“Aceasta manastire de beton este o opera a dragostei. […] Interiorul este cel prin care ea traieste. In

interior se intampla esentialul.”

Le Corbusier

Manastirea Sainte Marie de la Tourette

satul Éveux, in apropierea Lyon-ului, Franta Le Corbusier 1953-1960

Există multe tipuri de spații interioare care impresionează prin monumentalitatea și dimensiunile lor, cu lumina care contribuie semnificativ la crearea ambianței, însă un alt fel de interior mi s-a părut interesant și mi-a rămas în memorie perfect după ce l-am vizitat, și anume cel al Mănăstirii Sainte Marie de la Tourette. Aceasta este o mânăstire catolică, a ordinului Dominican, proiectată de Le Corbusier, colaborând cu muzicianul și arhitectul Iannis Xenakis- care a făcut posibilă alăturarea conceptului de modulor cu principii muzicale de armonie și ritm.

Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că, în spatele unei construcții austere de beton ce nu pare a se încadra deloc în peisajul unui sat de deal, în interior toate lucrurile sunt realizate cu un anumit scop. Este vorba de un traseu parcurs, de o scenografie pe care Le Corbusier a gândit-o în concordanță cu spiritualitatea și liniștea atât interioară, cât și exterioară pe care o necesită un astfel de spațiu. Sunt multe lucruri pe lângă care am fi trecut fără să le realizăm, însă odată ce ne-au fost explicate într-un tur oarecum turistic ghidat de un călugăr dominican, totul a părut să capete sens și a fost impresionant cum fiecare colț al spațiului interior avea o justificare- dacă nu funcțională- măcar una ce ține de un parcurs spiritual și de o conștientizare a fiecărui pas făcut.

Întreaga amenajare se află pe un teren în pantă, astfel că, sub etajul cu intrarea- în care se găsesc sălile de curs, biblioteca, oratoriul și camerele de lectură-, se mai desfășoară alte două nivelui pe partea opusă ( situate la un nivel inferior), astfel că, pentru a ajunge la spațiul sălilor de mese și a claustrului, trebuie coborât un etaj, și mai apoi pe o rampă se ajunge către spațiul bisericii, situată și mai jos față de restul construcției.

O bună parte din promenada din interiorul mănăstirii o constituie plimbarea pe lungi holuri care în mod normal ar fi fost considerată neplăcută, însă aici nu este cazul deoarece ferestrele orizontale, situate doar la nivelul ochiului

2

distrag atenția de la acest lucru și par a surprinde fragmente de peisaj. Ele sunt poziționate strategic pentru a face ca parcurgerea spațiului să nu fie plictisitoare. O parte din aceste coridoare sunt luminate însă prin vitraje desfășurate pe toată suprafața peretelui, făcând posibilă vederea în curtea interioară. Curte interioară este de fapt impropriu spus, deoarece în ea nu se poate pătrunde datorită pantei terenului, și devine poate doar un spațiu simbolic, o reinterpretare a curților mânăstirilor tradiționale, curți ce erau în principal spații traversate, dar în care se desfășurau și multe din activitățile din timpul zilei. Aici, prin această curte se realizează circulația care leagă corpul bisericii de partea opusă, cuprinzând și rampa care duce spre aceasta, rampă atât de folosită și în celelalte lucrări ale lui Corbusier.

Printre încăperile vizitate a fost și o sală de discuții, mobilată modest cu mobilă de lemn, simplă, care însă era mai mult decât suficientă pentru ceea ce aveau nevoie călugării. Ca și o parte din coridoarele despre care menționam mai sus, și această sală, precum și sala de mese, dispun de un vitraj generos, pe tot peretele. În proiectarea acestui vitraj, Le Corbusier a apelat la ajutorul artistului Iannis Xenakis, care a introdus armonia și ritmul unui fragment muzical propriu într-un algoritm matematic ce i-a determinat o anumită divizare a panourilor de sticlă. Această divizare s-a făcut cu montanți de beton, care fragmentează peisajul, și conferă suprafeței vitrate un ritm care ulterior va genera umbrele ce animă spațiul interior. Mi s-a părut interesant cum până și acest aspect destul de ușor neglijabil -cel al impatirii cu montanți a vritrajului-, a necesitat un studiu individual, complex, și a rezultat dintr-o logică dificilă. Este încă o data subliniat faptul că nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării în cazul acestei construcții.

Accesul spre etajele inferioare se face pe o scară simplă, pentru că apoi, drumul până în biserică, realizat tot din interiorul construcției, să se facă pe o rampă ce încetineste oarecum parcurgerea, anunțând prezența unui spațiu cu o importanță mai mare. În acest parcurs către biserică, a fost însă altceva ce mi-a atras atenția, și anume faptul că, din dorința de a fi subtil, Le Corbusier nu a încărcat spațiul cu o cruce ( de fapt, semnul efectiv al crucii l-am sesizat doar de 2 ori în cadrul mănăstirii ), ci simbolul acesteia a fost adus în interior într-un alt mod. Acest mod ne-a fost arătat în momentul în care ușa prin care se pătrundea în biserică, susținută de un pivot central, se deschidea, devenind astfel o linie verticală, iar pe planul secundar, pe peretele ce se vedea în spatele ușii, era proiectată o fantă orizontală de lumină, întregind astfel simbolul crucii. Mi s-a părut un gest elegant, dar acum îl văd poate puțin prea subtil, neputând fi observat decât în măsura în care ți se atrăgea atenția asupra acestui lucru. Probabil că este însă un gest făcut pentru cei ‘de-ai locului’, care cunosc spațiile, care trec atât de des pe acolo încât să-i perceapă toate înțelesurile și să descopere tot ce are de oferit.

Deși forma întregului ansamblu este dreptunghiulară (având acea curte în interior), latura cu biserica este detașată de rest, apărând ca o cutie de beton,

3

închisă, fără niciun gol vizibil din exterior (deoarece sunt mascate într-un fel sau altul), ci doar din interior. Acest lucru oferă spațiului interior o și mai mare importanță, datorită senzației produse în momentul pătrunderii într-o încăpere în care apar, contrar aparențelor exterioare, mai multe fante de lumină. Există așadar, în biserică, un vitraj vizibil din interior, dezvoltat pe verticală, care permite observarea soarelui când răsare, și unul orizontal, care permite pătrunderea luminii de apus. Astfel că, datorită orientării tipice a bisericii, acest gest marchează mișcarea soarelui în decursul unei zile, de la Est la Vest, conștientizarea trecerii timpului. Totuși, acest lucru nu se face simțit într-o vizită scurtă a mănăstirii, toate golurile par că oferă lumină de o aceeași intensitate, necesitând probabil un timp mai mare de observare a acestui aspect pentru a sesiza diferențele. Corbusier spunea că ‘lumina este de fapt peretele pe care cade aceasta, este peretele luminata’, sugerând astfel importanța luminii într-un spațiu sacru. Sunt de acord cu această afirmație, mai ales datorită faptului că pătrunderea luminii în biserică este foarte controlată, punctele în care aceasta cade sunt suprafețe netede, care o lasă să se citească ușor. Lumina apare astfel ca o entitate în sine, ca un volum care contribuie în alcătuirea spațiului, părând să aibă dimensiuni. Probabil fără prezența ei, interiorul ar fi părut mai gol.

Spațiul longitudinal al bisericii este intersectat cu un transept, care apare adosat acestuia, și format din sacristie pe o parte, și cripta pe de alta, iar la intersecția acestora se află altarul. Cripta are o formă organică, și este luminată prin 3 corpuri cilindrice- ca niște tunuri de lumină-, iar sacristia prin 7 volume geometrice prin care lasă lumina să pătrundă. Spațiul propriu-zis al bisericii și cripta sunt despărțite de un perete colorat, care lasă lumina și zgomotele să pătrundă, dar nu și văzul, deși prezența acestui spațiu este citibilă ușor. Peretele ondulat al criptei pare că urmează denivelările terenului și răspunde presiunii acestora, iar lumina de nord, adusă în interior prin cele 3 corpuri apare difuză, luminând pereții colorați, care, contrastând cu griul betonului, fac ca perceperea spațiului să se facă mult mai ușor.

Biserica în sine este un spațiu impresionant datorită înălțimii foarte mari, a pereților netezi de beton ce o delimitează, și a atmosferei destul de întunecate, în care pătrunde lumina prin orificii bine gândite. De altfel, tot ca o subtilitate a proiectării interiorului, și pentru a-i oferi acestuia sacralitatea cuvenită, arhitectul apelează la încă un gest ce te face să conștientizezi faptele și ritualul : altarul este situat mai sus decât nivelul pardoselii bisericii, până la acesta fiind necesară urcarea a două seturi de trepte ; cel mai apropiat de altar conține doar 2 trepte, iar cea de-a treia mișcare-pentru care ar mai fi fost necesară încă o treaptă-, este de fapt un pas făcut pentru a ajunge în apropierea altarului. Preotul va conștientiza fiecare mișcare, astfel încât nici apropierea de altar să nu se facă întâmplător, ca un gest mecanic.

Pe lângă aceste spații publice, există și partea privată a mănăstirii- în care însă nu am avut acces. Aceasta o reprezintă camerele călugărilor, care ocupă

4

ultimele două etaje ale construcției. Sunt o sută de camere, ‘pentru o sută de trupuri și o sută de suflete’, după cum a fost cerința părintelui Mărie-Alain Couturier, în momentul explicării proiectului lui Le Corbusier.

Coridorul prin care se face accesul la camere este luminat prin ferestre în bandă, dintr-un capăt în altul, căpătând mai mult aspectul unor fante de lumină, situate la înălțimea ochiului și permițând astfel perceperea peisajului în tipul parcurgerii spațiului. Ideea de fantă vitrata este accentuată prin întreruperea la intervale regulate de niște paralelipipede de beton ce penetrează spațiul interior și se continuă și la exterior. Aceste paralelipipede sunt de fapt capetele stâlpilor, transformate în bulbi de beton pentru a susține mai bine structural, însă interpretarea arhitectului pentru aceste elemente a fost faptul că ele ar fi ca niște pene interpuse între acești doi pereți verticali, care permit deschiderea mare a golului, evidentiand efortul necesar pentru existența acestor deschideri. Fără aceste paralelipipede, pare că pereții s-ar fi unit, nemaifăcând posibilă existența fantei de lumină.

Această mănăstirea devine locul în care arhitectul să își manifestă crezul despre intimidate, atât de necesară pentru contemplare și meditație. Așa se întâmplă în camerele călugărilor, pe care Corbusier le-a gândit ca niște celulele în care este esențială optimizarea spațiului minim după principiul modular. Ele conțin astfel minimum necesar în 10,3m2, care îndeplinesc toate cerințele pentru traiul modest pe care călugării îl adopta, dispunând doar de un dulap, un pat, un lavoar, și un mic birou situat lângă loggia cu deschidere mare, ce ofera un peisaj bogat, ideal pentru contemplare. Suprafața peretelui este și ea adaptată pentru a fi în concordanță cu liniștea și calmul încăperii, astfel, suprafața neregulată a betonului ce apare în toată cameră, este netezită în dreptul măsuței de lucru, tocmai pentru a nu induce o stare de agitație. Ulterior, pereții camerelor au fost umpluți cu rafturi de cărți, astfel că acest lucru nu mai este vizibil.

La o analiză a întregului ansamblu, se observă că Le Corbusier a utilizat și aici aceleași principii cu care ne-a obișnuit și pe care le susținea : există planul liber, acoperirea în terasă, construcția pe piloni, cât și fereastra în bandă. Cum a pus aceste lucruri în operă, însă, fac această construcție să fie diferită de tot ce știam până acum. Dovedește cum principiile potrivite unei locuințe, pot fi adaptate și pentru o alt fel de tipologie de construcție, pot fi duse mai departe, formând spații cu totul impresionante.

Există însă lucruri greu de perceput și acceptat pentru mine, datorate poate stilului de viață impus aici și de stilul arhitectural destul de rar întâlnit pentru un astfel de program. Acestea sunt spațiile mari, goale, mobilate strict pentru minimum necesar, spații care nu sunt la îndemână oricui, mai ales pentru a locui în ele. Dar asta cred că este și important atunci când realizezi un spațiu interior : să știi cui te adresezi, că acel cineva să își găsească locul acolo, confortul, chiar dacă poate părea inaccesibil multor persoane.

5

Betonul îi da un caracter de ‘neterminata’, atât spațiului interior, cât și celui exterior. Te aștepți ca toate încăperile să fie ‘umplutea’ la un moment dat cu ceva, să nu mai dea impresia de goliciune, sentimentul de singurătate pe care îl oferă parcurgerea lor, însă probabil tocmai această simplitate a fost urmărită. Abundența, gesturile gratuite, nu fac parte din această construcție, și cred că este un lucru cu care ne-ar fi greu să ne obișnuim. Călugării mănăstirii au trăit însă în acest fel, într-un spațiu în care tot ce te înconjoară nu îți distrage atenția de la contemplare. Mănăstirea, după cum spunea și Le Corbusier, este vie prin interiorul sau. Astfel, în ciuda primei impresii lăsate de griul dezolant al exteriorului, de brutalitatea prin care a tratat o tipologie de spațiu ce mie îmi aducea o altfel de imagine înainte de vizita aici, interiorul m-a impresionat. Un interior în care domină liniștea și simplitatea, îndeplinindu-și funcțiunea sa principală de spațiu sacru.

Ansamblul mănăstirii, în care se observă biserica în partea stângă, detașată de restul construcției, precum

și ultimele două etaje cuprinzând camerele călugărilor, și tratate diferit datorită loggilor.

6

Surprinderea cu ajutorul golurilor

orizontale de la nivelul coridoarelor,

a unor fragmente de peisaj

Rampa care duce spre

biserică ; ritmarea spațiului

datorată montanților

vitrajului ;

Simbolul crucrii format din

deschidera ușii pivotante și a

fantei de lumină proiectată pe

peretele din spate

.

Altarul bisericii, situat la intersecția cu

transeptul ; se pot observa treptele ce urcă

până la altar ; cripta în partea stângă,

luminată de ‘tunurile de lumina’.

7

Corul bisericii si fantele orizontale de lumină.

Camerele calugărilor ; deschiderea

spre peisaj prin intermediul

loggiilor.