COMANDAMENTE STRATEGICE OPERAŢIONALE

Ion GIURCĂ*

ABSTRACTOperational strategic commands were implemented in Romanian Armed Forces in 1877 when the Great General Staff Headquarters was established. In 1913 and during the Territorial Completing of Romania War (1916 – 1919) were developed Great General Staff HQ, the Group of Armies Command, and the Command of Transylvanian Troops. The Great General Staff HQ and the Group of Armies Command functioned temporary also during the World War II, the Great General Staff HQ carrying out the specific functions of an operational strategic command between August 23 and September 7, 1944. After the WW II, implementation of Great General Staff HQ and Field / Theater Command was considered as an option for employing wartime operational command structures at strategic level.

Organizarea armatei române a impus, ca necesitate obiectivă, constituirea organelor de analiză, sinteză, concepţie, planificare şi conducere a structurilor militare la pace şi război.

Pentru planificarea şi conducerea operaţiilor în timp de război, similar altor armate europene, s-a constituit Marele Cartier General, considerat a fi „organ de conducere strategică a forţelor armate care asigură conducerea şi coordonarea operaţiunilor militare conform hotărârilor comandamentului Suprem”.

Geneza Marelui Cartier General în armata română o reprezintă Corpul de Stat Major General al armatei Principalelor Unite, înfiinţat prin Înalt ordin de zi nr. 83; din 12 noiembrie 1859, care în anii următori, în timpul domniei lui Carol I (1866-1914), a cunoscut mai multe organizări.

În contextul evenimentelor politice şi militare din Peninsula Balcanică, generate de redeschiderea aşa numitei „probleme orientale”, în condiţiile iminentei confruntări militare între trupele ţariste şi cele otomane, concentrate deja la est de Prut şi la sud de Dunăre, prin Înaltul Decret nr. 959 relativ la comandamentul armatei române pe timpul concentrării, din 27/9 mai 1877, s-a constituit pentru prima dată aprilie dată în România Marele Cartier General:

Având în frunte pe domnitorul Carol I, iar ca şef de stat major pe colonelul George Slăniceanu, noua structură de conducere trebuia să asigure buna concentrare a armatei şi desfăşurarea operaţiunilor în funcţie de evoluţia situaţiei politice şi militare.

Conducerea efectivă a Marelui Cartier General a revenit, conform Înaltului Decret nr. 981, din aceeaşi zi, colonelului George Slăniceanu, şeful Statului Major al armatei, care „va subscrie din ordinul nostru, toate ordinele generale şi particulare relative la comandamentul armatei”.

În perioada acţiunilor armatei române la nord de Dunăre, Marele Cartier General instalat la Poiana Mare, a condus operaţia de acoperire pentru interzicerea trecerii (forţării) fluviului de către trupele otomane, asigurării libertăţii de acţiune pentru marile unităţi ruse în vederea concentrării în sudul României şi mobilizării armatei române.

După înfrângerea suferită de către trupele ruse în faţa Plevnei în luna iulie 1878, în urma solicitării Marelui Duce Nicolae, comandantul trupelor ruse din Balcani, Armata de operaţii a trecut Dunărea şi s-a concentrat în zona devenită un important obiectiv strategic pentru beligeranţi.

Concentrarea majorităţii forţelor armatei române în zona Plevnei a impus mutarea succesivă a Marelui Cartier General la Corabia, Muselim Selo, Bresaliţa şi Koivloveca.

Prin numirea lui Carol I comandant al Armatei de Vest, constituită din trupe ruse şi române, în vederea cuceririi Plevnei, şef al Marelui Cartier General român a fost numit generalul Alexandru Cernat, având ca şef al Statului major al armatei, succesiv, pe coloneii Constantin Barozzii şi Ştefan Fălcăianu.

În perioada acţiunilor armatei române la sud de Dunăre, august 1877 – martie 1878, Marele Cartier General a planificat şi condus, simultan sau succesiv, acţiunile trupelor destinate cuceririi Plevnei, Griviţei, Vidinului şi Belogradcikului. În ultima parte a acţiunilor împotriva trupelor otomane Marele Cartier General era instalat la Calafat. Deşi în martie 1878 acţiunile armatei române la sud de Dunăre au încetat, ca urmare a înfrângerii Imperiului otoman, diviziile din zona Vidin fiind trecute pe teritoriul naţional, în contextul unor dispute cu conducerea politică şi militară a Imperiului ţarist, Marele Cartier General a continuat să funcţioneze până la 29 iulie/1 august 1878, când armata a fost demobilizată.

Deşi aflată la începuturile existenţei sale, structura operaţională de conducere strategică, cu greutăţile inerente oricărui început, a condus cu succes operaţiunile planificate.

Războiul pentru Independenţă (1877-1878), prima mare confruntare a armatei române moderne, a evidenţiat necesitatea unei structuri complexe a Statului Major General, care să genereze resursa umană pentru Marele Cartier General, considerat a fi organizat astfel încât să răspundă cerinţelor reale şi complexe ale viitoarelor confruntări armate.

Această cerinţă obiectivă s-a materializat până la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin crearea Marelui Stat Major (1882), adoptarea Regulamentului serviciului de stat major (1884), modificat în anul 1891, urmat de elaborarea în anul 1895 a Legii asupra serviciului de stat major, care a reglementat aspectele legate de: studiul organizării militare; pregătirea lucrărilor relative la război (proiecte de operaţiuni); mobilizarea şi concentrarea armatei; reglementarea diferitelor servicii necesare operaţiilor armatei în campanie; colaborarea cu comandamentele marilor unităţi în acţiunea lor, în timp de pace cât şi la război.

Legea din anul 1895 a devenit aplicabilă pe deplin abia în anul 1899, odată cu aprobarea Regulamentului asupra legii serviciului de stat major prin care s-au stabilit

cu claritate: atribuţiile generale ale serviciului de stat major; atribuţiile speciale ale şefului de Stat Major General al armatei, subşefului de Stat Major General, s.a.

Pentru prima dată în cadrul normativ al armatei se preciza că în timp de război, Marele Stat Major organiza o parte activă care devenea Statul Major General al Armatei, pe lângă comandamentul suprem sau comandantul de căpetenie (regele) al armatei mobilizate.

Regulamentul din anul 1899 a prevăzut cu claritate, pentru viitor, structurile de conducere în timp de război ale armatei: Ministerul de Război, Statul Major General (real Marele Cartier General) şi Marele Stat Major (partea sedentară), fiecare având atribuţii concrete, evitându-se, astfel, suprapunerile şi paralelismele. Şeful de stat major al armatei mobilizate (şeful Marelui Cartier General) avea ca atribuţii principale: este interpretul conceptelor şi organul autorizat al comandantului suprem de căpetenie, pentru darea tuturor ordinelor către comandanţii diferitelor unităţi şi şefii diferitelor servicii, prin care urmează a se duce la îndeplinire voinţa şi intenţiile şefului armatei; are autoritatea asupra tuturor serviciilor care depind de Comandamentul armatei, prescrie dispoziţiile necesare pentru ca ele să funcţioneze în acord cu operaţiile ordonate de comandantul suprem sau căpetenie al armatei.

Primii ani ai secolului al XX-lea au marcat, necesar şi firesc, apariţia unor noi reglementări în privinţa organizării şi funcţionării comandamentelor strategice operaţionale – Legea pentru serviciul de stat major (1909), Legea relativă la modificarea unor articole din Legea pentru serviciul de stat major din anul 1909 (1912).

Resursa umană a Marelui Cartier General, stabilită prin planul de mobilizare provenea, în cea mai mare parte, din ofiţerii care încadrau la pace Marele Stat Major.

Între aceştia, parte au lucrat şi cunoşteau, în totalitate sau secvenţial, proiectele de operaţiuni elaborate de către Marele Stat Major român începând cu anul 1900, care la război trebuiau puse în aplicare. Până în anul 1913, când armata română a fost angajată în cel de al doilea război balcanic, Marele Stat Major a elaborat: Memoriul asupra proiectului de operaţiuni în cazul unui război cu Rusia – Ipoteza A (1900); Memoriul asupra concentrării armatei române în cazul unui război cu Bulgaria – Ipoteza B (1903); Memoriul privitor la îndrumarea operaţiunilor armatei române în cazul că ar intervenii în conflictul sârbo-bulgar (1913); ultimul sub îndrumarea şefului Marelui Stat Major – generalul Alexandru Averescu.

Măsurile pregătitoare pentru o eventuală implicare a României într-un război s-au amplificat începând cu anul 1912, când în Balcani a izbucnit conflictul dintre Imperiul otoman şi statele sud-dunărene (Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Grecia), gestionat diplomatic de către puterile europene, care au determinat încetarea ostilităţilor în primăvara anului 1913 şi semnarea preliminariilor păcii la 17/30 iunie.

Pe fondul conflictului de la sud de Dunăre, Marele Stat Major român a acordat atenţie deosebită pregătirii mobilizării armatei şi Marelui Cartier General, elaborând două documente operative importante: Instrucţiuni confidenţiale pentru mobilizarea anului 1913-1914 şi Instrucţiuni asupra mobilizării Marelui Cartier General al Armatei.

Conform instrucţiunilor, de mobilizare, Marele Cartier General, ca structură de conducere a operaţiilor militare în timp de război, trebuia să cuprindă partea activă şi cea sedentară:

Organizarea Marelui Cartier General conform Planului de mobilizare pentru anul 1913/ 1914

Dintre elementele componente ale părţii active: Comandamentul de căpetenie, Serviciul de stat major, Serviciul tezaurului, Serviciul telegrafo-poştal şi Serviciul cartierului general, se mobilizau de către Marele Stat Major, responsabilitatea revenind Secţiei a 2-a.

Celelalte servicii se mobilizau separat, prin grija Consiliului de revizie pentru justiţia militară şi de către unele direcţii din Ministerul de Război, pentru inspectoratele artileriei şi geniului, serviciul sanitar şi intendenţei.

Sarcini de mobilizare a Marelui Cartier General reveneau şi Şcolii Superioare de Război care trebuia să asigure constituirea Serviciului Cartierului General.

Timpul de mobilizare a Marelui Cartier General era de opt zile, astfel:

Ziua Activităţi ce se desfăşurau

I

La ora 09.00 – şefii de serviciu din ordinea de bătaie a MCC se prezentau la MStM; stabilirea nevoilor de materiale pentru 3 luni de campanie şi achiziţionarea lor; luarea măsurilor de asigurare a mobilizării serviciului telegrafo- poştal şi tezaurului (intrau în funcţiune în ziua a 6-a).

II Se continuă mobilizarea birourilor MCG

III-IVPrimirea personalului, cailor şi trăsurilor. Se rechiziţionează pentru MCG 9 automobile prin Corpul automobiliştilor voluntari, 10 motociclete şi 10 biciclete, care vor fi aduse la Şcoala Superioară de Război

V Continuă primirea resurselor umane şi materiale

VISe termină mobilizarea birourilor şi serviciilor. Şefii de servicii se prezintă la MStM pentru a primi instrucţiuni

VIIExecutarea unui marş de cel puţin 10 km pentru verificarea stării tehnice a trăsurilor şi harnaşamentului

VIIIMăsuri pentru încărcarea trăsurilor, procurarea subzistenţelor necesare marşului pentru oameni şi cai, stabilirea programului îmbarcării şi formării cartierului

IXMCG complet mobilizat este gata pentru îmbarcare sau funcţionare pe loc

Documentul nu preciza dacă mobilizarea Marelui Cartier General se executa înaintea, pe timpul sau după declanşarea mobilizării generale.

Cel de al doilea Război Balcanic a izbucnit la 17/30 iunie 1913 când Bulgaria, bazându-se pe împrejurările internaţionale şi pe forţa pe care o dovediseră armatele sale, a atacat Serbia şi Grecia fără declaraţie de război.

Noua situaţie creată, pericolul ruperii echilibrului în Balcani, a determinat guvernul de la Bucureşti să ordone mobilizarea generală.

La 20 iunie/3 iunie 1913, ora 9, Titu Maiorescu – primul ministru al României, a comunicat regelui că deoarece războiul în Balcani a reînceput, este cazul de a ordona, chiar în acea zi, mobilizarea. La ora 17, decretul a fost semnat, mobilizarea desfăşurându-se conform instrucţiunilor elaborate din timp, începând cu noaptea de 22-23 iunie/5-6 iulie 1913.

Aşa cum subliniază documentele vremii, România a intrat în cel de al doilea război balcanic din considerente de ordin politic, militar, naţional şi economic.

Trebuie precizat că pregătirea politică şi morală a războiului din anul 1913 a fost o reuşită. Elocvente în acest sens au fost manifestările de pe străzile Bucureştiului din ziua de 20 iunie/3 iulie 1913, dar mai ales răspunsul prompt al rezerviştilor la ordinul de mobilizare.

În noaptea de 22-23 iunie/5-6 iulie 1913, a început mobilizarea armatei române, acţiune executată până la 28 iunie/11 iulie 1913, când primele unităţi au trecut în Bulgaria.

Concomitent cu mobilizarea Marelui Cartier General, Marele Stat Major a condus, prin secţiile şi birourile care urmau a intra în compunerea organului de conducere strategică la război, trecerea de la starea de pace la cea de război cu marile unităţi existente, înfiinţarea de noi mari unităţi, acoperirea frontierei de sud, concentrarea forţelor umane şi materiale în raioanele stabilite în planul de campanie.

Într-un timp scurt, care a surprins armata bulgară, trupele române au fost gata de luptă, fiind mobilizaţi în cadrul armatei de operaţii, părţii sedentare şi trupelor teritoriale 509520 de ofiţeri şi trupă.

Grupată în 5 corpuri de armată cu 15 divizii infanterie (din care 5 în rezervă), 3 brigăzi de rezervă, două divizii cavalerie şi o brigadă călăraşi, armata română a acţionat între 27 iunie/10 iulie – 14/27 august 1913, când trupele noastre au revenit la nord de Dunăre.

În perioada menţionată Marele Cartier General, constituit în structura stabilită prin planurile de mobilizare, a condus Armata de operaţii în acţiunile din Bulgaria în condiţii optime.

Şeful Marelui Cartier General, şeful Marelui Stat Major în timp de pace, generalul de divizie Alexandru Averescu, a avut posibilitatea să-şi aplice concepţiile privind întrebuinţarea forţelor conform planurilor de campanie elaborate şi adaptate situaţiei concrete din vara anului 1913.

Laborioasa activitate a Marelui Stat Major şi Marelui Cartier General în vara anului 1913 s-a concretizat în: actualizarea planurilor de operaţii şi mobilizare, în acord cu situaţia concretă de pe fronturile din Balcani şi resursele ţării: mobilizarea comandamentelor, unităţilor şi marilor unităţi, concomitent cu trecerea la acoperirea pe Dunăre: punerea în aplicare a planurilor de transport ale trupelor şi actualizarea lor în funcţie de nevoile determinate de concentrarea forţelor în două raioane situate la mare distanţă, din care unul peste un obstacol de importanţă strategică (Dunărea); concentrarea forţelor în raioanele stabilite şi pregătirea trecerii Dunării: conducerea

operaţiilor militare pe cele două direcţii: Medgidia, Negru Vodă, Varna şi cea de pe valea Iskerului spre Sofia; evacuarea teritoriului Bulgariei şi trecerea trupelor la nord de Dunăre; demobilizarea armatei şi trecerea la starea de pace.

Privită în ansamblu, campania din Bulgaria în vara anului 1913 a fost una de scurtă durată, caracterizată prin acţiuni de mişcare cu o durată a luptelor redusă, cu angajarea unor acţiuni care nu au depăşit nivelul tactic.

Chiar în aceste condiţii, ea se înscrie în domeniul strategic al artei militare, având în vedere: cantitatea de forţe şi mijloace angajate, amploarea spaţială, temporală şi rezultatul acţiunii, care a fost hotărâtor pentru încetarea operaţiunilor militare de către Bulgaria la 28 iulie/10 august 1913.

Conducerea acţiunilor s-a exercitat de către Marele Cartier General, care, datorită schimbărilor dese de situaţii a fost nevoit, între 23 iunie/6 iulie - 22 august/4 septembrie 1913 să se instaleze în diferite puncte astfel:

Structura de conducere

Loc de dislocarePerioada

(stil vechi)

M.C.G.

Bucureşti 23 iunie – 3 iulieCorabia 3 - 12 iulie

Turnu-Măgurele 12 - 13 iulieSamovit (Bulgaria) 13 – 14 iulie

Cerveni Preg (Bulgaria) 14 – 16 iuliePlevna 16 iulie – 10 august

Turnu Măgurele 10 – 19 augustZimnicea 19 – 22 august

Acţiunile desfăşurate de armata română în campania din vara anului 1913 au fost, fără îndoială, un succes.

Evaluarea trebuie făcută realist, avându-se în vedere că în ceea ce priveşte angajarea luptelor nu sunt elemente care să permită desprinderea unor concluzii certe.

Analiştii militari ai vremii şi cei din deceniile următoare, au sesizat însă şi o serie de carenţe ale organismului militar în anul 1913: comandamentele de mari unităţi create la mobilizare au dovedit o slabă coeziune şi capacitate de rezolvare a situaţiilor în timp scurt şi eficient; lipsa mare de cadre active şi de rezervă; slaba pregătire a cadrelor din rezervă; încadrarea necorespunzătoare a statelor majore de divizie şi brigadă; insuficienta organizare şi slaba funcţionare a serviciilor determinată, în principal, de excesiva centralizare; numărul redus al mijloacelor de transport; disproporţia dintre efectivele la pace şi cele la război; slaba dotare cu armament şi tehnică militară atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ; organizarea şi dotarea necorespunzătoare a serviciului sanitar; capacitatea redusă a economiei româneşti, în special a industriei, de a asigura necesarul pentru armată, la pace şi război.

Modul de asigurare a armatei cu cele necesare, capacitatea combativă a acesteia în anul 1913, trebuia să constituie motiv de analiză şi prilej de a pune în atenţie nevoile ei stringente, în condiţiile în care armatele europene parcurgeau un rapid proces de înarmare cu mijloace de luptă moderne, ce asigurau mobilitate sporită şi putere de foc.

Concluziile au rămas, din păcate, o constatare acoperită de satisfacţia victoriei politice şi militare.

Când deasupra Europei norii războiului începeau să se adune, la Bucureşti o letargie domina viaţa politică, iar preocupările pentru punerea la punct a lipsurilor constatate erau ca şi inexistente.

La Marele Stat Major, viaţa reintra în normal, secţiile şi birourile şi-au reluat activitatea cotidiană, în timp ce la operaţii şi mobilizare se lucra în acord cu concluziile desprinse din modul de aplicare şi viabilitatea planurilor elaborate, aducându-se corectivele necesare.

Marele Cartier General în perioada Războiului de Întregire

Declanşarea primei conflagraţii mondiale în vara anului 1914, evoluţia situaţiei politice şi militare internaţionale în primii doi ani de război a impus României adoptarea unei decizii tranşante în privinţa scopurilor sale imediate şi de perspectivă, în acord cu interesul naţional.

Negociind intrarea României în război, primul ministru al României I. I. C. Brătianu a impus viitorilor aliaţi condiţiile care corespundeau aspiraţiilor şi intereselor naţionale, astfel că, aşa cum însuşi şeful executivului de la Bucureşti aprecia „Noi nu am intrat în război ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în război ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi”.

Asumându-şi riscul deciziei de semnare a Tratatului de alianţă şi a Convenţiei militare din 4/17 august 1916 cu Anglia, Franţa, Italia şi Rusia, conştient de lipsurile cu care armata română se confrunta, I. I. C. Brătianu arăta că: „chiar de am fi bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”.

Decizia politică luată la 4/17 august 1916 şi prevederea ca România să atace Austria – Ungaria cel mai târziu la 15/28 august, nu a surprins structurile de conducere ale armatei.

Intrarea în război era pregătită în detaliu, punerea în aplicare a planurilor de mobilizare şi a uneia din ipotezele de război fiind o chestiune deja de rutină.

Marele Cartier General în campania din anul 1916

Punând în aplicare prevederile documentelor încheiate la 4/17 august 1916, în noaptea de 14/27 spre 15/28 august s-a decretat mobilizarea armatei române.

Conform planurilor elaborate, din punctul de vedere al organelor de conducere superioară a armatei, a fost mobilizat Marele Cartier General, s-a constituit Marele Stat Major (Partea sedentară), iar Ministerul de Război a rămas într-o structură specifică la război, cu sarcini şi atribuţii bine precizate.

Alături de aceste comandamente au mai fost mobilizate structurile de conducere ale armatelor, corpurilor de armată şi înfiinţate altele noi.

Mobilizarea Marelui Cartier General trebuia să se execute în conformitate cu Instrucţiunile asupra mobilizării Marelui Cartier General al Armatei, valabile pentru anii 1916/1917 care prevedeau: mobilizarea Marelui Cartier General (partea activă şi sedentară) şi a cartierelor generale de armate se execută la Statul Major General; partea activă a Marelui Cartier General se mobiliza de către Secţia 3, cu excepţia Comandamentului General al Etapelor care se mobiliza de către Secţia 4 şi Serviciul

Ataşaţilor Militari, care se făcea de către Secţia 1; partea activă trebuia să fie alcătuită din patru eşaloane, cu un număr diferit de secţii, birouri, servicii şi formaţiuni; partea sedentară trebuia să fie mobilizată de Secţia 1; pentru buna funcţionare a diferitelor secţii şi birouri, încă din prima zi de mobilizare secţiile 1 şi 2, cât şi Comandamentul General al Etapelor, trebuiau să se instaleze în localul Marelui Stat Major şi într-o parte din localul Şcolii Superioare de Război.

Mobilizarea Marelui Cartier General s-a executat în timp scurt, într-o structură puţin diferită faţă de cea din instrucţiunile de mobilizare.

OrganizareaMarelui Cartier General în august 1916

În seara zilei de 15/28 august 1916 se constituise deja Eşalonul 1 al Marelui Cartier General, care a fost instalat cu întreg personalul la Periş, în localul Administraţiei Domeniilor Coroanei. Din momentul instalării, întreg personalul s-a conformat Regulamentul Serviciului în Campanie şi Instrucţiunilor asupra funcţionării Marelui Cartier general.

La 17/30 august 1916 Regele Ferdinand I, comandantul de căpetenie al armatei române, a hotărât ca Marele Stat Major – partea sedentară, să intre în subordinea Marelui Cartier General, căruia trebuia să-i transmită ordinele relative la recrutarea, organizarea, instrucţia personalului, paza interioară, informaţii etc. Marele Stat Major – partea sedentară urma să raporteze săptămânal Marelui Cartier General activitatea sa în respectivul interval de timp.

EŞALONUL 1 EŞALONUL 3 EŞALONUL 4

SERVICIUL DE PAZĂ AL

FRONTIEREI

CDM. GENERAL AL ETAPELOR

SERVICIUL CĂI FERATE

MILITARE

SERVICIUL CĂILOR FERATE

DIN ZONA ETAPELOR

SERVICIUL ATAŞAŢI MILITARI

SERVICIUL PRESEI

SERVICIUL CARTIERULUI

SERVICIUL TELEGRAFO-

POŞTAL

SERVICII

SERVICIUL TEZAURULUI

SERVICIUL JUSTIŢIEI MILITARE

SERVICIUL RELIGIOS

SERVICIUL CARTIERULUI

SERVICIUL TELEGRAFO-

POŞTAL

DETAŞAMENT JANDARMI

RURALI

ARTILERIE CARTIERULUITELEGRAFO-

POŞTAL

MARELE CARTIER GENERAL

COMANDANTUL DE CĂPETENIE

ŞEFUL STATULUI MAJOR GENERAL

SECŢIA 1 OPERAŢII

SECŢIA 2 TRANSPORTURI

SECŢIA 3 ADJUTANTURĂ

SERVICIUL CARTIERULUI

SERVICIUL TELEGRAFO-

POŞTAL

EŞALONUL 2

MARINĂ GENIU INTENDENŢĂ SANITAR

La 25 august/6 septembrie 1916, eşaloanele II şi III ale Marelui Cartier General au primit ordin să se disloce în gara Crivina şi să staţioneze în zona: Poenarii – Burchii, Poenarii Ralii, Poenarii Apostol, Crivina, de unde trebuia să realizeze legăturile telegrafice şi telefonice.

Mobilizarea comandamentelor armatei române în anul 1916 a fost o activitate care impune evidenţierea unor aspecte deosebit de importante.

Trecerea la ofensivă în Transilvania presupunea existenţa la acea dată a structurilor de comandament constituite, instalate în punctele de comandă şi cu legăturile realizate.

Ofensiva din Transilvania era încă de la început o acţiune de amploare strategică, executată pe direcţii operative de grupări de forţe care aveau o relativă independenţă în ducerea acţiunilor. Aceasta impunea ca la data declanşării ofensivei, Marele Cartier General, să fie în măsură să conducă ferm şi oportun forţele din subordine.

În realitate lucrurile s-au desfăşurat cu totul altfel şi, din păcate, cu grave consecinţe asupra rezultatului acţiunilor.

Avea pe deplin dreptate generalul Alexandru Averescu când, sesizând anomaliile existente, nota: „În instrucţiuni este spus că înaintarea se va face în prima zi de mobilizare, din ordinul Marelui Cartier General, dat prin comandamentele de armată, dar tot în acele instrucţiuni, se spune că comandamentele de armată se constituie în ziua a 6-a”.

Situaţia era şi mai gravă dacă avem în vedere că la data declanşării operaţiunilor militare încă nu se definitivase numirea în funcţii de comandă şi şefii de stat major la armate şi corp de armată, începuse chiar o sarabandă a schimbărilor din funcţii pe orizontală şi pe verticală.

Generalul G. A. Dabija, a făcut o pertinentă analiză asupra modului cum factorii de decizie politică – guvernul şi cel de decizie militară – Marele Stat Major, au rezolvat situaţia deosebit de complexă din primele zile de război, ajungând la concluzia că: „Cea mai bună organizare este aceea în care trecerea de pe piciorul de pace, pe cel de război, se face fără zguduiri, fără schimbări mari. Numai acela care a pregătit armata în timp de pace, prin urmare care o cunoaşte, va putea să o comande, să o conducă bine în război. Acest principiu a fost neglijat de organizator”.

Trecerea la ofensivă concomitent cu mobilizarea a fost o decizie justă, asigurându-se realizarea surprinderii, dar constituirea unor comandamente şi mobilizarea celor existente concomitent cu conducerea operaţiunilor militare s-a dovedit a fi o greşeală. Mobilizarea în secret a Marelui Cartier General, comandamentelor de armată şi corp de armată, până la declanşarea operaţiunilor militare, era posibilă şi necesară după 4/17 august 1916, iar operaţionalizarea comandamentelor în noaptea de 14/27 spre 15/28 august ar fi asigurat conducerea oportună, continuă şi eficientă la toate eşaloanele ceea ce, cu siguranţă, ar fi dus la realizarea unor ritmuri de ofensivă sporite.

Marele Cartier General nu a avut la data intrării în război un şef, cel desemnat, unul din subşefii de stat major ocupând funcţia pe baza altor criterii decât cele de competenţă.

Lipsa unui militar în fruntea Ministerului de Război l-a determinat pe Regele Ferdinand I să treacă Marele Stat Major – partea sedentară sub conducerea Marelui Cartier General, ceea ce a făcut ca structurii de conducere strategică la război să-i fie extinse competenţele.

Practic, în loc să conducă forţele şi mijloacele din zona operaţiunilor, influenţa şi răspunderile Marelui Cartier General s-a extins şi asupra zonei interioare, ceea ce a însemnat o dispersare a eforturilor şi suprasolicitarea personalului.

Pe durata campaniei din anul 1916 Marele Cartier General şi-a menţinut în linii mari structura organizatorică iniţială, modificările intervenite fiind nesemnificative.

Astfel, la 4/17 octombrie 1916, prin Ordinul de zi nr.32 s-a produs o nouă repartiţie a birourilor din cadrul Eşalonului 1 al Marelui Cartier General, în urma căreia: Secţia 3 Adjutantură s-a transformat în Biroul 5 Adjutantură având ca sarcină problemele legate de: ordinea de bătaie, personal, părţi sedentare, propuneri de decoraţii şi înaintări, trofee, ordine de zi, pierderi; s-a înfiinţat Biroul 6 statistic, care rezolva problemele legate de situaţia de efective, armament şi muniţii, chestiuni de organizare şi instrucţia noilor unităţi.

Prin ordinul de zi s-au stabilit orele de lucru ale şefului Statului Major General al Armatei cu şefii de secţii şi birouri şi, foarte important, locul şi rolul ofiţerilor ruşi şi francezi repartizaţi la Secţia 1 Operaţii.

La 1/13 noiembrie 1916 în cadrul Marelui Cartier General s-a înfiinţat Biroul 7 Decoraţiuni care trebuia să rezolve corespondenţa în legătură cu decoraţiile, să o înainteze ierarhic, înainte de a ajunge la Rege.

În această structură Marele Cartier General şi-a desfăşurat activitatea până la 23 decembrie 1916/4 ianuarie 1917 când, noul şef al Statului Major General, general de divizie Constantin Prezan i-a data o organizare simplificată, în acord cu noile misiuni şi sarcini care îi reveneau.

Pe măsura constituirii secţiilor şi birourilor în cadrul celor patru eşaloane ale Marelui Cartier General, în concordanţă cu atribuţiunile ce le reveneau, s-a trecut la: conducerea mobilizării unităţilor şi marilor unităţi din toate categoriile de forţe armate şi genuri de armă; conducerea acţiunii de transport a rezerviştilor din raioanele de mobilizare în fâşiile de ofensivă şi apărare sau în cele de dispunere; coordonarea acţiunilor militare pe frontul din Transilvania, iar începând cu 18-19 august/30-31 august 1916 şi pe frontul de sud.

Dezatrul de la Turtucaia şi ofensiva inamicului din sudul Dobrogei a creat o stare de surescitare la Marele Cartier General unde se perindau oameni politici, membrii familiei regale, generali şi ofiţeri cu atribuţii în alte compartimente.

Încet, încet se simţea lipsa unei personalităţi în fruntea Marelui Cartier General, unde se înregistrau aspecte ale crizei de comandament.

Încă de la 1/13 septembrie 1916 şeful Secţiei Operaţii din Marele Cartier General, colonel Ioan Răşcanu, a întocmit un memoriu asupra acţiunilor care trebuiau întreprinse a doua zi.

Se aprecia că: „Deocamdată pentru noi condiţiunea de căpetenie este de a descuraja şi a întări la maximum Armata de Dobrogea cu noi unităţi constituite şi, mai ales, cu material de artilerie grea, cu baloane, aeroplane, etc.”.

Pentru operaţiunile din Dobrogea se avea în vedere o rezistenţă tenace la flancul drept şi executarea de contraatacuri puternice la aripa stângă.

Pe frontul din Transilvania, şeful operaţiilor Marelui Cartier General propunea: „Păstrând ca linie conducătoare urmărirea planului iniţial, se impune ca deocamdată să oprim înaintarea, păstrând o atitudine defensivă, combinată cu o activă cercetare spre inamic, astfel ca să nu dăm acestuia impresia unei slăbiciuni din parte-ne”.

Autorul „Memoriului” propunea unele măsuri pentru întărirea armatei, indispensabile pentru capacitatea combativă a acesteia: chemarea sub arme a

contingentului 1917 şi a dispensaţilor din contingentele anterioare; organizarea de centre de instrucţie pentru toate genurile de armă; solicitarea a 40 – 50 ofiţeri de trupă franceză cu experienţă în practica războiului modern, care să organizeze şi dirijeze instrucţia recruţilor conform noilor cerinţe ale războiului; a se cere cu insistenţă aliaţilor să pună la dispoziţia armatei armament şi material de război modern: artilerie grea, material de tranşee şi mijloace de recunoaştere aeriană.

Oprirea ofensivei din Transilvania, slăbirea grupării de forţe în urma transferului unor divizii pe frontul de sud, a fost fatală şi hotărâtoare pentru soarta campaniei din anul 1916.

După trecerea forţelor germane şi austro-ungare la ofensivă, la 18/30 septembrie 1916. Marele Cartier General a încercat să redreseze situaţia pe frontul din Transilvania, acţiune care s-a dovedit a fi tardivă.

La 26 septembrie /8 octombrie 1916 trupele române erau respinse pe poziţiile de pe care plecase la ofensivă în august.

Începea operaţia strategică de apărare a Carpaţilor care a polarizat importante forţe ale inamicului, hotărât să pătrundă cu orice preţ spre zonele economice vitale ale României, la acea dată: Valea Prahovei şi bazinul Moineşti – Comăneşti.

Eşecul ofensivei germane şi austro – ungare în octombrie 1916 a fost, în primul rând, rezultatul fermităţii în conducere a unor comandanţi (generalul Alexandru Averescu, generalul Eremia Grigorescu) cât şi a mai bunei coordonări a forţelor şi mijloacelor de către Marele Cartier General.

Totuşi, structura română de conducere strategică nu a sesizat că punctul slab al apărării în Carpaţi a devenit Valea Jiului, spre deosebire de comandamentul Armatei 9 germane care a apreciat corect acest lucru.

Ruperea apărării române la Jiu, la începutul lunii noiembrie 1916, a constituit cel de al doilea moment de criză majoră al campaniei.

Acţiunile până la sfârşitul lunii octombrie dăduse speranţa unei stabilizări a frontului, ceea ce însemna, totuşi, un fapt pozitiv.

Incapacitatea comandamentului român de a găsi soluţiile păstrării aliniamentului pe Carpaţi s-a dovedit fatală pentru soarta ţării.

Teritoriul de la sud de Carpaţi a fost invadat de trupe germane, bulgare şi turce, care şi-au îndreptat acţiunile spre Bucureşti.

Angajarea bătăliei de pe Neajlov – Argeş (12/25 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916) a fost o acţiune temerară, chiar disperată în încercarea de a se mai salva ceva.

Optimismul din primele zile ale luptei fusese spulberat în urma desfăşurării nefavorabile a viitoarelor acţiuni.

Deşi concepţia bătăliei elaborată de partea română era una modernă, mijloacele la dispoziţie pentru materializarea ei erau necorespunzătoare.

Cu forţe aduse în grabă în zona acţiunilor, obosite, slab echipate, cu moral scăzut, cu divizii constituite ad-hoc, era greu de obţinut victoria asupra unor forţe superioare ca înzestrate şi concepţie de ducere a operaţiilor moderne, cu o mobilitate sporită, care ştiau să exploateze orice succes tactic pe care, în final, să-l transforme în unul strategic.

Pierderea bătăliei de pe Neajlov – Argeş, hotărârea de cedare a Capitalei fără luptă şi ordinul de retragere generală spre Moldova au marcat, practic, deznodământul campaniei din anul 1916.

După această dată preocuparea de bază a Marelui Cartier General nu a mai fost conducerea operaţiunilor militare, ci evacuarea Munteniei.

Încă de la 9/22 octombrie 1916, după ocuparea Constanţei, Marele Cartier General a transmis Marelui Stat Major – partea sedentară, ordinul de luare a măsurilor de evacuare a întregii populaţii cu obligaţii militare, inclusiv a tinerilor de 19 şi 20 ani, tuturor magaziilor militare şi depozitelor, tuturor produselor agricole.

Marele Cartier General s-a deplasat şi instalat la Bârlad de unde a condus retragerea armatei spre sudul Moldovei, a reglementat problema preluării frontului de către armatele 4 şi 6 ruse, a condus acţiunea de regrupare a marilor unităţi înapoia liniei frontului şi deplasarea lor în raioanele de dispunere din Moldova, între Siret şi Prut.

Activitatea Marelui Cartier General român s-a desfăşurat în legătură cu activitatea Marelui Cartier General rus şi Misiunea Militară franceză sosită în România, în octombrie 1916.

Relaţiile de comandament româno-ruse, la nivelul celor două structuri de conducere strategică, nu a fost de natură să satisfacă partea română.

Deşi între Marele Cartier General român şi cel rus a existat o permanentă legătură, prin generalul de divizie Constantin Coandă şi colonelul adjutant Paul Angelescu, relaţiile existente, cooperarea şi colaborarea militară au lăsat de dorit.

Documentele de arhivă evidenţiază că propunerile, cererile şi răspunsurile de ambele părţi erau, formulate greşit, în dezacord cu situaţia reală, se supraevaluau cele ale inamicului, se propuneau soluţii care până să-şi găsească rezolvarea situaţiile se schimbau de câteva ori.

Totodată, este necesar să arătăm că partea rusă, chiar şi cea franceză, engleză şi italiană, nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin tratatul şi convenţia din august 1916.

Mai mult, partea rusă a fost preocupată, în toamna anului 1916, de scurtarea frontului pe aliniamentul Carpaţii Orientali, Siretul Inferior, Dunărea Maritimă, decât de găsirea soluţiilor pentru sprijinirea forţelor române în vederea obţinerii victoriei.

Suntem convinşi că un comandament strategic român ferm în acţiunea sa pentru aplicarea planului de campanie, o cooperare şi colaborare sinceră în interesul obţinerii victoriei asupra inamicului din partea Rusiei, ar fi avut rezultate benefice pentru frontul român în special, pentru cel oriental în general.

Locul şi rolul Marelui Cartier General român în campania din anul 1917 şi până la demobilizarea din primăvara anului 1918

Situaţia politico-militară a României la sfârşitul anului 1916, deosebit de gravă în ansamblu, prezenta unele caracteristici care, sub aspectul conducerii, asigura menţinerea în stare de lucru, relativ normală, a organismelor statului: Rege, Parlament, Guvern, Marele Cartier General şi Marele Stat Major – partea sedentară.

Continuitatea conducerii armatei de operaţii de către Marele Cartier General, în fruntea căruia fusese numit la 3/16 decembrie 1916 generalul Constantin Prezan, conducerea de către Ministerul de Război şi Marele Stat Major – partea sedentară a evacuării unei părţi din teritoriul naţional - populaţie şi resurse materiale, erau de natură să redea românilor şi aliaţilor speranţa unei redresări a situaţiei.

Cu toate vicisitudinile vremii, generate de factori interni şi externi, statul român şi armata sa, se manifestau în toate componentele şi atribuţiile lor.

După cum este cunoscut, la sfârşitul lunii noiembrie, în decembrie 1916 şi ianuarie 1917, s-a înregistrat un moment de criză în relaţiile româno – ruse, determinate de presiunile Petrogradului privind evacuarea armatei române la est de Nistru în vederea reorganizării. Poziţia Rusiei în privinţa relaţiilor de comandament pe frontul din

Moldova, cererile părţii ruse de a lua sub control căile ferate române din Moldova, au fost contracarate cu tact şi răspundere din partea autorităţilor române.

În cele din urmă s-a hotărât ca autorităţile şi armata să rămână pe teritoriul naţional, Regele Ferdinand I să ia sub comandă trupele române şi ruse din Moldova, ordinele referitoare la conducerea acţiunilor militare şi îndrumarea generală a trupelor aliate, în ceea ce priveşte operaţiunile, aprovizionările şi serviciile, urmau să fie stabilite, în vederea unităţii de acţiune, de Marele Cartier General rus, ordinele urmau a fi transmise şefului Marelui Cartier General român, care le aducea la cunoştinţă regelui, fiind în acelaşi timp, responsabil faţă de Marele Cartier General rus de aplicarea lor.

Marelui Cartier General rus îi aparţinea dreptul ca, după felul cum se vor desfăşura operaţiile pe întreg frontul, să hotărască ce trupe mai puteau fi puse în subordinea Regelui României sau puteau fi scoase, în vederea întrebuinţării în alte sectoare ale frontului oriental.

Abordarea problemei conducerii, stabilită la sfârşitul anului 1916, trebuie să plece de la condiţiile în care trebuia să se realizeze acţiunea în comun cu comandamentele şi trupele ruse.

Derularea evenimentelor pe frontul român în anul 1917 a evidenţiat tendinţa generalilor şi ofiţerilor superiori ruşi de a impune părţii române punctele de vedere care, de multe ori, erau în contradicţie cu interesul nostru naţional, cu concepţia factorilor de decizie români de ducere a operaţiunilor militare la nivel strategic.

În perioada decembrie 1916 – mai 1918, Marele Cartier General român a avut de soluţionat câteva situaţii şi de condus operaţiuni militare de importanţă deosebită: reorganizarea armatei: elaborarea planului de campanie pentru vara anului 1917; conducerea operaţiilor pe frontul român în vara anului 1917; preluarea de către armata română a întregului front din Moldova, în urma plecării trupelor ruse; restabilirea ordinii în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Prut, la sfârşitul anului 1917 şi în ianuarie 1918; conducerea operaţiunilor militare pentru restabilirea ordinii, la cererea Sfatului Ţării de la Chişinău, în spaţiul dintre Prut şi Nistru; respingerea încercărilor bandelor ruse şi ucrainene bolşevice de a pătrunde în Basarabia; angajarea în anumite momente şi situaţii, în tratativele privind armistiţiul, şi pacea cu Puterile Centrale.

Activităţile prezentate au fost complexe, intense şi hotărâtoare, desfăşurate în condiţii de risc pe plan politic şi militar.

Chiar cu inerentele erori şi neîmpliniri, Marele Cartier General şi-a îndeplinit sarcinile care îi reveneau la un nivel calitativ net superior comparativ cu activitatea acestui organ de conducere în perioada august – decembrie 1916.

Acest lucru a fost posibil în condiţiile în care la conducerea Marelui Cartier General a fost numit generalul Constantin Prezan, care a reorganizat în mai multe etape structura de conducere strategică.

Organizarea M.C.G. la 15 ianuarie 1917

Organizarea conducerii birourilor şi serviciilor din subordinea Marelui Cartier General

Ordinea de bătaie a eşalonului 1 al M.C.G. la 15 iunie 1917

În funcţia de subşefi de stat major general, secţii, birouri şi servicii au fost numiţi generalii şi ofiţeri capabili să răspundă înaltelor comandamente ale vremii; întregul teritoriu aflat sub jurisdicţia statului român a fost transformat în zonă a operaţiunilor

M.C.G.

CASA MILITARĂ REGALĂ

SERVICIUL DE STAT MAJOR

MARELE CARTIER REGAL

SUBŞEF DE STAT MAJORGL. LUPESCU

SUBŞEF DE STAT MAJORCol. ALEVRA

Seviciul transporturi

CFR

Armata 1

Armata 2

Birouloperaţii

Biroulinformaţii

Secţia 2Comunicaţii

Biroul 3organizare

Cmd.Aeronauticii

Secţia 3Adjutantură

R.Tracţiuneautomobilă

ServiciulGeografic

ServiciulT.F.F.

ServiciulMareluiPretor

militare, ceea ce a dus la militarizarea întregii activităţi în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Prut; s-au redus la maximum ingerinţele altor organe de conducere în problemele specifice Marelui Cartier General; s-a reuşit o angajare concretă a organelor puterii de stat şi locale în rezolvarea multiplelor probleme cu care se confrunta ţara şi armata sa; s-au înregistrat progrese evidente în relaţiile militare cu ţările Antantei; au fost evitate ingerinţele Rusiei în treburile interne ale României, în special după înlăturarea Ţarului Nicolae al II-lea, care vizau destabilizarea ţării şi scoaterea acesteia din război.

Reorganizarea armatei, în prima jumătate a anului 1917 a fost una dintre cele mai importante acţiuni care a fost concepută şi condusă de către Marele Cartier General român în anul 1917.

După elaborarea şi transmiterea concepţiei reorganizării, materializată în Instrucţiuni secrete privitoare la reorganizarea armatei Marele Cartier General a acordat atenţie deosebită: înfiinţării şcolilor militare şi a centrelor de instrucţie până la eşalon divizie inclusiv; organizării terenurilor de instrucţie; organizării participării ofiţerilor, cu diferite funcţii, la exerciţii şi aplicaţii demonstrative; executării tragerilor cu toate categoriile de armament; pregătirii şi executării aplicaţiilor tactice; intensificării pregătirii personalului pentru întrebuinţarea noilor categorii şi tipuri de armament intrate în înzestrare.

Concomitent cu conducerea reorganizării armatei, cu rezolvarea complexelor probleme cu care acesta se confrunta, Marele Cartier General a desfăşurat o laborioasă activitate în vederea elaborării planului de campanie pentru vara anului 1917.

În baza hotărârilor Conferinţei interaliate de la Chantilly, din noiembrie 1916, a discuţiilor cu parte rusă, încă din martie 1917 Marele Cartier General român a trecut la întocmirea diferitelor variante de plan.

Spre deosebire de septembrie 1916, în primăvara anului 1917 punctul de vedere al generalului Constantin Prezan a prevalat atât faţă de generalul Alexandru Averescu cât şi de comandamentul rus, care a acceptat ideile şefului Marelui Cartier General român.

Elaborarea planului de campanie şi adoptarea lui a fost însoţită de ampla şi complexa acţiune de realizare a dispozitivului strategic pe frontul din sudul Moldovei, acţiune concepută şi condusă de Marele Cartier General prin secţiile şi birourile din compunerea sa.

O problemă deosebită de importantă, căreia Marele Cartier General i-a acordat atenţie, a fost aceea a definitivării ordinii de bătaie a armatei de operaţii şi a celorlalte structuri ale armatei.

La 10/22 iunie 1917 a fost transmisă ordinea de bătaie, prin care erau numite responsabilităţile la toate structurile militare ale armatei române. Pentru acţiunile care urmau să se declanşeze pe frontul român fiecare îşi cunoştea locul şi rolul.

Se impune a fi subliniat că marea majoritate a comandanţilor şi şefilor de stat major au fost numiţi pe funcţii cu mult timp înainte, realizându-se coeziunea de lucru la nivelul comandamentelor.

În prima decadă a lunii iulie 1917 armata română, organe de conducere, execuţie şi logistică în structura lor definitivă era gata pentru declanşarea operaţiunilor planificate.

În aceste condiţii, victoriile pe frontul român din vara anului 1917 nu apar ca întâmplătoare, nici nu trebuiau să constituie o surpriză.

Perioada iulie – septembrie 1917 a constituit proba de foc a Marelui Cartier General român, care a trebuit să soluţioneze problemele complexe determinate de: punerea în aplicare a planului de campanie şi conducerea operaţiunilor militare; modificarea planului de campanie ca urmare a deciziilor Marelui Cartier General rus privind acţiunile pe frontul din sudul Moldovei; incapacitatea trupelor ruse de a rezista puternicei ofensive germane şi austro-ungare în Galiţia, Bucovina şi în Valea Siretului Inferior; disfuncţionalităţile în relaţiile de comandament ruso-române la nivelul comandanţilor de armate şi corpuri de armată.

Deşi istoriografia militară românească abordează disparat acţiunile armatei române din vara anului 1917, prezentând şi analizând operaţiile din zona Mărăşti, Nămoloasa, Mărăşeşti şi Oituz ca fiind de sine stătătoare, analiza activităţii Marelui Cartier General în această perioadă, pe baza documentelor elaborate, duce la o altă concluzie.

În perioada menţionată Marele Cartier General român a planificat şi condus operaţiunile militare având în vedere: totalitatea forţelor Puterilor Centrale pe frontul român şi concepţia probabilă de întrebuinţare a acestora; totalitatea forţelor româno-ruse din Carpaţii Orientali şi de pe Valea Siretului Inferior.

Plecând de la ideea că pentru îndeplinirea obiectivelor propuse inamicul va angaja de o manieră diferită, toate forţele, reacţia trebuia să fie pe măsură.

Edificatoare sunt în acest sens documentele operative elaborate. Astfel, Instrucţiunile operative nr. 29 din 19 mai 1917 prevedeau: scopul acţiunilor, misiunile armatelor, gruparea forţelor şi liniile de despărţire pentru toate marile unităţi dintre Valea Bistriţei şi Galaţi.

În vara anului 1917, Marele Cartier General român a condus câteva acţiuni de importanţă şi amploare strategică: ofensiva trupelor româno-ruse din perioada 9 – 17 iulie 1917 în zona Mărăşti; realizarea noului dispozitiv strategic pe frontul din Moldova ca urmare a cererii părţii ruse de încetare a tuturor acţiunilor ofensive; apărarea Moldovei în perioada 24 iulie – 21 august 1917; stabilizarea liniei frontului la sfârşitul lunii august şi la începutul lunii septembrie.

Prin ordine scrise şi verbale, în înţelegere cu generalii ruşi, Marele Cartier General român a coordonat acţiunile în timp şi spaţiu, a organizat şi condus dislocări şi redislocări de forţe dintr-un sector în altul al frontului, concentrând efortul pe direcţiile cele mai ameninţate.

Sub aspectul conducerii a ieşit în evidenţă fermitatea Marelui Cartier general, care nu s-a lăsat influenţat de punctele de vedere diferite exprimate de generali români şi ruşi care, de cele mai multe ori, făceau aprecieri şi propuneri eronate, exprimând puncte de vedere limitate la nevoile eşalonului pe care îl comandau.

Un factor perturbator în activitatea Marelui Caracter General, în această perioadă, a fost elaborarea, concomitent cu conducerea operaţiunilor militare, a unui plan de evacuare la est de Prut în cazul unei reuşite a ofensivei inamicului. Se pare că factorii de decizie politică şi unii militari erau dominaţi de ideea nefastă a evacuării unor spaţii geografice şi bunuri materiale chiar cu mult timp înainte de clarificarea situaţiei. Nu poate fi negat rolul prevederii în acţiunea militară, dar nici nu putea fi benefică atitudinea atitudinea păguboasă a cedării premeditate în faţa inamicului.

Victoriile din vara anului 1917 au marcat oprirea ofensivei Puterilor Centrale, acţiune ordonată de Kaiserul Wilhelin II, pe frontul român.

Începând cu luna septembrie 1917principala preocupare a Marelui Cartier General era consolidarea frontului român cu forţele şi mijloacele la dispoziţie.

Sosirea din Franţa a importante cantităţi de armament a făcut posibilă completarea pierderilor, asigurarea unor unităţi cu noi mijloace, ceea ce permite aarmatei să se situeze la un nivel orespunzător din punct de vedere al resurselor, având în vedere materialele existente în depozitele din Basarabia şi Ucraina.

Erau speranţe pentru îmbunătăţirea situaţiei când, brusc, la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 revoluţia rusă a reizbucnit de data aceasta armata aliată nemaiputând fi pusă în ordine.

Peste aproape o lună, la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, Rusia a încheiat cu Puterile Centrale armistiţiul, cu acel prilej punându-se în discuţie chiar o eventuală intervenţie împotriva României.

Rezultatul pentru România a fost catastrofal. Armata română pierdea resursele militare din depozitele din Basarabia şi Ucraina, cât şi miile de vagoane cu material de război aflate pe întinsul Rusiei.

La 18 noiembrie (1 decembrie 1917 a avut loc un Consiliu de Coroană în cadrul căruia s-a analizat situaţia existentă. Întreaga discuţie s-a purtat pe baza unui document intitulat: Constatări şi aprecieri asupra situaţiei actuale a armatei şi Ţării Româneşti elaborat de locotenent-colonel Ion Antonescu – şeful Biroului Operaţiilor din Marele Cartier General.

Fără a se lua o decizie clară în cadrul Consiliului, s-a stabilit ca acţiunile să se desfăşoare în funcţie de evoluţia situaţiei, avându-se în vedere: închiderea breşelor în dispozitiv, create prin plecarea ruşilor; neamestecul în tratativele ruşilor cu Puterile Centrale; interzicerea fraternizărilor cu ruşii; nici un atac asupra inamicului, dar respingerea fiecărui atac; retragerea, sub presiunea inamicului, împreună cu ruşii pentru organizarea apărării pe Prut dar cu menţinerea Iaşului; adoptarea măsurilor de protecţie împotriva jafurilor în zonele de retragere a trupelor ruse.

Comunicată aliaţilor, opţiunea guvernului de la Iaşi nu a fost luată în considerare.Evoluţia nefavorabilă a situaţiei pe frontul de est a impus guvernului să decidă „în

unanimitate că armistiţiul este impus de un caz de forţă majoră şi că el va avea un caracter pur militar şi nu politic”.

Pentru a nu implica nemijlocit conducerea statului în demersurile pentru încheierea armistiţiului, Regele Ferdinand I a încredinţat generalul Constantin Prezan comanda provizorie a armatei.

Armistiţiul cu Puterile Centrale, semnat la 26 noiembrie /7 decembrie 1917 la Focşani, a atras reacţii diferite în rândul statelor Antantei care nu voiau să înţeleagă împrejurările care au determinat România să acţioneze de o asemenea manieră.

Părăsirea în masă a poziţiilor de către trupele ruse din Moldova a avut ca rezultat crearea unei stări anarhice între Carpaţii Orientali şi Nistru, ceea ce a impus Marelui Cartier General român să adopte măsuri ferme pentru menţinerea ordinii şi asigurarea stabilităţii frontului, care au constat în preluarea întregului front între râul Prut (la nord) şi Reni (la sud); menţinerea în rezervă a unor forţe menite să intervină în sprijinul celor de la contact şi să asigure ordinea în spatele frontului până la râul Prut; stabilirea a opt zone cu comandamente militare la Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podu Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad; conducerea operaţiunilor militare pentru punerea în ordine a trupelor ruse, angajând forţele necesare la Socola (9 decembrie 1917); Galaţi (7-8 ianuarie 1918). Paşcani (12 ianuarie 1918), Spătăreşti (14 ianuarie 1918), Mihăileşti (2 ianuarie 1918).

Marele Cartier General avea de îndeplinit sarcini de o natură aparte, de planificare şi a acţiunilor neprevăzute.

La începutul lunii ianuarie 1918, Guvernul României a răspuns favorabil cererii Sfatului Ţării de la Chişinău de a trimite forţele necesare pentru salvarea Basarabiei.

Sarcina aplicării deciziei politice a revenit Marelui Cartier General care a adoptat măsurile necesare: a însărcinat comandamentului Corpului 6 armată pentru conducerea nemijlocită a trupelor destinate să intervină în Basarabia; a stabilit misiunea forţelor destinate, precizând modalităţile de acţiune pentru restabilirea ordinii între Prut şi Nistru; generalul Constantin Prezan a adresat o proclamaţie către populaţia din Basarabia, arătând scopul acţiunii române; a condus nemijlocit acţiunile unor forţe care au avut de rezolvat situaţii critice în sudul Basarabiei; a destinat noi forţe, în lunile februarie şi martie 1918, pentru menţinerea ordinii între Prut şi Nistru, în condiţiile în care primele patru divizii au fost nevoite să treacă la apărare pe Nistru, pentru respingerea bandelor bolşevice.

Acţiunile concepute şi coordonate de Marele Cartier General român în perioada decembrie 1917 – martie 1918, au fost un succes, care confirma capacitatea organului de conducere strategică de a soluţiona problemele complexe ale perioadei.

În primăvara anului 1918 asupra României se exercitau presiuni militare la frontiera de est pe Nistru dar şi politice din partea Puterilor Centrale care doreau încheierea păcii.

Tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale, semnat la Bucureşti la 24 aprilie/7 mai 1918, conţinea condiţii drastice ce duceau la mutilarea teritoriului României şi la subordonarea totală economică şi politică faţă de cei care nu reuşise să obţină o victorie militară.

În urma semnării tratatului au fost demobilizate: Marele Cartier General, cele două comandamente de armată, majoritatea diviziilor de infanterie, care au trecut la organizarea de pace cu efective reduse.

Pacea de la Bucureşti, aplicarea unora dintre prevederile acesteia în domeniul militar a încheiat o perioadă din activitatea Marelui Cartier General în anii Războiului de Întregire, în care succesele şi insuccesele au alternat, situaţia din luna mai fiind o rezultantă a evoluţiei nefavorabile şi izolării militare a României.

Structuri de conducere strategică ale armatei române în campania din anii 1918-1919

Toamna anului 1918 a marcat o schimbare radicală a situaţiei politice şi militare internaţionale, cu implicaţii majore asupra României, armatei sale şi a românilor din teritoriile aflate încă sub dominaţie străină.

Eşecul ofensivei germane pe frontul de vest a fost urmată de cucerirea iniţiativei strategice de către aliaţi, materializată într-o viguroasă ofensivă, ultima decadă a lunii septembrie marcând începutul capitulărilor pe fronturile europene.

Situaţia creată în toamna anului 1918 în Europa a fost favorabilă României, care a evaluat corect evoluţia imediată pe plan politic şi a exploatat momentul printr-o curajoasă, dar fermă, acţiune politică şi militară.

Sfârşitul anului 1918 şi începutul celui următor au fost marcate de ample acţiuni politice pentru realizarea Marii Uniri, obţinerea recunoaşterii acesteia la Conferinţa de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919, cât şi de curajoase şi hotărâtoare acţiuni militare în Transilvania, Ungaria şi pentru apărarea Basarabiei.

Reluarea acţiunilor militare de către armata română a fost precedată de o serie de demersuri în acord cu evoluţia situaţiei din Balcani.

Încă din 24 septembrie / 7 octombrie 1918 generalul Henri Berthelot primise sarcina de a pregăti „misiunea militară destinată să determine intrarea din nou a României în război de partea puterilor Antantei”, rezultat al întrevederii de la Paris dintre Victor Antonescu, ministrul României la Paris şi premierul Georges Clemenceau care au discutat proiectul unui „plan secret privind reluarea operaţiilor de către armata română”. Urmărind îndeaproape desfăşurarea evenimentelor, generalul Constantin Cristescu, şeful Marelui Stat Major român a ordonat la 28 septembrie/9 octombrie 1918, ca „militarii detaşaţi să revină la unităţile lor până la 1/14 octombrie”.

La 26 octombrie/8 noiembrie 1918 a avut loc o consfătuire cu caracter politic şi militar, din partea armatei participând generalul Constantin Prezan şi locotenent-colonelul Ion Antonescu.

În cadrul întrevederii, de comun acord cu reprezentanţii politici şi militari ai Franţei, s-au discutat ultimele detalii privind remobilizarea armatei române.

După această consfătuire lucrurile s-au derulat rapid în direcţia trecerii armatei române de la starea de pace la cea de război, la 27 octombrie/9 noiembrie feldmareşalul August von Mackensen fiind somat să-şi retragă forţele din subordine de pe teritoriul României, pentru ca a doua zi Regele Ferdinand I să semneze Înaltul Decret nr. 31179 prin care se ordona mobilizarea oştirii până la contingentul 1894.

Mobilizarea a fost condusă de cătreMarele Cartier General, care s-a înfiinţat în timp foarte scurt, deoarece secţiile şi birourile Marelui Stat Major îşi păstrase în cea mai mare parte structura şi personalul.

În toamna anului 1918 prin grija organelor cu responsabilităţi în această direcţie au fost mobilizate: Marele Cartier General, comandamentele corpurilor 3, 4 şi 5 armată, diviziile 6, 7, 8, 9, 10, 13 şi 14 infanterie, diviziile 1 şi 2 vânători, diviziile 1 şi 2 cavalerie, subunităţile de artilerie antiaeriană, telegrafia fără fir, serviciile armatei, detaşamentele de jandarmi pedeştri şi rurali, regimentele de grăniceri.

Organizarea Marelui Cartier General la remobilizarea armatei din toamna anului 1918

Mobilizarea s-a executat în condiţii destul de grele datorită marilor deficienţe în resurse materiale şi cai, datorită măsurilor impuse de guvernul Alexandru Marghiloman pentru devalizarea armatei de unele mijloace de care dispunea.

Cu toate greutăţile existente, la jumătatea lunii noiembrie diviziile 7 şi 8 infanterie, Divizia 1 vânători care totalizau 90000 de oameni, terminase mobilizarea.

În săptămânile şi lunile următoare Marele Cartier General a reuşit să termine mobilizarea, chiar să înfiinţeze noi mari unităţi.

Cea mai importantă sarcină a Marelui Cartier General a fost cea a conducerii acţiunilor militare.

România şi armata sa s-au confruntat în perioada noiembrie 1918 – martie 1920, cu probleme deosebit de complexe a căror rezolvare cădea în sarcina Marelui Cartier General, şi Comandamentului Trupelor din Transilvania, creat la 11 decembrie 1918, pentru coordonarea operaţiunilor militare în acea parte a spaţiului românesc.

Deşi se încheiase armistiţiul pe toate fronturile, armata română a trebuit să acţioneze, în continuare, în situaţii complexe, imprevizibile.

Sintetizată, activitatea organelor de conducere strategică în perioada menţionată a constat în soluţionarea următoarelor probleme: mobilizarea treptată a unităţilor şi marilor unităţi pe măsura asigurării resurselor; elaborarea proiectelor de operaţii pentru acţiunile din Bucovina, Basarabia şi Transilvania; conducerea operaţiunilor militare în acord cu situaţiile create şi dispoziţiunile guvernului care era în permanent contact cu delegaţia la Conferinţa de Pace de la Paris, cu Consiliul Militar Interaliat de la Versailles şi Comandantul Armatei de Orient; analiza evoluţiei militare în zona de interes a României, elaborarea de sinteze şi propuneri adresate guvernului pentru a întreprinde demersuri diplomatice sau pentru a-şi da acordul asupra unor acţiuni militare preconizate; menţinerea ordinii militare şi sociale în tot teritoriul; reinstalarea organelor militare în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia; introducerea regimului de administraţie militară în teritoriul ungar ocupat de trupele române; evacuarea treptată a teritoriului Ungariei în conformitate cu deciziile guvernului şi planurile elaborate; modificarea structurii Marelui Stat Major în acord cu noile mutaţii produse în organizarea armatei, cu sarcinile complexe de rezolvat având în vedere: noul teritoriu al ţării, pericolele la adresa securităţii ţării şi nevoile de apărare imediată şi în perspectivă; crearea în Transilvania a unui comandament strategic – Comandamentul Trupelor din Transilvania, cu o structură care să-i asigure o relativă independenţă în planificarea şi conducerea operaţiunilor militare.

Organizarea Comandamentului trupelor din Transilvania la 2 decembrie 1918

BIROUL ADJUTANTURĂ

BIROUL INFORMAŢII BIROUL OPERAŢII CARTIERUL

STATUL MAJOR

COMANDANTUL

Organizarea Comandamentului trupelor din Transilvania

În Transilvania şi Ungaria, Marele Cartier General şi Comandamentul Trupelor din Transilvania, au avut de soluţionat problemele complexe referitoare la: luarea sub control a teritoriului românesc până la râul Mureş; trecerea la constituirea de unităţi militare formate din transilvăneni; demersuri repetate în vederea obţinerii acordului pentru a se înainta cât mai mult posibil spre vest şi pentru a lua sub control militar spaţiul românesc în care populaţia majoritară hotărâse, la 1 Decembrie 1918, Unirea cu Ţara; conducerea operaţiunilor militare în Munţii Apuseni şi la vest de aceştia, până la râul Tisa; respingerea contraofensivei ungare pe Tisa (iulie 1919), trecerea la contraofensivă, ocuparea Budapestei şi a unui spaţiu la vest de Dunăre; întronarea ordinii în teritoriul ocupat.

În Basarabia Marele Cartier General a luat măsurile organizatorice, de execuţie şi conducere a acţiunilor militare în scopul: respingerii tuturor atacurilor forţelor bolşevice ucrainene şi ruse la Nistru; menţinerea ordinii în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Bucovina, devenită teatrul unor confruntări militare ca urmare a acţiunii forţelor anarhice şi organizaţiilor ucrainene, a stat în atenţia Marelui Cartier General.

Apărarea pe Nistru şi acţiunile ofensive în Pocuţia, în cooperare cu forţele poloneze, a avut darul de a pondera atitudinea ucrainienilor.

Constituirea Comandamentului Trupelor din Transilvania a fost o necesitate, având în vedere multitudinea forţelor care trebuiau conduse, specificitatea acţiunilor grupărilor care acţionau în cele trei provincii româneşti.

De altfel, constituirea Comandamentului Trupelor din Transilvania a marcat apariţia primei structuri de comandament pentru conducerea operaţiilor strategice.

În perioada Războiului de Întregire s-au mai constituit: Grupul de armate Sud şi Grupul de armate General Prezan, dar ele nu au dispus de o structură de comandament, riguros constituită capabilă să rezolve absolut toate problemele specifice.

Comandamentul Trupelor din Transilvania, prin organizare, durata existenţei sale şi importanţa acţiunilor planificate şi conduse, constituie cu adevărat prima structură la

nivel strategic din armata română care a acţionat sub conducerea Marelui Cartier General, care a condus cu succes operaţii complexe şi complete, cu finalitate hotărâtoare pentru deciziile politice ale guvernului român sau la Conferinţa de Pace.

Pe măsura reducerii în intensitate a acţiunilor militare, rolul Marelui Cartier General s-a diminuat. Menţinerea sa, a fost necesară în condiţiile când parte a armatei era mobilizată, când situaţia de la frontiera de nord şi est a ţării putea deveni periculoasă în orice moment.

Analiza comparativă a structurii Marelui Cartier General şi Marelui Stat Major în anii 1918-1919 evidenţiază cu claritate ponderea celui de al doilea, din punct de vedere al numărului de structuri şi al sarcinilor ce le reveneau.

Practic, în această perioadă, Marele Cartier General era beneficiatul multor date şi activităţi desfăşurate de Marele Stat Major.

Deosebirea era însă de subordonare: primul răspundea de întreaga sa activitate sau executa ordinele capului oştirii – Regele Ferdinand I, cel de al doilea depindea direct de ministrul de război.

Evoluţia situaţiei politice şi militare internaţionale, cât şi situaţia la frontiera României a permis trecerea treptată la demobilizarea armatei, acţiune care a marcat şi desfiinţarea Marelui Cartier General, la 20 martie 1920.

A fost momentul din care, Marelui Stat Major şi inspectoratelor de armată le-au revenit sarcinile de bază în privinţa rezolvării problemelor interne şi internaţionale ale armatei române.

Comandamente operaţionale strategice în anii celui de al doilea război mondial

Structură concepută a fi creată la război, Marele Cartier General a fost în perioada interbelică o organizaţie militară despre care s-a scris în lucrările teoretice de artă militară, iar în multe cazuri s-a regăsit în conţinutul planurilor de campanie elaborate de către Marele Stat Major, cu un loc şi rol bine definit.

Alături de Marele Cartier General, în planurile de campanie din perioada interbelică se regăseşte o altă structură de conducere la nivel strategic, Grupul de armate.

Caracteristica principală a concepţiei constituirii, a locului şi rolului celor două comandamente operaţionale de nivel strategic, regăsite în planurile de campanie, este aceea că Marele Cartier General era destinat conducerii forţelor pe toate cele trei „fronturi” (de est, vest şi sud), în timp ce grupul de armate trebuia să conducă acţiunile pe „frontul” unde se impunea conducerea majorităţii forţelor şi mijloacelor. O privire doar asupra dispozitivului strategic prevăzut în planurile de campanie evidenţiază clar şi convingător aprecierea făcută.

În contextul evenimentelor din primăvara şi toamna anului 1939, a mobilizărilor parţiale executate de către armata română, în special în situaţia imprevizibilă rezultată în urma agresiunii germane asupra Poloniei, la 12 septembrie 1939 a fost constituit Grupul de armate nr. 1 care avea în subordine două armate, o divizie de infanterie şi o brigadă mixtă munte, dispuse pe frontiera de nord şi vest a ţării.

După atacul armatei sovietice asupra Poloniei, comandamentul Grupului de armate nr. 1, în baza ordinului Marelui Stat Major din 22 septembrie 1939, s-a instalat în Moldova urmând să ia în subordine forţele de pe frontul de est, în scopul intrării dispozitivului de apărare.

Marele Stat Major, îndeplinea în acea perioadă unele atribuţii specifice comandamentelor operaţionale, dovadă fiind în acest sens emiterea şi transmiterea Direcţiei operative nr. 9, la 23 septembrie 1939.

În anii celui de al doilea război mondial cadrul legislativ creat prevedea existenţa în continuare a Marelui Stat Major, în unele perioade subordonat Ministerului de Război (Ministerului Apărării Naţionale) iar în altele în raporturi de conlucrare.

Decizia Ministerială nr. 3000, din 10 decembrie 1941, prevedea scoaterea atribuţiei de conducere a armatei din sarcina Ministerului Apărării Naţionale, lăsându-i-se atribuţii în domeniul juridic, al dotării şi administraţiei, în timp ce şefului Marelui Stat Major îi reveneau sarcini de conducere în domeniul operaţiilor.

Pentru o organizare rapidă a Marelui Cartier General, care să fie în măsură să conducă operaţiile cu un efectiv de ofiţeri bine pregătiţi din timp, la pace Marele Stat Major cuprindea secţii şi birouri specifice structurilor de conducere operaţionale: informaţii, operaţii, servicii, transportori, s.a.

Aceasta a permis ca pe durata campaniilor pe frontul de est Marele Stat Major să fie relativ uşor organizat pe două eşaloane. Eşalonul întâi a funcţionat cu intermitenţe, cu atribuţii operative de conducere a forţelor române de pe front. În campania din anul 1941, în perioada iunie-octombrie, Marele Cartier General a fost instalat şi îndeplinit misiunile de la Odobeşti, Piatra Neamţ, Roman, Iaşi şi Tighina.

În această perioadă Marele Cartier General a condus operaţiile armatei române (forţe terestre, aeriene şi navale) executate în partea centrală şi sudică a Basarabiei şi sud-vestică a Ucrainei.

Operaţia Odesa a rămas cea mai amplă, complexă şi dificilă acţiune condusă de către Marele Cartier General în anul 1941, soldată cu o victorie pentru care şi-au dat viaţa un mare număr de militari români.

La 8 noiembrie 1941 Marele Cartier General a fost retras la Bucureşti şi demobilizat, la Tighina rămânând un eşalon redus, care până la sfârşitul lunii a fost retras.

Mobilizat la 22 iunie 1941, Marele Cartier General avea o structură complexă, care i-a permis îndeplinirea misiunilor:

Statul Major al Aerului, cât şi cel al Marinei, aflate în structura Marelui Cartier General, cuprindea secţiile organizare, informaţii, operaţii, servicii şi legături cu aliaţii, fapt ce asigura o bună conlucrare între categoriile de forţe armate româneşti şi cu cele germane.

În noiembrie 1941, potrivit aprobării mareşalului Ion Antonescu,Marele Cartier General a luat titulatura de Marele Stat Major General al Armatei, asemănător perioadei primului război mondial, având în compunere Statul Major al Armatei, Statul Major al Aeronauticii, Statul Major al Marinei.

În iunie 1942 Marele Stat Major a propus şi Ion Antonescu a aprobat constituirea şi trimiterea în zona operativă a Marelui Cartier General, cu misiunea de a păstra legătura cu marile unităţi aflate pe front, de a interveni pe lângă comandamentul german în ceea ce priveşte folosirea trupelor române.

La 8 august 1942 a fost mobilizat Eşalonul I al Marelui Cartier General, care a început să funcţioneze de la 20 august la Rostov, într-o structură adecvată misiunii sale:

În cursul anului 1942 Marele Cartier General nu a mai avut sub comandă operativă mari unităţi, îndeplinind atribuţii privind transportul şi intrarea în dispozitiv a trupelor române care afluiau spre front.

Trimiterea Eşalonului I al Marelui Cartier General la Rostov a fost determinată şi de ideea lansată de către Adolf Hitler privind constituirea Grupului de armate Mareşal Antonescu, după cucerirea Stalingradului. Înfrângerea suferită de către trupele germane şi române la Stalingrad a determinat eşecul planurilor lui Adolf Hitler şi pierderea speranţelor de către mareşalul Ion Antonescu.

În acele condiţii, în ianuarie 1943 s-a hotărât readucerea în ţară a acestei structuri de comandament operaţional strategic, la Rostov rămânând un detaşament de legătură a Marelui Cartier General pe lângă Grupul de armate Don, care a coordonat deplasarea spre ţară a efectivelor şi tehnicii retrase de pe frontul de la Stalingrad. Operaţiunile au fost conduse din punctele de lucru instalate succesiv la Tanganrog, Stalino şi Zaporoje.

La 23 februarie 1943 acest detaşament a revenit în ţară, responsabilitatea asupra instrucţiei, administraţiei şi disciplinei trupelor rămase în Crimeea şi Caucaz fiind dată comandamentului Armatei 3.

Din acel moment, pe toată perioada desfăşurării războiului, Marele Cartier General nu a mai fost mobilizat.

Prin urmare, în perioada celui de al doilea război mondial Marele Cartier General român a condus direct doar operaţiile Armatei 4 române, forţelor aeriene şi navale care au acţionat în sprijinul acesteia, între 22 iunie şi 16 octombrie 1941.

Funcţia de şef al Marelui Cartier General a fost îndeplinită, în toate situaţiile şi perioadele de către şeful Marelui Stat Major: Generalul de corp de armată Alexandru Ioaniţiu (22 iunie – 17 septembrie 1941), General de corp de armată adjutant Iosif Iacobici (22 septembrie – 8 noiembrie 1941) şi General de corp de armată Ilie Şteflea între 8 august 1942 – 15 ianuarie 1943.

Soluţia adoptată este discutabilă, având în vedere că generalii numiţi în funcţia Marelui Cartier General trebuiau să se ocupe nemijlocit de planificarea şi conducerea operaţiilor, fără a fi absolviţi total de responsabilitatea generării forţelor, atribut specific Marelui Stat Major partea sedentară.

Perioada 22 iunie – 23 august 1944, în care armata română a participat la un război de coaliţie, evidenţiază limitele în privinţa constituirii comandamentelor operaţionale strategice, cât şi impunerile părţii germane în legătură cu exercitarea conducerii la nivel strategic. Chiar dacă au admis şi uneori încurajat în scop pur demagogic constituirea unor structuri de comandament operaţional de nivel strategic, Grupul de armate General Antonescu (22 iunie – 18 iulie 1941) şi Grupul de armate Mareşal Antonescu, în realitate conducerea strategică a trupelor române s-a exercitat indirect de către Grupul de armate Sud sau Grupul de armate Don, subordonate nemijlocit Înaltului Comandament German.

În contextul situaţiei de la sfârşitul anului 1942, practic, armata română nu a mai dispus de o structură de conducere operaţională la nivel strategic, Marele Stat Major fiind o organizaţie militară cu atribuţii legate, în primul rând de generarea forţelor pentru acţiunile în curs de desfăşurare sau cele viitoare.

În perioada ianuarie 1943 – august 1944 Marele Stat Major român avea o structură care includea o componentă cu capabilităţi operaţionale, în cadrul căreia funcţionau: Secţia 2 informaţii, Secţia 3 operaţii, Secţia 6 transport, care au elaborat proiecte de operaţii, care să susţină acţiunea de desprindere din Axă şi care să reprezinte un argument în tratativele cu reprezentanţi ai statelor membre în coaliţia Naţiunilor Unite, dar şi în apărarea integrităţii teritoriale împotriva ameninţărilor din partea Ungariei horthyste.

Edificator în acest sens este elaborarea Ipotezei „U”, în august 1943, care prevedea modul de realizare a dispozitivului strategic de apărare în Transilvania şi Banat, cât şi acţiunile pentru respingerea unui atac al trupelor maghiare.

Marele Stat Major a devenit structură operaţională de conducere la nivel strategic începând cu seara zilei de 23 august 1944, odată cu transmiterea Directivei operative nr.1, care a prevăzut că „Începând de astăzi toate forţele române de uscat, aer şi marină ies de sub autoritatea germană şi ascultă numai ordinele majestăţii sale regele Mihai I, ce se vor transmite prin Marele Stat Major”. Directiva operativă, prima emisă de la intrarea României în cea de a doua conflagraţie mondială, prevedea: scopul politic al acţiunii militare alături de Naţiunile Unite, organizarea comandamentului, ideea generală operativă, situaţia inamicului, dispozitivul şi misiunile forţelor terestre, ale aviaţiei şi marinei militare în noua situaţie creată.

Rolul de structură operaţională de conducere la nivel strategic a fost exercitat până la 7 septembrie 1944, când armata română a fost subordonată Frontului 2 ucrainean care, începând cu acea zi, a transmis misiuni de luptă marilor unităţi

operative, aflate deja în luptă cu trupele maghiare şi germane, în Transilvania, Crişana şi Banat.

Ca urmare a acestei măsuri unilaterale a comandamentului sovietic, întărită la 12 septembrie 1944 prin prevederile Convenţiei de armistiţiu, Marele Stat Major român a fost deposedat de atributele conducerii operaţionale, fapt ce l-a determinat pe generalul Gheorghe Mihail să-şi prezinte demisia.

În cele 14 zile cât a îndeplinit rolul de comandament operaţional strategic, Marele Stat Major a pregătit şi condus operaţii vitale pentru soarta ţării în acele zile, între care amintim: nimicirea sau capturarea grupărilor hitleriste de pe teritoriul controlat de către armata română; acoperirea frontierei şi a liniei de demarcaţie cu Ungaria, în scopul apărării teritoriului naţional şi păstrarea unui cap de pod de valoare strategică la nord de Carpaţii Meridionali; concentrarea forţelor şi mijloacelor în vederea creării grupărilor necesare trecerii la ofensivă pentru eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei; constituirea de noi grupări de forţe prin contopirea unor unităţi şi mari unităţi, ca urmare a noii situaţii politico-strategice create.

În contextul geopolitic şi geostrategic din faza finală a celui de al doilea război mondial, armata română nu a dispus de o structură operaţională de nivel strategic, situaţie care s-a perpetuat în deceniile care au urmat în perioada războiului rece.

Problematica structurilor operaţionale de conducere la nivel strategic după anul 1945

Asemănător perioadei anterioare , Marele Stat Major român dispunea în structura sa de o componentă operaţională, în cadrul căreia rolul principal se cuvenea să revină direcţiilor: informaţii şi operaţii.

Secţia operaţii, conform unui Proiect al Statutului de funcţionare a Marelui Stat Major, din 14 iulie 1956, răspundea de: întocmirea planurilor de operaţii ale armatei; aprobarea planurilor de operaţii elaborate de către statele majore subordonate; studierea teatrelor de acţiuni militare; întocmirea directivelor operative pentru structurile subordonate, ş.a.

În noiembrie 1964, în contextul efectelor Declaraţiei din aprilie, generalul Ion Tutoveanu, atunci şef al Marelui Stat Major, cu ocazia unei Consfătuiri a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, desfăşurată la Moscova, a pus problema constituirii unei structuri operaţionale denumită Frontul românesc, constituit din majoritatea forţelor armate ale ţării noastre, care să acţioneze pe o direcţie independentă. Firesc, pentru conducerea unei asemenea structuri, a fost proiectată realizarea unui comandament operaţional de nivel strategic, rămas în tradiţia armatei române ca front, similar Grupului de armate.

În mai 1965 s-a desfăşurat prima aplicaţie în care a fost constituit comandamentul operaţional de nivel strategic front, care avea în subordine două armate, un corp de armată, un corp aerian, alte unităţi şi mari unităţi din genurile de armă ale trupelor de uscat şi aviaţiei militare.

Iniţial acest eşalon de nivel strategic a primit denumirea de Frontul 3 Vest, ulterior, de Frontul de Sud, în funcţie de direcţia operativ-strategică pe care trebuia să acţioneze.

După evenimentele din anul 1968, mai ales după adoptarea Legii nr.4 din 28 decembrie 1972, privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România, în baza căreia a fost adoptat şi implementat conceptul războiului întregului

popor, ideea constituirii unei structuri operaţionale de nivel strategic a revenit în atenţia specialiştilor militari.

Studiul teritoriului naţional şi elaborarea unor planuri de operaţii pentru apărarea ţării cu forţe proprii, pentru respingerea agresiunii oricărui agresor, impunea ca la război, în urma mobilizării generale, să se constituie o structură de conducere la nivel strategic, denumită Marele Cartier General.

În contextul apartenenţei la Organizaţia Tratatului de la Varşovia, al participării armatei române la acţiuni de pregătire doar cu structuri de comandament de nivel tactic şi operativ, s-a ajuns la soluţia de compromis din partea aliaţilor, de constituire a unei structuri operaţionale de nivel strategic (front), formată din secţiile şi birourile Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, completate cu efective şi tehnică de transmisiuni, conform unui plan şi stat de organizare stabilit de către Marele Stat Major.

Frontului român i se subordonau toate forţele destinate să acţioneze pe Direcţia strategică sud (două armate române şi una bulgară, forţe aeriene şi navale, cât şi cele din apărarea antiaeriană a teritoriului), iar comandantul structurii operaţionale strategice primea ordine de la ministrul apărării naţionale a României.

Edificatoare în acest sens au fost aplicaţiile de nivel strategic, desfăşurate în anii 80 – „Tomis-81”, „Calatis-83”, „Tomis-85”, „Olimp-87”.

Concomitent cu realizarea structurilor operaţionale care erau prevăzute să acţioneze în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în cadrul sistemului naţional de apărare s-a prevăzut constituirea unui comandament operaţional de nivel strategic – Marele Cartier General.

Această structură a fost prevăzută în documentele de mobilizare şi operaţionale ale armatei române, dar, până în anul 1989 nu a fost operaţionalizată, nici chiar în cadrul aplicaţiilor de nivel strategic, purtând numele de cod „Dacia”.

Odată cu desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, problematica Marelui Cartier General, ca structură operaţională de conducere la nivel strategic a fost abordată direct, fiind studiată, analizată, proiectată şi verificată în cadrul unor aplicaţii de nivel strategic.

Constituirea Marelui Cartier General era prevăzută a fi realizată în situaţii de criză sau război, acestei structuri revenindu-i câteva atribuţiuni, între care: actualizarea şi aplicarea planurilor de întrebuinţare a categoriilor de forţe armate şi genurilor de armă în operaţie şi luptă; asigurarea punerii în aplicare a planului de campanie; conducerea acţiunilor militare executate de către structurile categoriilor de forţe armate ş.a.

Pentru prima dată în legislaţia românească, Legea apărării naţionale a României, nr.45/1994 a prevăzut că „Pentru conducerea acţiunilor militare la nivel strategic se înfiinţează, pe timp de război, Marele Cartier General, subordonat direct Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Numirea în funcţie a şefului Marelui Cartier General se face de către Preşedintele României, la propunerea ministrului apărării naţionale”. Legea mai prevede că „structura organizatorică şi atribuţiile Marelui Cartier General se stabilesc din timp de pace prin hotărâre a Consiliului Suprem de Apărarea Ţării, la propunerea ministrului apărării naţionale”.

Întradevăr, Legea nr. 415 din 27 iunie 2002, privind Organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare, la Art. 4 pct.17, confirmă această atribuţiune.

Această prevedere legală nu a fost transpusă în practică până în prezent, CSAT neadoptând o hotărâre în acest sens.

Constituirea Marelui Cartier General, cu atribuţiile prevăzute în Legea nr.45/1994, nu este prevăzută în Legea nr. 336/2006 privind Organizarea şi

funcţionarea Ministerului Apărării. Conform noului cadru normativ, „Statul Major General asigură conducerea operaţiilor întrunite”. Ideea se regăseşte şi în Strategia de transformare a Armatei României, elaborată în anul 2007, care nu face nicio referire la Marele Cartier General, prevăzând, însă, că: „Conducerea operaţiilor, la nivel strategic, se execută în timp de pace, în situaţii de criză şi la război de către şeful Statului Major General”.

Aderarea României la NATO în anul 2004, racordarea armatei române la realităţile Alianţei, au generat o regândire în privinţa constituirii structurii de conducere operaţională la nivel strategic.

O asemenea structură, indiferent de denumirea care i se va stabili, este o necesitate obiectivă pentru armata română, care se va constitui, cu siguranţă, în condiţiile în care se va adopta decizia de întrebuinţare a forţelor prevăzute pentru apărarea ţării, cu forţe proprii sau în condiţiile prevederilor, Articolului 5 din Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949.

Cert este că în proiecţia forţei, în privinţa conducerii trebuie să se aibă în vedere separarea conducerii operaţionale de cea administrativă la nivel strategic, între aceste două componente fiind necesară, în mod obiectiv, o colaborare şi cooperare strânsă şi neîntreruptă.

Constituirea structurii de conducere operaţională la nivel strategic este, în cele din urmă, un atribut al Statului Major General, care trebuie să genereze resursa umană şi materială, cu forţe şi mijloace pe care le are în organică încă din timp de pace, cât şi cu cele prevăzute în planul de ridicare a capacităţii operaţionale a armatei şi a celorlalte elemente ale sistemului de apărare naţională şi colectivă.

BIBLIOGRAFIE

x x x Arhivele Militare Române, fond Marele Cartier General (1913-1942).

Apostol Vasile, Gl.bg.dr.Giurcă Ion, Col.dr.,Chiriac M. Dănuţ, Lt.col.dr.,Baltă Corneliu, Col.(r) ing.,

Comandamentele strategice române în acţiune (1859-1947), Editura Tipo-liht, Bucureşti, 2000.

Giurcă Ion, Col.dr., 1917. Reorganizarea armatei române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999.

x x x Marele Cartier General al Armatei române. Documente 1916-1920, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996.

x x x România în anii Primului Război Mondial, vol.1, 2, Editura Militară, Bucureşti, 1987.

x x x România în anii celui de al Doilea Război Mondial, vol.1-3, Editura Militară, Bucureşti, 1989.

*Colonel (r), prof.univ.dr., Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”