lumea catholica, aprilie 2009

2 Lumea Catholica, aprilie 2009

Sumar: Un Paşte comun este posibil ................................................................. 3

Mons. Eleuterio F. Fortino

Cum poate un artist să reprezinte Învierea......................................... 8

Timothy Verdon

Paştele conform apocrifelor ............................................................... 14

Mons. Gianfranco Ravasi

Dacă Isus n-ar fi înviat: Dovezi ale Învierii ........................................ 23

Mark P. Shea

Reflecţii asupra Anului Ştiinţei ........................................................... 34

Michael Baruzzini

Preoţii ştiinţei ...................................................................................... 38

Matthew E. Bunson

Georges Lemaître şi Big Bang-ul ........................................................ 48

Mark Midbon

Cazul Galileo: un mit cu priză la public .............................................. 53

Dinesh D'Souza

Conform Scripturii............................................................................... 58

Tim Staples

Dilemele bioeticii ................................................................................. 64

Kevin T. FitzGerald, SJ

Lumea Catholica, aprilie 2009 3

Un Paşte comun este posibil Autor: Mons. Eleuterio F. Fortino Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore Romano, 18 aprilie 2009

Creştinii nu celebrează toţi Paştele la aceeaşi dată. Şi anul acesta, în timp ce creştinii din Occident, catolici şi protestanţi, l-au celebrat la 12 aprilie, orientalii l-au sărbătorit după o săptămână. În Occident şi în Orient pentru calcularea zilei de Paşte se folosesc două calendare diferite: respectiv cel gregorian şi cel iulian. Unii ani, datorită unei coincidenţe de calcule, Paştele cade în aceeaşi zi, alteori cel oriental este mai târziu, chiar şi la distanţă de o lună. Desigur, noi toţi creştinii credem că Isus Cristos "a înviat a treia zi". Şi acesta este faptul decisiv, important, care caracterizează credinţa creştină. Totuşi diferenţierea celebrării este o anomalie gravă pentru mărturia creştină în lume.

În Occident, în secolul al XVI-lea a fost constatată o neconcordanţă între realitatea astronomică şi calculul calendarului folosit, care provenea de la Iulius Cezar şi de aceea este numit iulian. Pe baza deciziilor Conciliului din Trento, Papa Grigore al XIII-lea a cerut un studiu pentru corectarea calendarului Congregaţiei întemeiată pentru asta şi prezidată de Cardinalul calabrez Guglielmo Sirleto. Acesta a consultat astronomi de faimă sigură. După zece ani de cercetare, astronomul Luigi Giglio, calabrez şi el, a prezentat rezultatele.

Pentru a se pune la pas cu timpul astronomic era necesar să se recupereze zece zile. Papa Grigore al XIII-lea, la 24 februarie 1582, a dat bula Inter gravissimas cu intrare în vigoare în luna octombrie. S-a deschis o reţea diplomatică de contacte cu statele şi cu Bisericile pentru acceptarea noului calendar. După o fază promiţătoare cu Patriarhia ecumenică, aceste contacte au eşuat şi datorită unei intervenţii puternice a autorităţilor otomane, care probabil că vedea în eventualul acord o apropiere a


Bisericii Ortodoxe de Occident, deci o ameninţare pentru acelaşi imperiu (cf. Vittorio Peri, Due date. Un'unica Pasqua, Milano 1967).

Reforma Papei Grigore al XIII-lea a fost acceptată de ţările din Europa occidentală care au introdus-o în America, Asia şi Africa. După aceea, au aderat la ea şi statele din ţările Europei orientale. Însă între creştinii din Occident care au acceptat reforma şi Bisericile din Orient s-a stabilit o diversitate care încă mai durează. Astăzi calendarul iulian are treisprezece zile de întârziere faţă de cel gregorian.

Diversitatea provine de la potrivirea sau nepotrivirea calendarului cu realitatea astronomică. Însă principiul pentru a stabili Paştele este identic pentru toţi. Şi provine de la primul Conciliu ecumenic din Niceea (325). Acel conciliu fusese convocat de împăratul Constantin pentru a aduce pacea în imperiu, tulburat de controversa ariană şi de divergenţa cu privire la data Paştelui dintre creştinii din Orient şi din Occident. Decizia luată era că toţi vor trebui să celebreze Paştele "la data romanilor şi a alexandrinilor". Datorită importanţei, şi culturale şi ştiinţifice, pe care o avea oraşul Alexandria, Biserica din acest oraş a primit sarcina să determine şi să comunice tuturor Bisericilor data Paştelui în fiecare an. Principiul apărut este ca Paştele să se celebreze în prima duminică după luna plină de după echinocţiul de primăvară (cf. I. Ortiz De Urbina, Nicée et Constantinople, Paris 1963).

Acest principiu identic aplicat la calendarul iulian şi la cel gregorian determină diferenţa pentru data Paştelui existentă între "orientali" şi "occidentali". Acest ultim termen îi cuprinde pe catolicii latini, pe protestanţi şi câteva comunităţi catolice orientale, cum ar fi italo-albanezii. Biserica Ortodoxă din Finlanda şi armenii ortodocşi, la rândul lor, au decis să celebreze Paştele la data occidentală, în timp ce catolicii latini din ţări cu majoritate ortodoxă, cum ar fi Grecia, celebrează Paştele la data ortodocşilor. Acestea sunt soluţii pragmatice pentru a celebra împreună Paştele în unul şi acelaşi loc. Oricum, rămâne faptul că în configurarea generală, orientalii şi occidentalii celebrează Paştele la date diferite. Dezacordul este obişnuit şi din când în când apar iniţiative pentru unificare.


Într-o enciclică din anul 1920, Patriarhia ecumenică de Constantinopol ridica problema anomaliei datei Paştelui. În anul 1923, Patriarhul Meleţiu al IV-lea convoca la Istanbul o Comisie interortodoxă. Ea s-a reunit la 24 februarie şi a dat naştere unei calculări actualizate care aproape coincide cu calculul gregorian. Însă această iniţiativă a avut o soartă nefericită. Pentru a menţine data Paştelui comună pentru toată ortodoxia s-a conformat, pentru Paşte, calendarul iulian. Deci nu se rezolva problema. Pentru restul anului, numai Bisericile din Constantinopol, Grecia, România şi Cipru au asumat noua calculare. După aceea, au aderat la ea Patriarhiile din Alexandria, Antiohia şi Bulgaria, dar nu şi Bisericile rusă, sârbă, şi din Ierusalim şi Athos.

Pentru acest motiv, chiar între ortodocşi, Crăciunul nu se celebrează în aceeaşi zi în Rusia şi în Grecia, în Serbia şi în România, şi chiar pe Muntele Athos şi în Grecia. Mai mult, în Bisericile care au acceptat noul calendar (Grecia, România) s-au despărţit de Biserica oficială nişte grupuri cu Episcopi şi cler. Sunt aşa-numiţii "după calendarul vechi", sau paleoimerologiţi, care se denumesc "ortodocşi autentici". Astăzi, când ortodocşii vorbesc despre "motive pastorale", care îngreunează ajungerea la o decizie cu privire la data Paştelui, se referă tocmai la această situaţie.

Conciliul Vatican II a dat două dispoziţii de tip programatic pentru celebrarea comună a Paştelui. Prima se referă la o dată "fixă", indicaţie complet nouă. "Conciliu nu se opune ca sărbătoarea Paştelui să fie fixată într-o duminică anume în Calendarul gregorian, cu asentimentul celor interesaţi, mai ales al fraţilor despărţiţi de comuniunea cu Scaunul Apostolic" (Sacrosanctum Concilium, Anexă). Acestei propuneri şi-au manifestat asentimentul "occidentalii". "Orientalii" s-au arătat foarte reticenţi. Este un principiu diferit de cel de la Niceea.

A doua indicaţie provizorie este dată pentru timpul care precede un acord definitiv cu privire la data comună a Paştelui. "Până se va ajunge la doritul consens între toţi creştinii în privinţa fixării unei zile unice în care toţi să celebreze sărbătoarea Paştelui, între timp, pentru a promova unitatea dintre creştinii aflaţi în aceeaşi regiune sau naţiune, Patriarhii sau autorităţile locale bisericeşti supreme au dreptul de a conveni, prin consens unanim şi ascultând părerile celor interesaţi, asupra celebrării Paştelui în aceeaşi duminică" (Orientalium Ecclesiarum, 20). Această


orientare a avut o anumită influenţă. Unele comunităţi catolice latine s-au adaptat la data majorităţii ortodoxe. Aşa cum s-a amintit, e vorba de catolicii latini din Grecia, de latinii din Etiopia, de cei din Egipt.

Studierea problemei rămâne în agendele Bisericii Catolice, a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEK) şi a Bisericilor ortodoxe. După diferite iniţiative (scrisoarea Papei adresată conducătorilor de Biserici, participarea la iniţiativele altor Biserici şi ale altor organisme ecumenice), care s-au dovedit fără incidenţă practică, Biserica Catolică, în linia deciziei luată de Conciliul Vatican II, a restudiat problema în anul 1975. Consultarea organismelor din Curia Romană se încheia cu un acord cu privire la posibilitatea de a căuta soluţia "pentru o dată fixă a Paştelui care ar trebui să fie o duminică din luna aprilie, de preferinţă a doua". După aceea, această propunere s-a precizat pentru "duminica ce urmează după a doua sâmbătă din luna aprilie". Propunerea făcută celorlalţi creştini avea acordul "occidentalilor", dar nu al "orientalilor". Numai Biserica din România a luat prin decizie sinodală orientarea pentru o dată fixă. Oricum, Biserica Catolică a continuat să trateze problema.

Prima conferinţă panortodoxă de la Rodi (1961) a inserat în programul pregătirii Conciliului Bisericilor ortodoxe tema calendarului, care conţine şi problema Paştelui. Secretariatul pentru pregătirea conciliului a organizat studii la nivel înalt. În anul 1977 (28 iunie - 3 iulie) a promovat la Chambesy (Geneva) o întâlnire inter-ortodoxă de Episcopi şi de specialişti cu prezenţa a trei observatori: pentru Biserica Catolică, pentru Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi pentru Comuniunea Anglicană. Cel care scrie era observatorul pentru partea catolică. Teologul Lukas Vischer pentru Consiliul Ecumenic al Bisericilor. S-a studiat întreaga problematică, dar în mod deosebit implicaţiile pastorale pentru Bisericile Ortodoxe.

În anul 1979 (la 3 februarie) s-au confruntat studiile astronomilor consultaţi, care aparţineau diferitelor instituţii ştiinţifice (academia sovietică de ştiinţe, institutul astronomic din Heidelberg, observatorul din Geneva, laboratorul astronomic de la universitatea din Atena). Desigur, aceste studii arătau "întârzierea" calendarului iulian şi exigenţa unei reforme. Toate actele sunt publicate (cf. Synodica, V, Chambésy-Genève 1981, pag. 7-149). În anul 1982 (3-12 septembrie) a doua conferinţă


panortodoxă preconciliară lua la cunoştinţă despre studiile făcute şi despre inexactitatea calendarului. Totuşi - afirma ea - "în situaţia actuală, poporul credincios al lui Dumnezeu nu este pregătit sau, măcar, nu a fost suficient informat pentru a aborda şi a accepta o schimbare în problema determinării datei Paştelui".

Consiliul Ecumenic al Bisericilor a organizat diferită consultări cu privire la această temă şi a făcut, pe lângă Bisericile care fac parte din el, o amplă cercetare ale cărei rezultate au fost studiate într-o reuniune de specialişti în martie 1970 la care au participat ortodocşi, anglicani, protestanţi şi catolici. Consultarea se orienta spre diferite posibilităţi pe care Bisericile ar trebui să le examineze: menţinerea principiului de la Niceea - "folosind din punct de vedere astronomic date precise" şi "concordând în privinţa unui loc fix pentru calcularea acestei date" (s-a sugerat Ierusalimul) - sau celebrarea Paştelui într-o duminică din luna aprilie (s-a indicat duminica ce urmează după a doua sâmbătă din aprilie, adică între 9 şi 15 aprilie).

Comitetul central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (1971) a încredinţat Comisiei Credinţă şi Constituţie să urmărească problema. Cea mai recentă consultare a avut loc în Siria, la Aleppo, între 5 şi 10 martie 1997, organizată chiar de această comisie. S-a concluzionat cu trei recomandări pentru soluţionarea datei Paştelui: menţinerea principiului de la Niceea; calcularea în mod ştiinţific a datelor astronomice; folosirea ca punct de referinţă pentru calculare meridianul din Ierusalim. Această orientare tradiţională conţine exigenţa nouă a unei calculări astronomice actualizate din punct de vedere ştiinţific.

Dacă recomandările acestei ultime consultări ar fi fost luate în considerare, şi aplicate, ar rezulta soluţia tradiţională şi modernă în acelaşi timp. Ar exista toate elementele necesare: celebrarea într-o duminică din partea tuturor creştinilor, aderarea la "principiul" de la Niceea şi cât priveşte exigenţa preciziei astronomice. În acel timp s-a cerut Bisericii din Alexandria să determine data Paştelui tocmai datorită competenţei ştiinţifice. Ortodocşii înţeleg toate acestea. Şi totuşi, ei nu văd posibilă deocamdată schimbarea calendarului, "din motive pastorale". Pe de altă parte, problema datei Paştelui este cuprinsă în programul prospectatului Conciliu al Bisericilor ortodoxe. Problema rămâne deschisă şi anomalia persistă.

(apărut iniţial în traducere pe Ercis.ro)


Cum poate un artist să reprezinte Învierea Autor: Timothy Verdon Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore Romano, 12 aprilie 2009

Noul Testament nu descrie Învierea lui Cristos decât în termeni apofatici folosiţi de sinoptici pentru vestea adusă femeilor care au mers la mormântul lui, cărora li se spune pur şi simplu: "Nu este aici. A înviat" (Mt 28,6; cf. Mc 16,6; Lc 24,6). De aceea nu surprinde faptul că cea mai veche modalitate iconografică a subiectului reproduce sensul acestei "non-descrieri": este aşa-zisa visitatio sepulchri, vizita femeilor evlavioase la mormântul gol, deja standard în secolul V-VI şi încă în uz la sfârşitul Evului Mediu. Un celebru obiect de fildeş paleocreştin îmbină apoi visitatio sepulchri cu înălţarea lui Cristos, care în Evanghelia după Marcu este relatată ca şi cum s-ar fi întâmplat la puţin timp după Înviere; fildeşul include amănuntul curios al lui Petru, Iacob şi Ioan adormiţi pe panta dealului pe care Cristos urcă ajutat de Tatăl, a cărui mână apare din cer. Sensul pare să fie că gloria revelată acestor trei la schimbarea la faţă se realizează definitiv numai în Învierea-înălţarea Mântuitorului.

Între secolele XIV-XVI se va obişnui reprezentarea ieşirii fizice a lui Cristos din mormânt, un eveniment pe care artiştii şi-l imaginează în moduri destul de diferite: ca fugă grăbită, depăşire senină, sosire dificilă, ridicare dulce sau explozie de energie vitală. Această nouă plasticitate în interpretarea temei se datorează, cel puţin în parte, influenţei teatrului sacru din acea perioadă, care pentru scena Învierii prevedea ieşirea de sub scenă, printr-un chepeng sau secret al actorului care interpreta rolul lui Cristos. Cu alte ocazii, alte maşini scenice erau folosite pentru înălţarea


lui Cristos, iar Giovanni Bellini (asemenea lui Donatello înainte şi lui Matthias Grunewald după aceea) pare să facă aluzie la acest efect cu adevărat "special", care permitea poporului să-l vadă pe Cristos ridicându-se spre înălţimi.

Raportul dramei sacre cu iconografia Învierii trebuie să fie meditată. Scenografia spectacolului medieval pare uneori plăsmuită din imagini, dar uneori pare să le plăsmuiască ea însăşi; are o autoritate proprie, ca şi imaginile se naşte din Scriptură dar, într-un anumit sens, şi în Scriptură, care - în pofida aniconismului amintit - înconjoară relatarea Învierii într-un climat scenic. De exemplu, după ce a relatat moartea şi îngroparea lui Isus, Marcu spune că: "Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salome au cumpărat miresme ca să vină şi să-l ungă. Şi, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au ajuns la mormânt când soarele răsărise şi ziceau una către alta: «Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormânt?» Dar privind, au observat că piatra fusese rostogolită, deşi era foarte mare. Intrând în mormânt, au văzut un tânăr aşezat la dreapta, îmbrăcat cu o haină lungă, albă, şi au fost cuprinse de spaimă. Dar el le-a zis: «Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici! Iată locul în care îl puseseră. Dar mergeţi şi spuneţi discipolilor lui şi lui Petru că el merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea după cum v-a spus». Ieşind, au fugit de la mormânt, căci tremurau de spaimă şi de uimire. Şi nu au spus nimănui pentru că se temeau" (Mc 16,1-8).

În afară de dramatismul inerent, acest text este încărcat şi de elemente teatrale: are o listă detaliată a personajelor, specifică locul şi timpul precise, este înzestrat cu mişcare, dialog, dezvoltare a acţiunii. Culmină în vestea neaşteptată că Isus cel căutat de femei "a înviat, nu este aici" - este momentul ilustrat în celebra tablou al lui Duccio di Buoninsegna, parte din Maiestatea realizată de el pentru Domul din Siena între anii 1308-1311 - şi apoi se deschide spre scena următoare, cu porunca de a merge ca să le spună celorlalţi că Isus merge înaintea lor în Galileea şi că-l vor vedea acolo. Textul se încheie într-o atmosferă de spaimă sacră: femeile tac, tremură, fug; rămâne numai tăcerea şi scena goală, luminată de soarele care de acum răsărit al noii "zile după sâmbătă".


La această mărturie mai veche şi simplă a vizitei la mormânt, în Sfântul Marcu, celelalte evanghelii sinoptice adaugă detalii spectaculoase. În Matei pământul se cutremură, iar "tânărul" devine un înger coborât din cer, aşezat pe lespedea care acoperea mormântul. "Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada" (Mt 28,1-10). În Evanghelia după Luca, femeile sunt două, nu trei, dar văd "doi bărbaţi în haine strălucitoare" (Lc 24,1-12). În schimb, în Sfântul Ioan este descris un moment intens de personal: la mormânt merge numai Maria Magdalena şi, cel puţin mai înainte, stă acolo şi plânge fără să vadă pe nimeni, numai piatra dată la o parte (In 20,1).

Însă în toate cele patru versiuni această scenă este crucială. După relatarea lentă, aproape rituală, a pătimirii, morţii şi înmormântării - când deja cititorul sau auditorul este hipnotizat, îmbrăcat în durere ca acela care poartă doliu - dintr-o dată haina închisă la culoare este ruptă, istoria de moarte este întreruptă, şi "dis-de-dimineaţă" străluceşte o veste incomprehensibilă, imposibilă. Mormântul, din relicvă tristă a unui sfârşit devine semn de speranţă a ceva care începe, semn al unei morţi îndurate dar învinse şi al vieţii care, imperceptibilă ca zorile, înaintează.

Întreaga experienţă de credinţă a creştinului ajunge la apogeu în acest eveniment şi nu este o întâmplare că drama sacră în Occident se naşte ca tentativă de a-l vizualiza. În mănăstirile din secolul al X-lea, la sfârşitul celei de-a treia lecturi din dimineaţa zilei de Paşte, în timp ce în lumina încă slabă cantorii cântau responsoriul Cum transisset sabbathum, unii preoţi îmbrăcaţi cu pluvial începeau scena dramatică, jucând rolul femeilor evlavioase în faţa mormântului. Quid revolvet nobis lapidem ab hostio monumenti? întrebau ei: "Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormânt?". Şi un diacon care juca rolul îngerului, stând în spatele altarului (care era folosit ca sepulchrum), le întreba pe "femei": Quem quaeritis in sepulchro, Christicolae? Ele răspundeau: Jesum Nazarenum crucifixum, o Coelicola - "Pe cine căutaţi în mormânt?"; "Pe Isus Nazarineanul cel răstignit". Apoi momentul aşteptat de toţi, vestea: Non est hic!; adică îngerul care proclama misterul: "Nu este aici!". Atunci "femeile", care au redevenit preoţi, tămâiau altarul-mormântul, în timp ce îngerul poruncea: Ite, nuntiate quia surrexit de sepulchro! - "Mergeţi şi vestiţi că a înviat din mormânt!" Ascultând, preoţii se adresau călugărilor aflaţi în cor sub altar, intonând în mod triumfal antifonul: Surrexit Dominus de sepulchro, qui pro nobis pependit in ligno. Alleluja! În sfârşit,


abatele venea în mijlocul "femeilor" în faţa altarului pentru a cânta Te Deum în timp ce clopotele sunau a sărbătoare. Atunci se celebra în mod solemn liturgia euharistică.

Chiar şi foarte celebra Înviere a lui Piero della Francesca, capodoperă absolută din Renaşterea timpurie, trebuie citită în lumina liturgiei şi a dramei sacre care rezultă din ea. Reproduce schema unei pale din secolul al XIV-lea care încă poate fi văzută pe altarul bisericii majore din localitatea lui Piero, unde paralelismul dintre sarcofagul prezentat şi altarul real se dovedeşte încărcat de semnificaţie; de fapt, liturgiştii medievali vedeau în altar o figură a lui sepulchrum Christi, după cum vedeau în ostia consacrată prezenţa Celui Înviat, conform deja amintitei "lecturi teatrale" a Liturghiei. Versiunea lui Piero della Francesca a acestei pale de altar - mai modernă în cvasi-goliciunea trupului clasic de frumos al Celui Înviat, ca şi în amănuntele peisagistice - a fost făcută pentru palatul primăriei din localitate, al cărei nume, Borgo San Sepolcro, explică dorinţa de a replica imaginea care aminteşte de mormânt în sediul conducerii, unde trebuie să ne-o imaginăm încă într-un context liturgic: probabil deasupra unui altar folosit pentru Liturghia de deschidere a adunărilor importante ale consiliului comunal.

Reevaluat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea datorită calităţilor sale formale, stilul lui Piero era citit mult timp în termeni exclusiv vizuali, fără o atenţie corespunzătoare faţă de conţinutul său creştin. "Farmecul unei arte aşa de impersonale, aşa de liberă de orice emotivitate (...) este mare, fără îndoială", scria criticul american Bernard Berenson în anul 1897, adăugând că "acolo unde nu există exprimarea de sentimente specifice, putem percepe impresii pur artistice cu valori tactile, mişcare şi clar-obscur". La fel de formală a fost lectura conţinuturilor: de exemplu, comentând Învierea, englezul Kenneth Clark vorbea despre un "dumnezeu ţăran (...) adorat încă de când omul a învăţat că sămânţa nu a murit în terenul din timpul iernii, ci se va ridica deschizând cu forţa un drum în crusta de fier".

Orice evaluări asemănătoare par parţiale, nesatisfăcătoare. Ceea ce Berenson vedea ca "impersonalitate" se revelează mai degrabă o gravitas rituală care nu suprimă sentimentul ci-l disciplinează; şi figuri cum ar fi Cel Înviat din Borgo San Sepolcro apar de acum ca purtătoare de mesaje


precise, nu icoane anonime de adevăruri filozofice - nu un "dumnezeu ţăran" care face aluzie în mod generic la procesele de regenerare, ci Isus care, în dimineaţa de Paşte, a revenit dintr-o moarte crudă: cel a cărui victorie asupra morţii încă din era paleocreştină este celebrată cu limbaj care aminteşte de triumful unui erou antic. Fresca lui Piero pare de fapt "să ilustreze" imnul pascal antic Aurora lucis rutilat, unde Cristos este descris ca Rex ille fortissimus, mortis confractis viribus, pede conculcans tartare, solvit catena miseros. Ille quem clausum lapide miles custodit acriter, triumphans pompa nobili victor surgit de funere ("Acel rege foarte puternic care, distrugând moartea omenească, a zdrobit iadul pentru a rupe lanţurile celor slabi: cel închis cu cruzime de soldaţi într-un mormânt care acum victorios, în alaiul nobil al triumfătorului, se ridică din rugul funebru").

Liniştea extraordinară pe care Piero o revarsă adesea în personajele sale - acel calm interior care pare să se extindă la lumea externă, învăluind totul în lumină şi tăcere - se poate citi şi în acest Cristos din Învierea, care, revenind la viaţă, de fapt dă viaţă întregului univers: copacii şi pământul la dreapta sa sunt încă goi şi din vreme de iarnă, în timp ce de cealaltă parte sunt verzi, de primăvară, aşa încât lectura normală a imaginii - de la stânga la dreapta - obligă să se vadă renaşterea anuală a naturii în raport cu întoarcerea la viaţă a Mântuitorului (acest raport cu cosmosul evidenţiat deja în fildeşul paleocreştin citat mai sus, unde copacul de la stânga îl contrabalansează pe Cristos care urcă dealul, la dreapta).

Merită atenţie o ultimă versiune a temei: o operă de artă sacră contemporană văzută de milioane de pelerini şi de sute de milioane de telespectatori, minunata Înviere a lui Pericle Fazzini, realizată la invitaţia Papei Paul al VI-lea pentru Sala "Nervi" din Vatican, o "maşină barocă" modernă în care pulsează vitalitatea supraomenească a Celui Înviat prezent în Biserica postconciliară, părtaşă de bucuriile şi speranţele, de suferinţele şi neliniştile omului modern. De fapt, cu pătrundere psihologică fină, Fazzini concepe Învierea nu numai în raport cu agonia fizică a crucii ci şi cu cea morală din Grădina Ghetsimani. Scrie că l-a creat


pe Cristos "ca şi cum ar învia din explozia acestui mare măslin, loc de pace al ultimelor rugăciuni. Cristos învie din acest crater deschis din mormântul nuclear: o explozie atroce, un vârtej de violenţă şi de energie; măslini desfrunziţi, pietre zburătoare, pământ de foc, furtună, formată din nori şi săgeţi şi un mare vânt care suflă de la stânga spre dreapta."

Confruntând opera finită cu desenele pregătitoare prin care artistul a dezvoltat gândirea sa, suntem absorbiţi de misterul emoţionant al unei deveniri veşnic noi: o deschidere de forme luminoase în întuneric, revelarea gloriei fiilor lui Dumnezeu. Faptul vieţii - vibrantă, năvalnică şi totuşi în mod straniu delicată - devine unica realitate în această sală unde bărbaţi şi femei vin pentru a-l vedea şi a-l asculta pe vicarul lui Cristos. Această sculptură lungă de douăzeci de metri, înaltă de şapte metri şi lată de trei metri este "icoană de mişcare şi de stabilitate, de realitate şi suprarealitate, de viaţă umană şi divină", aşa cum scrie criticul Giovanni Bonanno. "O animă lumina şi vântul cu ritmuri vijelioase, mai mult de sărbătoare care implică tot cosmosul, decât de triumf. (...) Explozia materiei, sfâşierea naturii, distrugerea formei nu trântesc la pământ. Sunt semne ale unui eveniment dorit de secole, care acum se dezvăluie în adevărul care vesteşte însăşi învierea omului".



Paştele conform apocrifelor Autor: Mons. Gianfranco Ravasi Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore Romano, 24 aprilie 2009

Este paradoxal, dar nu este o acţiune dificilă aceea de pune în ordine o expoziţie care să aibă ca fir conducător evangheliile apocrife, aşa cum dă mărturie întocmai expoziţia grandioasă care se deschide la 24 aprilie la Illegio, în Friuli, orăşel devenit cunoscut datorită evenimentelor sale artistice extraordinare. De fapt, această literatură a avut un succes extraordinar tocmai în artă şi în tradiţia populară. Acum noi am vrea doar să deschidem o breşă în acest orizont: sub termenul de "apocrife" - din greacă, literalmente cărţile "ascunse" - se întinde de fapt o imensă producţie literară şi religioasă, chiar şi de joasă calitate, care este paralelă, dar autonomă faţă de Vechiul şi de Noul Testament care în schimb conţin cărţile "canonice", adică acelea recunoscute de ebraism şi de creştinism ca fiind texte sacre, inspirate de Dumnezeu. Aceste documente se împart şi în ultima fază a ebraismului din Vechiul Testament şi constituie un capitol din însăşi literatura religioasă iudaică.

Apocrifele iudaice sunt cel puţin 65 de texte diferite, compuse începând din secolul al III-lea, înainte de era creştină, până în secolul al II-lea, care fac referinţă la domenii şi genuri diferite. De exemplu, sunt importante anumite scrieri apocaliptice, cum sunt cele trei cărţi diferite ale lui Enoh, care oferă o mărturie diversificată dar decisivă a multor concepţii din iudaism. Sunt semnificative şi "testamentele" puse în gura diferitelor personaje biblice cum ar fi diferiţii patriarhi, sau Iob, Moise sau Solomon. Apoi, există o serie de opere de factură filozofică sau sapienţială, cum este relatarea antică a lui Achikar, de origine babiloniană, adoptată şi transformată de lumea iudaică şi devenită foarte populară. În afară de aceasta, nu lipsesc rugăciuni, ode, psalmi, unii descoperiţi la Qumran, pe


coasta Mării Moarte, într-una din cele mai celebre descoperiri din secolul trecut. Trebuie înregistrate şi adăugiri sau aprofundări libere de texte biblice, cum ar fi Viaţa lui Adam şi Eva sau istoria de iubire dintre Iosif şi Asenet.

Însă expoziţia de la Illegio pune în scenă reprezentări artistice legate de apocrifele creştine care vor să recreeze, adesea în mod foarte liber, viaţa lui Isus dând naştere la noi evanghelii - însă nu lipsesc "Apocalipse" sau "Fapte" ale diferiţilor apostoli şi "Scrisori" după modelul celor pauline. Este vorba de o masă relevantă de scrieri creştine, născute mai ales din evlavia populară dar şi din ambiente culte - ne gândim la scrierile gnostice egiptene. Ele au fost foarte repede contestate, deşi revendicau dreptul de a se alinia şi de a completa cărţile canonice. Această excludere, de altfel motivată din cauza calităţii lor teologice discutabile şi a creativităţii lor istorice fanteziste, nu a împiedicat intrarea lor în evlavia populară, chiar în istoria teologiei, în liturgie şi mai ales în tradiţia artistică a secolelor succesive. Primul care a adunat această serie "pirotehnică" de relatări cu privire la naşterea lui Isus, cu privire la cuvintele şi minunile sale, cu privire la moartea şi învierea sa, cu privire la faptele apostolilor săi, cu privire la "adormirea" sau moartea mamei sale, cu privire la "apocalipsele" sau revelaţiile viitorului a fost în anul 1564 la Basilea Michael Neander Soraviensis şi de atunci culegerile s-au înmulţit până la ediţiile critice moderne.

Aşadar, intrăm şi noi ca nişte călători uimiţi în această "pădure" de pagini, de imagini, de lovituri de teatru, de simboluri, de fantezii. Aici apar, de exemplu, "greşelile divine" ale unui Isus copil care omoară şi învie sau transformă în capre pe colegii de joacă, îl paralizează pe învăţătorul care urmează să-l bată din cauza înţelepciunii sale prea înfumurate, dar care ştie să vindece de muşcăturile de viperă şi scoate în mod miraculos copii căzuţi în cuptoare sau fântâni, care repară fără oboseală manuală un pat strâmb ieşit din tâmplăria lui Iosif. Printre zecile de parcursuri care se deschid în faţa noastră în această "pădure" literară, alegem unul care să ne conducă la evenimentul Paştelui lui Cristos, perioada liturgică ce ne însoţeşte. De fapt, urmează o masă enormă de relatări după orele săptămânii, care după aceea va fi numită "sfântă". Vom urmări numai câţiva actori din zilele acelea întunecate şi glorioase, făcând abstracţie, deci, de diferiţii subiecţi prezentaţi în expoziţia din Friuli. Primul care ne iese în întâmpinare este Iuda Iscarioteanul, trădătorul, un personaj care a


continuat să genereze "apocrife" până în zilele noastre cu diferite romane şi opere ale diferiţilor autori moderni. Pentru apocrifele antice istoria trădătorului lui Isus are rădăcini îndepărtate şi foarte fanteziste.

Fiu al preotului Caiafa, încă de mic Iuda - conform Evangheliei arabe a copilăriei Mântuitorului, o apocrifă foarte îndrăgită de creştinii din Orient şi chiar de musulmani - dădea semne de posesie diabolică. În schimb soţia lui, conform unui text copt egiptean, l-a luat la ea pentru a-l alăpta pe fiul nou-născut al lui Iosif din Arimateea, cel care avea să ofere mormântul familiei pentru a depune în el trupul mort al lui Isus. Ei bine, atunci când Iuda s-a întors acasă strângând în mână cei treizeci de dinari ai trădării, acel nou-născut nu a mai voit să sugă lapte. Atunci a fost convocat tatăl său, Iosif: imediat ce micuţul l-a văzut, în mod miraculos a început să strige: "Vino, tatăl meu, ia-mă din mâinile acestei femei care este o bestie sălbatică. Ieri, la ora nouă, au luat preţul sângelui Celui Drept". De fapt, tot conform textelor apocrife, soţia l-a împins pe Iuda la trădare din venalitate: deja de mult timp îl constrângea pe soţ să fure din casa comună a discipolilor care, aşa cum se citeşte în Evanghelia canonică după Ioan (12,6), era gestionată tocmai de Iuda.

Însă scena cea mai răsunătoare este relatată de Amintirile - sau Evanghelia - lui Nicodim, o apocrifă greacă renumită, ajunsă la noi şi în traducere coptă şi latină, probabil de la începutul secolului al II-lea.

Iuda, după ce l-a trădat pe Isus, se retrage acasă la el, taciturn şi hotărât să se sinucidă. Soţia sa încearcă să-l convingă să nu se spânzure, fiind sigură "în mod raţional" că Isus Cristos nu va putea să învie niciodată. Femeia găteşte un cocoş pentru prânz şi pariază cu soţul: "În acelaşi mod în care acest cocoş gătit poate să cânte, tot aşa Isus va putea să învie. Însă, chiar în momentul în care vorbea, acel cocoş şi-a întins aripile şi a cântat de trei ori. Atunci Iuda, total convins, a făcut un ştreang cu funia şi a mers să se spânzure".

Este clară reluarea în formă suprareală şi exagerată a temei evanghelice a cocoşului care cântă în momentul trădării lui Petru. În schimb, alte apocrife vor reprezenta moartea lui Iuda ca o explozie după ce trupul său s-a umflat foarte tare - există o referinţă liberă la Faptele Apostolilor


(1,18) - şi vor reprezenta sufletul lui în timp ce rătăceşte disperat în Amenti, adică în iad.

Nu putea să lipsească o înflorire apocrifă şi în jurul unui alt actor al relatării evanghelice a ultimelor ore pământeşti ale lui Isus: procuratorul roman Ponţiu Pilat. Scriitorul şi martirul creştin Iustin, prin anul 155, numea "Faptele lui Pilat" acele Amintiri ale lui Nicodim pe care le-am amintit mai sus. De fapt, ele conţin un scenariu viu al procesului roman al lui Cristos, faţă de care sunt prezentate ca şi capete de imputare naşterea necurată din desfrâu şi încălcarea legii, mai ales a odihnei de sâmbătă. Dar să dăm cuvântul povestitorului antic, care preamăreşte deja măreţia supraomenească a lui Cristos. "Pilat a chemat un sol şi i-a poruncit: Să fie adus aici Isus, dar cu gentileţe! Solul a ieşit şi, atunci când l-a recunoscut pe Isus, l-a adorat, a întins pe pământ ştergarul pe care-l ţinea în mână şi i-a spus: Doamne, mergi aici pe deasupra şi vino pentru că te cheamă guvernatorul (...). Atunci când Isus a intrat la Pilat, imaginile pe care stegarii le purtau pe insigne s-au închinat singure şi l-au adorat pe Isus". Apoi trec prin faţa lui Pilat martorii apărării: orbi, paralitici, un cocoşat, femeia care suferea de hemoragie, toţi vindecaţi de Isus, şi Nicodim, membru al Sinedriului iudaic.

Aici intră în scenă însăşi soţia procuratorului despre care diferitele apocrife oferă şi numele, Claudia Procula (sau Procla): "Ştiţi că soţia mea" - le spune Pilat acuzatorilor lui Isus - "vă simpatizează în privinţa iudaismului. Evreii au răspuns: Da, ştim asta! De fapt, în noaptea aceasta a suferit mult din cauza lui. Atunci evreii i-au răspuns lui Pilat: Oare nu ţi-am spus că este un vrăjitor? El a trimis la soţia ta fantomele din vise". Este clar şi în acest caz că baza narativă a evangheliei canonice după Matei (27,19) este lărgită cu adăugiri de culoare. În acest moment Pilat - conform Evangheliei lui Petru, care a fost definită "cea mai veche relatare necanonică a Pătimirii lui Cristos" (scrisă în jurul anului 100 şi descoperită abia în anul 1887 în nordul Egiptului în mormântul unui călugăr) - "s-a ridicat; nici unul dintre evrei nu şi-a spălat mâinile, nici Irod, nici vreunul dintre judecătorii săi". Aşadar, numai Pilat îşi spală mâinile declarând în mod simbolic nevinovăţia sa. Apoi, tot conform Amintirilor lui Nicodim, "a poruncit să fie tras vălul în faţa scaunului de fildeş şi i-a spus lui Isus: Poporul tău te acuză că-ţi asumi titlul de rege. De aceea am decretat ca, ascultând de legea împăraţilor pioşi, tu să fii mai întâi biciuit şi apoi pironit pe cruce în grădina unde ai fost prins. Disma şi


Gesta, amândoi răufăcători, vor fi răstigniţi împreună cu tine" - apar astfel şi numele improbabile ale celor doi tovarăşi de răstignire ai lui Isus, anonimi conform Luca 23,39-43.

Însă mai ales asupra vieţii succesive a lui Pilat se va dezlănţui fantezia apocrifă, inclusiv cea modernă (ne gândim la Procuratorul din Iudeea de Anatole France, Punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat de Roger Caillois, la Pilat de Friedrich Dürrenmatt, la Învăţătorul şi Margareta de Michail A. Bulgakov şi aşa mai departe). A ajuns la noi din antichitatea creştină un raport apocrif trimis de Pilat împăraţilor Tiberiu şi Claudiu cu referinţele destinatarilor, o scrisoare a lui Pilat adresată lui Irod şi o Paradosis a lui Pilat, adică o "tradiţie" istorică ipotetică a acţiunilor sale. Existau chiar şi apocrife păgâne despre el, aşa încât istoricul creştin Eusebiu din Cezareea se plângea că împăratul Maximin Daia în anul 311 a poruncit să fie împărţite în şcoli falsele Amintiri ale lui Pilat "pline de nelegiuire împotriva lui Cristos" şi a poruncit ca elevii să le înveţe pe de rost pentru a-i instiga la ură împotriva creştinismului. Însă apocrifele creştine s-au îndârjit îndeosebi asupra morţii lui Pilat cu rezultate antitetice.

Pe de o parte, Paradosis citată descrie un sfârşit tragic în timpul unei partide de vânătoare cu împăratul. "Într-o zi, Tiberiu, mergând la vânătoare, urmărea o gazelă; însă, atunci când aceasta a ajuns în faţa uşii unei caverne, s-a oprit. Pilat a încercat să vadă ce este. Între timp Tiberiu a lansat o săgeată pentru a lovi animalul, însă ea a străbătut intrarea de la cavernă şi l-a ucis pe Pilat". Mai impresionant este sfârşitul povestit de un alt text şi devenit popular în Evul Mediu: Pilat a murit sinucigându-se la Roma cu o lovitură a pumnalului său preţios. Aruncat cu o greutate în Tibru, cadavrul a trebuit să fie scos din apă deoarece atrăgea spiritele rele făcând periculoasă navigaţia pe fluviu. Mutat la Vienne în Franţa şi aruncat în fluviul Rhone, a trebuit să fie recuperat din acelaşi motiv şi îngropat la Lausanne. Dar şi aici, din cauza trupului său infestat de diavoli, a trebuit să fie dezgropat şi aruncat într-o fântână naturală, pe munte.

Pe de altă parte, tradiţia apocrifă creştină exaltă în schimb convertirea lui Pilat care moare ca martir, decapitat din porunca lui Tiberiu, şi este primit în cer de Cristos. Nu degeaba Biserica etiopiană venerează ca sfânt în calendarul ei liturgic pe procuratorul roman. Aceeaşi soartă îi va reveni desigur soţiei sale Claudia Procula. Iată, de fapt, o altă versiune a


sfârşitului lui Pilat conform lui Paradosis pe care am citat-o mai sus. "Comandantul Labius, care a primit misiunea execuţiei capitale, i-a tăiat capul lui Pilat şi un înger al Domnului a luat capul. Soţia sa Procula, văzându-l pe înger venit să ia capul soţului, a avut un impuls de bucurie şi şi-a dat ultima suflare. Astfel, a fost înmormântată cu soţul ei Pilat prin voinţa şi bunăvoinţa Domnului nostru Isus Cristos". Convertirea procuratorului a avut loc în coincidenţă cu învierea lui Cristos, conform Evangheliei lui Gamaliel, operă coptă din secolul al V-lea. De fapt, "intrând în mormântul lui Cristos, Pilat a luat fâşiile mortuare, le-a luat în braţe şi datorită bucuriei mari a izbucnit în lacrimi. Apoi s-a întors spre un căpitan al său care-şi pierduse un ochi în război şi a reflectat: Sunt sigur că aceste fâşii vor reda ochiului său lumina. A apropiat de el fâşiile mortuare şi i-a spus: Nu simţi, frate, parfumul acestor fâşii? Nu este un miros de cadavru ci de purpură regală impregnată de arome dulci (...). Căpitanul a luat fâşiile acelea şi a început să le sărute spunând: Sunt sigur că trupul pe care voi l-aţi înfăşat a înviat din morţi! În clipa în care faţa sa le-a atins, ochiul său s-a vindecat şi a văzut lumina fericită a soarelui, ca înainte. A fost ca şi cum Isus ar fi pus mâna asupra lui, exact cum s-a întâmplat cu orbul din naştere".

Un capitol deosebit în multe evanghelii apocrife este rezervat martorilor învierii care se înmulţesc, în comparaţie cu evangheliile canonice, şi care devin spectatori de epifanii răsunătoare. Iată cum povesteşte însuşi Pilat experienţa sa, conform Evangheliei lui Gamaliel, citată: "L-am văzut pe Isus lângă mine! Strălucirea lui depăşea strălucirea soarelui şi toate cetatea era luminată de ea, cu excepţia sinagogii evreilor. El mi-a spus: Pilat, oare plângi pentru că ai poruncit ca Isus să fie biciuit? Nu-ţi fie teamă! Eu sunt Isus care a murit pe lemnul crucii şi eu sunt Isus care a înviat din morţi. Această lumină pe care tu o vezi este gloria învierii mele care iradiază de bucurie întreaga lume! Aşadar, aleargă la mormântul meu: vei găsi fâşiile mortuare care au rămas acolo şi pe îngerii care le păzesc; prosternă-te în faţa lor şi sărută-le, devino susţinător al învierii mele şi vei vedea în mormântul meu minuni mari: paraliticii care merg, orbii care văd şi morţii care învie. Fii tare, Pilat, pentru a fi luminat de strălucirea învierii mele pe care evreii o vor nega". Şi de fapt, Pilat, ajungând la mormântul lui Cristos - aşa cum s-a văzut deja - va trece din surpriză în surpriză, întâlnindu-l şi pe tâlharul înviat.


Aşadar, în evangheliile apocrife există un "alt" Cristos înviat care vine în întâmpinarea unei mulţimi de persoane, faţă de naraţiunea mult mai sobră şi riguroasă a evangheliilor canonice. De exemplu, este rezervată o apariţie şi apostolului Bartolomeu în evanghelia apocrifă omonimă: cu acea ocazie Isus dezvăluie toate secretele lui Ade, unde şi-a petrecut perioada dintre moartea sa şi dimineaţa de Paşte. Într-un alt text, Iosif din Arimateea îl întâlneşte pe Domnul înviat. Arestat de iudei pentru că i-a oferit lui Isus mormântul, el îl vede pe Isus înaintând împreună cu tâlharul căit în întunericul celulei sale: "În cameră a strălucit o lumină orbitoare, clădirea a fost suspendată de cele patru colţuri spre înălţime, s-a deschis o trecere şi eu am ieşit. Am pornit în călătorie spre Galileea, în timp ce în jurul lui Isus strălucea o lumină insuportabilă pentru ochiul uman şi din tâlhar emana un parfum plăcut care era cel din paradis". Şi Petru, dincolo de apariţiile pascale "canonice", are o întâlnire extraordinară înregistrată de Faptele lui Petru, o apocrifă compusă între anul 180 şi 190, pe drumul spre Roma, şi devenită substanţa operei Quo Vadis?, vestitul roman pe care polonezul Henryk Sienkiewicz l-a compus între 1894 şi 1896.

Apoi este deosebit de vie tradiţia apocrifă care se referă la mama lui Isus, Maria. Evangheliile canonice nu spun nimic despre întâlnirea Celui Înviat cu ea. De fapt, după scena Calvarului (In 19,25-27) se trece la cea din Faptele Apostolilor conform căreia discipolii lui Isus "într-un cuget, stăruiau în rugăciune" cu Maria "în încăperea de sus [din Ierusalim], unde obişnuiau să se adune" (1,13-14) şi nu adaugă nimic despre întâlnirea dintre Mamă şi Cel Înviat. Acest gol este înlocuit din belşug de apocrife. Luăm din nou în mână Evanghelia lui Gamaliel. Maria, distrusă de durere, rămâne în casă, şi Ioan este cel care-i aduce veştile despre înmormântarea Fiului. Totuşi, ea nu se resemnează să stea departe de mormântul lui Isus şi, printre lacrimi, îi spune lui Ioan: "Chiar dacă mormântul Fiului meu ar fi glorios ca arca lui Noe, eu n-aş avea nici o mângâiere dacă nu l-aş putea vedea pentru a vărsa acolo lacrimile mele. Ioan i-a răspuns: Cum putem să mergem acolo? În faţa mormântului sunt de strajă patru soldaţi din armata guvernatorului! (...) Însă Fecioara nu s-a lăsat reţinută şi duminică, dis-de-dimineaţă, s-a dus la mormânt! Atunci a exclamat: Această minune a avut loc în favoarea Fiului meu! S-a aplecat înainte, dar n-a văzut în mormânt trupul Fiului. Când soarele a răsărit, în timp ce inima Mariei era melancolică şi tristă, s-a simţit cum pătrunde în mormânt din exterior un parfum aromatic: părea cel al pomului vieţii! Fecioara s-a întors şi în


picioare, lângă un tufiş de tămâie, l-a văzut pe Dumnezeu îmbrăcat cu o haină splendidă de purpură cerească".

Totuşi, Maria nu recunoaşte în această figură glorioasă pe Fiul ei. Atunci începe un dialog asemănător cu acela pe care Evanghelia după Ioan (20,11-18) îl compune între Maria Magdalena şi Cristos înviat, iar la sfârşit este dezlegarea enigmei: "Nu te pierde, Marie, uită-te bine la chipul meu şi convinge-te că eu sunt Fiul tău". Şi Maria va răspunde dorindu-i o "înviere fericită", îngenunchind ca să-l adore şi să-i sărute picioarele. O altă mărturie, şi mai fastuoasă, a apariţiei Celui Înviat mamei sale este păstrată într-un fragment copt din secolul V-VII, traducere a unui text mai arhaic. "Mântuitorul a apărut pe marele car al Tatălui întregii lumi şi, în limba divinităţii sale, a exclamat: Maricha, marima, Tiath - care înseamnă: Mariam, mamă a Fiului lui Dumnezeu! Mariam înţelegea sensul; de aceea s-a întors şi a răspuns:Rabbuni, Kathiath, Thamioth - care înseamnă: Fiul lui Dumnezeu! Mântuitorul i-a spus: Te salut pe tine, care ai adus întregii lumi viaţa! Te salut, mama mea, arca mea sfântă, cetatea mea, locuinţa mea, haina mea de glorie cu care m-am îmbrăcat venind în lume! Te salut, ligheanul meu plin cu apă sfântă! Tot paradisul se bucură din cauza ta. Te asigur, Marie, mama mea: cel care te iubeşte, iubeşte viaţa. Apoi Mântuitorul a adăugat: Mergi la fraţii mei şi spune-le că am înviat din morţi şi că voi merge la Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru (...). Maria a spus Fiului său: Isuse, Domnul meu şi unicul meu Fiu, înainte de a merge în ceruri la Tatăl tău, binecuvântează-mă, pentru că eu sunt mama ta, chiar dacă nu vrei ca eu să te ating!"

"Şi Isus, viaţa noastră a tuturor, i-a răspuns: Tu vei şedea cu mine în împărăţia mea. Atunci, Fiul lui Dumnezeu s-a înălţat pe carul său de heruvimi, în timp ce mulţime nenumărată de îngeri cântau: Aleluia! Mântuitorul a întins mâna dreaptă şi a binecuvântat-o pe Fecioară". De acum, cu acest text ne aflăm într-o altă regiune, cea a devoţiunii mariane, iubită mai ales de Bisericile din Orient. Accentul lunecă asupra mariologiei, lăsând pe fundal referinţa cristologică. Exemplificarea bogată pe care am oferit-o - deşi se referă la o singură fază a istoriei lui Isus Cristos - nu dă dreptate întru totul cu privire la multiplicitatea tematică şi la reflexele diferitelor situaţii ecleziale care sunt revelate de paginile apocrife. Însă, ea reuşeşte să arate în mod incontestabil calitatea radical diferită, fie prin credibilitatea istorică fie prin rigoarea teologică, a scrierilor canonice neotestamentare, exemplu al esenţialităţii lor tematice


şi al sobrietăţii narative. Prin contrast, este semnificativă elaborarea "gnozei" - conform căreia mântuirea este oferită numai de cunoaştere - răspândită mai ales în Egipt. De exemplu, ea va introduce în Evanghelia lui Toma o colecţie de fraze sau cuvinte ale lui Isus evanghelice şi extra-evanghelice, unele de mare interes istoric, dar va da drumul la speculaţii teologice discutabile, adesea foarte elaborate şi sofisticate şi chiar extravagante. În sens pozitiv am putea spune însă că domină un simţ puternic al măreţiei evenimentului cristologic şi o conştiinţă vie a identităţii creştine. Într-o apocrifă egipteană gnostică, cunoscută ca Evanghelia lui Filip, se citeşte: "Dacă spui: Sunt evreu! nimeni nu se înduioşează. Dacă spui: Sunt roman! nimeni nu tremură. Dacă spui: Grec, barbar, sclav, liber! nimeni nu se agită. Dar dacă spun: Sunt creştin! lumea tremură".



Dacă Isus n-ar fi înviat: Dovezi ale Învierii Autor: Mark P. Shea Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: Inside Catholic, 11 aprilie 2009

"Isus a venit să ne dea îndrumare morală, şi ca dovadă că a vorbit serios, S-a lăsat ucis şi apoi văzut după moarte, pentru ca noi să-L ascultăm şi să fim buni". Nefiind educat în vreo religie anume, nu am descoperit decât târziu că această concepţie asupra morţii şi învierii Lui Isus (pe care am auzit-o de la bunica mea) avea mai multe în comun cu "The Day the Earth Stood Still" ("Ziua în care Pământul a încremenit") decât cu aspectul istoric al credinţei creştine. Dar aceasta viziune a lui Isus-asemenea-lui-Klaatu, impresionând oamenii care caută senzaţionalisme spiritualiste pentru a-i face să asculte predicarea Sa, nu este decât una dintre numeroasele concepţii "alternative" asupra învierii lui Cristos. Potrivit acestei concepţii nu este prea important dacă Isus a înviat cu trupul, atât timp cât discipolii Săi ştiau că El era "cu adevărat viu" - chiar dacă semăna mai mult cu o fantomă deosebit de impresionantă.

Pentru alţii, nu are nici o importanţă dacă Isus este viu chiar şi ca fantomă, atâta timp cât El "trăieşte în inimile compatrioţilor săi". Aceasta este, mai mult sau mai puţin, atitudinea aşa-zişilor "teologi creştini" ca John Dominic Crossan, care comunica plin de voioşie această veste fericită în "Jesus: A Revolutionary Biography" ("Isus: o biografie revoluţionară", 1994): "Ce anume s-a întâmplat în realitate şi sub aspect istoric cu trupul lui Isus poate fi mai bine înţeles dacă urmărim cum în relatările creştine de mai apoi creşte lent dar constant demnitatea plină de veneraţie a înmormântării Sale. Dar ce a fost oare la început, de a fost nevoie de un volum atât de mare de insistenţă apologetică? Dacă romanii nu ar fi respectat legile Deuteronomului, trupul


lui Isus ar fi fost lăsat pe cruce pradă animalelor sălbatice. Iar ucenicii Lui, care L-au părăsit, ştiau aceasta. Dacă romanii ar fi respectat Legea, atunci soldaţii trebuiau să se convingă că Isus era mort şi apoi să îl înmormânteze ei înşişi, procedura făcând parte din îndatoririle lor. În oricare dintre cazuri, fie că trupul ar fi fost lăsat pe cruce, fie că ar fi fost pus într-un mormânt puţin adânc, abia-abia acoperit cu pământ şi pietre, câinii erau acolo şi aşteptau. Iar discipolii Lui, care L-au părăsit, ştiau şi aceasta. Priviţi aşadar cum oroarea acestui adevăr brutal a fost sublimată prin speranţă şi imaginaţie exact în opusul lui."

Cu alte cuvinte, cadavrul lui Isus a fost devorat de câini cu mult timp în urmă, dar fiindcă acei idioţi-a-toate-ştiutori de apostoli erau în mod cu totul deosebit înclinaţi spre psihoză religioasă, cu alte cuvinte gata să facă limonadă fără lămâi, putem accepta că Învierea e plină de "speranţă" dar într-un sens care poate fi înţeles numai de acei teologi extrem de avansaţi, asemenea lui Crossan.

Mai există şi alţii care rezolva problema Învierii nelăsându-L pe Isus să moară. În concepţia lor, altcineva a fost răstignit în Vinerea Mare (desigur, cineva care o merită pe bună dreptate, de exemplu, Iuda Iscarioteanul), în timp ce Isus a plecat pur şi simplu la odihnă, undeva în altă parte. În funcţie de ce legendă sau carte şocantă preferaţi (de ex., "Holy Blood, Holy Grail" de Michael Baigent) acel "undeva" poate fi oriunde - din Japonia până în Franţa. Adeseori scenariile de tip "Isus nu a murit", au un happy-end sentimental preferate de Hollywood, în care Fiul Omului se retrage şi întâlneşte în fine fata, la fel ca şi Clark Kent în Superman II, renunţând la misiunea frustrantă de proclamare a unor platitudini oarecare. Tipic pentru asemenea scenarii, El fuge cu Maria Magdalena în vreo vie pe undeva şi pune bazele unei dinastii de Merovingieni sau cam aşa ceva. Alte scenarii, în loc să-L scape de tot de răstignire, afirmă că a fost crucificat, dar insistă că doar a leşinat (eventual cu ajutorul vreunui vin cu narcotice) şi că şi-a recăpătat cunoştinţa mai târziu. Oricum, punctul central al unor astfel de scenarii este că Isus nu a murit în realitate pe Cruce.

Alţi teoreticieni, adesea implicaţi în mişcarea New Age, rezolva problema permiţându-I Lui Isus să fie doar un spirit (divin sau angelic, după preferinţa autorului) care apare ca om - un fel de vedenie sfântă. Aceştia


rezolva problema morţii Sale considerând-o o iluzie: iată o rezolvare îngrijită şi ordonată a unei crucificări murdare care se termină, fireşte, cu happy-end.

Alţii susţin însă o explicaţie mult mai simplă şi mai crudă: discipolii au furat corpul, au minţit în ceea ce-L priveşte şi au întemeiat un cult în folosul propriu şi pentru propriul câştig. Cam de acelaşi tip este Teoria Halucinaţiei Isterice, care susţine că apostolii, de bună credinţă, au avut de fapt halucinaţia Învierii. Alţii susţin că Învierea a fost adăugată în Noul Testament abia de generaţiile ulterioare de creştini. Iar Noul Testament a fost la origine numai o culegere de amintiri ale apostolilor despre Învăţătorul Mort şi preceptele Sale înţelepte. Mulţi consideră că de fapt Sf. Paul se afla îndărătul întregii afaceri (a se vedea, de ex., "The Mythmaker: Paul and the Invention of Christianity", "Făuritorul de mituri: Paul şi inventarea creştinismului" de Hyam Maccoby). Sub influenţa miturilor păgâne, Sf. Paul l-ar fi transformat pe acest rabin evreu absolut obişnuit într-o imagine cosmică a lui Cristos. Potrivit acestei şcoli, apostolii iniţiali ar fi fost pur şi simplu îngroziţi când au văzut ce-a putut să facă Paul cu învăţăturile blândului şi înţeleptului Y'shua.

Una dintre cele mai evidente dificultăţi din toate aceste teorii este că nu se potrivesc una cu alta. Dacă generaţiile ulterioare sunt blamate pentru importarea miturilor Învierii, atunci nu pot fi acuzate de aşa ceva primele generaţii de creştini. Dacă totul se petrece doar din vina lui Paul, atunci în nici un caz nu este şi vina lui Petru. Dacă cei Unsprezece sunt hoţi de cadavre, atunci nu pot fi şi halucinatori de bună-credinţă, şi vice versa. Astfel de teorii demonstrează ceea ce C.S. Lewis numea cândva "neobosita fertilitate a năucelii", care apare şi mai clar atunci când "demascatorii" încearcă să răstoarne muntele de dovezi ale adevărului susţinut de creştini. Şi lucrul nu este deloc surprinzător, fiindcă aceste "explicaţii alternative" sunt mult mai greu de crezut decât explicaţia creştină a Învierii, rezumată foarte bine de Sf. Paul în 1Corinteni 15,1-14.

"Vă aduc aminte, fraţilor, evanghelia pe care v-am predicat-o, pe care voi aţi primit-o şi în care aţi rămas, prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa cum v-am predicat-o eu, altfel, în zadar aţi crezut. Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după


Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, după aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr-o dată, dintre care cei mai mulţi au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit. După aceea, i s-a arătat lui Iacob şi apoi tuturor apostolilor. Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie, căci eu sunt ultimul dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu. Însă prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am lucrat mai mult decât ei toţi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine. Aşadar, atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel aţi crezut. Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat! Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră."

Acest cel dintâi "credo" al Credinţei demască minciuna din primele mele noţiuni pline de ignoranţă privind semnificaţia şi natura Învierii. Şi aceasta pentru că arată clar că adevărata esenţă, inima şi sufletul învăţăturii Noului Testament despre Isus nu este că El a fost în primul rând un predicator, sau un făcător de minuni, un reformator, un înţelept sau Cel care a făcut cunoscute adevăruri profunde şi cugetări pline de bucurie, nici că Învierea a fost un efect special realizat pentru a ne face să urmăm calea cea bună.

Elementul esenţial al Evangheliei Creştine, conform Noului Testament, îl constituie Patima şi Învierea lui Cristos. Fără Înviere, nu avem o Evanghelie "originară" de precepte şi parabole pline de înţelepciune. Ba nu avem chiar deloc o Evanghelie. Iată de ce un sfert din fiecare Evanghelie se concentrează asupra acelei perioade de 72 de ore din viaţa lui Isus din Nazaret: Patima şi Învierea Sa. Iată de ce în rest Noul Testament se focalizează în mod copleşitor asupra semnificaţiei Morţii şi Învierii Sale, nu asupra semnelor şi cuvintelor Sale (aproape nici unul din acestea nu e amintit în afara Evangheliilor). Iată de ce practic nimeni cu excepţia, poate, a celui mai ignorant comentator TV, nu mai aminteşte în zilele noastre ideea cândva răspândită că Învierea a fost "însăilată" în Noul Testament de generaţiile ulterioare de creştini, după moartea apostolilor. A prezenta Noul Testament fără a considera ca nucleu absolut al acestuia Învierea, e ca şi cum ai spune că adevărul despre Abraham Lincoln nu consta decât în nişte idei frumoase despre pace şi dreptate, iar


"Războiul Civil" nu a fost decât un mit născocit de hagiografii ulteriori şi care nu face parte din istoria originală. Dacă "Evanghelia originală" nu a fost decât o colecţie de povestiri despre Isus care mergea ici şi colo afirmând că "Frumuseţea e frumoasă", atunci se pune întrebarea: ce anume o fi fost atât de interesant la El?

Singurul răspuns e cel care apare în documentele Noului Testament, care a început să fie alcătuit în primii douăzeci de ani după moartea lui Isus. Aici găsim deja elemente ca acel "credo" menţionat anterior şi afirmaţia insistentă că Evanghelia nu este despre nimic altceva decât despre Isus şi Învierea Sa (Fapte 17,18). Perfect - spun unii - nu putem blama "generaţiile ulterioare" că ar fi venit cu povestea despre Înviere. Atunci, hai să-l blamăm pe Paul! Problema cu această teorie e că Paul însuşi şi martorii care-l cunoşteau pe Paul, de exemplu Luca, precum şi martori care nu erau sub influenţa lui Paul, ca Matei şi Ioan, se aflau sub impresia că esenţa afirmaţiilor lui Paul nu era invenţia acestuia.

"V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu" - sau, mai prozaic "Vă înmânez Tradiţia pe care am învăţat-o". De a cine a învăţat-o? În cazul lui Paul, de la apostoli (Galateni 1,18-21) şi prin catehezele primitive ţinute în diverse locuri, cum ar fi Biserica din Antiohia unde Paul a locuit mai mulţi ani înainte de a-şi începe misiunea (Fapte 13). Paul spune în mod repetat aceste lucruri şi consideră ceea ce spune el despre Cristos ca fiind în mod cert cunoscut de toţi creştinii (nu numai de aceia pe care i-a convertit el); de asemenea, nici unul dintre apostolii care roiau în jurul Mediteranei -- şi nici una din bisericile pe care ei le-au întemeiat - nu aveau vreo obiecţie atunci când el afirma că Cristos a înviat. Dacă numai Paul ar fi venit cu mitul despre Cristos cel Înviat, în timp ce restul apostolilor ar fi rătăcit pur şi simplu de ici-colo povestind faptele Prietenului Lor, Nazarineanul Martirizat, s-ar fi aflat desigur cineva care să scrie despre acest lucru.

Pe scurt, dacă credinţa în Înviere e la fel de veche ca şi Paul, e de fapt la fel de veche ca şi apostolii. El predica aceasta pentru acelaşi motiv pentru care o făceau apostolii înşişi: credea cu adevărat că L-a văzut pe Cristos cel Înviat, tot la fel cum şi ei spuneau că L-au văzut pe Cristos cel Înviat. A, da. "Ei spun". Dar de ce-ar trebui să-i şi credem?! Şi dacă cei Unsprezece nu au fost decât hoţi de cadavre şi au furat cadavrul lui Cristos, ca să se


dea apoi drept cei mai buni prieteni ai martirului şi să întemeieze un cult cu Isus drept cap iar ei înşişi că mari adoratori?!

Dar şi aici punctele de poticnire sunt numeroase. Mai întâi, ei nu acţionează după modelul nici unui lider de cult cunoscut. Însemnările pe care le-au lăsat nu-i descriu drept neînfricaţi, strălucitori, fericiţi, plini de curaj apostolic, teologi luminaţi şi inteligenţi. Ei ni se prezintă drept un grup de oameni a căror onestitate şi mâhnire i-a determinat să recunoască în mod public că erau snobi, duşmănoşi, laşi, intriganţi prosteşte, înceţi la înţelegere, ambiţioşi, orbiţi, egoişti şi că, atunci când a sosit testul suprem, n-au ştiut cum s-o rupă mai repede la fugă în ceasul cumplitei încercări pentru Învăţător. Comparaţi acestea cu adoraţia exaltantă din presa nord coreeană a Virtuţilor Nenumărate ale Conducătorilor Neînfricaţi, sau perfecţiunea fără pată a lui Stalin, conform presei staliniste din anii 1930, sau cu hagiografia nazistă a lui Hitler. Apostolii se asigurau că predicile şi însemnările lor făcute publice includ menţionarea fidelă a multelor lor păcate. Mai mult, ei continuă să vestească Învierea timp de decenii, în ciuda despărţirilor, persecuţiilor, sărăciei, ameninţărilor, torturii şi martiriului (cu excepţia lui Ioan, care a avut însă "privilegiul" să asiste la execuţia fratelui său, Iacob, ucis pentru mărturia pe care o dădea). Pe scurt, ei vorbeau şi acţionau ca oameni cinstiţi, nu ca unii care se laudă sau caută puterea.

Într-adevăr, sunt atât de cinstiţi încât Îl prezintă pe Isus fără atribute divine la prima vedere. Isus este înfăţişat arătându-şi slăbiciunea, teama, mărturisindu-şi neştiinţa, punând întrebări. Îl descriu incapabil să facă anumite lucruri. Însemnările oficiale ale discipolilor Lui Îl arată făcând afirmaţii care sună periculos de aproape de denigrarea divinităţii Sale: "De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu" (Marcu 10,18) sau "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Matei 27,46). Aşa că ne întrebăm dacă nişte mincinoşi şireţi, care ar fi manevrat cu isteţime istoria ca să-L facă pe Isus să apară drept Domnul cel Înviat, ar mai fi menţionat asemenea detalii tulburătoare în relatările lor?!

Nu. Ceea ce reiese cu o forţă teribilă din Noul Testament este că mărturia e dată de oameni care spun adevărul, chiar şi în privinţa unor fapte jenante, care nu sunt numaidecât în avantajul lucrurilor pe care le


proclamă. Ei apar ca oameni care cred cu adevărat în Cristos înviat, nu ca nişte oameni care spun minciuni despre un trup pe care ştiu bine că l-ar fi furat sau ar fi fost mâncat de câini. Pentru tot restul vieţii lor (chiar până la tortură şi execuţie), apostolii se comportă ca nişte oameni ferm convinşi că L-au întâlnit pe Cristos cel Înviat. Într-adevăr, sunt atât de convinşi încât includ numeroase detalii pe care nici un mincinos nu le-ar spune. De exemplu, nici un evreu mincinos din primul secol nu ar fi desemnat-o pe Maria Magdalena drept primul martor al Învierii. Pentru că Maria Magdalena nu era la prima vedere un martor demn de încredere pentru nici un auditoriu evreu din primul secol, şi aceasta din două motive: în primul rând, era femeie; în al doilea rând, era o femeie din care se spune că au fost scoşi şapte demoni, cu un profil psihologic mai degrabă dubios (Marcu 16,9). Evangheliile apar ca relatări scrise de oameni cinstiţi care relatează faptele aşa cum s-au întâmplat - inclusiv faptul că unul dintre primii martori ai Învierii a fost o femeie de reputaţie incertă.

Desigur, unii s-ar îndoi că lucrul acesta ar însemna prea mult: în fond, n-am prea crede mărturia unui psihotic (adică "demoniac") şi atunci, de ce să ne mai batem capul cu mărturia Mariei? Simplu, fiindcă Maria este printre primii, nu printre ultimii martori. Relatările menţionează sute de martori, majoritatea fiind încă în viaţă atunci când a fost alcătuită prima Scrisoare către Corinteni, şi care descriu Învierea în mod coerent. Se menţionează apariţia în faţa femeilor, în faţa celor Doisprezece cu diferite prilejuri, în Ierusalim şi în împrejurimile acestuia, apariţia în faţa altor persoane în Galileea, toate urmate de apariţia în faţa lui Paul după câţiva ani (fără a lua în calcul diferitele fenomene vizuale, care sunt de alt ordin). S-au găsit unii care să discute despre discrepanţele între relatările cuprinse în Evanghelii (cărţi care au fost scrise la zeci de ani după evenimente, pentru un auditoriu diferit şi în scop diferit sub aspect teologic). Dar ceea ce este cu adevărat important e similitudinea relatării. Dacă discrepanţele minore existente între ele ar însemna că Evangheliile sunt într-adevăr false, atunci ar trebui să tragem şi concluzia că JFK n-a fost niciodată asasinat, deoarece există discrepanţe frapante între descrierile diferiţilor martori.

Adeseori detaliile însele sunt convingătoare. Un alt fapt pe care nimeni nu l-ar fi inventat vreodată este locul unde a fost îngropat Isus: mormântul lui Iosif din Arimateea, membru al Sinedriului. Acesta e exact tipul de


detaliu care acordă Evangheliilor girul adevărului. Dacă ţi-ai fi imaginat toată povestirea, atunci ai fi pus trupul Lui Isus în mormântul vreunuia din discipolii Săi devotaţi şi nu la locul de odihnă veşnică al unui membru al corpului legislativ care era cel mai acerb opozant al mesajului Său.

Menţionarea mormântului sugerează unora încă o teorie: şi anume că discipolii au mers de fapt la un alt mormânt, l-au găsit gol şi au ajuns la concluzia că Isus a înviat. Nu poţi decât să te miri ce-or fi având în minte astfel de oameni. Faptul ca apostolii să ajungă la un mormânt greşit şi să tragă concluzia, pe baza acestei gafe, că Isus este Domnul înviat şi în slavă, ar necesita o stupizenie cu totul ieşită din comun nu numai a lor, ci şi a autorităţilor din Ierusalim. Chiar dacă întreaga Biserică primară ar fi fost prea obtuză ca să găsească drumul spre locul de veşnică odihnă al Omului care era centrul devoţiunii lor, cu siguranţă că s-ar fi găsit cineva din elita Ierusalimului care să se opună sectei Nazarinenilor în continuă creştere, spunându-le: "Hei, băieţi! Iată cadavrul! L-aţi căutat unde nu trebuie. Altădată întrebaţi încotro e drumul!" Chiar Iosif din Arimateea ar fi putut ajuta aici. La fel şi femeile, care văzuseră unde L-au pus. Şi o astfel de teorie devine şi mai prostească dacă ne gândim la fascinaţia Bisericii primare faţă de relicve şi morminte. Primele Liturghii erau celebrate în acel timp la locurile de îngropăciune, dar nu putem vorbi de un cult care să se dezvolte în jurul Celui mai important mormânt dintre toate. De ce oare, dacă mormântul n-ar fi fost gol?!

Aceasta ne duce mai departe, în discuţia despre Înviere, către diferitele teorii de tip salvare-de-la-moarte/leşin: ideea că Isus a evitat într-un fel moartea fie fugind din oraş şi lăsând un "înlocuitor", fie îndurând crucificarea şi apoi evadând din mormânt. Greu de spus care dintre teorii e mai absurdă! Dacă există vreun fapt istoric de necontestat, chiar şi de către cei mai înverşunaţi atei, acela e moartea Sa. Chiar dacă n-am şti nimic altceva despre El, ştim cu siguranţă că El a murit prin crucificare în afara zidurilor Ierusalimului aproximativ în anul 30 dC.

Şi totuşi, sunt unii care insistă că nu este aşa! Ca un fel de Elvis al primului secol, El s-a retras deodată, misterios, undeva, lucru în totală contradicţie cu tot ceea ce a spus sau a făcut vreodată, şi a întemeiat o dinastie sau s-a apucat să studieze filosofia sau ceva pe-aproape în cine-ştie-ce ţară îndepărtată. Pe ce se sprijină această teorie? Ei bine, pe nimic real: doar


insinuări, presupuneri, ipoteze şi "ce-ar fi dacă...". Este cazul unei teorii în căutarea dovezilor şi nu al unor dovezi care ar da naştere unei teorii. În acest timp, oamenii care au fost acolo au dat mărturie nu că Isus ar fi fugit din oraş imediat după Cina cea de Taină (unde a descris în mod clar Patima Sa, cu atâta acurateţe încât Petru a izbucnit în lacrimi când totul s-a petrecut exact aşa cum spusese El), ci că a fost trădat, târât la judecată şi răstignit. Şi iarăşi, de ce oare întemeietorii mincinoşi ai unui cult ar fi relatat această profeţie şi stânjenitoarea ei împlinire? Într-adevăr, martori oculari precum Ioan L-au văzut pe Isus atât la judecată, cât şi la răstignire. Aşa că nu există posibilitatea ca Isus să fi fugit din oraş şi să fi lăsat pe altul să-I ducă povara.

A! Dar numai Ioan L-a văzut pe Isus murind. Nazarineanul a primit de fapt un vin cu narcotice, şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a trezit într-un mormânt îngheţat într-o dimineaţă rece de aprilie. Iată locul tocmai perfect pentru a-şi reveni după biciuire, crucificare, pierderea masivă de sânge, şoc, cu o rană de suliţă în inimă. Apoi s-a ridicat împleticindu-se (după ce S-a eliberat în vreun fel de bandajele lipite de carnea Sa sfâşiată) şi îmbrâncind piatra de mai multe tone care-I sigila mormântul, a mers şchiopătând la discipoli pe propriile-I picioare însângerate, le-a arătat mâinile (cu policele paralizate, desigur, datorită distrugerii ireparabile a nervilor) şi a rostit horcăind salutul în intervalul dintre două dureri sfâşietoare date de rana de suliţă. Majoritatea oamenilor, în faţa unei astfel de apariţii înspăimântătoare, ar fi sunat la salvare sau la poliţie. În schimb, apostolii L-au felicitat, desigur, ca pe gloriosul Învingător al Morţii şi Domn al Universului, şi au întemeiat o nouă religie.

"O.K., bine!" - ar spune scepticii de profesie. "Isus a murit. Şi discipolii nu i-au furat trupul şi nici nu mint. Dar pur şi simplu au avut halucinaţii. Toţi împreună. Toţi 500. Timp de 40 de zile. Nu, pe bune..." Chiar dacă am lăsa deoparte elementul tulburător al mormântului gol (cu giulgiul gol şi învelitoarea de cap împăturită şi pusă la o parte în el), rămâne încă problema naturii halucinaţiilor. Halucinaţiile în masă sunt extrem de rare. Atât de rare, de fapt, încât sunt invocate doar pentru a explica lucruri precum, o, chiar Învierea. În rest, atunci când 500 de oameni spun că au văzut pe cineva şi au vorbit cu el, noi obişnuim să-i credem, în special atunci când nu au nimic de câştigat dacă spun aceasta, ba dimpotrivă, sunt trimişi la moarte tocmai fiindcă spun aşa ceva.


Şi mai există şi alte probleme de rezolvat dacă dorim să susţinem Teoria Halucinaţiei în Masă. În primul şi-n primul rând apariţia unor asemenea halucinaţii ar trebui să fie rodul dorinţei intense de împlinire a unor fantezii. Se presupune că martorii doreau atât de mult ca Isus să fie viu, încât au înnebunit şi chiar au crezut că L-au văzut. În cel puţin trei ocazii, însă, discipolii nu L-au recunoscut atunci când s-au întâlnit cu El. Se spune că erau atât de dornici să-L vadă, încât poate că s-au înşelat crezând că L-au şi văzut, dar pe de altă parte merg o jumătate de zi alături de El, vorbesc cu El dar nici măcar nu-L recunosc. Ciudat! Şi mai mult, ce halucinaţie oare poate să fie atinsă şi, în plus, mai şi mănâncă peşte?!

Ne mai rămâne şcoala de gândire tip "Isus-a-fost-o-iluzie-divină" - gnosticii sau filosofia New Age. Dar dacă Isus cel Înviat nu a fost decât o iluzie pur spirituală, trimisă de divinitate ca să ne înveţe adevăruri superioare despre lipsa de importanţă a trupului şi despre nevoia de transcendere a condiţiei noastre omeneşti, ce poate contracara oare mai sigur această teorie decât un trup pe care Toma îl poate atinge, un trup care respiră aer şi care mănâncă peşte?! De altfel, apostolii nu s-au înghesuit să transmită vreodată aceste "adevăruri înalte". În schimb, au predicat faptul că Isus cel Înviat a înviat cu trupul şi că nu este numai pe deplin Dumnezeu, ci şi pe deplin om, deşi glorificat.

Un trup înviat. Glorificat. Dumnezeu pe deplin şi om pe deplin. Când alternativele s-au risipit din atenţia noastră în gălăgie sterilă, ceea ce rămâne şi convinge e numai vechea istorisire a creştinătăţii. E relatarea despre Învingătorul Morţii, care a purtat El însuşi moartea şi a ridicat din mormânt natura noastră omenească muritoare, astfel încât şi noi să putem fi înviaţi. Puteţi citi totul şi singuri - fără explicaţii alternative excentrice - în Noul Testament. Este o carte extrem de convingătoare, în special când atât de mulţi sceptici te fac să murmuri: "Aproape că m-aţi convins să fiu creştin!"

Învierea este piatra de temelie reală a credinţei creştine. Fără ea, nu putem avea o Evanghelie curăţită de superstiţii, ci doar o sumă de concluzii aşa-zis "reale" şi ieftine care sunt cu mult mai greu de acceptat decât explicaţia creştină. La sfârşitul zilei, ceea ce rămâne este faptul că "dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră" şi "noi suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii"


(1Corinteni 15,14.19). Dar acest lucru nu pare să îl fi îngrijorat vreodată pe Paul, fiindcă "Cristos a înviat din morţi, fiind pârga învierii celor adormiţi" (1Corinteni 15,20).


Reflecţii asupra Anului Ştiinţei Autor: Michael Baruzzini Traducător: Radu Capan Sursa: Inside Catholic, 30 martie 2009

Ştiinţa este un hobby minunat, dar un zeu periculos. Anul acesta - ocazie de aniversări ale unor evenimente ştiinţifice, cu speranţe pentru descoperiri epocale, şi marcat de schimbări radicale în politica ştiinţei - este un an bun pentru a ne aminti acest adevăr.

A numi ştiinţa doar un "hobby" ar putea provoca însă încruntarea unor sprâncene. Există unii care îşi găsesc vocaţia în ştiinţă, iar pentru ei ştiinţa este deci mai mult decât un hobby. Este, asemenea oricărei alte vocaţii, un drum pe care sunt chemaţi să meargă spre rai. Din punctul de vedere societal, ştiinţa trebuie să fie un "hobby" în sensul că este un bun de dorit şi o parte integrală a identităţii noastre, dar şi ceva pe care noi trebuie să îl stăpânim, nu ceva care să ne stăpânească pe noi. Beneficele progrese tehnologice aduse de ştiinţă trebuie să fie primite cu braţele deschise, dar fără grabă şi cu multă răbdare. Cea mai greşită atitudine apare când ştiinţa este transformată dintr-un hobby într-o activitate ultra-religioasă, devenind un fel de demon despotic.

În baza primei aniversări ştiinţifice a acestui an, UNESCO a numit 2009 ca Anul Internaţional al Astronomiei, marcând 400 de ani de la prima folosire de către Galileo Galilei a telescopului pentru efectuarea de observaţii astronomice. (Mulţi cred în mod eronat că Galileo ar fi inventat telescopul; el a fost de fapt primul care l-a folosit pentru un studiu serios al fenomenelor cereşti.) Salutând aniversarea, Papa Benedict al XVI-lea spunea în decembrie anul trecut: "Dacă cerurile, conform frumoaselor cuvinte ale psalmistului, 'vestesc gloria lui Dumnezeu', chiar şi legile naturii, la a căror înţelegere ne-au ajutat de-a lungul secolelor mulţi


oameni de ştiinţă, sunt un mare stimul pentru contemplarea lucrărilor Domnului cu recunoştinţă."

Declaraţiile Papei de salutare a Anului Internaţional al Astronomiei sunt un alt semn că Biserica a reuşit, nu fără unele poticneli de-a lungul istoriei, să stabilească relaţii de bună înţelegere cu ştiinţa. Dincolo de unele probleme care rămân de rezolvat de ştiinţă şi revelaţie, sferele care aparţin fiecărei părţi au fost discernute cu claritate din perspectiva Bisericii. Relaţia ei cu ştiinţa rămâne caracterizată de calm şi încetineală. Salutând cu bucurie progresele tehnologice care vin în ajutorul omului, Biserica rămâne cu încăpăţânare deoparte faţă de euforia ce însoţeşte descoperirile ştiinţifice, spre consternarea fie a celor care vor o susţinere eclezială a teoriei lor, pe care o consideră "punct de vedere catolic", fie a celor care cred că în sfârşit au găsit o dovadă ştiinţifică ce desfiinţează credinţa. Vaticanul nu se grăbeşte însă niciodată, ca să nu mai spunem că are probleme mai presante de care să se preocupe.

Există o faţetă a ştiinţei care continuă să dezechilibreze o relaţie bună între credinţă şi ştiinţă. În septembrie acest an, Marele Accelerator de Hadroni (Large Hadron Collider - LHC) din Elveţia ar urma să devină complet operaţional. Cel mai mare accelerator de particule şi-a început activitatea anul trecut, pe fondul temerii că ar putea distruge lumea prin crearea de găuri negre microscopice. Din fericire temerile nu sunt reale. Oamenii de ştiinţă speră însă că LHC va putea să descopere bosonul Higgs, o particulă prezisă de teorie care ar putea ajuta la explicarea modului în care particulele fundamentale ajung să aibă anumite proprietăţi particulare. Importanţa bosonului Higgs pentru fizică a condus la botezarea lui cu numele de "particula lui Dumnezeu" - o alegere neinspirată, dat fiind că particula nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Astfel de titluri ilustrează întocmai misticismul cu care uneori este investită ştiinţa. Catolicii pot desigur să celebreze eventuala descoperire a bosonului Higgs, care ar marca un moment istoric în istoria fizicii. Dar nimic nu s-ar schimba din viziunea teologică şi filosofică despre Dumnezeu cuprinsă în credinţa catolică, bosonul Higgs alăturându-se altor lucruri precum câinii, copacii sau munţii - creaţii frumoase, dar ajunse la existenţă pentru că El a decis aceasta.


Un exemplu mai proeminent de folosire greşită a ştiinţei pentru a-l ataca pe Dumnezeu îl dă evoluţionismul darwinist. La 12 februarie 2009 am aniversat 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin şi 150 de ani de la publicarea celebrei sale lucrări despre originea speciilor, cartea ce oferă un mecanism natural pentru evoluţie: selecţia naturală. Aniversarea i-a adus din nou în faţă pe promotorii ateismului de inspiraţie darwinistă, cu o forţă mai mare decât de obicei, deoarece lucrarea lui Darwin este văzută ca ceva ce spulberă superstiţia şi opresiunea religioasă.

În timp ce descoperirile ştiinţifice privitoare la evoluţia biologică au motivat fără îndoială o reflecţie mai profundă asupra a ce înseamnă de fapt doctrina creaţiei, evoluţia în sine nu este şi nu poate fi o dovadă pentru sau împotriva lui Dumnezeu, fiind vorba de o teorie ştiinţifică. Este de-a dreptul comic să îi auzi pe campionii ateişti, precum Richard Dawkins, că Darwin a făcut posibil faptul de a fi un "ateu împlinit intelectual", când teoria lui Darwin nu oferă nici un argument pro sau împotriva lui Dumnezeu, spre deosebire de filosofie şi teologie. Toma de Aquino pus în faţa teoriei lui Darwin nu ar fi găsit nimic în ea care să aducă măcar o umbră de îndoială privitor la existenţa lui Dumnezeu. Cele cinci argumente ale lui Toma de Aquino de demonstrare a existenţei lui Dumnezeu funcţionează la fel de bine cu evoluţionism sau fără. Afirmaţiile lui Dawkins devin şi mai comice dacă ţinem cont că evoluţia biologică a acţionat doar timp de 4 miliarde din cei 14 miliarde de ani de existenţă ai universului. Chiar şi dintr-o perspectivă pur ştiinţifică, aceasta lasă o mare parte din univers încă de explicat, iar Darwin nu are nimic de-a face aici.

A acorda ştiinţei prerogativele lui Dumnezeu este mai mult decât un atac la adresa religiei; este un abuz al ştiinţei. Importarea poziţiilor filosofice în ştiinţă este singura cale de a scoate ateismul din ea. Discuţia mistică din acest an despre Darwin şi particulele lui Dumnezeu dă crezare versiunii imperiale a ştiinţei care insistă că ea poate în cele din urmă să explice totul. Nevoia fundamentală a omului de cunoaştere poate fi împlinită doar de Dumnezeu; dar ştiinţa se prezintă ca o tentantă alternativă. Şi, aşa după cum orice zeu, pe lângă cunoaştere, aduce vindecare şi mântuire, ştiinţa s-a aşezat şi pe această direcţie.

Toate acestea ne conduc spre evenimentele politice ale ultimelor luni. Dezlipirea ştiinţei de moralitate, provocată de preşedintele Barack


Obama, este tocmai genul de idolatrie a ştiinţei la care catolicii trebuie să se opună. Recent preşedintele a eliminat restricţiile de finanţare federală pentru cercetarea pe celule rădăcină embrionare. În ciuda afirmaţiilor sale că îi respectă pe cei care se opun deciziei, acţiunile sale îi vor forţa pe toţi să finanţeze chiar şi cercetări pe care le consideră problematice moral. Şi situaţia este cu atât mai ciudată cu cât cercetările pe celule rădăcină embrionare s-a dovedit până acum fără rezultate sigure în tratamentele medicale. În schimb folosirea celulelor rădăcină adulte a înregistrat multe reuşite clinice, folosirea lor fiind în întregime morală. Am putea crede atunci că cercetarea cu celule rădăcină adulte ar beneficia de sprijinul preşedintelui american. Şocant însă, în timp ce finanţează cercetările pe celule rădăcină embrionare, Obama a tăiat finanţarea pentru cercetările pe celule rădăcină adulte, adică singurele cercetări care până acum au arătat rezultate promiţătoare.

Ştiinţa ca formă de gnosticism, o cunoaştere atotmântuitoare, este un idol suficient de rău. Mai rău este când se face din ştiinţă un zeu care cere jertfe umane ca preţ pentru a aduce în schimb binecuvântări materiale. Iar respingerea celulelor rădăcină adulte pentru cele embrionare revelează un diabolism şi mai mare: acela al unei ştiinţe care cere jertfe fără măcar să promită ceva în schimb; este un exerciţiu de forţă crud şi fără sens.


Preoţii ştiinţei Autor: Matthew E. Bunson Traducător: Radu Capan Sursa: This Rock, septembrie 2008

Fundaţia John Templeton alege an de an o persoană căreia îi acordă Premiul Templeton ca recunoaştere a realizărilor acesteia în spaţiul marilor întrebări despre viaţă şi univers. Premiul de 1,6 milioane de dolari (mai mult decât Premiul Nobel, tocmai pentru a sublinia greutatea mai mare a problemelor spirituale asupra celor ştiinţifice) a fost acordat în 2008 lui Michal Heller, cosmolog şi profesor de la Facultatea de Filozofie a Academiei Pontificale de Teologice din Cracovia, Polonia. Este interesant pentru noi de remarcat faptul că Heller e preot catolic.

Laureatul de 72 de ani a declarat că intenţionează să îşi folosească banii câştigaţi pentru a crea un institut de cercetare - numit în cinstea lui Nicolaus Copernic - care să caute să reconcilieze ştiinţa cu teologia. Pr. Heller spunea: "Dacă ne întrebăm despre cauza universului trebuie să ne întrebăm şi despre cauza legilor matematice. Făcând astfel ne întoarcem la marele plan al gândirii lui Dumnezeu despre univers; întrebarea privind cauzalitatea ultimă: de ce există ceva în loc să nu existe nimic? Când punem această întrebare nu ne întrebăm despre o cauză la fel cu toate celelalte cauze. Ne întrebăm despre rădăcina tuturor cauzelor posibile. Ştiinţa este un efort colectiv al minţii umane de a citi mintea lui Dumnezeu din semnele de întrebare din care noi şi lumea înconjurătoare părem a fi făcuţi."

Ca preot om de ştiinţă, pr. Heller nu este unic. El se înscrie mai degrabă în lunga şi marea tradiţie a preoţilor învăţaţi care au fost atât oameni ai ştiinţei cât şi oameni ai credinţei. Unii sunt binecunoscuţi istoriei, precum Roger Bacon, franciscanul care a trăit în secolul al XIII-lea şi care a promovat conceput de "legi ale naturii" şi a contribuit la dezvoltarea mecanicii, geografiei şi în special a opticii. Alţii sunt mai puţin cunoscuţi. Toţi însă au lăsat o moştenire perenă în domeniul ştiinţei. Aceşti preoţi oameni de ştiinţă au dat însă şi o importantă lecţie apologeţilor catolici: nu există nici un motiv să rămâi tăcut când numele lui Galilei este folosit


ca o armă sau când Biserica este prezentată ca inamicul progresului uman.

Apologeţii şi catolicii culţi pot să indice spre aceşti preoţi oameni de ştiinţă şi să declare ceea ce pr. Georges Lemaître - descoperitorul Big Bang-ului - proclama cu fermitate în 1933: "Nu există nici un conflict între religie şi ştiinţă". Ceea ce urmează este o trecere în revistă - fără pretenţie de exhaustivitate - a câtorva dintre numeroşii preoţi oameni de ştiinţă care au făcut lumea noastră mai bună de-a lungul secolelor.

Robert Grosseteste (c. 1175-1253)

Britanicul Robert Grosseteste s-a născut în Suffolk într-o familie săracă, devenind însă apoi cea mai învăţată figură a Angliei datorită setei mari de cunoaştere, credinţei profunde şi umilinţei personale. A studiat teologia şi a început să predea la Oxford. A fost ales Episcop de Lincoln în 1235, preocupându-se în noua sa poziţie de reformarea Bisericii. A scos din funcţii pe slujitorii corupţi şi nepotriviţi, a redus taxele Bisericii şi a autorizat o serie de statute ce ofereau indicaţii de comportament pentru clericii şi personalul Diecezelor.

Realizările lui ca Episcop au fost însă eclipsate de reputaţia sa ca unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai acelor timpuri. A fost un bun cunoscător al matematicii şi al opticii, prefigurând metodele experimentale ale elevului său, Roger Bacon. Istoricii ştiinţelor susţin că Robert este fondatorul mişcării ştiinţifice de la Universitatea Oxford, dând impulsul de excelenţă care continuă şi astăzi. Printre realizările lui conservate până astăzi este un comentariu la Fizica lui Aristotel, o critică a calendarului iulian - care a anticipat reforma calendarului făcută de Papa Grigore al XIII-lea 300 de ani mai târziu -, tratate de optică, muzică şi matematică. Reputaţia lui de geniu şi foarte bun cunoscător al lumii naturale a făcut ca în cercurile needucate să fie considerat un vrăjitor şi vraci.

Ignazio Danti (1536-1586)


Unul dintre moştenitorii tradiţiei începute de Grosseteste a fost un Episcop italian aproape necunoscut, pe numele lui Ignazio Danti. Fiul unui artist, născut în Perugia, el a studiat probabil la Universitatea de acolo după care a intrat în Ordinul Dominicanilor în 1555. A fost un apropiat al figurilor importante ale vremii, precum Cosimo de'Medici din Florenţa şi Papii Pius al V-lea şi Grigore al XIII-lea. Cel din urmă l-a numit Episcop de Alatri, unde a arătat un mare zel pentru continuarea reformării Bisericii.

La fel ca Grosseteste, Danti a avut o arie largă de preocupări, incluzând astronomia, matematica, optica, arhitectura, ingineria civilă, hidraulica şi cartografia. A devenit faimos în special pentru aptitudinile sale astronomice. În 1574, a făcut o serie de observaţii importante ce l-au condus la concluzia că echinocţiul avea loc cu 11 zile mai rapid decât în calendar. Dar cea mai importantă contribuţie a sa a fost ca şi cartograf. Cosimo de'Medici i-a încredinţat sarcina pregătirii de hărţi şi a unui glob pentru colecţia sa personală. Papa Pius al V-lea i-a cerut apoi să facă harta Perugiei, iar Papa Grigore al XIII-lea harta statelor papale. Hărţile lui pot fi încă văzute astăzi în Palazzo Vecchio din Florenţa şi pe pereţii din La Galleria delle Carte Geografiche din Palazzo Belvedere din Vatican. În fine, Danti mai este printre altele autorul unui proiect pentru un canal care ar fi străbătut Italia unind Marea Adriatică şi Mediteraneană prin Florenţa.

Marin Mersenne (1588-1648)

Preotul francez Marin Mersenne şi-a început lunga carieră la recent înfiinţata şcoală iezuită din La Fleche - singura şcoală care accepta şi elevi săraci. Printre colegii săi se afla şi Rene Descartes, pe atunci de opt ani, cu care s-a împrietenit. Mersenne a intrat în Ordinul Minimilor în 1611, fiind hirotonit preot după un an. După încheierea studiilor teologice, a devenit cunoscut în cercurile filosofice şi teologice pentru lucrările sale împotriva ateismului şi


deismului. Istoria îl aminteşte însă în special pentru lucrările lui de matematică, numele lui fiind asociat cu numerele prime Mersenne.

În La verite des sciences (Adevărul Ştiinţelor), el susţine valoarea raţiunii umane. A corespondat cu marile figuri ale acelor vremuri, incluzându-i aici pe Pierre Gassendi, Rene Descartes, Pierre de Fermat, Thomas Hobbes şi Blaise Pascal. A organizat colocvii ştiinţifice cu participare din întreaga Europă, în care se citea din lucrările de ştiinţă şi se făcea schimb de idei. Aceste întâlniri au devenit apoi cunoscute ca Academie Parisiensis, uneori numite şi Academie Mersenne, şi este imposibil să estimăm numărul de oameni de ştiinţă care şi-au găsit aici încurajare, idei noi sau susţinere în munca lor. Dedicarea pr. Mersenne faţă de ştiinţă a fost în cele din urmă dovedită de cerinţa sa ca după moarte trupul să îi fie folosit pentru cercetări medicale.

Jean-Felix Picard (1620-1682)

Contemporan cu Mersenne, iezuitul francez Jean-Felix Picard a câştigat titlul de fondator al astronomiei moderne în Franţa, chiar dacă activitatea lui principală a fost cea de preot. Născut în La Fleche, unde a studiat la Colegiul Regal Iezuit Henry-Le-Grand, el a fost fascinat de mic de cer, dedicându-şi viaţa intelectuală cauzei astronomiei. Picard a introdus metode noi de studiere a stelelor şi a îmbunătăţit şi dezvoltat noi instrumente ştiinţifice. A fost prima persoană care a oferit o măsurătoare corectă a dimensiunii Pământului. Calculele sale l-au condus la concluzia că raza terestră ar fi de 6328,9 kilometri, astăzi susţinându-se că ar fi de 6357, deci o abatere de 0,44%.

Cercetările sale au avut o importanţă deosebită pentru Isaac Newton în descrierea teoriei gravitaţiei universale. El a lucrat cu multe nume mari ale ştiinţei acelor vremuri, pe lângă Newton putându-i aminti pe Christian Huygens sau pe Giovanni Cassini. Profund respectat de contemporanii săi, dar umbrit de Galileo, Newton şi Cassini, Picard a fost membru fondator al Academiei Franceze. A fost cinstit în 1935 când un crater de pe lună a


primit numele său. (Numele său poate să fi constituit inspiraţia pentru căpitanul Jean-Luc Picard, din serialul de televiziune Star Trek, dar la fel de bine inspiraţia poate să fi venit de la fraţii Piccard, oameni de ştiinţă elveţieni de la începutul secolului XX.)

Gregor Mendel (1822-1884)

Mult mai cunoscut decât Picard, desigur, este călugărul augustinian Gregor Mendel, tatăl geneticii moderne. Născut într-o familie de ţărani austrieci (într-o localitate ce astăzi este pe teritoriul Cehiei), el a intrat în Ordinul Augustinian în 1843 şi a fost hirotonit preot patru ani mai târziu. Pr. Mendel a dus o viaţă liniştită şi şi-a desfăşurat cercetările în timp ce preda ştiinţe naturale la o şcoală de băieţi. Grădina mănăstirii - al cărei abate a devenit spre sfârşitul vieţii lui - a fost laboratorul lui de cercetare. Aici el a cultivat şi studiat 29.000 de plante de mazăre. Îi plăcea să se plimbe printre ele şi să urmărească diversele efecte ale hibridizării.

Aşa după cum orice elev de liceu vă poate spune, Mendel a petrecut ani întregi studiind şapte caracteristici ale plantelor de mazăre şi determinând legile de bază ce guvernează transmiterea acestor caracteristici. Cea mai importantă descoperire a sa au fost genele recesive, un element cheie al geneticii moderne, şi studierea genelor dominante şi recesive, a genotipului şi fenotipului, şi a conceptului de heterozigot şi homozigot. Din păcate, pr. Mendel era atât de înaintea ştiinţei acelor vremuri încât întreaga lui contribuţie nu avea să fie recunoscută decât abia la începutul secolului XX. Astăzi el este faimos în lumea întreagă, chiar dacă nu mereu pe placul elevilor care trebuie să îi reia experimentele.

Armand David (1826-1900)


Cam în acelaşi timp pe când Mendel se plimba prin grădina mănăstirii studiind mazărea, preotul misionar lazarist, zoolog şi botanist Armand David lucra în alt capăt al lumii: China. Originar din Bayonne, Franţa, el a intrat în Congregaţia Misiunii în 1848, fiind hirotonit preot în 1862. Trimis în misiune în Beijing, a slujit în mod extraordinar comunitatea. El a găsit în China o remarcabilă oportunitate de explorare a ştiinţelor naturale. Descoperirile lui în domeniul zoologiei, botanicii, geologiei şi paleontologiei au fost atât de importante încât guvernul francez i-a cerut să trimită mostre în Paris pentru aprofundare. Aceste mostre (în special animale şi păsări) au fost o premieră absolută pentru Occident, stârnind un mare interes şi aducându-i pr. David misiunea oficială din partea oamenilor de ştiinţă francezi de continuare a cercetărilor în speranţa de noi descoperiri.

La întoarcerea sa în Franţa, în 1888, preotul lazarist a ţinut un faimos discurs în Paris, la Congresul Catolic Ştiinţific Internaţional, în care a prezentat rezultatele cercetărilor sale, ce au făcut cunoscute peste 60 de specii de animale şi peste 60 de specii de păsări, până atunci necunoscute europenilor. Un interes special a reprezentat "descoperirea" ursului panda uriaş şi a unei specii de căprioare numită "căprioara părintelui David" (Elaphurus davidianus) în onoarea sa.

Julius Nieuwland (1878-1936)

Pr. Julius Nieuwland, din Congregaţia Sfintei Cruci, a fost preocupat de chimie. Fiu al unor belgieni care au emigrat în SUA, Nieuwland a crescut în South Bend, Indiana, şi a studiat la Universitatea Notre Dame. Hirotonit preot în 1903, el şi-a continuat studiile la Universitatea Catolică a Americii, unde s-a specializat în botanică şi chimie. Întorcându-se în 1904 la Notre Dame, ca profesor de botanică, iar apoi de chimie, a rămas acolo până la pensionare în


1936. În laboratoarele universităţii a reuşit polimerizarea acetilenei. Elmer Bolton, director de cercetare la Du Pont, a folosind această descoperire pentru a obţine neoprenul. Compania Du Pont a făcut neoprenul faimos, fiind folosit şi astăzi pentru instalaţii electrice, telefonie, în general pentru învelirea cablurilor.

Pr. Nieuwland nu a uitat în toată această perioadă de botanică. Obişnuia să meargă adesea prin mlaştini şi păduri în căutarea de specimene pentru studiu. Era faimos pentru metoda sa mai neobişnuită de a "culege" flori sau ramuri de la mari înălţime: trăgea cu pistolul. Însă realizările sale din chimie i-au adus recunoaşterea: a primit medalia Morehead pentru cercetările pe acetilenă, şi medalia Nichols, cea mai mare distincţie a Societăţii Americane de Chimie.

Georges Lemaître (1894-1966)

Pr. Georges Lemaître, preot belgian, fizician şi matematician, a fost primul care a propus teoria Big Bang-ului pentru naşterea universului. Născut la Charleroi, Belgia, el a studiat matematica şi ştiinţa la Universitatea Cambridge după hirotonirea sa în 1923, specializându-se pe studiile cele mai la zi atunci privitoare la astronomie şi cosmologie, respectiv teoria generală a relativităţii a lui Einstein.

Ideea acceptată atunci era că universul se află dintotdeauna într-o stare neschimbătoare. Când Einstein a constatat că universul se mişcă de fapt - fie contractându-se fie extinzându-se - şi a inventat o constantă cosmologică ce menţinea stabilitatea universului, pr. Lemaître a tras concluzia că universul se extinde. El a mers mai departe, susţinând că toată materia şi energia au fost la un moment concentrate într-un singur punct. De aici rezultă evident ideea că universul are un început. Această teorie, primită la început cu mult scepticism, a fost numită cu sarcasm "Big Bang" (ceva de genul "marele bum"). În schimb pentru Lemaître acest început era "ziua fără ieri".


Preotul belgian şi-a prezentat teoria în ianuarie 1933 la o întâlnire ştiinţifică din California, iar la finalul prezentării, Einstein l-a aplaudat şi a declarat: "Aceasta este cea mai frumoasă şi mai satisfăcătoare explicaţie a creaţiei pe care am ascultat-o vreodată." Ideile lui Lemaître au început să prindă în mediul ştiinţific. Astăzi astrofizicienii acceptă cu disponibilitate Big Bang-ul şi continua expansiune a universului. Pentru activitatea sa, pr. Lemaître a fost numit membru al Academiei Regale din Belgia şi canonic al Catedralei din Malines. În 1936, Papa Pius al XI-lea l-a numit membru al Academiei Pontificale de Ştiinţe.

Stanley Jaki (1924-2009)

Preoţii Nieuwland şi Lemaître au demonstrat că credinţa şi ştiinţa nu sunt incompatibile. Preotul benedictin Stanley Jaki a susţinut cu multă elocvenţă faptul că ştiinţa însăşi nu se poate dezvolta decât într-o cultură creştină. Pentru activitatea sa a câştigat Premiul Templeton şi în 1990 a fost numit membru al Academiei Pontificale de Ştiinţe de către Papa Ioan Paul al II-lea. Născut în Ungaria, a obţinut doctorate în Teologia Sistematică şi Fizica Nucleară, vorbea fluent cinci limbi şi a scris 30 de cărţi. Ca profesor la Universitatea Seton Hall, lucrarea pr. Jaki în istoria şi filozofia ştiinţei i-a adus o largă audienţă din întreaga lume. Într-o lume ştiinţifică modernă atât de cufundată în filozofia iluministă şi care se opune atât de mult unei relaţii cu religia, afirmaţia pr. Jaki că ştiinţa şi religia sunt compatibile şi că analiza ştiinţifică poate aduce lumină atât în problemele ştiinţifice cât şi în cele teologice este una curajoasă. După cum susţinea Jaki, descoperirile fizicii nucleare şi ale astronomiei au confirmat existenţa unei ordini esenţiale în univers. În timp ce este adevărat că înţelegerea pe care o avem asupra ambelor domenii este incompletă, perspectiva creştină demonstrează că ordinea cosmosului este în totalitate în concordanţă cu viziunea biblică despre Creaţie.

Mergând pe urmele lui Lemaître, pr. Jaki a abordat una dintre cele mai mari probleme din ştiinţă, cosmologia, şi a concluzionat că ştiinţa ne


permite să pătrundem în evenimentele care au urmat după momentul creaţiei, dar nu ne oferă nimic cu privire la ceea ce s-a întâmplat înainte de acesta, când materia însăşi a fost creată din nimic. El a contestat astfel cu curaj afirmaţiile cosmologilor şi ale astrofizicienilor, între care Stephen Hawking, potrivit cărora originile universului oferă dovada inexistenţei lui Dumnezeu; de fapt, tocmai această afirmaţie nu poate fi dovedită ştiinţific pentru că nu există nimic de observat. În acelaşi timp, ordinea creată a lui Dumnezeu reflectă un Creator care este total raţional şi infinit superior propriului nostru mod de gândire. Nu este de mirare, aşadar, că o astfel de abordare echilibrată şi pozitivă a lumii naturale, care se găseşte în învăţătura şi cultura creştină autentică, a permis ştiinţei să înflorească.

Michal Heller (n. 1936)

Marile întrebări cosmologice sunt şi domeniul preotului şi fizicianului polonez Michal Kazimierz Heller, profesor la Academia Pontificală de Teologie din Cracovia, Polonia, şi membru al Academiei Pontificale de Ştiinţe încă din 1990. Domeniile în care este implicat sunt matematica şi astronomia. Actualmente pr. Heller studiază problema singularităţii în relativitatea generală şi folosirea geometriei necomutative în căutarea unificării relativităţii generale şi mecanicii cuantice. El este preocupat şi de filozofia şi istoria ştiinţei. În viziunea lui Heller, toate faţetele ştiinţei indică spre ceva cu adevărat important în "planul" Creaţiei - iar învăţăturile Bisericii ne ajută să înţelegem acest plan.

Întâmplare sau scop?

Preoţii oameni de ştiinţă care au rămas fideli atât învăţăturilor Bisericii cât şi rigorilor ştiinţei au câştigat un loc de frunte în istoria intelectualităţii, observa Cardinalul Christoph Schonborn. El spunea în cartea sa din 2007: "Unul dintre 'miturile' cele mai persistente ale epocii noastre - aş spune chiar una dintre prejudecăţile cele mai răspândite - este acela că relaţiile dintre ştiinţă şi Biserică sunt rele, şi că credinţa şi


ştiinţa se află într-un fel de conflict de durată... Credinţa în Dumnezeu ca şi Creator nu constituie un obstacol, ci dimpotrivă. De ce ar trebui ca credinţa că universul are un Creator să stea în calea ştiinţei? De ce ar trebui să creeze în vreun fel probleme ştiinţei, dacă oamenii de ştiinţă înţeleg cercetarea lor, descoperirile lor şi teoriile pe care le elaborează, pătrunderea de către ei a relaţiilor ca fiind 'studierea cărţii creaţiei'?" ("Întâmplare sau scop? Creaţie, evoluţie şi o credinţă raţională", 23).


Georges Lemaître şi Big Bang-ul Autor: Mark Midbon Traducător: Cristina Ardelean Sursa: CatholicEducation.org

În iarna lui 1998, două echipe distincte de astronomi de la Berkeley, California, au făcut o descoperire similară surprinzătoare. Ambele echipe observau supernove, stele explozive vizibile de la mari distanţe, pentru a vedea cât de repede se extinde universul. Potrivit opiniilor ştiinţifice la momentul respectiv, astronomii se aşteptau să descopere o scădere a ratei de expansiune. În mod contrar, ei au constatat o creştere, descoperire care a "zguduit fundamentele astronomiei" (Astronomy, octombrie 1999).

Această descoperire nu l-ar fi surprins pe Georges Lemaître (1894-1966), matematicianul belgian şi preotul catolic care a dezvoltat teoria Big Bang-ului. Lemaître a descris începutul universului ca pe o explozie de artificii, comparând galaxiile cu cărbuni încinşi care se împrăştie într-o sferă ce se extinde din centrul exploziei. El credea că această explozie de artificii reprezintă începutul timpului, care a avut loc în "ziua fără de ieri".

După decenii de strădanie, alţi oameni de ştiinţă au ajuns să accepte Big Bang-ul ca pe un fapt. Dar în vreme ce cei mai mulţi dintre ei, inclusiv matematicianul Stephen Hawking, prevedeau o diminuare a expasiunii universului datorată gravităţii care urma să facă universul să se prăbuşească către propriul centru, Lemaître crede că universul va continua să se extindă. El susţinea că Big Bang-ul a fost un eveniment unic, în vreme ce alţi oameni de ştiinţă credeau ca universul se va contracta până la apariţia unui nou Big Bang, şi aşa mai departe. Observaţiile făcute la Berkeley susţineau afirmaţia lui Lemaître, şi anume aceea că Big Bang-ul a fost, de fapt, "o zi fără de ieri".


Când Georges Lemaître se năştea în Charleroi, Belgia, cei mai mulţi oameni de ştiinţă credeau că universul este infinit în timp şi constant în aspectul său general. Lucrările lui Isaac Newton şi James C. Maxwell sugerau un univers etern. Când Albert Einstein a publicat pentru prima dată teoria relativităţii în 1916, ea părea să confirme faptul că universul este etern, stabil şi imuabil.

Lemaître şi-a început propria carieră ştiinţifică la Colegiul de Inginerie din Louvain, în 1913. Cu toate acestea, după un an a fost obligat să plece pentru a servi în artileria belgiană în timpul primului război mondial. După terminarea războiului, a intrat la Maison Saint Rombaut, un seminar al Arhiepiscopiei din Malines, unde, în timpul liber, citea tratate de matematică şi ştiinţe. După hirotonirea sa în 1923, Lemaître a studiat matematica şi ştiinţele la Universitatea din Cambridge, unde unul dintre profesorii săi, Arthur Eddington, era directorul Observatorului.

În cadrul cercetării de la Cambridge, Lemaître a revizuit teoria generală a relativităţii. La fel ca şi în cazul calculelor făcute de Einstein în urmă cu zece ani, calculele lui Lemaître au arătat că Universul trebuie să fie în scădere sau în creştere. Dar în vreme ce Einstein a imaginat o forţă necunoscută - o constantă cosmologică - care menţine stabilitatea, Lemaître a decis că universul este în creştere. El a ajuns la această concluzie după observarea iradierii de culoare roşie, cunoscută drept devierea spre roşu, care înconjoară obiectele din afara galaxiei noastre. Interpretată ca un efect Doppler, această schimbare de culoare însemna că galaxiile se îndepărtează de noi. Lemaître a publicat calculele şi raţionamentele sale în Annales de la Societe scientifique de Bruxelles în 1927. Puţini au fost aceia care i-au acordat atenţie. În acelaşi an, el a vorbit cu Einstein, la Bruxelles, dar acesta din urmă, neimpresionat, i-a spus: "Calculele dumneavoastră sunt corecte, dar modul în care înţelegeţi fizica este abominabil."

Curând, însă, modul în care Einstein înţelegea fizica avea să fie criticat. În 1929, observaţiile sistematice ale lui Edwin Hubble asupra altor galaxii au confirmat devierea spre roşu. În Marea Britanie, Societatea Astronomică Regală s-a reunit pentru a discuta aşa-zisa contradicţie dintre observaţia vizuală şi teoria relativităţii. Sir Arthur Eddington s-a oferit voluntar pentru a găsi o soluţie. Când Lemaître a citit despre aceste proceduri, i-a


trimis lui Eddington o copie a tezei lui din 1927. Astronomul britanic şi-a dat seama că Lemaître a făcut puntea dintre teorie şi observaţie. La sugestia lui Eddington, Societatea Astronomică regală a publicat traducerea engleză a lucrării lui Lemaître în Monthly Notices din martie 1931.

Cei mai mulţi oameni de ştiinţă care au citit teza lui Lemaître au admis că universul era în expansiune, cel puţin la momentul respectiv, dar s-au opus ideii că universul ar fi avut un început. Ei erau obişnuiţi cu ideea scurgerii eterne a timpului. Părea ilogic ca infinite milioane de ani să fi trecut înainte ca universul să existe. Eddington însuşi a scris în revista englezească Nature că noţiunea de început de lume este "inadmisibilă".

Preotul belgian i-a răspuns lui Eddington cu o scrisoare publicată în Nature din 9 mai 1931. Lemaître sugera că universul are un început clar în care toată materia şi energiile erau concentrate într-un punct: în cazul în care lumea a început cu un singur cuantum, noţiunile de spaţiu şi de timp nu ar mai fi avut nicio semnificaţie la început, ele ar începe să aibă sens abia atunci când cuantumul original ar fi fost împărţit într-un număr suficient cuante. În cazul în care această sugestie este corectă, începutul lumii a avut loc puţin înainte de începutul spaţiului şi timpului.

Duncan Aikman a scris despre aceste seminarii în New York Times Magazine. Un articol despre Lemaître a apărut în 19 februarie 1933, prezentând o fotografie a lui Einstein şi Lemaître stând unul lângă celălalt. Dedesubtul ei se putea citi: "Îşi nutresc o profundă admiraţie şi respect reciproc." Pentru activitatea sa, Lemaître a fost primit ca membru al Academiei Regale din Belgia. O comisie internaţională i-a acord premiul Francqui. Arhiepiscopul din Malines, Cardinalul Josef Van Roey, l-a numit pe Lemaître canonic al catedralei în 1935. Anul următor, Papa Pius al XI-lea l-a numit pe Lemaître membru al Academie Pontificale de Ştiinţe.

În ciuda tuturor acestor elogii, au existat unele probleme legate de teoria lui Lemaître. Una dintre ele: rata de expansiune calculată de Lemaître nu este corectă. Dacă universul s-ar extinde cu o rată constantă, timpul care i-ar fi luat să-şi acopere raza ar fi fost prea scurt pentru a permite formarea de stele şi planete. Lemaître a rezolvat această problemă prin exproprierea constantei cosmologice a lui Einstein. În vreme ce Einstein a


folosit-o în încercarea de a ţine universul la o mărime constantă, Lemaître a folosit-o pentru a accelera procesul de expansiune a universului de-a lungul timpului.

Einstein nu a acceptat uşor utilizarea constantei cosmologice de către Lemaître. El a considerat constanta ca pe cea mai mare greşeală a carierei sale, şi a fost deranjat de utilizarea indicelui de eroare super-galactic de către Lemaître. După decesul lui Arthur Eddington în 1944, Universitatea din Cambridge a devenit centrul opoziţiei împotriva teoriei Big Bang-ului a lui Lemaître. De fapt, Fred Hoyle, un astronom la Cambridge, este cel care a dat în mod sarcastic denumirea de "Big Bang". Hoyle şi alţii au favorizat o abordare a istoriei universului cunoscută sub numele de "starea de echilibru", în care atomii de hidrogen erau creaţi în mod continuu şi treptat fuzionau în nori de gaz, care apoi formau stele.

În 1964 însă, o mare descoperire a confirmat unele dintre teoriile lui Lemaître. Lucrătorii de la Bell Laboratories din New Jersey lucrau la un telescop radio, când au descoperit o interferenţă cu microunde ciudată. Era la fel de puternică, indiferent dacă orientau telescopul spre centrul galaxiei sau în direcţie opusă. Nu numai atât, dar avea mereu aceeaşi lungime de undă şi transmitea mereu aceeaşi sursă de temperatură. Aceasta descoperire accidentală necesita trecerea mai multor luni pentru ca importanţa sa să fie apreciată. În cele din urmă, Arno Penzias a câştigat Premiul Nobel în fizică. Această interferenţă de microunde a fost recunoscută ca radiaţia cosmică de fond, o reminiscenţă al Big Bang-ului. Lemaître a primit vestea cea bună în timp ce era în convalescenţă după un atac de cord la Spitalul Saint Pierre de la Universitatea din Louvain. A murit în Louvain în 1966, la vârsta de 71 de ani.

După moartea sa, s-a constituit un consens în favoarea exploziei de artificii a lui Lemaître. Dar anumite îndoieli persistă încă: A avut loc într-adevăr acest eveniment într-o zi fără de ieri? Poate că gravitatea ar putea să ofere o explicaţie alternativă. Unii susţin că gravitatea ar încetini expansiunea universului şi l-ar face să se contracteze spre centru, caz în care ar urma să existe un Big Crunch (Marea sfărâmare) şi apoi un alt Big Bang. Prin urmare, Big Bang-ul nu ar fi fost un eveniment unic, care a marcat începutul timpului, ci numai o parte dintr-o infinită succesiune de Big Bang-uri şi Big Crunch-uri.


Când Stephen Hawking a aflat despre descoperirea de la Berkeley din 1998, şi anume că universul se extinde cu o rata crescută, a spus că rezultatele sunt încă preliminarii pentru ca teoria să fie luată în serios. Mai târziu, şi-a reconsiderat poziţia. "Am avut acum mai mult timp pentru a lua în considerare observaţiile, şi ele sunt fondate", a declarat revistei Astronomy (octombrie 1999). "Aceasta m-a făcut să-mi reconsider prejudecăţile mele teoretice."

Hawking era de fapt modest. În faţa agitaţiei ştiinţifice cauzate de rezultatele supernovelor, el s-a adaptat foarte repede. Dar sintagma "prejudecăţi teoretice" face trimitere la atitudinea pe care oamenii de ştiinţă o aveau cu 70 de ani în urmă. A fost nevoie de un matematician, şi pe deasupra şi preot catolic să se uite la rezultate cu un spirit deschis şi să creeze un model care a funcţionat.

Este paradoxală această situaţie? Lemaître nu credea asta. Duncan Aikman punea în prim-plan viziunea lui Lemaître într-o ediţie din 1933 a New York Times: "Nu există conflict între religie şi ştiinţă, a explicat Lemaître în nenumărate rânduri publicului din această ţară... Viziunea lui este interesantă şi importată nu pentru că vine din partea unui preot catolic, sau a unuia dintre astrofizicienii de frunte ai timpurilor noastre, ci pentru că el este şi una alta".


Cazul Galileo: un mit cu priză la public Autor: Dinesh D'Souza Traducător: Radu Capan Sursa: CatholicEducation.org

Mulţi oameni acceptă fără nici cea mai mică opunere ideea existenţei unui îndelung război între ştiinţă şi religie. Acest război îşi găseşte o substanţială reclamă prin activismul unor atei precum Richard Dawkins, Victor Stenger, Sam Harris sau Christopher Hitchens. La câteva luni câte o publicaţie importantă dedică un articol acest subiect, fără să conştientizeze că de fapt cade în plasa unei propagande ateiste începută cândva prin secolul al XIX-lea.

Aproximativ acum o sută de ani, doi bigoţi anti-religioşi, pe numele lor John William Draper şi Andrew Dickson White, au scris câteva cărţi în care promovau ideea unui conflict ireconciliabil între ştiinţă şi Dumnezeu. Cărţile erau pline de dovezi care astăzi nu mai stau în picioare absolut deloc. Dar miturile produse de Draper şi Dickson continuă să fie reciclate. Există mulţi care se consideră chiar oameni educaţi dar care nu îşi dau seama de înşelătoria căreia îi cad victime. De aceea, în acest articol, doresc să dezleg câteva dintre aceste mituri, cu un accent special pe cazul Galileo Galilei [1], din moment ce acesta este în mod repetat prezentat ca victimă a persecuţiei religioase şi martir al cauzei ştiinţei.

Eroarea cu pământul plat: Conform discursului ateist, creştinii din Evul Mediu credeau că pământul este plat, până când nişte strălucitori oameni de ştiinţă din era modernă au revelat că acesta e de fapt rotund. Realitatea stă altfel: oamenii educaţi din Evul Mediu ştiau deja că pământul este rotund. De fapt grecii antici, din secolul V îC, ştiau că pământul este


rotund. Nu aveau nevoie de oamenii de ştiinţă din era modernă pentru a le spune acest fapt evident. Puteau să vadă aceasta în orice corabie pe care o vedeau la orizont, catargul şi partea de jos a corăbiei dispărând la timp diferiţi. Mai mult, în timpul eclipselor vedeau umbra pământului pe lună. Evident era rotundă!

Mai bine din maimuţă: Citim în literatura ateistă despre marea dezbatere dintre apărătorul lui Darwin, Thomas Henry Huxley, şi sărmanul Episcop Wilberforce. Ni se spune că Wilberforce l-a întrebat pe Huxley dacă se trage dintr-o maimuţă pe linia tatălui sau a mamei lui, acesta răspunzându-i că preferă să se tragă dintr-o maimuţă decât dintr-un Episcop ignorant care îşi minte credincioşii vizavi de descoperirile ştiinţei. Un denunţ dramatic, fără îndoială, dar problema este dacă a existat vreodată sau nu. În înregistrările societăţii de ştiinţă care a găzduit dezbaterea nu apare o astfel de dispută, iar prietenul lui Darwin, Joseph Hooker, care l-a informat pe acesta despre dezbatere, spune că Huxley Huxley nu a replicat la argumentele lui Wilberforce.

Darwin împotriva creştinilor: Un mit foarte răspândit ne spune că la publicarea cărţii Originea speciilor a lui Darwin, oamenii de ştiinţă s-au aliniat de-o parte, iar creştinii de cealaltă. În realitate, existau argumente ştiinţifice bune şi împotriva lui Darwin şi în favoarea lui. Naturalistul britanic Richard Owen, zoologul Louis Agassiz de la Harvard, dar şi renumitul fizician Lord Kelvin, au avut cu toţii rezerve serioase faţă de teoria lui Darwin. Nici poziţia creştină nu a fost unitară. Istoricul Gertrude Himmelfarb notează că în timp ce unii creştini au găsit evoluţionismul ca fiind potrivnic Bibliei, mulţi creştini s-au alăturat taberei lui Darwin. Un exemplu clasic îl oferă influenta publicaţie catolică Dublin Review, care în acel moment a lăudat cu cuvinte mari cartea lui Darwin, notând doar unele obiecţii minore.

Experimentul pe care Galileo nu l-a făcut: Citim prin cărţi şi manuale despre cum Galileo a mers la turnul din Pisa şi a dat drumul de sus la corpuri uşoare şi grele. A descoperim că ele ating pământul în acelaşi timp, dărâmând astfel o teorie existentă de secole. De fapt Galileo nu a făcut astfel de experimente; unul dintre studenţii lui a făcut. Studentul a descoperit ceea ce puteţi cu toţii descoperi făcând experimente similare: corpurile mai grele ating solul primele! Aşa după cum spunea istoricul


ştiinţei Thomas Kuhn, doar în absenţa rezistenţei aerului toate corpurile lovesc pământul în acelaşi timp.

Galileo a fost primul care a dovedit heliocentrismul [2]: De fapt, Copernic a fost cel care a propus teoria heliocentrică, ce susţinea că nu pământul ci soarele se află în centru, primul învârtindu-se în jurul celui de-al doilea. El a făcut aceasta cu mai mult de un secol înainte de Galileo. Dar Copernic nu a avut dovezi clare şi a admis că există obstacole serioase care îi ameninţă teoria. De exemplu, se întrebau atunci oamenii, dacă pământul se mişcă rapid, de ce aruncând un obiect în sus, în aer, el nu cade la o distanţă considerabilă faţă de punctul de lansare? Galileo a apărat heliocentrismul, dar unul dintre cele mai importante argumente ale lui a fost eronat. El susţinea că mişcarea pământului este cea care agită oceanele, fiind deci responsabilă de valuri. În realitate valurile au mai mult de-a face cu forţa gravitaţională a lunii decât cu rotaţia pământului.

Biserica s-a opus constant ştiinţei şi descoperirilor ei: În realitate Biserica a fost principalul sponsor al ştiinţei multe secole, şi Galileo însuşi a fost finanţat de Biserică. Cei mai importanţi astronomi erau preoţii iezuiţi. Deşi deschişi faţă de teoria lui Galileo, ei i-au spus că dovezile nu sunt concludente. Aceasta era şi viziunea celui mai mare astronom al acelui moment, Tyco Brahe. Viziunea Bisericii despre heliocentrism nu era deci una dogmatică, ci pur şi simplu aliniată ştiinţei vremurilor. Când Cardinalul Bellarmine s-a întâlnit cu Galileo, i-a spus: "În timp ce experienţa ne arată cu claritate că pământul stă pe loc, dacă ar fi dovezi reale că soarele este în centrul universului [...] şi că nu soarele se învârte în jurul pământului ci pământul în jurul soarelui, atunci ar trebui să începem cu mare atenţie să explicăm pasajele din Scriptură care par să înveţe contrariul, şi mai degrabă să admitem că nu le-am înţeles bine decât să declarăm o opinie ca falsă când este dovedită ca adevărată. Dar aşa ceva nu se face în grabă, iar în ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu voi crede un asemenea lucru până când nu mi se vor arăta nişte dovezi." Galileo nu avea aceste dovezi.

Galileo a fost victimă a torturilor şi abuzurilor: Acesta este probabil unui dintre laitmotivele cele mai des întâlnite, fiind în întregime neadevărat. Galileo a fost tratat de Biserică asemenea unei celebrităţi. Când a fost chestionat de inchiziţie, el era găzduit în marea vilă a familiei


Medici din Roma. Participa la recepţiile organizate de Papă şi de Cardinalii mai importanţi. Chiar şi după ce a fost găsit vinovat, a fost mai întâi găzduit într-un magnific palat episcopal, iar apoi pus la "arest la domiciliu", permiţându-i-se însă să îşi viziteze fiicele într-o mănăstire din apropiere şi să continue să publice lucrări ştiinţifice.

Biserica a greşit condamnându-l pe Galileo de erezie: De fapt Galileo nu a fost niciodată acuzat sau condamnat de erezie. El a fost acuzat de susţinerea heliocentrismului în contradicţie cu angajamentul pe care şi l-a luat de a nu face aşa ceva. Acesta a fost motivul pentru care Galileo a fost găsit vinovat. El l-a asigurat pe Cardinalul Bellarmine că, dată fiind sensibilitatea subiectului, nu va mai promova în mod public heliocentrismul. Şi totuşi, când a fost ales un nou Papă, Galileo s-a decis să treacă peste propriul său cuvânt. Întrebat despre aceasta în tribunal, el a susţinut că Dialogul despre cele două sisteme ale lumii nu ar susţine heliocentrismul. O minciună copilărească, după cum se poate convinge oricine citeşte cartea lui Galileo. Chiar şi prietenii lui Galileo, şi erau mulţi atunci, s-au găsit în imposibilitatea de a-l apăra.

Ce concluzii tragem din toate acestea? Galileo avea dreptate vizavi de heliocentrism, dar ştim aceasta doar retrospectiv, deoarece dovezile au apărut abia după moartea lui. Biserica nu ar fi trebuit să îl judece, dar şi nesocotinţa lui Galileo a jucat un rol în soarta sa. Chiar şi aşa, ceea ce i s-a întâmplat nu a fost atât de groaznic cum cred unii. Istoricul Gary Ferngren susţine în acest sens că "imaginea tradiţională a lui Galileo ca martir al libertăţii intelectuale şi victimă a opoziţiei Bisericii faţă de ştiinţă s-a demonstrat a nu fi altceva decât o caricatură". Amintiţi-vă de aceasta data viitoare când auziţi un ateu cu pretenţii de intelectual vorbindu-vă despre "războiul dintre religie şi ştiinţă".

Note:

[1] Papa Ioan Paul al II-lea a dorit închiderea oficială a cazului Galileo Galilei prin cererea de iertare pe care a făcut-o în 31 octombrie 1992, admiţând greşelile făcute de Biserică. Tot defunctul Pontif a înfiinţat o comisie, formată din cunoscuţi oameni de ştiinţă italieni, conduşi de Cardinalul Paul Poupard. Comisia a cercetat documentele existente, cernând mitul de adevăr. Toate documentele produse de comisie au fost


publicate recent (2009) în volumul de 300 de pagini "Galileo şi Vaticanul", apărut în limbile italiană şi spaniolă. Mons. Melchor Sanchez de Toca, subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Cultură, care s-a îngrijit de apariţia volumului, a explicat că acesta are ca prim obiectiv "vindecarea unei răni deschise", constatând că la 17 ani de la cererea de iertare miturile îşi păstrează din păcate actualitatea.

[2] În astronomie, heliocentrismul este teoria că Soarele este centrul sistemului solar. Cuvântul provine din limba greacă (ήλιος Helios = soare şi κέντρον kentron = centru). În istorie, heliocentrismul s-a opus geocentrismului, teorie ce punea Pământul în centrul universului. Distincţia între Sistemul Solar şi Univers nu a devenit clară decât în perioada modernă, dar este importantă în ce priveşte controversa între cosmologie şi religie). Grecul Aristarh din Samos, în secolul al III-lea îC, a fost primul care a sugerat că Pământul se roteşte în jurul Soarelui care stă fix. Abia 1800 de ani mai târziu însă, în secolul al XVI-lea, preotul, matematicianul şi astronomul Nicolaus Copernic a prezentat un model matematic complet al unui sistem heliocentric, mai târziu extins şi perfecţionat de Johannes Kepler. (Wikipedia în limba română)


Conform Scripturii Autor: Tim Staples Traducător: Mariana Cristina Sursa: This Rock, ianuarie 2007

"Dacă o învăţătură nu este explicită în Biblie, atunci noi nu o acceptăm ca doctrină!" Această convingere, cunoscută ca sola scriptura, era componenta centrală a ceea ce credeam eu ca protestant. Această învăţătură de bază protestantă pretinde că numai Scriptura este singura regulă de credinţă şi de morală pentru creştini. Căutând mai adânc sensul ei pentru a apăra credinţa mea protestantă împotriva catolicismului în urmă cu 20 de ani, am descoperit că nu era înţeleasă în acelaşi mod de pastorii protestanţi şi nicio carte nu avea o mai bună explicaţie pentru a mă lămuri.

Ce rol joacă tradiţia? Cât de explicit trebuie să fie un lucru în Biblie pentru a fi numit doctrină? Ne spune Scriptura ceea ce este absolut esenţial pentru ca noi să credem ca şi creştini? Cum determinăm canonul folosind sola scriptura? Toate aceste întrebări şi nu numai converg spre întrebarea centrală: Unde apare sola scriptura ca învăţătură în Biblie? Majoritatea protestanţilor o găsesc în 2Timotei 3,16-17: "Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună".

Realitatea este că acest pasaj (sau oricare altul) nu face nici măcar o aluzie la faptul că Scriptura este singura normă de credinţă. Spune că Scriptura este inspirată şi necesară - o normă de credinţă - dar în niciun caz nu învaţă că singură Sfânta Scriptură este tot ce are nevoie o persoană pentru a determina adevărul despre credinţă şi morală în Biserică. În încercarea


mea de a apăra această convingere de căpătâi a protestantismului am ajuns la concluzia că sola scriptura este neraţională, nebiblică, irealizabilă.

Neraţională

"Recursul protestanţilor la autoritatea unică a Sfinte Scripturi pentru a apăra sola scriptura este un exemplu de raţionament circular şi trădează o problemă esenţială cu doctrina însăşi: este opusă raţiunii. Nu se poate demonstra inspiraţia Sfintei Scripturi, sau a altui text, prin însuşi textul respectiv. Cartea Mormonă, scrierea sacră hindusă Veda, Coranul, scrierile lui Mary Baker Eddy, şi alte cărţi, toate pretind că sunt inspirate, dar aceasta nu le face inspirate. Strâns legată de aceasta este şi problema canonului. În definitiv, dacă Biblia este singura normă de credinţă, trebuie să ştim mai întâi ce cărţi sunt incluse în ea. Despre multe cărţi s-a crezut că sunt inspirate şi, deci, canonice în Biserica de la începuturi. Cum separăm grâul de neghină? Protestanţii trebuie să folosească principiul sola scriptura pentru a răspunde la problema canonului. Dar pur şi simplu nu se poate.

Îmi amintesc o conversaţie cu un prieten protestant despre acest lucru. El spunea: "Duhul Sfânt i-a îndrumat pe primii creştini şi i-a ajutat să adune canonul Sfintei Scripturi şi să îl declare ca fiind cuvântul inspirat de Dumnezeu, aşa cum a spus Isus în Ioan 16,13". M-am gândit că acel răspuns a fost mai degrabă catolic decât protestant. Ioan 16,13 spune că Duhul Sfânt îi va călăuzi pe apostoli, şi prin extensie, Biserica însăşi, la adevăr. Dar nu are nimic de spus despre sola scriptura sau despre natura ori numărul de cărţi din canon. Biblia nu are răspunsuri şi nu poate să răspundă cu privire la propria ei inspiraţie sau la canon. Istoric, Biserica a folosit sfânta Tradiţie sacre din afara Sfintei Scripturi ca şi criteriu pentru canon. Creştinii de la începuturi, care aveau păreri diferite asupra acestei probleme, aveau nevoie Biserica reunită în conciliu pentru a da un decret oficial spre lămurirea acestei chestiuni. Acestea sunt faptele istorice.

Pentru a pune argumentul prietenului meu în perspectivă, imaginaţi-vă un catolic susţinând un lucru asemănător pentru a demonstra că Maria este Mama lui Dumnezeu. "Noi credem că Duhul Sfânt ne călăuzeşte întru adevăr şi, sub inspiraţia lui, primii creştini au declarat acest adevăr." Ar răspunde protestanţii cu un Amin din toată inima? Nu. Cel mai probabil ar


spune: "Arată-ne unde este scris în Biblie că Maria este Mama lui Dumnezeu!" Acelaşi lucru se aplică şi protestanţilor în ceea ce priveşte canonul: "Arătaţi-ne unde este prezent în Biblie canonul Sfintei Scripturi!"

Poate fi cercul de neîntrerupt?

Problemele inspiraţiei şi canonului Sfintei Scripturi sunt asemenea călcâiului lui Ahile pentru orice apărare intelectuală a principiului sola scriptura. Atât de slabe sunt încercările biblice de a răspunde încât, deseori, răspunsul protestant întoarce doar argumentul împotriva celui catolic. "De unde ştii că Sfânta Scriptură a fost inspirată? Raţionamentul tău este la fel de circular. Afirmi că Biserica este infailibilă pentru că Sfânta Scriptură inspirată spune aşa, şi apoi că Sfânta Scriptură este inspirată şi infailibilă pentru că Biserica susţine aceasta!" Nu numai că acesta nu este un răspuns, dar prezintă greşit poziţia catolică. Catolicii nu susţin că Biserica este infailibilă pentru că Scriptura spune aceasta. Biserica este infailibilă pentru că Isus a spus aceasta. Biserica a fost întemeiată şi a fost purtătoare de cuvânt infailibilă a lui Dumnezeu cu multe decenii înainte ca Noul Testament să fie scris.

Este adevărat că noi ştim că Sfânta Scriptura este inspirată şi canonică numai din ceea ce ne-a spus Biserica. Acesta este un fapt istoric. Catolicii argumentează inspiraţia Sfintei Scripturi demonstrând mai întâi temeinicia ei istorică şi adevărul despre Cristos şi despre Biserică. Apoi, ne putem baza în mod raţional pe mărturia Bisericii despre textul inspirat. Acesta nu este raţionament circular. Noul Testament este cel mai exact şi cel mai uşor de verificat document istoric din toată istoria antică, dar nu se poate deduce de aici că a fost inspirat. Mărturia Noului Testament este susţinută de sute de lucrări ale unor scriitori creştini şi necreştini din acele vremuri.

Avem mărturiile din primul secol ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan, ale Părinţilor Bisericii - câţiva dintre ei au fost contemporani cu apostolii - şi pe cele ale unor respectaţi scriitori necreştini ca Suetonius, Tacit, Plinius cel Tânăr, Josephus, şi alţii, toţi dând mărturie, în diferite moduri, despre veridicitatea celor întâmplate cu Isus. Numai bazându-ne pe dovezile istorice, putem afirma că este un fapt istoric că Isus a trăit, a murit şi că peste 500 de martori oculari au spus că a înviat din morţi (1Corinteni


15,6). Mulţi dintre aceştia s-au dus la moarte mărturisind adevărul Învierii lui Cristos (Luca 1,1-4; Ioan 21,18-19; 24-25; Faptele Apostolilor 1,1-11). De asemenea, cronicile istorice ne spun că Isus Cristos a întemeiat Biserica - nu o carte - drept fundament al credinţei creştine (Matei 16,15-18; 18,15-18; cf. Efeseni 2,20; 3,10.20-21; 4,11-15; 1Timotei 3,15; Evrei 13,7.17). Cristos a spus despre Biserica Sa: "Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis" (Luca 10,16).

Numeroasele cărţi care formează Biblia nu ne spun niciodată că sunt inspirate, şi nici nu ne răspund la numeroasele întrebări esenţiale legate de canonicitatea lor. Cine pot sau nu să fie autorii umani ai acestor cărţi? Cine le-a scris prima dată? Însă Scriptura ne spune - remarcabil de clar - că Isus a întemeiat o împărăţie pe pământ, Biserica, cu o ierarhie şi autoritatea de a vorbi în numele Lui (Luca 20,29-32; Matei 10,40; 28,18-20). Dacă nu am avea Scriptura, am avea totuşi Biserica. Dar fără Biserică nu ar mai exista Noul Testament. Membri ai acestei împărăţii, Biserica, au scris Sfânta Scriptură, au păstrat numeroasele ei textele şi, în cele din urmă, i-au acordat canonicitate. Singură nu ar fi putut face nimic din toate acestea.

Concluzia este că adevărul Bisericii Catolice îşi are rădăcinile în istorie. Isus Cristos este o persoană istorică ce a dat autoritate Bisericii Sale pentru a învăţa, a guverna şi a sfinţi în locul Său. Biserica Sa ne-a dat Noul Testament cu autoritatea lui Cristos. Raţiunea refuză sola scriptura ca un principiu ce se contrazice pe sine.

Nebiblic

Sunt patru probleme cu apărarea principiului sola scriptura folosind 2Timotei 3,16. În primul rând nu se vorbeşte despre Noul Testament deloc. Cele două versete care precedă fragmentul citat spun: "Tu, însă, rămâi statornic în cele pe care le-ai învăţat şi în care crezi, ştiind de la cine le-ai învăţat. Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi care îţi pot da înţelepciunea prin credinţa care este în Cristos Isus". Acest pasaj nu se referă la Noul Testament. De fapt, niciuna dintre cărţile Noului Testament nu a fost scrisă când Timotei era copil. Susţinând acest verset ca


autentificare a unei cărţi ce nu fusese scrisă încă depăşeşte cu mult ceea ce textul în sine cuprinde.

În al doilea rând, 2Timotei 3,16 nu afirmă că Sfânta Scriptură este singura normă de credinţă pentru creştini. Ca protestant, am fost vinovat de a fi văzut în Scripturi mai mult decât o sola, care pur şi simplu nu existau. Biblia ne învaţă despre îndreptarea prin credinţă, şi noi, catolicii, o credem, însă nu credem în îndreptarea doar prin credinţă, aşa cum fac protestanţii. Printre alte motive, Biblia spune că "omul ajunge la justificare prin fapte şi nu numai prin credinţă" (Iacob 2,24). Nu este o sola nici în 2Timotei 3,16. Pasajul nu susţine niciodată că Scriptura este singura normă de credinţă.

Iacob 1,4 ilustrează problema: "Răbdarea trebuie să ducă la desăvârşirea faptei ca să fiţi desăvârşiţi şi integri, fără să vă lipsească ceva". Dacă aplicăm acestui text acelaşi principiu de exegeză pe care protestanţii îl folosesc în cazul fragmentului din 2Timotei 3,16, atunci ar trebui să spunem că răbdarea este tot ce avem nevoie pentru a fi perfecţi. Nu avem nevoie de credinţă, de speranţă, de caritate, de Biserică, de botez sau de orice altceva. Desigur, orice creştin ştie că acest lucru ar fi absurd. Dar insistenţa lui Iacob pe importanţa centrală a răbdării este mult mai puternică decât cea a lui Paul pe Scriptură. Cheia este aceea de a vedea că nu este nicio sola în nici unul dintre texte. Sola patientia ar fi la fel de greşit ca sola scriptura.

În al treilea rând, Biblia ne învaţă că Tradiţia orală este echivalentă cu Scriptura. Nu spune nimic când este vorba despre sola scriptura, dar este remarcabil de clară în a învăţa că Tradiţia orală este la fel de mult cuvântul lui Dumnezeu pe cât este Sfânta Scriptură. Paul scrie în ceea ce majoritatea erudiţilor consideră a fi prima carte scrisă din Noul Testament: "Îi mulţumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-aţi auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu" (1Tesaloniceni 2,13). Potrivit lui Paul, cuvintele rostite de apostoli au fost cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, când Paul a scris cea de-a doua scrisoare către Tesaloniceni, i-a îndemnat pe creştinii de acolo să primească Tradiţiile orale şi scrise ca fiind egale în autoritate. Aceasta ar fi de aşteptat pentru că amândouă sunt cuvântul lui Dumnezeu: "Aşadar,


fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră" (2Tesaloniceni 2,15).

În cele din urmă, 2Timotei 3,16 se adresează în mod specific membrilor ierarhiei. Este o epistolă pastorală, scrisă unui tânăr Episcop pe care Paul l-a consacrat. R. J. Foster subliniază că expresia "omul lui Dumnezeu" se referă la miniştri, nu la persoanele laice obişnuite (Comentariu Catolic al Sfintei Scripturi, Thomas Nelson şi Fiii, 1149). Acest titlu a fost folosit în Vechiul Testament pentru a-i descrie pe cei consacraţi în slujirea lui Dumnezeu (Deuteronom 33,1; 1Samuel 2,27; 1Regi 12,22). Nu numai că textul nu spune Scriptura sola, dar îndemnul lui Paul pentru Timotei să studieze cuvântul lui Dumnezeu este în contextul unui îndemn la "a predica cuvântul" ca ministru al lui Cristos. A folosi acest text pentru a susţine că sola scriptura este predicată laicilor obişnuiţi înseamnă - împrumutând o expresie a lui Paul - a trece "peste cele scrise" (1Corinteni 4,6).

Irealizabil

Tăcerea Sfintei Scripturi asupra sola scriptura este asurzitoare. Însă când vine vorba despre adevărata autoritate a Scripturii şi a Tradiţiei, despre autoritatea de a predica şi de a conduce a Bisericii, textul este clar: "Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi... Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi... Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş" (Matei 18,15-17). Conform Scripturii, Biserica este curtea supremă de apel pentru poporul lui Dumnezeu în materie de credinţă, morală şi disciplină. Se spune că de la Reforma de acum aproape 500 de ani - o Reformă având ca principiu formal sola scriptura - există acum peste 33.000 de denominaţiuni protestante. În Ioan 10,16, Isus profeţeşte că va fi "o singură turmă, un singur păstor". Sprijinirea pe sola scriptura nu a fost niciodată eficientă în stabilirea doctrinei sau a autorităţii.


Dilemele bioeticii Autor: Kevin T. FitzGerald, SJ Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: Review of Ignatian Spirituality

Introducând modalitatea ignaţiană de discernământ în domeniul adeseori confuz şi mult disputat al bioeticii, putem oferi perspectiva unei lumi în care şi unii şi alţii şi toţi deopotrivă au o valoare inestimabilă şi multe de dăruit unii altora.

Ad Majorem Dei Gloriam - Spre mai marea glorie a Lui Dumnezeu! Motto-ul Societăţii lui Isus reuneşte eforturile spre "mai bine" ale tuturor iezuiţilor şi ale fiecăruia în parte. A discerne, totuşi, ce înseamnă acest "mai bine", reprezintă o provocare cu totul specială pentru toţi cei care ne desfăşurăm activitatea în domeniul bioeticii. În sprijinul acestei afirmaţii vine faptul că nu întotdeauna apare clar ce anume e "binele" care se urmăreşte. Lipsa de claritate în ceea ce priveşte "binele" amplifica, desigur, dificultatea de a discerne ce înseamnă "mai bine". Se poate afirma totuşi că "mai binele" urmărit în bioetica înseamnă a introduce modalitatea ignaţiană de discernământ în domeniul adeseori confuz şi mult controversat al bioeticii. Însăşi bioetica nu reprezintă un domeniu clar definit. Unii consideră bioetica o disciplină legată în primul rând de problemele etice apărute datorită progresului rapid în domeniul cercetării şi tehnologiei biomedicale - probleme care includ utilizarea tehnologiei medicale în îngrijirea persoanelor la sfârşitul şi la începutul vieţii, în special prin acele tehnologii high-tech costisitoare, protejarea subiecţilor umani în cursul cercetărilor precum şi dezbaterile atât de mediatizate privind clonarea umană şi cercetările efectuate pe celule stem embrionare. Alţii definesc bioetica într-un cadru mult mai larg, incluzând aici tot ce are de a face cu biologia şi biotehnologia - de exemplu managementul eficient şi productiv, diversitatea speciilor şi chiar efectele modificărilor climei asupra biosferei.


Totuşi, oricât am încerca să delimităm domeniul bioeticii, "binele" care trebuie urmărit de omenire în aplicarea progreselor rapide ale ştiinţei şi tehnologiei rămâne o provocare serioasă, dacă nu chiar o problemă litigioasă în adevăratul înţeles al cuvântului.

Două exemple sunt edificatoare în acest sens. În prezent se discuta pe plan internaţional problema tehnologiei ingineriei genetice aplicată la recoltele de cereale, iar iezuiţi implicaţi în discuţii se pot găsi şi într-o tabără, şi în celalaltă. Pe măsură ce trece timpul, problema devine tot mai acută din cauza modificărilor de climă care pot determina pe arii întinse dificultăţi serioase în asigurarea hranei populaţiei prin aplicarea culturilor tradiţionale. În plus, unele culturi principale, (de ex. porumbul în Statele Unite), pot fi adaptate pentru satisfacerea nevoilor energetice (de ex. biogaz) în detrimentul utilizării lor pentru hrană.

Pe măsura trecerii timpului, producţia de hrană poate deveni insuficientă pentru asigurarea nevoilor nutritive ale populaţiei la nivel planetar şi atunci cum vom echilibra necesităţile de hrană şi energie ale omenirii cu riscurile inerente utilizării unor tehnologii de inginerie genetică din ce în ce mai discutabile? Ce "bine" este mai mare: hrană şi energia adecvată sau protecţia mediului şi a culturii tradiţionale? Şi fiindcă aceasta juxtapoziţie pare prea simplista actualmente, întrebarea se poate pune şi altfel: cine va decide direcţia în care vom merge într-o lume a modificărilor rapide în tehnologie, climă şi necesităţi vitale ale omenirii?

Pe de altă parte, provocări la fel de dificile apar şi în domeniul medical, iar iezuiţii au atras de mult timp atenţia asupra lor. Cercetările în biologia moleculară relevă că dezbaterile asupra celulelor stem şi clonării nu reprezintă decât vârful icebergului. La urma urmei, "binele" clamat de cei care sunt în favoarea continuării experimentelor de clonare umană şi asupra celulelor stem este reprezentat de posibilitatea reparării ţesuturilor şi organelor şi/sau de a le înlocui pe acelea pierdute sau alterate. Direcţia cercetărilor este trecerea de la tehnicile embrio-destructive spre crearea unor himere care sunt în parte umane iar în parte aparţin altor specii de mamifere. Astfel s-ar putea crea porci, oi, capre care să aibă organele interne făcute în cea mai mare parte din ţesuturi umane. În felul acesta, rinichii, inima, ficatul, plămânii şi chiar ţesutul cerebral ar putea fi adăpostite într-un animal himeric până când e


nevoie să le înlocuiască pe acelea ale omului. Oare chiar e în folosul stării de sănătate a omenirii aceasta turmă de animale himerice cu organe de înlocuire, astfel încât să fie justificată ştergerea graniţelor dintre specii? Încrucişarea de specii nu mai reprezintă acum doar o problemă metafizică sau estetică. Se ştie că unele din problemele cele mai grave de sănătate - SIDA, SARS, gripă aviară - sunt consecinţele saltului efectuat de particulele virale peste graniţele speciei respective (virusurile nu au bariera de specie). Aşa că avem de cântărit bine dacă riscul unor dezastre viitoare justifica beneficiul unor "piese de schimb" prin crearea unor animale-interspecii. În faţa acestor probleme, care par simple comparativ cu acelea care vor veni, care poate fi contribuţia unui iezuit bioetician la discuţiile complexe internaţionale şi interculturale?

Mai înainte de toate şi probabil mai presus de toate, aducând adevărata speranţă. Nu speranţa în creşterea duratei de viaţă şi iluzia efemeră că în acrobaţiile tehnologice se găseşte sursa salvării noastre. Nici compromisul nesatisfăcător care permite prosperitatea unora, lăsându-i pe cei mulţi în urmă. În loc de asta, putem oferi perspectiva unei lumi în care şi unii şi alţii şi toţi deopotrivă au o valoare inestimabilă şi multe de dăruit unii altora. Putem oferi această perspectivă fiindcă acea lume plină de lumină deja există - deşi nu în deplinătatea ei. Misiunea noastră este să cooperăm pentru realizarea ei.

Tradiţia şi formarea noastră ne cheamă nu numai să-L găsim pe Dumnezeu în toate lucrurile, dar să şi asigurăm cadrul că lucrurile să poată fi astfel. Ştiinţa, economia, etică, politică, asistenta socială, toate sunt instrumente care pot fi folosite împreună cu discernământul şi iubirea creştină. Folosind această abordare, iezuiţii se pot angaja în discuţii pe orice teren, chiar dacă o persoană se referă numai la o arie restrânsă academică sau pe un sistem de valori dat. Odată ajunşi aici, se poate începe discuţia despre binele individual şi comun. Deşi conflictul este inevitabil, aşa cum se întâmplă în majoritatea problemelor de bioetica, există întotdeauna posibilitatea identificării binelui eventual şi interimar - care poate fi urmărit în folosul tuturor. Acest proces este realizabil în special dacă la început "binele" este orientat spre cei care au mai multă nevoie, făcându-se referire în special la nutriţia de bază şi sănătate. Care este, aşadar, acel "magis" pentru iezuiţi în bioetica?


În momentul de faţă consider că e necesar să existe un grup de persoane care să poată discuta competent pe mai multe nivele sau pe o arie mai largă, în mai multe domenii şi astfel să ofere oportunitatea unei conversaţii constructive între diferite grupuri de interese, fiecare cu scopurile sale bine precizate. În plus, cred că trebuie vorbit cu pasiune despre singura speranţă adevărată pentru fiecare şi pentru toţi deopotrivă - aceea de a primi, a deveni şi a împărtăşi totul unii cu alţii.

lumea catholica, aprilie 2009

Documents