Ioan Marini – Ganduri crestine vol 1 si 2

Un cuvânt pentru cititorul neîntors la Dumnezeu

luni, 17 februarie 2014

Iubite cititorule, ca să poţi intra în cer, trebuie să te naşti din nou! Acolo nu pot intra de cât cei spălaţi şi înoiţi prin sângele Domnului Iisus şi prin Duhul Sfânt (Apoc. 22, 14). Domnul a spus: Trebuie să vă naşteţi din nou (Ioan 3, 7). Adevărata pace, siguranţa şi nădejdea se întemeiază pe sângele Domnului Iisus şi pe încredinţarea ce ne-o dă Duhul Sfânt, pe împlinirea poruncilor Lui – şi nu pe altceva. Mulţi oameni care trăiesc o viaţă liniştită n-au în inimile lor decât o pace înşelătoare. Această pace se datorează uneori orbirii şi nepăsării. În această stare, omul nu vede – au nu vrea să vadă – primejdia ce-l ameninţă din pricina păcatului. Alteori, această pace înşelătoare se întemeiează pe o părere greşită, foarte răspândită. În această stare, omul nu-L tăgăduieşte pe Dumnezeu, dar, necunoscându-L cum se cuvine, gândeşte despre El într-un fel care îi dă o linişte înşelătoare. Într-adevăr, după părerea lui, Bunul Dumnezeu e mulţumit de oameni aşa cum sunt ei: toţi aceia care n-au crimă pe cugetul lor pot să fie liniştiţi. Ce pace înşelătoare! Pacea unor astfel de oameni se întemeiază pe neprihănirea pe care şi-o dau ei înşişi, pe mulţimirea de sine însuşi. Judecata lor este foarte simplă: dacă ei sunt mulţimiţi, de ce n-ar fi şi Dumnezeu?!…

O astfel de pace este însă o pace înşelătoare. De aceea, cititorule, dacă ai o astfel de pace, e vremea să te trezeşti! Scutură uşurătatea şi schimbă-ţi gândurile copilăreşti despre Dumnezeu; nu te mai înşela cu mulţumirea de tine însuţi, datorită orbiei în care te afli!Priveşte la Dumnezeu, Care L-a dat jetfă pe Domnul Hristos, pentru păcatele noastre.

Crede şi încrede-te în El, primeşte-L ca Mântuitor al tău şi vei avea adevărata pace. Astfel, prin harul Său, vei putea fi schimbat într-o făptură nouă şi te vei bucura de ceea ce ai în Hristos: iertarea, pacea şi moştenirea vieţii veşnice.

„Deci, fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea Slavei lui Dumnezeu” (Rom. 5, 1-2)

Ioan Marini, din „Gânduri creştine”, vol. IEditura „Oastea Domnului” – Sibiu, 2003

Desţeleniţi-vă un ogor nou

marți, 21 octombrie 2014

– Ieremia 4, 3 –

 Inima noastră este ogorul duhovnicesc unde se seamănă sămânţa. Dar, ca în orice ogor, pentru ca sămânţa să poată prinde rădăcini şi să crească, trebuie ca ogorul să fie lucrat. De aceea spune Cuvântul Domnului: „Desţeleniţi-vă un ogor nou“ şi nu semănaţi în spini. Sămânţa căzută în pământ „nelucrat“ (lângă drum) a fost răpită de păsările cerului ori s-a uscat; iar pe cea căzută între spini, deşi s-a prins şi a crescut, au înăbuşit-o spinii. Numai cea căzută într-un pământ bun, lucrat şi curăţit de buruieni, a putut creşte şi aduce roadă (Matei 13, 18-23).

Dacă dorim să aducem roade, trebuie să arăm adânc ogorul inimii noastre, să-l „desţelenim“ şi să-l „curăţim“ de buruienile păcatelor, prin pocăinţă. Altfel degeaba seamănă şi degeaba aruncă Semănătorul seminţele în ogorul inimii noastre.

Iubite frate, ţi-ai cultivat tu vreodată ogorul inimii tale? A rupt vreodată plugul gliile sufletului tău? A fost semănată vreodată sămânţa cuvântului în tine? A prins rădăcini? Iar când buruienile păcatului au prins rădăcini în ogorul tău, ai căutat să le smulgi afară, sau le-ai lăsat să crească în voie?

Cu un cuvânt, eşti tu un „ogor lucrat“ sau o moină plină de mărăcini? Sărman de tine, omule, dacă ogorul inimii nu-ţi este încă „arat“ şi cultivat. Căci dacă pământul aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc (Evrei 6, 8).

O, dacă ar sufla peste tine Duhul lui Dumnezeu, ţi-ai da seama că inima ta trebuie să fie reînnoită prin plugul pocăinţei şi al harului dumnezeiesc şi semănată cu sămânţa cea bună a Evangheliei, până ce „recolta“ va răsplăti pe marele Semănător.

Să băgăm de seamă apoi că ţarina, lucrată ori nu, produce ceva: ori recoltă, ori buruieni. Pământul inimii mele şi acela al inimii tale, iubite cititorule, produce ceva. Noi nu putem trăi fără să producem ceva. Dacă tu eşti leneş în ogorul lui Hristos, atunci eşti activ în ogorul diavolului. Dacă nu semeni cuvântul Evangheliei şi nu rodeşti pentru Domnul, diavolul va veni el şi va se-măna neghina, care va fi legată în snopi, pentru focul cel de veci.

Observaţi, apoi, că pământul necultivat va produce recolta sa naturală: spini şi urzici. Care este rodul din fire – natural – al inimii mele şi al inimii tale? Care altul decât urzici şi scaieţi de păcate şi lene.

Omule, tu trebuie să-ţi cultivi grădina încredinţată ţie! Dacă risipeşti timpul în somn, nepăsare şi în mârşăvia păcatului şi a lumii, vei culege suferinţa şi vei fi răsplătit cu spini şi scaieţi.

Iubitul meu frate, dacă tu crezi în Hristos, atunci priveşte la Golgota şi adu-ţi inima ta sub ploaia harului Său, căci tare mi-e teamă că te-au umplut urzicile şi scaieţii!

Dacă noi primim în inimă sămânţa Duhului Sfânt şi-o ajutăm să crească, semănătura diavolului – dacă el şi-ar semăna-o – n-ar mai putea să crească. Duhul Sfânt slăbeşte puterea diavolului şi nimiceşte semănătura lui.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

„Nu vă împietriţi inimile… “

joi, 6 noiembrie 2014

– Evrei 4, 7 –

 Întoarcerea la Domnul nu este un lucru pe care să-l facă omul oricând voieş te, ci numai atunci când voieşte Dumnezeu; iar Dumnezeu voieşte astăzi. Atunci când citeşti Cuvântul Său ori când auzi o predică ce ţi-a străpuns inima, sau o cântare ce te-atrage la El, ori când vreun necaz te apasă şi te apleacă la rugăciune – şi multe alte astfel de prilejuri sunt acel astăzi când trebuie să te hotărăşti ca să te pocăieşti şi să te întorci la Dumnezeu.

Orice amânare este un prilej pierdut pe care nu-l vei mai întâlni niciodată. Orice împotrivire şi nehotărâre te duc la împietrire şi nepăsare faţă de Domnul şi Cuvântul Lui şi apoi la sfârşitul trist al celor mulţi care mor nemântuiţi.

La o adunare creştină, în urma unei predici, o doamnă fu convinsă de păcatele ei şi îndemnată să se predea Domnului. Ochii ei erau plini de lacrimi. Totuşi nu vru să se predea lui Dumnezeu. Mai târziu se îmbolnăvi de moarte şi în ultimele clipe strigă: Ah, locul unde mă duc este atât de întunecos!

„Astăzi“ e cuvântul mântuirii. Vino la El chiar acum! Predă-te Lui azi! Mâine poate e prea târziu…

Dacă până azi te-ai împotrivit, lasă-ţi inima pătrunsă de harul Duhului Sfânt şi vino plângând cu poetul care cântă:

 

„Iar astăzi singur mă-nfior

de-a’ mele fapte rele,

Iisuse, şi Te chem cu dor

în noaptea vieţii mele.

 

Mai vino iar, Iisuse Blând,

mai bate iar o dată;

Te-aştept cu sufletul plângând

Şi uşa descuiată.“

 

(Traian Dorz)

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Cunoaşterea în felul lumii şi cunoştinţa – descoperire

sâmbătă, 31 mai 2014

Fireşte, această cunoştinţă nu-i cea „cu capul“, pe care cineva şi-a putut-o câştiga prin şcoală ori citind cărţi. O astfel de cunoştinţă au şi vrăjmaşii Lui. Aşa L-au cunoscut

şi fariseii care L-au osândit la moarte. Aşa Îl cunosc şi prigonitorii care îi vor osândi pe ai Săi „din pricina Lui“ (Matei 5, 11). Aşa Îl cunosc şi beţivii, stricaţii şi mulţi dintre cei îndobitociţi în patimile lor, care s-ar supăra grozav dacă le-ar spune cineva că nu sunt creştini. Poate vor fi de aceştia chiar şi între cei ce predică ori scriu articole şi poezii frumoase despre El, dar care sunt nişte lacomi, mândri sau desfrânaţi. Sărmanii!… Mai bine s-ar pocăi… decât ar spune că-L cunosc pe Hristos.

Un învăţat îi spunea odată unui credincios: „Am citit Biblia de şaptesprezece ori, în limbile ei originale (ebraica şi greaca) şi m-am oprit la fiecare cuvânt mai deosebit. Ei bine, n-am găsit în ea învăţătură despre împăcarea pe care o înveţi dumneata.“ Acesta i-a răspuns savantului: „Lucrul acesta nu mă miră deloc. Deunăzi am vrut să aprind lumânarea şi n-am putut. De ce? Căpăcelul de stins lumânarea era deasupra ei; şi dacă de şaptesprezece ori aş fi încercat să fac acest lucru, tot n-aş fi izbutit. Ca acel căpăcel de stins lumânarea, aşa sunt prejudecăţile (părerile greşite) vârâte în suflet de o cultură fără Dumnezeu; şi, câtă vreme aceste prejudecăţi acoperă ochii cuiva, cititul nu foloseşte şi lumina lui Dumnezeu nu poate să pătrundă înăuntru. Pe Hristos nu înveţi să-L cunoşti aşa cum înveţi să cunoşti alfabetul, ci trebuie să ai o întâlnire cu El şi să-I urmezi, ca să poţi apoi să-L şi mărturiseşti.

O cunoaştere „în felul lumii“, o cunoaştere fără schimbarea vieţii nu valorează nimic. Este o cunoaştere zadarnică, nemântuitoare, ba chiar osânditoare. Tuturor celor care spun că-L cunosc, dar nu-L urmează şi nu fac voia lui Dumnezeu, El le spune: „Şi pentru ce Mă chemaţi «Doamne, Doamne», şi nu faceţi ce vă spun?“ (Luca 6, 46). În Ziua Judecăţii, mulţi din cei care spun că L-au cunoscut şi au lucrat pentru El vor fi osândiţi, fiindcă au trăit în păcate (Matei 7, 21-25; Luca 13, 22-30).

Deci o cunoaştere în felul lumii, o cunoaştere numai cu mintea, acel „ştiu“, „cunosc“, pe care de obicei îl spun oamenii cu privire la Hristos şi Evanghelie (deşi nu ştiu nimic), este o cunoaştere – în realitate, necunoaştere – ce nu-l schimbă pe om; este o cunoaştere numai pe dinafară, ca din auzite, în treacăt; nu este o gustare, o pipăire, o atingere şi cercetare serioasă, singurele care pot să-ţi dea adevărata cunoaştere.

O cunoaştere în felul lumii nu mântuieşte. Numai o cunoaştere cu inima, prin Duhul, o cunoaştere ce vine din atingerea cu Hristos, din întâlnirea personală cu El, este o cunoaştere mântuitoare. Numai cunoaşterea (cunoştinţa) ca descoperire a lui Dumnezeu este mântuitoare pentru suflet (Matei 11, 25-27). Această cunoaştere este un har. Binecuvântat să fie Dumnezeu! Ea nu vine de la om, ci este harul care se dă celor mici, celor smeriţi, celor zdrobiţi, celor nebăgaţi în seamă. Numai celor smeriţi Dumnezeu le dă har (Iacov 4, 6). Numai la aceştia se coboară Dumnezeu. Numai inimile zdrobite se pot învrednici să fie luminate şi prefăcute în locaşuri – temple – unde să locuiască Dumnezeu (Isaia 57, 15; Ioan 14, 23; Apoc. 3, 20)… Lăudat să fie Dumnezeu pentru aceasta!…

În vremea aceea, Iisus a luat cuvântul şi a zis: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta. Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere“ (Matei 11, 25-27).

Ioan Marini, din vol  1,”Gânduri creştine”

„Iată, Eu stau la uşă şi bat“

miercuri, 3 septembrie 2014

Cine este Cel care spune aceste cuvinte? Cine este Cel care „stă şi bate“?… Vreun om sărman şi fără căpătâi? Vreun cerşetor tremurând de frig şi înfometat? Nu! Ci Domnul Iisus bate la uşa inimii noastre. El, Împăratul împăraţilor, Domnul Slavei şi Mântuitorul lumii. Şi de ce stă şi bate, cerând voie pentru intrare? N-are El putere să intre? Ba da, dar El nu vrea să intre cu de-a sila, căci nu este un spărgător de uşi.

El stă şi bate, dar noi ţinem uşa încuiată cu zăvorul iubirii de sine şi al mândriei, cu zăvorul fricii deşarte de a nu ne hotărî pentru Domnul, din pricina lumii şi a prietenilor; cu zăvorul leneviei, ce ne împiedică să ne curăţim casa noastră murdară şi să stricăm lacătul apucăturilor noastre lumeşti şi urâte; cu zăvorul nepăsării şi al îndoielii, ce ne ţine adormiţi pe drojdiile păcatului în care am trăit; şi cu alte fel de fel de zăvoare, lucrate în fierăria iadului de către diavolul – încuietorul de inimi.

Şi noi suferim să stăm închişi în temniţa propriei noastre inimi, în timp ce Iisus Biruitorul şi Salvatorul stă la poarta inimii noastre şi bate, cerând intrare!…

O, netrebnice lacăte şi urâte zăvoare, până când veţi mai sta la porţile sărmanelor inimi?… O, sărmane inimi, până când veţi mai suferi la porţile voastre aceste încuietori păcătoase şi rele?… Până când veţi fi atât de nesimţitoare, încât să-L ţineţi afară pe Domnul vieţii, Împăratul Iisus, Mântuitorul vostru?… Până când?

Domnul S-a înjosit până acolo, că a venit la uşa sărăcăciosului tău bordei şi bate, cerând să intre. Iar tu te-ai mândrit şi L-ai nesocotit o viaţă întreagă. Ţi-a vorbit şi n-ai vrut s-asculţi… Te-a rugat, dar nu L-ai luat în seamă. O, suflete dragă, El mai bate încă o dată. Deschide măcar acum, deschide-I Domnului Iisus, ca să dobândeşti fericirea şi mântuirea cea veşnică.

Diavolul bate şi el…

Diavolul bate şi el la uşa inimii, cerând intrare acolo. El stă la uşă ca un hoţ şi viclean şi bate cu fel de fel de şoapte şi înşelăciuni.

Diavolul nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă mereu târcoale, să poată intra în inima oamenilor. Aici este locul unde vrea şi are el plăcere să stea.

Diavolul este un domnitor care caută cetatea inimii noastre (Efes. 6, 12)… Este un ucigător care caută viaţa noastră (Ioan 8, 44), un leu care caută pe cine să înghită (I Petru 5, 8), un semănător de neghină care caută ţarina inimii noastre, un amăgitor care caută pe cine să amăgească. El e potrivnicul tuturor credincioşilor şi vrăjmaşul lor; feriţi-vă de el! „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi!“ (Iacov 4, 7). Respingeţi-i sfaturile şi nu-i deschideţi când se a-propie de voi cu ispitele sale!

Dragă frate, nu uita! La uşa inimii tale bate Domnul şi bate şi diavolul. Stă în voia ta să tragi zăvorul pentru unul sau pentru altul.

Deschide-I Domnului, ca să afli mântuire, iertare, iubire şi pace.

Ioan Marini – Gânduri creştine ( vol 1)

Răscumpărare

duminică, 19 octombrie 2014

Chiar şi în privinţa trupului său, atât de neputincios şi plin de slăbiciuni, copilul lui Dumnezeu are o nădejde plină de mângâiere, ştiind că „…acest trup stricăcios“ trebuie să se îmbrace în nestricăciune şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire… Atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă“. Astfel cel din urmă vrăjmaş – moartea – va fi nimicit (I Cor. 15, 26; 15, 53-54).

Trupul, care a trecut prin umilinţa păcatului şi a morţii, va fi proslăvit şi izbăvit din  robia stricăciunii pe totdeauna.

Privind la toate acestea prin credinţă şi văzându-le împlinindu-se la vremea lor, credinciosul se bucură în nădejdea slavei lui Dumnezeu… prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am căpătat împăcarea (Rom. 5, 11). Căci dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos Iisus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, Care locuieşte în voi (Rom. 8, 11).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Fiule, dă-mi inima ta!

miercuri, 15 octombrie 2014

– Prov. 23, 26 –

Ferice este ziua când lacătul şi zăvorul de la uşa unei inimi au căzut la pământ şi Domnul a trecut pragul în casa unui suflet: „…voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20). El vine să rămână acolo pentru totdeauna, de aceea şi tu trebuie să-L primeşti şi să-I predai toate cheile de la încăperile inimii tale. El vrea să fie singur Stăpân, de aceea trebuie să te lepezi cu hotărâre de asupritorul cel rău, de diavolul şi de toate lucrurile lui; să arunci afară toate vechiturile păcatelor, ca să poţi fi o „frământătură nouă… fără aluatul vechi“ (I Cor. 5, 7).

Când Domnul îţi spune: „Fiule, dă-mi inima ta!“, El îţi cere întreagă inima şi întreagă făptura ta. Zacheu a primit o mântuire deplină fiindcă a predat tot. Numai atunci câştigăm tot, când predăm tot. Trebuie să-I predăm Domnului, fără rezerve, întreagă inima noastră, ca El singur să fie stăpân într-însa.

Într-o ţară nu pot fi doi conducători, doi regi, şi nici într-o casă nu pot porunci mai mulţi stăpâni. Tot aşa, nici în inima noastră nu pot fi doi sau mai mulţi stăpâni. Căci nimeni nu poate sluji la doi domni. „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Matei 6, 24).

Un om a cercetat odată pe un prieten al său care locuia într-o frumoasă casă la oraş.– În frumoasă casă locuieşti!… Dar ce-i cu ferestrele acelea de sunt astupate?– Apoi, răspunse prietenul său, proprietarul şi-a rezervat pentru el nişte odăi în care şi-a strâns mobila şi în care nu intră nimeni. Când le va deschide, desigur că vor fi pline de păianjeni şi alte feluri de gângănii.

Iată, întocmai aşa face omul şi cu inima lui. Îi predă şi vrea să-I predea Domnului o parte din ea, păstrând, în acelaşi timp, o „rezervă“ a câtorva unghere şi odăiţe ascunse, unde lumina nu poate pătrunde şi unde păcatul se poate ascunde în voie. Aici şarpele cel viclean îşi depune ouăle din care în curând ies alţi şerpi care muşcă amarnic şi otrăvesc din nou viaţa şi întreaga fiinţă. Şi dacă nu sunt nimiciţi la timp, muşcăturile lor veninoase pot aduce şi moartea.

Cititorule, inima noastră nu poate fi cu totul goală. În ea va stăpâni ori Hristos, ori Satana. Dacă tu nu eşti şi nu te-ai hotărât pentru Dumnezeu, neutru încă nu poţi sta. În această luptă, fiecare este pentru Dumnezeu sau pentru duşmanul lui Dumnezeu. Inima ta nu poate rămâne o coală de hârtie albă. Iscălitura Satanei este pe coala inimii – deşi tu nu-i vezi mâzgălitura. Şi dacă Hristos n-a şters această murdărie şi nu Şi-a înscris numele Său într-însa, atunci autograful Satanei e sigur acolo.

Dar parcă te aud dezvinovăţindu-te şi zicând: Eu n-am păcate, trăiesc o viaţă morală; n-am omorât, n-am furat, n-am dat foc nimănui şi altele. Însă dacă ţi-ai privi şi ţi-ai cerceta serios inima, atunci ai vedea că acolo e duşmănie faţă de Dumnezeu şi de căile Sale.

Tu nu-I iubeşti poruncile, nu-L iubeşti pe Fiul Său şi Evanghelia, eşti un străin faţă de El, iar inima ta e plină de pofte murdare şi de gânduri urâte ce cresc şi înfloresc în voie. Dacă Mântuitorul n a curăţit inima noastră, ea este izvorul otrăvit din care se adapă şi se otrăveşte toată viaţa. „Căci dinăuntru, din inima omului – zice Mântuitorul – ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea“ (Marcu 7, 21-22).

În starea sa cea decăzută şi păcătoasă, inima este un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peşteră de tâlhari, o magazie de răutăţi. Spre inima aceasta Se îndreaptă Duhul Sfânt cu darurile Golgotei. Spre inima aceasta Se îndreaptă Domnul, spunând: „Fiule, dă-Mi inima ta!“.

Cu ajutorul Golgotei, inima se poate face – şi trebuie să se facă – un locaş al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Până când înăuntrul nostru nu se zideşte o inimă nouă şi curată, toată mântuirea noastră este o spoială, o casă zidită pe nisip. Deschide ţi dar inima, aruncă afară toate răutăţile şi primeşte-L pe Domnul Iisus, ca să fii mântuit.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Prin cunoaşterea lui Hristos, o nouă făptură

marți, 18 noiembrie 2014

– Isaia 53, 10; II Cor. 5, 16 –

 Mântuirea vine prin cunoaşterea Domnului Hristos. Iată ce scrie la Isaia 53, 10-11: „Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, Îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.(…) Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.“

În rugăciunea Sa din urmă – ca Mare Preot Mijlocitor – Domnul Iisus spune: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).

Apostolul Petru afirmă acelaşi lucru atunci când scrie: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa“ (II Petru 1, 3).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

O făptură nouă

vineri, 5 decembrie 2014

Punctul însemnat în cele de mai sus este cuvântul „nou“ în Hristos, „o făptură nouă“. Este ţinta pe care Dumnezeu a voit s-o ajungă cu omul: să-l înnoiască, să facă din el o făptură nouă, ascultătoare, curată, neprihănită, prin înlăturarea păcatului şi a vieţii eului păcătos care l-a nenorocit şi l-a despărţit de binele şi fericirea ce i le dăduse Făcătorul său. Această ţintă a fost atinsă prin Hristos, Care a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia… (Efes. 2, 14-18). Prin cunoaşterea şi primirea Lui prin credinţă, suntem ajunşi la ţinta lui Dumnezeu: de a fi înfiaţi, de a fi primiţi din nou în braţele dragostei Lui, după ce păcatul ne rătăcise şi ne despărţise de El. Plin de dragoste, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să ne caute. Şi, prin jertfa vieţii Acestuia, după ce ne-a iertat toate păcatele, vrea să ne aşeze pentru totdeauna în Casa cea cu multe locaşuri a Tatălui (Ioan 14, 1-3).

Tot ce ni s-a dat de la Tatăl avem în Hristos. El a fost făcut pentru noi: înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). A-L cunoaşte pe El, iată deci ţinta pe care trebuie s-o ai! Această singură cunoştinţă te poate salva şi mântui. „Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa… Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa“ (Isaia 53, 11-12). Adică îi va face făpturi noi, neprihănite.

Cunoaşterea lui Hristos prin har şi primirea Lui prin credinţă aduc asupra ta sângele ispăşitor, ştergerea păcatelor şi înnoirea vieţii. Fiind curăţit şi izbăvit de puterea păcatului, nu mai trăieşti după voia firii pământeşti (a eului), ci după voia şi îndemnul Duhului. Nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru tine (II Cor. 5, 15).

Fiind „o făptură nouă“, nu-L mai cunoşti pe Hristos „în felul lumii“. El nu mai este pentru tine un străin de care nici să nu te sinchiseşti când făceai păcatul şi faţă de care erai nepăsător, ca de orice necunoscut. Nu! Ci acum El e Mântuitorul tău pe Care-L iubeşti; Domnul Căruia I te supui; Stăpânul de Care asculţi; Păstorul după Care mergi. El e totul pentru tine. Totul ai în El. Acum nu mai eşti un străin în casa Lui. „Deci, dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci

sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“ (Efes. 2, 19). Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori… (Rom. 8, 17). Iată ce avem, ce am primit prin jertfa Lui, prin harul lui Dumnezeu. „Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh“ (Efes. 2, 18).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Dând totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos

miercuri, 19 noiembrie 2014

Apostolul Pavel este acela care a dat totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos. Tot ce era pentru el cinste lumească, „toate lucrurile pământeşti“ le-a dat la o parte, socotindu-le ca un „gunoi“, ca să-L câştige pe Hristos. El a fost acel om înţelept care, aflând ogorul ce avea ascunsă într-însul comoara, a vândut totul şi, mergând, a cumpărat ţarina unde era îngropat mărgăritarul (comoara de preţ) (Matei 13, 44-46).

„Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui“ (Filip. 3, 7-10).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

O schimbare totală (I)

luni, 8 decembrie 2014

Urmarea acestei „înnoiri“ este o schimbare totală a vieţii. Alte vorbe, alte fapte, alte gânduri, alte planuri, alte dorinţe, alt fel de a vedea, alt fel de a judeca şi privi lucrurile decât înainte. Altădată judecai în felul lumii, vorbeai în felul ei; aveai şi tu „felul tău“ de a fi…

Acum, fiind „în Hristos“, eşti o făptură nouă. „Cele vechi s-au dus“. Fiind „în Hristos“, te schimbi după cum este El; iei felul Lui de a fi. Ai gândul lui Hristos. Având viaţa Lui în tine, arăţi şi tu în afară viaţa aceasta. Cei născuţi din nou, fiind născuţi din Dumnezeu („Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dintr-Unul sunt toţi“ – Evrei 2, 11), trăiesc o viaţă potrivită cu Acela din Care s-au născut, potrivit cuvântului: „Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi“ (Efes. 5, 1).

A vedea totul prin Hristos

Apoi, ca făptură nouă, nu mai cunoşti pe nimeni în felul lumii. Nu mai vezi pe nimeni în felul lumii. Ci vezi totul în Hristos şi prin Hristos. De pildă, când erai în lume, fericeai pe cei bogaţi, pe cei mari, pe cei sănătoşi, pe cei cărora totul le mergea din plin şi nu duceau lipsă de nimic. Acum nu fericeşti pe nimeni în felul acesta, ci mai degrabă le plângi de milă când nu-L cunosc pe Domnul şi nu au mântuirea. Domnul Hristos spune acestui fel de oameni: „Dar vai vouă, bogaţilor, (…) vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum (…), vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine…“ (Luca 6, 24-26). Altădată îi priveai pe cei credincioşi drept nişte nenorociţi şi vrednici de dispreţ; acum te bucuri de ei ca de cei mai înţelepţi şi mai fericiţi oameni, spunând ca şi David: şi sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi sunt toată plăcerea mea (Ps. 15, 3).

Nu mai este teamă…

Mai înainte aveai groază de sărăcie, de lipsuri, de dureri, de prigoniri, de ocara lumii, de acel „ce va zice lumea“; aveai teamă că n-o să ai ce mânca şi ce îmbrăca; aveai frică de boală, de moarte, de judecată; Evanghelia, rugăciunea îţi erau tot atât de neplăcute ca şi o mâncare de post. Nu le puteai suferi. Acum totul s-a schimbat: în suferinţă nu-l mai vezi pe diavolul negru care vine să-ţi facă rău, ci un har pentru care te bucuri, fiindcă suferinţa are ca urmare „roada paşnică a dreptăţii“ (Evrei 12, 11).  (va urma)

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

O schimbare totală (II)

miercuri, 10 decembrie 2014

În sărăcie – prisos şi dărnicie

Sărăcia, lipsa de hrană şi îmbrăcăminte nu te mai îngrijorează. Având ca tată pe Acela care îngrijeşte de păsările cerului şi îmbracă florile câmpului în podoabe, poţi fi fără teamă, fiindcă

Tatăl va purta grijă de tine cu atât mai mult cu cât eşti un copil al Său, răscumpărat prin sângele Domnului Hristos, Preaiubitul Lui (Matei 6, 25-33).

Mulţumindu-se cu puţin, credinciosul copil al lui Dumnezeu nu numai că nu duce lipsă de nimic, dar poate să-i ajute şi pe alţii, care sunt mai lipsiţi decât el. El nu poate uita ceea ce Dumnezeu îi spune, că: „…având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi“ (I Tim. 6, 8). Acei ale căror haine, strânse grămadă pe paturi, în lăzi sau în dulapuri, au slujit doar ca hrană moliilor – în timp ce săracii şi bolnavii au zăcut despuiaţi pe scândură goală! – vor striga şi se vor tângui din pricina nenorocirilor ce au să vină peste ei (Iacov 5, 1-6; Matei 6, 19-21).

Încrezător în Cel care a spus: „Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci Însuşi Dumnezeu a zis: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi!»“ (Evrei 13, 5), şi: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă!“ (Matei 6, 33), cel credincios este milos, ajută cât mai mult lucrarea lui Dumnezeu şi răspândirea Cuvântului Său şi merge liniştit înainte, spre Cetatea vieţii, ştiind că nu va duce lipsă de nimic. În ziua necazului, va fi ajutat de Domnul, potrivit făgăduinţelor Sale: „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman! În ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâna vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească pe el“ (Ps. 40, 1-3). Cel care face milă în veac nu se va clătina… El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul… capul i se înalţă cu slavă (Ps. 112).

În boli şi încercări – răbdare

În boli, în încercări şi dureri, cel născut din nou nu mai vede, ca înainte, pe diavolul – ci voia Tatălui. El ştie că pentru a intra în deplină bucurie în cer trebuie să fie făcut desăvârşit şi sfinţit, curăţit deplin de sine însuşi, de ceea ce mai ţine de omul cel vechi, iar această curăţire nu se poate face fără cuptorul suferinţei. Ştie că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea care nu înşală (Rom. 5, 3-5) şi, dacă suferă împreună cu Hristos, va fi şi proslăvit împreună cu El (Rom. 8, 17).

Chiar când suferinţa vine ca o pedeapsă, el şi atunci sărută nuiaua care a venit să-i aducă cea mai mare binecuvântare: să-l facă părtaş sfinţeniei Tatălui şi să-i aducă roada dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12, 5-11).

Astfel, prin credinţă, se poate bucura mult, chiar dacă „acum“ va trebui să fie întristat pentru puţină vreme, prin felurite încercări… socotind, pe drept, că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi… Încercarea suferită cu răbdare are ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Iisus Hristos (I Petru 1, 5-7; Rom. 8, 18). (va urma)

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

O schimbare totală (III)

vineri, 12 decembrie 2014

Deplină supunere

Iar când cea mai grea încercare ar sfărâma totul în viaţa sa, credinciosul poate totuşi spune cu o deplină şi liniştită nădejde şi încredere în Dumnezeul său: „Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-au inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele, şi partea mea, Dumnezeule, în veac“ (Ps. 42, 24-25).

 În prigonire – bucurie

Când copilul lui Dumnezeu trece prin prigoniri, ocări şi batjocuri pentru Numele lui Hristos, nu-şi pierde cumpătul şi nu se necăjeşte. Privind la Stăpânul său, Îl vede cum, aici pe pământ, a fost dispreţuit şi ocărât de oameni, batjocorit şi răstignit între tâlhari, fără să se împotrivească, fără să strige, El suferă, tace şi se roagă pentru vrăjmaşii Săi… Şi credinciosul şi-aduce aminte că el a spus demult alor Săi: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. (…) Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. (…) Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu. Şi acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.“ (Ioan 15, 18-20; 16, 2-3).

Mântuitorul a spus alor Săi, care au de pătimit pentru El: „Ferice de voi! (…) Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!“ (Matei 5, 10-12). Bucuraţi-vă – scrie şi Apostolul Petru – întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui! Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul Slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Dacă cineva suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta (I Petru 4, 12-16). Da! „Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, căci şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să păşiţi pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21). „Căci, cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi suferiţi pentru El“ (Filip. 1, 29).

Credinciosul ştie că prin multe necazuri trebuie să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, de aceea, întărindu-se în Mântuitorul său, Care i-a spus să îndrăznească (Ioan 16, 33), îşi încredinţează sufletul credinciosului Ziditor, făcând ceea ce este bine (I Petru 4, 19). ( va urma)

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Făcând totul pentru a-L face cunoscut

luni, 24 noiembrie 2014

Acelaşi lucru îl scrie şi fraţilor săi din toate părţile, căci toată truda lui de zi şi noapte, întreaga predică şi tot ce face pentru fraţi ori pentru sărmanii păcătoşi nemântuiţi este să li-L facă cunoscut pe Hristos, să-L descopere pe El şi măreaţa Sa jertfă ispăşitoare, pentru ca ei să-L vadă, să-L cunoască, să creadă, să-L iubească, să se predea Lui şi să fie mântuiţi. Căci „…întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi“ – decât numele Iisus (Fapte 4, 12; I Cor. 6, 11).

Prin acest Singur Nume avem mântuirea. A-L cunoaşte, a-L primi, a crede în El – iată totul!

Pe pământ şi sus, în ceruri,

nu e nume mai frumos,

nu e nume-atât de dulce

ca şi Numele Hristos.

Nume sfânt şi duios,

Numele ce-l poartă El,

o, ce sfânt şi frumos –

Numele Emanuel!

Orice om din lume fie,

prinţ ori rege dac-ar fi,

pe Iisus nici doar o clipă

n-o să-L poată-nlocui.

Şi nimica nu-i în lume

mai de preţ şi mai frumos

ca un om ce poate spune:

Sunt copil al lui Hristos!

Acest Nume scump, singurul Nume dat oamenilor în care pot să fie mântuiţi, acest Nume dulce şi plin de putere înseamnă totul pentru Apostolul Pavel. De când L-a aflat, trăieşte prin El şi caută să-L facă cunoscut şi altora, pentru ca să fie mântuiţi.

„Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta Răstignit“ (I Cor. 2, 2).

Galatenilor le scrie că înaintea ochilor lor a fost zugrăvit Iisus Hristos ca răstignit (Gal. 3, 1). Şi cât de adânc e mâhnită inima lui atunci când fraţii din Galatia – amăgiţi de nişte prooroci mincinoşi care lucrau printre ei cu litera legii – îşi iau ochii de la Hristos cel Răstignit pe Care L-au cunoscut şi primit prin credinţă, pentru a se întoarce la „faptele legii“ de la care aşteptau zadarnic să primească ceea ce numai prin credinţa în Domnul Hristos se poate primi: mântuirea. Căci toţi cei ce se bazează pe faptele legii sunt sub blestem, pe când cei ce se bazează pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios (Gal. 3, 4;10).

Efesenilor le scrie că se roagă pentru ei ca să cunoască „iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă“, spre a se umple „de toată plinătatea lui Dumnezeu“ (Efes. 3, 19). Prin urmare, la plinătatea lui Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin cunoaşterea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă… Iar pentru aceasta slăveşte pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, „făcându-ne cunoscută taina voinţei Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte“ (Efes. 1, 9).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

A iubi este foarte frumos, dar şi foarte greu.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Iubirea este unul dintre cele mai imprecise cuvinte dintre cuvintele noastre. Prin iubire se înţelege câteodată adoraţie, câteodată dragoste, altă dată simţământ ori milostenie sau filantropie; dar iubirea, pe buzele lui Iisus, a fost ceva ce se deosebeşte de toate acestea. De fapt, El n-a spus ce este iubirea, dar a arătat ce este ea. Niciodată El n-a lăsat pe cineva în neştiinţă şi întuneric. Când i-a spus cărturarului să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, îi arăta lămurit şi cum s-o aplice şi s-o trăiască, spunând minunata pildă a samariteanului.

Apoi, când porunceşte apostolilor Lui să se iubească unul pe altul, nu-i lasă în întuneric cu privire la înţelesul acestei porunci. El atârnă o lampă deasupra poruncii pe care o dă, în lumina căreia ei pot citi lămurit gândul Lui sfânt: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi…“

Să vă iubiţi cum v-am iubit. Deci, iată! Ei trebuie să se iubească unul pe altul precum i-a iubit El. Singur El este tabloul care ilustrează calea ce trebuie urmată. Nimeni altul decât El n-are dreptul de-a explica însemnătatea iubirii în vreun alt chip. Tâlcuirea Lui e de-ajuns pentru acest minunat cuvânt al Său. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii „după cum Eu v-am iubit pe voi“.

Mulţi teologi s-au poticnit de cuvântul „nouă“ – o poruncă „nouă“. Unul a tradus cuvântul „nouă“ prin „ceva nou“, altul a tradus „reînnoire“, altul „neaşteptat“, altul „ultima poruncă“ iar altul a spus că ea este o „ilustraţie“. Unii teologi au încercat să arate cu dovezi că porunca cea nouă e tot cea veche. Dar dacă ar fi cea veche, Domnul Iisus n-ar numi-o nouă!

Ar fi cea veche, dacă nu ar însemna mai mult decât aceea din Levitic: „…să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Lev. 19, 18); însă nu! nu e aceasta porunca pe care o dă Iisus Apostolilor Săi în ultima seară a vieţii Sale pământeşti. Nu, ci e cu totul alta. Porunca din Levitic e o poruncă spusă în general, pentru toţi şi, în special, pentru poporul Israel. Dar porunca cea nouă e cu totul deosebită de aceea. Ea nu e pentru lume; ea e pentru Apostoli – pentru cei ce se pretind a fi credincioşi şi creştini – pentru membrii Bisericii creştine. Dacă o înţelegem pentru toţi, îi pierdem înţelesul. Ea pretinde o iubire deosebită, de la un popor deosebit. Noi trebuie să-l iubim pe aproapele nostru, dar trebuie să începem prin a-i iubi pe cei de o credinţă cu noi. Noi învăţăm a iubi pe toţi oamenii iubindu-i în primul rând pe membrii familiei noastre creştine. A iubi este foarte frumos, dar şi foarte greu. Lecţia aceasta o putem învăţa numai în şcoala lui Iisus Hristos. Numai în şcoala Golgotei putem cuprinde şi înţelege taina aceasta minunată, iubirea!… Toată omenirea trebuie să devină o frăţietate, dar mai întâi trebuie ca toţi cei credincioşi, Biserica, să fie o frăţietate plină de iubire. Cei care Îl urmează pe Domnul Iisus Hristos trebuie să fie nu

străini şi nepăsători unul faţă de altul, ci fraţi sinceri şi iubitori, să se iubească precum El i-a iubit pe ei.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Calea lui Iisus e calea iubirii.

marți, 25 noiembrie 2014

Calea lui Iisus este calea lui Dumnezeu, calea Crucii şi a Duhului Sfânt, calea dragostei. Lumea nu cunoaşte această cale, fiindcă nu cunoaşte pe Dumnezeu Care este dragostea. Şi, ca într-un deşert uscat, oamenii tânjesc şi mor din lipsă de iubire.

Şi vrăjmaşul sufletelor luptă cu îndârjire să înmulţească păcatul şi să ucidă iubirea dintre oameni. El umblă să strice iubirea dintre copiii lui Dumnezeu şi face totul să înşele, dacă va fi cu putinţă şi pe cei aleşi, ca să poată aduce domnia urii şi a păcatului pe acest pământ.

O, fraţii mei iubiţi! Lupta a fost şi este grea. Şi cea care a fost rănită mai greu în lupta nemiloasă e scumpa iubire. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci“. Dar Domnul nu ne-a părăsit. Iubirea nu ne-a părăsit. Ea poate să fie din nou aprinsă în inimile reci şi să umple iarăşi de putere pe cei slabi. Chemaţi-o să vină şi să ardă din nou pe vatra sufletelor voastre însetate după plinătatea ei. Aduceţi-vă aminte de cântarea noastră de odinioară, din vremea „furtunii“:

De slăbiţi, sau pierdeţi dragostea dintâi

El va umple iar cu sfintele văpăi;

Să priviţi la Cruce-atunci ca la un steag

El vă face lucrul vostru iarăşi drag.

O, voi toţi cei care iubiţi pe Dumnezeu, fraţi şi credincioşi în Domnul Iisus! Alungaţi răutatea dintre voi şi veniţi să lucrăm şi să luptăm ca să vină Împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia iubirii. Să vină împărăţia de Lumină, de Libertate şi Dragoste, săturată cu puterea Harului şi a Dragostei

lui Iisus, care-i dulceaţa primăverii. „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri, care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă odihniţi de loc! Şi nu-i daţi răgaz, până nu va aşeza din nou Ierusalimul, şi-l va face o laudă pe pământ“ (Is 62, 67).

Voi ostaşi ai Săi ce Domnul v-a ales

Ridicaţi spre ceruri mâinile mai des.

Vă rugaţi, lucraţi, chemaţi, mărturisiţi

Aduceţi mai multe suflete, grăbiţi.

Da, faceţi totul, jertfiţi totul pentru Împărăţia iubirii, pentru Împăratul iubirii, pentru Mirele Iisus.

Iată, fraţilor, calea noastră; iată lucrarea noastră; iată menirea noastră pe acest pământ: Să urmăm acea cale nespus mai bună, despre care vorbeşte apostolul Pavel în epistola către Corinteni, cap. 13 şi pe care ne-a poruncit-o Domnul Iisus. Aceasta e porunca Lui: „Să credem în Numele Fiului Său Iisus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El“ (I In 3, 16-18, 23).

„Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi Hristos a murit pentru noi“ (Rom 5, 8). „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei“ (II Cor 5, 15).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Ascultarea

miercuri, 19 martie 2014

„Ascultarea este mai bună decât jertfa, şi supunerea, mai bună decât grăsimea berbecilor” ( I Regi 15, 22).

Inima noastră este nespus de rea şi ne înşeală îngrozitor când dorim să ajungem la o ţintă anumită.Ne dă cele mai potrivnice temeiuri, ca să facem ceea ce dorim; iar ochii minţii noastre, întunecaţi de interese personale sau de o voinţă necugetată, nu mai sunt în stare să priceapă rostul acestor temeiuri.Mulţi, ca să rămână în starea pe care, de altfel, o recunosc ca greşită, spun că numai în această stare pot avea un câmp de lucru mai întins, uitând de cuvântul Domnului: „Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plăcute Domnului ca şi ascultarea glasului Domnului? „Ascultarea este mai bună decât jertfa, şi supunerea, mai bună decât grăsimea berbecilor” ( I Regi 15, 22).Acesta e răspunsul lui Dumnezeu la orice apărare a omului.Fraţilor iubiţi, să luăm aminte la Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-i dăm voie inimii noastre să se lase înduplecată de îndemnurile omului firesc. Să privim „ţintă” la Iisus şi să ascultăm de El!Ascultare…ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu! Iată ce ne poate scăpa de orice duh de rătăcire şi de orice abatere de la calea Domnului. Să luăm pildă de ascultare de la Domnul Iisus Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce” (Filip. 2, 8). Când vin ispitele şi oamenii vor căuta să ne smulgă din această „ascultare”, să le spunem fără înconjur: la o parte, căci trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de pameni (Fapte 5, 29).

E greu războiul, Doamne,şi  mulţi sunt trădătorii;îndură-Te, Iisuse,şi-ajută-Ţi luptătorii;ajută-ne să spunemîntregul Tău Cuvântşi-n faţa judecăţii,şi-n gura de mormânt.

Ioan Marini, din vol. I „Gânduri creştine”Editura „Oastea Domnului” – Sibiu, 2003

Ferice de cei cu inima curată

miercuri, 22 octombrie 2014

...ei vor vedea pe Dumnezeu

– Matei 5, 8 –

Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule

Cel mai de preţ lucru pentru noi este să avem o inimă curată. Într-o astfel de inimă, se oglindeşte Dumnezeu, aşa cum soarele se oglindeşte în apele unui lac curat şi limpede.

Deci ţinta noastră să fie ca, prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, să ne curăţim mereu lăuntrul nostru de orice gând rău, de orice întinăciune şi întinare, căci numai aşa ne putem păstra curat templul cel preţios al inimii noastre.

Sileşte-te dar mereu pentru aceasta, iar dacă inima ta este întinată şi murdară, vino îndată să mergem pe urmele lui David, care, atunci când şi-a pierdut inima curată, plângea şi se tânguia, rugându-se cu lacrimi amare Domnului şi zicând: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele“ (Ps. 50, 11).

 Trebuie ca, mai întâi, inima noastră firească şi veche, care e nespus de înşelătoare şi deznădăj-duit de rea (Ier. 17, 9), să fie înfrântă, umilită şi smerită, ca să poată ajunge curată.

Dar, pentru a ajunge la inima cea „curată“ de la Matei 5, 8 – care va vedea pe Dumnezeu –, trebuie să trecem prin durerea inimii zdrobite şi înfrânte din Psalmul 50, 17, prin pocăinţa care smereşte; s-o stropim cu lacrimile durerii şi ale căinţei pentru abaterile noastre şi s-o înmuiem în sângele Domnului Iisus Hristos, care ne curăţă de orice păcat (I Ioan l, 7).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

A vedea totul prin Hristos

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Apoi, ca făptură nouă, nu mai cunoşti pe nimeni în felul lumii. Nu mai vezi pe nimeni în felul lumii. Ci vezi totul în Hristos şi prin Hristos. De pildă, când erai în lume, fericeai pe cei bogaţi, pe cei mari, pe cei sănătoşi, pe cei cărora totul le mergea din plin şi nu duceau lipsă de nimic. Acum nu fericeşti pe nimeni în felul acesta, ci mai degrabă le plângi de milă când nu-L cunosc pe Domnul şi nu au mântuirea. Domnul Hristos spune acestui fel de oameni: „Dar vai vouă, bogaţilor, (…) vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum (…), vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine…“ (Luca 6, 24-26). Altădată îi priveai pe cei credincioşi drept nişte nenorociţi şi vrednici de dispreţ; acum te bucuri de ei ca de cei mai înţelepţi şi mai fericiţi oameni, spunând ca şi David: şi sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi sunt toată plăcerea mea (Ps. 15, 3).

Nu mai este teamă…Mai înainte aveai groază de sărăcie, de lipsuri, de dureri, de prigoniri, de ocara lumii, de acel „ce va zice lumea“; aveai teamă că n-o să ai ce mânca şi ce îmbrăca; aveai frică de boală, de moarte, de judecată; Evanghelia, rugăciunea îţi erau tot atât de neplăcute ca şi o mâncare de post. Nu le puteai suferi. Acum totul s-a schimbat: în suferinţă nu-l mai vezi pe diavolul negru care vine să-ţi facă rău, ci un har pentru care te bucuri, fiindcă suferinţa are ca urmare „roada paşnică a dreptăţii“ (Evrei 12, 11).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Amestecătura

joi, 27 noiembrie 2014

„Nu vă înjugaţi la un jug străin cu cei necredincioşi“ – II Cor. 6, 14 –

 Nimeni nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24). Aceste cuvinte ale Domnului sunt foarte serioase pentru orice om credincios. Ele arată hotărât că viaţa lui nu poate fi un compromis între bine şi rău, între păcat şi sfinţenie, între Hristos şi mamona. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei. Sfântul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint, spune iarăşi lămurit: „Nu vă înjugaţi la un jug străin cu cei necredincioşi; căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce legătură are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Sau ce însoţire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Doar voi sunteţi Biserica Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu (I Cor. 3, 16).

După cele de mai sus, se vede lămurit că poziţia celui credincios faţă de lume, faţă de păcat şi de tot ceea ce ţine de Satana e una singură: despărţirea. Compromisul e despărţirea de Dumnezeu, e moarte şi osândă.

În primele versete ale capitolului 6 din cartea Facerii sunt arătate desluşit „roadele“ acestui „amestec“ nenorocit şi ale „unirii“ neîngăduite de Dumnezeu, între cei credincioşi şi cei necredincioşi, cu învăţătură pentru toţi cei care vor să înţeleagă, pentru ca să nu le ajungă urma.

Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase şi dintre toate şi-au luat de neveste pe

acelea pe care şi le-au ales. Urmarea acestei „uniri“ între fiii lui Dumnezeu şi „fetele oamenilor“ a fost stricăciunea şi biruinţa răului şi a păcatului, fără putinţă de îndreptare.

Amestecul celor sfinte cu cele lumeşti nu poate avea altă urmare decât răul. Amestecul lucrurilor lui Dumnezeu cu cele ale oamenilor e un mare rău şi un mijloc puternic prin care strică vrăjmaşul mărturia lui Hristos pe pământ. Acest amestec se îmbracă adeseori cu cele mai frumoase podoabe, încât îl poţi lua drept ceva dumnezeiesc, foarte de dorit, chiar drept lucrare a Duhului Sfânt şi nici nu bănuieşti măcar că este ceva rău. Dacă însă lăsăm lumina lui Dumnezeu să pătrundă judecata noastră, vedem numaidecât că din acest amestec nu poate ieşi nimic bun. Căci Dumnezeu nu Se slujeşte niciodată de „pleava“ mândriei şi de „cojile“ oamenilor pentru a-Şi răspândi adevărul Său sau pentru a apăra interesele acelora care sunt chemaţi să fie martorii Lui pe pământ. Despărţirea de orice rău este rânduiala lui Dumnezeu şi această rânduială nu se poate călca fără să se aducă o pagubă mare adevărului şi mântuirii sufletelor.

Dacă sămânţa sfântă nu se păstrează curată, totul e pierdut în ce priveşte mărturia adevărului pe pământ. Ocoşelile omului de a corecta, de a cizela şi de a reglementa lucrurile, unde nu trebuie să se amestece, au adus şi aduc multă pagubă lucrării curate şi mărturiei adevărului. Cea mai de seamă străduinţă a Satanei a fost să nimicească planul lui Dumnezeu, răpunând sămânţa sfântă; apoi, neizbutind, a căutat să o strice.

Astfel s-a ivit în Biserica primară rătăcirea balaamiţilor şi a nicolaiţilor (Apoc. 2, 14-15), care nu era altceva decât „amestecul“ de care s-a amintit mai sus. Erau învăţături omeneşti ce îngăduiau amestecul răului cu binele, amestecul omenescului cu dumnezeiescul, al adevărului cu minciuna, al păcatului cu sfinţenia şi al închinării la idoli cu rugăciunea etc. Despre această învăţătură a nicolaiţilor, Domnul zice: „Eu o urăsc!“. Orice „amestec“ este „urât“ de Domnul. Unde este amestecătură, nu poate fi binecuvântarea Lui, nici lucrarea Lui.

Bisericii din Efes, Domnul îi spune: „Ai însă partea bună că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu“ (Apoc. 2, 6).

Iubiţi fraţi, este de mare însemnătate să înţelegem bine urmarea legăturii dintre „fiii lui Dumnezeu“ şi „fetele oamenilor“ şi faptul că Dumnezeu „urăşte“ „amestecul“, învăţătura lui Balaam şi a nicolaiţilor. Căci în vremea noastră, mai mult ca oricând, ne paşte o mare primejdie, anume pornirea de a ciunti adevărul de dragul aşa-zisei „uniri în Hristos“. Să ne ferim cu mare grijă de aşa ceva! Adevărata unire nu se capătă prin jertfirea adevărului. Parola credincioşilor de azi ar trebui să fie: «adevăr cu orice preţ!» Să păstrezi adevărul cu orice preţ. Dacă pe această cale poţi avea unire, foarte bine; dar, înainte de toate, să păstrezi adevărul.

O unire ce se face jertfind adevărul n-are nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Din contră, când se nesocoteşte cuvântul Lui, urmarea este stricarea mărturiei, apoi păcatul, căderea, blestemul, moartea.

Aşa s-a întâmplat înaintea potopului: unirea necurată a celor sfinte cu cele lumeşti, a celor dumnezeieşti cu cele omeneşti n-a avut alt rol decât să ducă răul la culme. Atunci a venit judecata lui Dumnezeu asupra lumii.

De aceea, despărţiţi-vă de ei, zice Domnul, nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi!

Trăim zilele din urmă. Parcă niciodată Satana nu s-a zbătut mai mult ca acum să înşele, dacă se poate, şi pe cei aleşi. De aceea, mai mult ca oricând, să ne lipim de Domnul Iisus, aducându-ne aminte de cuvintele Lui: Adu-ţi aminte cum ai primit şi auzit: Ţine şi pocăieşte-te! (Apoc. 3, 3).

Slăvit să fie Iisus Biruitorul!

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Posteşti? Arată-mi prin fapte!

luni, 27 februarie 2012

– Posteşti? Atunci dovedeşte-mi asta prin fapte!– Ce fel de fapte? – mă întrebi.– Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi un duşman, împacă-te cu el; dacă vezi un prieten lăudat, nu-l pizmui; dacă vezi o femeie frumoasă, n-o pofti în inima ta.

Adevăratul post stă în a te îndepărta de păcat. Sfarmă lanţurile răutăţii (Isaia 58, 6), iartă semenului tău tot răul ce ţi-a făcut. Cel care posteşte, dar nu se lasă de păcate e ca acela care cu o mână zideşte, iar cu cealaltă dărâmă; e ca omul care acum se roagă lui Dumnezeu, apoi îl înjură şi îl blestemă pe aproapele.

Un vechi propovăduitor al Evangheliei zicea: Nici un folos nu este a pune ziduri şi şanţuri lângă cetate şi a nu păzi poarta prin care intră potrivnicul. Ce folos este a schimba mâncărurile şi a nu schimba năravurile rele? Ce folos este a se înfrâna de la bucate şi a nu se conteni de la pofte şi păcate, care totdeauna sunt urâte! Atunci trupul de bucate va fi gol, iar sufletul de păcate va fi plin; oamenii ne vor judeca de bine, dar Dumnezeu ne va socoti ca pe nişte osândiţi şi păcătoşi.

Sfântul Efrem Sirul spune că cel care se înfrânează de la mâncare, dar de la păcat nu se conteneşte, e ca omul care scoate apă din fântână şi o toarnă într-un vas găurit, iar Sfântul Grigore spune că cel ce astfel posteşte e asemenea diavolului, care nu mănâncă niciodată. Aşadar, să nu postească numai gura, ci şi ochiul, şi auzul, şi mâna, să postească toate mădularele trupului nostru. Să postească mâinile, rămânând neprihănite de jaf şi hrăpire. Să postească picioarele, împiedicându-şi paşii de-a alerga la privelişti neîngăduite şi la păcat. Să postească şi

gura, ferindu-se de cuvinte ruşinoase şi de ocări. Căci ce folos ar fi să postim de pasăre şi peşte şi să-i muşcăm şi să-i mâncăm pe fraţii noştri? Cel care bârfeşte mănâncă din carne frăţească, muşcă trupul aproapelui, de care ne-a înfricat şi Sfântul Pavel, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi“ (Gal. 5, 15).

N-ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt defăimarea în suflet, ai rănit bunul nume şi ţi-ai făcut un rău nespus şi ţie, şi multor altora. Un astfel de post este rău şi demn de osândit.

 

…Şi auzul Cel ce posteşte cu gura – nemâncând – acela să postească şi cu auzul, nelăsând să intre în el săgeţile defăimării care omoară sufletul. Căci dacă sufletul – acest rege războinic al mădularelor – nu îşi apără în luptă, prin pavăza postului, decât gura şi îşi lasă neacoperite urechile, trebuie să cadă învins. Săgeata celui rău este foarte bună şi poate răzbate chiar şi printre genele ochilor duşmanului. Cu cât mai uşor nu va putea ea intra prin uşa deschisă a urechii? Prin ureche a intrat odinioară moartea şi l-a omorât pe cel dintâi om. Păziţi-vă deci auzul, ca să nu ascultaţi prin el defăimarea.

…Şi ochii Gura să se oprească de la mâncare, dar şi ochii să fie opriţi. Gura să nu soarbă vin, nici ochii necurăţenie. Dacă gura ta posteşte, dar ochii tăi hoinăresc în pofte, atunci genele tale se prefac în laţuri pentru tine, aşa că nu poţi duce lupta biruitor. După cum ochii, care se revarsă în lacrimi de pocăinţă, şterg zapisul datoriei şi curăţă trupul întreg, tot aşa întunecă ei şi înşală mădularele la păcat, dacă se uită cu poftă necurată la feţe străine. Să postească ochii, învăţându-se să nu se plece niciodată privind la mândriile (lumii acesteia). Căci privirea e hrana ochilor.

Căci ar fi un lucru foarte nesăbuit ca, în timpul mâncării, să te fereşti, din pricina postului, chiar de hrana îngăduită, iar când te slujeşti de ochi, să atingă chiar lucrurile oprite. Nu mănânci carne? Atunci să nu sorbi nici desfrâul din ochi, să nu asculţi ponegririle şi bârfirile… „Să nu iei aminte la zvon deşert“ (Ieşirea 23, 1).

Gura de la mâncare şi inima de la păcat Gura noastră să se oprească de la mâncare, dar şi inima noastră de la păcat, pentru ca astfel postul gurii noastre să fie bine primit, deodată cu starea de curăţenie a inimii. Căci nu ajunge să opreşti numai gura de la mâncare, ci toate mădularele trebuie păzite de ceea ce-i stricăcios. Uitaţi-vă la un vizitiu îndemânatic cum supraveghează el caii înhămaţi şi cum o dată sloboade, iar altă dată întinde frâiele, ca să-i aducă în felul acesta la o alergare potrivită. Căci dacă unul dintre cai ar smulge un singur frâu, s-ar încurca, iar prin căderea acestuia ajung în neorânduială şi celelalte frâie şi împiedică fuga.

Tot aşa ne învaţă şi legea care porunceşte cu privire la lepră, ca omul întreg să fie declarat necurat, chiar şi atunci când un singur mădular ar fi lepros. În războiul împotriva Ierihonului, numai Acan a furat, şi totuşi poporul întreg a fost pedepsit pentru furtul celui care a fost omorât cu pietre.

Această pildă să o aplicăm şi trupului şi mădularelor noastre. Dacă alunecă un mădular, păcătuieşte trupul întreg. Uitaţi-vă la Maria, sora lui Moise, care a fost leproasă. Numai cu limba

a greşit – prin vorbire – şi, cu toate acestea, trupul ei întreg a fost învăluit în haina grozavă a leprei. (Iacob al Antiohiei)

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

În sărăcie – prisos şi dărnicie

duminică, 2 noiembrie 2014

Sărăcia, lipsa de hrană şi îmbrăcăminte nu te mai îngrijorează. Având ca tată pe Acela care îngrijeşte de păsările cerului şi îmbracă florile câmpului în podoabe, poţi fi fără teamă, fiindcă Tatăl va purta grijă de tine cu atât mai mult cu cât eşti un copil al Său, răscumpărat prin sângele Domnului Hristos, Preaiubitul Lui (Matei 6, 25-33).

Mulţumindu-se cu puţin, credinciosul copil al lui Dumnezeu nu numai că nu duce lipsă de nimic, dar poate să-i ajute şi pe alţii, care sunt mai lipsiţi decât el. El nu poate uita ceea ce Dumnezeu îi spune, că: „…având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi“ (I Tim. 6, 8). Acei ale căror haine, strânse grămadă pe paturi, în lăzi sau în dulapuri, au slujit doar ca hrană moliilor – în timp ce săracii şi bolnavii au zăcut despuiaţi pe scândură goală! – vor striga şi se vor tângui din pricina nenorocirilor ce au să vină peste ei (Iacov 5, 1-6; Matei 6, 19-21).

Încrezător în Cel care a spus: „Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci Însuşi Dumnezeu a zis: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi!»“ (Evrei 13, 5), şi: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă!“ (Matei 6, 33), cel credincios este milos, ajută cât mai mult lucrarea lui Dumnezeu şi răspândirea Cuvântului Său şi merge liniştit înainte, spre Cetatea vieţii, ştiind că nu va duce lipsă de nimic. În ziua necazului, va fi ajutat de Domnul, potrivit făgăduinţelor Sale: „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman! În ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâna vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească pe el“ (Ps. 40, 1-3). Cel care face milă în veac nu se va clătina… El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul… capul i se înalţă cu slavă (Ps. 112).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Să nu vi se tulbure inima…

luni, 10 noiembrie 2014

– Ioan 14, 27 –

 Ca o călătorie pe o mare furtunoasă este viaţa noastră pe acest pământ. Lovită de atâtea furtuni, sărmana inimă omenească se frânge şi cade, cea dintâi, biruită la pământ.

În Anglia au murit într-un an peste o sută de mii de bolnavi de inimă; şi numărul acesta creşte mereu, cum cresc şi îngrijorările şi necazurile. Un doctor din Cleveland (SUA) a spus că şaptezeci şi cinci la sută din toate bolile de care suferă oamenii vin tot din pricina îngrijorărilor şi necazurilor de tot felul.

Cu adevărat, tristă este soarta omului pe pământ; dar e tristă numai atâta timp cât el nu L-a aflat pe Domnul Iisus, pacea şi odihna inimii sale, cum spunea fericitul Augustin: „Neliniştit este sufletul meu, Dumnezeule, până nu îşi află odihna în Tine“.

O artistă de mare renume a vizitat-o odată pe o prinţesă. Artista avea tot ceea ce poate da lumea aceasta.

Prinţesa, voind să-i arate prietenia ei, îi zise:

– Ce cadou ai dori de la mine? Orice ţi-aş putea da.

Artista îi răspunse:

– Am de toate, iar ceea ce n-am nu-mi puteţi da: pace pentru sărmana mea inimă!

Pace! Iată după ce suspină sărmana inimă omenească. Dar această pace, singur Domnul Iisus ne-o poate da. „El este pacea noastră“ (Efes. 2, 14). El singur are pacea. Vă las pacea, vă dau pacea Mea (Ioan 14, 27). Singur El a putut şi s-o spună, şi s-o dăruiască.

În timpul războiului – scrie o doamnă credincioasă – mi-am pierdut prieteni şi rude, iar căminul meu a fost distrus. Şi, în această stare grozavă, în loc să fi înnebunit de spaimă, în urma multelor bombardamente din tot timpul anilor grozavi ai războiului, am rămas vioaie, limpede şi

sănătoasă. Şi aceasta se datorează simplului fapt că am citit în fiecare zi din Noul Testament. L-am citit şi l-am recitit, până ce a devenit prietenul meu cel mai bun, care L-a coborât pe Iisus în inima mea, în toată frumuseţea, puterea şi dragostea Lui, pe totdeauna.

Dragă inimă sărmană şi necăjită, caută şi tu sprijin în Iisus! Linişteşte-te în încredinţarea deplină că Domnul te va izbăvi din toate necazurile prezente şi viitoare, că Dumnezeul nostru rămâne al nostru şi în fiecare zi este cu noi. Încrede-te în Cuvântul Lui care rămâne în veci şi în dragostea Lui care nu se schimbă!

Încrede-te în Domnul în orice vreme, oricând, totdeauna. „Nu te teme – zice Domnul – căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume; al Meu eşti! Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui“ (Isaia 43, 1-2).

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33). „Pacea vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze“ (Ioan 14, 26). „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!“ (Matei 28, 20).

Ce pace şi ce odihnă dulce pentru o inimă care se poate odihni pe aceste făgăduinţe!

Ai tu această odihnă?

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

În moarte – nădejde

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Dacă moartea îi stă în faţă, copilul lui Dumnezeu nu se înspăimântă de umbrele ei, fiindcă el a fost izbăvit de frica şi robia morţii, precum şi de acela care are puterea morţii (Evrei 2, 14-15), de către Mântuitorul său binecuvântat. El i-a spus încă de când a crezut: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine are viaţa veşnică“ (Ioan 6, 47). „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele şi ele vin după Mine; şi Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi“ (Ioan 10, 27-28).

Cât de dulce este siguranţa făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe pe care Duhul ni le -a lăsat în epistola Sfântului Ioan cu privire la ceea ce avem în Mântuitorul nostru: „Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are viaţă; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă. Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţa veşnică“ (I Ioan 5, 11-13).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Vom locui împreună cu el

vineri, 14 noiembrie 2014

– Ioan 14, 23 –

 Locul unde stă de obicei un rege sau un împărat se numeşte reşedinţă.

Domnul Iisus este Împăratul cel Mare a Cărui reşedinţă e Sus, în cer. El a venit în lume, apoi S-a întors iarăşi, luându-Şi locul la dreapta lui Dumnezeu. Dar El mai are, pe lângă reşedinţa din ceruri, încă o reşedinţă. Este inima omului care L-a primit şi s-a predat Lui. Într-o astfel de inimă locuieşte Sfânta Treime şi cerul întreg. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el“ (Ioan 14, 23).

Iată ce spune şi proorocul Isaia:

„Căci aşa zice Domnul a Cărui locuinţă este veşnică şi al Cărui nume este Sfânt: «Sălăş-luiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima înfrântă“ (Isaia 57, 15).

Iată culmea desăvârşirii la care trebuie să năzuiască orice om credincios! Să ajungă o biserică a Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19). Să-L primească în locuinţa inimii sale pe Domnul ca să locuiască acolo. Aici a ajuns Apostolul Pavel când a spus: Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20).

Vrei să fii al lui Iisus? Predă-te Lui! Doreşti să locuiască la tine? Deschide-I inima! (Apoc. 3, 20). Duhul Sfânt va veni să-ţi pregătească locuinţa inimii, ca să intre într-însa Împăratul Măririi. El este aproape. Câtă bucurie Îi fac lacrimile şi murmurele rugăciunii pe care le spui în taină: Vino, Doamne, vino!

O, sfântă iubire a Golgotei, cuprinde-mă! O, foc ceresc, aprinde-mă şi mă înnoieşte, ca să nu mai trăiesc eu, ci Iisus Hristos să trăiască în mine!

Amin.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Să fie oare totul în zadar?

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Nu vreţi să veniţi acum la Iisus? Ce aş putea să fac mai mult? Îmi mai rămâne un lucru de făcut şi-l voi încerca, deci, şi pe acesta; să plâng şi să mă rog pentru voi. Nu veţi dispreţui numai predica, ci şi pe predicator; numiţi-l dacă vreţi, fanatic – el nu se va supăra pentru aceasta şi nu vă va pârî în faţa Marelui Judecător. Ocara voastră, întrucât priveşte pe cel care vă predică, este iertată de mai înainte; gândiţi-vă însă că vestea pe care o lepădaţi este o poftire din partea Aceluia Care vă iubeşte şi vă este adusă de buzele unuia care vă iubeşte.

Puteţi să fiţi nepăsători faţă de faptul că lăsaţi diavolului sufletul vostru, aceasta vi se pare un lucru fără însemnătate; însă este aici cel puţin unul care ia în serios mântuirea sufletului vostru. Repet: dacă ne lipsesc cuvintele, avem cel puţin lacrimile. Cuvintele şi lacrimile sunt armele cu care slujitorii Evangheliei silesc pe oameni să intre.

Deunăzi am auzit de un tânăr, al cărui tată a nădăjduit că fiul lui va fi adus la Hristos. Acest tânăr a făcut însă cunoştinţă cu un ateu. De atunci el nu-şi mai vede de treburi şi duce o viaţă desfrânată. Am văzut faţa mâhnită a bietului tată. Nu l-am rugat să-mi povestească istoria aceasta tristă, fiindcă aş fi rupt rana şi mai mult. Mie teamă însă că părul alb al bunului om va fi pus în grabă cu durere în mormânt.

Tinerilor care nu vă mai rugaţi, nu uitaţi că mamele voastre se roagă pentru voi; voi nu vă gândiţi la mântuirea sufletelor voastre, dar taţii voştri se luptă în rugăciune pentru voi. Am auzit în adunări de rugăciune, copii ai lui Dumnezeu rugându-se pentru un copil pierdut, cum nu se putea mai serios şi mai fierbinte, ca şi cum s-ar fi luptat pentru propria lor mântuire. Dar este oare de crezut că, în timp ce noi punem în mişcare cerul şi pământul pentru mântuirea voastră, voi nici nu vă sinchisiţi de ea şi lucrurile veşnice să le lăsaţi nebăgate în seamă?

Ascultă poftirea şi intră la ospăţ. Nu mâine, ci astăzi!

Slăvit să fie Domnul!

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Cercetează-te singur

miercuri, 8 octombrie 2014

„Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi“ (I Corinteni 11, 28)

Este voia lui Dumnezeu ca fiecare om, care spune că este credincios, să se cerceteze pe sine însuşi, ca să vadă dacă este în adevăr credincios sau nu; şi oricine este dator să se supună poruncilor lui Dumnezeu.

Cercetându-ne însă pe noi înşine, n-avem să căutăm să vedem cât de mare este credinţa noastră, adică dacă avem o credinţă care mută munţii şi poate să facă minuni. N-avem iarăşi să căutăm să vedem cât de înaltă sau cât de adâncă este cunoştinţa noastră şi dacă am pătruns toate tainele lui Dumnezeu. Nu, Domnul cere fiecărui credincios să se cerceteze pe sine însuşi şi să vadă dacă stă în credinţă sau nu. „Urmarea acestei cercetări de sine va fi că fiecare din noi îşi va da seama de starea în care se găseşte. Nu numai atât, dar va şti lămurit şi ce gândeşte Dumnezeu despre noi şi în ce ceată ne aşază El.

Este nevoie ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, pentru că trăim într-o vreme de foarte mare moliciune. Saul nu mai suflă ameninţare şi moarte, şi nu mai duce pe credincioşi legaţi la Ierusalim. Temniţele nu mai sunt pline, ca altă dată, de cei hotărâţi pentru Dumnezeu, şi aceştia nu mai sunt arşi pe ruguri. Dar tocmai acest lucru a adus – şi nu de acum – o moleşire a credinţei, o scădere a ei şi o abatere de la adevăratul creştinism. Căci trebuie s-o spunem: una este creştinătatea de astăzi şi alta este adevăratul creştinism al Bisericii lui Hristos.

Ba chiar între cei care s-au îndreptat spre Evanghelie sunt mulţi care trec drept credincioşi, dar nu sunt. Ei poartă frumosul nume de credincioşi, dar viaţa lor arată că nu merită acest nume. Ei vor să aibă cinstea de a fi număraţi în poporul lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt născuţi din nou; ei n-au intrat pe poarta cea strâmtă şi nu merg pe calea îngustă. Dacă-i întrebi de mărturia pe care o dă Duhul, ei nu-ţi răspund nimic; dacă-i întrebi despre nădejdea mântuirii, rămân încurcaţi sau răspund cu gura pe jumătate: „Deh, aşa zic şi eu, aşa mi se pare“. Când te uiţi mai de aproape la ei, vezi că au doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (II Tim 3, 5).

Fiindcă mulţi dintre cei ce ascultă vestea Evangheliei nu stau faţă de Dumnezeu cum ar trebui să stea, de aceea Dumnezeu ne cere cu stăruinţă să ne cercetăm pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în credinţă.

Chiar cine s-a întors cu adevărat la Dumnezeu trebuie să se supună acestei porunci.

Între aleşii lui Dumnezeu sunt iarăşi mulţi care au început odată în credinţă, dar, după aceea, au căzut de la credinţă. Când au început să vieţuiască în credinţă, au trăit clipe minunate la care au cunoscut puterea şi bunătatea Domnului lor. Ei nu vor uita niciodată acele clipe. Câtă pace şi câtă iubire erau atunci în inima lor! Cu câtă plăcere cântau cântări de biruinţă! Cum le bătea inima, când era vorba de lucrul Domnului lor! Nici-un drum nu li se părea prea lung, nici-o jertfă prea mare, nici-un lucru prea greu. Viaţa lor era atunci pentru Domnul. Izvoarele harului se revărsau cu îmbelşugare peste ei. Aveau putere împotriva păcatului şi biruinţă în ispite şi în încercări.

Dar tot aşa sunt ei şi astăzi? Ei sunt încă printre noi, mărturisesc numele Domnului, cântă, citesc Cuvântul, se roagă chiar, – dar câtă deosebire între ceea ce au fost şi ceea ce sunt! Altădată erau plini de râvnă, acum nu sunt nici reci, nici în clocot.

Stau ei în credinţă? Fapt este că au stat odată în credinţă. Uitaţi-vă la poporul Israel. Prin credinţă a ieşit din Egipt, prin credinţă a prăznuit Paştele şi a făcut stropirea cu sângele mielului. Prin credinţă a trecut Marea Roşie ca pe uscat (Evr 11, 27-29). Deci, prin credinţă a început să meargă spre ţara făgăduită, unde curgea miere şi lapte. A intrat în ea? Din şase sute de mii de bărbaţi încărcaţi de biruinţe şi de nădejdi, numai doi au ţinut credinţa până la sfârşit şi au intrat în pământul făgăduit. Numai doi! Unde au rămas ceilalţi? Oh, „trupurile lor au căzut în pustie, ca semn al neascultării lor“. Nisipul le-a fost giulgiul, pustia le-a fost mormântul. Din ce pricină? N-au rămas în credinţă. Necredinţa a fost pricina pieirii lor. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră“ (I Cor 10, 11).

Nici ieşirea noastră din lume, nici venirea noastră o singură dată sub sângele Mielului nu ne dau chezăşia că vom şi ajunge ţinta chemării noastre, ci numai rămânerea în credinţă. După cum viaţa trupului nu stă în faptul să fi respirat o singură dată, şi după aceea să încetezi de a mai respira, ci trebuie să respiri mereu, fie că-ţi dai seama de aceasta, fie că nu-ţi dai, tot aşa şi viaţa cu Dumnezeu nu stă în faptul să fi făcut cândva câţiva paşi în credinţă, şi după aceea să te opreşti, ci să stai necurmat în credinţă (II Cor 1, 24), să umbli în credinţă (II Cor 5, 7), să lupţi în credinţă (I Tim 6, 12), să biruieşti (I In 5, 4) şi să-ţi sfârşeşti în credinţă calea vieţii (II Tim 4, 7). Împăratul Saul şi-a început domnia în credinţă. Când a ieşit însă din credinţă, a pierdut pe Dumnezeu; şi, pierzând pe Dumnezeu, şi-a pierdut şi coroana şi viaţa.

Imeneu şi Alexandru (I Tim 1, 20) au făcut un început pe calea vieţii de credinţă, însă Apostolul Pavel a fost nevoit să-i dea pe mâna lui Satan, pentru că au căzut din credinţă.

Fiindcă aceste lucruri s-au întâmplat odinioară şi se întâmplă şi astăzi, de aceea Dumnezeu voieşte să ne cercetăm pe noi înşine ca să vedem dacă stăm în credinţă. Noi înşine trebuie să vedem cum stăm. Dumnezeu ne cunoaşte starea noastră; dar atâta nu este de-ajuns, trebuie să ne-o cunoaştem şi noi; deci şi noi trebuie să ştim în ce stare ne aflăm. Câtă vreme n-ai văzut primejdia de a cădea de la credinţă, nu-ţi dai osteneala să înlături acea primejdie. Pe de altă parte, orice negustor cercetează din când în când registrele, ca să vadă dacă totul este în regulă. Facem şi noi oare tot aşa, când este vorba de starea noastră faţă de Dumnezeu?

„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă“ (II Cor 13, 5). „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul din voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu“ (Evr 3, 12).

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Dumnezeu este iubire.

joi, 20 noiembrie 2014

Vrei să cunoşti pe Dumnezeu? Dumnezeu este iubire. Iubirea care lucrează, iubirea care dă totul, jertfeşte totul, jertfeşte pe Însuşi Fiul Său pentru mântuirea celor păcătoşi şi pierduţi.

Nu-i nevoie să fii om învăţat ori să te omori cu stăruinţele şi alergările pe la locuri sfinte, ca să cunoşti pe Dumnezeu şi să te mântuieşti. Dumnezeu este iubire. Apropie-te de El cu inima plecată şi priveşte cu încredere la viaţa şi la jertfa Domnului Iisus şi vei descoperi pe Dumnezeul iubirii (In 15, 9). Privindu-L pe Domnul Iisus, cunoaştem pe Tatăl.

Mulţi caută „descoperiri dumnezeieşti“; dar nu poţi afla pe Dumnezeu prin teorii savante şi critici biblice; învăţătura lui Iisus nu poate fi înţeleasă numai prin teorie; Dumnezeul lui Iisus nu-i un Dumnezeu teoretic al filosofului: „Absolutul“, „Infinitul“; El este viaţa (In 1, 1-4). Numai prin iubire poţi cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Hrăneşte pe cei înfometaţi, îmbracă pe cei goi, dă vedere orbilor, scapă pe cei prinşi în lanţurile robiei (păcatului), ajută pe cei săraci, mângâie pe cei oropsiţi şi vei vedea zilnic „descoperiri dumnezeieşti“.

Acesta-i adevărul: cei cari iubesc pe oameni şi luptă pentru mântuirea lor, văd pe Dumnezeu în toate zilele. Dumnezeu le vorbeşte la ureche, ei sunt în faţa Lui. Pe când învăţaţii caută în biblioteci descoperirea dumnezeiască, prin sforţarea minţii, Dumnezeul vieţii se descoperă în plină viaţă, acelora care-L caută din toată inima.

Un orb care nu ştia carte s-a dus odată la un credincios şi l-a rugat să-l înveţe despre Dumnezeu şi mântuire. Credinciosul i-a zis: Dacă lucrezi la meseria ta şi eşti plătit pentru aceasta, iar banii luaţi îi dai orbilor mai săraci ca tine, atunci ai să vezi pe Dumnezeu! Şi orbul a făcut aşa. Cu banii ce-i câştiga se ducea în fiecare amiază acolo unde se strângeau mulţi orbi şi, în taină, el punea din banii săi în buzunarele adânci ale celui mai sărac dintre ei. Aşa a făcut în fiecare zi şi inima acestui om, pe nesimţite, s-a deschis şi s-a luminat. După două săptămâni a venit la îndrumătorul său şi i-a spus: „Învăţătorule, am înţeles. Am învăţat: Dumnezeu este iubire.

     Într-o adunare s-a

vorbit într-o zi despre cer. La sfârşitul cuvântării, un om s-a apropiat de cel ce vorbise şi-i zise: „Aţi vorbit foarte frumos despre cer, dar nu ne-aţi arătat unde este cerul!“ „Vrei să ştii unde este cerul?“ zise vestitorul Cuvântului. „Vezi căsuţa aceea de pe deal? Ia un coş cu de-ale hranei, haine şi bani, mergi la casa aceea şi vei găsi cerul“. Omul a făcut aşa şi a gustat cea mai mare bucurie din viaţa sa. Aflase cerul, în dragostea pe care o arătase celor în nevoie.

Aceşti oameni au învăţat prin ei înşişi să cunoască pe Dumnezeu, iubind pe oameni. Dumnezeu care-I nepătruns pentru cel ce şade între cărţi, devine cunoscut când cineva iubeşte pe oameni. Deci, dacă tu priveşti la Iisus Care a iubit pe oameni şi pe ucenicii Săi, vei cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă priveşti la Iisus cu dragoste, cu devotament şi evlavie vei experimenta descoperirea lui Dumnezeu.

Intră, dragul meu, în această şcoală a lui Iisus, şcoala iubirii, şcoala liberei iubiri a tuturor oamenilor din lume. Aceasta înseamnă a-L avea ca învăţător pe Domnul Iisus, Care învaţă pe oameni cea mai înaltă ştiinţă: Dragostea. El este un Dascăl al dragostei.

Astfel, vom deveni mai puţin vorbăreţi şi mai adânc trăitori ai Cuvântului Său. Vom face atunci toate sforţările pentru a trăi o viaţă asemenea celei a lui Iisus, ştiind că a fi creştin înseamnă a trăi viaţa lui Iisus, a merge pe urmele Lui. Astfel, viaţa noastră se va ridica la mari înălţimi şi noi vom deveni copii ai evlaviei, ai smereniei şi ai păcii.

O, Doamne, doresc să trăiesc această singură viaţă: dragostea Ta. Toată viaţa mea să fie umplută, îmbibată de harul evlaviei şi iubirii ucenicului Tău Ioan şi a Ta, Doamne Iisuse. Ajută-mă să învăţ de la Tine iubirea; să iubesc şi să rămân de-a pururea în dragostea Ta.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Jertfa arderii de tot (Lev 1, 1)

duminică, 30 noiembrie 2014

Un frate tânăr scrie undeva: Ca fiecare tânăr, plin de râvnă pentru Domnul, aveam şi eu planurile mele pentru El, şi-mi era teamă ca nu cumva Domnul să mi le schimbe. Mergând odată pe drum, mă gândeam că s-ar putea întâmpla ca Domnul să-mi schimbe roata planurilor şi atunci… ce va fi? Atunci, amărât, răspundeam: Voi face aşa cum va voi Domnul,

pentru că eu îmi sunt duşman, iar Dumnezeu îmi e cel mai mare binevoitor. Cu El trăiesc, fără El mă distrug.

În acest timp de apăsare sufletească şi de nepotrivire între gândurile mele şi Dumnezeu, mintea mea este luminată de cuvintele: „Jertfa arderii de tot“. Nu m-am gândit la acest lucru niciodată. Această jertfă înseamnă că se consumă în întregime pentru Dumnezeu, în flăcări, pe altar. Această jertfă e prima între jertfe, este cea mai însemnată. După ea, urmează jertfa de mâncare, închinare, ispăşire, mulţumire, de vină etc. Adică aceasta înseamnă că în viaţa mea vine mai întâi predarea mea în braţele lui Dumnezeu pe deplin, în întregime, fără să mai păstrez ceva pentru mine.

Lecţia a fost tare, am închis repede locul unde erau scrise cuvintele acestea şi am mers mai departe prin holde. Dar în mintea mea suna mai departe: „Trebuie să dau totul, şi planurile şi tot. Eram necăjit, de ce am deschis tocmai acolo. N-a trebuit să citesc, gândeam, aici a fost greşeala mea, apoi în minte îmi sună din nou: „Totul“, dacă n-ai predat totul! Mergeam mai departe şi în auzul meu suna mereu: „…toată inima, toate planurile, toată casa, toată viaţa, toate sunt ale Domnului şi Lui trebuie predate…“

 Şi acest tânăr a sfârşit prin predare deplină. El a fost binecuvântat în chip deosebit în urma acestei „arderi de tot“, iar pilda lui era deosebit de vorbitoare şi pentru mine. Dragă tinere, nu te opri la jumătatea drumului. Predă-te în totul Domnului Hristos, ca „jertfa arderii de tot“. Vei avea o binecuvântare deplină.

Iubite cititorule, te-ai predat Domnului Hristos? Dacă nu, de ce mai aştepţi? Vino la El şi dăruieşte-I întreagă viaţa ta.

Predă-te Domnului iscălind actul de predare de aci:

Act de predare

Doamne!

Mă predau Ţie: duh, suflet şi trup,

cu tot ce sunt şi cu tot ce am, ia-mă în stăpânirea Ta

odată pentru totdeauna,

pe deplin şi pentru vecii vecilor!

Vreau să fiu în această lume ceea ce ai fost Tu Însuţi:

Tu Ţi-ai pierdut viaţa în această lume;

şi eu vreau să mă despart de tot ceea ce se cheamă păcat sau viaţă proprie

şi până la marginile cele mai depărtate ale vieţii mele din afară

să mă fac la fel spiritul umilinţei şi al sărăciei Tale!

Regula vieţii mele, prin urmare, va fi:

Nimic pentru mine!

Desfătarea mea:

Să împlinesc voia Ta!

Podoaba mea:

Sărăcia şi smerenia Ta!

Scopul vieţii mele:

Să fiu asemenea Ţie, Mielul lui Dumnezeu!

Nădejdea mea:

Venirea Ta! Amin!

Numele ………………………………………………….

Data: anul, luna, ziua ………………………………

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Iubeşti tu pe Iisus?

duminică, 16 noiembrie 2014

Iubire! Aceasta o vrea Domnul Iisus de la tine şi de la mine. El locuieşte în noi prin credinţă, dar rămâne şi lucrează în noi prin iubire (Efes 3, 14-19; 4, 15-16).

Toate trec, se vor sfârşi; numai iubirea rămâne. Şi Domnul nu este mulţumit de noi şi cu noi, dacă avem celelalte daruri, dar am părăsit iubirea (Apoc 2, 2-5). De aceea, când ne cercetează, El nu ne întreabă ce isprăvi am făcut, ce fapte deosebite am săvârşit, ci, privindu-ne şi punând mâna pe inima noastră, plin de duioşie şi sfântă gelozie ne întreabă tăcut: „Mă iubeşti, Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“ Aşa l-a întrebat Domnul pe ucenicul Său la Marea Tiberiadei, după învierea Sa. „Da, Doamne“, a răspuns Petru la cele două întrebări ale Domnului, „ştii că Te iubesc!“ Când însă este întrebat a treia oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“ Cuvântul a sfredelit adânc inima lui Petru, ca orice întrebare pe care Duhul o trimite direct inimii noastre. Şi Petru a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc!“ Şi a dovedit aceasta, dându-şi viaţa pentru El.

Cititorule! Ai putea să răspunzi şi tu la fel? Şi dacă noi vorbim şi cântăm despre dragostea Lui, să nu uităm că El ne-a spus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu“ (In 14, 23). „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (I In 3, 18). Vorbele nu sunt decât vorbe. Ele trebuie să ia trup. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere (I Cor 4, 20). Iar această putere stă în iubirea, care este mai tare decât apa, decât focul, decât sabia şi decât moartea (Cânt Cânt 8, 6-7; Rom 8, 38-39). Ai tu această iubire?

Religiunea lui Iisus este o cale de viaţă bazată pe dragoste. Ce este religia lui Iisus, religia creştină? Iată o întrebare la care s-au dat cele mai felurite răspunsuri. Dar cine a înţeles prin viaţa sa creştinismul, acela ştie că religiunea lui Iisus nu este numai o formă din afară, ci este „o cale de viaţă, bazată pe dragoste“.

A te ruga, a cere şi a primi necontenit putere de la Dumnezeu, şi a folosi această putere în fapte de dragoste, aceasta este religiunea lui Iisus. Religiunea curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, scrie Apostolul Iacov (1, 27), este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor – aceasta-i dragostea – şi să ne păzim neîntinaţi de lume – aceasta-i sfinţenia vieţii (I Ptr 1, 15). Aceasta este singura religiune adevărată. Dragostea şi sfinţenia vieţii sunt singurele semne ale adevăratei religiuni. Religiunea aceluia care nu are aceste „semne“ în viaţă nu poate să fie decât falsă.

Dacă cineva se roagă şi mărturiseşte: „Dumnezeu este dragoste“, are toată dreptatea; dar dacă nu coboară această iubire în viaţă, ceilalţi rămân fără folos. Ca bunul Samaritean, Iisus aplică bandaje peste rănile celor în nevoie şi face din rugăciune ceva lucrător şi folositor. Dragostea faţă de Dumnezeu trebuie să ducă neapărat la dragostea de fraţi şi iubirea de oameni.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

În şcoala iubirii lui Iisus

luni, 17 noiembrie 2014

Ce înseamnă a iubi pe Iisus! „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele a spus Domnul Iisus (In 14, 14). A-L iubi înseamnă a-L asculta. Ascultarea descoperă supunerea şi dragostea. A-L iubi e tot una cu a-L urma – a nu face păcatul. A trăi pentru El. A-L iubi pe Domnul Iisus înseamnă a aştepta întoarcerea Lui şi aşezarea Împărăţiei Sale, pentru care ne-a spus să ne rugăm şi să lucrăm, ca să-i grăbim venirea.

A-L iubi înseamnă a iubi ceea ce a iubit El: a iubi pe ai Săi, pe care El i-a iubit până la capăt. Aceasta e dragostea de fraţi, pentru care E1 a dat în chip deosebit această poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii; cum i-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (In 13, 34-35; 15, 12,17).

Aceasta este iubirea care te adună la un loc cu cei ce-L iubesc şi-I slujesc. Este strângerea laolaltă în Numele Lui, lângă Cuvântul Lui, pentru a-I aduce mulţumire, închinăciune şi slavă, pentru a chema pe Domnul, împreună cu cei ce-L cheamă dintr-o inimă curată (II Tim 2, 25).

A-L iubi pe Iisus, înseamnă a iubi pe păcătoşi şi a căuta să-i aduci la El.

Adevărata dragoste creştină, scrie cineva, este aceea care se dă în totul altora – nu aceea care aşteaptă ca alţii să i se dea ei. Domnul Iisus a dat totul până la capăt – şi n-a cerut nimic. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?“

Neiubirea nu poate cunoaşte pe Dumnezeu. Numai când un om se coboară într-o luptă oarbă a mulţimii şi se sileşte s-o scoată din păcatele şi greşelile ei, poate cunoaşte pe Dumnezeu Care este dragoste. În această dragoste S-a coborât pe pământ în Fiul Său, pentru a mântui pe cei păcătoşi.

Mulţi se zbat după daruri, după merite, după lucruri mari şi arătoase. Unde-i însă ochiul care să-l caute pe cel nebăgat în seamă? Unde-i mâna care să mângâie capul celui necăjit? Unde-i punga care se deschide pentru nevoia adevărată, dar care stă ascunsă de ochii mulţimii? Unde-i inima aceea bună şi prietenoasă, faţă de cei părăsiţi! Unde-i răbdarea care tace, îngăduie, sufere şi lucrează în tăcere?

Iubirea Golgotei aceasta ne învaţă! El ne-a dat o pildă: să călcăm pe urmele Lui. Iubirea cunoaşte un singur drum; şi acesta este drumul pe urmele Mielului, drumul umilinţei, al răbdării şi jertfirii de sine. Mergi tu pe acest drum? Iubeşti tu să fii smerit şi nebăgat în seamă, să fii înjosit şi dispreţuit? Ori te superi când nu se ţine socoteală de tine şi cârteşti când ajungi în sărăcie şi lipsuri? Iubirea toate le rabdă, toate le suferă.

Doamne Iisuse, şi eu trebuie să trec câteodată prin lipsuri şi încercări. Alte ori trebuie să văd nepăsare în jurul meu şi atunci sunt gata să mă mâhnesc şi să mă supăr. Nu lăsa, Doamne, ca astfel de gânduri să rănească inima mea, ci ajută-mă să învăţ de la Tine a fi blând şi smerit cu inima, ca să am totdeauna pacea sufletului în Tine. Alungă orice mândrie din inima mea şi mă întăreşte în harul Tău, ca să simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în vorbiri de rău; să iubesc totul pentru Tine şi în iubire să Te urmez, în umilinţă, în tăcere şi supunere, în orice vreme.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Cine stă în credinţă este plin de dorinţa ca şi alţii să fie mântuiţi.

marți, 20 mai 2014

Adevăratul creştin este plin de dorinţa arzătoare de a slăvi pe Dumnezeul lui. Şi când este Dumnezeu slăvit? Când păcătoşii se întorc la El, se supun Lui şi primesc harul care este în Hristos. Acest lucru îl ştie bine cel credincios, şi de aceea zi şi noapte arde în el un foc

care nu-l lasă să stea locului. Este focul iubirii şi al milei de păcătoşi. El vrea să-i vadă mântuiţi, pentru ca, prin ei, Dumnezeu să fie slăvit.

Ca să-şi ajungă acest gând, lucrează cu stăruinţă pentru mântuirea păcătoşilor. Pentru aceasta, foloseşte orice prilej, ca să stea de vorbă cu ei, să-i înştiinţeze, să-i aducă la o judecată mai dreaptă, să-i încredinţeze şi să le arate pedeapsa care-i aşteaptă, dar şi mântuirea în Domnul Iisus Hristos. Pretutindeni, în casă, pe stradă, în tren, pe vapor, în atelier, în birou, oriunde ar fi, cine stă în credinţă caută să mântuiască suflete. Împarte pliante, pofteşte pe păcătoşi să vină acolo unde se vesteşte Cuvântul, se duce la ei acasă ca să-i ia la adunare, vorbeşte cu ei despre Domnul Iisus; şi dacă a adus pe cineva la adunare, ia loc lângă el şi strigă către Dumnezeu ca să trimită o săgeată în inima păcătosului şi astfel să fie mântuit. Când s-a sfârşit adunarea, vorbeşte prieteneşte cu el despre cele auzite în legătură cu mântuirea sufletului lui. Zi şi noapte lucrează ca să aducă roadă pentru Dumnezeu.

Când lucrarea de mântuire a păcătoşilor nu merge înainte, cei care sunt în credinţă sunt foarte trişti. Ei nu se bucură să vadă adunarea mare şi lume multă; nu se bucură de izbânda în afară, nici când lumea laudă râvna şi viaţa lor. Ţinta lor este mult mai înaltă. Ei caută rodul care să rămână; vor să câştige pe păcătoşi pentru Dumnezeu. Şi dacă nu-şi ajung acest gând, sunt nemulţumiţi şi trişti. Îşi îndoiesc atunci râvna lor şi nu se odihnesc până nu văd că începe să adie un duh de trezire, lucru care le dă şi mai multă îmbărbătare.

Ei au credinţa că toţi păcătoşii pot să fie mântuiţi. Chiar în acela care pare o lepădătură a lumii şi a iadului, ei tot văd o făptură a lui Dumnezeu. Ei nu se uită de sus la păcătoşi, ci îi privesc ca pe nişte feciori de împăraţ căzuţi, care trebuie aduşi la Dumnezeu, pentru ca, prin harul Domnului Iisus, să-şi câştige iarăşi starea pierdută. În rugăciunile lor, pentru ei înşişi se roagă mai puţin, dar se roagă mult pentru mântuirea păcătoşilor. Ei ştiu să aducă la tronul harului rugăciunile credinţei pentru cei pierduţi. Rugăciunea lor este de multe ori o strigare şi gemete ca de femeie în durerile naşterii. Ei luptă pentru ca păcătoşii să intre pe poarta cea strâmtă. Am auzit de o femeie credincioasă, care avea atâta milă de păcătoşi, încât adeseori se lupta pentru ei, în rugăciuni, până aproape să i se oprească suflarea.

Ce durere adâncă îi cuprinde pe adevăraţii credincioşi, când văd că adunarea este rece sau căldicică şi când nu văd grijă pentru cei păcătoşi! Inima lor sângerează, când ar vedea că cel ce predică nu trăieşte în totul pentru Dumnezeu şi nu caută slava lui Dumnezeu, că nu caută oile ci lâna lor, că din teamă de oameni nu spune tot adevărul, ci ocoleşte anumite lucruri, care nu sunt pe placul celor ce-l ascultă.

Prin sufletele alese, Dumnezeu este slăvit şi mulţi păcătoşi pierduţi, mântuiţi. Aceştia sunt lumina lumii şi sarea pământului, şi au această însuşire prin faptul că stau în credinţă.

Faci şi tu parte din aceşti aleşi ai Domnului? Arde inima ta de dorinţa de a vedea pe păcătoşi mântuiţi? Lucrezi tu ceva pentru ei? Sunt vreunii din ei mântuiţi prin stăruinţa ta? Înţelegi ceva din ce va să zică lupta în rugăciune pentru sufletele pierdute? Nu-ţi pasă când păcătoşii sunt nemântuiţi? Te întreb în numele Domnului: Cum stai tu în această privinţă? Ce-ţi spune cugetul tău? Dacă n-ai în tine această dorinţă ca şi alţii să fie mântuiţi, este sigur că nu stai în credinţă. Nu de mult, mă aflam într-o şcoală de misionari. Pe când şedeam, în odaia directorului, a venit la

el un tânăr care dorea să intre în acea şcoală. Între altele, directorul l-a întrebat: „Ai câştigat până acum câteva suflete?“ Iată o întrebare nimerită, căci ne ajută să vedem dacă cineva stă în credinţă sau nu.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri   creştine” (vol. 2)

Cine stă în credinţă, se pleacă în faţa strălucitei lucrări a Duhului Sfânt.

vineri, 6 iunie 2014

Duhul Sfânt are de făcut o mare lucrare în cei răscumpăraţi prin sângele Mielului. Lucrarea Lui este să ne sfinţească tot mai mult (I Tes 5, 23), pentru ca să ajungem să fim în viaţa şi în purtarea noastră, aşa cum a fost Domnul Iisus Hristos şi cum ar fi El, dacă ar fi în locul nostru. Suntem rânduiţi „să fim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi“ (Rom 8, 29). Această lucrare vrea s-o ducă la desăvârşire Duhul Sfânt în orice copil al lui Dumnezeu.

Cine stă în credinţă, este gata să se supună lui Dumnezeu. Dar nu poate să facă acest lucru decât numai dacă se predă în totul călăuzirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia în stăpânire viaţa care I s-a predat, ca s-o sfinţească. Lucrarea Lui este o lucrare minunată, tainică, şi totuşi bine arătată în afară prin viaţa de sfinţenie. Ceea ce face El, nu se poate face nici prin puterea voinţei, nici prin tot felul de sforţări ale trupului, nici prin încordarea puterilor sufleteşti, nici prin carte sau cultură, nici prin educaţie. Sculptorul Dumnezeiesc, căci aşa am putea să numim pe Duhul Sfânt, ciopleşte mereu la blocurile de piatră, care sunt aceia care s-au predat Lui, ca să scoată din ei – sufleteşte vorbind – chipuri asemenea Domnului Iisus. Chiar dacă această cioplire este dureroasă adeseori, tot El o uşurează, pentru că ne dă puterea să-I fim supuşi (Filip 2, 12-13). Ca un copil supus şi ascultător, aşa se lasă cel credincios în seama Duhului. Rugăciunea lui este: Doamne, descopere în mine tot ce este necurat şi arde cu văpaia Ta! Chiar dacă acest lucru mi-ar aduce dureri, ştiu bine că după durere vine bucurie. Ştiu că Tu vrei să faci din mine un om nou, care să trăiască în lumina Ta.

Cine stă în credinţă nu numai că se pleacă în faţa Duhului Sfânt şi-I este supus, dar chiar simte nevoia să fie plin de Duhul Sfânt. Inima lui însetează şi flămânzeşte după viaţa din plin. După cum viaţa trupului se ţine cu hrană din pământ, tot aşa viaţa duhului se ţine cu hrană din Dumnezeu. De aceea, credinciosul păşeşte spre tronul harului ca unul care însetează după plinătatea Duhului; iar Dumnezeu nu lasă pe copilul Lui să ducă lipsă, ci îi dă din plin apa vieţii şi daruri duhovniceşti, care îl umplu şi îl pătrund.

Înţelegi tu ce-ţi grăiesc eu aici? Vrei tu ca Duhul Sfânt să te prefacă şi pe tine într-un chip asemănător cu al Domnului Iisus? Sau te împotriveşti îndemnurilor şi lucrării Lui? Însetezi tu după plinătatea Duhului Sfânt?

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Cine stă în credinţă are faţă de Domnul Iisus adevărata stare de suflet pe care trebuie s-o aibă.

marți, 10 iunie 2014

Pentru cel credincios, Domnul Iisus Hristos nu este o fiinţă cu care nu ştie ce să facă şi al cărei rost în lume să nu-l înţeleagă. Domnul Iisus nu este pentru el ceva de a doua mână, ci este soarele în jurul căruia se mişcă şi se învârt gândurile lui, simţirea lui, voinţa lui, tot ce este al lui. Numele Domnului Iisus nu este pentru el un sunet gol, care nu-i spune nimic, ci un nume plin de înţeles, de putere, de har, de viaţă şi de biruinţă. „Numele Tău este ca o mireasmă vărsată“ (Cânt 1, 3). Domnul Iisus este totul: „El este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul“, ,,Dumnezeu binecuvântat în veci“ (Rom 9, 5). Fără de El, credinciosul nu poate să trăiască, aşa cum nu poate să trăiască peştele fără apă; cu El însă poate toate. Domnul Iisus este lauda lui, bucuria lui, fântâna fericirii lui, steaua nădejdii lui, slava lucrării lui, coroana neprihănirii lui, izvorul sfinţirii lui, pe scurt, totul. Fără Domnul Iisus, el n-are nimic: nici pace, nici bucurie, nici nădejde, nici mângâiere în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Inima celui ce stă în credinţă bate cu putere pentru iubitul său Stăpân. El este plin de dragostea Domnului Iisus. Un astfel de om poate să lase pentru Domnul Iisus: case, fraţi, surori, tată, mamă, soţie, copii (Mt 19, 29). Pentru Domnul lui, el poate să-şi jertfească patria (ca misionarul care merge în ţări depărtate de ţara lui), averea, ba chiar şi viaţa… Nimic nu este pentru el prea scump, prea mult, el se socoteşte aşa de neînsemnat, încât dacă Domnul Hristos vrea să se slujească de el, nici nu se gândeşte ce se va alege de el. Îşi dă bucuros orice picătură de sânge pentru slava Domnului Iisus. Chiar moartea nu poate să-l despartă de dragostea Domnului.

Mai mult, pentru cine stă în credinţă, dragostea către Domnul Hristos este aşa de mare, că-l umple de râvnă pentru slava Lui. Precum odinioară regina Eleonora a îngenuncheat şi a supt otrava din rănile soţului ei, tot aşa cei ce sunt într-adevăr credincioşi îşi lipesc buzele de rănile Domnului Iisus, răni pe care i le fac aceia care-L ocărăsc sau Îl batjocoresc în vreun fel şi sunt gata să primească ei înşişi otrava, adică să fie ei înşişi ocărâţi şi dispreţuiţi, numai numele Domnului Iisus să nu fie atins şi vorbit de rău. Pentru Domnul Iisus, ei sunt gata să şi moară, numai numele Lui să fie slăvit şi împărăţia Lui, mărită.

Ce zici tu de asta? Cum ţi se par aceste lucruri? Cum stai tu în ce priveşte iubirea faţă de Domnul Iisus? Cum I-ai slujit tu până în ceasul de-acum? Ce te-a costat pe tine credinţa în Domnul Iisus? Ce ai suferit tu pentru El? Arde inima în tine pentru El şi este ea plină de iubire? Ce simţi tu când este rostit numele Lui?

Să răspundă cugetul tău! Şi dacă vezi că inima îţi este rece şi fără iubire faţă de Domnul Iisus, dacă vezi că Domnul Iisus nu este totul pentru tine, dacă legătura ta cu El nu te-a costat nimic şi că El n-a fost şi nu este totul pentru tine, atunci ai dovada că nu stai în credinţă. Cum stai tu, fratele meu? Cum stai tu, sora mea? Eşti tu un om care crezi cu adevărat în El sau eşti un făţarnic?

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Cine stă în credinţă are nădejdea mântuirii

luni, 21 iulie 2014

A avea nădejdea mântuirii înseamnă a avea deplina încredinţare că, prin Domnul Iisus Hristos, ai fost primit de Tatăl.

Cine-ţi dă această încredinţare? Duhul lui Dumnezeu Care adevereşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Rom 8, 16).

Această nădejde nu se întemeiază deci pe vorba vreunui om, nu se capătă prin citirea unor cărţi, nu se sprijină pe anumite închipuiri, ci este lucrarea Duhului Sfânt prin taina cea mare a Bisericii pe care Însuşi Dumnezeu mi-o dă în lăuntrul meu, în cel mai ascuns loc al fiinţei mele.

Nădejdea mântuirii nu atârnă de simţirile noastre, nici nu este o plăsmuire a închipuirii noastre. Ea nu este descoperită prin vreo arătare, nici prin vreun vis; ci este o pecete statornică, neştearsă, în duhul nostru.

Ca să fii întors la Dumnezeu, ai nevoie de ceva mai mult decât credinţa în slove. O, nu tăgăduim însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care se întemeiază credinţa noastră; însă nu credinţa în acest Cuvânt are ca rod nădejdea mântuirii, ci credinţa în Iisus Hristos cel viu, ca Mântuitor personal şi atotputernic, Căruia să I te predai în totul, fără condiţii.

Dacă Domnul ne-a primit şi noi suntem găsiţi în El, atunci nu mai este nici o osândire, Duhul Lui ne dă nădejdea mântuirii. Avem mărturia că Domnul Iisus este al nostru şi noi suntem ai Lui. Iată un lucru pe care trebuie să-l trăieşti, ca să-l înţelegi.

Ei bine, tu care te numeşti om credincios, înţelegi tu de ce este vorba aici, ai tu nădejdea mântuirii?

Poţi să spui: „Slavă Domnului, sunt mântuit. Duhul Sfânt îmi dă această încredinţare?“

Ioan Marini, din vol. “Gânduri   creştine” (vol. 2)

Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

marți, 30 septembrie 2014

Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). Viaţa aceasta este ceva tainic, un ce pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l pricepe, nu poate să-l dea, dar nici să-l ia. Lumea caută să atingă în vreun fel aceasta viaţă, s-o vatăme, s-o strice, s-o înăbuşe; dar nu izbuteşte, pentru că mâna Celui Veşnic o acopere. El a ascuns-o în locuri tainice. „El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă“ (Ps 27, 5). Nici o ispită nu va fi în stare să strice curăţia acestei vieţi, nici o povară de îndoieli nu va putea s-o nimicească. Dacă toate puterile de pe pământ şi din iad s-ar uni şi l-ar ataca pe creştin cu cea mai mare înverşunare în clipa cea mai slabă din viaţa lui, chiar şi atunci această putere a unei vieţi nepieritoare va rămâne; ea va dispreţui cu îndrăzneală acea întreagă armată şi va birui pe fiecare vrăjmaş în parte, pentru că Acela, care a dat această viaţă, tot El o şi păstrează.

Cu toate că această viaţă este ascunsă în Dumnezeu, totuşi fiecare poate să ştie dacă are sau n-are această viaţă. Ea se arată mai ales în viaţa ascunsă de rugăciune.

Viaţa ascunsă în Dumnezeu face ca rugăciunea să fie uşoară şi înviorătoare. Omul care are această viaţă n-are nevoie să se ridice în sus şi să-şi zică: ,,Acum vreau să mă rog“, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl împinge să facă acest lucru. El n-are nevoie să caute pe Dumnezeu, pentru că Îl are în tot timpul. Rugăciunea este ca o atingere a lui Dumnezeu şi, prin această atingere, trece în credincios putere şi fericire. Este cu neputinţă să fie zugrăvită, prin cuvinte, această fericire şi ar fi o trădare din partea unui suflet, care arde de focul iubirii, să-şi povestească întâlnirile lui, în rugăciune, cu Domnul lui mult iubit. Astfel de întâlniri cu Domnul n-au loc, de obicei, în adunările de rugăciune, ci în odăiţă, cu uşa încuiată. Acolo, în linişte, Domnul descopere sufletului ales tainele Lui şi semnele iubirii Lui. Acolo, în odaia încuiată, cine are o viaţă ascunsă poate să trăiască ce spun cuvintele: ,,Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul“ (Cânt 1, 2). Din această viaţă ascunsă, de rugăciune, se aprinde o viaţă de iubire.

După ce, timp de 40 de zile, Moise a stat în strânsă legătură cu Dumnezeu, faţa lui strălucea. Un credincios, care are o viaţă ascunsă, de rugăciune, primeşte ceva din fiinţa lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire“. Fără să-şi dea seama, cel iubit de Dumnezeu răspândeşte în jurul lui iubire. Precum soarele răspândeşte lumină, tot aşa un astfel de om răspândeşte iubire; iar această iubire nu rămâne ascunsă. Unde pătrunde ea, face să se nască viaţă. Aceasta este pricina şi taina izbânzii unor astfel de suflete în lucrul lor pentru Dumnezeu. Viaţa ascunsă de iubire este o putere căreia nimic nu i se poate împotrivi, totul trebuie să se plece în faţa ei. Ea dă credinciosului simţul care-i spune când trebuie să vorbească şi când să tacă. Îi dă balsam când mângâie pe cineva, delicateţe când dojeneşte, înţelepciune ca să convingă, răbdare în greutăţi şi tărie în suferinţe. Cine are a face cu un om care are o viaţă ascunsă, de iubire, simte că în acela este ceva din Dumnezeu şi parcă nu îndrăzneşte să se amestece în vorba sau în fapta lui. Frica de Dumnezeu înconjoară pe astfel de creştini şi acolo unde este Dumnezeu, „orice făptură trebuie să tacă, pentru că El S-a şi sculat din locaşul Lui cel sfânt“ (Zah 2, 13). Cine stă în credinţă şi duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu merge pe o singură cale. Calea lui este calea pe urmele Mielului.

El urmează Mielului, oriunde merge El (Apoc 14, 4). Gândul lui este „acela care era în Hristos Iisus, Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Fil 2, 6-8). El merge cu bucurie pe această cale, pentru că ştie că aceasta este calea prin care înaintează în fericire şi nu dă niciodată înapoi. Se face părtaş la suferinţele lui Iisus şi se face asemenea cu El în moarte (Filip 3, 10); prin ocară la biruinţă, prin cruce la slavă. Nu se dă la o parte din faţa greutăţilor, ci calcă pe urmele Mielului, pe calea suferinţelor, spre Ierusalim (Mt 21, 1-3). Cine merge pe calea aceasta nu se teme de ocări, vorbe grele, dispreţ, ură şi batjocură; nu se mai plânge de răutatea oamenilor şi nu mai caută prietenia lor. Acestea au încetat, ele fac parte din cele vechi, care s-au dus. El nu se mai supără când vede că cineva nu vrea să-l înţeleagă. Ştie bine că ce spune el sunt lucruri care, ca să fie înţelese, trebuie trăite. Mă înţelege Domnul meu, acesta este gândul care-l mângâie; sunt pe urmele Lui, urme pe care singur trebuie să merg. Când Avraam a voit să aducă jertfă pe Isaac, n-a luat cu el pe nimeni, nici chiar pe Sara, care a trebuit să rămână în cortul ei. Merge singur cu Mielul. Un cântec sună aşa: „Chiar dacă nu cunosc drumul care mă duce acasă, sunt fără grijă, căci cunosc pe Acela care mă duce pe acest drum“. Tu, dragul meu, trăieşti tu cu Hristos o viaţă ascunsă în Dumnezeu? Ai tu ceva din fericitele întâlniri cu Domnul tău, în odăiţa ta încuiată? Cum stai tu în

ce priveşte viaţa de iubire? Arde ceva din văpaia veşnică în inima ta? Te afli tu pe urmele Mielului? Te bucuri tu când ţi se dă prilejul să ai parte în vreun fel de suferinţe pentru Domnul Iisus? Judecă liniştit şi te întreabă, dacă tu stai ca adevărat în credinţă sau nu.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Cine nu stă în credinţă nu simte că are o răspundere pentru păcătoşii pierduţi.

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Iadul poate să înghită mii de suflete în fiecare zi, că lor nu le pasă de asta. Dacă le zice cineva: ,,Dumnezeu vă va trage la răspundere pentru asta“, ei se supără şi se consideră nedreptăţiţi. Un vestitor al Evangheliei vorbise cu multă pătrundere despre răspunderea pe care o au credincioşii pentru mântuirea sufletelor pierdute. Un domn din cei de faţă a venit însă la el şi i-a zis: ,,Nu vi se pare că sunteţi prea aspru cu noi?“ – ,,Adevărat? Mi-ar părea rău, dacă aş fi mai aspru decât Domnul Iisus Însuşi“ a fost răspunsul. – ,,Dumneavoastră ştiţi prea bine“, a zis domnul acela „că lucrurile pot să fie duse prea departe.Vorbiţi de căutarea sufletelor pierdute şi de datoria de a jertfi pentru ele. Ei bine, noi ajutăm să se ridice biserici şi să se plătească oameni care să înveţe pe alţii; dacă totuşi oamenii nu vor să fie mântuiţi, nu este vina noastră“. La aceasta, vestitorul Cuvântului a răspuns: ,,Da, oamenii sunt nerecunoscători. Asta o ştim cu toţi. Însă, când este vorba de lucrurile pământeşti, dumneavoastră judecaţi altfel. Să ne închipuim că în acest oraş ar izbucni o molimă. Autorităţile medicale ar umple cu bolnavi toate spitalele şi localurile publice pe care le-ar putea folosi. Să ne închipuim că ar da de ştire că toţi bolnavii pot să aibă îngrijire gratuită şi aleasă, şi că sunt siguri de vindecare. Să ne mai închipuim că bolnavii ar fi aşa de orbi şi de proşti, că n-ar vrea să vină în aceste spitale, iar molima s-ar întinde cu furie mare, trimiţând pe cealaltă lume mii şi mii de oameni. Ce s-ar zice într-alte părţi despre acest lucru? Că au făcut ce au putut şi că, dacă oamenii nu vor să fie vindecaţi, să moară şi pace!? Nu, ci s-ar zice că oamenii sunt în adevăr răi şi proşti, dar cei ce înţeleg mai bine, sunt răspunzători de urmări. Ce ar face deci autorităţile? Ar lăsa ca ţara să fie pustiită de oameni? Nu. Dacă oamenii nu vin singuri să se caute, se vor duce autorităţile la ei şi vor stărui de ei să împlinească întocmai măsurile care s-ar lua pentru încetarea molimei“.

Cine stă în credinţă se simte răspunzător pentru păcătoşi. El ştie că aceia sunt pierduţi şi că trebuie smulşi din foc (Iuda 23). Lucrul acesta îl face să lucreze cu stăruinţă. El vesteşte păcătoşilor Evanghelia de-a dreptul, nu pe ocolite, nici cu mănuşi. El nu vine cu vorbe învăţate pe dinafară din adunările de vestire a Evangheliei. Dorinţa lui fierbinte este ca

măcar unora „să le deschidă ochii, ca să treacă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu“ (Fapte 26, 18). El n-aşteaptă până să vadă că omul singur doreşte să fie mântuit. Nu, ci îl ajută să i se ia legăturile de pe ochi, îi deschide ochii şi nu-l lasă până nu s-a supus lui Dumnezeu, primind mântuirea care este în Hristos. Nu tot aşa sunt însă cei ce nu stau în credinţă. Pe ei starea păcătosului îi lasă reci, iar râvna celor ce voiesc să zidească Sionul nu le este plăcută. Ei n-au simţul de a slăvi pe Dumnezeu.

Aşa este starea ta? Nu simţi nici o răspundere faţă de păcătoşi? Crezi că ţi-ai făcut toată datoria, când ţi-ai dat obolul pentru vreun lucru bun? Dacă da, atunci nu stai în credinţă.

Încă o dată, iubite cititor, care este starea ta? Stai tu în credinţă sau ai căzut de la credinţă? Citind aceste rânduri, ce ţi-a spus cugetul tău?

Dacă Dumnezeu îţi dă prin cugetul tău mărturia că ai părăsit starea de credinţă, atunci ce este de făcut? O simplă părere de rău şi o tânguire nu ajută la nimic. Atunci? Înapoi la Hristos! Vino ca unul care ai văzut bine că lucrurile nu mai pot să meargă ca până acum. Supune-te cu o inimă înfrântă din nou Domnului tău! Caută iertare şi curăţire în sângele Lui şi predă-te Lui în totul şi cu tot ce ai. Învaţă în vremea tinereţii tale să faci paşii credinţei pe urmele Mielului. Şi dacă ţi-ai cunoscut slăbiciunea că nu poţi nici să mergi singur, nici să stai în picioare, lasă-te cu totul în seama Lui, căci El te poartă! Îndrăzneşte şi vei vedea că harul Lui poate să te aducă la o credinţă care biruie, stare în care tu, fiind izbăvit din mâna vrăjmaşilor tăi, să poţi să-I slujeşti fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii tale (Lc 1, 74-75).

„Dumnezeul păcii, Care prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Iisus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru hun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Iisus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin“.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Cine nu stă în credinţă are, pe lângă Dumnezeu, şi unii idoli ai lui, la care ţine.

duminică, 26 octombrie 2014

În vechime, un rege a poruncit să i se facă un scut. Pe o parte a scutului se vedea chipul lui Dumnezeu, pe cealaltă, chipul diavolului, iar deasupra scria: „Gata pentru amândoi“. Cei ce poartă numele lui Hristos, dar nu stau în credinţă, au aceeaşi stare de suflet. Ei sunt gata,

şi pentru Dumnezeu, şi pentru diavolul. Vor să slujească şi lui Dumnezeu, şi idolilor. Se laudă cu harul, dar trăiesc în păcat. Stau împreună cu poporul lui Dumnezeu, dar merg şi în localurile de petrecere ale lumii. Ei fac ca acei samariteni despre care Scriptura zice că se închinau Domnului, dar, în acelaşi timp, slujeau şi idolilor lor, (II Împ 17, 33). Acei samariteni, în ziua de Sabat, se duceau poate la Betleem şi cântau acolo psalmi şi ascultau Cuvântul Domnului; dar a doua zi, se închinau idolului Sucot-Benot, a treia zi aduceau jertfe idolului Nergal, a patra zi îşi treceau copiii prin foc, a cincea şi a şasea slujeau celorlalţi idoli, pentru ca în ziua de Sabat să se închine iarăşi lui Dumnezeu. Ei erau gata pentru toţi. O, dar aceasta este o religie îngrozitoare, prin care numele Domnului este hulit; o religie, în care omul îşi închipuie că iubeşte pe Dumnezeu, când, de fapt, nu slujeşte decât lui însuşi şi nu trăieşte decât pentru el însuşi. Se numeşte că ţine sărbătoarea în cinstea Domnului, dar în celelalte zile ale săptămânii, Dumnezeu nu are amestec în gândurile şi în treburile lui, pe care nu se gândeşte de loc să le facă ca pentru Domnul (Col 3, 17-25). Aceşti oameni nu vor să audă că Dumnezeu ne cere toată inima şi toată viaţa noastră. Dumnezeu nu voieşte însă ca omul să trăiască pentru El numai un ceas sau două pe săptămână, ci voieşte ca tot timpul şi toată puterea noastră să fie în slujba Lui şi spre slava Lui.

Nu cumva aceasta este religia ta; în parte pentru Dumnezeu şi în parte pentru lume şi pentru plăcerile tale? Eşti gata, în acelaşi timp, şi pentru Dumnezeu, şi pentru diavolul? Încotro se îndreaptă gândurile tale: spre Dumnezeu sau spre lume? Îţi vezi întâi de treburile tale pe care le faci fără Dumnezeu, sau cauţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi o viaţă sfântă?

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)