creştine din primele secole.

- Părinte, de ce în timpul Liturghiei staţi cu spatele la credincioşi? (8 martie)

- Sfânta Liturghie este cea mai importantă rugăciune a Bisericii, prin ea îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a creat, ne-a răscumpărat şi ne sfinţeşte prin harul Său. În timpul acestei rugăciuni suntem îndreptaţi în aceeaşi direcţie, cu faţa spre sfântul Altar, semn al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru şi prefigurare a Ierusalimului ceresc. Poziţia comună din timpul Liturghiei subliniază comuniunea în rugăciune şi îndreptarea tuturor spre Cel căruia îi sunt adresate toate aceste rugăciuni, bunul Dumnezeu.

Preotul este puntea de legătură dintre credincioşi şi Dumnezeu. El aşează rugăciunile credincioşilor la picioarele altarului şi-l dăruieşte pe Isus în Sfânta Taină a Euharistiei.

- Părinte, de ce v-aţi îmbrăcat cu veşmintele de culoare roşie? (15 martie)


- Dragi copii, culoarea veşmintelor preoţeşti are rolul de a ne atrage atenţia cu privire la timpul liturgic în care ne aflăm. Bisericile Orientale au preluat această tradiţie specifică Bisericii Romano-Catolice, pentru a sublinia dimensiunea sacră a timpului şi pentru a le oferi credincioşilor un reper vizual, care să-i introducă în atmosfera spirituală caracteristică fiecărei perioade din cadrul anului bisericesc. Astfel s-au statornicit următoarele culori liturgice: auriul sau galbenul, albul, albastrul, roşul, verdele, negrul şi violetul. Aceste culori se regăsesc pe veşmintele Episcopilor, preoţilor sau diaconilor şi pe faţa de masă a altarului.

În Biserica Greco-Catolică din România s-a stabilit ca în timpul Postului Mare să se folosească veşminte de culoarea roşie. Una dintre cele mai importante zile din cadrul acestei perioade este Vinerea Mare, ziua pătimirii şi morţii Domnului nostru Isus Cristos pe cruce, zi în care Dumnezeu ne-a dăruit iertarea păcatelor prin jertfa mântuitoare a Fiului său. Aşadar, roşul ne aminteşte de sângele lui Isus, care s-a vărsat pentru mântuirea noastră şi de iubirea lui Dumnezeu Tatăl, care l-a oferit pe unicul Său Fiu ca jertfă de răscumpărare pe altarul crucii.

- Părinte, de ce ne rugăm Calea Crucii în timpul Postului Mare? (22 martie)

- Calea Crucii este o veche devoţiune catolică, prin care suntem invitaţi să medităm asupra suferinţelor îndurate de către Domnul nostru Isus Cristos pe drumul Calvarului. Aceasta este structurată în patrusprezece staţiuni sau stări, prin care ne sunt prezentate, conform Evangheliilor şi tradiţiei creştine, opririle lui Isus - de la pretoriu şi până la mormânt. Reprezentarea artistică a acestei devoţiuni constă în patrusprezece tablouri sau basoreliefuri, aşezate de obicei în nava bisericii, sau patrusprezece cruci, care sunt împlântate de obicei pe un deal, amintindu-ne de Dealul Craniului de lângă Ierusalim.

Cea mai potrivită perioadă din cadrul anului liturgic pentru această devoţiune este Postul Mare, timp de pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Calea Crucii ne aminteşte de faptul că nu se poate primi iertare fără jertfă şi nici nu putem învia împreună cu Cristos dacă mai întâi nu ne-am răstignit împreună cu El.

lumea catholica, martie 2009

Documents