i. investigaŢii strategice n economie - ulim.mdulim.md/digilib/assets/files/reviste 2/studii...
TRANSCRIPT
I. INVESTIGAŢII STRATEGICE ÎN ECONOMIE
APLICAREA IN PRACTICA A CONDIŢIILOR INCOTERMS
Petru ROSCA, dr. hab., prof. univ., ULIM
ABSTRACT. In the article are examined the rights and the responsibilities of sides with the conclusion of a contract of buying and selling goods on the outside market in accordance with the demands of the new editorial staff Of Inkoterms2010.
Noţiuni si reglementări generale INCOTERMS La 1936 Camera Internatională de Comerţ de la Paris editează, pentru prima dată,
Regulile Internaţionale de Comerţ, prescurtat - Incoterms 1936 [4]. În perioada interbelică comerţul internaţional şi în special cel trans-atlantic, cunoaşte o
dezvoltare extraordinară. În practica comerţului international erau nişte cutume dar care nu aveau aceeaşi semnificaţie pentru comercianţii din diferite ţări. Astfel FOB pentru un comerciant din Marea Britanie însemna că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţiile atunci când încarcă marfa pe vas în portul de îmbarcare iar comerciantul din SUA putea să interpreteze FOB ca fiind clauza ce obligă vânzătorul nu doar să încarce marfa pe vas în portul de îmbarcare dar să şi plătească navlul până în portul de destinaţie. Diferenţa de interpretare apărea din cauza faptului că se făcea referinţă doar la nişte practici, care nu erau consfinţite în scris.
La 1923 pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris se creează Curtea Internatională de Arbitraj. Aceasta avea funcţia de soluţionare a disputelor apărute între participanţii la comerţul internaţional. Interpretarea diferită a practicilor logistice în comerţul internaţional a condiţionat creşterea în mod constant şi galopant a numărului de plângeri depuse la Curtea Internatională de Arbitraj. Astfel Camera Internaţională de Comerţ se vede nevoită să intervină în a pune pe hârtie cutumele referitoare la transportul în comerţul internaţional. Aşa se face că la 1936 se editează pentru prima dată clauzele internaţionale de comerţ iar comercianţii facând referire la una din aceste clauze nu pot să interpeteze drepturile şi obligaţiile decât în modul stabilit de către CIC.
De la 1936 până astăzi Incoterms a fost revizuit de opt ori (aproximativ o data la 10 ani). Ultima revizuire a avut loc în 2010 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011. In comparaţie cu Incoterms 2000, Incoterms 2010 [3] a suferit schimbări majore atât de formă cât şi de conţinut.
De ce s-au revizuit clauzele Incoterms în 2010? Sunt mai multe argumente care vin să
justifice modificarea termenilor de comerţ internaţional în 2010. Primul argument constă într-o nouă realitate a ţărilor din UE care nu mai au hotare în calea circulaţiei mărfurilor capitalurilor şi a persoanelor. Astfel comertul intre exemplu - Germania şi Cehia nu mai este unul
13
internaţional ci „domestic”. Un alt argument în favoarea noii ediţii Incoterms este şi necesitatea adaptării limbajului şi a termenilor la noile realităţi a tehnologiei informaţionale. Astfel noua revizuire ia în calcul comerţul electronic şi sistemul electronic de facturare şi transfer de date (Electronic data Interchange) pregătind astfel Incoterms 2010 pentru a raspunde mai bine acestor realităţi tot mai omniprezente. Schimbările în ceea ce priveşte practicile de transport care sunt din ce în ce mai combinate duceau la dispute şi dificultăţi în interpretarea clauzelor Incoterms 2000. Astfel o noua ediţie a acestor clauze vine să înlature aceste ambiguităţi. Atacurile teroriste din ce în ce mai dese condiţionează o mai bună securizare şi monitorizare a transportului de mărfuri, Incoterms 2010 vine să se conformeze mai bine acestei realităţi. Argumentelor enumerate se mai adogă şi argumentul uzanţei. Multe din clauzele incoterms 2000 nu erau utilizate în practică, astfel în 2010 vine timpul cand aceste clauze sunt eliminate. Argumentele enumerate mai sus au dus la varianta actuală a Incoterms 2010.
În comparaţie cu Incoterms 2000 - Incoterms 2010 a suferit schimbări majore atât de
formă cât şi de conţinut. I. Schimbări structurale: 1. Prima schimbare structurală pe care o aduce Incoterms 2010 în comparaţie cu Incoterms
2000 constă în reducerea clauzelor de la 13 (Incoterms 2000), la 11 (Incoterms 2010). 2. O altă schibare structurală are loc în cadrul grupei D, care a suferit cele mai mari
schimbări. Inlocuindu-se clauzele DAF, DES, DEQ, DDU, cu DAP (Delivered at Place) şi DAT (Delivered at Terminal).
3. O altă schimbare care e la intersecţia noţiunilor de structură şi concept constă în ajustarea termenilor de comerţ la realităţile progresului tehnologic. Astfel conform noilor reguli
14
invoice-urile electronice sau semnaturile electronice sunt recunoscute şi pot servi drept dovezi în reglementarea disputelor, mai mult chiar însăşi limbajul Incoterms 2010 urmăreşte gradul de utilizare a interfeţelor electronice în comerţul internaţional.
II. Schimbări conceptuale:
1. Prima schimbare conceptuală este inscrisă chiar pe coperta îndrumarului Incoterms 2010 editat de CIC. Astfel Incoterms nu mai sunt clauze de comerţ internaţional ci şi de comerţ „domestic” şi asta pentru a se adapta la noile realităţi când diferite ţări din cadrul UE tranzacţionează în interiorul aceleiaşi zone de comerţ liber.
2. O altă schibare structurală o constituie şi împărţirea pe grupe a clauzelor incoterms. Astfel în conformitate cu Incoterms 2000 clauzele erau împărţite pe 4 grupe: grupa E, grupa F, grupa C, şi grupa D. În Incoterms 2010 împărţirea pe aceste clase la nivel de formă se păstrează, însă la nivel conceptual se formează doar 2 grupe: grupa clauzelor care se pot aplica pentru toate modalităţile de transport (ExW; FCA; CPT; CIP; DAP; DAT; DDP) şi grupa clauzelor ce se pot aplica doar pentru transportul maritim şi fluvial (FAS; FOB; CIF; CFR).
3. O altă schimbare conceptuală care planează asupra tuturor clauzelor Incoterms 2010 constă în obligaţia vânzătorilor şi/sau a cumpărătorilor de a garanta securitatea mărfurilor transportate.
4. O ultimă modificare conceptuală constă în tendinţa evidentă de simplificare a termenilor de comerţ astfel încăt să se preteze unei interpretări uşoare fără ambiguităţi şi să uşureze inţelegerea acestor termeni pentru comercianţi. Noile modificări structurale şi conceptuale pe care le-au suferit regulile de comeţ vin să
le facă mai facile pentru utilizare de către comercianţii astfel contribuind la uşurarea limbajului de afaceri. Incoterms 2010 devin nişte termeni susceptibili pentru utilizare chiar şi pe intern, graţie acestui fapt importanţa termenilor de comerţ creşte în mod neverosimil. Incoterms 2010 au intrat în aplicare la 1 ianuarie 2011, acest an marcând un nou început în comerţul internaţional. Cu toate acestea contractele incheiate inainte de 1 anuarie 2011 şi care fac referire la Incoterms 2000 - urmează să fie finalizate în conformitate cu vechile prevederi ale termenilor de comert international.
Includerea INCOTERMS in contractual de vanzare-cumparare Pornind de la modificarile survenite pe parcurs în Incoterms, este important de a sublinia
faptul ca atunci când părţile intenţionează să include Incoterms în contractual lor de vanzare-cumparare, ele trebuie să facă o referire expresă la versiunea curentă a Incoterms. Acest aspect poate fi usor scapat din vedere în cazul în care, de exemplu, formularele standardizate de contracte sau formularele de comandă utilizate de comercianţi fac referinţa la o versiune mai veche a Incoterms.
15
În cazul în care nu se face referinţă la versiunea curentă a Incoterms, ar putea să inter-vină numeroase dispute cu privire la faptul dacă părţile doreau să include în contractual lor, în calitate de component principal, versiunea curentă sau una mai veche a Incoterms. Comercianţii care doresc să utilizeze Incoterms 2010 trebuie să specifice clar că contractual de vanzare-cumparare a fost întocmit în baza “Incoterms 2010”.
Scopul Incoterms rezidă în asigurarea unui set de reguli internaţional privind interpretarea termenilor comerciali utilizaţi frecvent în domeniul comertului exterior. Astfel, se poate evita sau reduce în mare masură incertitudinea diferitelor interpretări a noţiunilor respective in diferite tări.
INCOTERMS 2010 Condiţiile de livrare 2010 (Incoterms 2010) [3] sunt aplicabile incepând cu 1 ianuarie 2011. Principalele modificări aduse condiţiilor de livrare (Incoterms 2010) sunt:
§ au aparut 2 condiţii de livrare noi: Delivered at Terminal (DAT) si Delivered at Place (DAP); § au eliminat 4 condiţii de livrare : DEQ; DAF; DES; DDU; § DAP înlocueşte pe: DAF; DES; DDU; § DAT înlocueşte pe: DEQ; § condiţiile de livrare au fost sortate dupa modul de utilizare: orice mod de transport;
maritim si terestru.
Exemplu, condiţiile de livrare pentru diferite tipuri de transport în România înseamnă: EXW (EX WORKS) Intrastat - Achiziţii: Se adună valoarea transportului de la punctul de expediere până la
frontiera română. Valoare Statistică > Valoare Facturată. Intrastat - Livrări: Se adună valoarea transportului de la punctul de plecare până la
frontiera română. Valoare Statistică > Valoare Facturată. Descriere: Produsul si riscurile se transfera cumparatorului, inclusiv plata transportului si
costul asigurării de la poarta fabricii vânzătorului. Este condiţia de livrare cea mai comodă pentru vanzător care trebuie să pună marfa ambalată la dispozitia cumpăratorului, care este obligat să o încarce pe cheltuiala si riscul său.
FCA (Free Carrier) Intrastat - Achiziţii: Se adună valoarea transportului de la punctul de expediere până la
frontiera română. Valoare Statistică > Valoare Facturată.
16
Intrastat - Livrări: Se adună valoarea transportului de la punctul de plecare până la frontiera română. Valoare Statistică > Valoare Facturată.
Descriere: Franco caraus inseamnă că vânzătorul îşi indeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care a predat marfa vămuită pentru export, în grija cărăuşului desemnat de cumparator la locul sau punctul convenit. In cazul in care cumparatorul nu indică un punct precis, vânzătorul poate să aleagă punctul de la locul sau raza teritorială menţionată unde cărăuşul urmează să preia marfa in custodia sa. In cazul în care potrivit practicii comerciale este necesar sprijinul vânzătorului pentru incheierea contractului cu cărăuşul (cum este cazul în transportul CFR sau aerian). Vânzătorul actioneaza pe riscul si cheltuiala cumparatorului.
CPT (Carriage Paid To) Intrastat - Achiziţii: se scade valoarea transportului de la punctul de expediere până la
frontiera română. Valoare Statistică < Valoare Facturată. Intrastat - Livrări: se scade valoarea transportului de la frontiera română până la punctul
de destinaţie.Valoare Statistică < Valoare Facturată. Descriere: vânzătorul plăteşte pentru transportul mărfii la destinaţia convenită. Riscurile
de pierdere sau de deteriorare a mărfii, precum si orice alte cheltuieli suplimentare cauzate de evenimente care au avut loc dupa ce marfa a fost predată cărăuşului trec de la vânzător la cumpărător în momentul în care marfa a fost predată cărăuşului. In cazul in care pentru transportul marfii se folosesc cărăuşi succesivi, riscurile trec de la vânzător la cumpărător în momentul în care marfa a fost predată primului cărăuş. Termenul CPT implica obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export Acest termen poate fi folosit pentru toate modurile de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
CIP (Carriage and Insurance Paid) Intrastat - Achiziţii: se scade valoarea transportului şi a asigurării de la punctul de
expediere până la frontiera română. Valoare Statistică < Valoare Facturată. Intrastat - Livrări: se scade valoarea transportului şi a asigurarii de la frontiera română
până la punctul de destinatie.Valoare Statistică < Valoare Facturată. Descriere: Vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca la termenul CPT dar suplimentar el
trebuie să efectueze si asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau deteriorare a mărfii pe timpul transportului. Vânzătorul încheie contractul şi plăteşte prima de asigurare. Cumparatorul trebuie să ia notă că în cazul CIP Vânzătorul este obligat să obţină prima de asigurarea pentru acoperire minimă. Termenul CIP implica obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export. Acest termen poate fi folosit pentru toate modurile de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
DAT (Delivered at Terminal) Intrastat - Achiziţii: se scade valoarea transportului de la punctul de expediere până la
frontiera română. Valoare Statistică < Valoare Facturată. Intrastat - Livrări: se scade valoarea transportului de la frontiera română până la punctul
de destinaţie.Valoare Statistică < Valoare Facturată. Descriere: vânzătorul livrează si descarcă din mijlocul de transport la terminalul (din
portul sau locul) stabilit cu cumparatorul. Terminal inseamnă orice loc, cum ar fi: chei; depozit; strada; cargo terminal; terminal CFR. Vânzătorul acopera toate costurile pentru livrarea şi descarcarea mărfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca notiunea de Terminal să fie foarte bine precizată. DAT acoperă formalităţile de vămuire la export dar NU include costul formalităţilor de vămuire la import.
DAP (Delivered at Place) Intrastat - Achiziţii: se scade valoarea transportului de la punctul de expediere până la
frontiera română. Valoare Statistică < Valoare Facturată
17
Intrastat - Livrări: se scade valoarea transportului de la frontiera română până la punctul de destinatie. Valoare Statistică < Valoare Facturată
Descriere: Vânzătorul livrează mărfurile in mijloacele de transport adecvate la locul sta-bilit cu cumparatorul. Vânzătorul acopera toate costurile pentru livrarea si descarcarea măr-furilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca noţiunea de Terminal să fie foarte bine pre-cizată. În cazul în care vânzătorul suportă costuri legate de descarcarea bunurilor la desti-naţie, acesta Nu are dreptul să refactureze aceste costuri cumparatorului. Este recomandat ca notiunea de LOC să fie foarte bine precizată. DAP acoperă formalităţile de vamuire la export dar NU include costul formalităţilor de vamuire la import.
DDP (Delivered Duty Paid) Intrastat - Achiziţii: se scade valoarea transportului si a asigurării de la punctul de
expediere până la frontiera română. Valoare Statistică < Valoare Facturată Intrastat - Livrări: se scade valoarea transportului si a asigurării de la frontiera română
până la punctul de destinaţie.Valoare Statistică < Valoare Facturată Descriere: vânzătorul îsi indeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care marfa a fost pusă
la dispoziţia cumparatorului, la locul convenit din tara importatoare. Vânzătorul trebuie să suporte toate cheltuielile si riscurile legate de aducerea mărfii în acest loc inclusiv a taxelor vamale, a altor taxe si speze oficiale care se plătesc la import, precum si a costurilor si riscurilor de indeplinire a formalităţilor vamale. Acest termen poate fi folosit indiferent de modalitatea de transport.
Transport maritim si terestru FAS (Free Alongside Ship) Intrastat - Achiziţii: se adună valoarea transportului de la punctul de expediere până la
frontiera română. Valoare Statistică > Valoare Facturată. Intrastat - Livrări: se adună valoarea transportului de la punctul de plecare până la
frontiera română. Valoare Statistică > Valoare Facturată. Descriere: vânzătorul îsi indeplineste obligaţia de livrare în momentul în care marfa a
fost pusă de-a lungul vasului, pe chei sau pe slepuri, barje sau pe bac, in portul de încarcare convenit. Aceasta inseamnă ca toate costurile şi riscurile de pierdere sau deteriorare a marfii sunt suportate din acel moment de cumparator. Termenul FAS implică obligaţia cumpără-torului de vamuire a marfii pentru export si nu trebuie folosită în cazul în care cumparatorul nu poate să indeplinească direct sau indirect formalităţile de export. Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.
18
FOB (Free On Board) Intrastat - Achiziţii: se adună valoarea transportului de la punctul de expediere până la
frontiera română. Valoare Statistică > Valoare Facturată. Intrastat - Livrări: se adună valoarea transportului de la punctul de plecare până la
frontiera română. Valoare Statistică > Valoare Facturată. Descriere: vânzătorul isi indeplineste obligatia de livrare in momentul in care marfa a
trecut balustrada vasului, în portul de încarcare convenit. Costurile si riscurile de pierdere si deteriorare a marfii sunt suportate din acel moment de cumparator. Termenul FOB implica obligaţia vânzătorului de vamuire a marfii pentru export. Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare. In cazul in care balustrada vasului nu prezintă relevanţă, cum ar fi în cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit să se foloseasca termenul FCA.
CFR (Cost & Freight) Intrastat - Achiziţii: se scade valoarea transportului de la punctul de expediere până la
frontiera română. Valoare Statistică < Valoare Facturată. Intrastat - Livrări: se scade valoarea transportului de la frontiera română până la punctul
de destinatie.Valoare Statistică < Valoare Facturată. Descriere: Vânzătorul trebuie să plătească navlu-ul si costurile necesare pentru aducerea
marfii in portul de destinaţie convenit, dar riscul de pierdere sau deteriorare a marfii, precum şi orice costuri suplimentare cauzate de evenimente care au avut loc dupa ce marfa a fost livrată la bordul navei se transferă de la vanzator la cumparator în momentul în care marfa trece de balus-trada vasului în portul de încarcare. Termenul C.F.R implică obligaţia vânzătorului de vamuire a marfii pentru export. In cazul in care balustrada vasului nu prezinta relevanţă cum ar fi în cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit să se foloseasca termenul CPT.
CIF (Cost, Insurance and Freight) Intrastat - Achiziţii: se scade valoarea transportului si a asigurarii de la punctul de
expediere până la frontiera română. Valoare Statistică < Valoare Facturată. Intrastat - Livrări: se scade valoarea transportului si a asigurarii de la frontiera română
până la punctul de destinatie.Valoare Statistică < Valoare Facturată. Descriere: Vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca în cazul termenului CFR dar suplimentar,
el trebuie să efectueze asigurarea maritimă care să acopere riscul cumparatorului de pirdere sau deteriorare a marfii în timpul transportului maritim. Vânzătorul încheie si plateşte contractele de asigurare şi plăteşte prima de asigurare. Cumparatorul ia notă că în cazul termenului CIF, vânzătorul este obligat să obţină asigurarea pentru acoperirea minimă. Termenul CIF implică obligaţia vânzătorului de vamuire a marfii pentru export. În cazul în care balustrada vasului nu prezintă relevanţă cum ar fi in cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit să se folosească termenul CIP.
Aplicarea condiţiilor INCOTERMS în Republica Moldova Republica Moldova este o tară care are multe tranzacţii comerciale externe si pentru o
desfaşurarea mai bună şi clară, antreprinorii noştrii se folosesc de uzanţele comerciale internaţionale în colaborarea cu antreprenorii altor tări.
Contractul de vanzare-cumparare este documentul care reglementează condiţiile de apli-cate de către părţile lui. Deacea în contract este obligatoriu indicarea condiţiilor de livrare. Însă, condiţiile de livrare se pot include şi în alt tip de contract decit cel de vânzare-cumpă-rare, spre exemplu, contract de locatiune a unor bunuri, contract de prelucrare a bunurilor, contract de leasing s.a.
În timpul de faţa mulţi comercianţi internaţionali încheie contracte de vânzare-cumpărare nu în scris pe file de hârtie dar se înţeleg asupra condiţiilor contractual cele mai importante
19
şi le înscriu în facture comerciale internaţionale (Invoice). Deci, în invoice pe lângă termenii de bază (vânzător, cumpărător, adresele, preţ unitar, pret total, cantitate, greutatea netto/brutoo, moneda, ţara de origine, termenul de achitare, număr de înmatriculare a camionului s.a.) se indică obligatoriu si condiţia de livrare.
În Republica Moldova majoritatea agentilor economici importă mărfuri din China, Turcia, Emirate aplicând condiţia de livrare FOB, ceea ce presupune că vânzătorul sia îndeplinit obligaţia de livrare în momentul în care marfa a trecut balustrade navei în portul de îmbarcare convenit, adica cumpărătorul trebuie să angajeze un transportator pentru a livra marfa din port până la destinaţie, fapt care demonstrează că pretul marfii indicat în invoice este far cheltuieli de transport, de descărcare, transbordare, adică cumparatorul va suporta aceste cheltuieli. In mare parte aceste trei tări incheie contracte de vânzare-cumpărare la condiţia de livrare FOB deoarece distanţa de drum este mare si anevoioasă şi nu vor sa-şi asume careva obligaţiuni pe care nu le-ar putea îndeplini.
Iar, mărfurile din Uniunea Europeana sunt livrate în mare parte la condiţiile de livrare DDU, CPT ceea ce presupune că vânzătorul are responsabilitatea de a angaja transportul si să achite cheltuielile pentru serviciile de transport, adică în pretul marfii déjà sunt incluse cheltuielile de încarcare, transbordare si de transport.
Condiţiile de livrare CIP si CIF [7, p.252] presupun si asigurarea marfii de către vânzator, această asigurare se face la o agentie specială şi se asigură de la 4% pina la 10% din suma factorială a marfii. Deobicei aceste condiţii de livrare sunt utilizate când mărfurile trebuie să parcurga o distanţă mai mare si/sau sunt foarte preţioase. Daca marfa soseşte în Republica Moldova la condiţia de livrare CIP sau CIF şi nu este însotită asigurarea (documentul) în original organul vamal majorează valoarea în vamă cu 10% din costul marfii.
Pentru mărfurile livrate prin transport poştal si aerian sunt folosite condiţiile de livrare DDU, DAP, CPT deoarece aceste condiţii presupun ca cheltuielile de transport sunt déjà incluse în costul marfii şi cumpărătorul primeşte mărfurile la locul de destinaţie indicate de el. Pentru acest tip de transport este mult mai uşor şi convenabil ca vânzătorul să achite cheltuielile de transport.
Republica Moldova prin organul vamal verifică corectitudinea utilizării condiţiilor de livrare deoarece ele sunt un factor foarte important în formarea preţului de vanzare-cumparare a mărfurilor în urma tranzacţiilor externe, şi ulterior în adunarea (stringerea) impozitelor si taxelor vamale.
Este foarte important de a utiliza uzanţele comerciale Incoterms deoarece contractanţii ştiu cine si ce are de facut în asigurarea obligaţiunilor sale cu privire la contractul commercial.
BIBLIOGRAFIE:
1. Regulamentul international de interpretare a termenilor comerciali “INCOTERMS 2000”. Aprobat de Camera Internationala de Comert, nr. 560, septembrie 1999.
2. Codul Vamal al RM. Nr. 1149-XIV, 20.07.2000. 3. ICC Rules for the use of domestic and international trade terms. INCOTERMS 2010, ICC
publication No 715. Paris 2010. 4. Incoterms 1936, International rules for the interpretation of trade terms, ICC publication No 92,
ICC, Paris 1936. 5. Incoterms 2000, International Chamber of Commerce, Zurich, Publication 560, ISBN 3-87081-200-1. 6. Donald Waters, Logistics an introduction to the supply chain management, PALGRAVE
MACMILLAN, Great britain-2003. 7. Roşca P. Relaţii economice internaţionale. Manual. Ch.: ULIM, 2005. 280 p. (p. 200-204). 8. Shoshanah Cohen, Joseph Roussel Strategic Supply Chain Management, McGraw Hill USA 2005. 9. http://www.customs.gov.md
20
UNELE MODALITĂŢI DE SUSŢINERE A PRODUCĂTORULUI REGIONAL
Silvestru MAXIMILIAN, dr.hab., prof.univ., ULIM Alexandru GRIBINCEA, dr.hab., prof.univ., ULIM
Ovidiu EPURAŞ, dr., manager, România ABSTRACT. Euroregions are administrative-territorial structures intended to promote
crossborder cooperation between neighbouring local or regional authorities of different countries located along shared state borders. They are widely known tools of cooperation among the regions. Having integrated structures and their own financial resources, euroregions are able to address a variety of cross-border topics such as health, research and development, education and training, waste management, environmental protection, tourism and leisure, rescue and security, transport and communication infrastructure, mobility of people, and business cooperation. This paper explores the main characteristics and problems of euroregions as institutions in the Black Sea Region and especially in the regions bordering the Third countries. First, it describes euroregions; then it focuses on their compositions and roles and main issues confronting them with reference to the empirical research carried out among the thirty-five cross-border cooperating organisations. The new legal instrument for euroregions deserves special attention since it provides a basis under public law for decentralised trans-European cooperation between regional and/or local authorities. The article concludes with a discussion of the needs and associated development opportunities available to euroregions within the Black Sea Region.
Fiecare regiune poate fi caracterizată geografic, demografic, climateric, economic etc.
Factorii exo-, endogeni determină regiunea, specificul regiunii. Divizarea unui spaţiu în regiuni este convenţională, depinde de scopul analizelor, investiţiilor. Regiunile pot ocupa spaţii interstatale, cîteva ţări, spaţii dintr-o singură ţară. Regiunile pot fi comparate după anumite criterii. După nivelul de dezvoltare, de regulă, regiunile sunt neomogene. Autorităţile ţării depun efort pentru „omogenizarea” nivelului de trai din regiunile ţării. Şi piaţa regiunii are structura sa: oferta, cererea de consum, nivelul de omogenitate a cererii, a ofertei, nivelul de perfecţiune a cererii, a ofertei (este determinat la nivelul de informare a ofertanţilor, a cumpărătorilor potenţiali despre calitatea mărfurilor, despre nivelul preţurilor) prezenţa monopsonilor, monopoliştilor pe piaţă etc. Unii autori, în analiza specificurilor pieţei regionale, separat examinează comportamentul consumatorului, a cumpărătorului [Totelling H., 1929]. Firesc e, fiecare consumator în felul său este unic, cu gusturile şi preferinţele sale, predispus să procure sau nu de la piaţa regională, de la un anumit producător. În dependenţă de structura consumatorilor piaţa regională devine specializată.
Producătorul sistematic are de soluţionat două probleme: de determinat varianta optimă (de regulă maximum profit), de stabilit, după posibilităţi, preţul discriminatoriu. Producătorul îşi studiază structura cumpărătorilor „fideli”, ştie că aceştea sunt gata să suporte preţuri majore doar din considerente că marfa producătorului îi satisface preferinţele. Existenţa cumpărătorilor „fideli” deformează piaţa regională. În acest caz pe piaţă nu poate fi stabilit echilibrul la intersecţia cererii şi a ofertei prin intermediul preţurilor [Basy K., 1993]. Piaţa regională este perfectă, se poate dezvolta dacă fiecare participant (producătorul şi cumpărătorul) dispune de informaţie completă despre calitatea şi preţurile mărfurilor pe piaţa considerată, pe alte pieţe, cunoaşte trendul preţurilor, consumatorului, ofertei. Cererea este studiată de producător. Potenţialul ofertantului rămîne necunoscut pentru toţi producătorii de pe piaţă, pentru toţi cumpărătorii. Producătorul depune eforturi pentru studierea ofertei integrale de pe piaţă, procură informaţii [Znak S.V. Penjazaev O.A., Mermelshtein G.G., 1997]. O problemă rămîne preferinţele consumatorului potenţial. Producătorul tinde să-şi „educe” cumpărătorul, să-i creeze confort, punîndu-i la dispoziţie
21
totul despre calităţile superioare ale produsului, despre unicitatea acestora, îi reduce din preţ, suportă costuri suplimentare de transportul mărfii pînă la consumator, se străduie să convingă consumatorul: interesele producătorului nu-s de a realiza profituri maxime, ci de a contribui consumatorului ca acesta să-şi soluţioneze problema. Producătorul imită rolul de „partener” al consumatorului în promovarea bunurilor. Consumatorul îşi „programează” anumite cerinţe faţă de marfa solicitată, preferă anumite proprietăţi ale produsului. Notăm parametrul ce caracterizează „gustul” consumatorului prin G, parametrul ce caracterizează posibilitatea produsului procurat de a satisface „gustul” consumatorului prin g. Consumatorul „fidel” produsului preferat (imaginar) trebuie să accepte anumite devieri ( )gG − care pot fi pozitive sau negative. Consumatorul tinde să procure produse cu
0=− gG . Costurile suplimentare, suportate de consumator sunt în anumită dependenţă de devierile ( ) 0≠− gG , pot fi exprimate prin funcţia ( )gGf − . Dacă gG = consumatorul nu suportă costuri suplimentare, ( ) 00 =f ; dacă gG ≠ osturile suplimentare vor constitui
( )gGfp −⋅∆ , unde p∆ - preţul produsului (Afirmaţiile pot fi interpretate: în viziunea consumatorului de telecomunicaţii, procurînd un telefon mobil nu întotdeauna se folosesc toate posibilităţile aparatului sau aparatul nu-i permite să profite de anumite servicii. În ambele cazuri consumatorul suportă costuri suplimentare sau achită suplimentar serviciul lipsă sau „excesul” deservirii). Producătorul prin împovărarea produsului cu tot mai multe calităţi, impune consumatorului servicii de care acesta nu are nevoie; se străduie să „educe” consumatorul, să-şi impună produse tot mai scumpe. În aceste condiţii pe piaţa regională consumatorul este impus de situaţia să-şi aleagă produsele cu destinaţii suplimentare în raport cu necesarul consumatorului.
Sub impactul unui şir de factori, regiunile economic sunt dezvoltate diferit. Astfel de factori pot fi: costurile productive în regiunea considerată mai mari decît cheltuielile similare din alte regiuni; invazia importului de mărfuri din regiunile economic dezvoltate cu o eficienţă economică sporită care îşi comercializează produsele în regiunea considerată la preţuri sub nivelul minim preţurilor mărfurile autohtone. Producătorul autohton din regiunea considerată nu-şi poate desfăşura activităţile economice, dacă nu va profita de subvenţii din partea statului, dacă preţurile la produsele de import nu vor fi complimentate cu adausuri comerciale. În aceste condiţii pot apărea două probleme: adaosurile comerciale (taxarea importului) pot reduce volumul necesar de produse de import; subvenţiile din partea statului, fiind mici, nu asigură desfăşurarea activităţilor economice. Problema se pune: de unde de luat subvenţiile şi care trebuie să fie cuantumul acestora? Subvenţiile trebuie să fie corelate cu veniturile din adausurile comerciale la preţurile mărfurilor de import. Altfel spus, suma algebrică a acesteia trebuie să fie zero, adaosurile comerciale trebuie să fie direcţionate pentru subvenţii. Unele tratări pot fi întîlnite în [Maximilian S.V., 20091], [Znak S.V. Penjazaev O.A., Mermelshtein G.G., 1997]. Problema poate fi formalizată. În acest scop notăm:
x - adaosul comercial la preţul mărfurilor de import; y - cota-parte a subvenţiilor în preţul mărfurilor autohtone;
V,W - volumul producţiei autohtone, importate în regiune; 21 k,k - preţul de cost a produselor autohtone, de import în regiune;
( ) 111 1 pk =+ ∆ ; ( )( ) 222 11 pxk =++ ∆ - preţul produsului autohton, de import; D - cererea la produsul respectiv în regiune; B - subvenţiile indirecte (crearea infrastructurii productive, cercetările ştiinţifice,
elaborarea tehnologiilor etc. în regiune). Modelul economico-matematic va avea forma: de determinat valoarea maximă a funcţiei
( )( ) maxVkaWkyWPF ⇒⋅+−+= 2211 1 ∆ (1)
22
(unde ( )( )WkyWP 11 1 −+ - profitul producătorului din regiune; 22 ∆⋅Vk ; a - cota-parte a exportului în import, acceptată de politicile economice ale ţării) în condiţiile
WVW ≥+ (2) (unde W - volumul necesar de producţie în regiune)
bVW
≥ ; bVW ≥ (3)
(unde b - valoarea minimă admisibilă a raportului volumului producţiei autohtone către volumul producţiei importate în regiune, acceptată de politicile economice ale ţării)
( ) ( )( ) DVxkWk ≤++++ 111 2211 ∆∆ (4) (produsele autohtone, de import oferite pentru comercializare nu trebuie să depăşească
cererea la produsul respectiv în regiune) ( ) ( )( ) xVxkyWkB ⋅++≤⋅++ 111 2211 ∆∆ (5)
(suma subvenţiilor acordate producătorilor din regiune nu trebuie să depăşească suma adaosurilor comerciale la produsele importate)
( ) ( )( )xkWk ++≤+ 111 2211 ∆∆ (6) (preţul la produsele autohtone nu trebuie să depăşească preţurile la produsele de
provenienţă de import). Modelul economico-matematic (1)-(6) poate fi transcris:
( ) maxWVWka
WWky
WWPWF ⇒
⋅+
−+= 2211 1 ∆ (1’)
WWV
WWW ≥
+ (2’)
WVbW
WWW ≥
(3’)
( ) ( ) ( )( )( ) ( )
( )WkDWk
WV
kxkWk
WWWk
1111
11
221111 1
11
1111∆
∆∆
∆∆∆
++≤⋅
+++
⋅++⋅+ (4’)
( )( )
( ) ( ) ( )( )( ) x
WV
kxkWky
WWWk
Wk
BWk ⋅⋅+
+++≤⋅++
+⋅+
11
221111
11
11 111
111
1∆
∆∆∆
∆∆ (5’)
Notăm cota-parte a produselor de origine autohtonă ( )W , de import ( )V în necesarul
sumar ( )W respectiv prin 1Z şi 2Z , adică 1ZWW
= ; 2ZWV
=
Transformăm mărimile din modelul (1’)-(5’) în mărimi relative: funcţia-scop, condiţiile (2’), (3’) sun împărţite la 0fW ; condiţiile (4’), (5’) sunt împărţite la
( ) 01 11 fWk ∆+ . Modelul economico-matematic, exprimat în mărimi relative are forma: de determinat
valoarea maximă a funcţiei ( )( ) maxZkaZkZyPW:Ff ⇒⋅+−+== 2222111 1 ∆ (1˝)
În condiţiile 121 ≥+ZZ (2˝) 21 bZZ ≥ (3˝) ( )( )
( ) ( )WkDZ
kxkZ
111
11
221 11
11∆∆
∆+
≤⋅+
+++ (4˝)
( )( )( )
( ) 211
221
111
11
1Zx
kxkZy
Wk
B⋅⋅
+++
≤⋅++ ∆
∆
∆ (5˝)
23
Condiţiile (2˝)-(5˝) pot fi interpretate grafic (Fig.2.4). Valorile maxime ale funcţiei (1˝) pot fi în punctele M; N sau pe segmentul MN în dependenţă de valorile parametrilor funcţiei-scop.
Determinăm coordonatele punctului M. În acest scop soluţionăm sistemul de ecuaţii:
( )( )( ) ( )
+=
+++
+
=
WkDZ
kxkZ
bZZ
112
11
221
21
1111
∆∆∆
De unde obţinem
( ) ( )( )[ ] ( )212211
2 111 PbpWD
xkbkWDZ )M(
+=
++++=
∆∆
( )21
2 PbpWbDZ )M(
+=
Valoarea maximă a funcţiei va constitui:
( )( )( )[ ]2221
21
1 ∆kakbyPPPW
Df )M(max +−+
+=
Determinăm coordonatele punctului N din sistemul de ecuaţii:
=+
=⋅+
22
12
21
21
xZPPZy
WPB
WPDZ
PPZ
Fig.1. Interpretarea grafică a condiţiilor (2˝)-(5˝)
24
De unde obţinem ( )yxWP
BDXZ )N(
+−
=1
1 ; ( )yxWPBYDZ )N(
++⋅
=2
2
Valoarea maximă a funcţiei va constitui ( )( ) )N()N()N()N(
max ZkaZkZyPf 2222111 1 ∆+−+⋅=
Dacă funcţia-scop, în deplasarea în dreapta-sus, coincide cu dreapta MN , atunci valorile optime ale variabilelor 1Z şi 2Z pot fi determinate din expresia :
)M()N()M(
)N()N(
)M()N(
)M()N(
max ZZZ
ZZZZZ
ZZf 211
12
11
1 ⋅−
−+⋅
−−
=
Modelul economico-matematic examinat are cîteva importanţe: poate fi pus la baza unui concept în elaborările politicilor comerciale regionale: pot fi stabilite principiile de care trebuie să se conducă autorităţile regiunii în relaţiile economice internaţionale; poate fi utilizat pentru efectuarea calculelor concrete pentru regiunile respective. Din model rezultă: utilizînd adaosurile comerciale şi subvenţiile, preţurile la produsele autohtone nu trebuie să depăşească preţurile la produsele de import; suma (volumul) produselor autohtone şi a celor importate trebuie să asigure populaţia din regiune la nivelul necesar: producătorii autohtoni trebuie să asigure cu produse autohtone nu mai puţin de 68% din necesarul de produse (în caz contrar regiunea va fi lipsită de potenţialul productiv); oferta de produse nu trebuie să depăşească cererea populaţiei din regiune; suma subvenţiilor nu trebuie să depăşească suma adaosurilor comerciale: optimizarea comerţului internaţional trebuie efectuat în interesele ambelor părţi. Şi pentru producătorii autohtoni şi pentru cei din exterior profitul realizat de fiecare parte în regiune trebuie să fie maxim.
Modelul economico-matematic, fiind soluţionat, pornind din diferite condiţii iniţiale pentru parametrii x şi y (adaosul comercial şi cuantumul subvenţiilor) permite de stabilit valorile optime ale acestora. Diferitelor valori trebuie să li se atribuie parametrului V
Wa = . În condiţiile, cînd relaţiile economice internaţionale evoluează sub impactul
progresului tehnico-ştiinţific mondial, conjuncturii cererii şi a ofertei de pe pieţele interne, externe, apariţia unor tehnologii productive principial noi etc., regiunile economice naţionale, internaţionale sunt obligate să-şi schimbe structura produsului final, să conformeze oferta de produse şi servicii la noile necesităţi. Inovaţiile tehnologice, apariţia unor noi produse, eliminarea din circuitul economic a unor materiale, tehnologii, produse sunt factori ce impun schimbări în activităţile economice, în formele de organizare, de producere, de comercializare, de marketing. Structura produsului final regional evoluează (trebuie să evolueze) în fiecare moment, perioadă. În aceste condiţii apar problemele: care este structura-etalon a regiunii considerate; care sunt produsele, serviciile ce trebuie eliminate din produsul final şi care din acestea trebuie să fie incluse; cum de cuantificat nivelul de dezvoltare regională; cum de agregat, dezagregat structurile produsului final din regiuni; la baza căror decizii pot fi puse modalităţile structurale ale produsului final, ale cererii etc. Schimbările structurale pot fi generate de factorii interni, externi. Regiunile analizate economic, de regulă, în condiţii geografice, sociale, demografice, tehnologice sunt diferite. Problemele interne: de comensurat structurile (productive, sociale, economice, demografice) curente cu cele „etalon”, cu structurile economice, etnice, politice. Fiecare vector, ce caracterizează anumit aspect al regiunii, poate fi „modernizat”. Dezvoltarea economică, transformarea structurii economice este condiţionată de experienţa regiunilor adiacente, şi a altor parteneri economic naţionali, din exterior.
Analizei dezvoltării pot fi supuse regiunile mixte (de exemplu: Prutul de Sus; Siret-
25
Prut-Nistru; Dunărea de Jos) sau economiile cîtorva ţări din Europa care constituie regiuni geografice. În principiu, regiunile pot fi selectate după cele mai diverse criterii: politice, confesionale, etnice, de frontieră, aparţinerea la unele uniuni etc. Admitem este necesar să analizăm dezvoltarea economică a patru regiuni: 1, 2, 3, 4. Fiecare din regiunile considerate este caracterizată de componentele vectorului iR .
În regiunea i , 4321 ,,,i = , vectorul iR are coordonatele: 1. Salariul nominal mediu lunar al unui salariat - 1ix 2. Indicii lunari ai preţurilor de consum - 2ix 3. Asigurarea populaţiei cu locuinţe (m2 per 1 locutor) - 3ix 4. PIB per capita - 4ix 5. Consumul final per capita - 5ix 6. Ponderea exportului în PIB regiunii - 6ix 7. Ponderea importului în PIB regiunii - 7ix 8. Producţia industrială regională per capita - 8ix 9. Preţul de cost al producţiei în întreprinderile agricole - 9ix 10. Preţul de cost al producţiei vegetale - 10ix 11. Preţul de cost al producţiei animale - 11ix 12. Nivelul de rentabilitate al producţiei agricole - 12ix 13. Nivelul de rentabilitate al producţiei vegetale - 13ix 14. Nivelul de rentabilitate al producţiei animale - 4ix 15. Recolta per 1 ha la cereale - 15ix 16. Recolta per 1 ha a legumelor - 6ix 17. Recolta per 1 ha a strugurilor - 7ix 18. Rata creşterii PIB al regiunii - 18ix 19. Acumulările productive per capita în regiune - 19ix 20. Eficienţa acumulărilor productive - 20ix . După nivelul de dezvoltare între regiunile i , 4321 ,,,i = există decalaje, care pot fi
cuantificate. Regiunea i este caracterizată de coordonatele ijx , 2021 ...,,,j = . Într-o formă generală, regiunile i sunt caracterizate de indicatorii j , valorile cărora constituie vectorul
( )2021 iijiiij x...,,x...,,x,xR = , 4321 ,,,i = , 2021 ...,,,j = .
Indicatorul ( )21
20
11 ijj
ji xxR −= ∑
=
∆ , 4321 ,,,i = reprezintă decalajul integral (distanţa) al
regiunii 1 de la regiunile 1; 2; 3; 4. iii R,R,R 432 ∆∆∆ - devierea integrală a nivelului de dezvoltare a regiunii 2, 3, 4 de la
regiunile 1, 2, 3, 4 Regiunea 4R - regiune etalon. Componentele vectorului 4R pot fi determinate prin
metodele normative, administrative (indicative), experţilor, în baza valorilor indicatorilor din regiunile considerate (Tabelul 2.2). Coordonatele vectorului 4R pot fi determinate după nivelul maxim la indicatorul respectiv realizat în regiunile 4321 ,,,i = . Adică regiunea-etalon va avea coordonatele:
26
=
≤≤≤≤≤≤20
312
311
314 i
ii
ii
ix...,,x,xR maxmaxmax , unde coordonatele 7, 9, 10, 11 sunt substituite cu
valorile opuse, adică cu ( )7
31i
ixmax −
≤≤
¸ ( )ij
ixmax −
≤≤ 31
pentru 11109 ;;j =
Tabelul 1. Decalajul integral în nivelul de dezvoltare al regiunilor 1
R 2
R 3
R 4R
1R
011
=R∆ ( )2
21
20
112 jj
jxxR −= ∑
=
∆
( )2
31
20
113 jj
jxxR −= ∑
=
∆ ( )2
41
20
114 jj
jxxR −= ∑
=
∆
2R
1221RR ∆∆ =
0
22=R∆ ( )2
32
20
123 jj
jxxR −= ∑
=
∆
( )2
42
20
124 jj
jxxR −= ∑
=
∆
3R 1331
RR ∆∆ = 2332
RR ∆∆ = 033
=R∆ ( )243
20
134 jj
jxxR −= ∑
=
∆
4R
1441RR ∆∆ =
2442RR ∆∆ =
3443RR ∆∆ = 0
44=R∆
Dezvoltarea regională presupune creşteri a tuturor indicilor 2021 ...,,,j,j = ; poate fi
cuantificată cu nivelul de dezvoltare din anii precedenţi. Însă, nimeni nu va estima nivelul de dezvoltare regională nu după situaţia curentă, ci în comparaţie cum a fost în trecut. Fiecare „consumator de confort” regional are criteriul propriu de estimare: compară regiunea respectivă cu altele, megieşe sau pe care le cunoaşte. Deci, în calitate de unitate de măsură a nivelului de dezvoltare regională, pot servi regiunile adiacente. Acestea, la rîndul său, pot fi incomparabile, pot avea condiţii (de exemplu aşezarea geografică) care nu pot fi create în alte regiuni. Pornind din aceste consideraţii, regiunile
321R,R,R trebuie comparate
după nivelul de dezvoltare cu regiunea 4
R - regiune ipotetică. Decalajul integral în nivelul de dezvoltare regională poate fi pus la baza elaborării politicilor economice teritoriale, comerciale, sociale etc. Regiunile devin sau nu atractive în dependenţă de trendul deflatorului, indicele preţului de consum regional, de dinamica salariului nominal lunar al unui salariat în economie, de veniturile disponibile ale gospodăriilor, ale subiecţilor economici, de indicele preţurilor de producţie. Deflaţiile pot fi calculate în dinamică, în comparaţie cu indicii respectivi din regiunile adiacente, regiunea-etalon ( )
4R . „Coşul de
consum” este constituit din aceleaşi produse pentru toate regiunile 4321
R,R,R,R şi este determinat de vectorul ( )
LlQ,...,Q...,,Q,QQ
21= . Preţurile sunt determinate de vectorii
( )Ll
P,...,P...,,P,PP1112111
= ; ( )Ll
P,...,P...,,P,PP2222212
= ; ( )Ll
P,...,P...,,P,PP3332313
= ; ( )
LlP,...,P...,,P,PP
4442414= . Dacă, de exemplu, în calitate de etalon este considerată regiunea
3R atunci indicii deflaţiei sunt elaboraţi în baza raporturilor preţurilor produselor din
regiunea 3
R către preţurile produselor din regiunile 421
R,R,R :
L
L
l
l
P
P,...,
P
P...,,
P
P,
P
P
1
3
1
3
12
32
11
31 ;
27
L
L
l
l
P
P,...,
P
P...,,
P
P,
P
P
2
3
2
3
22
32
21
31 ¸
L
L
l
l
P
P,...,
P
P...,,
P
P,
P
P
3
3
3
3
32
32
31
31 - vectorii ponderilor preţurilor.
Determinăm consumul produselor din coşul de consum în regiunile 421
R,R,R :
⋅⋅⋅⋅
LL
Ll
l
l QP
P,...,Q
P
P...,,Q
P
P,Q
P
P
1
3
1
32
12
321
11
31 ;
⋅⋅⋅⋅
LL
Ll
l
l QP
P,...,Q
P
P...,,Q
P
P,Q
P
P
2
3
2
32
22
321
21
31 ;
⋅⋅⋅⋅
LL
Ll
l
l QP
P,...,Q
P
P...,,Q
P
P,Q
P
P
4
3
4
32
42
321
41
31 .
În dependenţă de raporturile preţurilor din regiunea 3
R către preţurile din regiunea
421R,R,R , consumurile vor fi diferite. În preţurile din regiunea
3R acestea vor constitui
respectiv:
⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅
LLL
Lll
l
l PQP
P,...,PQ
P
P...,,PQ
P
P,PQ
P
P3
1
33
1
3322
12
32311
11
31 ;
⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅
LLL
Lll
l
l PQP
P,...,PQ
P
P...,,PQ
P
P,PQ
P
P3
2
33
2
3322
22
32311
21
31 ;
⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅
LLL
Lll
l
l PQP
P,...,PQ
P
P...,,PQ
P
P,PQ
P
P3
4
33
4
3322
42
32311
41
31 .
Consumul sumar de produse din coşul de consum în regiunile 421
R,R,R constituie:
⋅⋅∑
=ll
l
lL
lPQ
P
P3
1
3
1
;
⋅⋅∑
=ll
l
lL
lPQ
P
P3
2
3
1
;
⋅⋅∑
=ll
l
lL
lPQ
P
P3
4
3
1
Determinăm cota-parte a consumului produselor din coşul de consum din regiunile 421
R,R,R în consumul sumar din regiunea 3
R :
ll
L
l
lll
lL
l
QP
PQP
P
31
31
3
1
∑
∑
=
=
⋅⋅
;
ll
L
l
lll
lL
l
QP
PQP
P
31
32
3
1
∑
∑
=
=
⋅⋅
;
ll
L
l
lll
lL
l
QP
PQP
P
31
34
3
1
∑
∑
=
=
⋅⋅
.
În calitatea de „unitate de măsură regională” poate servi nivelul de consum a produ-
selor din coşul de consum din fiecare din regiunile 4321
R,R,R,R (Tabelul 2.3). Calculele pentru determinarea nivelului relativ de dezvoltare regională poate fi efectuat pentru diferite coşuri de consum: produse alimentare; băuturi nealcoolice; îmbrăcăminte; încălţăminte; servicii sănătate; servicii educative; produse agroalimentare, produse industriale etc.
Calculele orientate spre un nomenclator specializat de produse, servicii pot contribui la depistarea părţilor „forte”, părţilor „bune” pentru fiecare regiune. Informaţia, rezultatele calculelor sunt necesare pentru argumentarea politicilor economice, sociale, comerciale pentru fiecare regiune. În dependenţă de relaţiile ţărilor cu UE cu alte uniuni economice, dezvoltarea regiunilor poate sau nu fi favorizată în dezvoltarea sa.
28
Tabe
lul 2
. Ind
icii
deflaţii
lor
regi
onal
e
1R
2R
3R
4R
1R
()
Ll
Q,...,
Q...
,,
Q,Q
Q2
1=
()
Ll
P,...,
P...
,,
P,P
P1
112
111
=
111
=D
l
l
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
11
121
1
12
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
11
231
1
13
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
11
241
1
14
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
2R
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
21
212
1
21
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
()
Ll
Q,...,
Q...
,,
Q,Q
Q2
1=
()
Ll
P,...,
P...
,,
P,P
P2
222
212
=
122
=D
l
l
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
21
232
1
23
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
21
242
1
24
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
3R
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
31
313
1
31
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
31
323
1
32
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
()
Ll
Q,...,
Q...
,,
Q,Q
Q2
1=
()
Ll
P,...,
P...
,,
P,P
P3
332
313
=
133
=D
l
l
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
33
1
343
1
34
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
4R
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
41
414
1
41
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
41
424
1
42
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
ll
L l
ll
llL l
QP
PQ
PP
D
41
434
1
43
∑
∑
=
=
⋅⋅
=
()
Ll
Q,...,
Q...
,,
Q,Q
Q2
1=
()
Ll
P,...,
P...
,,
P,P
P4
442
414
=
144
=D
29
Regiunile, în eforturile sale de dezvoltare, pot fi ghidate nu numai de autorităţile naţionale, ci şi de regulile, principiile unor uniuni extranaţionale. Pentru a grupa (clasifica) regiunile elaborăm o schemă-bloc (Fig.2.5).
Fig.2. Schema-bloc „clasificarea regiunilor”
Verticala şi orizontala divizează planul în 4 cadrane. În cadranul 1 sunt incluse ţările,
care nu sunt membre ale UE (Ţ∈UE) dar colaborează cu UE are regiuni de interese comune (UE↔Ţ∈UE); cadranul 2 - regiunile include regiunile, uniunile economice (R) care nu sunt membre ale UE, dar colaborează cu UE (R≠UE↔UE); 3 - unele ţări din UE Ţ∈UE creează regiuni cu uniuni economice diferite de UE (R≠UE ↔Ţ∈UE ); 4 - ţările din UE Ţ∈UE colaborează cu ţările din afara UE (Ţ∈UE↔ Ţ∈UE).
Principiile, criteriile de iniţiere a regiunilor pot fi bazate pe interese etnice, politice, militare, economice. În dependenţă de scop, regiunea respectivă poate fi antrenată în solu-ţionarea anumitor probleme care pot crea condiţii în desfăşurarea activităţilor preconizate.
Concluzii În scopul evidenţierii problemelor regionale (judeţene), neomogenităţii dezvoltării
economice, sociale este necesar de utilizat metodele statistice: pentru fiecare regiune (judeţ) de stabilit indicatorii, indicii sociali, economici; dispersia indicatorilor regionali în raport cu valoarea indicatorului respectiv la nivelul ţării; media abaterilor pătrate a indicatorilor regionali de la valoarea indicatorului respectiv la nivelul ţării; coeficientul de variaţie, adică numărul de unităţi de abateri pătrate ce revin la o unitate a indicelui respectiv la nivelul ţării; pentru fiecare regiune de calculat totalul tuturor abaterilor pătrate, dispersia, abaterea medie pătrată, coeficientul de valabilitate, de variaţie; de determinat dispersia, media abaterilor pătrate, coeficientul de variaţie pentru regiuni, pentru indicatorii respectivi. Numărul, indicatorii ce caracterizează nivelul de dezvoltare socio-economică a regiunilor rămîne la discreţia autorităţilor centrale, regionale. În viziunea noastră acest nomenclator trebuie să includă: numărul populaţiei, salariul nominal lunar al unui salariat în economie, numărul instituţiilor preşcolare, numărul şcolilor de zi, gimnaziilor, liceelor, numărul instituţiilor de învăţămînt secundar, profesionale, numărul paturilor în spitale, numărul medicilor, numărul
R≠UE UE Ţ∈UE UE
UE
R≠UE Ţ∈UE
R≠UE Ţ∈UE Ţ∈UE Ţ∈UE
Ţ∈UE
1
4
2
3
30
personalului medical mediu, numărul bibliotecilor publice, a instituţiilor culturale, numărul construcţiilor sportive,a centrelor de cultură fizică, numărul împrumuturilor înregistrate, volumul producţiei industriale, profitul în întreprinderile agricole, volumul producţiei vege-tale, producţiei de cereale per 1 ha, volumul produselor animaliere, volumul lucrărilor de construcţii – montaj, volumul investiţiilor în capitalul fix, a serviciilor cu plată, volumul consumului neproductiv, a investiţiilor productive, a activităţilor guvernamentale,a expor-tului net. Lista indicatorilor ce caracterizează nivelul de dezvoltare socioeconomică a regiunii (a judeţului) poate fi redusă, poate fi extinsă. Principalul este: de evidenţiat decalajul în nivelul integral de dezvoltare a regiunii. În România regiunile din Est, în comparaţie cu cele din Vest sunt considerabil subdezvoltate. Decalajele trebuie evidenţiate şi însoţite cu politici economice pentru crearea condiţiilor de dezvoltare şi în regiunile de Est ale României. Nivelul de dezvoltare regională este determinat de condiţiile geografice, climaterice, de nivelul de urbanizare a populaţiei, de numărul locurilor de muncă, de nivelul de performanţă a tehnologiilor utilizate, de existenţa (sau lipsa) unui program de dezvoltare teritorială, de enumerarea problemelor din regiune şi specificarea resurselor materiale şi financiare pentru soluţionarea acestora. Dezvoltarea regională nu poate fi lăsată la discreţia cererii şi a ofertei, la discreţia autorităţilor regionale. Sunt necesare eforturi politice, instituţionale din partea autorităţilor Centrale. De insuccesele regiunilor trebuie să poarte responsabilitate autorităţile administrative centrale, regionale. În ansamblu toate regiunile din România sunt subordonate, însă mai problematice sunt regiunile din Estul ţării.
BIBLIOGRAFIE: 1. Gribincea A., Gorobievschi Sv. Managementul zonelor economice libere: viziune comparată –
cu posibilităţile de aplicare în cadrul euroregiunilor. Euroregiunile: prezent şi viitor. Iaşi: Performantica, 2005 p. 171-184
2. Gribincea A., Epuraş O. Oportunităţi de utilizare a surselor energetice alternative în Euroregiunea Siret-Prut-Nistru. Rolul euroregiunilor în dezvoltarea durabilă în contextul crizei mondiale. Eexemplu Euroregiunea Siret-Prut-Nistru, vol. VII, conferinta internaţională. 29 octombrie 2010, Iaşi: Inst. Gh.Zane, Tehnopres, 2010, p. 241-249
3. Gribincea A. Oportunităţi de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană prin prisma politicii economice de vecinătate. Rolul euroregiunilor în dezvoltarea durabilă în contextul crizei mondiale. Exemplu: euroregiunea siret-Prut-Nistru. Vol XII. Iaşi: Institutul de cercetări economice Gh.Zane al Academiei Române, filiala Iaşi, 2012, p. 101-110
ANALIZA COMERŢULUI EXTERN PRIN CONFLUENŢA CELOR DOUĂ TRANSFORMĂRI: TRANZIŢIA ŞI INTEGRAREA
Alexandru GRIBINCEA, dr. hab. prof. univ., USM
Boris COREŢCHI, lect. univ., drd., USM
ABSTRACT. The transition process, which the Republic of Moldova has gone in the last 20 years, has created both opportunities and challenges for the citizens of the republic. But often these opportunities are involved enormous social costs, whose effects can be felt today. The transition process often created challenges for economic, social and political development. Today Moldova is an independent and sovereign state, but still considered the poorest country in Europe.
Real incomes of population explosion and poverty in rural areas, rising unemployment, increased migration processes and the limited capacity of the system of social protection to social challenges - all contributed to increasing social inclusion faced by a large number of Moldovan citizens to be integrated in the EU.
31
This article addresses the challenges posed by the phenomenon of transition in the country and tries to formulate some practical approaches that would improve social inclusion and social development level later in Moldova for easy integration within the European Union.
Interdicţia în viaţa economică rezultă şi are drept rezultat inegalităţi între persoane şi
grupuri, în ceea ce priveşte oportunităţile de câştigare a veniturilor, accesul la oportunităţile de angajare, precum şi deţinerea de bunuri şi proprietăţi. Interdicţia economică marginalizează persoanele în distribuirea resurselor economice şi limitează posibilităţile de dezvoltare socială ale acestora, în ceea ce priveşte obţinerea studiilor de calitate, beneficierea de servicii adecvate de asistenţă medicală şi participarea la viaţa culturală şi socială a societăţii. Veniturile reduse din angajare sau chiar lipsa acestora, de exemplu, sunt circumstanţe care duc la sărăcie, la acces limitat la bunuri şi servicii, inclusiv servicii de educaţie şi sănătate şi la marginalizarea persoanelor şi grupurilor în viaţa socială. După desfiinţarea Uniunii Sovietice şi declararea independenţei în 1991, Republica Moldova a trecut printr-o tranziţie complexă, de la o economie centralizat planificată, la economia de piaţă, de la o societate mai omogenă, bazată pe principii de egalitate, la o societate cu mari decalaje sociale. La începutul anilor 1990, au fost implementate o serie de reforme economice şi sociale, inclusiv şi liberalizarea preţurilor şi a comerţului.
Dificultăţile economice, întâmpinate în primii ani de tranziţie, au fost accentuate de separarea teritorială a ţării şi de proclamarea regiunii de pe malul stâng al Nistrului, ca Republică Moldovenească Nistreană. Acest eveniment a exacerbat tensiunile politice şi a dus la pierderi economice substanţiale. Din punct de vedere istoric, o parte semnificativă a industriei moldoveneşti, inclusiv uzina metalurgică, fabrica de ciment, centrala electrică, precum şi fabrici de textile, încălţăminte, brandy şi alte fabrici, se aflau în Transnistria. De exemplu, în anul 1990, Transnistria a generat 40% din producţia economică din Moldova, inclusiv 33% din producţia industrială şi 90% din energie. Separarea Transnistriei a fost urmată, în 1992, de un conflict armat, după care Moldova a pierdut controlul asupra celor mai profitabile companii industriale ale sale.
Agricultura a devenit sectorul principal al economiei Moldovei, angajând în anii 1990 peste jumătate din forţa de muncă activă. Deşi, înainte de proclamarea independenţei, Republica Moldova a fost unul dintre liderii agriculturii sovietice, în anii 1990. În anii 1980 sectorul agricol al Republicii Moldova a înregistrat 30% din producţia globală de tutun, 20% din producţia globală de struguri din fosta Uniune Sovietică şi 14% din producţia de fructe. Cele mai multe întreprinderi ale sectorului agricol au lucrat sub nivelul lor de capacitate şi nu au reuşit să se adapteze la noile realităţi ale pieţei. Dezvoltarea sectorului agricol a fost împiedicată de factori cum sunt: 1. erodarea capitalului uman şi un exod al specialiştilor agricoli din acest sector, în altele
mai atractive; 2. creşterea întârzierilor la plata salariilor; competitivitatea redusă a întreprinderilor
agricole şi a produselor acestora; 3. eşecul în aplicarea tehnologiilor agricole rentabile la scară largă. [1, p. 97]
Abordarea acesteia şi alte probleme sistemice, Guvernul a implementat o serie de reforme, cum ar fi introducerea monedei naţionale (leul moldovenesc), şi privatizarea în masă a întreprinderilor de stat şi a terenurilor agricole. Privatizarea pământului nu a produs rezultatele scontate şi nu a sporit productivitatea în agricultură, deoarece pământul a fost împărţit în loturi mici, fapt care a împiedicat utilizarea tehnologiilor eficiente la scară largă.
O parte semnificativă a activelor scoase la privatizare, au fost distruse din cauza lipsei de transparenţă în procesul de privatizare, a legislaţiei părtinitoare şi a dorinţei grupurilor de interese de a le achiziţiona la preţuri extrem de scăzute. Ca rezultat, unele întreprinderi, care
32
ar fi putut fi restructurate şi vândute ofertantului care prezintă cea mai bună ofertă, au fost lichidate şi vândute la un preţ foarte scăzut. Procesul de privatizare nu a generat veniturile aşteptate la buget, care ar fi putut fi alocate pentru priorităţile sectorului social [2]
Procesul de tranziţie a avut un preţ social înalt. Sărăcia a crescut semnificativ în perioada anilor 1990. Performanţa economică redusă, pierderea pieţelor externe, comportamentul grupurilor de interese, care a subminat transparenţa şi eficienţa reformelor economice, precum şi creşterea considerabilă a datoriei interne şi externe a statului, au constituit unii dintre factorii economici, care au contribuit la sărăcia în creştere şi a sporit vulnerabilitatea la excluziunea economică a unor grupuri şi persoane. Pentru a aborda problemele sociale care au rezultat în urma tranziţiei şi a amortiza impactul social al reformelor economice asupra oamenilor, guvernul a continuat alocarea unei părţi importante din buget în sfera socială. În timpul anilor 1990, rata cheltuielilor sociale a crescut, ajungând în 1998 la o 1/5 din PIB. Deşi rata cheltuielilor sociale a crescut, valorile absolute ale cheltuielilor din sectorul social au fost afectate în mod negativ de recesiunea economică, însoţită de o criză fiscală dramatică şi de ineficienţa în colectarea impozitelor. Diferenţa dintre alocarea reală a resurselor financiare şi nivelul minim necesar a ajuns de la 15% în 1990, la 44% în 1998. Doar în perioada 1992-1998, datoria externă a crescut de la 17,2 milioane, la 1,45 mlrd USD. Datoria internă a crescut, de asemenea, de la 105 milioane la 1,5 miliarde lei. Întârzierile în plata salariilor, pensiilor, indemnizaţiilor şi prestaţiilor sociale au devenit cronice în această perioadă.
Figura 1. Dinamica produsului intern brut al Republicii Moldova
Sursa: elaborată de autori în baza datelor Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova, 2011
Analizând dinamica PIB-ul Republicii Moldova, putem menţiona că către anul 1997, politicile guvernului au dus la începutul unei redresări economice şi la o creştere modestă a producţiei industriale şi a PIB-ului ţării (figura 1). Totodată, sistemul bancar a fost restructurat şi consolidat, procesul de privatizare a fost finalizat, fiind puse şi bazele pentru reforme agricole. Cu toate acestea, în pofida acestor rezultate pozitive, în 1998, situaţia economică s-a înrăutăţit, ca urmare a crizei financiare regionale şi a crizei financiare ce a marcat în acest an Rusia, principalul partener comercial al Republicii Moldova. Aceasta a fost urmată de restricţii la importul producţiei industriale şi agricole din Republica Moldova, impuse de către unii dintre partenerii comerciali ai acesteia. Drept rezultat, valoarea monedei naţionale s-a prăbuşit şi nivelul inflaţiei a crescut (figura 2).
33
Figura 2. Dinamica indicatorilor inflaţiei
Sursa: elaborată de autori în baza datelor Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova, 2011
Aceste evoluţii macroeconomice au avut un impact devastator şi a dus la o creştere dramatică a ratei şomajului, fapt care a determinat creşterea sărăciei şi inegalitatea dintre persoane şi grupuri de persoane, ceea ce înseamnă că aproximativ 73% din populaţia republicii trăia în sărăcie. [3]
Din anul 2000 a început în Republica Moldova cu o serie de reforme ale sistemului judiciar şi ale administraţiei publice, precum şi cu o revizuire a regimurilor fiscale şi de reglementare, ceea ce a dus la o creştere a investiţiilor străine directe şi a PIB-ului (figura 1). Aceste reforme au contribuit la o recuperare economică, cu creşterea PIB-ului real aproximativ de 2 ori, în perioada 2000-2010.
În aceeaşi perioadă, către anul 2010, în expresie nominală, salariul mediu lunar în Republica Moldova, a crescut aproximativ de 5 ori, iar pensia medie lunară de peste 6 ori. Cu toate acestea, în expresie reală, salariile şi indemnizaţiile au scăzut cu 29% şi, respectiv, cu aproximativ 63%, faţă de anul 1990. Perioada tranziţiei a influenţat semnificativ structura PIB-ului, cu o creştere a comerţului şi a serviciilor de transport şi o scădere bruscă a ratei agriculturii şi industriei (figura 3).
Figura 3. Dinamica contribuţiei anumitor activităţi economice la PIB
Sursa: elaborată de autori în baza datelor Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova, 2011
Dezvoltarea lentă a sectorului agricol şi a celui industrial, în special în perioada 2007-2010, a fost determinată de condiţiile climaterice nefavorabile şi de relaţiile comerciale tensionate cu unele ţări partenere, în special cu Federaţia Rusă, care a impus în 2007 un embargo asupra importurilor de vin din Moldova. Aceste circumstanţe au determinat o parte semnificativă a forţei de muncă, în special cea din aceste sectoare, să se implice în alte tipuri de activităţi, generatoare de venituri stabile şi imediate, sau să emigreze. Drept rezultat, circa un sfert din populaţia activă a părăsit ţara, în căutarea locurilor de muncă mai bine plătite (figura 4).
34
Figura 4. Dinamica ratei sărăciei şi a migraţiei
Sursa: elaborată de autori în baza datelor Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova, 2011
Remitenţele au crescut în această perioadă, împreună cu salariile şi indemnizaţiile, fapt care a contribuit la o reducere constantă a sărăciei absolute, de la 67,8% în 2000, la 26,1% în 2010. O comparaţie a indicatorilor sărăciei către anul 2010 nu poate realizată. Evoluţia sără-ciei va prezentată pentru două perioade (1998-2005 şi 2006-2010), date fiind metodele dife-rite de colectare a datelor, şi pentru că au fost utilizate metodologii şi instrumente CBGC. [5]
Deşi remitenţele au sporit veniturile disponibile ale populaţiei şi au contribuit esenţial la reducerea sărăciei, emigrarea masivă a dus la deteriorarea capitalului uman şi la creşterea vârstei medii a forţei de muncă, precum şi la exodul de inteligenţă şi abilităţi. Criza financiară şi economică mondială, care a afectat dramatic ţările vecine, nu a avut un impact serios în 2008 asupra situaţiei social-economice a Republicii Moldova.
Conform datelor statistice oficiale, către finele anului 2008, indicatorii macroeconomici au înregistrat performanţe pozitive: produsul intern brut a crescut faţă de anul precedent cu 1,2%, exporturile şi importurile au crescut cu 19,72% şi 17,60%, respectiv (tabelul 1).
Tabelul 1. Dinamica comerţului extern al Republicii Moldova, mln. USD Lunile 1997 2000 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Exporturi 874,06 471,46 1091,25 1051,62 1341,73 1591,18 1287,53 1541,50 Importuri 1171,25 776,41 2292,29 2693,18 3689,52 4898,60 3278,26 3855,30 Balanţa comercială -297,19 -304,95 -1201,04 -1641,56 -2347,79 -3307,42 -1990,73 -2313,80 Gradul de acope-rire a imp. cu exp., %
74,6 60,7 47,6 39,0 36,4 32,5 39,3 41,5
Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, 2011
Deşi criza financiară şi economică mondială nu a avut un impact grav asupra Republicii Moldova în anul 2008, la începutul anului 2009 declinul economic a devenit evident. PIB-ul în 2009 a fost în scădere, în termeni reali, constituind 93,5% faţă de perioada respectivă a anului 2008, fiind influenţat de reducerea cererii externe la bunurile industriale produse în Republica Moldova. Totodată în 2010 îşi revine la 106,9% faţă de anul 2009, unde în mare măsură, şi de reducerea transferurilor de peste hotarele ţării. După o creştere constantă, începând cu anul 2000, în ultimul trimestru al anului 2008, conform balanţei de plăţi, remitenţele au scăzut cu 16,5%, faţă de trimestrul precedent şi au înregistrat o creştere de doar 3,8%, faţă de aceeaşi perioadă a anului 2007. Tendinţele de scădere au continuat şi în 2009, iar transferurile de peste hotare prin intermediul sistemului bancar, au scăzut cu 28,8%, comparativ cu anul precedent.
35
În 2009, producţia industrială a scăzut cu 22,2%, în comparaţie cu anul precedent, producţia agricolă - cu 9,9%, în timp ce sectorul transporturilor şi comunicaţiilor a scăzut cu 7%. Volumul lucrărilor de construcţii a scăzut în anul 2009 cu 33,3%, în comparaţie cu anul precedent [4]. Încetinirea din domeniul construcţiilor poate fi, de asemenea, explicată prin scăderea remitenţelor şi retragerea banilor cetăţenilor Republicii Moldova, care muncesc peste hotare, de pe piaţa imobiliară. În anul 2008, s-a înregistrat o descreştere a volumului vânzărilor de imobiliare, cu circa 60%, ceea ce a dus la stagnarea sectorului de construcţie a locuinţelor.
Această situaţie a avut un efect negativ, atât asupra producătorilor de materiale de construcţii, cât şi asupra agenţiilor care acordă credite pentru procurarea imobilelor.
Analizând primele 8 luni ale anului 2010, atât importurile, cât şi exporturile, au scăzut esenţial, în comparaţie cu perioada respectivă a anului precedent (figura 5)
Figura 5. Dinamica lunară a exporturilor/importurilor în 2010 faţă de 2009 (2009 =
100%) Deşi situaţia s-a ameliorat în ultimul trimestru, înregistrând, în general, tendinţe
pozitive, totuşi valoarea totală pentru anul 2010, atât a importurilor, cât şi a exporturilor a scăzut semnificativ, faţă de 2009, cu 32,7% şi 19,2%.
Balanţa de plăţi s-a deteriorat în primele nouă luni ale anului 2010. A fost înregistrat în anul de gestiune un deficit de 1,6 mld. USD, în comparaţie cu 1.4 mld. USD.
Tabelul 2. Comerţul Republicii Moldova al anului 2010 faţă de 2009, serie lunară
Lunile I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Exporturi 118,6 114,2 105,6 109,1 107,2 92,1 106,7 125,3 141 143,6 148 147,2 Importuri 98,3 97,9 106,2 121,3 122,4 124,3 118,6 128,9 120,6 122,6 123,1 124,4 Balanţa comercială 87,3 88,1 106,6 129 133,1 147,1 127,1 131,5 108,6 108 105,1 106,3
Gradul de acope-rire a importuri cu exporturi, % - 2009
42,5 43,9 37,8 34,6 36,2 30,7 37,8 40,7 43,4 48 50,5 50,8
Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, 2011 Criza economică mondială a afectat semnificativ economia ţării, cauzând regrese în
astfel de domenii cum sunt incluziunea şi dezvoltarea umană. Scăderea remitenţelor a contribuit la declinul cererii interne şi externe, agravat de
scăderea investiţiilor străine directe. Aceste evoluţii, au dus la reducerea veniturilor bugetare şi la scăderea transferurilor de la Guvernul central către bugetele locale.
36
Efectele negative ale crizei economice globale asupra incluziunii sociale au fost multiple, unele dintre acestea fiind: lichidarea întreprinderilor, în special a celor mici şi mij-locii, care angajează o parte semnificativă a forţei de muncă [5]; micşorarea zilei şi săptă-mânii de muncă, care a dus la reducerea remunerării; reducerea oportunităţilor de angajare disponibile; reducerea veniturilor bugetului de stat, care a afectat negativ alocaţiile bugetare pentru sfera socială; creşterea presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale de stat (BASS), care a înregistrat în 2010 un deficit aprox. de 3 mln. lei.
Acest deficit poate fi pus pe seama reducerii contribuţiilor de asigurări sociale, precum şi creşterii cheltuielilor bugetare; creşterea numărului de şomeri, în special a celor cu nivel de instruire scăzut. În 2008, numărul angajaţilor în economie a scăzut faţă de 2009 cu 2600 persoane, ceea ce constituie 0,4%; şi reducerea remitenţelor, care a afectat nega tiv veniturile populaţiei. Republica Moldova a avut de suferit şi de pe urma unor şocuri externe, care au afectat negativ incluziunea economică. Economia republicii este dependentă de sectorul agricol, acesta fiind foarte slab protejat de diverse şocuri climaterice, cum ar fi inundaţiile, seceta, grindina, etc. Între anii 1996 şi 2004, pierderile anuale, înregistrate de pe urma acestor calamităţi, au fost de aproximativ 19 milioane dolari SUA.
De exemplu, seceta din 2007 a cauzat pierderi de 1,2 mln. dolari SUA, afectând peste 50% din totalul de suprafeţe cultivate. [6]
Inundaţiile frecvente, cu care se confruntă Moldova, generează daune anuale în valoare de 5 milioane dolari SUA. Cele din vara anului 2008 au avut un impact negativ pronunţat şi asupra populaţiei, provocând mari daune economiei ţării. Conform estimărilor, pierderile au constituit peste 120 milioane dolari SUA.
După proporţii şi prejudiciile aduse, inundaţia din iulie-august 2008 a depăşit considerabil proporţiile şi impactul calamităţilor precedente. Şocurile climaterice au multiple efecte negative. Acestea afectează considerabil infrastructura, care are o importanţă deosebită pentru bunăstarea comunităţilor, sporesc presiunea asupra bugetului local şi duc la excluziunea economică a populaţiei rurale, a cărei bunăstare depinde de producţia agricolă. În urma acestor calamităţi naturale, unele gospodării îşi vând pământul şi migrează spre oraşe sau peste hotare, fapt care duce la deteriorarea capitalului social al ţării.
În Republica Moldova, tranziţia la o economie de piaţă se manifestă, atât prin dificultăţi în accesul pe piaţa de muncă, cât şi prin accesul limitat la bunuri şi servicii. În urma analizei acestui articol putem concluziona următoarele: promovarea politicilor economice viabile, orientate spre creşterea nivelului angajării în câmpul muncii; eradicarea şomajului pe termen lung, în special în rândul tinerilor, precum şi a altor categorii de persoane excluse. Deseori, şomerii pe termen lung se confruntă cu un şir complex de obstacole, cum ar fi analfabetismul, abilităţile învechite, dezabilităţi sau sănătate precară. Strategiile specifice ar putea include intro-ducerea unei abordări individualizate bazate pe caz, care ar aborda obstacolele specifice pentru accesul fi e cărei persoane la piaţa de muncă şi ar oferi subvenţii angajatorilor, care angajează persoanele care au fost şomeri o perioadă lungă; implementarea pe scară largă a formelor flexibile de angajare, în vederea asigurării echilibrului pe piaţa de muncă; implementarea măsurilor de susţinere a integrării pe piaţa de muncă a persoanelor cu dezabilităţi şi a persoa-nelor eliberate din locurile de detenţie; extinderea lucrărilor publice remunerate, ca măsură de protecţie temporară a şomerilor şi implementarea acestora în regiunile cu o proporţie mare de locuitori, expuşi riscului excluziunii sociale; elaborarea anumitor măsuri de politici axate pe integrarea migranţilor pe piaţa de muncă din republică; şi asigurarea unui acces sporit la servicii sociale pentru muncitorii migranţi, în special la sistemul de protecţie socială şi de sănătate.
37
BIBLIOGRAFIE: 1. Chivriga V. Evoluţia Pieţei Financiare din Republica Moldova, 2009. 2. Botnarenco Ion Consolidarea terenurilor agricole în Moldova. Teorie, metode, practică. AŞM,
MAIA, Agenţia Pământ şi Cadastru, 2008. 3. Banca Naţională a Moldovei, Raportul anual, 2009, http://www.bnm.md 4. Biroul Naţional de Statistica al Republicii Moldova, http://www.statistica.mdd 5. Expert-Group. Radiografia anului 2009. http://www.expert-grup.org/file/comentarii-
saptamanale/cs_54.pdf 6. http://www.un.md/drought/Raportul_MAIA_Seceta_in_Moldova_2007.pdf 7. http://comtrade.un.org
EFICIENŢA ECONOMICĂ A UTILIZĂRII MIJLOACELOR DE PRODUCŢIE ÎN
ÎNTREPRINDERILE AGRICOLE
Virginia COJOCARU, lector superior, USM ABSTRACT. The article is addressed issues regarding the degree of technical equipment, structural
changes, functional status and reproduction of fixed assets in the North of Moldova. Estimates of the economic efficiency of fixed assets were made in dynamic aspect factorial. It was noted that failure to correspondence between the growth rate of global agricultural production and productive assets caused reduction in yield from 20.5 to 42.4%. Against the backdrop of diminishing material consumption by 22.6% yield reduction is attested materials from 5.5 to 8.9% in agricultural enterprises.
Pentru a desfăşura o activitate profitabilă orice entitate economică trebuie să dispună de
un potenţial tehnico-material bine argumentat. Aceasta se datorează faptului că mijloacele de producţie sesizează pe de o parte materializarea investiţiilor, iar pe de altă parte legătura cu dinamica efectelor pe care le produc, ceia ce presupune interesul agentului economic privind capacitatea de autofinanţare şi de penetrare pe piaţa internă şi externă [2, p. 489].
În funcţie de suportul material în procesul de producere, mijloacele de producţie se clasifică în fixe şi circulante (în accepţiunea şi limita resurselor materiale).
Mijloacele fixe prin structura şi conţinutul lor, precum şi gradul de utilizare, asigură o concordanţă justificată cu resursele materiale şi forţa de muncă antrenată în procesul de producţie. Reieşind din aceasta, obiectivul principal al activităţii agentului economic constă în asigurarea justificată şi utilizarea cît mai eficientă a mijloacelor fixe şi resurselor materiale ce ar permite obţinerea rezultatelor financiare scontate pentru activitatea curentă şi de perspectivă [5, p. 15].
În literatura de specialitate, aprecierea nivelului de asigurare a întreprinderilor agricole cu mijloace fixe se efectuiază în paralel cu a gradului de înzestrare tehnică. În acest context se determină:
- valoarea mijloacelor fixe productive la un hectar de terenuri agricole; - valoarea mijloacelor fixe productive la un lucrător încadrat în agricultură. Primul indicator caracterizează asigurarea cu mijloace fixe şi reflectă posibilităţile de pro-
ducţie a întreprinderii agricole. Al doilea indicator reflectă nivelul de înzestrare tehnică, adică gradul de perfecţionare a bazei tehnico-materiale a procesului tehnologic de producţie [4, p. 23].
Majoritatea economiştilor agrarieni consideră că în cadrul întreprinderilor agricole o anumită capacitate de reflectare a gradului de asigurare şi înzestrare cu mijloace fixe revine în mod complimentar estimării în baza potenţialului energetic [4, p. 41; 6, p. 96-97].
Analizînd asigurarea şi înzestrarea întreprinderilor agricole cu mijloace fixe şi resurse energetice (tabelul 1) observăm că pe parcursul perioadei de referinţă are loc creşterea
38
Tabelul 1 Asigurarea şi înzestrarea întreprinderilor agricole cu mijloace fixe şi resurse energetice în perioada 2008 – 2009
Republica Moldova Regiunea de Nord Indicatori 2008 2009 2010 2008 2009 2010 1. Revine la un hectar de terenuri agricole: - mijloace fixe productive, lei - resurse energetice, cai putere 2. Revine la un lucrător încadrat în agricultură: - mijloace fixe productive, lei - resurse energetice, cai putere
6376,8 2,02 79969,3 25,3
7310,7 2,00 101399,6 27,77
7865,2 1,94 120018,9 29,57
3490,8 1,97 42145,8 20,23
4882,7 1,95 66002,3 21,64
6253,0 1,89 81202,8 24,81
Sursa: Calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole.
nivelului de asigurare şi înzestrare a întreprinderilor agricole cu mijloace fixe productive. Acestă tendinţă este caracteristică atît pentru Republica Moldova în ansamblu cît şi pentru regiunea de Nord. În acelaş timp se constată reducerea asigurării cu resurse energetice.
Calculele efectuate în tabelul 1 ne atestă că ritul de creştere a nivelului de înzestrare tehnică a devansat ritmul de creştere a nivelului de asigurare cu mijloace fixe de la 5,8 % pînă la 11,6 %. Aceasta se explică prin reducerea din an în an a efectivului de lucrători ocupaţi în agricultură.
Comparînd nivelul de asigurare şi înzestrare cu mijloace fixe a regiunii de Nord cu datele medii pe republică ţinem să menţionăm un nivel cu mult mai redus. Astfel în medie pe anii 2008 – 2010 în regiunea de Nord la un hectar de terenuri agricole reveneau mijloace fixe productive în valoare de 4875,5 lei ceia ce e mai puţin decît în asamblu pe republică cu 32,14 %. În acestă perioadă la un lucrător încadrat în agricultură valoarea mijloacelor fixe productive în regiunea de Nord alcătuia 63117 lei pe cînd în medie pe republică – 100462,6 lei, adică cu 37,17 % mai puţin.
Aceste rezultate denotă faptul, că înregiunea de Nord sunt necesare măsuri pentru comple-tarea staţiunilor tehnologice de maşini cu tehnică nouă şi în primul rînd implimentarea Proiec-tului Creşterii Producţiei Alimentare 2KR ce prfevede livrarea tehnicii agricole fără TVA.
O deosebită importanţă pentru dezvoltarea agriculturii reprezintă modificările calitative şistructurale în componenţa mijloacelor fixe care determină profilul de producţie.
Analizînd structura mijloacelor fixe pe categorii am constatat (tabelul 2), că ultimii ani în întreprinderile agricole din regiunea de Nord cota preponderentă revine maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de transmisie, care deţin în anul 2010 57,6 % din totalul mijloacelor fixe. În dinamică cota acestora are o tendinţă de creştere de la 43 % în 2006 pînă la 57,6 % în 2010. Această situaţie se apreciază pozitiv, deoarece conform plafonului teoreticstabilit ponderea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de transmisie trebuie să constituie ≥ 50 %, ceia ce se datorează faptului, că anume această categorie de mijloace fixe participă în mod direct în procesul de producţie şi influenţeză la modificarea volumului producţiei fabricate.
Calculele efectuate în tabelul 2 ne permit să constatăm o creştere lentă în dinamică a ponderii plantaţiilor perene de la 2,12 % pînă la 4,83 %. Concomitent se observă reducerea cotei animalelor productive şi de muncă de la 1,53 % pînă la 0,87 %.
După părerea noastră modificările structurale a acestor două categorii de mijloace fixe active se explică prin:
- insolvabilitatea întreprinderilor agricole; - insuficienţa sumelor de subvenţii direcţionate de către stat pentru înfiinţarea
plantaţiilor pomicole, viticole şi procurării animalelor de prăsilă.
39
Tabelul 2 Dinamica şi structura mijloacelor fixe productive în întreprinderile agricole din regiunea de Nord în procente
Anii Categorii de mijloace fixe 2006 2007 2008 2009 2010
1. Clădiri 2. Construcţii speciale 3. Maşini, utilaje, instalaţii de transmisie 4. Mijloace de transport 5. Animale productive şi de muncă 6. Plantaţii perene 7. Alte mijloace fixe 8. Mijloace fixe primite în arenda finanţată
29,1 5,71 42,95 7,68 1,53 2,12 1,44 9,47
26,61 5,31 46,85 8,34 1,33 2,19 1,22 8,15
21,81 5,89 52,84 8,77 1,23 2,3 1,22 5,94
21,39 5,67 54,27 8,31 1,19 3,27 1,09 4,81
17,88 4,43 57,58 9,15 0,87 4,83 1,2 4,06
Total mijloace fixe 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00 Sursa: Calculele autorului în baza anexei la Bilanţul contabil, compartimentul 1. „Existenţa
şi mişcarea activelor materiale pe termen lung”, subcompartimentul 1.2 „Active materiale” În acest context ţinem să menţionăm, că din sumele prevăzute de subvenţionare pe
anul 2010 pentru sădirea plantaţiilor multianuale (60 mln. lei) şi procurarea animalelor de prăsilă (15 mln. lei) o bună parte a rămas neachitată pînă în prezent.
Analiza modificărilor structurale în componenţa mijloacelor fixe productive din regiunea de Nord (tabelul 2) ne permit să constatăm, că raportul dintre mijloacele fixe active şi cele pasive s-a majorat de la 65,47 % : 34,53 % în 2007 – 2008 pînă la 70,55%: 29,452% (în 2009 - 2010).
Modificările survenite în componenţa şi structura mijloacelor fixe sunt nemijlocit legate de starea funcţională şi reproducţia acestora. În această ordine de idei suntem de acord cu opinia unor autori care consideră, că capacitatea de funcţionare a mijloacelor fixe din întreprinderile agricole din Moldova se menţine nu prin înlocuirea tehnicii agricole uzate cu maşini şi tractoare performante, doar prin inermediul unor reparaţii şi modernizări costisitoare [5, p. 15].
Investigaţiile noastre ne demonstrează, că în ultimii cinci ani coeficentul de uzură a mijloacelor
fixe a înregistrat o reducere de la 44,9 % (în 2007) pînă la 36,5 % (în 2010) (figura 1). Adică din toate mijloacele fixe existente la finele anului 2010 36,5 % sunt uzate şi 63,5 % se află în stare utilă de exploatare. În comparaţie cu anul 2008 gradul de uzură în 2010 a diminuat cu 7,6 %, ceia ce caracterizează pozitiv starea funcţională a mijloacelor fixe.
Tabelul 3 Dinamica indicatorilor stării funcţionale şi de reproducţie a mijloacelor fixe în regiunea de Nord
Anii Indicatori 2006 2007 2008 2009 2010
1. Coeficientul de uzură 0,406 0,449 0,441 0,383 0,365 2. Coeficientul de utilitate 0,594 0,551 0,559 0,617 0,635 3. Coeficientul scoaterii din funcţiune 0,066 0,071 0,061 0,059 0,064 4. Coeficientul de reînoire 0,134 0,157 0,242 0,165 0,153
Analizînd reproducţia mijloacelor fixe (figura 1) constatăm, că nu există o tendinţă
unică în modificarea coeficienţilor de reînoire şi scoaterii din funcţiune a mijloacelor fixe. Astfel, dacă în 2008 gradul de reînoire a mijloacelor fixe s-a majorat faţă de 2006 şi 2007 respectiv cu 10,8 şi 8,5 %, apoi pînă în 2010 se observă o scădere cu 8,9 %.
40
00,10,20,30,40,50,60,7
2006 2007 2008 2009 2010
Anii
Val
oare
a co
efic
ienţ
ilor
Coeficien tul de uzură Coeficien tul de utilitate Coeficien tul scoaterii din funcţiune Coeficien tul de reînoire
Figura 1. Dinamica indicatorilor stării funcţionale de reproducţie a mijloacelor fixe în întreprinderile agricole din regiunea de Nord
Sursa: Calculele autorului în baza anexei la Bilanţul contabil, compartimentul 1. „Existenţa şi mişcarea activelor materiale pe termen lung”, subcompartimentul 1.2 „Active materiale”
Comparînd valorile coeficenţilor de reproducţie a mijloacelor fixe observăm că
coeficienţii de reînoire depăşesc valorile coeficenţilor scoaterii din funcţiune, ceia ce se apreciază pozitiv, deoarece procesul de reînoire a mijloacelor fixe devansează pe cel al scoaterii din uz.
Concomitent comparînd valorile coeficienţilorde uzură observăm, că gradul de uzură este cu mult mai înalt decît cel de reînoire a mijloacelor fixe (figura 1). Aceasta înseamnă, că în întreprinderile agricole din regiunea de Nord valoarea mijloacelor fixe intrate în funcţiune nu compensează valoarea mijloacelor fixe uyate complet cu un termen de exploatare mai mare de 20 ani.
Modificările intervenite în starea funcţională şi de reproducţie a mijloacelor fixe din regiunea de Nord cît şi condiţiile de întreţinere şi exploatare a acestora influenţează asupra eficienţei economice a acestora.
Analiza eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe în întreprinderile agricole din Republica Moldova şi regiunea de Nord ne demonstrează (tabelul3) că nu există o tendinţă uni-că în modificarea randamentului mijloacelor fixe productive calculat după valoarea producţiei agricole globale, veniturilor din vînzări, profitului brut şi profitului net. Un nivel relativ majorat al eficienţei economice a mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă se constată în anul 2008 cînd ritmul de creştere a producţiei agricole globale şi a veniturilor din vînzări în regiunea de Nord a depăşit ritmul de creştere a valorii mijloacelor fixe faţă de de anul 2007
Tabelul 3 Analiza comparată a eficienţei utilizării mijloacelor fixe productive în
întreprinderile agricole din Republica Moldova Republica Moldova Regiunea de Nord
Indicatori 2007 2008 2009 2007 2008 2009 1. Capacitatea mijloacelor fixe productive, lei 2. Revine la un leu de mijloace fixe productive cu destinaţie agricolă: - producţie agricolă globală în preţuri comparabile ale anului 2005, lei - venituri din vînzări, lei - profit brut,lei - profit net, lei
1,813 0,552 0,833 0,126 0,089
1,292 0,774 1,046 0,203 0,132
1,903 0,526 0,777 0,078 -0,04
1,113 0,899 1,45 0,231 0,188
0,68 1,47 1,859 0,403 0,33
1,341 0,746 1,018 0,081 -0,001
Sursa: Calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
41
respectiv cu 71,8 % şi 31,9 %. Aceeaşi situaţiei este caracteristică şi pentru întreprinderile agricole din republică, unde ritmul de creştere a producţiei agricole globale în 2008 a depăşit ritmul de creştere a mijloacelor fixe cu destinaţie agricolă cu 44,8 %.
Calculele efectuate în tabelul 3 atestă o scădere semnificativă a randamentului mijloa-celor fixe productive cu destinaţie agricolă în 2009 faţă de 2007 şi 2008 atît în regiunea de Nord cît şi în ansamblu pe republică. Astfel în regiunea de Nord la fiecare leu a mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă s-a obţinut în 2009 mai puţin producţie agricolă globală, venituri din vînzări şi profit brut respectiv cu 20,5 %, 42,4 % şi de 2,85 ori faţă de anul 2007(an similar după condiţii climaterice).
În acest context considerăm oportună întroducerea controlului operativ al concordanţei justificate dintre ritmurile de creştere a valorii producţiei agricole globale (IVPG), valorii medii a mijloacelor fixe active ( ) şi valorii medii a mijloacelor fixe productive ( ) cu destinaţie agericolă (5, p. 17-18). În acest caz cerinza concordanţei poate fi exprimată:
IVPG > > (1) Situatia creată în cadrul întreprinerilor agricole din regiunea de Nord cît şi în ansamblu
pe republicî nu corespunde concordanţei justificate fapr ce dovedeşte că pe parcursul anului 2009 ritmul de creştere a producţiei agricole globale a fost mai redus decît ritmul de creştere a mijloacelor fixe active şi mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă.
Luînd în consideraţie faptul,că în procesul de producţie nu participă nemijlocit toate mijloacele fixe productive, ci numai partea lor activă, apare necesitatea examinării sistemului de factori ce influenţează asupra modificării randamentului mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă. Ţinînd cont de necesitaţile calculului şi aprecierii influenţei factorilor generali şi detaliaţi asuprta modificarii indicatorului reyultativ propunem modelul structural al analizei factoriale a randamentului mijloacelor fixe productive (figura 2).
Figura 2. Modelul factorial al randamentului mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă
Sursa: Elaborat de autor.
42
Pentru obţinerea sistemului factorial al randamentului mijloacelor fixe cu factorii generali se recomandă ca formula de bază a acestuia (adică numaratorul şi numitorul) să fie supusă unor transformări şi anume înmulţirii la valoarea medie a mijloacelor fixe active. Astfel obţinem:
rMF (2) unde, VPG – valoarea producţiei agricole globale în preţuri comparabile; – valoarea medie a mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă; – valoarea medie a mijloacelor active; P%MFA - ponderea mijloacelor fixe active în componenţa mijloacelor fixe
productive cu destinaţie agricolă; RMFA - randamentul mijloacelor fixe active. Influenţa ponderii mijloacelor fixe active şi a randamentului acestora la modificarea
indicatorului rezultativ poate fi calculată aplicînd metoda diferenţelor absolute (tabelul 4) Tabelul 4 Calculul influenţei factorilor generali la modificarea randamentului
mijloacelor fixe productive în întreprinderile agricole din regiunea de Nord În medie inclusiv sub influenţa
Indicatori 2006-2007
2008-2009
Abaterea absolută
(+,-)
ponderii mijloacelor fixe active
randamentului mijloacelor fixe active
1.Randamentul mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă, lei 2. Ponderea mijloacelor fixe active în com-ponenţa mijloacelor fixe productive, % 3. Randamentul mijloacelor active, lei
0,957 52,6 1,819
1,049 63,1 1,662
+ 0,092 + 10,5 - 0,157
+0,191 X X
-0,099 X X
Sursa: Calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole şi anexei la Bilanţul contabil, subcompartimentul 1.2 „Active materiale”
Conform calculelor efectuate în tabelul 4 ţinem să menţionăm, că în medie pe anii
2008-2009 randamentul mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă în întreprinderile agricole din regiune de Nord a înregistrat o creştere faţă de media anilor 2006-2007 cu 9,2 bani sau cu 9,6%, fapt ce apreciază pozitiv activitatea întreprinderilor agricole din această regiune. Însă creşterea se datorează majorării ponderii mijloacelor fixe active cu 10,5 %, cea ce a determinat sporirea randamentului mijloacelor fixe productive cu 19,1 bani.
Concomitent randamentul mijloacelor fixe active (factor calitativ) a înregistrat o scădere în dinamică cu 8,63 %, fapt ce a influenţat negativ, cauzînd reducerea indicatorului rezultativ cu 9,9 bani.
Astfel putem deduce, că întreprinderile agricole din regiunea de Nord dispun de rezerve interne privind majorarea randamentului mijloacelor fixe productive pe seama spoririirandamentului maşinilor şi utilajului. Valorificarea acestei rezerve v-a asigura creşterea producţiei agricole globale cu 347,4 mii lei.
Şi totuşi, o apreciere mai justificată vizînd modificarea randamentului mijloacelor fixe productive poate fi asigurată numai în baza examinării influenţei factorilor detaliaţi ce ţin de eficienţa utilizării maşinilor şi utilajului agricol.
Pentru obţinerea sistemului factorial al randamentului cu factorii detaliaţi v-om proceda în mod analogic la transformarea formulei de bază, îmulţind numărătorul şi numitorul cu valoarea medie a mijloacelor fixe active ( ), numărul mediu de maşini şi utilaje ( ) şi timpul efectiv lucrat în maşini-ore (Th). Astfel obţinem:
43
rMF (3)
unde – preţul mediu pe unitate de maşini şi utilaje, lei;
- durata medie de lucru pe unitate de maşini şi utilaje, maşini –ore; - productivitatea medie pe oră a maşinilor şi utilajelo, lei. Examinarea influenţei fiecărui factor detaliat conform formulei 3 la modificarea
randamentului mijloacelor fixe productive se v-a efectua utilizînd baza informaţională a SRL “Climăuţeanu Agro”, raionul Donduşeni.
Calculînd influenţa factorilor detaliaţi asupra modificării randamentului mijloacelor fixe productive cu destinaţie agricolă se efectuează aplicînd metoda substituţiilor în lanţ (tabelul 5). Tabelul 5 Calculul influenţei factorilor detaliaţi la modificarea randamentului mijloacelor
fixe productive cu destinaţie agricolă în SRL,,Climăuţanu Agro’’, raionul Donduşeni Factori corelaţi
Num
arul
ca
lcul
ui
Num
arul
su
bstit
utilo
r
P%MFA
rMF, lei
Calculul influenţei factorilor R
ezul
tatu
l in
fluen
tei
+,
-, l
ei
Denumirea factorilor
1 2 3 4 5
0 1 2 3 4
53,8 60,1 60,1 60,1 60,1
0,0000941 0,0000941 0,0000851 0,0000851 0,0000851
1450,3 1450,3 1450,3 1374,4 1374,4
16,54 16,54 16,54 16,54 20,78
1,214 1,355 1,226 1,162 1,459
- 1,355-1,214 1,226-1,355 1,162-1,226 1,459-1,162
- + 0,141 -0,129 -0,064 +0,297
- ∆P%MFA
∆
Total x x x x x x +0,245 x
Sursa:Calculele autorului în baza formularelor specializate şi datelor evidenţei contabile SRL ,,Climăuţeanu Agro’’, raionul Donduşeni
Balanţa de verificare: 1,459 - 1,214 = + 0,254 lei Rezultatele calculelor (tabela 5) ne permit sa constatăm, că în SRL ,,Climăuţeanu
Agro” randamentul mijlocelor fixe productive cu destinaţie agricolă s-a majorat în anul 2010 faţă de 2009 cu 24,5 bani sau cu 20,2 %. Aceasta înseamnă că la fiecare leu de mijloace fixe întreprinderea a obţinut
suplimentar producţie agricolă globală în valoare de 24,5 bani. Creşterea randamen-tului a fost determinată de acţiunea pozitivă a următorilor factori:
- majorarea ponderii mijloacelor fixe active de la 53,8% pînă la 60,1 %, ceea ce a permis sporirea indicatorului rezultativ cu 14,1 bani;
- sporirea productivitaţii medii pe oră a maşinilor şi utilajelor cu 4,24 lei ce a contribuit la creşterea randamentului mijloacelor fixe cu 29,7 bani.
Concomitent creşterea valorii medii pe unitate de maşini şi utilaje şi reducerea duratei medii de lucru pe unitate de maşini şi utilaje a cauzat reducerea randamentului recpectiv cu 12,9 şi 6,4 bani.
Rezultatele analizei factoriale ne permit să deducem, că SRL ,, Climăuţeanu Agro’’ dispune de rezerve interne privind majorarea randamentului mijloacelor fixe productive. Ast-fel, sporirea gradului de utilizare intensivă a maşinilor şi utilajelor pînă la nivelul anului prece-dent (2009) poate să asigure întrepriderii creşterea randamentului cu 6,4 bani sau cu 5,3%.
44
Continuitatea procesului de producţie impune asigurarea şi utilizarea eficienţă a resurselor materiale ca parte componentă a mijloacelor de producţie.
Resursele materiale au un rol aparte în creşterea nu numai cantitativă a producţiei, dar şi în ceea ce priveşte calitatea rezultatului final. Din aceste considerente estimarea eficienţei economice a resurselor materiale în întreprinderile agricole se efectuează cu ajutorul următorilor indicatori sintetici:
-randamentul resurselor materiale consumate; - consumul specific de materiale [2, p. 518]. Primul indicator caracterizează valoarea producţiei agricole globale în calcul la un leu
de materiale consumate. Din categoria de materiale consumate în întreprinderile agricole fac parte următoarele elemente: seminţe şi material biologic vegetal; îngrăşaminte şi mijloace de protecţie a plantelor; furaje; medicamente şi alte produse de uz veterinar; combustibil; carburanţi, lubrifianţi, energie şi apă, alte materiale.
Al doilea indicator - consumul specific de materiale, în literatura de specialitate, este acceptat ca normă de consum pentru fabricarea unei unităţi de produs. La nivel de întrep-rindere agricolă acestea semnifică valoarea materialelor consumate la un leu producţie agricolă globală.
În opinia unor autori N. Mihailescu , M. Răducan consumul specific de materiale are semnificaţia de normă de consum, mărimea căruia se stabileşte ţinînd cont de specificul ramural, tehnologia de producţie, nivelul tehnic al maşinelor şi utilajelor, de destinaţie şi parametrii calitativi ai produselor fabricate [3, p. 170].
În tabelul 6 sunt prezentate rezultatele calculelor consumului specific de materiale şi a randamentului materialelor consumate în baza producţiei agricole globale, valorii producţiei vîndute şi veniturilor din vînzări.
Conform calculelor efectuate în tabelul 6 se deprind următoarele tendinţe în modificarea indicatorilor de eficienţă a resurselor materiale:
Tabelul 6 Analiza comparată a eficienţei utilzării resurselor materiale în întreprinderile agricole
Republica Moldova Regiunea de Nord Indicatori 2007 2008 2009 2007 2008 2009 1. Consumul specific de materiale, bani 2.Revenirea la un leu de materiale consumate: -producţie agricolă globală, lei -producţie vindută, lei -venituri din vînzări, lei
105,96 0,944 1,078 1,468
79,00 1,266 1,372 1,712
83,6 1,196 1,403 1,77
98,65 1,014 1,338 1,635
70,00 1,428 1,566 1,806
76,85 1,301 1,54 1,776
Sursa: Calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole - în anul 2009 în faţă de anul 2007 atît în regiunea de Nord cît şi în ansamblu pe
republică se constată o creştere lentă a randamentului resurselor materiale şi reducerea consumului specific de materiale;
- în anul 2009 în comparaţie cu 2008 în întreprinderile agricole din regiunea de Nord şi Republica Moldova are loc diminuarea randamentului resurselor materiale pe fundalul reducerii valorii materialelor consumate cu 22,6 %, cauza fiind depăşirea ritmului de reducere a producţiei agricole globale faţă de cel al consumului total de materiale cu 6,9 %.
Rezultatele investigaţiilor efectuate ne-au permis formularea următoarelor concluzii: 1. Starea funcţională şi de reproducţie a mijloacelor fixe în întreprinderile agricole
sunt determinate de insolvabilitatea agenţilor economici din ramură şi insuficienţa
45
subvenţiilor pentru înfiinţarea plantaţiilor perene, renovarea sistemului de irigare şi procurarea animalelor de prăsilă.
2. În întreprinderile agricole din regiunea de Nord cît şi în ansamblu pe republică nu se respectă concordanţa dintre ritmul de creştere a producţiei şi ritmul de creştere a mijloacelor fixe. În consecinţă la fiecare leu de mijloace fixe productive în regiunnea de Nord în anul 2009 s-a obţinut mai puţină producţie agricolă globală cu 20.5 % şi venituri din vînzări cu 42,4 %
3. În perioada de referinţă, diminuarea randamentului resurselor materiale se constată pe fundalul reducerii materialelor consumate cu 22,6%, cauza fiind depăşirea ritmului de reducere a producţiei agricole globale în comparaţie cu ritmul de reducere a consumului de materiale cu 6,9%.
BIBLIOGRAFIE:
1. Strategia de dezvoltare a sectorului agroalimentar al Republicii Moldova în perioada 2006 - 2015. Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 170 din 03.11.2006
2. Iosif Gh. Analiza economico financiară a firmei în domeniul agroalimentar. Bucureşti , Editura ,,Tribuna Economică’’, 2000, 528 p.
3. Mihailescu N., Răducan M. Analiza activităţii economico-financiare. Bucureşti, Editura ,,Victor’’, 2005, 288 p.
4. Osmatescu M. Economia agrară. Concepţii metodologice şi metodica apecierii eficienţei economice a resurselor de producţie şi producţiei agricole . Chişinău, 2000, 79 p.
5. Tcaci A. Eficienţa utilizării factorilor de producţie în întreprinderile agricole din zona de Centru a Republicii Moldova. Autoreferat al tezei de doctor în economie. Chişinău, 2007, 26 p.
6. Савицкая Т. Анализ хозяйствеиной дейтельности предприятй АПК. Минск, Новое знание, 2002, 687 с.
SISTEMUL INOVAŢIONAL AL REPUBLICII MOLDOVA ŞI IMPACTUL SĂU LA
DEZVOLTAREA ECONOMIEI COMPETITIVE
Alexandru GRIBINCEA, dr.hab., prof.univ. ULIM Aliona DANILIUC, drd.,lector ULIM
ABSTRACT. Process innovation he was and remains a solution to the major challenges of
society. In the present we assist both a disturbance of classical world economy, as well emergence of a new economy based on knowledge and ideas, a knowledge economy, able to contribute to solve economic and financial crisis. Its inability to create great revolutionary new products and delay in other dimensions of technical progress are not due to some errors in policy, but are a deeply rooted system-specific property of economic. The state has to be visible and to define the rules of the game in order to create a prosperous innovation climate.
Over the past quarter century there has been an intense debate among professional economists and policymakers about the relative importance of various factors in creating the conditions for sustainable growth. From an early emphasis on macroeconomic stability, the debate has broadened substantially to include the role of institutions, education, and the quality of governance, of public administration, the presence of economic opportunities, and the increasingly crucial role of technology and innovation in enhancing the efficiency of the development process.
În articolul dat autorii vor descrie rolul inovaţiilor în creşterea durabilă a economiei cât pe
plan naţional, atât şi internaţional, ţinând cont de faptul că într-o economie concurenţială bazată pe cunoştinţe, determinanţii capacităţii de inovare s-au schimbat şi anume sub efectul dezvoltării accelerate a tehnologiilor informaticii şi comunicării. Sistemul inovaţional a devenit
46
unul din principalele generatoare a creşterii economice şi un element cheie al răspunsului la necesităţi sociale moderne. Inovaţii, prin crearea, difuzarea şi aplicarea cunoştinţelor, a devenit fructul interacţiunii complexe la nivel local, naţional şi mondial. În prezent, realizarea şi difuzarea noilor tehnologii joacă un rol crucial în creşterea producţiei şi a productivităţii.
Procesul inovaţional a devenit actual şi fundamental pentru a forma economia naţio-nală şi în contextul necesităţii adaptării societăţii noastre la proiectul său de dezvoltare, ră-mâne de determinat doar principiile, caracteristicile şi impactul lui la dezvoltarea economiei competitive.
Autorii afirmă, că procesul inovaţional a devenit pentru economia autohtonă şi cea mondială un generator al creşterii economice durabile şi al societăţii moderne, în special ele constituie un factor cheie de succes al întreprinderii şi prezintă un avantaj decisiv în concurenţa internaţională, asigurând astfel creşterea şi dezvoltarea. În aceste condiţii putem spune, că eficientizarea dezvoltării şi difuzării a procesului inovaţional este indispensabil asigurării competitivităţii economice durabile şi în acest sens cercetarea interdependenţei dintre întreprinderea inovatoare şi piaţa serviciilor financiare este de o actualitate majoră. Inovarea în economia mondială contemporană reprezintă o nouă paradigmă care dă răspunsul strategic evoluţiilor ameninţărilor şi oportunităţilor mediului de dezvoltare a întreprinderilor.
O percepţie foarte răspândită asupra inovaţiei este cea care se referă la soluţii tehnologice avansate, oferite prin utilizarea celor mai recente cunoştinţe. Asemenea inovaţii sunt, cu deosebire, privite a fi rezultatul forţei de muncă înalt calificate şi întreprinderilor cu intensitate semnificativă în domeniul cercetării-dezvoltării, având legături strânse cu cele mai importante centre de excelenţă din lumea ştiinţifică.
Semnificaţia inovaţiei este, însă mai largă, şi cuprinde şi inovaţiile care nu sunt realizate în sfera high-tech a industriei mai sus amintite. Din această ultimă perspectivă, inovaţia nu cuprinde numai produsele sau procesele noi, dar şi cele îmbunătăţite rezultate inclusiv din aşa numitele sectoare low-tech, a căror efecte economico-sociale cumulative sunt la fel de importante [1].
Sfera inovării autohtone reprezintă nucleul schimbărilor structurale în orice sistem economic, iar caracteristicile acestei sfere determină viteza şi calitatea transformărilor economice. În Republica Moldova, în conformitate cu Planul de acţiuni al Guvernului pentru anii 2011-2014, a fost elaborată Strategia în domeniul inovării pentru anii 2012-2020, scopul căreia este de a defini viziunea, obiectivele şi măsurile ce urmează a fi realizate pentru a crea un mediu inovaţional în Republica Moldova, propice creării, diseminării şi implementării inovaţiilor, atât la nivel de produse, cât şi procese, în toate domeniile activităţii economice [5]. La elaborarea documentului şi la discuţiile publice ulterioare asupra acesteia au participat reprezentanţii ministerelor, Academiei de Ştiinţe, reprezentanţii societăţii civile.
Strategia în domeniul inovării a Republicii Moldova pentru perioada 2012-2020 a fost elaborată în conformitate cu prevederile Codului cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova, dar şi în contextul elaborării strategiei naţionale „Moldova 2020” şi stabileşte principiile, obiectivele, priorităţile şi măsurile necesare pentru edificarea unei economii bazate pe inovaţie [2]. Strategia dată constituie un document de viziune şi analiză pe termen mediu asupra sistemului de inovare al Republicii Moldova şi evaluează situaţia actuală şi potenţialul de dezvoltare în sfera inovării prin analiza punctelor tari, punctelor slabe, oportunităţilor şi riscurilor; identifica priorităţile strategice în sfera de inovare, precum şi sectoarele-cheie ale economiei naţionale care necesită activităţi inovaţionale; defineşte măsurile necesare de a fi realizate în vederea facilitării dezvoltării inovaţionale a Republicii Moldova.
Având în vedere faptul că Republica Moldova este în proces de integrare europeană,
47
strategia în domeniul inovării asigură armonizarea, coerenţa şi complementaritatea politicilor naţionale cu cele comunitare. În acelaşi timp, strategia dată susţine necesitatea definirii strategiilor şi politicilor naţionale reieşind din particularităţile Republicii Moldova.
După părerea autorilor, societatea autohtonă are un nivel de percepţie foarte înalt asupra inovaţiilor. Tehnologiile noi sunt acceptate uşor, fiind utilizate în viaţa cotidiană. La moment, utilizând în marea majoritate produse noi de import, cetăţenii Republicii Moldova aşteaptă aceleaşi efecte şi de la producătorii autohtoni. Totodată, aşteptările sunt şi în domeniul apariţiei de noi capacităţi de producere, de locuri de muncă, de îmbunătăţire a calităţii vieţii.
Un set aparte de aşteptări sunt faţă de mediul de cercetare, atât din partea guvernării, cât şi din partea societăţii civile, iar discuţiile din ultimul timp doar subliniază acest fapt. Finanţările raportate la PIB majorate semnificativ după 2004 au condiţionat aşteptări din partea societăţii faţă de mediul de cercetare. Mai mult ca atât - în ultimul timp, se poartă discuţii foarte aprinse, se fac studii diferite privind gestionarea cercetării şi efectelor acesteia. Societatea doreşte un rezultat semnificativ, în termeni cât mai restrânşi.
Economia inovaţională, după părerea autorilor, este acea economie, creşterea căreia este asigurată, în mare măsură, de dezvoltarea afacerilor inovaţionale prin intermediul tehnologiilor noi şi a produselor şi serviciilor inovaţionale. Pentru a da o astfel de accelerare de creştere este necesară identificarea priorităţilor cu potenţial de creştere economica rapidă şi concentrarea eforturilor de stimulare a dezvoltării acestor sectoare.
La baza dezvoltării economiei inovaţionale, în special a selectării sectoarelor prioritare, se consideră următorii principii [3]:
1. Sectorul este asigurat cu cea mai importantă componentă – competenţa umană sau această componenţă poate fi rapid dezvoltată;
2. În ţară există tradiţii locale, unice în regiune sau lume, ce creează o oportunitate istorică de explorare;
3. Există un trend ascendent global care poate fi utilizat sau la care se poate de raliat cu efort de pregătire minim.
Ştiinţa şi inovarea se consideră factori decisivi pentru creşterea economică, elemente principale în strategia şi politica de stat pentru fiecare ţară [4]. Starea reală a economiei R. Moldova reflectă eficienţa joasă a activităţii inovaţionale. A scăzut simţitor nivelul produselor autohtone şi toţi indicatorii de formare şi utilizare a invenţiilor. Continuu se reduce numărul elaborărilor tehnico-ştiinţifice de formare a unor materiale noi, utilaje performante, modele de tehnică nouă. Conform datelor Biroului Naţional de Statistică din Moldova doar în perioada aa.2000-2009 volumul proiectelor şi lucrărilor tehnologice, lucrări de executare a mostrelor tehnologice s-a redus de la 36,6% din numărul total de elaborări la 20,1%. Baza materială a întreprinderilor de cercetări a îmbătrânit moral şi fizic. Nivel critic au atins procesele de îmbătrânire al fondurilor fixe industriale. Uzura lor actualmente constituie peste 50%,inclusiv partea activă – peste 60%. Renovarea fondurilor fixe derulează lent, cu 3-4% anual.
Numărul de organizaţii de cercetare pentru perioada 2000-2009 a scăzut de la 83 la 68 de unităţi, iar numărul de specialişti-cercetători care efectuează activităţi de CD au scăzut cu 35%. Ştiinţei şi cercetării au fost aduse daune considerabile, lipsind cercetările de funcţie importantă aplicativă – adaptare la nevoile şi capacităţile de producţie [5].
Potenţialul intelectual al ştiinţei şi a sectorului de inovare (cercetătorii, inventatorii, inginerii, angajaţii serviciilor de brevetare etc.), într-o măsură mai mare nu au cerere, ceea ce duce la degradarea sa rapidă. Nivelul de culturi a inovării în întreaga ţară este extrem de scăzut, atât în producţie şi servicii, precum şi instituţiile de cercetare. Din cauza sistemului ineficient de înregistrări statistice şi financiare activităţii inovative, cheltuieli pentru ele - nu există informaţii privind nivelul său în companii şi organizaţii.
48
Activităţile de transfer tehnologic, cu sprijinul de stat se înfiripează doar în ultimii 4-5 ani cu înfiinţarea în Republica Moldova (2007) a Agenţiei pentru Inovare şi Transfer Tehnologic (AITT) [3]. Structurile pentru finanţarea activităţilor inovatoare în ţară într-adevăr este foarte modestă: Ele sunt angajate în principal în sprijinirea întreprinderilor mici, oferindu-le suport financiar şi servicii de consultanţă. Statul, începând cu anul 2004, 2008 a sporit în mod semnificativ alocările pentru ştiinţă şi inovare.
În aa.2001-2004 ea a constituit 0,18-0,22% din PIB; în 2005 – 0,37%; în 2006 – 0,46%; în 2007 – 0,65%; în 2008 – 0,7 %. Însă, din 2009 finanţarea ştiinţei s-a diminuat în 2009 – 0,5%, în 2010 – 0,53% din PIB [3]. Dacă cheltuielile alocate dezvoltării ştiinţei şi susţinerii inovaţiei în sectorul real vor rămâne la acest nivel scăzut, proiectat pentru 2012 de 1% din PIB, situaţia poate fi deplorabilă. Cu aceste fonduri construcţia unei economii inovatoare este amânată pentru o lungă perioadă de timp şi poate rămâne doar un mit. Moldovei acum îi este necesar măcar de a menţine cel puţin cantitatea planificată de finanţare pentru ştiinţă.
În cadrul politicilor guvernamentale, activităţile de inovare până la momentul actual nu au avut o susţinere reală. Cu toate că se declară necesitatea de a dezvolta o economie bazată pe cunoaştere, finanţarea cercetării se micşorează în ultimii 2 ani consecutiv, iar alte activităţi în domeniul inovării nu sunt prevăzute în documentele de politici de stat. Aceasta, în mod firesc, nu a facilitat dezvoltarea inovaţiilor. Totuşi, prin decizia de a formula o strategie în domeniul inovării, guvernul arată un interes faţă de acest domeniu [5].
Aşa dar, în scopul creării infrastructurii inovaţionale, în anul 2007 s-au introdus modificări şi completări în Codul fiscal şi Codul vamal, prin care au fost acordate rezidenţilor parcurilor ştiinţifico-tehnologice şi incubatoarele de inovare importante înlesniri fiscale, vamale şi tarifare:
• Scutirea de plata TVA (20%) pentru mărfurile şi serviciile importate din străinătate; • Scutirea de plata TVA (20%) pentru mărfurile şi serviciile procurate pe teritoriul
Moldovei; • Scutirea de achitarea taxelor vamale (5%) pentru mărfurile şi serviciile importate; • Scutirea de plata impozitului pe venit pentru 3 perioade de impozitare; • Reducerea tarifelor pentru arenda încăperilor şi serviciile comunale pentru rezidenţii,
amplasaţi pe teritoriul parcului ştiinţifico-tehnologic sau al incubatorului de inovare. În tabelul 1 este prezentată analiza SWOT a sistemului de inovare al Republicii
Moldova. Tabelul 1. Analiza SWOT a sistemului inovaţional
Puncte forte: • Existenţa unei reţele de organizaţii de cerce-tare şi inovare care dispun de o anumită expe-rienţă în domeniu şi de potenţial uman calificat; • Un sistem de management al proprietăţii intelec-tuale destul de matur, dar şi în continuă dezvoltare; • Experienţa a 2 parcuri si 1 incubator; • Existenţa în institutele academice şi univer-sităţi a persoanelor responsabile de inovare şi internaţionalizare; • Un număr de brevete, anual înregistrate raportat la 1 milion de locuitori, la nivel mediu european; • Inventatori remarcabili, posesori de menţiuni la saloanele internaţionale de invenţii; • Nivel relativ bun de internaţionalizare a cercetării şi aderarea în viitorul imediat următor
Puncte slabe: • Inovarea este absentă în politicile de stimulare a antreprenorialului; • Cadru legal cu stimulare insuficientă a activi-tăţilor de inovare; • Infrastructura inovaţională se află în stare incipientă; • Neonorarea obligaţiunilor de către stat privind alocarea facilităţilor fiscale rezidenţilor; • Lipsa unei politici clare privind susţinerea acti-vităţilor inovaţionale, în special a activităţilor non-tehnologice; • Cu toate că a fost luată decizia de a înfiinţa al 3-lea PŞT (Micronanoteh), nu s-a reuşit identificarea posibilităţilor de finanţare a creării lui; • Cu toate că în Codul cu privire la Ştiinţă şi
49
la PC7 în calitate de membru asociat, cu drepturi depline; • Apariţia companiilor (în special cu capital străin) care introduc inovaţii pe piaţa RM; • Conectarea atât la sistemul inovaţional al CSI, cât şi la cel al UE; • O generaţie tânără inventivă şi orientată spre tot ce este nou
inovare a fost prevăzută creşterea importantă a fi-nanţărilor bugetare pentru cercetare, inovare, trans-fer tehnologic şi pentru crearea infrastructurii inova-ţionale, astfel încât către anul 2011 acestea să atingă 1% din PIB, aceasta prevedere nu a fost atinsă, nivelul pentru 2011 fiind la nivel de 0.46% din PIB; • Lipsa actelor legislative privind capitalul de risc; • Capacitate de absorbţie slabă a inovaţiilor tehnologice de către sectorul de producere; • Lipsa statisticilor oficiale privind activitatea de inovare; • Legătura slabă între mediul de cercetare şi cel de afaceri; • Cercetătorii din Republica Moldova nu sunt stimulaţi spre implementarea rezultatelor obţinute; • Insuficienţele sistemului educaţional în vede-rea instruirii şi formării continue a specialiştilor în managementul inovării, în protecţia, evaluarea şi marketingul obiectelor de proprietate intelectuală
Oportunităţi • Trend global ascendent al cererii de inovaţie; • Posibilitatea de dezvoltare a inovării şi afacerilor inovaţionale la nivel regional, utilizând mecanismele UE; • Dezvoltarea în continuare a mecanismelor de cofinanţare a proiectelor din domeniul inovării de către stat, dar şi a altor facilităţi pentru companiile inovaţionale; • Crearea condiţiilor de stimulare a inovaţiilor în mediul de afaceri, în special a celor orientate spre exporturi; • Regimurile speciale de comerţ atât pe dimensiunea estică, cât şi cu UE; • Dezvoltarea culturii inovaţionale inclusiv prin educaţie şi conexiunea tot mai strânsă dintre cercetare şi firme; • Extinderea cooperării internaţionale în domeniul cercetării-dezvoltării, în special în cadrul UE, inclusiv prin participarea în programe şi proiecte de inovare; • Elaborarea noii Legi cu privire la IMM-uri; • Elaborarea şi adoptarea Codului Educaţiei
Riscuri • Dezvoltarea afacerilor tradiţionale în conti-nuare în defavoarea celor inovaţionale • Codul educaţiei nu va fi adoptat sau va fi adoptat intr-o forma care nu va asigura pregătirea unui potenţial uman competent şi concurent pe piaţa globală • Continuarea exodului specialiştilor calificaţi din sfera cercetării-inovării în alte domenii de activitate şi peste hotare • Lipsa personalului calificat pentru dezvoltarea afacerilor cu intensitate tehnologică înaltă • Posibilităţi reduse de finanţare a activitatilor de inovare • Capacitatea de absorbţie a inovaţiilor va rămâne la un nivel scăzut • Nu se vor acorda stimulente pentru educaţia de-a lungul vieţii • Nu se va resimţi impactul cercetării asupra economiei naţionale şi societăţii
Sursa: Strategia în domeniul inovării a Republicii Moldova pentru anii 2012-2020 [5]. Sistemul de inovare al Republicii Moldova include actori, cum ar fi instituţiile de
cercetare, Agenţia pentru Inovare şi Transfer Tehnologic (AITT), Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală (AGEPI), 2 PST şi 1 Incubator Inovaţional, universităţi, ODIMM care sunt la o etapă incipientă de dezvoltare, ducând lipsa elementelor esenţiale ale unui sistem inovaţional modern. Actorii domeniului cercetării-dezvoltării autohton includ 51 de instituţii de cercetare acreditate, 12 sunt universităţi, 20 – instituţii de profil (agricol – 7; medicină – 10; socio-uman – 3, TIC - 1) si 19 membri instituţionali - institute ale AŞM.
50
Toate aceste instituţii realizează activităţi de cercetare, accesând programele de finanţare ale cercetării administrate de către AŞM.
Figura 1. Dinamica numărului de cercetători în Republica Moldova
Sursa: Raportul AŞM pentru anul 2010 Performanţa inovaţională a Republicii Moldova în comparaţie cu ţările UE este cu mult
mai mică decât media UE indicată în ino-barometrul european. Capacitatea inovaţională a firmelor din Moldova este joasă, iar legăturile dintre firmele inovative, în special IMM-urile, practic lipsesc. Din această cauză, impactul inovaţional asupra economiei naţionale este mic, iar Moldova înregistrează un nivel foarte jos a personalului angajat în producere cu intensitate tehnologică înaltă, aceasta fiind valabil şi pentru capitolul exporturi.
Totodată, a fost detrimentul şi faptul că responsabilitatea pentru promovarea activităţii inovaţionale a fost lăsată doar pe seama AŞM, care, chiar dacă are instrumentele de generare a inovaţiilor, nu are influenţa directă asupra sectorului real al economiei, iar finanţările alocate pentru cercetare au fost destul de mici ca să fie posibil de a aloca fonduri impunătoare pentru dezvoltarea celor mai diferite tipuri de inovaţii sau să ajute firmele să inoveze.
Totodată, a fost detrimentul şi faptul că responsabilitatea pentru promovarea activităţii inovaţionale a fost lăsată doar pe seama Academiei de Ştiinţă a Moldovei, care, chiar dacă are instrumentele de generare a inovaţiilor, nu are influenţa directă asupra sectorului real al economiei, iar finanţările alocate pentru cercetare au fost destul de mici ca să fie posibil de a aloca fonduri impunătoare pentru dezvoltarea celor mai diferite tipuri de inovaţii sau să ajute firmele să inoveze.
Tot cu scopul prosperării sistemului economic autohton prin dezvoltarea antrepreno-riatului inovaţional, de către Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Economie, Finanţe şi Statistică, Agenţia pentru Inovare şi Transfer Tehnologic şi Direcţia Integrare Europeană şi Cooperare Internaţională, a fost elaborată Concepţia de dezvoltare a antreprenorialului inovaţional în Republica Moldova [3]. Ea stabileşte obiectivele, direcţiile şi căile de dezvoltare a antreprenorialului inovaţional în Republica Moldova, conţine principiile şi mecanismele de implementare ale acesteia, ce vor asigura în rezultat condiţii favorabile pentru dezvoltarea subiecţilor business-ului inovaţional mic şi mijlociu.
Concepţia dată corespunde priorităţilor dezvoltării socio-economice pe termen lung, reflectate în Programul Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” 2009-2013. La elaborarea Concepţiei s-a ţinut cont de următoarele materiale: Programul de Stat de susţinere a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii în anii 2009-2011, Codul Republicii Moldova cu privire la Ştiinţă şi Inovare, rapoartele Biroului Naţional de Statistică etc.
Concepţia se bazează pe următoarele principii: • Inovaţiile sunt instrumentul de creştere economică accelerată, atât la nivel de
întreprindere, cât şi la cel de economie în general;
51
• Utilizarea inovaţiilor permite crearea unui produs competitiv cu o valoare adăugată sciento-intensivă importantă. În economia globală, inovaţiile sunt un mijloc eficient de concurenţă, contribuind la reducerea costului produselor, la atragerea investiţiilor, la îmbunătăţirea imaginii producătorului, deschiderea pieţelor noi;
• Sursa primară de dezvoltare inovaţională o reprezintă potenţialul tehnico-ştiinţific naţional al Republicii Moldova. Aceasta este condiţionată nu numai de faptul ca se implementează rezultate a cercetării naţionale, dar şi de asigurarea unei capacităţi umane de percepere şi utilizare a rezultatelor cercetării şi tehnologiilor importate din alte economii;
• Dezvoltarea antreprenorialului inovaţional trebuie să se bazeze pe parteneriatul dintre guvernare, antreprenorial, dar şi societate;
• Guvernarea va susţine dezvoltarea antreprenorialului inovaţional prin dezvoltarea instrumentelor facilitatoare a proceselor inovaţionale, dar, în primul rând, prin stimularea inovaţiilor prin intermediul instrumentului de consum public;
• Suportul inovaţiilor se va direcţiona spre IMM-uri, dar considerând direcţiile priori-tare pentru economia Moldovei: eficienta energetica, tehnologiile informaţionale, protecţia mediului şi a sănătăţii, crearea de noi locuri de muncă şi nivelul de calificare a acestora, dezvoltarea zonelor defavorizate, grad înalt de prelucrare a materiei prime etc.;
• Prezenta Concepţie este orientată spre crearea condiţiilor pentru dezvoltarea parte-neriatelor între ştiinţă şi business, precum şi intensificarea activităţii de afaceri în Republica Moldova.
După părerea noastră, prin activitatea inovaţională a întreprinderii se subînţelege forma de activitate privind transformarea ideii (de obicei, a rezultatelor cercetărilor şi elaborărilor ştiinţifice sau a altor realizări ştiinţifico-tehnice) în produse, noi sau perfec-ţionate din punct de vedere tehnologic, precum şi în procesele tehnologice.
Scopul prezentei Concepţii constă în formularea obiectivelor activităţii inovaţionale în Republica Moldova, identificarea metodelor şi mecanismelor de atingere ale acestor obiective, considerând principiile de dezvoltare ale societăţii Republicii Moldova, formulate in diferite documente de politici, potenţialul existent în ţară (valori, tradiţii, resurse), realităţile, cerinţele şi provocările economiei globale bazată pe competitivitatea, competenţă şi capacităţi de dezvoltare.
Dezvoltarea organizaţiilor de cercetare, ştiinţifico-educaţionale, a întreprinderilor tehnologice, a întreprinderilor mici şi mijlocii cu afaceri high-tech vor crea capacităţi şi posibilităţi de penetrare a pieţelor regionale, atât din est, cât şi din vest. Inovaţia se consideră realizată dacă este lansată pe piaţă sau în procesul de producere [3].
Reieşind din informaţia cercetată, putem constata că obiectivul general al dezvoltării inovaţionale constă în asigurarea unei creşteri economice bazate pe producerea de produse şi servicii noi, inovaţionale cu o baza tehnologică şi ştiinţifică, care le asigură avantaje concurenţiale pe piaţă. Obiectivele specifice ale dezvoltării economiei inovaţionale în Republica Moldova, după părerea noastră, pot fi considerate următoarele:
1. Majorarea bunăstării cetăţenilor Republicii Moldova; 2. Consolidarea populaţiei în jurul unei idei naţionale; 3. Transformarea Republicii Moldova intr-o regiune atractivă atât din punct de vedere
investiţional, cât şi din punct de vedere al nivelului de trai, iar dezvoltarea ei economică bazân-du-se pe o strategie eficientă de creare şi aplicare a cunoştinţelor şi implementare a inovaţiilor;
4. Crearea condiţiilor pentru dezvoltarea afacerilor prin utilizarea potenţialului ştiinţific şi tehnologic al Republicii Moldova;
5. Asigurarea unei creşteri semnificative a valorii adăugate, asigurată de către afacerile inovaţionale;
6. Dezvoltarea afacerilor inovaţionale în diferite sectoare ale economiei, astfel încât
52
cota produsului inovaţional să asigure o creştere accelerată a PIB-ului cu o valoare similară mediei europene;
7. Dezvoltarea capacităţii umane şi de management a afacerilor inovaţionale. Crearea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea antreprenorialului inovaţional, după
cum consideră autorii, poate determina o creştere economica bazata pe cunoaştere, asigurând durabilitatea acestei creşteri. Drept subiecţi ai antreprenorialului inovaţional autohton sunt considerate întreprinderile şi organizaţiile angajate în activităţi inovaţionale. Altfel spus, subiecţi ai activităţii inovaţionale sunt persoanele fizice şi juridice, implicate direct în crearea, implementarea şi diseminarea inovaţiilor, inclusiv: organizaţiile ştiinţifice de cercetare, întreprinderile mici şi mijlocii inovaţionale, întreprinderile industriale, ce elaborează şi produc produse noi, întreprinderile şi organizaţii cu infrastructura inovaţională, precum şi alţi subiecţi ai proceselor inovaţionale.
La etapa actuală noua politică de inovare a UE se formează la nivel naţional şi regional, bazată pe un număr mare de strategii şi politici, programe şi planuri. Caracteristica sa constă într-o varietate de etape şi mecanisme. Acesta are ca scop eliminarea fragmentării politicii tehnico-ştiinţifice, tehnologice şi inovaţionale, scopul principal fiind formarea unei pieţe inovaţionale europene unice pentru competitivitate cu SUA şi în alte ţări. Eliminarea fragmentării verticale şi orizontale la nivel macro trebuie să fie efectuate prin coordonarea politicilor naţionale între ele şi cu UE, la nivel micro – prin convergenţa politicilor de întreprinderi private cu universităţile şi sectorul public prin dezvoltarea de reţele şi grupuri şi clustere. Ca rezultat, se formează un sistem unic european de inovare, care are un caracter multe-nivel, antrenând ţările vecine. Prin cooperare activă cu ţările-terţe, UE este încorporată în sistemul de inovare la nivel mondial. Acum, există mai mult de 12 planuri naţional de inovare, mai mult de 10 diferite programe europene de CDI [5].
În anul 2010 a expirat acţiunea "Strategia de la Lisabona", adoptată de UE în anul 2000 pe 10 ani, în condiţiile concurenţei din partea SUA şi Japoniei, precum şi ameninţarea din partea creşterii economiilor asiatice. Obiectivele strategice preconizate nu au fost realizate. Deci, nu a fost rezolvată sarcina principală în domeniul formării de locuri de muncă, reducerea stratificării sociale, nu au fost rezolvate problemele privind îmbătrânirea populaţiei europene; utilizează, în mod ineficient a noilor tehnologii informaţionale, care nu au condus la o creştere dinamică a productivităţii în comparaţie cu SUA. Se remarcă nivelul slab al activităţii de afaceri. Un impact negativ l-au avut schimbările climatice la nivel mondial, sănătatea, mediul, securitatea, concurenţa din partea unor ţări în creştere (China şi India). La nerespectarea Strategiei de la Lisabona au contribuit atât factori externi, cât şi interni [3]. Către factorii externi se referă: criză globală din 2008-2009, ameninţări teroriste etc. Iar factorii interni pot fi asociaţi cu cauzele, cum ar fi:
planuri strategice prea mari, în absenţa unor instrumente pan-europene pentru punerea în aplicare;
dificultăţi privind responsabilitatea globală şi incapacitatea statelor-membre UE pentru acţiuni coordonate (divizarea responsabilităţilor între UE şi statele-membre);
neîndeplinirea obligaţiunilor de către ţările-membre cu privire la reformele structurale; nu a fost restructurat bugetul UE în conformitate cu noile provocări, din cauza noilor
membri; nu este rezolvată problema brevetului european. În centrul strategiei de creştere economică Europa 2020 se află priorităţile FSE –
ocuparea forţei de muncă, educaţia şi incluziunea socială. În întreaga Uniune, proiectele FSE de la nivel local fac ca această strategie să devină realitate, sprijinind redresarea economică, dezvoltarea abilităţilor, crearea de locuri de muncă, crearea de oportunităţi şi
53
reducerea numărului celor care suferă de pe urma sărăciei. Recenta criză financiară şi efectele acesteia asupra economiilor naţionale au demonstrat cât este de importantă restabilirea creşterii durabile prin investiţii în oameni – iar aceasta este tocmai esenţa FSE.
În mileniul trei "Strategia-2020"(în schimbul obiectivelor nerealizate de la Lisabona), sunt invocate trei direcţii noi:
Creşterea "moale" (stimularea/promovarea cunoştinţelor, inovării, educaţiei şi socie-tăţii digitale).
Creşterea "durabilă" (schimbări climatice, energia şi mobilitate). Creşterea "socială" (ocuparea forţei de muncă şi creşterea profesională, reducerea sărăciei). Locul central în "Strategia 2020" îl ocupă iniţiativa de a crea o "Uniune a inovării" [9],
„ce este un plan global pentru a pune în aplicare o strategie de inovare a UE (Planul european de inovare). Acesta îşi propune să promoveze lanţul inovării complet de la idee la produsul finit pe piaţă, crearea condiţiilor pentru economia de inovare, precum şi construirea unei pieţe inovaţionale unice europene pentru a spori capacitatea competitivităţii cu privire la SUA şi alte ţări.
Planul de inovare se concentrează la soluţionarea politicii de inovare privind problemele acute ale societăţii europene: mediul, sănătatea, schimbările demografice, care afectează o gamă largă de sectoare, inclusiv industria şi servicii, sectorul public şi privat, învăţământul superior. În legătură cu acest concept propus extins de inovare – inovaţiei se atribuie nu numai tehnologia, ci şi modele de afaceri, design, branding şi servicii, apariţia de inovare nu este exclusiv pentru afaceri acest sector, dar, de asemenea, sectorul public şi cel social.
Conceptul de “Uniune inovativă”, lansat de Comisia Europeană în Comunicarea din 6 octombrie (IP/10/1288, MEMO/10/473) şi prezentat la Consiliul Competitivităţii UE de la Luxemburg din 11-12 octombrie 2011, statuează o abordare strategică a inovării, condusă de la cel mai înalt nivel politic.
Un studiu recent arată, ca îndeplinirea ţelurilor Strategiei Europa 2020 de a creste investiţia în CDI până la 3% din PIB ar putea crea 3,7 milioane de locuri de muncă şi majora PIB-ul anual al UE cu până la 795 mld. euro la nivelul anului 2025. De asemenea, ar fi nevoie de o suplimentare cu încă un milion a numărului de cercetători existenţi actualmente.
Comisarul European pentru Cercetare, Inovare şi Ştiinţă, Máire Geoghegan-Quinn şi vicepreşedintele Antonio Tajani, responsabil pentru industrie şi antreprenorial, au spus: “Ieşind din criza in «colţii» competiţiei globale, ne confruntam cu urgenta inovaţiei. Daca nu transformam Europa intr-o Uniune inovaţională, economiile noastre se vor «ofili», iar ideile şi talentele se vor irosi. O mare schimbare a performantei europene in inovaţie este singura cale de a crea locuri de munca stabile şi bine plătite care sa combată presiunile globalizării”.
Totalurile principale ale politicii de inovare efectuate în ţările UE de la data adoptării primului plan de acţiuni cu privire la răspândirea inovărilor în Europa (1996):
1. Toţi membrii Uniunii Europene promovează politica de inovare. Activitatea în sfera inovărilor a devenit o politică nouă orizontală, care întruneşte economia, industria şi activitatea tehnico-ştiinţifică, crearea noilor structuri şi instrumente pentru politica de inovare;
2. Continuă reformele sistemului de patente, care trebuie să garanteze o determinare înaltă juridică şi acordare a normelor juridice în diferite ţări, precum şi să asigure privilegii considerabile privitoare la valoarea şi simplificarea procedurilor de eliberare a patentelor.
3. Reglementarea administrativă şi de stat continuă să rămână a fi deosebit de complicată. Acesta este un obstacol esenţial pentru crearea întreprinderilor noi şi organiza-rea activităţii antreprenoriale, influenţează negativ asupra răspândirii şi implementării inovărilor. Astfel, reglementarea excesivă la aprobarea produselor noi sporeşte valoarea
54
elaborării şi termenul de apariţie al mărfii pe piaţă. 4. Continuă stimularea investiţiilor în inovări. În ultimii ani, în ţările UE au fost
efectuate reorganizări esenţiale ale condiţiilor de finanţare a inovărilor prin intermediul capitalului de risc. Se majorează volumul general al capitalului acţionar, atras de către companiile europene private şi al capitalului de venituri.
5. Se efectuează susţinerea cercetărilor, care se finisează cu implementarea inovărilor. Politica de inovare a ţărilor UE presupune extinderea transmiterii informaţiei din organizaţiile de stat de cercetare în producţie.
6. Permanent se ameliorează utilizarea tehnologiilor noi de către întreprinderi prin intermediul utilizării diverselor metode: „parcuri ştiinţifice”, centre tehnologice regionale, servicii de comunicare între organizaţiile academice şi cele de cercetare, precum şi proiecte demonstrative.
7. Se creează „centrele tehnologice” într-un şir de ţări (susţinerea centrelor, care reprezintă grupe de întreprinderi care interacţionează între ele şi care pot colabora, de asemenea, şi cu organizaţiile de cercetare).
8. Apar noi companii sciento-intensive în ţările UE. Concluzii şi recomandări. Europa trebuie să-şi accelereze investiţiile în cercetare şi
inovare. În prezent, UE progresează lent spre atingerea obiectivului de a investi 3% din PIB în cercetare şi dezvoltare (2,01% în 2009), însă decalajul faţă de principalii concurenţi creşte tot mai mult, mai ales din cauza faptului că întreprinderile investesc mai puţin în cercetare şi dezvoltare. În 2008, 24% din totalul cheltuielilor mondiale pentru cercetare şi dezvoltare au fost realizate în UE (29% în 1995). În raport cu PIB-ul, în Japonia sau în Coreea de Sud întreprinderile investesc de două ori mai mult decât in Europa.
• Investiţiile acumulate în cercetare şi inovare produc un efect contra ciclic în perioadele de criză economică. De aceea, ţările, care şi-au intensificat investiţiile în cercetare şi inovare, au perspective mai bune de ieşire din criză. În 2009, şaptesprezece state membre au reuşit să-şi menţină sau să-şi mărească bugetul pentru cercetare şi dezvoltare, iar în 2010 numărul lor era şaisprezece.
• Investiţiile în inovare trebuie să fie mai „inteligente”. Ţările cu cele mai bune performanţe în materie de inovare şi-au concentrat investiţiile asupra unei strategii de specializare inteligente, care combina politicile de stimulare a ofertei (cum sunt: subvenţiile publice pentru învăţământul superior, cercetarea şi dezvoltarea în sectorul întreprinderilor, capitalul de risc şi infrastructurile ştiinţifice şi tehnologice) şi politicile de stimulare a cererii (cum sunt: achiziţiile publice de produse inovatoare, standardizarea, bazată pe performanţe şi reglementarea pro-concurenţială a pieţelor produselor).
• Formarea personalului cu înaltă calificare trebuie sa corespunda necesitaţilor întreprinderilor. Numai 46% dintre cercetătorii din UE lucrează în sectorul întreprinderilor. De aceea, statele-membre ar trebui să-şi adapteze sistemele de învăţământ, astfel încât să sporească acest procent, garantând, totodată, o mai bună satisfacere a necesităţilor întreprinderilor.
• Integrarea şi internaţionalizarea cercetării duce la creşterea randamentului investiţiilor. Internaţionalizarea şi producţia eficienţă de excelenţă ştiinţifică se consolidează reciproc. Fluxurile de cunoştinţe din interiorul Europei (respectiv fluxurile de studenţi, cooperarea în materie de co-publicaţii şi co-brevete) constituie un atu important şi urmează să fie îmbunătăţite ulterior, ca urmare a finalizării Spaţiului European de Cercetare. Aceste fluxuri sunt însă concentrate într-un număr restrâns de ţări vest-europene.
• Existenţa unor condiţii-cadru nefavorabile împiedică transformarea cunoştinţelor în produse şi servicii comercializabile. Europa pierde tot mai mult teren in ce priveşte exploatarea rezultatelor activităţii de cercetare. UE este cel mai mare producător mondial de
55
publicaţii ştiinţifice supuse evaluării inter pare (29% - in 2009), însă în Japonia şi Coreea de Sud ritmul de creştere a numărului de cereri de brevete depuse în temeiul Tratatului de Cooperare în domeniul Brevetelor (PCT) este aproape dublu faţă de cel din UE. Jumătate dintre statele membre nu produc deloc brevete de înaltă tehnologie validate de Oficiul European de Brevete (OEB). Sunt necesare măsuri suplimentare pentru a proteja şi gestiona într-un mod mai rentabil proprietatea intelectuala. Brevetul comunitar negociat in prezent va constitui un important punct de plecare.
• Europa dispune de un potenţial important în materie de invenţii tehnologice capabile să soluţioneze problemele societăţii. În 2007, UE a înregistrat 40% dintre brevetele legate de tehnologiile de combatere a schimbărilor climatice. Acest lucru demonstrează ca investiţiile orientate în cercetare şi demonstraţie, realizate în sectoare-cheie, combinate cu măsurile de sprijinire a dezvoltării pieţelor, pot duce la realizarea de noi tehnologii şi inovaţii. Acesta este spiritul parteneriatelor europene pentru inovare lansate de Uniunea Inovării.
• Avem nevoie de IMM-uri mai inovatoare şi mai dinamice. UE trebuie să recupereze distanţa faţă de SUA în ceea ce priveşte intensitatea cercetării în sectoarele de înaltă şi medie tehnologie. Cu alte cuvinte, are nevoie de schimbări structurale, atât inter, cât şi intra-sectoriale. Unele ţări europene, precum Austria şi Danemarca, au realizat această schimbare structurală trecând la o economie bazată într-o mai mare măsura pe cunoaştere. De asemenea, multe dintre aceste ţări şi-au revenit cu mai mult succes din criza economică. Elementele comune care stau la baza acestui succes sunt existenţa unor IMM-uri inovatoare şi dinamice, valorificarea excelenţei ştiinţifice din sectorul cercetării publice şi realizarea unor condiţii - cadru favorabile introducerii de noi cunoştinţe pe piaţă.
Referitor la Republica Moldova menţionăm, că la noi în ţară este elaborat Proiectul sistemului de evaluare a activităţii tehnico-ştiinţifice şi de inovare, aprobat la şedinţa Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi la seminarul ştiinţific (Workshop on science, ethnology and innovation indicators: trends and challenges), organizat de către experţii UNESCO (or. Moskova).
Autorii propun spre promovare unele din scopuri principale ale politicii de inovare în Republica Moldova şi în ţările UE. În acest context momentele principale ale politicii de inovare devin următoarele:
1. Unicitatea politicii în sfera inovărilor. Comunitatea Europeană trebuie să coor-doneze utilizarea rezultatelor executării programelor adoptate la nivel regional şi naţional.
2. Mediul stabil, care contribuie la răspândirea inovărilor. Reglementarea de stat este un element necesar pentru politica de inovare, însă reglementarea excesivă serveşte drept obstacol pentru dezvoltarea întreprinderilor, în special a celor sciento-intensive.
3. Susţinerea creării şi dezvoltării întreprinderilor sciento-intensive. În Europa este necesar mediul contemporan, care ar favoriza crearea producţiilor tehnologic avansate noi şi apariţia şi dezvoltarea întreprinderilor sciento-intensive în ansamblu.
4. Ameliorarea interacţiunii dintre unii participanţi ai implementării inovărilor. Fiecare întreprindere-business atât din sfera de producţie, cât şi din sfera serviciilor, din sectorul tradiţional al economiei ori din economia informaţională trebuie să tindă către obţinerea privilegiilor de la implementarea inovărilor. În acest scop întreprinderile au nevoie de accesul la cunoştinţe, la experienţa acumulată, susţinerea financiară, serviciile consulta-tive şi informaţiile de piaţă, perfecţionarea colaborării dintre întreprinderi şi alţi participanţi ai procesului de implementare a inovărilor, răspândirea inovărilor asupra întregii economii şi structuri sociale.
5. Societatea, deschisă către inovări.
56
BIBLIOGRAFIE: 1. Christensen, C. M. & Raynor, M. E., The innovator’s solution, Boston, Harvard Business
School Press, 2003 2. Codul cu privire la ştiinţă şi inovare nr. 259-XV din 15 iulie 2004, în: Monitor Oficial al R.
Moldova nr. 125-129 (1479-1483) din 30 iulie 2004, Chişinău 3. Concepţia de dezvoltare a antreprenorialului inovaţional în Republica Moldova, AŞM,
Chişinău, Editura Ştiinţa, 2010 4. Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea Acordului de parteneriat între Guvern şi
Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2009-2012 nr. 27 din 22.01.2009, în: Monitorul Oficial Nr. 19-21, art. nr. 79, Chişinău
5. Strategia în domeniul inovării a Republicii Moldova pentru anii 2012-2020, în: Monitor Oficial al R. Moldova nr. 227-232 din 23.12.2011, Chişinău
ALGORITMUL SCHIMBĂRILOR ÎN SISTEMELE SOCIALE ŞI BIOLOGICE: ANALIZĂ COMPARATIVĂ
Mariana ŞENDREA, dr., conf.univ., ASEM
ABSTRACT. Organizational change is a necessary process that all organizations must
undergo. There are many factors that make organizational change important for organizations to thrive and be successful. This article will explain the process of organizational change, identify factors associated with organizational change, and describe the necessary conditions for successful organizational change and development.
Orice proces de schimbare organizaţională îşi are specificul său – în dependenţă de
dinamica ramurii, caracteristicile organizaţiilor, competenţele funcţionale ale conducătorilor acelor organizaţii în care se produc aceste transformări, de aceea şi trebuie să se ia în considerare aceste aspecte. Dar, în opinia noastră, nu este atât de important dacă avem de-a face cu întreprinderi producătoare sau prestatoare de servicii, cu întreprinderi moldoveneşti, din Rusia, sau altă ţară, dacă este afectată întreaga organizaţie sau doar careva subsisteme, deoarece legile fundamentale ale dinamicii activează oriunde. Este foarte uşor să te rătăceşti în întregul set de cerinţe, etape, interdependenţe şi probleme iminente proceselor transfor-maţionale, dar dacă pornim de la algoritmul de bază al derulării schimbărilor şi de la legile care le guvernează, atunci înţelegem mai bine ce trebuie de făcut şi cum trebuie de procedat pentru a realiza schimbările.
Un anumit grad de previzibilitate al viitoarelor schimbări reiese din ciclul de viaţă al organizaţiei ca sistem social: apariţie şi stabilire è dezvoltare è maturitate è declin. Mai mult decât atât, gândirea posedă forţa vie de anticipare a evenimentelor fără de care fiinţa vie nu poate supravieţui în şuvoiul evenimentelor. Dar, încercarea de a previziona schimbarea nu permite cunoaşterea absolută a viitorului, ea pur şi simplu îl face mai explicit, restul fiind lăsat în seama incertitudinii – caracteristică iminentă a tuturor proceselor de schimbare.
Pentru a înţelege esenţa întregului proces de schimbare am făcut o analiză a algoritmului schimbărilor organizaţionale prin prisma fiziologiei şi psihologiei schimbărilor în biosisteme (în special organismul uman ca biosistem). În figura 1 şi 2 sunt prezentate două modele elaborate de către noi, în care este redat modul cum decurge procesul de schimbare în organismul uman şi în cadrul organizaţiilor, ca sisteme sociale deschise. Analiza comparativă a acestor două modele am făcut-o în paralel pentru a evidenţia deosebirile şi asemănările dintre ele.
57
Orice proces de schimbare este demarat o dată cu apariţia şi acţiunea unui iritant (extern sau intern). Ca răspuns la influenţa factorului se produce reacţia de orientare – tip de reflex necondiţionat generat de orice excitaţie senzorială sau informaţională. Este vorba de un proces fiziologic în care se încadrează (involuntar / necondiţionat) întregul organism pentru a direcţiona organele de simţ spre iritant. La fel, ori de câte ori este detectat noul în mediul de activitate al întreprinderii se produce (ar trebui să se producă) această reacţie. Reacţia de orientare este unul din mecanismele - cheie ale procesului de adaptare, ea măreşte nivelul de sensibilizare a organismului, permiţându-i să recepţioneze şi să analizeze un volum mai mare de informaţie şi-l pregăteşte pentru o eventuală luptă. În rolul de iritanţi externi pentru organizaţii, sunt totalitatea factorilor din micro şi macromediu: factorii politici, economici, tehnico-ştiinţifici, ecologici, culturali, consumatorii, concurenţii, furnizorii, intermediarii. Acţiunea tuturor acestor factori, afectează diferit întreprinderile şi acestea, la rândul lor, interpretează diferit influenţa factorilor: ca oportunitate sau pericol real sau ca potenţial.
Nemijlocit, reacţia de orientare a întreprinderii este acel mecanism de sondare perma-nentă a mediului de activitate. Canalul de recepţionare a schimbărilor poate fi: secţia de marketing (radar în micromediul de activitate), departamentul de dezvoltare şi planificare, vânzări, echipa de manageri (recepţionează schimbările în domeniul sau: economic, politic, clienţi, concurenţi), un manager în schimbare organizaţională.
Un grad înalt de sensibilizare al organizaţiei îi permite să perceapă rapid schimbările din mediu, avantajând-o prin reacţia oportună, deoarece neglijarea influenţei factorilor în timp condiţionează numaidecât criză.
La cheltuielile de marketing şi reclamă rezultate din activitatea întreprinderii, se atribuie, în linii generale: cheltuielile legate de dezvoltarea produselor; studii de piaţă; participarea la târguri şi expoziţii; dezvoltarea site-urilor de pe Internet; relaţiile cu publicul; eforturi de promovare pe pieţele existente / noi; costul pentru designul şi tipărirea tuturor materialelor de promovare precum broşuri, comunicate de presă, inclusiv costurile pentru direct mail, materiale informative pentru clienţi; bunuri ce se oferă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre promoţionale sau se demonstrează la punctele de vânzare; precum ş.a. bunuri şi servicii acordate cu scopul stimulării vânzărilor – toate acestea constituind eforturi de sondare a mediului pentru a se racorda cerinţelor acestuia.
Odată cu primul val de restructurări din 1995-1996 multe întreprinderi naţionale au început să-şi reorganizeze structura internă, efectuând schimbări în departamentele existente inclusiv, unele dintre ele, au format departamentul de marketing care urma să realizeze activităţi care anterior nu s-au mai desfăşurat în întreprindere. De exemplu cheltuielile de marketing şi reclamă în 1999 cresc comparativ cu 1998 considerabil la unele întreprinderi naţionale (de ex. la SA „Carmez” cheltuielile de marketing: + 503%, cheltuielile de reclamă +756%; SA „Moldtelecom” cheltuielile de reclamă + 1667% etc.); în 2002 comparativ cu anul precedent cresc substanţial cheltuielile de reclamă (SA „Franzeluţa” +382,7 %; SA ”Produse Cerealiere” + +385,4%; SA „Vismos” + 720,3%, iar la IS „Mileştii Mici” cheltuielile de marketing cresc de 6 ori).
În 2003 comparativ cu 2002 cresc substanţial cheltuielile de reclamă: (SA „Vismos” – de 12 ori cheltuielile de marketing şi de 6 ori cheltuielile de reclamă, IS „Mileştii Mici” – de 6 ori cresc cheltuielile de reclamă etc.).
În acelaşi timp, dacă raportăm cheltuielile de reclamă şi marketing la venitul din vânzări al multor întreprinderilor vedem că ponderea acestora este mică, ce denotă că „reacţia de orientare” a întreprinderilor naţionale este slabă inclusiv insuficient „finanţată”, acesta fiind unul din punctele vulnerabile deoarece este slabă şi funcţiunea de marketing: specialiştii încadraţi în acest tip de activităţi (marketologii) nu sunt îndeajuns de competenţi
58
şi nu posedă cunoştinţe complete în domeniu, iar bugetul de marketing este cu mult mai mic comparativ cu acţiunile necesare de realizat.
Homeostaza. Un alt element al acestui algoritm este homeostaza1 - (l. greacă
„homois” - asemănător şi „stasis” – nemişcare, imobilitate) – acel proces prin care se atinge şi se menţine o stare de echilibru relativ al mediului interior, o stabilitate a principalelor procese fiziologice. Sau, altfel spus, dar cu acelaşi sens - este acea stare de echilibru relativ 1 Noţiune care în prezent este folosită pe larg cu mult în afara biologiei – în psihologie, genetică, cibernetică, sociologie inclusiv şi economie.
59
al organismului biologic. În ştiinţele naturii echilibrul este definit ca “starea de repaus a unui corp, starea staţionară a unui fenomen”. În viziune filosofică, conceptul de echilibru exprimă “un moment esenţial al stabilităţii sistemelor dinamice” [2, p. 85].
Homeostaza organizaţiei este 1) acea stare de echilibru între elementele mediului intern cât şi
2) stabilitatea în relaţiile întreprinderii cu multitudinea forţelor din mediul extern de activitate. Starea de echilibru este absolut necesară acelor organizaţii care vor să realizeze transformări interne la momentul oportun, fiindcă doar aşa e posibil de acumulat energia creativă atât de necesară în procesul de adaptare la schimbări şi de realizat sarcinile curente.
60
Cu referinţă la întreprinderile din Republica Moldova: starea lor de echilibru intern a fost dereglată începând cu anul 1990, dezechilibrul fiind:
§ cu micromediul: pierderea furnizorilor, pierderea pieţelor de desfacere, concurenţa masivă a produselor de import;
§ cu macromediul: schimbarea regimului politic, schimbări (haotice) în sistemul legislativ ce reglementează afacerile, câţiva ani mai târziu după 1990 încep schimbări în plan socio-cultural (fenomenul corupţiei ia amploare devenind o barieră pentru business, societatea se divizează în clasa persoanelor cu venituri mici şi foarte mici(numeroasă ca pondere), persoane cu venituri mari (mai puţini, dar influenţi) şi clasa persoanelor cu venituri medii (cu mult mai mică, ca pondere, decât este normal pentru a se păstra un echilibru în societate)); schimbări în mediul economic: dezechilibru între cerere şi ofertă, criză la nivel naţional, fluctuaţii masive ale cursului valutar, rata dobânzii, inflaţia, şomajul cu toate repercusiunile pe care le pot avea asupra agenţilor economici.
§ şi intern: în special conflictele de ordin social cauzate de stresul organizaţional în întregime: întârzierea plăţii salariilor, trimiterea în concedii forţate, reduceri masive de personal, satisfacerea de către persoanele de conducere a unor interese de ordin personal folosindu-se de starea de haos, lipsa oricăror privilegii de ordin social.
Tot în contextul homeostazei este necesară descrierea termenului de „imunitate” (de la latinul „imunitas”- nesusceptibil, imun) – capacitatea organismului viu de a păstra un echilibru intern permanent în pofida schimbărilor în mediul intern sau extern. Însăşi echilibrul este starea de homeostază, astfel putem spune că cu cât e mai puternică imunitatea organismului cu atât e mai stabilă homeostaza (există o dependenţă directă între imunitate şi homeostază). Imunitatea organismului poate fi una înnăscută sau formată, iar factorii ce slăbesc imunitatea sunt: vârsta (în copilărie sistemul imunitar încă nu este bine format, la bătrâneţe este slăbit), stresul, bolile.
Transpunând ceea ce am descris cu referinţă la imunitatea organismului, cu referinţă la organizaţii găsim un concept asemănător – potenţialul. Potenţialul întreprinderii, la general, este determinat de starea subsistemelor acesteia: potenţialul tehnic, financiar, managerial, uman, de marketing, cultural. Potenţialul (ce determină “nivelul de competitivitate” sau imaginea în exterior) începe să se formeze din momentul înfiinţării întreprinderii, fiind diferit în diferite perioade de activitate, având respectiv, un ciclu de viaţă al competitivităţii. Aici se cere de menţionat că posedarea unui anumit potenţial nu înseamnă prea mult fără utilizarea eficientă a acestuia, factorul uman fiind unicul determinant (în dependenţă de creativitate2, iniţiativă, modul de combinare şi gestionare a resurselor) al eficienţei sau ineficienţei utilizării potenţialului.
Decizii programate şi neprogramate. Deciziile pe care le ia fiecare persoană sunt, în linii generale, programate şi neprogramate. O decizie programată este una de rutină, uşor de luat şi repetabilă. O decizie neprogramată, luată o singură dată, îi poate crea persoanei noi deprinderi şi noi modalităţi de comportament. În economia de piaţă o mulţime de factori care determină eficienţa activităţii firmei (preţul de vânzare al produselor, nivelul cererii, cerinţele consumatorilor, concurenţa) nu se află sub controlul deplin al decidenţilor, ceea ce amplifică ponderea deciziilor în condiţii de risc şi incertitudine. În perioadele de implementare a schimbărilor numărul deciziilor neprogramate se măreşte cu mult pentru că schimbării îi este iminentă incertitudinea la oricare din etapele implementării planului, din cauza limitelor obiective şi / sau subiective în tentativa de a previziona şi construi viitorul. Întreprinderile din Republica Moldova, în mod normal s-au confruntat cu un număr enorm de factori noi, pentru că s-a schimbat radical macro şi micromediul de activitate. De aici ne putem da seama lesne că numărul deciziilor neprogramate care trebuiau luate a crescut substanţial. Mai mult chiar, a fost nevoie de regândit şi reformulat modul de obţinere a succesului: de stabilit relaţii cu noi furnizori, de stabilit noi canale de desfacere a produselor, de făcut schimbări în sortiment, în modalitatea de planificare, organizare, motivare şi control.
Reacţia la un iritant necunoscut. Din figurile 1 şi 2 se vede că reacţia de orientare recepţionează atât iritanţii cunoscuţi cât şi cei necunoscuţi (care pot avea intensitate slabă sau puternică). Astfel, ca răspuns la acţiunea unui iritant cu intensitate slabă, sunt posibile două grupe de reacţii:
2 creativitatea constituie dimensiunea adaptării umane
61
1. Pozitivă: există entuziasm pentru schimbare şi acord pentru a o implementa. 2. Negativă care include câteva forme de inadaptare [1]: 2.1. Refuzul de a accepta schimbarea (negarea realităţii). 2.2. O altă reacţie este „reversionismul” / tânga după trecut 2.3. Simplificarea lucrurilor. După cum vedem în figurile 1 şi 2, ca răspuns la schimbare apare reacţia (pozitivă sau
negativă) care determină acordul sau dezacordul realizării schimbării. Răspunsul potrivit la momentul necesar este o premiză necesară demarării procesului nemijlocit de schimbare. Un răspuns negativ condiţionează în timp starea de criză, care poate deveni catastrofală dacă nu este soluţionată. La această etapă se răspunde la întrebarea “acceptul schimbării sau ..?” care corespunde etapei trei a procesului schimbării - înţelegerea şi acceptarea schimbării:
Stresul. Procesul de adaptare alături de reacţia de orientare, homeostază şi imunitate include şi stresul (încordare, încărcătură emoţională). Caracteristicile definitorii ale stresului sunt: este o reacţie generată de interacţiunea sistemului cu mediul exterior; este generat de interpretarea unui eveniment ca pericol; apare când reacţia normală de adaptare nu este suficientă. A doua caracteristică a stresului ne permite să menţionăm că, uneori, stresul e generat de motive de ordin subiectiv (în dependenţă de atitudinea persoanei) şi, deoarece oamenii diferă mult în plan emoţional şi psihologic şi reacţiile acestora sunt diferite.
Cu referinţă la stresul organizaţional menţionăm că acesta are atribuţie majoră la angajaţi, pentru că le afectează echilibrul psihologic şi-i determină să ia un număr mare de decizii neprogramate într-un timp scurt.
Reacţia de adaptare este foarte aproape de reacţia de orientare, fiind strâns legate, reacţia de orientare fiind considerată ca fază primară a procesului de adaptare. Deosebirea dintre acestea două o constituie faptul că prima linie de adaptare depinde de sistemul nervos, iar a doua de sistemul hormonal şi endocrinal. Procesul de adaptare o dată demarat, alături de reacţia de orientare presupune consumarea unei cantităţi mari de energie. Reacţia de adaptare mai este numită uneori cu termenul dramatic de stres care este generat de schimbări în climatul psihologic din jurul nostru. Medicul canadian H. Selye ne asigură că „nimeni nu poate trăi fără a avea de-a face într-o măsură sau alta cu stresul. A suprima reacţia de orientare şi reacţia de adaptare ar însemna să suprimăm întreaga schimbare, inclusiv creşterea, dezvoltarea personală şi maturizarea” [3, p. 24]. Schimbarea nu este doar ceva indispensabil vieţii, la figurat spus schimbarea este însăşi viaţa. Dar adaptabilitatea organismului are limite. Declanşarea continuă a reacţiei de orientare şi a reacţiei de adaptare suprasolicită sistemul nervos şi endocrinal, generând stări de oboseală şi chiar boală.
În opinia noastră, adevăratul progres este posibil doar în rezultatul luptei între două forţe cu caracter opus (de ex.: între bine şi rău, între nou şi vechi), dispariţia uneia din aceste forţe cauzând stoparea luptei şi deci, stoparea progresului. Succesul presupune o luptă continuă şi acumularea experienţei (informaţiei) despre metodele de obţinere a acestuia. Orice schimbare implică costuri – acel preţ care se plăteşte pentru succes, fără de care nu ar fi fost posibil de a-l obţine. Oamenii, organizaţiile şi societăţile în întregime, au libertatea de alegere între “pro” şi “contra” schimbare, ştiind că pro înseamnă să plăteşti un preţ (să dai ceva în schimb), să lupţi – de aici şi rezistenţa la schimbare pe care o argumentează fizica, psihologia şi fiziologia. Şi mai ştim, că refuzul de a realiza o schimbare înseamnă lipsa unui efort, adică nu dăm nimic în schimbul evenimentelor ce urmează să se desfăşoare. Astfel, ştim că există costul introducerii schimbărilor, dar nu vrem să ne gândim (şi de fapt nici n-o facem) la costurile neintroducerii acestor schimbări, care cu adevărat sunt mari şi cu siguranţă se plătesc cu timpul. Lucrurile care sunt conştientizate prea târziu pot afecta prea dureros succesul personal. Nici un drum uşor nu a dus vreodată spre izbândă, dar alegerea o facem noi, ea fiind opţională.
După cum vedem în algoritmul din figurile 1 şi 2 orice proces de adaptare poate fi finalizat: reuşit sau nereuşit.
Atunci când procesul este finalizat cu succes se restabileşte homeostaza organizaţiei şi, evident, se întăreşte potenţialul care permite să se neutralizeze pericolele posibile ce vin din mediul exterior. Şi, evident, un proces de adaptare care nu a fost gestionat reuşit inevitabil condiţionează o criză.
62
BIBLIOGRAFIE: 1. Gerald A. Cole „Management: teorie şi practică ”. Editura Ştiinţa. Chişinău. 2004. 456 pag.; 2. Дафт Ричард «Менеджмент». Санкт – Петербург. Питер. 2003. 832 стр; 3. Negoescu Gheorghe, Opaiţ Gabriela „Managementul schimbării”, Editura Pojuventute.1999.
172 pag.
MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE DE ALIMENTARE CU APĂ ŞI CANALIZARE
Adriana BUZDUGAN, lector univ., drd., ULIM
ABSTRACT. Public water supply and sanitation plays a decisive role in improving quality of
life, environmental protection, given their importance for the economy to produce goods and services, efficiency and quality as a factor of competitiveness, especially because attract investment in less favored regions.
Sectorul serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare a suferit transformări majore în ultimii ani, atât din punct de vedere tehnic, cât şi din punct de vedere organizatoric. Atât Strategia de dezvoltare durabilă pe termen mediu si lung, evidentiază importanţa serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare în ceea ce priveşte starea de sănătate a populaţiei şi nivelul de trai al acesteia.
Alimentaţia populaţiei cu apă potabilă şi în cantităţi suficiente trebuie să fie una din direcţiile prioritare în politica şi acţiunile statului pentru sănătate în relaţie cu mediul, fiind o măsură eficientă în profilaxia maladiilor condiţionate de apă. La fel de importantă este şi problema canalizării localităţilor, ambele probleme urmînd a fi soluţionate concomitent, deoarece construcţia numai a sistemelor de alimentare cu apă, cu creşterea inevitabilă a volumului de ape uzate formate, în lipsa colectării şi epurării acestora, conduce la poluarea apelor de suprafaţă şi din fîntîni.
Serviciile publice de alimentare cu apă şi canalizare joacă un rol decisiv în îmbunătăţirea calităţii vieţii, protecţiei mediului, ţinînd cont de importanţa lor pentru economie, pentru producerea de bunuri şi servicii, eficienţa şi calitatea acestora constituind un factor de competitivitate, în special datorită faptului că permit atragerea investiţiilor în regiuni mai puţin favorizate.
Serviciile publice de alimentare cu apă şi canalizare au dimensiuni economice şi sociale, legate indisolubil între ele. Din punct de vedere economic, ele creează premisele desfăşurării proceselor de producţie la un număr mare de alte ramuri ale economiei naţionale şi reprezintă o piaţă de desfacere pentru o serie de produse finite din alte sectoare economice. Din punct de vedere social, serviciile publice de alimentare cu apă şi canalizare asigură locuri de muncă pentru un număr mare de salariaţi, dar mai ales asigură apa potabilă necesară vieţii omeneşti şi igienei unei importante părţi a populaţiei ţării
Apa este indispensabilă vieţii şi constituie pentru multe organisme mediul lor de viaţă, permanent sau temporar. Cerinţele de apă ale populaţiei umane depind de dezvoltarea econo-mică şi socială, dar folosirea (folosinţele) propiu-zisă a apei este reglementată prin măsuri specifice, astfel încît să fie în concordanţă cu cantitatea şi calitatea rezervelor exploatate.
Cantitatea de apă disponibilă la un moment dat depinde de desfăşurarea circuitului hid-rologic: fenomene naturale ca seceta ori inundaţiile pot modifica atît cantitatea, cît şi calita-tea apei naturale. Totodată, multe dintre folosinţe determină scăderea calităţii apei, prin fe-nomene de poluare sau intervin în circuitul apei, modificîndu-l (irigaţiile, regularizările de rîuri, desecarea terenurilor mlăstinoase).
63
Sectorul de aprovizionare cu apă şi canalizare a fost sprijinit şi încurajat de donatorii externi, mai cu seamă de către Banca Mondială, întru ameliorarea situaţiei în domeniul respectiv, precum şi îmbunătăţirea calităţii apei potabile. Însă nu toate proiectele care derulează în sectorul respectiv sunt însoţite de un management instituţional coerent şi cu capacităţi de experienţă potrivite în domeniul respectiv, precum şi cu viziuni clare privind implementarea obiectivelor proiectelor iniţiate. Drept urmare, nu este aplicată o abordare sistemică atât din partea persoanelor responsabile de elaborarea şi monitorizarea proiectelor, cât şi din partea managerilor entităţilor beneficiare de credite. În consecinţă, modul ineficient de implementare a unor obiective ale proiectelor riscă să submineze rezultatele scontate şi să genereze pierderea încrederii din partea partenerilor de dezvoltare.
Aprovizionarea cu apă potabilă şi cu canalizare este una din problemele nesoluţionate în Republica Moldova, deoarece 45% din populaţie nu are acces la sisteme îmbunătăţite de apă potabilă, iar 65% la sisteme de canalizare. Cu toate că în ultimii ani au fost obţinute unele realizări în domeniul aprovizionării cu apă, reabilitarea apeductelor nu a fost susţinută de construcţia sistemelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare a apelor reziduale. Această situaţie creează un risc sporit de poluare a apelor. Deosebit de nefavorabilă este situaţia în mediul rural, fiind construite sau reabilitate unele sisteme centralizate de aprovizionare cu apă, în lipsa sistemelor de canalizare.
Starea şi gradul înalt de uzură a mijloacelor fixe, utilizarea echipamentelor şi reţelelor depăşite fizic şi moral, cu un consum excesiv de energie, pierderile mari de apă în reţele, au un impact negativ asupra situaţiei economico-financiare a întreprinderilor prestatoare de servicii din sector şi generează imposibilitatea acestora de a forma fonduri de dezvoltare destinate investiţiilor în domeniu.
În scopul restabilirii şi dezvoltării sistemelor de aprovizionare cu apă potabilă şi de canalizare, Guvernul, prin Hotărârea nr.1406 din 30.12.2005, a aprobat Programul de alimentare cu apă şi de canalizare a localităţilor din Republica Moldova până în anul 2015, care prevedea necesitatea reabilitării urgente, renovarea tehnică şi dezvoltarea sistemelor locale de alimentare cu apă şi canalizare pentru a îndeplini obiectivele prestabilite. Programul prevedea că lucrările de reabilitare se vor efectua din contul bugetului de stat, cu atragerea mijloacelor financiare locale şi externe.
Pe parcursul anilor 2008-2011, sectorul de aprovizionare cu apă şi canalizare a fost finanţat din diverse surse: bugetul de stat, bugetele locale, donatorii străini, Fondul Ecologic Naţional, Fondul Naţional pentru Dezvoltare Rurală, etc. Potrivit datelor oficiale ale Ministerului Finanţelor privind executarea bugetului de stat, precum şi privind utilizarea mijloacelor financiare alocate din Fondul Ecologic Naţional, valoarea totală a mijloacelor alocate sistemului în această perioadă alcătuieşte echivalentul a 544,1 mil. lei.
Sectorul de aprovizionare cu apă şi canalizare este susţinut şi de donatori străini, care acordă granturi pentru realizarea proiectelor direct autorităţilor administraţiei publice locale. Potrivit datelor din diverse rapoarte, volumul unor asemenea granturi acordate de numai 4 donatori pe parcursul perioadei sus-menţionate alcătuieşte 41,6 mil. dolari SUA şi 3 mil. euro (echivalent a circa 550 mil. lei).
La moment, la nivel central, nu se dispune de o informaţie exhaustivă privind toate pro-iectele ce derulează şi/sau se află la etapa de pregătire pe întreg teritoriul ţării. O atare situaţie, afectează calitatea măsurilor realizate în susţinerea sectorului şi conduce la utilizări excesive de timp şi resurse publice pentru unele şi aceleaşi activităţi (în special la efectuarea studiilor de fezabilitate la unul şi acelaşi obiectiv în aceiaşi localitate din contul diferitor surse, etc.).
În anii 2003-2008, Banca Mondială a susţinut sectorul vizat, prin intermediul Proiectului pilot de aprovizionare cu apă şi canalizare, acordând asistenţă financiară pentru îmbunătăţirea şi
64
reformarea sectorului. Astfel, IDA a acordat Republicii Moldova un împrumut în valoare iniţială echivalentă a 12 mil. dolari SUA pentru implementarea în cadrul a 5 Regii „Apă-Canal" beneficiare si o localitate rurala (s. Corjova) a Proiectului de aprovizionare cu apă şi canalizare, cofinanţat de către Guvernul Republicii Moldova, mijloacele fiind utilizate integral.
Cel de al doilea proiect în sectorul respectiv, finanţat de Banca Mondială, este Proiec-tul naţional de aprovizionare cu apă şi canalizare, care a fost supus auditului. Concepţia în domeniu a Băncii Mondiale este că donatorii trebuie să-şi unească eforturile pentru a realiza un impact mai mare în domeniul îmbunătăţirii calităţii serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în Republica Moldova, în susţinerea eforturilor ţării de realizare a Strategiei naţionale de sector şi îmbunătăţirea eforturilor de finanţare a sectorului. Totuşi, o bună parte din donatori refuză conlucrarea, venind cu investiţii direct la beneficiarii finali, ceea ce complică situaţia privind gestionarea eficientă a investiţiilor acordate de donatorii externi.
Ministerul Mediului, prin intermediul Agenţiei „Apele Moldovei", este împuternicit să identifice şi să atragă investiţiile cu cel mai înalt nivel al randamentului, să combine posibilităţile locale cu finanţarea externă, şi să asigure implementarea eficientă a proiectelor investiţionale.
Curtea de Conturi a constatat existenţa mai multor deficienţe şi factori care acţionează negativ asupra realizării obiectivelor proiectelor investiţionale iniţiate în sector, implementării în termenele stabilite şi absorbţiei eficiente a sumelor obţinute din finanţări externe şi alocate din bugetul public, precum şi asupra rambursării creditelor.
Ministerul Mediului şi Agenţia „Apele Moldovei" nu deţin informaţii privind starea tehnică şi lucrările de reabilitare care se efectuează în fiecare localitate din RM. În afară de aceasta, instituţiile menţionate nu au stabilit un mecanism eficient de coordonare şi verificare a întreprinderilor angajate în construcţia/reabilitarea sistemelor, precum şi privind starea tehnică curentă a sistemelor.
Fig. 1. Piramida instituţională a sectorului de alimentare cu apa si canalizare [2]
Pe lângă protejarea sănătăţii publice, managementul eficient al serviciilor publice de
apă potabilă şi canalizare reprezintă un element esenţial al managementului integrat al resurselor de apă. Atunci când sunt aplicate acestor servicii publice, practicile de manage-ment eficient vor contribui, atât cantitativ cât şi calitativ, la dezvoltarea durabilă.
Un management eficient al serviciilor publice contribuie, de asemenea, şi la coeziunea socială şi la dezvoltarea economică a comunităţilor deservite, deoarece calitatea şi eficienţa serviciilor de apă au implicaţii în toate activităţile societăţii.
Pentru că apa este considerată un „bun social”, iar activităţile legate de serviciile de apă sprijină cele trei aspecte (economic, social şi de mediu) ale dezvoltării durabile, este logic ca managementul serviciilor publice de apă să fie transparent faţă de toţi factorii
65
interesaţi identificaţi în conformitate cu contextul local şi să îi includă. Sunt mulţi factori interesaţi care pot juca un rol important în activităţile legate de serviciile de apă şi anume:
- guvernele sau agenţiile publice (internaţionale, naţionale, regionale sau locale) care deţin autoritate juridică sau legislativă;
- asociaţiile serviciilor publice în sine (de exemplu asociaţii internaţionale, regionale/multinaţionale şi naţionale privind serviciile de apă potabilă sau canalizare);
- organisme autonome care au atribuţii de supraveghere (de exemplu organizaţii interesate, precum organizaţiile neguvernamentale);
- consumatori şi asociaţii ale consumatorilor de apă. Scopul serviciilor publice de apă este de a oferi servicii eficiente şi eficace tuturor
persoanelor din zona de responsabilitate a serviciului public şi de a asigura consumatorilor alimentarea continuă cu apă potabilă, colectarea şi epurarea apelor uzate, în condiţii economice şi sociale acceptabile atât pentru consumatori cât şi pentru serviciul public.
În contextul lipsei de resurse, inclusiv resurse financiare, se recomandă ca investiţiile făcute în instalaţii să fie corespunzătoare şi să se acorde atenţia necesară întreţinerii adecvate şi utilizării eficiente a instalaţiilor. Se recomandă ca tarifele pentru serviciile de apă să aibă în vedere respectarea principiilor de recuperare a costurilor şi promovarea eficienţei în utilizarea resurselor, urmărind menţinerea accesului de bază rezonabil la serviciile de apă.
Daca ne referim la marketingul in servicii abordam cei 7 p care sunt parte componenta a mixului de marketing.
Pretul la apa potabila si menajera cit si canalizare sa modificat in ultimii ani drept reper servesc tarifele de la APA-CANAL pe perioadele 2006-2011.Tarifele au fost stabilite de ANRE.
Tabelul 1. Tarifele pentru apă şi canalizare [1]
Fig. 2. Evoluţia preţurilor la serviciile de apă şi canalizare [1]
66
Calitatea serviciilor are un indicator mediu si anume 43% deoarece majoritatea instalaţiilor de apeduct canalizare din republică au o perioadă de exploatare depăşită. În medie ţevile de apă au un termen de exploatare de 50 ani cele din oţel cele din lut ars pînă la 100. Noile tehnologii au făcut ca calitatea serviciilor de apă şi canalizare să crească o dacă cu apariţia materialelor pur ecologice Polietilena care e folosită pe larg în construcţia magistralelor de apeduct.
Plasamentul în cazul serviciilor de apă şi canalizare îl constituie disponibilitatea acestor servicii pe întreg teritoriu Republicii Moldova referitor la accesul la infrastructura AAC:
- 44% din populaţie nu are acces la apă potabilă sigură; - Calitatea majorităţii apei subterane folosite în scopul potabilizării este neadecvată din
cauza poluării naturale sau poluanţilor antropogeni; - Se atestă un grad înalt de ne-conformare a probelor microbiologice prelevate atât în
zonele urbane (9,4%), cât şi în zonele rurale (16.2%); - Apa furnizată în şcoli şi instituţiile pentru copii este neadecvată (23,8% de probe
depăşesc CMA-le pentru parametrii chimici şi microbiologici). Cantitatea resursele de apă ale Republicii Moldova sunt reprezentate de apele de
suprafaţă (3 621 râuri şi 4 143 lacuri naturale şi artificiale) şi apele subterane (4 810 sonde arteziene şi 166 542 fântâni de adâncime mică). Principalele râuri sunt Nistru (cu o lungime de 660 km) şi Prut (695 km.) Cele mai mari lacuri artificiale sunt Costeşti-Stînca pe râul Prut (59 km2) şi Dubăsari pe râul Nistru (67,5 km2). (Anuarul „IES 2010 Protecţia mediului în Republica Moldova”, MMe, Inspectoratul Ecologic). Volumul apei de suprafaţă din Moldova este estimat la aproximativ 1,32 miliarde m3/an.
Rezervele de apă subterană regenerabile zilnice ale RM sunt estimate la 3,4 milioane m3 din care 2,1 milioane m3 sunt aprobate de Rezerva de Stat, din care 2 milioane m3 sunt rezervate pentru folosinţa gospodăriilor casnice.
Produsul in cazul serviciilor de apă şi canalizare este apa şi calitatea acesteia, s-a estimat că apa potabilă cauzează până la 15-20 % din cazurile îmbolnăvirii de boală diareică acută şi hepatită virală de tip A, preponderent în zonele rurale, 22-25% din maladiile gastrointestinale şi 100% din cazurile de fluoroză dentară. (Sursa: Raportul Naţional privind Starea Mediului în Republica Moldova, 2007-2010, MMe, Academia de Ştiinţe şi Institutul de Ecologie şi Geografie).
Timpul şi personalul sunt factorii care merg în concordanţă deoarece, au strânsa legătură în desfăşurarea normală a aprovizionării cu apa potabilă şi canalizare este nevoie de un personal bine instruit care va putea în timp record să înlăture problemele care pot apărea dea lungul timpului. În Republica Moldova în personalul care răspunde de funcţionarea normală a sistemelor de apeduct şi canalizare nu se investeşte nici pe plan financiar nici pe plan profesional.
Partenerii de dezvoltare în domeniul AAC in RM sunt: • Comisia Europeană • Agenţia Turcă pentru Dezvoltare Internaţională (TICA) • Banca Mondială • Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) • Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare • Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei • Banca Europeană de Investiţii • Agenţia Japoneză pentru Cooperare Internaţională (JICA) • Biroul de Cooperare al Austriei • Guvernul Republicii Cehe
67
• Biroul de Cooperare al Elveţiei • Fondul Kuweitian de Dezvoltare Economică Arabă • Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare • Fondul Global de Mediu La fel acest sector încearcă ca relaţiile cu publicul sa fie amiabile. Pentru ca aceasta sa
se întâmple se efectuează următoarele: 1.Campanie publică de informare, în special, în zonele rurale, avînd în vizor riscurile
asociate cu aprovizionarea cu apă pentru sănătatea copiilor 2.Îmbunătăţirea comunicării între client şi Apa-Canal. "Zilele uşilor deschise" 3.Desfă-
şurarea campaniei de sensibilizarea opiniei publice cu privire la sub-sectorul Aprovizionare cu Apă şi Sitemul de Canalizare .
Alimentarea cu apă a localităţilor din ţară sunt bazate pe 3 surse de apă: - subterană, cărora le revine 65% din volumul total al apei consumate din care se
alimentează 95 % din populaţia rurală şi 35% din cea urbană sau 65% din toată populaţia ţării prin intermediului a cca. 3000 de fîntîni arteziene. Rezervele apelor subterane este de 0,5 miliarde m3/an;
- de suprafaţă, cărora le revine 34,8% (rîul Nistru - 32% şi rîul Prut - 2,8%) Rezervele apelor de suprafaţă acumulate au un volum de circa 1,32 miliarde m3/an;
- alte surse cum ar fi lacurile de acumulare şi izvoarele, cărora le revin 0,2% din apa consumată. Cantitatea de apă cumulată în sursele subterane în principiu este suficientă pentru
satisfacerea consumului localităţilor Moldovei de apă potabilă pentru perspectiva apropiată. Problema constă în aceea, că apele subterane nu sînt răspândite uniform pe întreg teritoriul republicii, dar sînt concentrate, în general, în bazinul r. Nistru şi mai ales în partea de jos a acestuia. Rezerve de calitate bună a apelor subterane în zona Prutului, în părţile de centru şi de sud practic lipsesc.
Din 1632 de localităţi de pe teritoriul Republicii Moldova, dispun de sisteme publice de alimentare cu apă 55 de oraşe (100%) şi 1000 de sate (61,3%).
Din numărul total al populaţiei de 3560,4 mii din republică, acces la serviciile centralizate de alimentare cu apă, în prezent, au 2 milioane 100 mii persoane, sau 59%, inclusive, 93% populaţia urbană şi 27% populaţia rurală.
În prezent în republică activează 42 de Întreprinderi municipale (ÎM),, Apă-Canal", care gestionează sisteme centralizate de alimentare cu apă şi canalizare prestînd prepon-derent servicii respective consumatorilor finali, inclusiv populaţiei şi agenţilor economici din oraşe şi municipii.
Este de menţionat că activitatea întreprinderilor în prestarea serviciilor comunale nu are un caracter sezonier, dar constă în întreţinerea instalaţiilor şi a utilajului hidro-edilitar în stare tehnică satisfăcătoare în permanentă continuitate şi exploatarea acestora astfel ca serviciile prestate să fie de o calitate înaltă şi la nivelul solicitat.
Urmare a examinării informaţiei prezentate de către ÎM ,,Apă-Canal" din raioanele republicii referitor la lucrările efectuate pentru buna activitate în perioada de toamnă-iarnă 2011-2012, s-a constatat că acestea efectuează lucrări prioritare de reparaţie a sistemelor hidro-edilitare, cît şi ale reţelelor de apeduct şi canalizare din sectoarele avariate, reieşind din posibilităţile financiare destinate în acest scop.
Lucrările respective se efectuează în special pentru renovarea sistemelor de apeduct şi canalizare, care, spre regret, se exploatează pe parcurs de 30-35 ani fără renovare şi au un grad avansat de uzură, provocînd pierderi considerabile de apă. În consecinţă, se agravează starea economico-financiară a întreprinderilor, urmare a pierderilor financiare care nu pot fi impuse spre plată consumatorilor.
68
La situaţia din 01.09.2011 au fost reparate 48,1 km de reţele de apeduct, din 104 km preconizaţi şi 14,5 km reţele de canalizare, din 26,8 km preconizaţi, 68 fîntîni arteziene, 95 unităţi de utilaj de pompare a apelor uzate din 28 staţii de pompare etc. Lucrările necesare se efectuează preponderent din surse proprii ale ÎM ,,Apă-Canal" şi parţial din bugetul local şi bugetul de stat.
În perioada de referinţă au fost abonaţi 316069 de consumatori la serviciile de alimen-tare cu apă şi de canalizare, fiind încheiate 130841 de contracte direct cu consumatorii. În scopul efectuării unei evidenţe stricte a volumului de apă utilizat, au fost instalate 11795 de contoare la branşamentele blocurilor locative şi 7618 - în apartamente. Urmare neachitării plăţii serviciilor prestate au fost intentate 5306 de avertizări şi adresate în instanţe de judecată 410 de cereri, generînd deconectarea de la sistemul de apeduct a 625 de abonaţi (apartamente) şi 655 de blocuri locative.
Problemele cu care se confruntă actualmente ÎM ,, Apă-Canal" din republică, constă în lipsa mijloacelor financiare necesare pentru reparaţii capitale şi renovarea în ansamblu a reţelelor de apeduct şi a utilajului hidro-edilitar învechit, foarte energofag care se exploa-tează ani în şir provocînd pierderi enorme de energie electrică şi scurgeri nefacturate de apă din reţelele magistrale. Întreţinerea şi reabilitarea sistemelor inginereşti necesită cheltuieli enorme, care nu pot fi acoperite de către întreprinderile de ramură şi duc, în consecinţă, la înrăutăţirea calităţii serviciilor prestate.
Starea financiară precară în care se află întreprinderile prestatoare de servicii alimen-tare cu apă şi canalizare se creează în special din cauza că tarifele pentru serviciile prestate sînt aprobate de către Consiliile locale fără a ţinea cont de cheltuielile reale ale întreprin-derilor şi nu reflectă starea reală a lucrurilor.
În scopul soluţionării problemei respective a fost elaborat proiectul Legii serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare, care este deja prezentat Guvernului spre examinare. Proiectul respectiv prevede transmiterea funcţiilor de aprobare a tarifelor pentru serviciile de alimentare cu apă şi de canalizare către un organ independent, cum ar fi ANRE, ceea ce ar depolitiza procesul de calculare şi aprobare a tarifelor. Solicităm Guvernului susţinerea proiectului dat.
Examinînd situaţia economico-financiară a ÎM ,, Apă-Canal" s-a constatat că conform situaţiei la zi, datoriile debitoare şi creditoare constituie, respectiv: Debitoare - 622 mil. lei, Creditoare - 182 mil.lei.
Indicii datoriilor debitoare şi creditoare pe care le au întreprinderile din ramură denotă faptul că activitatea acestora pentru colectarea contravalorii serviciilor prestate se efectuează la un nivel scăzut şi nu pot fi acumulate mijloace financiare pentru a se achita cu creditorii.
Dezvoltarea infrastructurii de aprovizionare cu apă şi administrare a apei uzate necesită în fiecare ţară sume mari de capital pentru investiţiile în infrastructură, cum ar fi în reţelele de conducte, staţiile de pompare sau staţiile de tratare a apei.
În perioada 2010-2011, OECD a contribuit la evaluarea diferitor scenarii de politică alternative pentru realizarea Strategiei AAC a Guvernului din 2007. În dependenţă de nivelul obiectivelor vizate (conformarea la Directivele UE, realizarea ODM-lor, construcţia unor staţii de epurare a apei uzate importante, etc.) costul investiţiei totale pentru 20 ani a fost calculat a fi de ordinul 1 320 - 3 240 miliarde EUR.
În ultimii 5 ani, suportul de stat din sursele locale nu au depăşit 1%. Cu toate acestea, luând în consideraţie importanţa sectorului AAC, se preconizează că începând cu anul 2013, suportul bugetar pentru sector va spori semnificativ, constituind 1.2% din veniturile bugetului consolidate pentru următorii cinci ani, crescând treptat în fiecare an până la 1.3% în perioada 2018-2022 şi până la 1.4% în perioada 2023-2027. Resursele locale prognozate
69
pentru implementarea Strategiei AAC în perioada 2013-2017 constituie 6 417 milioane MDL sau echivalentul a 399 milioane EUR.
Analiza SWOT de prestare a serviciilor cu apă şi canalizare. Puncte tari • Implicarea statului în demararea unor proiecte de dezvoltare a sistemelor de apă. • Existenţa unei infrastructuri aferente alimentării cu apă şi canalizare care acoperă o
parte din localităţile raionului • Existenţa unei documentaţii tehnice premergătoare demarării unor proiecte de investiţii • Existenţa voinţei politice privind cooperarea intercomunitară pentru organizarea şi
operarea în comun a serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare Puncte slabe • Grad scăzut de acces al populaţiei la serviciul de alimentare cu apă şi în special la
serviciu de canalizare; • Pierderi mari în reţeaua de transport şi distribuţie • Nerespectarea legislaţiei specifice privind gestionarea serviciului • Slaba conştientizare a populaţiei cu privire la necesitatea racordării la reţelele edilitare • Capacitatea scăzută a populaţiei de a prelua costurile de operare şi întreţinere Oportunitati • Realizarea unui sistem regional de alimentare cu apă; • Realizarea şi implementarea unui Studiu de Fezabilitate privind alimentarea cu apă
si canalizare • Acces la tehnologii noi pentru modernizarea şi eficientizarea sistemelor de apă potabilă; • Reducerea poluării mediului şi a riscului de îmbolnăvire a populaţiei prin înfiinţarea
sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare; • Existenţa infrastructurii de apă şi canalizare poate contribui la dezvoltarea unor
activităţi economice productive, cu impact major asupra dezvoltării economice a satelor din raion unde sunt concentrate întreprinderi industriale de prelucrare a produselor agricole
Riscuri • Imposibilitatea suportării contravalorii serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare
datorită mijloacelor finaciare foarte scăzute; • Imposibilitatea continuării cofinanţării unor proiecte poate duce la deteriorarea
lucrărilor efectuate; • Poluarea apelor de suprafaţă şi subterane prin depozitare necontrolată a deşeurilor
menajere, dejecţiilor animaliere, folosirea foselor septice improvizate • Gradul ridicat de sărăcie poate face ca sistemele de alimentare cu apă şi canalizare să
fie ineficiente Principalele priorităţi naţionale pentru soluţionarea problemelor ce ţin de ameliorarea
situaţiei în domeniul alimentării cu apă şi canalizării • îmbunătăţirea stării tehnice a infrastructurii prin majorarea capacităţii de
înmagazinare, soluţionarea cazurilor de supradimensionare a reţelelor, apărute ca urmare a reducerii consumurilor de apă şi refacerii sistemelor în corelaţie cu cea mai bună tehnologie existentă pe plan mondial;
• utilizarea eficientă a fondurilor UE pentru cofinanţarea Programului de alimentare cu apă şi canalizare a localităţilor din ţară;
• promovarea unor programe comune cu ţările din bazinul rîurilor Dunăre şi Nistru în vederea protejării mediului din zonă şi dezvoltării sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare;
70
• dezvoltarea unor servicii publice eficiente de alimentare cu apă şi canalizare, gestionate în spiritul unei culturi a calităţii şi performanţei;
• satisfacerea deplină a cerinţelor de apă ale populaţiei; • reducerea cu 50% a maladiilor condiţionate de apă; • corelarea instituţională şi a cadrului legislativ în domeniul alimentării cu apă şi
canalizare cu cel al Uniunii Europene; • cooperarea regională în domeniul serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare; • protecţia mediului pentru o dezvoltare durabilă. Soluţii care ar putea ameliora starea lucrurilor în domeniul alimentării cu apă şi canalizării: • Majorarea alocărilor bugetare pentru domeniul AAC pînă la 2,3% din totalul chel-
tuielilor bugetului public de stat; • Regionalizarea serviciilor AAC ; • Promovarea parteneriatului-public privat; • Instituirea regulatorului naţional responsabil pentru aprobarea tarifelor la serviciile AAC; • Aprobarea tarifelor adecvate la serviciile AAC; • Reducerea costurilor de producere prin modernizarea infrastructurii şi reducerea
cheltuielilor, inclusiv pentru energia electrică consumată. Apa joacă un rol central pentru dezvoltare. Contribuţia serviciilor de aprovizionare cu
apă şi canalizare la dezvoltare este cu mult mai vastă decât impactul acestora asupra bunăstării gospodăriilor populaţiei. Apa constituie un factor cheie al producţiei industriale, al generarii energiei şi al agriculturii. Apa susţine mediul ambiant, iată de ce nu doar cantitatea de apă disponibilă este de o importanţă majoră, ci şi calitatea ei, adecvarea pentru utilizarea propusă. Din acest motiv, trebuie să fie controlate atât serviciile de canalizare, cât şi activităţile economice care pot polua apa şi o pot face ne-corespunzătoare pentru utilizarea propusă.
BIBLIOGRAFIE:
1. www.statistica.md 2. http://www.apelemoldovei.org/images/LIN_ROM_1st_NPD_meeting_presentation_ApeleMol
d_09FEB10.pdf PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN CADRUL SISTEMULUI
EXISTENT DE TRANSPORT MARITIM
Gabriel Marius APETROAIEI, drd., ULIM
Protecţia mediului înconjurător în cadrul sistemului existent de transport maritim şi portuar necesită atragerea experienţei contemporane în domeniul managementului, ”know-how” şi aptitudinilor profesionale înalte, inclusiv combaterea deversării de petrol în porturi, recepţionarea deşeurilor petroliere, gunoişti pentru nămolului rezultat din adîncirea fun-dului, gestionarea deşeurilor portuare, curăţirea apelor uzate şi a.
Relaţia dintre porturi şi mediul înconjurător este destul de complicată şi este determinată de condiţiile de transport, comerciale şi locale. Factorii ecologici influenţează asupra porturilor, iar activitatea portuară – asupra ecologiei.
Astfel, printre factorii principali de destabilizare a mediului natural din România şi regiunea portuară, se referă:
- dependenţa excesivă a economiei de resurselor naturale, ceea ce deja duce la reducerea capitalului natural al ţării;
71
- cota înaltă a economiei ”tenebre” în utilizarea resurselor naturale şi mecanisme ineficiente de utilizare a resurselor naturale şi protecţie a mediului înconjurător;
- slăbirea funcţiilor administrative ale statului în domeniul utilizării resurselor naturale şi protecţiei mediului înconjurător;
- consecinţele crizei economice şi scăderea nivelului veniturilor populaţiei; - nivelul jos al conştiinţei ecologice şi culturii ecologice a populaţiei. În trecut obligaţiunile porturilor erau doar de ordinul asigurării navigaţiei. Dar foarte
des, întreprinderile portuare sunt situate în locuri foarte sensibile din punct de vedere ecologic. În prezent s-a făcut foarte puţin pentru determinarea avantajelor economice func-ţionale de la utilizarea acestor teritorii. Politica Uniunii Europene, tinde spre dezvoltarea du-rabilă în baza stimulării progresului tehnic şi protecţia mediului înconjurător. Modernizarea tehnică a operaţiunilor portuare se efectua în trecut din contul majorării volumului acestor operaţiuni şi implementarea noilor metode de prelucrare a mărfurilor. Totuşi, în prezent orice activitate economică trebuie să se conducă de principiile ecologice. Printre principalele probleme la care trebuie să atragă atenţia managerii porturilor sunt problemele riscurilor ecologice şi analiza sensibilităţii, prevenirea poluării mediului înconjurător şi planificarea gestiunii zonelor ţărmului.
Astfel, activitatea portului maritim poate avea un impact direct asupra stării mediului înconjurător, în prezent se elaborează complexul de măsuri organizaţional-economice, tehnice şi alte măsuri de prevenire a poluării mediului maritim. Este vorba de modernizarea infrastructurii ecologice, îmbunătăţirii sistemului de asigurare cu apă, păstrarea energiei şi crearea sistemului de păstrare în siguranţă a deşeurilor de producţiei şi consumului. La baza măsurilor de prevenire a poluării mediului maritim sunt plasate principiul cooperării şi responsabilităţii corporative pentru starea mediului înconjurător de utilizare a resurselor şi beneficierea de infrastructura portuară (nave), principiul ”plăteşte cel care poluează” şi a.
În aceste condiţii scopul strategic al politicii ecologice de stat constă în menţinerea integrităţii sistemelor naturale şi a funcţiilor lor de asigurare a vitalităţii pentru dezvoltarea stabilă a societăţii, sănătatea populaţiei şi asigurarea siguranţei ecologice a ţării.
Pentru asigurarea acestui scop se prevede realizarea următoarelor sarcini: 1. menţinerea şi restabilirea sistemelor naturale, diversităţii biologice şi capacităţii de
a se autoreglementa în calitate de condiţie necesară pentru existenţa societăţii umane; 2. asigurarea utilizării stabile a resurselor naturale şi accesului egal la resursele
naturale pentru generaţiile actuale şi viitoare; 3. asigurarea stării favorabile mediului înconjurător în calitate de condiţie necesară
pentru o calitate destoinică a vieţii şi sănătăţii populaţiei. În aşa mod, în calitate de una dintre principiile de bază ale politicii ecologice de stat
şi asigurării siguranţei ecologice se examinează dezvoltarea stabilă, care prevede atenţie egală faţă de componentele economică, socială şi ecologică şi recunoaşterea imposibilităţii dezvoltării societăţii umane în cazul degradării naturii.
În ceea ce priveşte mecanismele economice şi financiare de asigurare a siguranţei ecologice, este vorba despre reglementarea economică a relaţiilor cu ajutorul instrumentelor de stat şi reglementării de piaţă a relaţiilor în scopul asigurării utilizării raţionale a resurselor naturale şi protecţiei mediului înconjurător, atragerii mijloacelor bugetare şi extrabugetare pentru activitatea de protecţie a naturii. Pentru aceasta este necesar:
- includerea în indicatorii economici a valorii depline şi în creştere permanentă a obiectelor naturale şi serviciilor ecologice şi luarea în calcul a acestora la luarea deciziilor;
- formarea şi aplicarea politicii fiscale şi tarifare, care ar stimula protecţia mediului înconjurător;
72
-crearea şi aplicarea sistemului de impozite şi taxe, care stimulează utilizarea tehnologiilor, mărfurilor şi serviciilor pure din punct de vedere ecologic independent de ţara producţiei;
- asigurarea dependenţei mărimii plăţilor de emisiile şi deversările de substanţe po-luante în mediul înconjurător în dependenţă de volumul şi pericolul acestora.
Una dintre direcţiile perfecţionării politicii ecologice în această sferă este implementarea procedurii de audit ecologic şi sistemului de gestionare a mediului înconjurător, perfecţionarea mecanismului organizaţional-economic de protecţie a mediului maritim în porturi.
Auditul ecologic este necesar pentru a convinge clienţii că pentru a reduce la minim eventualele poluări ale apei, terei şi atmosferei se foloseşte cele mai eficiente metode.
Dezvoltarea economiei ecologice se bazează pe îmbinarea instrumentelor de piaţă şi măsurilor reglementării de stat (administrative) în sfera utilizării resurselor naturale şi protecţiei mediului înconjurător. Experienţa de peste 15 ani în domeniul dezvoltării politicii ecologice în România a demonstrat, că orientarea preferenţială spre metodele economice, de piaţă (taxe pentru utilizarea resurselor naturale, compensarea prejudiciului cauzat mediul înconjurător şi a.) în speranţa la caracterul lor autoregulatoriu constituie o abordare unilaterală, ceea ce, pe de altă parte, presupune dezvoltarea şi menţinerea sistemului necesar de reglementare ecologică a activităţii economice (licenţierea, expertiza ecologică, controlul ecologic, standardizarea, normarea, certificarea ecologică etc.)
Procesul de audit ecologic al întreprinderii evaluarea eficacităţii ecologice a produc-ţiei se efectuează după următorul model de gestionare: ”Planificare – îndeplinire – verificare – acţiune”.
Practica acumulată în domeniul aplicării procedurii de audit ecologic în România demonstrează eficienţa ecologică înaltă a acestui instrument de reglementare în sfera utilizării resurselor naturale, inclusiv - pentru scopurile economiei ecologice eficiente. După cum demonstrează practica, anume evaluarea iniţială a influenţei asupra mediului înconjurător (sub formă de audit ecologic iniţial/primar) poate arăta situaţia reală a lucrurilor în domeniul protecţiei mediului înconjurător, de asemenea, va permite de a evidenţia acele sfere ale activităţii de afaceri, în care este necesară perfecţionarea sistemului de management.
Este necesar de a sublinia, că auditul ecologic este un instrument important de management ecologic. El poate să ajute la depistarea locurilor slabe în activitatea economică a întreprinderii şi riscurile financiare şi ecologice condiţionate de acestea, survenirea accidentelor. El este un mecanism destul de flexibil al utilizării raţionale a resurselor naturale şi protecţiei mediului înconjurător în condiţiile economiei de piaţă.
BIBLIOGRAFIE:
1. Ianculescu S. Managementul mediului. Editura Matrixrom, 2. Trica C. Managementul mediului Abordari concept de caz. http://www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=322&idb=
ASIGURAREA PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ŞI DEZVOLTĂRII ECOLOGICE STABILE ÎN CADRUL SISTEMULUI EXISTENT DE TRANSPORT
MARITIM DIN ROMÂNIA
Viorel FLORESCU, drd., ULIM
Actualmente în România printre metodele principale de reglementare administrativă în sfera utilizării resurselor naturale şi protecţiei mediului înconjurător se utilizează con-trolul ecologic. Acest instrument se aplică pe larg sub formă de control de stat, de producţie,
73
municipal şi obştesc în domeniul protecţiei mediului înconjurător. Aşa dar, de exemplu, controlul ecologic de producţie se efectuează în scopul asigurării îndeplinirii, în procesul activităţii economice şi de alt gen, a măsurilor privind protecţia mediului înconjurător, utilizarea raţională şi restabilirea resurselor naturale, precum şi respectării cerinţelor în domeniul protecţiei mediului înconjurător, stabilite de legislaţia în vigoare.
Trebuie de accentuat faptul, că în conformitate cu actuala legislaţie este stabilită efectuarea obligatorie a controlului ecologic de producţie. În acelaşi timp, în ultima perioadă au început să se dezvolte diverse direcţii şi forme de autocontrol al întreprinderilor, care nu contravine legislaţiei în vigoare privind protecţia naturii. Practic este vorba despre autocon-trolul întreprinderii asupra activităţii sale în domeniul protecţiei mediului înconjurător.
În ultimii ani, ţinînd cont de experienţa internaţională şi în condiţiile reducerii persona-lului din cadrul organelor responsabile de efectuarea controlului ecologic de stat în România, capătă o importanţă deosebită activitatea de iniţiativă a agenţilor economici, orientată spre realizarea sarcinilor de minimizare a influenţei negative asupra mediului înconjurător, care poartă denumirea de managementul mediului(sau gestionarea mediului înconjurător).
Aşa, în conformitate Ordonanţă de Urgenţă nr. 195 din 22 decembrie2005 privind protecţia mediului ”sistemul de management de mediu reprezintă o componentă a sistemului de management general, care include structura organizatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele pentru elaborarea, aplicarea, realizarea, analizarea şi menţinerea politicii de mediu, iar prin standardele de stat şi alte documente normative în domeniul protecţiei mediului înconjurător este stabilit modul organizării activităţii în domeniul protecţiei mediului înconjurător şi gestionare a acestui tip de activitate”. În prezent standardele internaţionale aplicate în întreprinderile române, care stabilesc cerinţele în domeniul de gestionare a mediului înconjurător utilizate în cadrul sistemelor de management de mediu sunt standardele ISO 14001, iar la nivel european s-a dezvoltat un standard propriu intitulat “Eco-management and Audit Scheme” – EMAS. ISO împărtăşeşte un fundal comun cu EMAS şi este larg acceptat - mai ales în Uniunea Europeană - drept un indicator al practicilor convenabile ale managementului ecologic. [1].
Odată cu dezvoltarea activităţii practice în domeniul managementului de mediu, în România se crează nemijlocit posibilităţi de obţinere a unui şir de avantaje concrete în rezolvarea diferitor probleme ecologice ale mediului. La asemenea avantaje se referă, în primul rînd, noile abordări, căile netradiţionale şi posibilităţile de depăşire a tendinţelor negative create în dezvoltarea situaţiei ecologice la nivel de producţie şi teritorial. Scopul principal al managementului mediului constă, în îmbunătăţirea consecutivă în toate domeniile de activitate, unde aceasta este posibil, ceea ce în final permite de a găsi alte abordări, de a stabili căile netradiţionale şi posibilităţile de rezolvare a diferitor probleme ecologice în condiţiile economiei de piaţă. În aşa mod, managementul mediului se tratează ca bază practică pentru crearea activităţilor de producţie mai ecologice.
Cu acest instrument al politicii de protecţie a mediului sunt legate nemijlocit activizarea şi consolidarea numeroaselor posibilităţi deja existente şi mijloacelor pentru rezolvarea practică a problemelor ecologice prioritare. Actualmente la întreprinderi există un şir de posibilităţi de ordin tehnologic, tehnic şi organizaţionale, precum şi diferite instrumente de soluţionare a problemelor ecologice care nu sunt neutilizate eficient. Depistarea şi activizarea acestora sunt posibile doar în sistemele de management ale mediului (cu condiţia motivării şi implicării întregului personal în activitatea ecologică a întreprinderii).
O importanţă majoră reprezintă accesibilitatea managementului mediului pentru majoritatea întreprinderilor, ceea ce este legat, în primul rînd, de utilizarea pe larg a diferitor metode care implică alocarea minimă a resurselor financiare pentru rezolvarea problemelor
74
protecţiei mediului înconjurător. Spre exemplu, practica managementului de mediu a demonstrat posibilitatea reducerii influenţei negative asupra mediului înconjurător cu 20-30% pentru oricare întreprindere care funcţionează în baza utilizării doar a metodelor şi mijloacelor care presupun cheltuieli minime.
Managementul de mediu în mare măsură determină posibilitatea atingerii rapide a rezultatelor, evidente pentru personalul întreprinderilor, populaţie, societate, investitori, acţionari, organele puterii locale, ceea ce este deosebit de important pentru reglementarea ecologică în sfera de producţie (pe platforma de producţie în întregime, în zona satinară de protecţie, în zone de lucru şi oficii, în depozite, la tratarea deşeurilor etc.).
Asigurarea protecţiei mediului înconjurător şi dezvoltării ecologice stabile în cadrul sistemului existent de transport maritim are o mare importanţă pentru economia naţională, deoarece acest proces include aşa sfere ale activităţii, cum sunt combaterea deversării petrolului porturi, recepţionarea deşeurilor petroliere, amenajarea depozitelor pentru nămolul obţinut în rezultatul adîncirii fundului, gestionarea deşeurilor în porturi, curăţirea apelor uzate şi a.
În practica mondială în cazul motivării activităţii întreprinderilor portuare în implemen-tarea managementului de mediu este acceptată practica examinării următoarelor aspecte:
• activitatea ecologică începe să corespundă scopurilor principale ale conducerii întreprinderii;
• se reduc în mod sistematic cheltuielile de exploatare, se formează mai puţine deşeuri, se pierde mai puţină energie şi resurse, se diminuează cheltuielile neproductive, legate de influenţa întreprinderii asupra mediului înconjurător;
• creşte competitivitatea întreprinderii pe piaţa internă şi externă; • întreprinderea îndeplineşte mai lesne cerinţele legislaţiei cu privire la protecţia
mediului; • întreprinderea portuară va atrage mai multe investiţii cu un sistem de management de
mediu funcţional; • clienţii preferă mai des întreprinderile portuare, în cadrul cărora funcţionează
sistemul de management ecologic; • se creează o imagine mai favorabilă a întreprinderii portuare în rîndul populaţiei şi
societăţii; • întreprinderea portuară obţine posibilităţi suplimentare pentru a fi recunoscută la
nivel internaţional şi pe pieţele mondiale; • se utilizează posibilităţile suplimentare de evitare a dezvoltării situaţiilor ecologice
excepţionale şi accidentelor la întreprindere, care pot duce la poluarea considerabilă a mediului înconjurător, pierderi financiare şi faliment.
Trebuie de remarcat faptul, că în proiectele existente de construcţie şi reconstrucţie a porturilor române problemele ecologice au fost luate în calcul. În legătură cu aceasta o mare importanţă are analiza şi generalizarea experienţei actuale din ţară şi de peste hotare privind soluţionarea eficientă a problemelor ecologo-economice ale funcţionării porturilor maritime.
Conform evaluărilor mondiale, cel mai mare impact antropogen asupra mării îl au anume obiectele de pe mal ale porturilor (77%) după tipurile de influenţe:
• deversarea de substanţe poluante cu apele uzate - industriale, casnice-comunale, pluviale şi de zăpadă - 44%;
• emisiile de substanţe poluante de la surse staţionare şi mobile ale portului - 33%. Doar 12% din impactul antropogen asupra mediului marin este provocat de circulaţia
pe mare (a transportului), restul 11% - influenţa obiectelor de recreaţie organizată şi neorganizată, altor agenţi economici. Este evident, că pe viitor competitivitatea porturilor va depinde tot mai mult de nivelul lor de protecţie a mediului înconjurător.
75
În aşa mod, dacă în porturi va fi implementat complet Sistemul perfecţionat de gestionare a mediului înconjurător, orientat, mai întîi de toate, spre evitarea poluării, în conformitate cu standardele internaţionale ISO 14001, sarcina de reducere la minimum a influenţei negative asupra mediului înconjurător, şi îndeosebi asupra mediului marin este realmente realizabilă. Controlul ecologic al circulaţiei pe mare, totodată, poate fi organizat în cadrul controlului portuar, ceea ce va permite de a intensifica controlul asupra navelor care intră în port din punct de vedere al respectării regulilor internaţionale, standardelor ecologice, cerinţelor legislaţiei privind protecţia mediului maritim şi a.
BIBLIOGRAFIE: 1. Ordonanţă de Urgenţă nr. 195 din 22 decembrie2005 privind protecţia mediului 2. Albu B. Manual de practice europene în managementul mediului, 2004. 3. http://www.portofconstantza.com/apmc/portal/static.do?package_id=iso&x=load
UNELE ASPECTE ALE POLITICII AGRICOLE COMUNE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Petru ROŞCA, dr. hab., prof. univ., ULIM
Leonid ROŞCA, doctor în economie
ABSTRACT. In the article the authors investigate different aspects of the Common Agricultural Policy (CAP) in the European Union: it is given the brief characteristic of the establishment of different regulatory institutions, which achieve CAP for the member nations of the EU; it is revealed the stimulation mechanism for the development of basic branches of the agrarian sector, conditions set for countries who desire to be integrated in the EU; form of collaboration between respective structures of the EU and various international organizations (WTO, FAO etc.).
Introducere. Politica economică, cuprinde ansamblul de măsuri adoptate de autorităţile publice cu caracter juridic, administrativ, bugetar, fiscal etc. pentru a influinţa dezvoltarea economică, care evident cuprinde şi sectorul agroalimentar. Obiectivul general al politicii economice din sectorul agroalimentar este de a obţine avantajul competitiv, inclusiv şi din relaţiile economice internaţionale. Agricultura ocupă un loc vital în economia şi politica mondială. Ea a fost şi rămâne ramură importantă a producţiei materiale. Această activitate umană are cea mai mare contribuţie la bunăstarea populaţiei prin asigurarea hranei cuvenite. Imperativul dezvoltării agriculturii vine anume de la rolul ei vital în satisfacerea nevoilor alimentare. Pentru ca spaţiul rural să poată să exercite funcţiile sale economice, ecologice şi sociale el trebuie să fie dotat cu infrastructuri necesare şi în particular cu surse de aprovizionare moderne şi adaptate nevoilor. Spaţiul rural exercită funcţiile sale numai în cazul elaborării politicilor de dezvoltare ca un tot unitar, armonios. Politicile dezvoltării spaţiului rural, recomandate în Charta europeană, ca atare, cuprind tot spectru complementar de activităţi, ţinând cont, cu prioritate de nevoile şi interesele populaţiei în cauză şi de respectarea principiului dezvoltării durabile [3, p. 17-32].
Istoricul Politicii agricole comune (PAC) începe în anul 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxsenburg) care, în 1952, înfiinţează CECO (Comunitatea Economice a Cărbunelui şi Oţelului). Politica agrară comună repre-zintă unul dintre obiectivele de bază ale construcţiei europene, având impact direct asupra politicii comerciale a acesteia. Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din primele etape ale construcţiei europene.
76
Efectiv, PAC a început să funcţioneze din 1964, când s-au făcut primii paşi spre uniformizarea preţurilor. Trebuie subliniat aici faptul că, datorită insistenţelor Germaniei, preţul de intervenţie pentru grâu a fost stabilit la un nivel mult superior celui de pe piaţa mondială.
Într-o primă etapă, produsele cărora li s-a aplicat măsuri de unificare a preţurilor au fost cerialele (1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de vită, zăhar, orez, plante oleaginoase, ulei de masline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe şi legume, vin, s-au adoptat măsurile de creare a unei pieţe unice (eliminarea barierelor tarifare între ţările membre şi instituirea protecţiei comune la import), fără unificarea preţurilor. Treptat măsurile s-au extins, cu diferite grade de intensitate, şi asupra altor produse: carne de miel, peşte, tutun, flori ş.a., încât în prezent circa 90% din producţia agricolă a UE este reglementată într-un fel sau altul prin măsuri comune. Preţurile mari garantate au încurajat în mod firesc creşterea producţiei, care s-a transformat în supraproducţie şi a antrenat creşterea exponeţială a cheltuielilor agricole. De aceia în 1968, în perioada anilor 70- 80 s-au efectuat unele schimbări în PAC, cea mai importantă fiind introducerea cotelor de producţie, care limitau dreptul produ-cătorilor la veniturile garantate, într-o primă etapă la ceriale, produse lactate, zăhar. Momentul care a înregistrat o schimbare radicală în arhitectura PAC a fost anul 1992, când Consiliul Europei a aprobat un pachet de măsuri de reforma. Motivele reformei au fost, pe de o parte, interne, determinate de cheltuieli bugetare mari şi supraproducţie, iar pe de alta, externe, respectiv, nego-cierile din cadrul Rundei Uruguay şi presiunile SUA în direcţia unei reduceri cât mai substanţiale a intervenţionismului agricol în rândul membrilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În anul 1999 Consiliul European a adoptat un nou document strategic Agenda 2000, care prevedea reducerea mai accentuată a preţurilor de intervenţie, creşterea plăţilor directe. În 2002-2003 şi 2005-2007 au fost propuse noi măsuri de reformă. Aceste masuri, în opinia specialiştilor, vor contribui la perfecţionarea politicii agrare comune în statele-membre ale UE [4, p. 101-102].
Consideraţii generale. Baza juridică a politicii agrare comunitare o constituie articolele 32 până la 43 şi 48 în Titlul II al Tratatului Asupra Uniunii Europene convenit la Amsterdam. Tratatul de la Roma, semnat în 1957, defineşte obiectivele generale ale PAC. Prin formarea Comunităţii Economice Europene, statele-membre şi-au propus coordonarea eforturilor pentru promovarea dezvoltării economice şi ridicarea nivelului de viaţă: stabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor lor economice au fost considerate direcţiile principale de acţiuni. PAC s-a dorit a fi soluţia pentru atingerea a trei categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor, creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru consumatori; politice – garantarea securităţii alimentare.
Principalii factori care au determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale; disparităţile structurale şi randamentele scăzute în agriculturile europene; importanţa politică a agricultorilor şi contextul internaţional [4, p.104].
Institutiile implicate in politica agricola comuna. În procesul de elaborare şi promovare a Politicii Agricole Comune participă un şir de organisme, inclusiv Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Special pentru Agricultură, Comitetul Regiunilor, Comitetul de Management, Miniştrii Agriculturii, alte comitete şi structuri europene, care joacă un rol semnificativ la rezolvarea diferitor programe în domeniul dezvoltării principalelor ramuri ale agriculturii, coordonarea relaţiilor cu guvernele naţionale, cu organizaţiile speciale internaţionale (OMC, FAO ş.a.) (figura 1).
77
în procesul de elaborare şi promovare a politicilor agricole Puterea legislativa revine Consiliului, Parlamentul având doar un rol consultativ. În
Consiliu, deciziile se iau cu majoritate calificată. In exercitarea prerogativelor Programului de actiune stabilit cu ocazia Consiuliului European din 26 martuie 1999, prin care s-a urmărit o consolidare a politicilor comunitare si s-a instituit un cadru financiar pentru anii 2000-2006, in perspectiva viitoarelor extinderi ale Uniunii Europene. Parlamentul este asistat de Comitetul AGRI, organ permanent. Comisia Europeana are doua atributii majore, cea a initiativei legisla-tive si cea a implementarii PAC. Comisia este asistată de Comitete, care sunt de trei tipuri: Comitete pentru managementul organizatiilor comune de piata (câte unul pentru fiecare organi-zatie comună de piată), Comitete de reglementare (cu rol consultativ în elaborarea legislaţiei orizontale) si Comitete consultative (formate din reprezentanţi ai grupurilor de interes). Securitatea alimentara intra în atribuţiile Autorităţii Europene pentru Securitatea Alimentelor, organizaţie independentă creata in ianuarie 2002, cu rol consultativ pe lnga Comisie.
Organizatii comune de piata. Pentru realizarea obiectivelor PAC definite în Tratatul de la Roma şi în spiritul principiilor stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli şi mecanisme care reglementează productia, comerţul şi prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizaţii comune de piată. Treptat, organi-zaţiile comune de piată le-au Inlocuit pe cele nationale pentru produsele/sectoarele care cad sub incidenţa PAC. In prezent, circa 90% din produsele agricole din Uniunea Europeana fac parte dintr-o organizaţie comună de piaţă, şi anume: cereale, carne de porc, oua si carne de pasăre, fructe şi legume proaspete si procesate, banane, vin, lapte si produse lactate, carne de vită si viţel, orez, uleiuri si grăsimi (inclusiv ulei de masline si plante oleaginoase), zăhar, flori si plante decorative, furaje uscate, tutun, în şi cnepa, hamei, seminţe, carne de oaie, carne de capră, precum şi alte produse carora li se aplică numai anumite reglementări.
Legenda: Calea obţinută a propunerilor
Consultări
CONSULTĂRI LA NIVEL EUROPEAN: Comitetele consultative
Organizaţiile de comerţ ale UE Organizaţiile agricultorilor (COPA)
Experţi consultanţi ai organizaţiilor consumatorilor
CONSULTĂRI LA NIVEL NAŢIONAL: Uniunea Agricultorilor
Organizaţiile consumatorilor Organismele Industriei
Alimentare
Miniştrii Agriculturii de la nivel naţional
CONSILIUL
DE MINIŞTRI
PARLAMENTUL EUROPEAN
Comitetele parlamentare
Comitetul Special pentru
Agricultură
Comitetul reprezentanţilor
permanenţi
Comitetul Economic şi
Social
Fig. 1. Proceul politicilor agricole comune în UE Sursa: Prelucrare realizată după: Agra Europe CAP Monitor, 24 11.2003.
Comitetele de management
Comitetul regional
Executivul Directorul Comisiei General pentru Agricultură (DG VI) COMISIA Comisarul pentru Departamentul Agricultură juridic şi alte directorate
78
Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, Comunitatea are la dispozitie urmatoarele instrumente: preţurile, intervenţia pe piata, ajutoarele financiare, cotele de producţie, protecţia vamala comună.
Prin Politica Agricolă Comună ţările-membre şi-au dorit atingerea următoarelor obiective: • creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând
dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilotr de producţie, îndeosebi a muncii;
• asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor care lucrează în agricultură;
• stabilizarea pieţelor; • garantaterea securităţii în aprovizionare; • asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori. Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a
agriculturii ţărilor-membre care să ţină cont de: • caracterul particular al activităţii agricole decurgând din structura socială a agricultu-
rii şi disparităţile structurale şi naturale între diverse regiuni agricole; • necesitatea de a opera gradual ajustările oportune; • faptul că în statele membre agricultura constituie un sector legat de ansamblul eco-
nomiei. Condiţionarea obiectivelor de luare în considerare a acestor aspecte particulare
urmărea să impună mecanisme de integrare tolerabile pentru producători şi care să nu com-promită ajustarea structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsură să frâneze dezvoltarea economică. Obiectivele precizate în tratat sunt economic incomparabile; unele nu pot fi realizate, cel puţin dincolo de un anumit punct, decât în detrimentul altora.
Pentru realizarea obiectivelor propuse au fost aplicate trei principii esenţiale: unitatea pieţei; preferinţa comunitară; solidaritatea financiară. Unitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu efect similar.
Sistemul de preţuri folosit în Politica Agrară Comună cuprinde: • preţul indicativ ca un preţ teoretic, considerat ca echitabil pentru producători şi în
măsură să ofere posibilitatea realizării obiecivelor PAC; • preţul de intervenţie care reprezintă în medie 80-85% din preţul indicativ şi fixează
nivelul de preţ de la care se declanşează mecanismul comunitar de susţinere a veniturilor agricole:
• preţul-prag fiind ca nivel minim la care produsele importate pot accede pe piaţa UE şi se calculă prin adăugarea la preţul indicativ a cheltuielilor de transport între zona cu deficitul de cost cel mai ridicat şi principalul punct de intrare a produselor în Uniune. Preţul-prag se foloseşte pentru ceriale, zăhar, produse lactate, ulei de masline; este numit preţ-ecluză pentru porci, ouă, păsări, şi preţ de referinţă pentru fructe, legume, vin, unele produse din peşte.
Ca mecanisme de protecţie, politica agricolă comună faţă de terţi a folosit sistemul prelevărilor şi cel al restituirilor, care după Runda Uruguay, UE a fost obligată să renunţe la acest sistem, înlocuind-ul cu taxele vamale.
Solidaritatea financiară în UE este considerată o condiţie esenţială de realizare şi menţinere a unui spaţiu integrat şi a constat, în sfera politicii agricole, în gestionarea şi suportarea în comun a cheltuielilor aferente. Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constituirea unui fond unic, Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), care joacă un rol deosebit în finanţarea diferitor proiecte de dezvoltare a agriculturii în ţările-membre ale UE..
79
Obiectivele Tratatului de la Roma privind agricultura nu puteau fi realizate namai prin funcţionarea mecanismelor pieţei. Libera concurenţă într-un spaţiu economic format din economii cu niveluri diferite de dezvoltare, disparităţi structurale şi de venituri riscă să se transforme dintr-un factor progres economic, într-un factor de dezintegrare europeană. Mecanismul de integrare ales a fost organizarea pieţelor la nivel comunitar prin una din următoarele forme: reguli comune în materie de concurenţă; coordonarea obligatorie a diverselor organizaţii naţionale de piaţă; o organizare europeană comună a pieţelor. Sistemul pieţelor comune organizate a cuprins treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de intervenţie diferind de la o piaţă la alta. Dincolo însă de eterogenitatea rezultată, analiza pieţelor comune organizate relevă trei elemente definitorii: a) unicitatea pieţei prin determinarea preţurilor comune; b) garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă; c) un sistem de protecţie la frontieră a pieţei europene pentru asigurarea preferinţei comunitare [4, p.113].
Mecanismul de funcţionare a politicii agricole comunitare se bazează pe o serie de pârghii, dintre care amintim: sistemul taxelor de restituire (sau a subvenţiilor la export), sistemul de protecţie la frontieră, sistemul preţurilor de intervenţie, precum şi sistemul pre-ţurilor indicative sau orientative. Însă în ultimii ani în condiţiile crizei financiare, apariţiei crizei agrobugetare mecanismele Politicii Agricole Comune atrag o critică severă din partea principalilor competitori, îndeosebi SUA, având drept scop includerea agriculturii în negoceriile OMC.
Agenda 2000 şi perspectivele agriculturii europene Urmărindu-se dezvoltarea în perspectivă a agriculturii europene, Comisia Europeană a
adoptat Agenda 2000, care cuprinde un set nou şi foarte important de propuneri de reformă a politicii agricole comune împreună cu pachetul financiar necesar pentru sprijinirea acestor măsuri. Acest set de măsuri şi propuneri are drept scop imprimarea în perspectivă a mode-lului european pentru agricultură care se va caracteriza prin următoarele trăsături [4, p.154]:
• politică agricolă care să fie mult mai simplu de înţeles şi care să stabilească destul de clar liniile de demarcaţie între deciziile care trebuie luate în comun şi cele care vor rămâne în latitudenea statelor-membre;
• politică agricolă care să stabilească în mod clar volumul cheltuielilor ce vor fi efectuate în baza serviciilor pe care fermierii le pot furniza societăţii;
• realizarea unui sector agricol competitiv care să poată face faţă concurenţei fără a se recurge la subvenţii;
• diversificarea formelor de agricultură prin realizarea unor practici tradiţionale care nu sunt orientate către un nivel extensiv al producţiei, dar care urmăresc să menţină frumuseţele naturii şi ale peizajului rural şi să genereze comunităţi rurale dinamice şi active, urmărind prioritar menţinerea nivelului de ocupare a forţei de muncă;
• realizarea unui model de cultură european diferit de ceilalţi concurenţi, în sensul că acesta trebuie gândit să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor astfel încât să le asigure stabilitate şi îndestulare în utilizarea maşinilor, a organizaţiilor comune ale pieţei şi a plăţilor compensatorii directe;
• impunerea unor metode de producţie sănătoase, care să protejeze mediul şi să fie capabile să furnizeze produse de calitate în variaţiile cerute de consumatori.
Având în vedere importanţa deosebită a agriculturii europene, statele comunitare au stabilit să dezvolte rolul multifuncţional al agriculturii în toate regiunile comunitare, incluxiv acolo unde există dificultăţi particulare în conexiune cu Agenda 2000 şi modul de implementare a acesteia. O atenţie deosebit de importantă trebuie acordată oferirii de compensaţii pentru restricţiile şi dezavantajele rurale.
80
Politica Agricolă Comună în contextul extinderii Uniunii Europene Extinderea UE spre ţările Europei Centrale şi de Est a devenit o realitate politică. Fără
îndoială, că acest proces a adăugat multe probleme în promovarea Politicii Agricole Comunitare. Aderarea la UE a celor 12 ţări (La 1 mai 2004 – Cipru, Malita, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Republica Cehă, Lituania, Letonia şi Estonia, apoi în ianuarie 2007 – Bolgaria şi România), reprezintă cea mai mare provocare pentru Uniunea Europeană. Este vorba de un ansamblu de peste 103 milioane de locuitori şi o suprafaţă de 1,1 milioane km2. Actualmente ţările-membre ale Uniunii Europene în total reprezintă un teritoriu de 4,32 milioane km2, peste 500 milioane de locuitori, cu un volum al PIB de circa 12 trilioane euro, producţie agricolă de circa 127 miliarde euro (tabelul 1).
Tabelul 1. Unii indicatori privind ţăril-membre ale Uniunii Europene (la 1 iulie 2009)
Tara Suprafaţa, km2 Populaţia,
mil. persoane PIB, mlrd. Euro
(2009) Volumul producţiei agricole, mil. Euro
Austria 83871 8,36 274 2338 Belgia 30528 10,60 339 1914
Danemarca 43094 5,50 223 1571 Germania 357114 82,00 2397 12924
Grecia 131957 11,26 233 5801 Franţa 551500 64,36 1907 20586
Finlanda 338419 5,33 171 699 Irlanda 70273 4,50 160 937 Italia 301336 60,05 1521 22075
Luxsenburg 2586 0,50 38 87 Marea Britanie 242900 61,60 1563 7646
Olanda 37354 16,50 572 7396 Portugalia 92090 10,63 168 1846
Spania 505992 45,83 1054 21277 Suedia 441370 9,26 354 2657
UE (15) 3230384 396,96 10974 109754 Cipru 9250 0.80 17 302 Malita 316 0,41 6 52 Polonia 312685 38,10 310 5651 Slovacia 49035 5,40 63 393 Slovenia 20273 2,03 35 344 Ungaria 93028 10,03 93 1551
Republica Cehă 78867 10,50 137 624 Lituania 65300 3,30 27 427 Letonia 63559 2,30 19 141 Estonia 45227 1,30 14 157 Bolgaria 110879 7,60 35 1465 România 238391 21,47 116 5999 UE (27) 4317194 500,20 11846 126860
Sursa: Calculele autorilor în baza datelor: http://epp.eurostat.ec.europa.eu
Estimările Comisiei privind dimensiunea politică, instituţională şi bugetară a extinderii
sunt optimiste chiar dacă Parlamentul European a recomandat o analiză mai riguroasă asupra impactului financiar. În schimb, dimensiunea economică suscită numeroase
81
contradicţii de opinii şi a condus la dezvoltarea unor diverse scenarii privind modalităţile de integrare, etapele şi perspectivele asupra Europei de mâine [4, p.155].
Dezvoltarea Rurala. Componenta de dezvoltare rurala a PAC a capatat o atentie sporita dupa elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000, devenind astfel al doilea pilon al PAC. Sunt doua raţiuni majore care justifică necesitatea unei abordări în această direcţie: prima, este dată de proporţia foarte mare (80%) - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene. A doua este cea a obiectivului primordial de coeziune economică si socială al Uniunii Europene, a cărui realizare ar deveni utopică fără acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale. Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt:
• ameliorarea exploataţiilor agricole; • garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole; • asigurarea unor niveluri stabile si echitabile ale veniturilor fermierilor; • protecţia mediului; • dezvoltarea de activităţi complementare si alternative generatoare de locuri de
munca, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole si a întări substanţa economică şi socială a zonelor rurale;
• îmbunătaţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale si promovarea şanselor egale. Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în acelaşi regu-lament, sunt:
• principiul multifuncţionalităţii agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole;
• principiul abordarii multisectoriale si integrate a economiei rurale, in sensul diversifi-cării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit si ocupare, si prezervării patrimo-niului rural;
• principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, in sensul descentra-lizării deciziei, subsidiarităţii, şi implicării partenerilor locali;
• principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe simplificarea legislaţiei.
Realizarea măsurilor de asistenţă pentru agricultură necesită mari cheltuieli. Politica agragă a UE este cea mai integrată dintre toate politicile ale UE şi respectiv consumă o mare parte a bugetului UE. Dar aceştia sunt banii, pe care guvernele naţionale le-ar fi oricum cheltuit – diferenţa e doar în faptul, că se administrează de către UE şi nu guvernele naţionale. Cu toate acestea, cheltuielile pentru agricultură s-au redus considerabil în ultimii ani ca cotă a bugetului UE, de la cota de vârf de aproape 70% la începutul anilor 70 până la 34% în 2007. Aceasta reflectă cât expansia altor responsabilităţi ale UE, atât şi reducerea costurilor în rezultatul reformelor – reformelor care au atras 12 noi ţari-membre a UE din a. 2004 fără creşterea cheltuielilor pentru agricultură.
Control bugetar. PAC operează în cadrul unui set de parametri stricţi. Limitele bugetare sunt stabilite pentru a controla cheltuielile în orice an şi pe o perioadă de mai mulţi ani. Limitele stabilite pentru măsurile de piaţă PAC şi ajutoarele directe pentru perioada 2007-2013 nu permit creşteri în termeni reali şi eventual vor deveni încă mai stringente fiecare an ce plăţile pentru ajutoarele directe în cele 12 noi ţări-membre sunt crescute în progresie în această perioadă, cu scopul de a atinge nivelul deplin de ajutoare deja aplicabil în celelalte 15 ţări-membre. În acelaşi timp PAC a fost reformată (de trei ori în 10 ani), parţial cu scopul de a avea o precizie mai mare şi control mai bun al cheltuielilor. Cheltuielile PAC au fost îngheţate (în termeni reali) până în anul 2013. Cheltuielile vor fi
82
strict controlate – acum activează un mecanism nou de control al disciplinei financiare, menit să asigure că plafonul cheltuielilor nu este depăşit.
Fig. 2. Ponderea cheltuielilor pentru dezvoltarea rurală în bugetul total al UE în
anii 1998–2008. Sursa: elaborată de autori în baza: http://europa.eu/pol/agr/index_en.htm Masurile de politica de dezvoltare rurala sunt de doua feluri. Primele, sunt măsurile însoţitoare: a) Pensionarea anticipată. Se acorda sprijin financiar pentru fermierii si lucrătorii
agricoli în vârsta de peste 55 de ani care se retrag din activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta legala de pensionare. Sprijinul este condiţionat de indeplinirea anumitor cerinţe de vechime în muncă si/sau participare la o schemă de asigurări sociale. Un fermier poate primi pâna la 150000 euro în tranşe anuale de cel mult 15 000 euro pâna la vârsta de 75 de ani, iar un lucrator agricol, pâna la 35 000 euro, în tranşe anuale a câte 3500 euro, pe perioada rămasă până la vârsta pensionării;
b) Agricultura ecologică. Se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurator şi conservarea patrimoniului rural. Ajutorul se acorda fermierilor care timp de cel puţin 5 ani au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 euro/ha pentru recoltele anuale, 900 euro/ha pentru recolte perene, si 450 euro/ha pentru alte recolte;
c) Exploatarea zonelor defavorizate. Se acorda sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viată echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant, şi protejarea mediului. Plăţile variază între 25 si 200 euro/ha şi se acorda numai în condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de producţie ecologice.
A doua categorie a masurilor de dezvoltare rurala sunt cele de modernizare si diversificare a exploataţiilor agricole:
a) Investitii. Se acorda sprijin financiar pentru investitiile în exploataţiile agricole (spre exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea productiei, diversificarea acesteia, îmbunataţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igienă si sănătate, protejarea mediului, sau îmbunatăţirea condiţiilor de viaţa ale animalelor. Ajutorul financiar (comunitar si national, cumulate) se acorda în limita a 40% din valoarea investiţiei, excepţie
83
facnd zonele defavorizate (50%) şi fermierii tineri (intre 45-55%). Sprijinul se acordă numai pentru fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor. Se acorda, de asemenea, sprijin financiar pentru investiţii în ameliorare a proce-sului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, în scopul creşterii competiti-vităţii si valorii adăugate a producţiei agricole. Contribuţia Comunităţii este de maximum 50% din valoarea proiectului;
b) Instalarea fermierilor tineri. Se acorda sprijin pentru înfiinţarea de ferme de către persoanele in vârsta de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o fermă agricolă anterior. Ajutorul se acordă fie sub forma unei prime de pâna la 25000 euro, fie prin subvenţionarea dobânzii unui împrumut bancar. Sunt eligibile numai fermele care indeplinesc standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor;
c) Activităţi de formare profesională, în special în domeniile calităţii produselor si protejării mediului;
d) Conservarea si protejarea pădurilor. Se acorda sprijin financiar persoanelor fizice, asociaţiilor sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activităţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea si comercializarea produselor forestiere s.a.
În cazul împăduririlor suprafeţelor cu destinaţie agricolă, în plus faţă de ajutorul prop-riu-zis pentru împădurire, se acordă şi compensări anuale de pâna la 725 euro/ha pentru asociaţii şi autorităţi locale şi de până la 185 euro/ha pentru persoanele fizice, pentru o perioadă de până la 25 de ani. Sprijin pentru alte activitati: reparcelarea terenurilor, dezvol-tarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului si activităţilor meşteşugăreşti s.a.
Masurile de politică agricolă comună sunt finanţate din bugetul comunitar, prin intermediul Fondului European de Orientare si Garantare Agricolă (FEOGA). Crearea Fondului a fost prevăzuta înca de la inceput, în Tratatul CEE (articolul 40). În mod practic, Fondul a fost constituit în 1962, actul oficial care îi conferă baza legală fiind Regulamentul CEE 25/1962, modificat prin Regulamentul CEE 728/1970 si prin Regulamentul CE 1258/1999. Constituirea FEOGA reprezinta concretizarea principiului solidarităţii financiare stabilit la Stresa, care presupune finantarea comună a măsurilor comune. În fapt, aceasta înseamnă că unele ţări subventionează în parte agricultura altor tări. În general, tările net contributoare sunt şi cele care doresc reformarea sistemului actual al PAC, în scopul reducerii cheltuielor agricole. În cadrul Fondului există două linii de finanţare distincte: secţiunea garantare si secţiunea orientare.
1). Sectiunea Garantare finanteaza: functionarea organizatiilor comune de piata; ma-surile de dezvoltare rurala din prima categorie, a masurilor insotitoare, precum si masurile de dezvoltare rurala din doua categorie, a modernizarii si diversificarii exploatatiilor agri-cole, dar care nu intra sub incidenta Obiectivului 1 al Politicii Regionale; masuri veterinare (viznd sanatatea si conditiile de crestere ale animalelor) si fito-sanitare; masuri generale de informare si evaluare.
2. Sectiunea Orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală în zonele care întra sub incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale, şi anume: investiţii în exploataţiile agricole şi în activităţi de prelucrare/comercializare a produselor agricole; întinerirea populaţiei agricole; activităţi de formare profesională; stimularea dezvoltării activităţilor neagricole. Fondurile alocate FEOGA de orientare sunt consumate pe bază de programe de dezvoltare multianuală, prezentate de statele membre la inceputul fiecarui exerciţiu financiar.
Astfel, pentru perioada 2000-2006, programele au trebuit depuse pâna la 3 ianuarie 2000. Selectarea proiectelor propuse de beneficiarii finali se realizează la nivel descentralizat, de către
84
autorităţile naţionale/regionale competente din fiecare stat-membru. Un criteriu obligatoriu avut în vedere la selecţia proiectelor este ca acestea sa contină masuri de agricultură ecologică. Fondurile neconsumate la sfrsitul unui an financiar nu se reporteaza, iar în cazul în care capacitatea de absorbţie a acestora este sub 75%, fondurile pentru anul urmator sunt diminuate cu o treime din sumele neconsumate. Un aspect important de subliniat este, că spre deosebire de măsurile de piata, masurile de dezvoltare rurală necesită cofinantarea statelor membre. FEOGA este administrat de un Comitet cu rol consultativ, format din reprezentanţi ai statelor-membre si ai Comisiei. La nivelul statelor-membre, structurile operationale care gestioneaza transferurile financiare agricole sunt Agenţiile de Plată. Intr-un stat-membru pot exista mai multe Agentii, cu condiţia ca una din ele să aibă rolul integrator si sa se constituie în partenerul de dialog al Comisiei. Platile catre beneficiari se fac in baza unor proceduri complexe de verificare a eligibilităţii operaţiunilor de finantare. Agenţiile de Plată transmit lunar Comisiei declaraţii de cheltuieli, iar anual, intreaga documentaţie justificativă, dupa verificarea căreia Comisia realizează regularizarea plăţilor, respectiv dispune rambursarea sau recuperarea unor sume. Comisia, la rândul sau, intocmeşte raportul financiar anual şi îl transmite spre aprobare Consiliului si Parlamentului, nu mai târziu de luna iulie a fiecarui an.
Asistenţa pentru comunităţile rurale. Politica Dezvoltării Rurale pentru aa. 2007-2013 va fi bazată pe trei teme, în conformitate cu trei axe definite în noul Regulament referitor la Dezvoltarea Rurală: îmbunătăţirea competitivităţii agriculturii; îmbunătăţirea mediului cu susţinerea management-ului pământurilor, şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea economică în regiunile rurale. A patra axă este "Axa de lider", inspirată de experienţa Iniţiativei Comunei-Lider, are drept scop implementarea strategiilor locale pentru dezvoltarea rurală prin parteneriate locale public-private. Mai multe resurse vor deveni disponibile pentru dezvoltarea rurală prin reducerea plăţilor directe în agricultură şi transferarea acestor fonduri pentru măsurile de dezvoltare rurală (practica cunoscută drept modularea). De acum înainte ţările membre sunt obligate să aplice modularea, care implică o reducere (de 5% din 2007) a tuturor plăţilor directe care depăşesc 5000 Euro pe an.
Liberalizarea comerţului cu produse agricole este stâns legată de dizbaterile dintre UE, inclusir guvernele Franţei, Germaniei, Irlangdei, Marea Britanie ş.a. cu OMC în dome-niul dat. Problemele legate de accesul pe pieţe, subvenţiile la export şi subvenţiile naţionale care distorsionează comerţul depind de calea parcursă până în prezent şi au fost afirmate din nou în Declaraţia Rundei Doha. Discuţiile din cadrul Rundei Doha s-au axat asupra mecanismului întrodus la Runda Uruguay – Acordul privind Agricultura (RUAA). Poziţia europeană, influienţată de mai multe state-membre, a pus accentul pe necesitatea de a păstra unele mecanisme a politicii actuale. Cele mai importante sunt “clauza de pace” şi conceptele de “cutie albastră” şi “cutie verde”, potrivit cărora unele măsuri sunt scutite de acordurile de reducere a tarifelor, deoarece sunt concepute să limiteze producţia ori sunt legate de prevederile privind beneficiile pe linie de mediu (tabelul 2).
Însă abordarea Rundei Doha de către UE a fost în esenţă conservatoare. Preopunerile prezentate în decembrie 2002 au avut ca obiectiv să schimbe orientarea plăţilor de susţinere a agriculturii de la cutia albastră spre cutia verde. În acelaşi timp, unele reduceri ale subvenţiilor au fost oferite în schimbul unor limite mai stricte cu privire la utilizarea creditelor la export şi a ajutoarelor alimentare şi în schimbul recunoaşterii aspectelor necomerciale legate de mediu şi bunăstarea animalelor (tabelul 3).
85
Tabelul 2. Unii termeni-cheie privind reforma PAC şi liberalizarea comerţului în UE
Decuplare Ruperea legăturii dintre producţia agricolă şi subvenţii
Modulare În Agenda 2000 şi RTM, modularea se referă la flexibilitatea acordată statelor de a reduce plăţile directe către agricultori şi de a transfira acele fonduri către cheltuielile acoperite de reglementările privind dezvoltarea rurală. Utilizată pentru prima dată în 1992, în cadrul propunerilor de reformă, modularea se referă şi la introducerea unui plafon asupra plăţilor directe şi la variaţiile legate de volumul subvenţiei acordate agricultorilor pe baza caracteristicilor, cum ar fi dimensiunile exploataţiei. Aceasta a fost legată de principiul conform căruia micii producători vor beneficia de o susţinere integrală, dar programele sociale pentru afacerile mai mari vor fi reduse.
Modulare dinamică
Introducere etapizată a modulării în timp ca parte a RTM a PAC (Revizuirea pe termen mediu a PAC).
Cofinanţare Principiu în baza căruia guvernele naţionale îşi asumă unele responsabilităţi pentru finanţarea cheltuielilor “primului pilon” al PAC.
Degresivitate Reducere graduală a plăţilor către agricultori.
Cutia albastră Acorduri naţionale de sprijin bazate pe producţie, care nu sunt supuse prevederilor de reducere a sprijinului din cadrul RUAA (Runda Uruguay – Acordul privind Agricultura).
Cutia verde Acorduri naţionale de sprijin care sunt scutite de aplicarea prevedere de reducere a susţinerii, deoarece se consideră că nu au niciun efect semnificativ asupra nivelelor de consum, de producţie şi de comerţ.
Clauza de pace Un mecanism asupra căruia s-a căzut de acord la RUAA şi care a expirat în 2003, prin intermediul căruia tori membrii OMC au convenit să nu conteste anumite tipuri de plăţi şi să manifeste reţinere în acordarea unor astfel de plăţi.
Sursa: Prelucrare realizată de autori în baze sursei: Green A. Politica agricolă în Europa. Traducere de N.Toma. Ch.: ARC, 2009, p. 262.
Tabelul 3. Principalele propuneri ale UE pentru Runda Doha
a negocierilor OMC privind agricultura • Creşterea accesului pe piaţă prin intermediul unei reduceri medii de 36% a tuturor tarifelor, reducerea minimă fiind de 15%. • Reducerea subvenţiilor la export în medie cu 45% (ca volum şi cheltuieli), atât timp cât toate tipurile de subvenţii la export sunt tratate egal. • Reducerea subvenţiilor care distorsionează comerţul în medie cu 55% în cadrul Măsurii Agregate de Sprijin. • Măsuri speciale pentru ţările în curs de dezvoltare, cum ar fi introducerea unei “cutii de securitate alimentară” (pentru a preveni reduceri mai mici pentru ţările în curs de dezvoltare, în scopul unei securităţi alimentare legitime şi din alte considerente multifuncţionale), posibilitatea ca agricultura să fie susţinută din motive de dezvoltare şi o perioadă mai lungă de implementare. • Eliminarea deficienţelor de tipul creditelor la export şi ajutoarelor alimentare, care distorţionează comerţul. • Recunoaşterea preocupărilor legale de susţinerea dezvoltării rurale, protecţia mediului, bunăstarea animalelor şi protejarea indicaţiilor geografice.
Sursa: Prelucrare realizată de autori în baza: Green A. Politica agricolă în Europa. Traducere de N.Toma. Ch.: ARC, 2009, p. 264.
86
Politica agricola comuna in prezent. Multe schimbari importante ale PAC au fost facute in anii 90. Limitarea productiei a ajutat la reducerea surplusului şi un nou accent s-a pus pe sănătate si pe protejarea mediului natural în agricultură. Cultivatorii au trebuit să privească mai mult inspre piaţă. Schimbarea accentului a inclus un nou element major – o politică de dezvoltare rurală care să încurajeze mai multe iniţiative rurale, dar care sa şi ajute cultivatorii, in acelaşi timp, să diversifice, imbunătăţească produsele lor in scopul de a-si restructura afacerile. A fost impus un plafon pe buget pentru a reasigura contribuabilii că costurile PAC nu vor scapa de sub control. În 2003 a fost convenită o nouă reformă. Agricultorii nu vor mai fi plătiţi doar ca să produca hrană. Politica agricolă comună de astazi este condusa de cerere. Ţine cont deplin de îngrijorările consumatorilor şi contribuabilior, in timp ce dă agricultorilor europeni liberatatea de a produce ceea ce piata cere. Pe viitor, marea majoritate a asistenţei acordate cultivatorilor va fi plătită independent de ce sau cât produc. In trecut, cu cât produceau mai mult, cu atât primeau mai mulţi bani din subvenţii. Conform noului sistem, cultivatorii vor fi platiţi in continuare pentru a mentine o anumită stabilitate, dar legatura cu productia a fost ruptă. În plus, cultivatorii vor trebui sa respecte mediul inconjurator, siguranţa alimentară si standardele de bunăstare a animalelor. Agricultorii care nu vor indeplini aceste norme vor suferi reducerea plătilor directe. Ruperea legaturii dintre subventii si producţie va face agricultura UE mai competitivă şi mai orientată spre piaţă. Agricultorii vor fi liberi să producă în conformitate cu ceea ce consideră că este mai profitabil pentru ei, bucurându-se, in acelaşi timp, de o stabilitate dezirabila a veniturilor. Seria de reforme a conturat un viitor mai clar pentru PAC, facând mai clare valorile sale pentru intreaga societate.
Comisia Europeană la 16 mai 2012 a adoptat o lista de referinţă a menţiunilor de sănătate care apar pe etichetele alimentelor şi în publicitate, de exemplu, cu privire la rolul calciului în sănătatea oaselor sau al vitaminei C pentru sistemul imunitar, au devenit instrumente de marketing esenţiale în atragerea atenţiei consumatorilor. Prin urmare, consumatorii din UE se aşteaptă să găsească informaţii corecte pe produsele pe care le cumpără, în special în ce priveşte menţiunile de sănătate care apar pe aceste produse. Astăzi, Comisia a aprobat o listă cuprinzând 222 de menţiuni de sănătate. Lista se bazează pe recomandări ştiinţifice solide, va fi utilizată în întreaga Uniune Europeană şi va ajuta la eliminarea de pe piaţă a menţiunilor înşelătoare până la sfârşitul anului. Producătorii de alimente vor avea la dispoziţie o perioadă de 6 luni pentru a-şi adapta practicile la noile cerinţe. De la începutul lunii decembrie 2012, vor fi interzise toate menţiunile care nu au fost autorizate şi care nu se află nici în curs de examinare [6].
La 22 iunie 2012 Comisia Europeană a decis de a recupera de la statele-membre 426 de milioane EUR, reprezentând cheltuieli în cadrul PAC. În cadrul aşa-numitei proceduri de verificare şi închidere a conturilor, Comisia Europeană revendică astăzi o sumă totală de 436 de milioane EUR, reprezentând fonduri din cadrul politicii agricole a UE, cheltuită în mod incorect de statele-membre. Întrucât unele din aceste sume au fost deja recuperate de la statele-membre, impactul financiar este uşor mai mic, ridicându-se la 426 de milioane EUR. Banii revin la bugetul UE deoarece nu au fost respectate reglementările UE sau pentru că procedurile de control al cheltuielilor agricole au fost necorespunzătoare. Statele-membre sunt responsabile cu efectuarea plăţilor şi cu controlul cheltuielilor efectuate în cadrul politicii agricole comune (PAC), iar Comisia are obligaţia de a se asigura că statele-membre au utilizat fondurile în mod corect. Pentru a ţine seama de presiunile financiare resimţite în unele state membre ca urmare a crizei financiare, Comisia a adoptat un regulament prin care autorizează statele-membre care beneficiază de asistenţă financiară să întârzie, în anumite condiţii, cu până la 18 luni rambursarea fondurilor utilizate în mod incorect. Această măsură se adaugă la opţiunile existente de a solicita eşalonarea rambursării de-a lungul unui număr limitat de ani. Primul stat membru care a depus o cerere pentru această facilitate a fost Grecia.
87
În conformitate cu această ultimă decizie, vor fi recuperate fonduri din Danemarca, Germania, Estonia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Polonia, Portugalia, România, Slovenia şi Regatul Unit. Cele mai semnificative corecţii individuale sunt: 131,3 milioane EUR revendicate de la Spania pentru plantarea de viţă-de-vie fără drepturi de (re)plantare; 98,9 milioane EUR revendicate de la Italia pentru plantarea de viţă-de-vie fără drepturi de (re)plantare; 71,5 milioane EUR revendicate de la Grecia pentru deficienţe ale controalelor privind stafidele; 62,9 milioane EUR revendicate de la Franţa pentru deficienţe ale controalelor privind primele pentru bovine; 21,3 milioane EUR revendicate de la Grecia pentru plantarea de viţă-de-vie fără drepturi de (re)plantare; 13,3 milioane EUR (impact financiar: 13,1 milioane EUR) revendicate de la Polonia pentru un sistem de sancţionare deficient şi nedefinirea bunelor condiţii agricole şi de mediu (GAEC - Good Agricultural and Environment Conditions) privind ecocondiţionalitatea; 11,6 milioane EUR revendicate de la Grecia pentru absenţa sistemului de control al producţiei şi depozitării zaharului [7].
Statele-membre sunt responsabile cu gestionarea majorităţii plăţilor din cadrul PAC, mai ales prin intermediul agenţiilor lor de plăţi. De asemenea, statele-membre sunt responsabile cu controalele, de exemplu cu verificarea cererilor pentru plăţile directe depuse de fermieri. Comisia desfăşoară peste 100 de audituri în fiecare an, verificând dacă controalele şi măsurile în ceea ce priveşte deficienţele sunt suficiente, şi are dreptul să recupereze arieratele dacă auditurile constată că măsurile luate de statul-membru nu sunt suficiente pentru a garanta că fondurile UE au fost cheltuite în mod adecvat.
În ciuda reformelor considerabile din ultimii ani, mai mult va fi necesar după expirarea în 2013 a pachetului actual de finanţare. Provocările includ necesitatea de a dubla produ-cerea globală de produse alimentare până la a. 2050, drept răspuns la creşterea populaţiei şi faptul că consumatorii mai bogaţi mănâncă mai multă carne – în condiţiile impactului schimbărilor de climă (pierderea biodiversităţii, deteriorarea solului şi calităţii apei).
BIBLIOGRAFIE:
1. Green A. Politica agricolă în Europa. Traducere: Nicoleta Toma. Chişinău: ARC, 2009. -284 p. (Europa: prezent şi viitor).
2. Comisia Comunităţilor Europene (1997), Agenda 2000: For a Stronger and Wider Union, COM (97) 2000 final, Bruxselles.
3. Politici agricole commune ale Comunităţii Economice Europene (Curs universitar) /Semion Certan. Ch.: Tacis, 2001.-144 p.
4. Popescu I., Bondrea A., Constantinescu M. Uniunea statelor europene. Alternativă la sfidările secolului al XXI-lea. Bucureşti: Editura Economică. -384 p.
5. Roşca P. Problema agroalimentară pe plan mobndial. Simposia profesorum: În: Materialele sesiunii ştiinţifice din 12 octombrie 2005. Chişinău: ULIM, 2006, p. 71-76.
6. http://ec.europa.eu/budget/library/documents/multiannual_framework/tab_rural_devt_2007-2013. 7. http://ec.europa.eu/agriculture/fin/clearance/factsheet_en.pdf.
ŞOMAJUL - DISTORSIUNE ÎNTRE CEREREA ŞI OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ
George Octavian ROMANESCU, drd., ULIM (România)
ABSTRACT. This is a list of unemployment rates for various countries. Unless indicated
otherwise, statistics are based on The World Factbook. Several non-sovereign entities are also included in this list. Note that different states, NGOs, and agencies estimate unemployment rates using different definitions and methodologies. Given the dramatic differences in cultural attitudes
88
towards the workforce and working conditions that exist even between Western countries, a definition that is both descriptive and objective probably does not exist. Questions like how is a part-time job counted, how long until someone is out of the workforce, and the status of subsistence living have not been agreed upon. In short, these figures are not directly comparable. In June 2012, an estimated 25.1 million men and women were unemployed in the EU, according to official figures released by Eurostat, the Luxembourg-based statistical office of the European Union. A whopping 17.8 million of the total unemployed are in the eurozone, the highest level since the 17-nation group was formed in 1999.
Existenţa şi progresul societăţii este asigurat de evoluţia populaţiei şi economiei cât şi
de interacţiunea dintre acestea în condiţiile în care întrunesc anumite caracteristici calitative şi dimensionale. Lipsa acestor caracteristici sau distorsionarea lor au efecte negative, ducând la dezechilibre ale corelaţiei populaţie-economie.
Şomajul este astăzi unul dintre aceste dezechilibre care afectează în proporţii diferite toate ţările. Acest fenomen negativ din economie a crescut în perioada 1960-1970 şi a devenit tot mai puţin acceptat de populaţie şi de politicieni. Aşa cum demonstrează rezultatele obţinute în SUA între anii 1985-1986 şi 1990-1991, precum şi de unele ţări vest-europene, evoluţia şomajului nu este de necontrolat şi nici nu are sens unic (de creştere), dacă se promovează măsuri adecvate. Definirea şi măsurarea şomajului formează obiectul unor vii controverse. Există mai multe definiţii ale şomajului şi în funcţie de ele, mai multe forme de măsurare a acestui fenomen. Prin ceea ce au comun aceste definiţii, putem caracteriza şomajul ca o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin negăsirea locurilor de muncă. În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul oferţei faţă de cererea de muncă. Şomerii sunt toţi cei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru. Ei formează suprapopulaţia relativă pentru ca reprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi. O alta definiţie a şomajului, consideră că sunt şomeri toţi cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de muncă sau toţi cei ale căror cereri n-au fost satisfăcute, indiferent dacă solicită locuri de muncă permanente sau temporare, cu timp de muncă parţial sau deplin, dacă au loc de muncă dar caută altul adecvat cu aspiraţiile proprii. În această accepţiune, şomajul apare ca rezultat exclusiv al cererii de forţă de muncă, oferta pieţei muncii nefiind luată în consideraţie. Corelarea cererii cu ofertă de forţă de muncă permite aprecierea mai corectă dacă există sau nu şomaj. Creşterea ofertei, concomitent cu scăderea cererii determină o deteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă. Şomajul, dacă n-a existat apare, iar daca există, creşte.
Dimpotrivă, creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a şomajului. De asemenea, pe baza aceleiaşi definiţii, şomajul este apreciat ca o mărime omogenă, nediferenţiată, ceea ce nu corespunde realităţii. Se impune, deci, delimitarea şoma-jului pe domenii de activitate, de pregătire, specialităţi, meserii, sezonalitate, vârsta, sexe.
Foarte cunoscută este şi definiţia şomajului dată de Biroul Internaţional al Muncii - organizaţie ONU. Potrivit acestei definiţii este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte simultan următoarele condiţii:
Ø este apt de muncă; Ø nu munceşte; Ø este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată; Ø caută un loc de muncă.
Aplicarea acestor criterii aduce multe clarificări, dar nu înlătură total riscul de a exclude din rândul şomerilor anumite persoane care de fapt n-au unde muncii.
În România, Legea nr. 1/1991, republicată în urma modificărilor aduse prin legea nr. 86/1992 precizează ca sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă ce nu pot fi
89
încadrate din lipsa de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor. Deşi nu se face nici o referinţă expresă cu privire la vârsta a cestor persoane, din conţinutul legii reiese ca vârsta respectivă este de peste 16 ani.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar ca măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de realitate.
S-a constatat că deşi şomajul a devenit o permanenţă, cu nivel şi sensuri de evoluţie dife-rite pe ţări şi perioade, aceasta nu exclude existenţa stării de ocupare deplină a forţei de muncă, echivalentă cu un şomaj scăzut (cu o rată de câteva procente), după cum spunea şi J.M . Keynes că “folosirea deplină a forţei de muncă este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional”.
Un exemplu în acest sens este cel al Germaniei, Franţei, Canadei şi SUA, după cel de-al doilea război mondial, când numărul angajaţilor depăşea oferta internă de forţă de muncă şi se recurgea la emigranţi. Cu toate acestea exista în ţările respective şi în număr de şomeri format din: persoane aflate în căutarea primului loc de muncă sau în căutarea unui loc de muncă după ce îl abandonaseră pe cel pe care l-au avut; persoane care nu acceptau locurile de muncă libere pentru ca erau nemulţumite de salariul real pe care-l obţineau angajându-se; persoane cu probleme sociale complexe; persoane care doreau să-şi trăiască viaţa altfel decât fiind salariaţi sau realizând activităţi lucrative proprii.
Deci ocuparea deplina a forţei de muncă a devenit echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut. În aceste condiţii, nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplina a forţei de muncă în Anglia anilor ‘20-’30 ai acestui secol se ridica la circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene se admite că imediat după al doilea război mondial avea o rată de 1-2%. Ulterior în SUA nivelul ratei şomajului a crescut la 5% dar s-a limitat în anii ’80, pe când în Europa occidentală a crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în prezent, ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5 - 4%.
De asemenea, se consideră că scăderea şomajului sub minimul indicat anterior caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. După Denise Flouzaur (Economie Contemporaine, Paris, P.U.F., 1992), un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului în jur de 1 %. Criteriul econosupraocupării devine momentul când pentru noii angajaţi se înregistrează o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii.
Pornind de la permanentizarea şomajului, pe baza cercetărilor economistului englez de origine neozeelandeza A. W. Phillips, - autorul celebrei curbe ce-i poartă numele - celor doi indicatori ce caracterizează nivelul şomajului (nivel relative şi brut), li se adaugă al treilea, şi anume, rată naturală a şomajului. Aceasta este rata şomajului care corespunde unei rate stabile sau inerţiale a şomajului. Mărimea sa este o variabilă dependentă.
Premisa pentru determinarea ratei naturale a şomajului o constituie existenţa inflaţiei în economie, exprimată printr-o anumită rată şi realizarea simultană a doua condiţii care fac să nu se modifice dimensiunile inflaţiei şi anume:
• să nu se formeze excedent al cererii; • să nu se producă şomeri în ofertă. Intensitatea şomajului este o altă caracteristică care determină şomajul total. Acesta
presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii. Şomajul parţial constă în diminuarea activităţii depusă de o persoana, în special prin reducerea săptămânii de lucru cu scăderea remunerării. Şomajul deghizat, este specific ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate aparenta, cu eficienţă mică.
Un alt element ce caracterizează şomajul este durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, acest element a avut o tendinţă de creşte există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta
90
a avut tendinţa de creştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni. De regulă, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. Acest şomaj de lunga durată duce la apariţia problemelor de sănătate, deteriorarea situaţiei materiale, scăderea calificării profesionale prin inactivitate. Structura şomajului sau componenţele acestuia, formate prin clasificarea şomerilor după: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categorie socioprofesională, sex, vârstă. În ultimul deceniu s-a constatat că cei mai afectaţi de şomaj sunt femeile şi tinerii până la 25 ani, precum şi vârstnicii peste 50 ani. Pe plan mondial, în ultimii ani, şomajul are tendinţa să se agraveze. Şomajul poate fi rezultatul mai multor cauze care derivă din: mărimea salariului, cererea şi oferta de bunuri, rigiditatea preţurilor. Şomajul, aşa cum este prezentat astăzi, a fost explicat prima dată în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Potrivit acestei abordări neoclasice, punctul central este existenţa echilibrului general pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii, în condiţiile în care preţurile sunt flexibile, astfel încât prin oscilaţiile lor se restabilesc automat echilibrul şi folosirea deplina a forţei de muncă. Pe aceasta baza, şomajul îmbracă două forme:
- şomaj voluntar clasic - oamenii nu acceptă să se angajeze la salariul format pe piaţă; - şomaj tranzitoriu - format în decursul perioadei de adaptare a ofertei la nivelul cere-
rii de locuri de muncă. Din punct de vedere macroeconomic, şomajul clasic are la baza insuficienţa ofertei în
raport cu cererea determinată de preţul mai mic al bunurilor pe piaţa faţă de preţul de echilibru. De aceea o cerere mare de bunuri poate coincide cu formarea sau creşterea şomajului.
În perioada anilor ’30, J. M. Keynes remarcă existenţa unui şomaj involuntar, cunoscut în literatura de specialitate şi ca şomaj keynesian. Şomerii din aceasta categorie nu refuza să se angajeze la un anumit salariu şi nu găsesc de lucru pentru ca cererea de muncă este insuficientă în raport cu oferta.
Şomajul actual este considerat ca fiind predominant involuntar, însă este deopotrivă compus şi din şomaj voluntar şi tranzitoriu.
Şomajul se formează pe baza a doua mari procese economico-sociale: ü pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; ü creşterea ofertei de muncă prin încadrarea noilor generaţii în limitele vârstei apte
de angajare şi - afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte dar inactive în condiţiile unei cereri de muncă inferioare acestei creşteri.
În cadrul primului proces se disting următoarele tipuri de şomaj: Ø şomaj ciclic sau conjunctural cauzat de diverse crize. Acest şomaj poate fi resorbit
total sau parţial în perioade de avânt economic. Ø şomaj structural determinat de tendinţe de restructurare economică, geografică,
socială. În această categorie se include şomajul din ţările sărace cu creştere demografică dar lipsite de capital şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane. Acest şomaj este diminuat printr-un proces lung şi dificil deoarece presupune creşterea investiţiilor, recalificare şi reorientarea învăţământului.
Ø şomaj tehnologic determinat de progresul tehnic prin apariţia de noi tehnologii performante. Şi acest şomaj este dificil de resorbit întrucât presupune recalificarea forţei de muncă şi lărgirea activităţilor economice pentru a putea asimila forţa de muncă disponibilă.
Ø şomajul intermitent care apare ca urmare a practicării contractelor de angajare cu durata scurtă. Unii autori denumesc aceasta şomaj fricţional.
Cu privire la şomajul fricţional, J. M. Keynes spunea ca “acesta are caracter permanent pentru că, în economie există întotdeauna resurse de muncă nefolosite între două ocupări. Spre deosebire de celelalte forme de şomaj, acesta nu se poate restrânge sub un anumit nivel. Economiile dinamice, cu o numeroasă populaţie activă disponibilă, ca cea a
91
SUA de exemplu, au şomaj fricţional la un nivel relativ important, explicabil prin mobilitatea muncitorilor americani.
• şomaj de discontinuitate care afectează în special femeile, cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale şi de maternitate.
• şomaj sezonier cauzat de întreruperi ale activităţilor dependente de factori naturali. Cel de-al doilea proces generator de şomaj are doua aspecte majore. Unul priveşte
noile generaţii care ajung pe piaţa muncii şi celalălt se referă la eşantioanele de populaţie activă disponibilă care n-au mai lucrat şi sunt nevoite să se încadreze pe un loc de muncă. Astfel apar diferenţe între ciclul reproducţiei forţei de muncă şi cel al activităţilor economice sub incidenta factorilor naturali-biologici, demografici şi economici. Formarea şomajului prin intrarea acestor categorii pe piaţa muncii au cauze directe ca diminuarea posibilităţilor de trai şi creşterea inflaţiei. Pentru unele ţări, un rol foarte important în explicarea şomajului revine migraţiei internaţionale a forţei de muncă.
Pe lângă urmărirea în expresie absolută a nivelului şomajului, defalcat în funcţie de nivelul studiilor, se urmăreşte şi numărul persoanelor ce beneficiază de ajutor de şomaj sau alocaţie de sprijin.
În tabelul 1 este prezentată evoluţia ratei şomajului înregistrat şi a ratelor şomajului pe sexe, în anii 2001-2012.
Rata şomajului înregistrat la nivel naţional la sfârşitul lunii decembrie 2011, a fost de 5,12%, mai mare cu 0,06 puncte procentuale(pp) decât cea din luna noiembrie a anului 2011 şi mai mică cu 1,75 pp decât cea din luna decembrie a anului 2010.
Numărul total de şomeri la finele lunii decembrie, de 461.013 persoane, a crescut cu 6.035 persoane faţă de cel de la finele lunii anterioare. Din totalul şomerilor înregistraţi, 182.538 au fost şomeri indemnizaţi şi 278.475 neindemnizaţi. Numărul şomerilor indemnizaţi a crescut cu 11.752 persoane, iar numărul şomerilor neindemnizaţi a scăzut cu 5.717 persoane faţă de luna precedentă. Ponderea şomerilor neindemnizaţi în numărul total al şomerilor (60,41%) scade faţă de luna precedentă cu 2,05 pp. Referitor la şomajul înregistrat pe sexe, în luna decembrie 2011, comparativ cu luna precedentă, rata şomajului masculin a crescut de la valoarea de 5,21% în luna noiembrie, la valoarea de 5,38%, iar rata şomajului feminin a scăzut de la 4,83% la 4,81%.
La sfârşitul lunii mai 2012 rata şomajului înregistrat la nivel naţional a fost de 4,56%, mai mică cu 0,17 pp decât cea din luna aprilie a anului 2012 şi mai mică cu 0,47 pp decât cea din luna mai a anului 2011. Numărul total de şomeri la finele lunii mai, de 409.938 persoane, a scăzut cu 15.903 persoane faţă de cel de la finele lunii anterioare. Din totalul şomerilor înregistraţi, 137.201 au fost şomeri indemnizaţi şi 272.737 neindemnizaţi. Numărul şomerilor indemnizaţi a scăzut cu 13.738 persoane, iar numărul şomerilor neindemnizaţi a scăzut cu 2.165 persoane faţă de luna precedentă.Ponderea şomerilor neindemnizaţi în numărul total al şomerilor (66,53%) creşte faţă de luna precedentă cu 1,97 pp. Referitor la şomajul înregistrat pe sexe, în luna mai 2012, comparativ cu luna precedentă, rata şomajului masculin a scăzut de la valoarea de 5,02% în luna aprilie, la valoarea de 4,82%, iar rata şomajului feminin a scăzut de la 4, 41% la 4,26%.
Tabelul 1. Evoluţia ratei şomajului înregistrat şi a ratelor şomajului pe sexe, în anii 2001-2012, %
Anii 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 mai
92
Sursa: elaborat de autor în baza datelor www .anofm.ro
Fig. 1. Evoluţia numărului de şomeri în anii 2001-2012, % Sursa: elaborat de autor în baza datelor www .anofm.ro
Tabelul 2. Numărul ce beneficiază de ajutor de şomaj în anii 2001-2012, mii persoane ANII
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 mai
Numărul şomerilor care au beneficiat de indemnizaţie de şomaj de 75% din indicatorul social de referinţă1
866,
498
954,
546
689,
531
607,
192
553,
721
484,
658
386,
667
358,
700
709,
383
347,
980
14
3,27
1
141,
618
Numărul şomerilor care au beneficiat de indemnizaţie de şomaj de 50% din indicatorul social de referinţă1
397,
564
321,
459
293,
785
279,
978
232,
713
152,
217
121,
091
107,
411
328,
141
109,
432
39,2
67
9,32
1
1Conform Legii nr. 76/2002 cu modificările şi completările ulterioare Sursa: elaborat de autor în baza datelor preluate de pe www .muncii.ro
Rat
a şo
maj
ului
9,0 10.2 7.6 6,8 5,8 5,1 4,3 3,9 6,3 6,8 5,1 4,5
Rat
a şo
maj
ului
fe
men
in
10,4 10,5 7,2 6,2 4,9 4,8 3,9 3,7 6,1 6,2 4,8 4,2
Rat
a şo
maj
ului
m
ascu
lin
8,9 9,8 7,9 7,4 6,6 5,3 4,6 4,1 6,5 7,4 5,3 4,8
93
Fig. 2. Numărul şomerilor care au beneficiat de indemnizaţie de şomaj de 75% în anii
2001-2012, mii persoane Sursa: elaborat de autor în baza datelor preluate de pe www.muncii.ro
Politicile de diminuare a şomajului pot fi grupate în: - Măsuri care privesc direct şomerii, remarcându-se: măsuri de organizare a pregătirii
profesionale şi calificării şomerilor; facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă noi locuri de munca. În ultimii ani au dobândit o mare o importanţă măsurile pentru trecerea la noi forme de ocupare cu timp parţial sau cu orar tipic;
- Măsuri care privesc populaţia activă ocupată şi au ca scop prevenirea creşterii şomajului printr-o calificare adecvată a nevoilor şi totodată tind să diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active, precum şi îndepărtarea emigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine.
Studiile realizate în ţări care au reuşit în ultimii ani să creeze un număr considerabil de locuri de muncă reflecta următoarele:
A) crearea noilor locuri de muncă se realizează odată cu sporirea activităţilor economice; B) activităţile care concura la crearea noilor locuri de muncă sunt mai ales de natură
industrială; C) cu cât piaţa muncii este mai flexibilă, cu atât se diversifică oferta de locuri de muncă; D) are loc o reconsiderare a ocupării nesalariale şi neagricole. La noi în ţară, fenomenul şomajului a fost recunoscut oficial începând cu anul 1991, odată cu
intrarea în vigoare a Legii nr. 1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională.
Declinul şi dezechilibrele provocate de trecerea la economia de piaţă au determinat o adevărată explozie a şomajului în primii ani, culminând în anul 1994 când s-a înregistrat o rată a şomajului de 10,9% (sfârşitul anului). După acest an a urmat o perioadă de reducere, iar de la sfârşitul anului 1997 rata şomajului înregistrat a crescut, ca urmare a procesului de restructurare sau de lichidare a unităţilor economice neperformante (în mod special a sectorului minier), culminând cu o rată de 11,8% la sfârşitul anului 1999.
Şomajul a devenit un fenomen tot mai amplu, cu tendinţe de scădere în ultimii ani. Rata şomajului înregistrată de ANOFM în anul 1999 a fost de 11,8%, în 2000 a fost 10,5%, în anul 2001 a scăzut la 8,6%, iar în 2009 de 6,3%.
BIBLIOGRAFIE: 1. Gheorghe Manolescu şi colectiv, Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe,
Editura Economică, Bucureşti, 1997. 2. Gheorghe Ionesei: Mathematical models in economics, 2002, 96 p.
94
3. Gianini Orio, Liedtke M. Patrick, Dilema ocupării forţei de muncă şi viitorul muncii (Raport către Clubul de la Roma), Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
4. Gribincea A. Managementul afacerilor economice international. Chişinău: USM, 2011, 183 p. ISBN 978-9975-106-88-7.
5. Gribincea A., Bardan V., Epuras O. Global problem – substitution of traditional fuels. Economie şi sociologie, 2011, nr.3, Chişinău, 2011, p.47-57, ISSN 1857-4130.
6. Gribincea A., Crotenco Iu. Procesele migraţionale în Moldova şi perspectivele acestora. Republica Moldova – provocările migraţiei. Academia de Ştiinţe a Moldovei. (culegere de lucrări ştiinţifice). Chişinău: ÎEP Ştiinţa, 2010, 148 p.
7. Gribincea A., E.Bădărău, A.Negruţă. Procesele migraţioniste ca fenomen din spaţiul economic european. Analele ULIM, vol.7, Seria Economie, Chişinău: ULIM, 2008, p.48
8. Gribincea A., Negruţă A. Problemele actuale ale migraţiei. Republica Moldova – provocările migraţiei. Academia de Ştiinţe a Moldovei. (culegere de lucrări ştiinţifice). Chişinău: ÎEP Ştiinţa, 2010, 148 p.
9. Grigore Liliana, Piaţa muncii pe plan mondial, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2000. 10. Guzzini S., Realism şi relaţii internaţionale, Iaşi, Editura Institutului European, 2000, 472 p.
ТЕКСТИЛЬНАЯ ПРОМЫШЛЕННОСТЬ МОЛДОВЫ: РЕЗУЛЬТАТЫ,
ПРОБЛЕМЫ, ПЕРСПЕКТИВЫ
Александр ГРИБИНЧА, доктор хаб., проф., ULIM Елена ЧЕРНОВА, докторанд, ULIM
ABSTRACT. In the post-2005 era of liberalised international trade, textiles & clothing have
become a truly global industry, with the retailers and distribution firms being able to source product everywhere in the world. Apparel manufacturing as an industrial activity has been declining in the more industrialised countries for over 20 years and this process has speeded before 2008. As manufacturing moves to lower cost countries, Moldova remains an attractive proposition for investment in a sector which already accounts for 1.5% of the general GDP and 30% of the manufacturing GDP. The textile/apparel cluster employs over 21,000 workers and has become one of the leading exporting sectors in the country, while the Moldovan government is committed to the development of this key industrial sector possessing a largely untapped export potential. The country’s proximity to the EU is a key element among its strategic advantages as a supplier of textiles and apparel to consumer markets. A wide range of products can be produced in Moldova and many of them are. The group includes all types of knitted and woven apparel, lingerie and nightwear, protective clothing and carpets. More than 250 enterprises are active in the sector, many of them already figuring among the leading exporters of the manufacturing sector. The first stage in the process of participating in the international trade, begins usually with the acceptance of outward processing work from the target markets. This type of production is also known as CMT (cut, makeup and trim), or by its German name of “Lohn Arbeit”. Raw materials, trademarks and design all belong to the contractor, while the garment manufacturers’ sole value added is putting together the final product. Initially, it has certain advantages, such as low capital investment; rapid access to new technologies and developing of skilled labour. Margins are low, however, and successful companies involved in this production will move towards developing their own product and offering prospective clients a full package. In Moldova, many companies are already working for famous European brands, a fact that is reflected in the increasingly high export to such destinations as Italy, Germany, Romania & UK. New opportunities appear as manufacturing costs increase in other supplying countries, such as Bulgaria and Romania. The rapidly developing consumer market of the Russian Federation demands more garments every year. Its cultural and historical background can give Moldova an edge to improving market share there. It becomes almost imperative to develop new export markets, to increase the range of products and to strengthen the necessary skills to operate internationally.
95
Введение: Текстильная помышленность входит в состав ведущих мировых отраслей
промышленности значительно опережая такие отрасти как машиностроение, военно-промышленный комплекс, автомобилестроение и многие другие отрасли. Собственно текстильная промышленность охватывает прежде всего предильное, ткатцкое, кра-сильное производство, ковроткачество и изготовление различных покрытий из нату-ральных и синететических волокон. Развитие текстильной промышленности непос-редственно связанно с ростом населения Земли и с повышением его благосостояния.
Так потребление ткани и одежды в Европе за последние 20 лет увеличилось на 40%, в США на 70%, в Японии на 200%. В международной торговле сложился устойче-вый мировой рынок текстильной продукции. Мировой оборот по экспортно-импорт-ным операциям текстиля оценивался в 2010 году в 340 миллиардов долларов[6].
Основными экспортерами текстильной продукции являются: Китай, Индия, Гонконг, Южная Корея, Тайвань, Германия, Италия. Основными импортерами текс-тиля являются: США, Китай, Германия, Италия. Определенную позицию на рынках текстильной продукции занимает и Республика Молдова.
Исторический экскурс. Текстильная промышленность Молдовы начала развиваться после второй
мировой войны. В 1947-1960 гг были введены в строй трикотажные, валяльно-войлочная и чулочно-бельевая фабрики в Кишиневе; шелковый комбинат в Бендерах; текстильно-галантерейная фабрика в Оргееве. В 61-70 гг были построены текстильно-ткацкая и хлопко-прядильная фабрики в Бендерах, фабрика нетканных материалов в Кишиневе, трикотажно-бельевая фабрика в Рыбнице.
В последующие годы были построены трикотажно-швейная фабрика в Бельцах, крупнейший в Европе хлопчато-бумажный комбинат в Тирасполе, проведена реконс-трукция и расширение производственных мощностей шелкового комбината в Бендерах.
Предприятия текстильной отрасли вырабатывали хлопчато-бумажные, платель-ные, подкладочные, технические и мебельно-декоративные ткани, хлопчато-бумаж-ную пряжу, шелковые ткани, верхний и бельевой трикотаж, чулочно-носочные и перчаточные издения из хлопчато-бумажной, полушерстяной, чисто шерстяной пряжи и различных синтетических нитей.
Динамично развиваясь, текстильная промышленность Молдовы в 1990 году произвела 214млн. пог. м. тканей в том числе: хлопчато-бумажных 152,8млн. пог. м., шелковых 45,7млн. пог. м., шерстяной пряжи 7,7тысяч тонн, хлопчато-бумажной пряжи 31,6 тысяч тонн, ковров и ковровых изделий 5418 тыс. кв. м.[1]
В условиях системных трансформаций в связи с переходом на рыночную экономику текстильная промышленность Молдовы понесла существенные потери. Разорвались кооперированные связи с предприятиями-смежниками из бывших союзных республик, значительно сократились поставки сырья, сжались внутренний и внешние рынки, существенно возрос импорт дешевой текстильной продукции из Турции, Китая и.др. стран. Резко сократились объемы производства, часть предприятий были закрыты.
К 1995 году мощности по производству хлопчатобумажных тканей использо-вались только на 5%, по шерстяной однониточной пряже на 38%, по нетканным материалам на 9,6%, по трикотажным изделиям на 11%, по чулочно-носочным изделиям на 9,8%, по коврам и ковровым изделиям на 27,7%, по текстильной галантерее на 8,6%.[1,c 293-294]
Реструктуризация, модернизация и приватизация предприятий отросли проис-ходили в сложных условиях. Уникальный промышленный комплекс с сильной ин-
96
фраструктурой и развитой технической, организационной и научной основой Тирас-польский хлопчатобумажный комбинат Тиротекс сохранил статус государственного предприятия.
Его строительство началось в 1972 году и окончательно завершилось в 1982 г. В состав предприятия входят прядильно-ткацкая, отделочная, швейная фабрики, инже-нерно-технические и социальные службы. На предприятии занято около 3600 работаю-щих.Основные виды деятельности: производство пряжи, хлопчатобумажных и смесовых тканей, швейных изделий, трикотажного полотна и изделий из него. Выпускаемый ассортимент - суровые ткани, готовые ткани (набивные, гладкокрашеные, махровые, ткани с эффектом сжатости) трикотажное полотно, различные швейные изделия: постельный и столовый ассортимент, изделия из махры и трикотажа.
Предприятие оснащено современным технологическим оборудованием запад-ноевропейских производителей.
Система качества предприятия сертифицирована по международному стан-дарту ISO 9001 – 2000. Получено также международное подтверждение на соот-ветствие требованиям стандарта «Oeco-Tex Standart 100»
Годовой объем продаж составляет 112 млн.USD, из которых 56% приходится на экспорт. Продукция предприятия поставляется на рынки Австрии, Германии, Греции, Италии, Голландии, Швеции, Швейцарии, Португалии, Румынии, Польши, США. Кроме того, реализуется по каталогам QUELLE, ALDI, Jotex, Hemtex.[8]
Бендерский шелковый комбинат производит ткани из натурального и искусственного шелка, в том числе и жаккардовые, мебельно-декоративные ткани, фильтр-диагональ, вафельное полотно и столовое белье. Его мощность к 1990 году выросла до 50 млн. кв. м ткани в год при двухсменном режиме. Однако в условиях дефицита сырья на предприятии сложилась сложная финансовая ситуация. В декабре 2009 года было принято решение включить комбинат в состав ХБК Тиротекс, что позволит более эффективно работать и вести техническое перевооружение.
Индивидуальным проектом приватизации предусматривается осуществить модернизацию шелкового производства и техническое перевооружение, затратив на эти цели порядка 800 тыс. долларов США, а также инвестировать до 2012 года на пополнение оборотного капитала около 2 млн. долларов США.[7,9]
Кишиневская ковровая фабрика „Floare-Carpet” была основана в 1978 году и специализировалось на изготовлении высокоплотных ковров: чистошерстяных (100% шерсть) и шерстяных (80% шерсть и 20% полиамид). В настоящее время Floare-Carpet SA является лидером среди ковровых комбинатов стран-членов СНГ по технологии мощности производства, по показателям качества ковровых изделий и художествен-ного мастерства. Предприятие включает полный цикл производства ковров из овечьей шерсти – сырца и оснощенно современными технологическими линиями и станками ведущих мировых производителей Великобритании, Германии, Италии и Японии. Каждый ковер уникален и является авторской работой художников. Качество продукции подтверждено международным сертификатом EN ISO 9001, междуна-родными торговыми знаками WOOLMARK и WOOLBLENDMARK Международного секритариата по шерсти (International Wool Secretariat, IWS), а также рядом самых высоких наград на международных выставках и презенациях в Испании, Швейцарии, Великобритании и США. [10]
Фабрика “Covoare-Ungheni” была основана в 1980 году и производила ковры из шерсти и полипропилена. Практически все сырье для них импортировалось. В 2001 году совместно с Бельгийской компанией Unicorn Grup было создано сов-
97
местное молдобельгийское предприятие Moldabela SRL на котором работают около 400 человек. Ежегодное производство составляют порядка 3 млн. кв. м. ковровых изделий. Годовой объем продаж превышает 20 млн. USD. Предприятие внедрило систему качества EN ISO 9001: 2000. 90 % продукции поставляется на экспорт в Россию, Украину, Румынию, Казахстан, Польшу, Италию, Англию, Словакию, Болгарию, Сербию, Испанию, США, Канаду, Японию, Австралию и др.[14]
В 1998 году на базе фабрики верхнего трикотажа “Steaua” было создано совместное молдо- итальянское предприятие „Steaua-Reds” на котором в настоящее время работает более 250 человек.
Следуя современным направлениям моды предприятие производит полный спектр верхнего трикотажа для мужчин, женщин и детей: джемпера, жакеты, жилеты, шарфы, шапки, платья, юбки и др. Годовой объем продаж составляет около 2 млн. USD.
70 % продукции экспортируется в Италию, Болгарию, Россию и другие страны. Предприятие постоянно работает по заказам известных европейских фирм.[11]
В 1990 году Кагульское предприятие по производству трикотажных изделий “Tricon”, было реарганизованно в акционерное общество специализирующееся на производстве женских, мужских и детских трикотажных изделий, выпускаемых серийно и по заказу иностранных фирм из Австрии, Германии, Италии, Румынии и других стран . Ежегодно предприятие выделяет около 600 тыс. USD на модернизацию оборудования и совершенствование профессиональной подготовки работников. “Tricon” SA является постоянным участником международных конкурсов и выставок в Мадриде, Нью-Йорке, Лондоне и др. Его продукция высоко оценена покупателями и специальстами технологами.[14]
Наряду с ведущими предприятиями отрасли появился ряд новых небольших высокотехнологичных предприятий производящих высококачественные трикотажные изделия и швейную продукцию, среди них: Vasconi-textil SRL, Galanta, Croitor Tricot, совместное молдо-турецкое предприятие Infiniti, индивидуальное предприятие «Ольга Чебан» с популярной торговой маркой женского белья «Ravetti» и другие.[12, 13]
Методология исследования. Для анализа экспортно-импортых рынков текстиля и текстильных изделий
использованы экономико-статистические методы, методы сравнительного анализа, аналитические таблицы и графики. Информационной базой анализа является статистические данные Национального Бюро Статистики Республики Молдова и аналитические расчеты автора.
Эмпирические результаты. Текстильная промышленность Молдовы характеризуется высоким уровнем
экспортно-импортных операций. Объем внешней торговли текстилем и текстильными изделиями определяет совокупность товаров, составляющих предмет обмена между Молдовой и другими странами, увеличивающих или уменьшаюших материальные ресурсы страны в результате ввоза или вывоза. Текстиль и текстильные изделия относятся к XI разделу Гармонизированной Системы кодификации и описания товаров (Harmonized Commodity Description and Coding System (HS - 2002). Указаный раздел XI включает следующие группы: 50 – шелк; 51 – шерсть, тонкий и грубый волос животных, пряжа из конского волоса и ткань из конского волоса; 52 – хлопок; 53 – прочие растительные текстильные волокна; бумажная пряжа и ткани из бумажной пряжи; 54 – химические нити; 55 – химические штапельные волокна; 56 – вата, войлок; специальная пряжа; шнуры, веревки и изделия из них; 57 – ковры и прочие текстильные напольные покрытия; 58 – специальные ткани; материалы с
98
прошивным ворсом; кружева; гобелены; отделочные материалы; вышивки; 59 – Текстильные материалы, пропитанные с покрытием дублированные; текстильные изделия технического назначения; 60 – трикотажное полотно машинной и ручной связки; 61 – одежда и принадлежности одежды трикотажные; 62 – одежды и принадлежности одежды текстильные за исключением трикотажных; 63 – прочие готовые текстильные изделия.
Экономические процессы во внешнеи торговле Молдовы текстилем и текстиль-ными изделиями являются динамическими т.е. изменяющимися во времени. При этом течение этих процессов в той или иной мере зависят от их предшествующего состоя-ния.Динамизм может быть представлен соответствующей функцией, чаще всего нелинейной т.н. трендом. Другим показателем процесса является устойчивость, которая обычно в статистике отражается во временных (годовых) вариациях (отклонениях) от тренда. Чем меньше эти вариации, тем устоичевее процесс.
Динамизм и устойчивость экономических процессов и явлений во внешней торговле Молдовы текстилем и текстильными изделиями оказывает существенное влияние на её количественные и качественные характеристики, которые представ-ленны в таблице 1.
Таблица 1. Внешняя торговля Молдовы текстилем и текстильными
изделиями за 2000-2011гг. (млн. USD)
Годы Экспорт товаров всего
Текстиль и текст.
изделия
в % к итогу
Импорт товаров всего
Текстиль и текст. изделия
в % к итогу
Оборот текстиля и текст. изделий
Сальдо текстиля и текстильных
изделий 2000 471,64 83,40 17,68 776,53 77,49 9,98 160,89 5,91 2001 565,49 104,09 18,40 892,23 92,06 10,32 195,15 12,03 2002 643,79 107,47 16,69 1038,00 100,57 9,69 208,04 6,90 2003 789,93 123,66 16,41 1402,35 118,42 8,44 248,08 11,24 2004 985,77 170,09 17,26 1768,53 150,57 8,51 320,66 19,52 2005 1091,25 193,94 17,77 2292,29 179,86 7,84 373,80 14,08 2006 1051,62 228,28 21,70 2693,18 206,52 7,67 434,80 21,76 2007 1341,74 276,29 20,59 3689,52 249,59 6,76 525,88 26,70 2008 1591,18 313,94 19,73 4898,76 285,43 5,83 599,37 28,51 2009 1282,98 257,79 20,09 3278,27 244,39 7,45 502,18 13,40 2010 1541,48 267,69 17,36 3855,29 282,33 7,32 550,02 -14,64 2011 2221,60 292,49 13,16 5191,60 320,42 6,17 612,91 -27,93 Источники: http ://www .statistiсa .md, [1, 2, 3, 4, 5] расчеты автора, 2011 г.- предварительные расчетные данные.
Внешняя торговля Молдовы текстилем и текстильными изделиями осущест-вляется в основном на рынках стран Евросоюза стран СНГ и на рынках стран осталь-ного мира. При этом 70% экспортных продаж проводятся на рынках стран Евросоюза, 7%- на рынках стран СНГ и 23% на рынках стран остального мира. Что касается импорта, то рынках стран Евросоюза проводится 68% импортных закупок текстиля и текстильных изделий, на рынках стран СНГ- 4%, на рынках стран остального мира- 28%. Оборот внешней торговли текстилем и текстильными изделиями за 2000-2011 возрос в Молдове в 3,8 раза и составил 612,91 млн. USD в 2011 году, при этом экспорт текстиля и текстильных изделий увеличился в 3,5 раза а импорт в 4,1 раза.
В текстильной промышленности функционирует порядка 50-ти предприятий. На них работает свыше 15 тыс. человек. У текстильной промышленности Молдовы есть конкурентное приемущество по 3-м основным направлениям:
1. Располагая резервными производственными мощностями и относительно низкими затратами на оплату труда текстильная промышленность содержит привлекательное соотношение производительности и затрат.
99
2. Возможность быстрой реакции на внешние заказы. 3. Географическое положение Молдовы между востоком и западом определяющее
достаточно высокую скорость доступа к рынкам. Созданные совместно с иностранными партнерами текстильные предприятия
Молдовы показали заметные приемущества высокой производительности труда и качества выпускаемой продукции и в этом направлении текстильная отрасль Молдовы может служить эффективной экспортной платформой как для запада, так и для востока.
Следует также учесть, что текстильная промышленность является достаточно устой-чивой, что обосновано данными таблицы 1. Традиционно считается, что основными экспортными товарными позициями в Молдове по разделам Гармонизированной Системы является II раздел- Продукты растительного происхождения и IV Раздел Гармонизированной Системы- Готовые пищевые продукты; алкогольные и безалкогольные напитки; табак. На их долю 2000-2011 гг. приходилось от 30% до 50% объемов экспорта. Экспортный потенциал текстильной промышленности достаточно высок и в общей структуре экспорта гармонично дополняет вышеназванные группы.
Сравнительные данные по экспорту продуктов растительного происхождения, готовых пищевых продуктов, текстиля и текстильных изделий представлены в таблице 2.
Таблица 2. Сравнительные данные по экспорту продуктов растительного
происхождения, готовых пищевых продуктов, текстиля и текстильных изделий за 2000-2011гг ( млн. USD).
Годы Экспорт товаров всего
II- Продукты растительного происхождения
IV- Готовые пищевые продукты
XI- Текстиль и текстильные
изделия Сумма (3,4, 5) Колон. 6/2 в %
1 2 3 4 5 6 7 2000 471,64 65,86 198,40 83,40 347,66 73,71 2001 565,49 78,76 251,58 104,09 434,43 76,82 2002 643,79 106,07 267,36 107,47 480,90 74,70 2003 789,93 91,24 314,34 129,66 535,24 67,76 2004 985,17 119,97 345,88 170,09 635,94 64,55 2005 1091,25 131,90 395,97 193,94 721,81 66,14 2006 1051,62 136,49 276,37 228,28 641,14 60,97 2007 1341,74 162,87 275,97 276,29 715,13 53,30 2008 1591,18 210,09 311,91 313,94 835,34 52,53 2009 1282,98 263,88 281,01 257,79 802,68 62,56 2010 1541,48 340,71 316,94 267,69 925,34 60,03 2011 2221,60 391,98 337,22 292,49 1021,69 45,99 Источники: http ://www .statistica.md, [1, 2, 3, 4, 5] расчеты автора, 2011г.- предварительные расчетные данные.
Анализ данных таблицы 2 позволяет выделить значимость 3-х основных разделов (II, IV, XI) молдавского экспорта. Суммарный объем экспортных продаж по этим разделам за 2000-2011гг. возрос почти в 3 раза от 347,66млн. USD в 2000г до 1021,69 млн. USD в 2011 г. Несмотря на снижение удельного веса этих разделов в общем объеме экспорта с 70% в начале периода до 45% в 2011г., они продолжают оставаться ведущими на экспортных рынках Молдовы. Динамика основных раделов товарного экспорта Республики Молдова представлена на рис. 1.
100
050
100150200250300350400450
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
II- Продукты растительного происхождения IV- Готовые пищевые продукты
XI- Текстиль и текстильные изделия Series6
Series7 Series8
Рис.1. Динамика основных раделов товарного экспорта Республики Молдова. Источники: Таблица 2, разработка автора.
Выводы Проведенный анализ текстильной промышленности Молдовы позволяет сформулировать следущие выводы: 1. Несмотря на сложные условия переходного периода, текстильная
промышленность уже к 2000г. заняла одно из ведущих мест в структуре промышленного производства национальной экономики.
2. Текстильная характеризуется достаточно высоким уровнем устойчивости в кризисных ситуациях и способностью быстро востанавливать докризисные объемы производства и продаж.
3. В структуре национальной экономики Молдовы текстильная промышленность выступает как стабилизирующая отрасль по созданию рабочих мест и привлечению рабочей силы, как отрась производящая конкурентоспособные товары и обеспечивающая достаточно высокий уровень экспортных продаж.
4. Уже с 2000 г. текстильная промышленность вошла в тройку основных разделов молдавского экспорта на ряду с разделом II Гармонизированной Системы- Про-дукты растительного происхождения и разделом IV- Готовые пищевые продукты.
5. Текстильная промышленность представляет значительный интерес для инос-транных инвесторов в силу удобного географического расположения Молдовы, относительно низких издержек производства и приемлемой квалификации работающих. Ряд итальянских, немецких, бельгийских, турецких и других фирм создали в Молдове совместные предприятия текстильной промышленности. Этот позитивный процесс будет продолжаться и в последующие периоды.
БИБЛИОГРАФИЯ:
1. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinau: Statistisa, 2002. 525p. 2. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2009. Chişinau: Statistisa, 2009. 576p. 3. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2011. Chişinau: Statistisa, 2011. 564p. 4. Comerţul exterior al Republicii Moldova, 2001-2005. Chişinau: Statistisa, 2006. 791p. 5. Comerţul exterior al R.Moldova. Anuar statistic, 2006. Chişinau: Statistisa, 2007. 668p. 6. http ://www .textileworld.com
101
7. http ://www .cotton.ru 8. http ://www .tirotex.com 9. http ://www .nr2.ru 10. http ://www .floare-carpet.md 11. http ://www .steauareds.md 12. http ://www .vasconi.md 13. http ://www .ravetti.md 14. http ://www .sa.md/tricon
SECTORUL AGRICOL AL REPUBLICII MOLDOVA: REALITĂŢILE PRODUCŢIEI CEREALIERE
Olimpiu GHERMAN, dr., conf.univ.inter., UASM
ABSTRACT. The economic estimation of the production activity in agriculture represents an
economic category, which express the capacity to produce economic effects with lowest labour costs. Impact of the drought on crop and livestock production in 2012 is negative at the national level: North – moderatly affected, Centre – very affected and South - strongly and severly affected. Severe natural hazards affect Moldova on regular basis. There is a need to improve the coping mechanisms in drought prone areas and knowledge across the livestock and plant production sectors. Limmitted capacities of the local public authorities and other specialized units to cope with drought effects.
Agricultura joacă un rol important în economia Republicii Moldova, mai cu seamă în
ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, exporturile şi reducerea sărăciei. Agricultura contribuie cu peste 16,2% la PIB şi rămâne a fi cea mai importantă resursă de trai şi venituri în valută, urmând sectorul serviciilor (63,5%) şi cel al industriei (20,3%)3. Producerea şi procesarea agricolă generează aproximativ 50% din veniturile parvenite din export, fiind pe al doilea loc după remitenţe. În acelaşi timp, peste 30% din populaţia rurală activă sunt angajaţi în sectorul agricol.
Peste 40,7% din suprafaţa totală de terenuri sunt în proprietatea a 390.380 de producători agricoli individuali. Peste 59,6% din gospodăriile rurale sunt medii ca mărime (3-5 persoane), cu cel puţin un membru în etate (peste 60 de ani) şi o persoană cu vârsta de până la 17 ani. Solurile fertile şi precipitaţiile anuale oferă, în general, condiţii climaterice favorabile pentru cultivare, oferind şi oportunităţi pentru dezvoltarea sectorului agricol drept un adevărat promotor al creşterii economice.
Cu toate acestea, frecvenţa şi severitatea hazardurilor ce ţin de climă (grindina, îngheţurile, inundaţiile şi secetele) au crescut în mod semnificativ pe parcursul ultimului deceniu, având un impact negativ asupra dezvoltării agricole.
Impactul secetei asupra producţiei de culturi agricole este moderat la nivel naţional, variind de la un impact nu prea mare în nord până la un impact extrem în raioanele sudice (Taraclia, UTA Găgăuzia, Basarabeasca, Cahul şi Cantemir etc.), care reprezintă 11,7% din populaţia totală (420.000 localnici) şi 15,4% (5.217 km2) din teritoriul total al Moldovei.[2.pag.88]
Condiţiile microclimatice (expunerea) şi tipurile de sol (argilă sau sol nisipos) au jucat un rol semnificativ în efectele asupra producţiei agricole, indicând prezenţa unei secete fragmentate. Drept rezultat, majoritatea daunelor induse de secetă s-au concentrat în Sud.
3 http://www.indexmundi.com/moldova/economy_profile.html
102
Totuşi, segmentele aleatorii care au suferit impacturi severe din cauza secetei pot fi găsite şi în raioanele de nord şi centru.
Impactul secetei asupra populaţiei generale a Moldovei se vor percepe, mai cu seamă, prin preţuri sporite; în primul rând la cereale şi apoi pentru produsele de origine animală.
Populaţia rurală va suferi şi ea de pe urma veniturilor reduse şi costurilor sporite de investiţie. Nu se aşteaptă ca seceta să parvină cu efecte semnificative asupra securităţii alimentare. Totuşi, acest fenomen va avea o influenţă negativă extensivă asupra sărăciei rurale în ţară. Populaţia afectată poate fi divizată în trei categorii generale şi efectele secetei vor avea un impact diferit asupra fiecărui grup în parte, dând dovadă şi de proporţii diferite.
1.Liderii (companiile) care cultivă suprafeţe mari vor absorbi majoritatea daunelor provocate de secetă, deoarece vor obţine recolte reduse sau nici-o recoltă, însă oricum vor trebui să-şi acopere costurile de arendă şi să investească pentru sezonul viitor. Toţi liderii contactaţi au confirmat faptul că dispun de credite cu nişte dobânzi mari (20-24%), pe lângă faptul că au datorii faţă de prestatorii de diverse contribuţii (seminţe, pesticide, etc.) Majoritatea liderilor vor încerca să renegocieze condiţiile împrumuturilor cu creditorii lor (băncile comerciale).
Efectele secetei vor perturba într-o anumită măsură activitatea acestora şi planurile lor de investiţii. Totuşi, deoarece au investit enorm în echipament şi infrastructură până la moment, este mult probabil că aceştia vor continua să activeze. Sezonul 2013 va fi unul decisiv pentru fermierii mari, precum şi pentru configurarea sectorului agricol. Mulţi lideri nu vor putea să supravieţuiască două sau mai multe sezoane cu eşec. Retragerea eventuală a liderilor va afecta în mod semnificativ sectorul agricol şi zona rurală în general, deoarece localnicii rurali nu sunt prea predispuşi să se relanseze în activităţi semnificative de producere agricolă pe cont propriu.
În multe cazuri, liderii concurează pentru terenuri, însă sunt de asemenea şi multe zone mai puţin favorabile (cele predispuse la secetă şi zonele de frontieră), unde falimentul liderilor de fapt va însemna abandonul deplin al terenurilor de pământ.[3.pag.8]
2.Localnicii rurali care dau în arendă liderilor toate terenurile sau majoritatea terenurilor de care dispun. Deşi nu există cifre oficiale, în baza interviurilor s-a estimat că circa 70% (50-95%) din rezidenţii rurali aparţin categoriei date. Aceşti rezidenţi rurali de fapt nu sunt implicaţi în activităţi agricole (cu excepţia grădinilor de pe lângă casă şi a păsărilor de curte) şi beneficiază doar de pe urma arendării terenurilor şi ocupării pe piaţa muncii. Se pare că majoritatea din aceste gospodării se bizuie pe remitenţe pentru a-şi duce traiul.
Plăţile relativ mici în natură pentru arendă, în cazul scenariului celui mai bun (500 kg de grăunţe), contribuie cu o valoare estimată de 100-200 dolari SUA la bugetul anual al gospodăriei, astfel susţinând traiul acesteia într-o măsură limitată. Se pare că cantitatea/valoarea contribuţiei în natură depinde mai cu seamă de negocierile şi aranjamentele pe viitor între lideri şi localnicii rurali, serviciile asupra cărora se va conveni şi care vor fi prestate, locaţia terenului dat în arendă şi calitatea solului, cât şi de planurile pe viitor pentru cooperare şi suportul comun.
3.Producătorii agricoli mici şi medii: A treia categorie constă din fermieri care cultivă peste jumătate din terenurile lor, care deţin şeptel (deseori se suprapun cu primul grup) şi liderii de scară mică (până la 10 hectare). Se estimează că acest grup constituie între 10-30% din populaţia totală (în dependenţă de raion şi fiind în creştere de la sud spre nord). Aceşti fermieri mici şi medii vor fi cei care vor suferi cel mai sever impact. Pe lângă recoltele reduse sau pierdute, dânşii vor trebui să investească în producţia pentru următorul sezon şi/sau nutreţul pentru animale pentru a-şi menţine traiul. Se estimează că majoritatea deţinătorilor de şeptel câştig vreo 500-900 dolari SUA per cap per an, ceea ce contribuie
103
semnificativ la sustenabilitatea gospodăriei. Pe de altă parte, investiţiile în producţia pierdută, care reprezintă circa 500 dolari SUA per hectar, vor fi recuperate doar parţial din cauza recoltelor reduse. Cu toate acestea, fermierii oricum urmează să investească în producţia pentru sezonul viitor.
Deşi multe gospodării pot obţine împrumuturi mici, este puţin probabil că se va genera vreo creştere economică din cauza ratelor extrem de mari ale dobânzilor. Astfel, se estimează că anume acest grup va fi cel care va suferi de cele mai înalte nivele de reducere a stocurilor de animale şi abandon al terenurilor de pământ.
Sectorul producţiei zootehnice va fi cel mai afectat, deoarece preţurile pentru rezervele de nutreţuri pentru animale vor creşte, ceea ce va duce la rândul său la o reducere limitată a stocurilor de animale şi o creştere a preţului animalelor şi produselor animale.
Producţia cerealieră a ţării a suferit în anii recenţi de câteva dezastre naturale, cât şi de colapsul sub-sectorului de seminţe cerealiere. Unele din cauzele colapsului sub-sectorului semincer au fost fragmentarea terenurilor, utilizarea redusă a îngrăşămintelor şi protecţiei platelor, delapidarea şi necorespunderea echipamentului agricol, precum şi productivitatea redusă a muncii.
Pe lângă lipsa de umiditate pentru seminţele grâului de toamnă, care a germinat în toamna anului 2011, şi temperaturile foarte joase pe parcursul încolţirii grâului în primăvara anului 2012, seceta severă înainte de recoltare (iunie şi iulie 2012) a afectat advers grâul de toamnă plantat. Drept rezultat al acestei secete prelungite, recoltele de grâu au scăzut cu 19-31% (în dependenţă de surse), în comparaţie cu media multianuală de productivitate.
Reducerea dată a fost compensată parţial de calitatea înaltă a grâului recoltat în 2012 şi guvernul a anunţat că rezervele naţionale acumulate de cereale vor compensa reducerea volumului recoltei.
Deşi reducerea recoltei n-a fost drastică, oricum ar putea exista repercusiuni macro-economice, dacă vor fi necesare importuri mai costisitoare.
În conformitate cu estimările preliminare din partea MAIA, recoltele medii de grâu din 2012 s-au redus de la 2,32 tone per hectar (media de trei ani pentru 2009-2011) până la 1,7 tone per hectar4.
Figura 1. Recolta medie a grâului de toamnă (t / ha) în 2012 în comparaţie cu
media pe anii 2009-2011
4 (Nord – de la 2,6 la 2,4 t/ha, Centru – de la 2,02 la 1,40 t/ha, Sud – de la 2,23 la 1,3 t/ha)
104
În total, în 2012 s-au recoltat cu 165 mii de tone mai puţin5. Reducerea recoltelor de orz s-a estimat la circa 25 mii de tone6.
Figura 2. Recolta medie a orzului de toamnă (t/ha) în 2012 în comparaţie cu
media pe anii 2009-2011 Producţia de porumb a fost afectată puternic de secetă în sudul ţării, unde
productivitatea s-a redus în medie cu 86% în baza datelor agregate din observaţiile vizuale în teren şi datele statistice operative (în special în Taraclia şi UTA Găgăuzia). Producţia de porumb în regiunile centrale a scăzut cu 49%, pe când în părţile de nord a ţării, reducerea productivităţii a fost limitată.[1.pag.3]
În ceea ce priveşte recoltele (tone de grăunţe de porumb per hectar), reducerea medie a recoltei în raioanele de sud este de circa 2,4 tone per hectar, (0,2 tone per hectar recoltat) în raioanele centrale – 1,73 tone per hectar (0,7 tone per hectar recoltat) şi în raioanele de nord – 0,66 tone per hectar (2,26 tone per hectar recoltat). Se estimează că recolta medie obţinută va fi de 1,06 tone per hectar, ceea ce implică o reducere de 59% în comparaţie cu media multianuală (2009-2011).
În conformitate cu estimările preliminare ale MAIA, recoltele medii de porumb se vor reduce în 2012 de la 2,7 tone per hectar (media de trei ani pentru 2009-2011) până la 1,3 tone per hectar.
Figura3. Recolta medie de porumb (t/ha) în 2012 în comparaţie cu media pe anii
2009-2011 În conformitate cu estimările preliminare ale MAIA, recoltele medii de porumb se vor
reduce în 2012 de la 2,7 tone per hectar (media de trei ani pentru 2009-2011) până la 1,3 tone per hectar. 5 (Nord – 28,6 mii tone, Centru – 43,3 mii tone şi Sud – 93 mii tone) 6 (Centru – 6 mii tone şi Sud – 19 mii tone)
105
CONCLUZII 1. Agricultura joacă un rol important în economia Republicii Moldova, mai cu seamă
în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, exporturile şi reducerea sărăciei. Hazardurile naturale severe afectează părţi semnificative din teritoriul Moldovei în mod regulat.
2.Este necesar de perfecţionat cunoştinţele cu privire la metodologiile de a face faţă diferitor situaţii în agricultură în zonele predispuse secetei. Necesitatea dată a fost identificată la toate nivelele (lideri şi micii fermieri) atât în sectorul zootehnic, cât şi în cel al producţiei vegetale. Trebuie să fie promovate şi susţinute intervenţiile inovative de atenuare care au un efect direct asupra reducerii pierderilor. Acestea includ culturi noi, soiuri tolerante la secetă, tehnici agronomice, pregătirea şi depozitarea nutreţului şi silozului. Asistenţa tehnică şi ridicarea nivelului de conştientizare în domeniul dat sunt elementele cheie pentru asigurarea sustenabilităţii sectorului fermierilor mici.
3.Deşi impactul secetei a fost neuniform pe tot cuprinsul ţării, partea de sud a Moldovei a fost afectată în mod sever. Producţia de porumb s-a redus cu 86%, iar recoltele (tone de grăunţe de porumb per hectar) s-au redus de la 2,4 tone per hectar până la 0,2 tone per hectar. Pierderi similare au fost identificate şi pentru floarea soarelui.
4.Situaţia din regiunile centrale ale ţării şi în special din raioanele de nord este mai bună. Analiza datelor ne indică că producţia naţională de porumb pentru 2012 în Moldova va simţi o reducere de 30%, iar media naţională a recoltei de porumb se estimează la 1,06 tone per hectar, implicând o reducere de 59% în comparaţie cu medie multianuală (2009-2011). Situaţia în cazul florii soarelui este aceeaşi.
5.În sudul ţării (Găgăuzia, Taraclia, Basarabeasca, Cantemir şi Cahul) pierderile de porumb – utilizat mai cu seamă drept nutreţ pentru animale – cât şi starea pajiştilor grav afectate de secetă, ar putea avea un impact negativ semnificativ asupra şeptelului. Totuşi, masa verde prezentă pe lanuri în timpul evaluării (probabil deja uscată) a fost suficientă pentru producţia de siloz şi pentru a face faţă necesităţilor de nutreţ pe iarnă pentru toată populaţia de rumegătoare. Dacă fermierii ar fi ştiut cum să utilizeze această masă verde pentru siloz, situaţia ar fi putut să se îmbunătăţească uşor.
6.În baza surselor oficiale, seceta actuală nu va avea implicaţii importante asupra securităţii alimentare, ţinând cont de rezervele naţionale de grâu din 2011 (recolta din 2011 a fost foarte bună), pierderile limitate în cazul producţiei de grâu şi orz, şi faptul că cele mai afectate culturi sunt utilizate mai cu seamă pentru nutreţul animalelor (porumbul) sau drept culturi destinate vânzării (floarea soarelui).
7.Un impact economic va fi resimţit mai cu seamă în sudul ţării, care va afecta mai cu seamă traiul populaţiei rurale. Într-o măsură foarte limitată, aceste impacturi ar putea pune în pericol securitatea alimentară a micilor fermieri (între 10-30% de gospodării), deoarece pe parcursul evaluării s-a constatat că resursele au fost epuizate în mare măsură (culturile în faza de vegetaţie şi pajiştile), ceea ce implică oportunităţi limitate de a face faţă situaţiei create.
8. Acţiunile întreprinse de Guvern pentru a atenua impactul secetei, cum ar fi subvenţiile agricole, ar putea ajuta la prevenirea mecanismelor de rezistenţă faţă de situaţia creată, care ar putea avea consecinţe pe termen lung, cum ar fi reducerea stocului de animale sau abandonul cultivării terenurilor.
BIBLIOGRAFIE:
1. Informaţii operative ale Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare. Iunie-August 2012. 2. Anuarul statistic al Republicii Moldova.Chişinău, 2012. 3. Evaluare comprehensivă pentru aprecierea impactului secetei din 2012 în Moldova, August-
2012, MAIA-FAO.
106
SPAŢIUL RURAL - DEFINIŢII, CARACTERISTICI SPECIFICE, DELIMITĂRI ŞI FUNCŢII
Mariana PERJU, drd., UASM
ABSTRACT. There are ranges of rural area definition. According toEuropean Charter for Rural
Areas,the term "rural area" denotes a stretch of inland or coastal countryside, including small towns and villages, where the main part of the area is used for: agriculture, forestry, aquaculture and fisheries; economic and cultural activities of country-dwellers (crafts, industry, services, etc.); non-urban recreation and leisure areas [or natural reserves] and other purposes, such as for housing. In the article below have been studied some of rural area definitions, characteristics and functions. Also by the author it is proposed a definition for Moldavian rural area.
Noţiunile de” rural” şi ”spaţiu rural”sunt de un concept deosebit de complex, fapt ce a
generat o mare diversitate de păreri privind definirea, sfera de cuprindere şi componentele acestora. Potrivit unor specialişti se consideră spaţiu rural tot ceea ce nu este urban.
Robert Badouin, în cursul său de "Economie Rurale"[3], defineşte spaţiul rural în opoziţie cu spaţiul urban, desemnând prin acest concept "...zone caracterizate printr-o populare de o densitate relativ slabă şi prin preponderenţa activităţilor agricole”.
Lemoin F. consideră că spaţiul rural cuprinde „teritoriul naţional minus ceea ce este urbanizat, ceea ce constituie localităţile urbane şi activităţile industriale”. Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu comportă mari concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului.
Pierre George, definind ruralul prin raport cu urbanul arată că: „satul se opune oraşului; faptele de la sat sunt fapte rurale” ...”geografia rurală studiază satul şi nu numai agricultura” ...”satul fiind tema de visare a ţăranilor urbanizaţi care şi-au părăsit amintirile lor”.
I. Bold, E. Buciuman şi N. Drăghici în lucrarea “Spaţiul rural – definiţie, organizare, dezvoltare”[4] menţionează că : “Ruralulcuprinde toate activităţile care se desfăşoară in afara urbanului si cuprinde trei componente esenţiale: comunităţile administrative constituite din membrii relativ puţin numeroşi si care au relaţii mutuale; dispensarea pronunţata a populaţiei si a serviciilor colective; rolul economic deosebit al agriculturii si silviculturii.”
Din definiţiile prezentate mai sus se conturează cu preponderenţă spaţiul rural este prezentat (cu mici excepţii) sub aspectul unei zone aflate la polul opus de cea urbană, cu populaţie mai puţin numeroasă, îndeletnicirea de bază a cărora este agricultura. Însă conceptul de spaţiu rural este mult mai complex şi diferă de la o ţară la alta.
La nivel european, spaţiul rural ocupă 85% din suprafaţa teritoriului, cu decalaj pronunţat faţă de urban în asigurarea calităţii vieţii. În viziunea europeană satul are trei funcţii principale: funcţia economică (agricultură, silvicultură, industrie forestieră, artizanat etc.), funcţia ecologică (orientată spre conservarea resurselor naturale, spaţiilor verzi, mediului, peisajelor şi biodiversităţii) şi funcţia socio-culturală, menită să asigure şi să lărgească viaţa asociativă locală.”
Pentru definirea spaţului rural în Europa sunt folosiţi un şir de indicatori care cum ar fi cei prezentaţi în tabelul de mai jos:
Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale Ţara Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale Austria Comunităţi cu mai puţin de 5000 de locuitori Danemarca Aglomeraţiile cu mai puţin de 200 de locuitori
Franţa Comune conţinând o aglomeraţie de mai puţin de 2000 de locuitori, locuind în case învecinate sau la distanţă de nu mai mult de 200 de metri unele de altele
107
Grecia Populaţia municipalităţilor şi comunelor în care cel mai mare centru de populaţie are mai puţin de 2000 de locuitori
Islanda Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori Irlanda Aşezări cu mai puţin de 500 locuitori
Luxemburg Comune având mai puţin de 2000 de locuitori în centrul administrativ
Olanda Municipalităţi cu o populaţie mai mică de 2000 de locuitori dar cu mai mult de 20% din populaţia activ economică angajată în agricultură, excluzând anumite municipii rezidenţiale de navetişti
Norvegia Localităţi cu mai puţin de 200 de locuitori
Portugalia Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de 10.000 de locuitori
Suedia Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori.
Scotia Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de 1000 de locuitori
Spania Municipalităţi cu mai puţin de 2000 de locuitori Elveţia Comune cu mai puţin de 10.000 de locuitori
Sursa: Anuarul Demografic al Naţiunilor Unite (United Nations Demographic Yearbooks) În Rusia zonele rurale sunt considerate cele în care funcţiile principale leconstituie
agricultura, silvicultura, pescuitulşi activităţile industriale de prelucrare primarăa acestor ramuri. În alteţări (Anglia, S.U.A., Brazilia) definirea serealizeazăîn funcţie de ocupaţia preponderentăa majorităţii populaţiei active (dacăaceasta are o structurăneagricolă— ocupaţii în industrie, deservire, transporturi, cultură, învăţământ - localitatea este clasificatăca urbană, iar în caz contrar carurală. De asemenea, în S.U.A. în funcţie de procentajul populaţiei agricole, se disting categoriile de rural agricolşi ruralneagricol (rural farm, rural non farm).
Forma definitivă adefinitei spaţiului rural o întâlnim în Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare aConsiliului Europei cu privire la Carta europeană a spaţiului rural în următoarea formă: expresia (noţiunea) de"spaţiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizată pentru:
a. agricultură, silvicultură, acvacultura şi pescuit; b. activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie,
servicii etc.); c. amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau de rezervaţii
naturale; d. alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit) ". [9] Spaţiul rural se deosebeşte mult de celelalte forme de spaţii prin individualitateşi
autenticitate. Delimitările dintre spaţiul rural şi celelalte forme de spaţii au permis lui P.I. Otiman [7]formularea sintetică a unor caracteristici specifice:
1. Din punct de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole deţin ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existenţa şi a altor activităţi, dimpotrivă, silvicultura şi industria forestieră, au un rol esenţial în economia spa-ţiului rural, la care se adaugă turismul şi agroturismul de agrement, serviciile pentru popula-ţie etc. Cu toate acestea, economia spaţiului rural rămâne preponderent agricolă. Aici trebuie de menţionat că P.I. Otiman consideră agricultura drept “coloana vertebrală a ruralului”.
2. Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie în care activităţile sectoarelor primare deţin o pondere ridicată în economia acestuia. Alături de agricultură, procesarea produselor, silvicultura cu exploatarea pădurilor,
108
industria lemnului, industria casnică, producţia artizanală etc. vin să completeze economia spaţiului rural.
3. În ceea ce priveşte forma de proprietate, cea privată este predominantă. În zonele rurale proprietatea publică şi privată a statului este mult mai redusă, ea fiind constituită din păşuni, izlazuri, parcuri şi terenuri cu destinaţii speciale (rezervaţii, parcuri naţionale etc.).
4. O caracteristică importantă a spaţiului rural constă în densitatea redusă a populaţiei şi a mărimii aşezămintelor bine aerisite şi umane. Comunităţile umane din spaţiul rural au unele caracteristici specifice şi anume, raporturile interumane sunt mai bune şi întrajutorarea este mai frecventă. Locuitorii se cunosc între ei din toate punctele de vedere şi ierarhizarea lor se face ţinând seama de comportamentul în familie şi societate.
5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mai mulţi locuitori. Aerul mai curat, liniştea etc., guvernează majoritatea aşezămintelor rurale.
6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiurile şi cultura locală. Viaţa socială şi culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care alături de economie şi ecologie dă adevărata dimensiune a spaţiului rural.
7. Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii se bazează pe complementaritate faţă de agricultură dar aceasta nu exclude posibilitatea de înfiinţare a întreprinderilor mici şi mijlocii din alte domenii. Şi în acest caz, faptul că furnizează forţa de muncă disponibilă vine în complementarea economiei spaţiului rural.
8. Se apreciază că nu se poate pune semnul egalităţii între rural şi rustic, pentru că şi în domeniul rural acţionează legile progresului care impun o evoluţie în viaţa oamenilor din spaţiul rural.
Date fiind caracteristicile de mai sus, literatura de specialitate propune un şir vast de clasificări ale funcţiilor executate de spaţiul rural. Carta europeană a spaţiului rural, adoptată de către Consiliul Europei,sintetizează multiplele activităţi economice, sociale, culturale etc., care se desfăşoară în spaţiul rural în trei funcţii principale: economică, ecologică şi socio-culturală[9] .
- Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază, primară, care are ca obiectiv principal obţinerea produselor agricole şi a altor bunuri materiale realizate de ramurile productive din amonte şi din aval de agricultură, precum şi silvicultura, industria forestieră, artizanatul etc. Obţinerea acestor produse ar trebui să asigure oamenilor din spaţiul rural condiţii de viaţă satisfăcătoare. Funcţia economică este o funcţie complexă care cuprinde un număr mare de activităţi, în sensul că, spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă eminamente agricolă, ci ca o structură economică diversificată cu implicaţii sociale complexe care se referă, în principal la: posibilităţi de plasare a forţei de muncă în activităţi agricole, stabilitatea populaţiei şi, în special, menţinerea tineretului în spaţiul rural prin oferta de activităţi neagricole dar conexe acesteia, garantând în acest mod surse de venituri suplimentare pentru populaţia rurală; folosirea mai complexă a timpului de muncă secundar (parţial) al salariaţilor în exploataţiile agricole.
− Funcţia ecologică a spaţiului rural. Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale, exploatarea rapace a unor terenuri miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea acestora în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte reduse etc. au determinat apariţia şi intensificarea unuia dintre cele mai grave fenomene, şi anume “poluarea spaţiului rural” (sol, aer, apă), deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi producerea unui dezechilibru ecologic în foarte multe ecosisteme ale spaţiului rural.
109
− Funcţia social-culturală. Prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor şi celor intercomunitare spaţiul rural are un caracter social. Aşa cum s-a mai precizat, dimensiunile relativ reduse ale localităţilor, instituirea unor raporturi specifice între membrii comunităţilor, cunoaşterea reciprocă şi ierarhizarea socială sunt caracteristici ale rela-ţiilor din mediul rural. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane, unde este specific anonima-tul omului, în spaţiul rural toţi oamenii se cunosc între ei din aproape toate punctele de vedere. În acest cadru social, comportamentul omului – identitate a activităţii rurale, este total diferit de comportamentul omului – anonim din colectivităţile urbane. Acesta înseamnă că există diferenţe şi în ceea ce priveşte comportamentul între cele două comunităţi (rurală-urbană).
Literatura de specialitate autohtonă şi nici legislaţia în vigoare cu referire la acest subiect nu prezintă careva definiţii clare ale spaţiului rural. Astfel doar in Legea „Privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova”[1]sunt prezentate câteva noţiuni care au tangenţă cu subiectul în cauză şi anume:
- Satul este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populaţia rurală unită prin teritoriu, condiţii geografice, relaţii economice, social-culturale, tradiţii şi obiceiuri.
- Oraşul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decât satul din punct de vedere economic şi social-cultural care cuprinde populaţia urbană, cu structuri edilitar-gospodăreşti, industriale şi comerciale corespunzătoare, a cărei populaţie în mare parte este încadrată în industrie, în sfera deservirii publice şi în diferite domenii de activitate intelectuală, în viaţa culturală şi politică.
-Municipiul este o localitate de tip urban cu un rol deosebit în viaţa economică, social-culturală, ştiinţifică, politică şi administrativă a ţării, cu importante structuri industriale, comerciale şi instituţii din domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii şi culturii.Aici trebuie de menţionat că acelaşi document legislativ ne arată că în cadrul municipiului se includ un şir de sate din raza oraşelor.
Pentru a defini spaţiul rural al Republicii Moldova este necesar de a analiza principa-lele caracteristici socio-economice ale ţării.
Spaţiul rural din Republica Moldova cu cele 917 sate(comune), 659 localităţi din componenţa comunelor ocupă aproximativ 90 % din teritoriul ţării[10]. Aici locuiesc 2078,7 mii locuitori (cca 59 % din populaţia totală a ţării), iar populaţia ocupată constituie aproximativ 54 % din totalul pe ţară, dintre care 31,8% sunt încadraţi în agricultură. Totodată trebuie de menţionat că rata şomajului în spaţiul rural este mai mică şi constituie 2,6 % faţă de 6,8% în cel urban. Diferenţieri în structura pe vârste a populaţiei apar mai pregnant în profilteritorial, determinate de variaţia teritoriala a fenomenelor demografice si a mişcării migratorii a populaţiei. În mediul rural, ponderea populaţieivârstniceeste mai mare decât cea din mediul urban de 1,4 ori. Circa 12% din populaţiarurala a depăşitvârsta de 65 ani, iar în totalul populaţiei feminine rurale,ponderea femeilor vârstnice este de 14%. În mediul urban, vârsta medie apopulaţiei feminine este cu 2,9 ani mai mare decât cea a populaţiei masculine, iarîn mediul rural, diferenţa este de 3,3 ani.
Sub aspect economic, activităţile de bază a populaţiei din spaţiul rural sunt agricultura, economia vânatului, silvicultura, pescuitul, industria, construcţiile, comerţul, administrarea de hoteluri şi restaurante,transporturileşi comunicaţiile, administrareapublică, învăţământ, sănătate şi asistenţă socială şi alte activităţi. Totodată trebuie de menţionat că ponderea cea mai mare în structura producţiei agricole ( cca 48%) revine pe seama gospodăriilor populaţiei, fiind urmate de Întreprinderile Agricole (32%) şi Gospodăriile Ţărăneşti ( de fermieri) .
Reieşind din cele expuse, o definiţie completă a spaţiului rural pentru Republica Moldova ar putea fi prezentată astfel: “Spaţiul rural este arealul geografic care ocupă o parte considerabilă din teritoriul ţării, diferit de cel urban, în care îşi au habitatul o parte
110
considerabilă a populaţiei, dar cu o densitate relativ mică pe unitate de suprafaţă, ponderea cea mai mare în activitatea cărora o deţine agricultura, completată de alte activităţi non-agricole (procesarea produselor, silvicultura, industria lemnului, artizanatul etc.) şi prezintă un mediu social bazat pe unele tradiţii, obiceiuri şi raporturi specifice între membrii comunităţii”.
Din cele prezentate rezultă că evoluţia social-economică, precum şi prezentarea de fond a ţării depinde în mare măsură de eforturile depuse pentru valorificarea raţională a resurselor existente, elaborarea strategiilor pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii în spaţiul rural şi încurajarea diversificării activităţilor economice, precum şidezvoltarea complexă a spaţiului rural integrată dezvoltării de ansamblu a Republicii Moldova.
BIBLIOGRAFIE:
1. Legea Republicii Moldova Nr. 764 din 27.12.2001 privind organizarea administrativ-teritorială a RM.
2. Hotărârea Guvernului Nr. 282 din 11.03.2008 “Cu privire la aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare durabilă a complexului agroindustrial al Republicii Moldova (2008-2015)”
3. Badouin R. Economie rurale. Librarie Colin. Paris, 1971. 4. Bold I., Buciuman E., Drăghici N. Spaţiul rural – definiţie, organizare, dezvoltare. Timişoara,
Editura Mirton, 2003. 5. Dona I., Dobre C., Gergely S. Dezvoltare rurală. Bucureşti, 2005. 6. Matei C., Palade Gh. ş.a. Cartea verde a populaţiei Republicii Moldova. Editura Statistica.
Chişinău, 2009. 7. Otiman P.I., Dezvoltarea rurală în România. Editura Agroprint. Timişoara, 1997. 8. Palicica L.I, Palicica M. Resursele umane şi pregătirea forţei de muncă din mediul rural.
Editura Orizonturi universitare, Timişoara, 2005. 9. European Charte for Rural Areas (Carta europeană a spaţiului rural)http://assembly.
coe.int/ASP/Doc/XrefViewHTML.asp?FileID=7441&Language 10. http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Moldova_in_cifre/2011/Moldova_i
n_cifre_2011_rom_rus.pdf 11. http://www.onuinfo.ro/search/?q=asezare+rurala+clasificare
ECHILIBRUL ECONOMIC PE PIAŢA MUNCII DIN ROMÂNIA
George Octavian ROMANESCU, drd., ULIM (România)
ABSTRACT. The motivation of an analysis of these concepts includes at least the following arguments: firstly, they reflect the history of economic thought with its evolution up to full clearing of the issues that are correlated with the economic and scientific-technical development; secondly, the above mentioned concepts are an essential theoretical support for the practice of our transition period, which, although surprising, it may contain specific features and consequences specific to pre-capitalist era, primitive sometimes, that economic history has faced hundreds of years ago. Some researchers of the Romanian labor market prove to be, explicitly or implicitly, followers of views more or less relevant to the real situation of national economy and its prospects.
Echilibrul ocupării forţei de muncă este un segment al echilibrului general al
economiei, de aceea, pentru a contura mai bine problematica echilibrului ocupării forţei de muncă în contextul actual al economiei româneşti, este necesară o scurtă incursiune în teoria echilibrului economic. Conceptul de echilibru semnifică starea a unui sistem care, în absenţa unor perturbaţii externe, îşi poate menţine starea avută iniţial, ca o rezultantă a corelării unor factori care temporar nu se mai modifică. Echilibrul economic este o problemă foarte
111
complexă, greu de măsurat şi cuantificat, definit drept acea stare a sistemului pe care nici un agent economic nu doreşte să o schimbe sau starea pe care fiecare agent economic o consideră mulţumitoare, stare care sub acţiunea factorilor interni şi externi rămâne invariabila. Dar economia de piaţă este un sistem adaptiv, în continuă metamorfozare. Primul model matematic al echilibrului economic general îi aparţine lui Walras şi a fost elaborat la sfârşitul secolului trecut; după acesta, preocupările s-au accentuat şi au intrat în sfera “economiei matematice” ai cărei exponenţi de frunte au fost, intre alţii, şi Arrow şi Debreu. Experienţa economică a demonstrat că teoria echilibrului general nu este decât o construcţie logica ideală, fără o legătură imediată cu practica.
În continuare prezentăm premisele de la care au pornit întemeietorii teoriei echilibrului economic general, premise care, de cele mai multe ori, sunt inoperante: § toate variabilele economice sunt staţionare, ele rămân nemodificate, se refera la un
moment dat, fără a considera antecedentele şi consecinţele ulterioare; § sistemului economic are o structură organizaţională constantă (numărul şi compoziţia
organizaţiilor nu se modifica în timp); § sistemul economic se compune exclusiv din producători şi consumatori; § numărul produselor nu se modifica în timp; § cererea şi oferta coincid atât la producător, cât şi la consumator, iar preţurile nu le
influenţează; § randamentul factorilor este constant şi deci nu se schimbă nici ratele de substituţie; § profitul producătorului şi utilitatea consumatorului sunt maxime; § preferinţele nu se modifică; § producătorului îi este indiferent unde ajung produsele, iar pe consumator nu-l interesează
de unde îşi procură cele necesare; § preţurile sunt mereu aceleaşi.
Teoria echilibrului general vehiculează noţiuni cum sunt: preferinţe, utilitate, optim, cerere, ofertă, preţ, profit şi evident, echilibru. Echilibrul devine o rezultantă dependentă de mişcarea unor forţe ce acţionează pro şi contra unei anumite stări a fiecărei din categoriile menţionate. [3]
În tabelul 1 este prezentată efectivul salariaţilor din economie pentru perioada 2001-2012. Din datele prezentate în tabelul de mai jos observăm că efectivul salariaţilor din economie s-a micşorat cu 198 mii persoane în luna ianuarie 2012 faţă de luna ianuarie 2001, iar în în luna decembrie 2011 faţă de luna decembrie 2001 s-a micşorat cu 298 mii persoane.
Tabelul 1. Efectivul salariaţilor din economie în anii 2001-2012, mii persoane
Anii Ian. Febr. Mart. Apr. Mai Iunie Iulie Aug. Sept. Oct. Noie. Dec. 2001 4413 4447 4467 4485 4521 4529 4542 4546 4551 4544 4507 4470 2002 4314 4333 4377 4386 4397 4404 4405 4399 4395 4375 4353 4331 2003 4331 4348 4376 4393 4411 4420 4412 4416 4402 4390 4374 4333 2004 4359 4375 4404 4405 4423 4453 4456 4452 4449 4439 4432 4398 2005 4450 4500 4535 4551 4560 4577 4567 4563 4554 4538 4537 4501 2006 4556 4565 4582 4589 4604 4612 4617 4615 4608 4601 4603 4575 2007 4647 4671 4707 4715 4733 4742 4749 4746 4743 4741 4734 4717 2008 4765 4775 4803 4820 4829 4827 4833 4828 4834 4825 4791 4738 2009 4807 4762 4724 4693 4657 4618 4578 4537 4505 4463 4419 4367 2010 4333 4313 4302 4290 4278 4264 4247 4223 4194 4162 4146 4101 2011 4035 4096 4113 4130 4155 4185 4195 4198 4200 4201 4198 4172 2012 4215 4229 4257 4277
Sursa: Institutul Naţional de Statistică
112
Fig. 1. Evoluţia numărului de salariaţi din economie în anii 2001-2012, mii persoane Sursa: elaborat de autor în baza datelor preluate de pe www .muncii.ro
În tabelul 2 este prezentat numărul pensionarilor de asigurări sociale de stat şi agricultori în perioada 2001-2012. Media numărului pensionarilor de asigurări sociale de stat şi agricultori în anul 2001 a constituit 6192,4 mii persoane, iar în anul 2012 (mai) a constituit 5326,2 mii persoane.
Media numărului pensionarilor de asigurări sociale de stat în anul 2001 a constituit 4425,8 mii persoane, iar în anul 2012 (mai) a constituit 4702,3 mii persoane.
Tabelul 2. Numărul pensionarilor de asigurări sociale de stat şi agricultori în perioada
2001-2012, mii persoane ANII
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 (mai)
Numărul pensionarilor de asigurări sociale de stat şi agricultori
6192
,4
6212
,3
6141
,5
6069
,8
5677
,7
5638
,5
5575
,4
5531
,8
5518
,5
5504
,8
5421
,9
5326
,2
Numărul pensionarilor de asigurări sociale de stat
4425
,8
4.53
5,3
4569
,9
4.59
6,5
4.61
0,6
4.63
3,0
4.64
3,5
4.66
5,8
4.71
9,3
4768
,1
4775
,0
4702
,3
Sursa: elaborat de autor în baza datelor preluate de pe www.cnpas.org
113
Fig. 2. Evoluţia numărului de pensionari în perioada 2001-2012, mii persoane Sursa: elaborat de autor în baza datelor preluate de pe www.cnpas.org Ceea ce trebuie să nu pierdem din vedere este faptul ca noţiunile folosite de teoria
echilibrului sunt fiecare la rândul lor veritabile procese şi sisteme ce conţin o încrengătura de forţe şi variabile care acţionează în sensuri convergente sau divergente, cu viteze şi intensităţi diferite. În cea mai mare parte aceşti factori sunt definiţi vag, iar economia nu are încă instrumente potrivite pentru a le măsura. Efectele singulare şi mai ales cele de interacţiune sistemica sunt greu de cuantificat.
În cazul echilibrului, cei mai importanţi factori sunt “cererea”, “oferta”, preţul” şi noţiunea de“optim”. Un echilibru optim în sens parţial defineşte o stare a economiei căreia nu i se poate opune alta care să satisfacă în aceeaşi măsura toţi consumatorii. În condiţiile optimului paretian orice încercare de a ameliora situaţia unui agent economic faţă de o stare anume de echilibru se face prin înrăutăţirea situaţiei altuia sau altora (fapt cu atât mai valabil în condiţiile penuriei de resurse).
Norbert Wiener afirmă că o stare de echilibru nu este neapărat optimă tot astfel cum nu tot ce este optim ar fi şi echilibrat. În economie echilibrul sau dezechilibrul se reduc la raportul cerere-ofertă. Dacă cererea este egală cu oferta sau dacă cererea depăşeşte puţin oferta, se spune că există echilibru. Echilibrul ocupării forţei de muncă este o problemă atât de interes social căt şi de interes economic, de aceea trebuie dezvoltată problematica metodelor şi a instrumentelor de echilibrare a pieţei muncii.
Pentru aceasta trebuie definit conceptul de ocupare deplina a forţei de muncă şi conceptul de echilibru al ocupării. Noţiunile de ocupare şi ocupare deplină sunt mai noi în sfera categoriilor echilibrului economic. Până la Keynes se utiliza mai ales termenul de “mână de lucru”, acest factor nefăcând obiectul unor abordări în contextul echilibrului macrosocial. Conceptul de ocupare deplină a fost introdus de Beveridge în condiţiile specifice ultimului război mondial. Conţinutul acestuia este discutabil. Atunci când abordează ocuparea, unii autorii fac referiri numai la cei ce căuta un loc de muncă şi lasă la o parte problemele adaptării la cerinţe le locurilor de muncă existente. Într-o economie se vor găsi permanent persoane întruna din situaţiile următoare: § cei care doresc o activitate remunerata şi pot să o îndeplinească având capacitatea fizică
şi intelectuală necesară; § cei care doresc un loc de muncă remunerat, dar nu au fie capacitatea fizica, fie intelec-
tuală, necesare să răspundă unor nevoi ale societăţii sau dorinţelor acestora; § cei ce poseda capacităţi, dar nu doresc (încă) să găsească un loc de muncă;
114
§ cei care consumă, dar nu au încă venituri proprii şi care se pregătesc pentru viaţa activă; § cei ce au capacitate de muncă, dar nu participă la muncă şi consumă din venitul oferit de
sistemele de asistenţă socială (şomeri), aşteptând un loc de muncă; § cei ce consumă un venit rezultat în urma muncii anterioare (pensionari).
În general, cu toţii doresc să consume produse pe care societatea nu le poate obţine decât prin muncă. Pentru a consuma permanent sunt necesare venituri permanente. Echilibrul dintre masa de muncă, masa de bunuri şi venituri, privite ca fluxuri în timp şi spaţiu şi evident în structura, este o cheie a economiei ce trebuie permanent ajustată la variate efecte de închidere sau blocaj.
Echilibrul dintre munca necesară în societate şi venituri nu se face numai prin preţurile de consum, prin creşterea sau micşorarea acestora, întrucât în acest caz consumul fizic nu ar evolua sensibil. Este necesară mai ales creşterea permanentă a cantităţii şi calităţii muncii şi respectiv producţiei, în termeni fizici, ca veritabile pârghii de echilibru. O societate care ar urmări numai echilibrul prin valori (preţuri şi salarii), probabil ca s-ar confrunta permanent cu dezechilibre, cu presiuni şi penurie, chiar dacă numărul locurilor de muncă ale societăţii depinde de mărimea veniturilor şi modul în care se utilizează acestea. Ajustarea care intervine prin valori este imperfectă. Ar fi necesar un hazard extraordinar pentru a se asigura o coincidenţă generală între cererea şi oferta fizică şi valorică de muncă şi produse, dar şi o căutare permanentă a unui loc mai bine remunerat şi cu o activitate mai uşor de exercitat.
Mărfurile şi preţurile sunt supuse legilor pieţei, comparativ cu munca şi salariile, iar rezultatul neajustărilor îi afectează direct mai ales pe cei ce căuta anumite ocupaţii.
În concluzie, ocuparea deplina este de fapt o situaţie de echilibru precar. Starea de echilibru sau raportul între cerere şi ofertă impune următoarele cerinţe: ü toţi oamenii doresc şi au posibilitatea de a muncii şi câştiga din ce în ce mai mult; ü toţi oamenii desfăşoară munca pe care o doresc atât cât le este necesar; ü toţi oamenii efectuează munca pe care le-o cere societatea, în măsura în care o cer
interesele acesteia (respectiv ale pieţei); ü timpul individual afectat muncii se micşorează şi creşte timpul liber; ü veniturile pentru timpul de muncă prestat sunt din ce în ce mai mari sau nu scad
în termeni reali; ü timpul unitar pentru un produs oarecare se reduce mai rapid decât creste costul
salarial; ü nimeni nu are posibilitatea obţinerii de venituri fără muncă (cu excepţia titlurilor
de proprietate şi a veniturilor provenite din moştenire); ü în permanenţă cei ce ies din activitate trebuie înlocuiţi cu indivizi pregătiţi care să
dea acelaşi randament în muncă. Piaţa muncii este cea mai imperfecta dintre pieţe, cumulând toate defecţiunile
sistemului economic, toate distorsiunile celorlalte pieţe. De aceea, echilibrul ocupării nu poate fi judecat numai prin teoriile clasice, prin marginalism, prin keynesism, prin behaviorism, ci acestea se cer analizate în contextul evoluţiilor actuale.
Dacă cererea nu s-ar mişca continuu, dacă toţi oamenii unei ţări ar ajunge la un moment dat să fie pe deplin satisfăcuţi în cele mai inimaginabile dintre dorinţele lor încât să nu mai simtă nici o nevoie, s-ar ajunge la un echilibru perfect şi chiar la ceea ce ar însemna practic stagnarea. În asemenea situaţie "ideală" nu ar mai avea nici un sens să se mai vorbească de creşterea economică. O astfel de ipoteză ar presupune între altele ca nimeni nu se mai naşte, nimeni nu îmbătrâneşte, nimeni nu moare; cu alte cuvinte, mediul natural şi economic, factorul demografic, spaţiul şi timpul s-ar opri în loc. Totodată, resursele necesare producţiei bunurilor ar fi în cantităţi ce nu se modifică sub nici o formă, iar toate
115
condiţiile de desfăşurare a muncii şi a consumului nu sunt supuse la nici o schimbare. O astfel de stagnare a cererii este imposibilă. Tot astfel se poate argumenta şi imposibilitatea unei oferte rigide, mereu aceeaşi.
În realitate, dezechilibrele permanente între cerere şi ofertă, între nevoi şi resurse, între dorinţe şi posibilităţile de îndeplinire, constituie motorul creşterii economice, sensul logic şi pragmatic al acestui concept şi de altfel singurul suport al vieţii şi al muncii.
În permanenţă oamenii încearcă să depună un efort în muncă din ce în ce mai mic pentru a realiza produse din ce în ce mai multe şi mai bune.
Daca egalitatea între cerere şi ofertă este exclusă, nu înseamnă că o societate poate să accepte timp îndelungat mari presiuni ale cererii asupra ofertei.
Pentru o anume populaţie, la un anumit grad de dezvoltare tehnologică, la un anumit nivel al cunoştinţelor şi în raport de resursele naturale existente, de calitatea şi cantitatea acestora, posibilităţile de satisfacere a cererii sunt direct dependente de munca omenească pe care respectiva societate o depune structurat în diferite scopuri şi de randamentul sau productivitatea acesteia.
De regulă, daca cererea de consum este mare şi există resurse de muncă şi materiale corespunzătoare, oferta de forţa de muncă are tendinţa de a depăşi solicitările. O asemenea economie tinde ca prin productivitate tot mai înaltă să ducă la diminuarea cererii de muncă şi la apariţia şomajului. Dacă societatea nu poate satisface în totalitate cererea de bunuri, creşte cererea de muncă şi se reduce şomajul.
Astfel, între piaţa bunurilor de consum, a bunurilor de capital, piaţa monetar-financiară şi piaţa forţei de muncă regulile jocului au adeseori sensuri inverse şi determinări invers proporţionale. Logica economică impune că pentru o unitate de cerere din bunurile primelor doua pieţe să se folosească o parte tot mai mică dintr-o unitate a ofertei de muncă.
Actualmente în România se manifesta concomitent următoarele fenomene: a. oferta de forţa de muncă depăşeşte cererea cu cifre care oscilează de la cca. 120000 la
aproximativ un milion persoane; chiar dacă maximul este poate supraevaluat; b. cererea de produse înregistrează la anumite bunuri cote însemnate, fapt ce ar solicita
înainte de orice o cantitate de muncă suplimentară. Deşi există o asemenea cerere, munca depusă la nivelul întregii naţiuni, ca volum total în ore s-a diminuat sensibil, cu cca. o cincime;
c. deşi investiţiile sunt un factor esenţial al creşterii economice şi al ocupării, ele au scăzut. Scăderea este pusă pe seama lipsei de fonduri şi pe imposibilitatea existenţei unei orientări rapide în raport cu cererea. Piaţa muncii, în comparaţie cu celelalte pieţe, conţine mai puţine elemente stabile, de
echilibru. La toate acestea se adaugă dorinţa, motivaţia şi psihologia oamenilor ca subiecţi ai pieţei ce reacţionează de cele mai multe ori divergent în raport cu teoria, cu legislaţia sau cu programele de guvernare.
Echilibrul ocupării forţei de muncă este acea stare ideală sau doriţa prin care cererea corespunde cu oferta, judecată la diferite nivele.
Adaptarea factorului uman la cererea sectorului productiv sau neproductiv este dependentă de un complex de factori ce ţin de calitatea şi sistemului educaţional, ca şi de sistemele de recrutare-orientare şi selecţie profesională.
Dacă populaţia creşte, în condiţiile în care productivitatea şi consumul per capital rămân neschimbate, numărul celor ocupaţi va spori. În cazul în care populaţia cunoaşte accentuate procese de îmbătrânire sau de feminizare, în anumite activităţi se manifestă deficit de forţă de muncă, se cer investiţii şi creştere de productivitate.
Fiecare dintre acestea înseamnă un anume gen de muncă, de altă calitate şi calificare.
116
Dacă populaţia creşte şi creşte şi consumul iar productivitatea rămâne constantă sau chiar scade, în mod necesar cantitatea de muncă va creşte.
Asemenea alternative de mişcare spre echilibru a cererii de forţă de muncă se leagă strâns şi de factorii ofertei. În condiţiile amintite, apare ca o certitudine faptul că toate variantele se lovesc de limite tehnice, economice, biologice şi ecologice de susţinere la un moment dat şi previzibile pe un termen relativ scurt sau mediu.
Tranziţia tehnică, economică, ecologică şi demografică se află într-un anume echilibru sau dezechilibru în fiecare spaţiu geografic şi temporal.
Echilibrul ocupării forţei de muncă, acoperirea, acceptarea şi valorificarea ofertei de către posibilităţile de ocupare ale sistemului economic şi chiar creşterea cererii, este în plan general o condiţie a echilibrului social-politic. Dacă o societate nu este capabilă să răspundă permanent cu o cerere de forţă de muncă, în condiţiile în care există şi o masă de tineri (rezultat al unei politici demografice), aceştia au la îndemână trei posibilităţi: să migreze - ceea ce este o pierdere pentru ţară; să-şi irosească timpul în activităţi inutile sau chiar dăunătoare (consum de droguri şi alcool, prostituţie şi corupţie, furturi, comerţ la negru); să ceară - ca o alternativă limitată ce nu soluţionează problemele. Creşterea demografica în sine apare primordial ca un factor al ofertei. În fapt, prin inerţie şi prin nevoi este şi un factor al cererii de forţă de muncă. Dacă aceasta depăşeşte ritmul “natural” de mişcare a tehnicii, a resurselor, a productivităţii şi a posibilităţilor de retenţie şi absorbţie a sistemului economic, se vor creea presiuni asupra sistemului de învăţământ, al alocaţiilor ce fac obiectul politicii sociale pe piaţa muncii.
Dacă cerinţele unei societăţi cresc mai rapid decât capacitate a de susţinere a sistemelor sale, respectiva entitate este sortită prăbuşirii. Cererea de forţă de muncă reflectă vitalitatea şi viabilitatea unei economii, corectitudinea funcţionării mecanismelor sale. Creşterea economică privită ca factor al ocupării funcţionează în corelaţie cu tehnica, ecologia şi demografia.
Asigurarea locurilor de muncă pentru toţi cetăţenii apţi, în conformitate cu oferta şi disponibilitatea de a munci este un element fundament al strategiilor de dezvoltare. Aceasta constituie nu numai o condiţie a echilibrului social-politic, dar şi o transpunere în practică a principiului şi dreptului de proprietate.
BIBLIOGRAFIE :
1. Friedman Milton. Capitalism şi libertate, Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 1995. 2. Frunzeti T. Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi: Ed.Institutului European, 2006, 276 p. 3. Gardels N. Schimbarea ordinii pe glob, Bucureşti: Ed. Antet, 1998, 264 p. 4. Gilpin R. Economia mondială în secolul XXI, Iaşi: Ed. Polirom, 2004, 280 p. 5. Giurgiu A. Politica comercială şi comerţul exterior românesc în contextul integrării României în
U.E. teză de doctorat, Bucureşti: ASE, 2007, 585 p. 6. Gribincea A., E.Bădărău, A.Negruţă. Procesele migraţioniste ca fenomen din spaţiul economic
european. Analele ULIM, vol.7, Seria Economie, Chişinău: ULIM, 2008, p.48 7. Gribincea A., Globalizarea economică, Chişinău: Editura USM, 2002, 150 p. 8. Gribincea A., Negruţă A. Problemele actuale ale migraţiei. Republica Moldova – provocările
migraţiei. Academia de Ştiinţe a Moldovei. (culegere de lucrări ştiinţifice). Chişinău: ÎEP Ştiinţa, 2010, 148 p.
9. Gribincea A. Relaţii economice internaţionale şi integrare europeană, Chişinău: Editura USM, 2001, 82 p.
10. Guillochon B. Globalizarea o singură planetă, proiecte divergente, Bucureşti: Grupul Editorial RAO, 2003, 128 p.
117