lucrare teodorescu
DESCRIPTION
gfTRANSCRIPT
Planul lucrarii
Introducere
1. Femeia în Egiptul Antic
2. Femeia în Grecia Antică
3. Femeia în învăţătura hindusă
Concluzii
Bibliografie
1
Introducere
Statutul femeii a variat considerabil de la o societate la alta. Uneori avem
impresia că eliberarea femeilor şi feminismul sunt fenomene ale sfârşitului de
secol XX, dar până şi în lumea antică au existat câteva femei care au reuşit să
spargă barierele tradiţiei. În antichitate, majoritatea oamenilor îşi câştigau
existenţa din agricultură, care era de fapt o afacere de familie.
Cel mai cunoscut loc de muncă pentru femei era cel de menajeră.
La toate popoarele femeia îşi schimbă situaţia, după rolul pe care-l are în
viaţa socială, devenind pe rând: soră, soţie sau mamă. În lege accentul cade pe
ultimele două aspecte: femeia ca soţie şi femeia ca mamă. În primul rând, este
important de reţinut că femeia este dependentă în orice moment al vieţii, de
bărbat, frate, soţ său fiu. Ea nu poate să se conducă singură, netrebuind să facă
vreodată ceva după voinţa proprie: "În timpul copilăriei, femeia trebuie să
depindă de tată". În tinereţe depinde de bărbat dacă i-a murit bărbatul de fii, dacă
n-are fii de rude; o femeie nu trebuie să se conducă după placul său.1
Căsătoria era o componentă importantă a sistemului economic şi social al
lumii antice. Cu excepţia bărbaţilor din Atena, care puteau amâna căsătoria până
la vârsta de 30 de ani, restul atât femei cât şi bărbaţi se căsătoreau puţin după
vârsta pubertăţii. O femeie singură îşi putea găsi de lucru într-un templu, sau ca
servitoare într-o casă. Un bărbat singur putea să-şi procure hrana, dar nu prea
avea timpul necesar să şi-o prepare sau să-şi confecţioneze hainele.
Viaţa era grea şi moartea pândea la fiecare colţ, şi ca atare pentru
supravieţuirea societăţii era necesară o rată ridicată a natalităţii.
Familia era singura care avea grijă de bolnavi şi de bătrâni şi asta datorită
lipsei unei instituţii publice specializate. Dacă societatea modernă pune accentul
pe individ, cea antică punea mare bază pe nevoile grupului care sunt mai presus
decât drepturile individului.
1 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-cartea-legii-manu-71779.html
2
I. Femeia în Egiptul Antic
În societatea egipteană femeia deţinea o poziţie de o demnitate puţin
obişnuită în lumea antică. I se respectă dreptul de proprietate şi zestre. Ea era
numită „stăpâna casei" iar când rămânea văduvă devenea de drept capul
familiei. Egiptenii erau monogami, dar înalţii demnitari se considerau deosebit
de onoraţi când regele le dăruia din haremul regal o femeie de rang superior
soţiilor lor, pe care o luau ca a doua soţie2. Conştiinţa egalităţii sexelor era
profund înrădăcinată în tradiţia egipteană, iar prescripţiile religioase cereau ca
femeia să fie tratată bine. În unele texte se specifică expres egalitatea absolută a
femeii cu bărbatul în faţa legii (fapt plauzibil cel puţin în cercurile superioare ale
societăţii). Un aspect interesant al dreptului penal egiptean este cel în care
femeia apare solidară cu soţul ei când acesta comite o infracţiune.
Unele femei au îndeplinit nu numai funcţii de preotese ale templelor, ci şi
înalte funcţii politice. Pe la mijlocul mileniului al 11-lea î Hr. tronul Egiptului
era ocupat de o femeie — regina Hatşepsut; iar în secolul al VIII-lea î.Hr. mai
multe femei au deţinut funcţuii importante şi influenţa asupra funcţia de ”mare
preot"3. În general, tradiţia şi obiceiurile acordau mult mai mari libertăţi femeii
în Egipt decât în Grecia (fapt care pe Solomon l-a revoltat), căci egiptenii au
stimat femeia, poeţii i-au dedicat delicate versuri de dragoste, iar artiştii au
înfăţişat-o ca o fiinţă graţioasă şi plină de farmec.
Văduvele erau persoane înconjurate cu cea mai mare solicitudine de
egipteni. Unele dintre ele erau extrem de lipsite de mijloace şi chiar comiseseră
câte un mic furtişag pe câmp spre a-şi asigura hrana. Totuşi, nu se recomanda
urmărirea lor. În clasele mijlocii, se pare că văduvele ar fi fost obligate uneori să
ducă o viaţă extrem de retrasă, dar aflăm din documente că în timpul sărbătorilor
2 Cristiane Desroches, Femeia în vremea faraonilor Ed. Meridiane, Bucureşti 2002, p 264;3 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Ed Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p 134
3
de întronare a regelui, văduvele erau citate ca „deschizându-şi casele lor pentru
călători".4
În aceeaşi epocă, un monarh din Beni Hassan, Ame-nemhat, se lăuda în
inscripţiile mormântului său că „nu a abuzat de nici o fiică de orăşean, nici n-a
siluit vreo văduvă" .. .iar atunci când au sosit anii foametei, el „i-a dat văduvei
ca şi celei care avea un soţ".5
Într-adevăr, dacă defunctul se confunda cu Osiris, văduva sa devenea un
fel de Isis terestră care merita sprijinul tuturor, tot aşa cum şi copilul Horus era
numit: ,fiul văduvei".6
Fireşte, nu toate aceste văduve erau sărmane şi multe din ele dispuneau
de mijloace ce le permiteau să facă faţă necesităţilor lor. Cele mai tinere doreau
să se recăsătorească datorită ajutorului acordat de compătimitoarea Hathor care
putea la fel de bine „să-i dea un cămin fecioarei sau să-i hărăzească un nou soţ
văduvei".7 Femei destoinice, în majoritatea cazurilor, ele ştiau să-şi facă
respectate drepturile la moştenirea imediată prelevată asupra bunurilor soţului
lor şi chiar îi citau dinaintea Marii Curţi de justiţie pe membrii îndepărtaţi ai
familiei lor, contestând legitimitatea unei succesiuni cuprinzând o proprietate
rurală donată de un strămoş (este cazul celebrului proces al lui Mes care a durat,
din şicană în şicană, tată viaţa sa)8.
Dreptul de a adopta moştenitori
Se întâmpla ca o văduvă, doamnă de origine nobilă, la o vârstă deja
avansată, să se găsească fără moştenitori direcţi. Nimic nu-i interzicea atunci să
adopte copii. Se citează cazul unei doamne care în cursul bătrâneţii sale i-a
eliberat pe trei dintre „robii" săi pe care i-a adoptat şi cărora le-a dăruit bunuri
importante. În mod evident, ea dispunea la decesul soţului său de o personalitate
4 Cristiane Desroches, op cit, p 264;5 Ibidem, p265;6 Ibidem;7 Henry Irénéi Morrou, „Istoria educaţiei în antichitate” Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 211;8 Cristiane Desroches, op cit, p 264;
4
juridică, fără nici o tutelă.9 Astfel, egipteanca în chestiune a îndeplinit aceste trei
acte: eliberarea, adopţiunea şi instituirea moştenitorilor fără nici o acţiune
juridică, doar în prezenţa martorilor săi (o asemenea capacitate nu le era
recunoscută femeilor nici în Mesopotamia, nici în Grecia, nici la Roma). Am
reamintit mai înainte abilitarea văduvei în a lăsa testament. Chiar în satul său,
„printr-un act public"10, femeia putea solicita înaintea unui tribunal local să-şi
exprima verbal ultimele sale dorinţe. Ea introducea în testamentul său drepturile
anumitor copii, putând să-i excludă pe alţii: „Vedem aici dorinţa sa de a stabili
ea însăşi modalităţile de succesiune. Personalitatea sa era recunoscută
integral",11 încă o dovadă a unui individualism extrem de accentuat.
9 Ibidem;10 Ovidiu Drîmba op cit, p 134;11 Ibidem;
5
II. Femeia în Grecia Antică
În Grecia antică, tânărul care îşi satisfăcuse stagiul militar şi avea vârsta
de peste 20 de ani se putea căsătorii. Fetele se măritau de obicei la vârsta de 14-
15 ani când erau luate în tutela bărbatului. Căsătoria era stabilită de părinţii
tinerilor. Scopul căsătoriei la greci nu era neapărat dragostea dintre soţi, ci
procreaţia. Erau preferaţi dintre urmaşi băieţii, deoarece aceştia ajutau la nevoile
gospodăreşti, continuând obligaţiile faţă de cultul familial. 12
La Atena cât şi în toată Grecia nu se interziceau prin lege relaţiile
incestuoase dintre frate şi soră dar ele atrăgeau de la sine mânia zeilor şi venirea
unei pedepse cumplite asupra lor. Relaţiile dintre fraţi vitregi erau admise de
societate şi cu atât mai mult şi relaţiile dintre unchi şi nepoată. Ritualul
căsătoriei avea trei faze distincte: la casa miresei, drumul spre casa bărbatului şi
instalarea în casa acestuia13.
Femeia căsătorită în lumea geacă era inferioară bărbatului „nu era deloc
demnă de prestigiul unei lumi democratice”14. Femeia după spusele lui
Xenofon, trebuia “să vadă cât mai puţin, să audă cât mai puţin şi să pună cât
mai puţine întrebării”. „Aceasta trebuia să aibă grijă de casă şi să dea ascultare
soţului ei .15” Aristofan, în comediile lui nu scapă ocazia de a ridiculiza femeia
spunând că viaţa unui bărbat valorează cât viaţa a o mie de femei.16 Căsătoria
fără dotă nu era valabilă la atenieni. Ea se dădea în prezenţa martorilor şi era
formată din bani lichizi, îmbrăcăminte, obiecte de preţ şi sclavi, ridicându-se la
o zecime din averea tatălui ei. La ceremoniile particulare nu era obligatoriu să
asiste un preot sau un reprezentant al statului. În caz de divorţ sau la decesul
12 Henry Irénéi Morrou, op cit, p. 122;13K.M. Kolobova, L.L.Olozereţkaia „Cum trăiau vechii greci” Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p77;14 Ovidiu Drîmba, op cit;15 Ibidem; 16 K. M. Kolobova, L. L. Olozereţkaia, op cit, p78;
6
soţiei, zestrea se restituia, căci moştenitorul ei nu era soţul, ci ruda de sânge cea
mai apropiată.17 Monogamia era principiul de bază al căsătoriei la greci.
Viaţa femeii măritate dintr-o categorie socială bună era foarte monotonă.
Din casă putea ieşii numai cu învoirea soţului, însoţită de o sclavă sau de o rudă
în etate. Un orator grec spunea că dacă o femeie iese în stradă, trebuie să aibă
astfel de vârstă încât trecătorii să nu întrebe a cui nevastă este ci a cui mamă
este.18 Fireşte aceste obiceiuri nu erau respectate cu stricteţe. Femeile măritate
ieşeau adesea la plimbare şi îşi făceau vizite reciproce. Aceasta nu avea dreptul
de a lua masa împreună cu soţul ci numai cu slujnicele, nu îşi însoţea bărbatul la
petreceri, nu apărea la ospeţe fiind prezentate doar slujnicele, dansatoarele şi
cântăreţele.
În familiile nevoiaşe femeia lucra cot la cot cu bărbatul ei, fapt dovedit şi
de o inscripţie în care se vorbeşte de nevasta unui meşter aurar care îşi ajută
soţul să lucreze coifurile de paradă şi să le sufle cu aur. Nevoia o sileşte pe
femeia ateniană să îndeplinească şi munci de sclavă: ea se angaja doică,
ţesătoare, chiar să se îndeletnicească cu negoţul19.
Divorţul era necunoscut în perioada homerică, dar în perioada clasică era
atât de frecvent încât oratorii greci considerau zestrea ca o măsură absolut
necesară pentru trăinicia căsătoriei. Aceasta pentru că în cazul desfacerii
căsătoriei soţul era dator nu numai să restituie părintelui său tutorelui zestrea
primită, ci şi să mai adauge un supliment de 20% ceea ce nu sta în puterea
oricui. În schimb în afara acestei pagube materiale legislaţia greacă nu cuprindea
alte piedici în calea divorţului.20
Existau două feluri de divorţuri: apopompe (trimiterea înapoi,
repudierea)- divorţul la cererea soţului şi apoleipsis (părăsirea) – divorţul la
cererea soţiei.21
17 Ovidiu Drîmba, op cit;18 Ibidem;19 G. Glotz, Cetatea greacă Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992, p 26;20 K. M. Kolobova, L. L. Olozereţkaia, op cit, p78; Ovidiu Drîmba, op cit p 591;21Ibidem, p79;
7
Prima variantă nu reprezenta absolut nici o dificultate, bărbatul
repudiindu-şi nevasta la rudele ei cele mai apropiate, păstrându-şi copiii. Nimeni
nu îl întreba de ce a făcut-o. Motivele puteau fi din cele mai felurite Dar există
un motiv care ducea inevitabil la divorţ: dacă n-avea copii, soţul era dator să-şi
repudieze nevasta.22 Căsătoria era o instituţie sacră, instituită de strămoşi. Copiii
erau continuatorii tradiţiilor gentilice şi familiale. La moartea tatălui, copiii
trebuiau să continue cultul strămoşilor şi să cinstească mormântul tatălui. Grecii
considerau căsnicia ca o necesitate în care preferinţele reciproce ale tinerilor nu
jucau nici o însemnătate, mai cu seamă că în clipa căsătoriei aceştia se vedeau
de obicei pentru prima oară. Căsătoria însemna întemeierea unei familii şi
naşterea feciorilor. Un bărbat fără copii, prin urmare dizgraţiat de zei, era un
semicetăţean23 şi numeroase dregătorii, de pildă funcţiile de arhonte şi strateg îi
erau inaccesibile. De cele mai multe ori familiile sterpe adoptau copiii altora.
Copilul înfiat adopta cultul strămoşilor noilor părinţi, rupându-se complet de
adevărata lui familie. De asemenea, exista practica cumpărării băieţilor.24
Divorţul la cererea soţiei era dificil. Femeia trebuia să se adreseze
personal arhontelui şi să înfăţişeze dovezi scrise, din care să rezulte justeţea
cererii sale. Dată fiind situaţia subordonată, dependentă a femeii ateniene, chiar
şi această simplă formalitate ridica mari greutăţi.
Situaţia arătată este ilustrată admirabil de relatarea lăsată de Plutarh
despre încercarea de divorţ a soţiei lui Alcibiades :
„Hippareta era o femeie exemplară, cu dragoste pentru soţul ei, dar Alcibiades
îşi jignea mereu nevasta... Ea a părăsit căminul conjugal şi s-a dus la fratele ei.
Alcibiades nu s-a îngrijorat de fel... Soţia trebuia să înainteze personal
arhontelui cererea de divorţ, nu prin mijlocirea altei persoane. Când ea s-a
prezentat ca să procedeze conform legii, Alcibiades i-a ieşit în întâmpinare, a
înşfăcat-o şi a adus-o prin piaţă acasă. Nimeni n-ar fi cutezat să-1 oprească sau
22 Ibidem;23 Ovidiu Drîmba, op cit, p 592;24 K. M. Kolobova, L. L. Olozereţkaia, op cit, p79;
8
s-o scoată din mâinile lui. A rămas în casa lui până la moarte, şi a murit curând
după ce Alcibiades a plecat la Ephes. Iar violenţa soţului n-a părut nimănui
potrivnică legilor sau crudă, deoarece legea, cerând că nevastă care vrea
despărţirea să se înfăţişeze într-un loc public, urmăreşte probabil tocmai să-i
dea soţului posibilitatea să se împace cu ea sau s-o împiedice”.25
Bărbatul nu era însă legat cu nimic în afara zestrei. El putea chiar să-şi
căsătorească nevasta cu altul, fără să ceară măcar acordul ei, cum a şi făcut la
timpul său un cetăţean atât de virtuos ca Pericles, ceea ce n-a dăunat câtuşi de
puţin reputaţiei sale.26
În cazul în care ea rămânea văduvă femeia rămânea sub autoritatea tatălui
ei, care o putea remărita după bunul plac. La moartea lui, tatăl putea lăsa prin
testament cu cine să fie măritată.
Gândirea Antichităţii a formulat şi concepte frumoase despre om şi
raporturile interumane.27 Dar aceste idei au rămas simple teorii supuse
concepţiei generale a timpului respectiv, izolate în cercul restrâns al
intelectualilor preocupaţi de filozofie, fără a deveni principii morale de
comportare socială.
Dacă în cadrul democraţiei ateniene, pentru prima dată în istorie, poporul
îşi hotăra singur soarta fiind conştient de libertatea deosebită oferită de propria
guvernare, acelaşi stat-oraş a dus o intensă politică de cucerire, dominând alte
oraşe, înmulţind astfel numărul sclavilor săi.28
25 Ovidiu Drîmba, op cit, p 577;26 G. Glotz, op cit, p. 34;27 Ibidem;28 Ovidiu Drîmba, op. cit, p. 576;
9
III. Femeia în învăţătura hindusă
În societatea hinduita starea în care se găsea femeia în perioada clasică
(450 i.Hr - 600 d-Hr.), perioada din care datează şi "Codul Legii lui Manu".29
Cu toate că ea nu este chiar obiect de tranzacţie, cum se intampla în
islamism, totuşi inferioritatea femeii se desprinde limpede şi în "Legea lui
Manu", în care se afirmă că, indiferent de împrejurări, femeia virtuoasă trebuie
să-şi respecte bărbatul ca pe un zeu.
Deşi obligaţia sacră era aceea de a da naştere la copii şi de a-şi respecta
bărbatul chiar şi după moarte, femeia neavând voie nici măcar să încerce să se
despartă de soţ, căci în acest caz se considera că ar expune dispreţului amândouă
familiile, existau şi unele cazuri în care divorţul era legiferat. De obicei,
iniţiativa venea din partea bărbatului, dar ea putea, se pare, să aparţină, în
anumite cazuri şi femeii. Principalele cauze care-l determinau pe bărbat de a-şi
părăsi sau repudia soţia erau neputinţa fiziologică de a-i dărui urmaşi (în special
băieţi) şi adulterul. La bărbaţi, faptul de a avea copii de sex bărbătesc era extrem
de imporportant.30 Legea lui Manu afirma obligativitatea bărbatului de a-şi
îndeplini obligaţiile sale ce decurgeau din treaptă de "stăpân al casei"
(grihastha), numai după aceea putând trece în alt stadiu de viaţă, cel de "eremit"
(vanaprastha). Una din obligaţii se indrepta spre "mani", adică către sufletele
strămoşilor. De aceea, după o anumită perioadă de timp, bărbatul îşi putea alege
o altă femeie, dacă cea dintâi era stearpă sau năştea numai fete. 31 Cartea a IX-a
stipula ca femeia stearpă trebuie înlocuită în al optulea an; cea care naşte numai
fete, în al unsprezecelea.32 Totuşi, dacă ea e o femeie virtuoasă, să nu fie
înlocuită decât cu consimţământul ei, neputând fi tratată niciodată cu dispreţ.
Nu toate femeile erau la fel de virtuoase: unele comiteau tot felul de
greşeli şi trebuiau, în consecinţă, să plătească tot timpul nişte amenzi; al căror
29 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-cartea-legii-manu-71779.html30 Marea enciclopedie a cunoasterii, vol.4, ed. Libera International, Bucuresti, 2009, p. 28831 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol1, Ed Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 2007, p.36832 ibidem
10
tarif era după gravitatea faptei săvârşite. Aceste circumstanţe puteau antrena fie
un blam public, fie chiar repudierea. Adulterul era socotit că cel din care se naşte
în lume amestecarea castelor şi din amestecarea castelor provine violarea
datoriilor şi distrugerea neamului omenesc. În cazul bărbaţilor adulteri,
pedepsele erau mai uşoare, ele fiind de cele mai multe ori doar nişte amenzi.
Totuşi, pentru un bărbat din casta cea mai de jos violarea unei femei de brahman
atrăgea după sine pedeapsa capitală. Pentru femei însă, pedepsele erau mult mai
grele, variind desigur în funcţie de circumstanţă şi de apartenenţa la castă,
mergând până la infamanta expunere a femeii pe măgar sau uciderea prin
sfâşiere de către câini într-un loc public.
În privinţa văduvelor, Cartea a V-a interzice recăsătorirea acestora.
Femeia văduvă trebuie să ducă o viaţă castă şi austeră, neavând voie să pronunţe
numele unui alt bărbat. O situaţie tragică ce privea femeia văduvă era aceea a
obiceiului practicat foarte rar al sinuciderii voluntare, „sati”33, în timp ce se
desfăşura ceremonia arderii corpului soţului defunct, femeia văduvă se aruncă
pe rugul aprins lasadu-se să ardă de vie. Prima menţiune a acestui obicei datează
din anul 510 i. Hr.34, alte surse menţionează că acest obicei datează din mileniul
II i. Hr. În Mahabharata era menţionat acest obicei în câteva cazuri; la un trib
din India(telugusi) sinuciderea voluntară era înlocuită cu îngroparea de vie a
văduvei acest obicei continuând şi după invazia islamiştilor care îl priveau cu
oroare.35Dimpotrivă, văduva care, în dorinţa de a avea copii, este necredincioasă
bărbatului său decedat, "îşi atrage pe pământ numai dispreţ, fiind exclusă din
locuinţa cerească în care este admis soţul ei".36 Mai mult, orice copil născut de o
femeie cu altcineva decât cu bărbatul său nu era copilul ei legitim, iar stanta 162
conchide că: "nicăieri în acest cod, nu se recunoaşte femeii virtuoase dreptul de
a lua un al doilea bărbat".37
33 Ovidiu Drîmba, op. cit., p.37034 Ibidem, p.37135 Ibidem36 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-cartea-legii-manu-71779.html37 http://www.roportal.ro/articole/femeia-in-antichitate-21-2.htm
11
Dispariţia soţului o punea într-o poziţie de inferioritate atât pe plan legal,
cât şi pe plan social.
A doua căsătorie nu intervenea decât după o perioadă de timp, variind
între opt şi unsprezece ani, suficient pentru a se convinge că prima soţie nu
putea dărui soţului ei copii, sau în al doilea caz, când prima soţie nu-i năştea un
băiat.
Poligamia mai putea rezulta şi din situaţia tinerelor văduve fără copii,
uneori măritate abia nubile.38Desigur, ele erau supuse în general, aceluiaşi regim
aplicat văduvelor mai în vârstă, neavând voie să se recăsătorească, existând însă
o singură îmbunătăţire pentru ele: pentru a asigura o descendenţă masculină,
şeful familiei le putea recomanda să se recăsătorească. Bineînţeles, nu cu
bărbatul ales de ele, ci cu ruda cea mai apropiată a defunctului soţ, în genere cu
fratele lui, chiar dacă acesta avea deja o soţie.
Aceasta era recăsătorirea "prin atribuire" la a "leviratului", obligaţie ce
dăinuia din timpurile antice. Această practică, din secolul al VI-lea, începe să
cadă în desuetudine.39
38 Ovidiu Drîmba, op. cit., p.36839 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-cartea-legii-manu-71779.html
12
Concluzii
Femeia are importanţa ei în fiecare societate a epocii antice, unori fiind
apreciată ,alteori fiind tratată cu dispreţ, vedem că în societatea egipteană femeia
era la rang de cinste chiar şi după moartea soţului ei i se acorda respectul
cuvenit. Unele femei aveau funcţii înalte, erau apreciată de societate atât în casă
cât şi în afara acesteia. Ea era numită „stăpâna casei" iar când rămânea văduvă
devenea de drept capul familiei.
În ce priveşte societatea greacă, aceasta îi acorda mai puţină atenţie
femeii, tratând-o cu dispreţ ba chiar supunând-o la chinuri. Femeia căsătorită în
lumea geacă era inferioară bărbatului „nu era deloc demnă de prestigiul unei
lumi democratice”40. Aristofan, în comediile lui nu scapă ocazia de a ridiculiza
femeia spunând că viaţa unui bărbat valorează cât viaţa a o mie de femei.41.
Într-o altă societate şi anume cea hindusă, viaţa femeii era strâns legată de
viaţa bărbatului, dacă acesta murea, exista acel obicei care l-am menţionat în
această lucrare, acela de “sati” sinuciderea voluntară fie prin ardere fie prin
îngroparea de vie a acesteia. Femeia era dispretiuita chiar şi din cauza naşterii de
copii, dacă aceasta năştea fete putea fi repudiată după ceva timp, naşterea unui
băiat era de o mare importanţă în familie fiind considerat o binecuvântare a
zeilor asupra familiei.
Concluzionând, femeia indiferent de statutul acesteia în societate sau în
familie, este o fiinţă importantă indispensabilă societăţii indifferent de epocă, ea
este mamă, soţie, soră, şi sprijinul bărbatului, ea fiind considerată fiinţă
procreatoare, stăpână a casei, sclavă sau fiinţă inferioară incapabilă de a lua
decizii şi de a participa la viaţa cetăţii din acea vreme.
40 Ovidiu Drîmba, op cit. p.134;41 K. M. Kolobova, L. L. Olozereţkaia, op cit, p78;
13
Bibliografie
a) Carti si reviste
1. Desroches, Cristiane, Femeia în vremea faraonilor Ed. Meridiane,
Bucureşti 2002,
2. Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Ed Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 2007,
3. Idem, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Ed Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1985,
4. Glotz, G., Cetatea greacă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992,
5. Kolobova, K.M., L.L.Olozereţkaia, „Cum trăiau vechii greci”, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1986,
6. Marea enciclopedie a cunoasterii, vol.4, Ed. Libera International,
Bucuresti, 2009,
7. Morrou, Henry Irénéi, „Istoria educaţiei în antichitate” Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1997,
b) Surse online
8. http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-
cartea-legii-manu-71779.html
9. http://www.roportal.ro/articole/femeia-in-antichitate-21-2.htm
14