hronica nr. 66 / 2011
TRANSCRIPT
REVISTA COLEGIULUI NATIONAL “GHEORGHE SINCAI” DIN BUCURESTIDirector Prof. Gheorghiu Stefana
SERIE NOUA, AN 20,NR 66, IANUARIE 2011
• Șinca (fost Râciu de Câmpie) este o comună din județul Mureș, Transilvania, România. Satele care aparțin acestei comune sunt: Șinca, Lechincioara, Pusta și Șincai‐Fânațe.
• Satul Șinca este atestat documentar în anul 1332.
• Comuna este situată pe râul Șincai, afluent al râului Lechința.
• În 1992 erau 1.694 locuitori, iar la recensământul din 2002 au fost înregistrați 1.634 de locuitori, dintre care 931 români, 663 maghiari și 40 țigani.
• Gheorghe Șincai s‐a născut la 28 februarie 1754, la Râciu de Câmpie, azi Șincai, în actualul județ Mureș.
• Familia Șincai se trăgea din satul făgărășan Șinca Veche, din județul Brașov.
Second‐hand Mama îmi coase visul pe margini la maşina de cusut de frică să nu se destrame. Port visuri din ce in ce mai cârpite, Uzate, Mari de mine. “Nu mai cumpăra, copile, toate prostiile! Ia doar visuri care țin de cald,
Eventual, din materiale impermeabile, să te ferească de ploile astea acide! Doamne fereşte, mâine, poimâine ‐ rugineşti! ” Eu Zâmbesc amar şi tac resemnată. Mama nu ştie că eu nu îmi mai pot permite decât visuri second ‐ hand. ...mi‐e frig Adorm în fiecare spațiu gol de cuvinte, iar cerul mă acoperă, uneori, ca o aripă. Eu nu am ştiut niciodată cum să aprind întunericul cu propria lumină.
Desen de: Irina Valeanu clasa a X‐a E
Învăț să înot “Ar fi cazul să te arunci în viață, îmi tot repetau. Te‐ai refugiat prea mult sub umbra ce inundă malul. Aruncă‐te în valuri – are şi viața asta satisfacțiile ei. Ce tot te pregăteşti atât? Nu toți trebuie să ajungem căpitani de vapor. ” “Poate mai târziu, ziceam mereu, poate mâine. Azi, încă îmi creşte înotătoarea stânga Iar dreapta parcă a‐ncolțit. ” (Îmi permiteam să astept. Mai era încă un colț de umbră pe care îl întindeam la maxim.) Dar vremea aceea s‐a stins uşor, ca arsura unui cărbune peste care nu mai suflă nimeni. Deşi nu urmasem vreodată cursuri de înot, (iar instrucțiuni au refuzat să‐mi ofere), se pregăteau acum să mă împingă de la spate. “Sunt grei doar primii ani până prinzi mişcarea ca să ieşi la suprafață.” Fară cască sau ochelari, m‐am aruncat, singură, cu capul înainte, condusă de naivitatea diletantului ce se visează expert. ...Eram gata să mă înec.
Cearcăn peste veac “Te trag la somn cearcănele celorlalți!” – auzeam strigându‐mi‐se undeva în timpan. “Îmi pare rău, dar te înşeli! Eu nu voi dormi niciodată lângă ei. Eu am un suflet odihnit, plin de dorințe; rațiunea mea nu reacționează la morfina lor, iar inima mi‐e sănătoasă luptă din greu pentru schimbare” – răspundeam eu ieri, convinsă de posibilitățile mele. Azi, casc uşor, iar ploapele îmi cad grele, ca bătute în cuie. Mă zbat, mă contrazic – degeaba! “Mă trag la somn cearcănele celorlalți” – m‐am trezit strigând ruşinată, încercând să mă justific timpanului meu, de teamă să nu las o impresie proastă.
Prietenie Prietenia? Nu‐i treabă uşoară… Am o prietenă care îmi înscenează o viață frumoasă, citadină cu vedere către sat. Ea aleargă ziua după gânduri bune şi mi le aduce noaptea într‐un pachet, proaspete, fără conservanți.
Merge la biserică, îmi spovedeşte păcatele în locul meu şi îmi ia pedeapsa asupra sa. Ce îmi pot dori mai mult de atât?... Am încetat să mai trăiesc prin mine, Refuz să îmi conduc viața. Când sunt înglodată în intenții bune mă bate pe umăr, luându‐mi salopeta şi arătându‐mi ce penibil e să pavez iadul Şi uite, aşa am ieşit din joc, iar ea trăieşte pentru doi, aşa cum şi‐a dorit întotdeauna Mie nu mi‐a mai rămas nimic… Ieri a venit la mine să‐mi facă o ultimă propunere: “Nu ştiu cum, dar moartea ta îmi aparține. Dă‐mi mie moartea ta! Ştiu mai bine decât tine ce să fac cu ea.” Prietenia? Nu‐i treabă uşoară…
Fals tratat despre dragoste. “Dragostea este un fel de aracet pentru suflet, Aşa am citit într‐o carte”– mi‐a spus o prietenă ce se lăuda că vorbeşte din experiență nu numai din cărți. Condusă de un avant ideatic, Işi susținea cu abnegație viziunea sa asupra iubirii (de fapt doar fraze goale de conținut, stupidități fără nici o legătură de rudenie cu realitatea. Dar nu am remarcat acestea atunci... ) În jos o prăpastie O fetiță îşi întinsese o sfoară împletită din iubirea ei peste această prăpastie. Spera că o va putea trece. În marea ei naivitate nu observase că este legată la ochi iar sufletul ei inevitabil se va dezechilibra şi va cădea Rănindu‐se în mod fatal. Se pare că există şi aracet de proastă calitate Sau poate doar aracet care nu lipeşte Toate tipurile de suflet – Nu ştiu încă ce să cred. Cert este doar că al meu nu se lipeşte cu toate tipurile de dragoste. Mai rău s‐a ciobit. “Dragostea este un fel de aracet pentru suflet,
Aşa am citit într‐o carte” – mi‐a spus o prietenă ce cu siguranță nu vorbea din experiență ci numai din cărți.
Ciuca Corina
Clasa a X a A
Ah, dulce nostalgie… În templul veşnicului eu, Înconjurat de țipete şi umbre,
Desen de: Irina Valeanu clasa a X‐a E Cu spiritu‐mi înecat în gânduri profunde, Mâ întâlnesc mereu, Cu acel veşnic călător, Tânăr luptător captiv în zilele apuse, Căutător de comori, de clipe scurse, Hoinar ce se îmbată din al lacrimilor izvor. Mă înfioară sinceră privirea‐I, Când varsă lacrimi, eu ridic un zâmbet, Şi vărs la rându‐mi lacrimi când îşi ridică al lui zambet Dar nu‐i vina‐i. Mă priveşte profund din nou, Şi‐mi spune c‐un glas frățesc: “Ah, daca ai şti cât iubesc, să‐mi am veşnicia în acest cavou, să bântui fiecare nou tezaur, ce tu‐l îngropi clipă de clipă, şi‐mi este mult prea frică, c‐ai să‐mi uiți harul. tu eşti sclavul a ce va fi, eu sunt stăpanul a ce‐a fost, ce‐ți spun poate n‐are rost, dar odată ziua când singur voi fi va veni”
Şi plângând îi răspund, “Eu sunt ca soarele, iar trăirile‐mi sunt lumina lumina‐mi îți sunt trăirile, tu eşti ca luna, dar iată cum ne găsim în acelaşi gând,” Tac şi amândoi rătăceam printre ale liniştii dune , Suntem în acelaşi veşnic loc ascuns, Unde nenumărate gânduri au ajuns, Şi el începe a‐mi spune: “Tu eşti cel care necunoscutul veşnic va căta în prăfuitul manuscris numit destin, şi te‐mbeți cu al viitorului divin, aştepti mereu să trăieşti foaia ce va urma, şi nespus ar trebui să te doară, că nu te gândeşti că eu am fost, sunt şi voi fi, ceea ce tu ai trăit, trăieşti şi vei trăi să te doară că lumina în întuneric o să dispară.” Şi în mine cade iar tăcerea. Şi încep a‐i şopti rar: “ne închinăm la al timpului altar, să‐i trăim întunericul ne e plăcerea, în sufletu‐mi îți este sufletul îmi găsesc în tine trecuta‐mi fericirea, tu‐ți găseşti în mine nemurirea, doar noi ne auzim unul altuia țipătul,” Vreau să plec, trebuie iar singur să‐l las Rămâne stând pe‐o stea, Şi mi‐a spus că mă va aştepta. Îl las în al amintirilor veşnic dans. Şi m‐am smuls din reverie, Mă întorc unde doar nebunii mai cred în nemurire, Şi s‐a mai dus înc‐o întâlnire, Ah, dulce nostalgie…!
Rai Cu al sufletului tăcut grai Dau iubirii un mistic glas, Zbătându‐mă între Iad şi Rai, Ma lupt, mor şi renasc sub al fericirii ceas. Sub a noastră aripă de cer, Arunc întuneric şi durere în uitare, Având în brațe iubitu‐mi înger, E linişte, e Rai şi tu frumoasa‐mi floare. Ce lume moartă în sentiment, Dați frumusețea în lături E zgomot, e Iad, un război latent. Am linişte, am Rai, tu mi‐eşti alături. Tu, frumoasa mea iubită, Într‐o lume făr’de speranță, Din Iad ai făcut Rai, fii fericită, Ai dat frumuseții viață.
Şi noi Noi, nopții şoptim iubire, Sub negrul cer, neştiuți de zei, Sărutului dăm nemurire, Evadăm din jocul atâtor atei. Şi tu vrăjeşti întreaga‐mi viață, Şi întreaga‐mi viață este în tine, Te pierzi pe a mea romantă, Printre trandafiri şi cuvinte line. Şi eu, sunt un biet nebun iubind Să te țin de mână, să mângâi raze de soare, La chipu‐ți, în ochii tăi mari privind Ascund sufletu‐mi într‐o scrisoare. Şi noi avem palat de stele, Suntem doar noi, şi iar visăm Rătăcind de mână pe versurile mele. Şi noi,… şi noi nu existăm.
Desen de: Irina Valeanu clasa a X‐a E
Toate pentru noi Păşim uşor pe cărarea de vise, Dând glas iubirii mute, Stele aurii sub noi sunt sute, Toate pentru noi aprinse. In ochii vrăjitorului de cuvinte Descrii eternul frumos. Clipele în palmele bătrânului Cronos, Toate pentru noi oprite. Sub acceaşi lună mii de lumi sunt văzute Avându‐ne trupurile îmbrățişate, Atâtea lumi paradisiace, Toate pentru noi zidite. Duc singur un vechi război, Stele aprinse, lumi zidite, timp oprit, Sub haina sentimentelor scriu istovit, Toate pentru noi, toate pentru noi. Vant E vant in juru‐mi si in mine, In juru‐mi doar pamant, Mii de glasuri straine, Doar eu, viu in metalicul vant. E vant in univers, tipete si praf Cuvinte dragi moarte, zacand, Cuvinte de iubire pline de praf, Doar eu, mort in caldul vant. E vant, sunt eu, sunt singur Mii de voci in juru‐mi cant, E praf, pamant, si eu indur, Doar eu, singur razand in vant.
Monolog Cânt iubirea‐mi şi visele‐mi, şi tot ce‐i dincolo de ploaie, … chiar doare, câteodată prea tare, Nu măzgălesc cu simple cuvinte o foaie, … îi ofer sufletului o prea‐dulce îmbrățişare. Lumea mea, pe tine, acel iubit nou, acel cer plin de stele, … lumea noastră şi tot ce‐i peste ea, un întreg univers Şi‐un răsărit. Ce? Ți‐e frig? Te îmbracă haina croită cu sentimentele mele, … ah, da, sentimentele mele, tu, eu, acel univers, le leg adesea într‐un vers.
Stoean Robert
Clasa XII‐D
Momente Ce bine e să știu că mă iubește Că raza ei veghează asupra mea Și nu sunt doar un orb ce pâinea ș‐o cerșește Eu sunt un prinț, iar ea regina mea. În clipele eterne cu tine Cu trupul tău din patul cel regesc Cerșetorul cu hainele umile Devine prinț, și clipa o opresc. Nu‐mi trebuie averi ca să fiu rege Te am pe tine ca regat Pentru tine aș da, cai, și zece Nu doar unul ca alt “împărat”.
Oh, Doamne... Doamne ce frumoasă este lumea Chiar dacă este rea, culmea! Dar dacă o privești și cauți în ea Vei găsi persoana. Strada e goală fără ea dar...
Cu sufletul plin de amar Scot aparatul din geantă și pozez Calea mi‐o urmez. În poză apare ea, fata mea Dar cum e posibil așa ceva? Ceața îmi dezvăluie secrete Scoase din fumul oamenilor cu țigarete. Se face senin Ți‐am promis că după tine o să vin Și‐o să mergem în Rai Cu marele alai Cu petale de trandafiri și crini Iar eu o să te alin O să fi prințesa frumoasă din povești Venită din stelele cerești. Oh, Doamne cred că mă iubești Că ții la mine, mă‐ngrijești Tu mi‐o trimiți să am grijă de ea O s‐o fac cu toată putința mea. Pentru tine, dragoste Orice, oricand, oricum , Esti fata mea din vis stii bine Te vreau langa mine sa te ating usor Iar trupul tau sa tremure de dor. Te iubesc ,ti‐o zic Te doresc, pe buze s‐aprind Cuvinte de drag si de multa tandrete Esti regina‐n‐ntr‐un palat printre mii de zdrente. Hai cu mine spre lumii de mult apuse Noapte sa ne lase ploi pe buze Dimineata sa ne trezim pe malul marii Sa simtim valurile chemarii.
Desen de: Irina Valeanu clasa a X‐a E
Luminile s‐au stins, Noi ne‐am aprins, Noaptea nu ne mai ofera ploi Doar cateva stele intr‐o seara de amor in doi. Phoenix Fum, abis, culoare ștearsă Pășesc pe pământ, vidul mă lasă Te strig cu aerul curat din mine Tu ești femeia ce șterge gândurile meschine. Te ador, ești o icoană Ești cultul meu în persoană Chiar dacă poruncile îmi interzic să cred În alți dumnezei decât cei de drept. Eu te iubesc ,zeiță păgână Iar trupu‐ți erotic flămând îngână Te chem si te strig Te vreau mai aproape Sunt pasărea Phoenix ce‐a ars Ș‐acum renaște. Zeus Sa strig spre cer sa ma auda? Eu pot sa strig cat voi o suta Dar tot ma vede si m‐aude Caci el e Domn si nu s‐ascunde. Adio ceruri eu va las Si pe pamant cobor in graba Caci am jos multe de tras Aduceti caii ce s‐adapa. Si in calop puternic plec Spre lumea ce ma striga Iar ochii lor carari aleg Si nu stiu ce sa zica. Dar va zic eu, voi muritori Nu aveti deloc grija Iar eu o sa ajung la voi S‐o sa va scap de frica.
Poveste de dragoste
Este seara, iar lumina lunii ma aduce in acelasi parc ca in serile anterioare. Parca sunt ultimul om de pe Pamanat, iar luna vrea sa ma lumineze cu toata
puterea ei ca sa ma vada Universul. Stele zambesc a dragoste, iar vantul rece de primavara imi sopteste prin par: “te iubesc, cauta-ma!”.
Aleea de beton ma duce la salcia veche unde eu speram sa gasesc linistea si pacea interioara. Ajung la ea, iar aceasta printr-o adiere de vant ma saluta din batranele-i crengi. Scot o foaie de hartie si un creion vechi, dar bun, caci el m-a ajutat sa scriu multe din versurile mele. Sunt scriitor, imi marturisesc gandurile foilor si creioanelor. Pe foaie este deja scris un titlu: “Cauta-ma!”, l-o fi scris vantul sau pur si simplu eu sunt vantul care striga de nebun prin parcuri?
Ma apuc si scriu, iar gandurile curg val pentru ca le am in minte de la intrarea in parc si nu am nevoie sa ma gandesc sau sa stau sa ma inspire copacii din jur. Fiecare strofa incepe cu: “Te caut...” si cum eu am o fire vesela in tristetea mea si plina de optimism inchei fiecare vers cu: “....te-am gasit.”
Termin poezia, ma ridic de pe trunchiul vechi al prietenei mele, salcia, ma scutur si dau sa plec, dar o voce imi spune: “Ai cautat destul”. Esti tu, nu-mi vine sa cred. Clipesc des si incerc sa imi dau seama daca visez, daca este fum sau daca pur si simplu Dumnezeu ma iubeste si stie cat de mult am asteptat sa iti faci aparitia. Ma dau mai aproape de tine, intind mana, tu faci la fel, iar fara pic de frica te apuc de ea si te trag spre mine strangandu-te in brate cat de tare pot.
E lumea noastra. Eu te am pe tine, tu ma ai pe mine, ceilalti nu conteaza. Salcia de acum incolo ne era altar al dragostei. Luna, nasa noastra buna, iar stelele, micutele domnisoare de onoare. Aleea de beton pe care acum cateva momente am venit singur, ne este drumul in viata.
Dumitrescu Mihai Clasa
a XII a D
Traversand granitele‐Trier 2010
Inteligenta, creativitate si armonie – toate aceste trei cuvinte au insemnat Saptamana Internationala Media a Tinerilor – 2010 care a avut loc la inceputul lunii septembrie in cel mai vechi oras din Germania – Trier.
Treizeci si doi de tineri francezi, olandezi, polonezi, romani si germani s‐au straduit sa realizeze impreuna articole, interviuri, emisiuni radio sau TV demonstrand nu numai inteligenta dar si dorinta de a crea lucruri noi si interesante. Grupul de sincaisti, Daria Logofatu si Horia Iova, Tina Bobei si Alina Pacioga, Raluca Nastasa si Dan Cojocariu au inteles impreuna cu ceilalti tineri ca diferentele dintre oameni pot disparea odata ce acestia traverseaza granitele mintii si spiritului lor.
Pe harta spirituala a Europei exista inca pete albe pe care acesti tineri minunati le pot ”colora”. Sa le oferim sansa sa indeplineasca aceasta sarcina dificila din moment ce ei au aflat deja ce au de facut!
Prof. Gabriela Vasilescu Prof. Anca Dimcea
Ce ar fi fost daca…?
Stau uneori si ma intreb: ce ar fi fost daca omul n‐ar fi descoperit cartea, daca n‐ar fi descoperit placerea lecturii?…
Probabil ca astazi ar fi fost un trecator prin viata aceasta atat de scurta si plina de greutati.
Cartea este un izvor de cunoastere al lumii care ne inconjoara, a altor mentalitati legate de ea, chiar si de cunoastere pe noi insine. Este rodul unei imaginatii fructoase, care da nastere la povesti ce fascineaza generatii intregi, ce trezesc in noi sentimente poate netraite pana atunci.
Cartea este si o fereastra catre alte lumi, mai frumoase, mai infloritoare sau mai triste si mai putin prospere. In fiecare carte gasesti eroi, oameni in care te poti regasi, care au aceasi poveste ca a ta ori care te pot ajuta sa‐ti gasesti drumul catre tine insuti.
Cartea nu este doar o coperta, de care sunt cusute niste foi, ci este mai mult decat atat: este prietenul omului cel mai bun, un prieten care iti impartaseste secretele lui, fara a cere ceva in schimb, un prieten la care gasesti ajutor fara sa‐l ceri, un prieten la care poti merge oricand ai nevoie, stiind ca el va fi mereu acolo pentru tine.
Orice carte are o invatatura, e ca un proverb, pe care fie o urmezi, transformandu‐te intr‐o persoana mai buna, mai apropiata sufletului tau, fie nu o urmezi, rezumandu‐te doar la a fi ce esti tu acum.
De aceea, stau uneori si ma intreb: ce‐ar fi fost daca…?
Gheorghiu Ana
Cls. a IXa G
Abstractizarea realitatii inconjuratoare in spatiu •mai 19, 2010
Intotdeauna natura a fost un semn de intrebare,un subiect pe care,atat oamenii simpli,cat si scriitorii cei mai de seama l‐au aprofundat prin scrierile si imaginatia lor.
Este o enigma cum fiecare element este perfect asezat si cum ciclul neintrerupt al vietii pulseaza mereu echilibrul. De‐a lungul timpului, oamenii de stiinta si‐au dedicat intreaga viata studiului celor mai marunte lucruri ce macina gandirea fiintei umane. Probabil ca dintotdeauna civilizatiile au cautat raspunsurile multor intrebari iar in acelasi timp stiinta a evoluat direct proportional cu cerintele rezultate din cele mai adanci framantari.
Dorinta de cunoastere a omului a impins constiinta spre visare, spre un nou nivel vizual asupra lumii in care traim. Este adevarat…miracolul a inceput cu fratii Wright, insa stiinta a cerut mai mult… a cerut performanta, stabilitate, perfectiune, siguranta si design, toate aceste elemente intr‐un aparat compact
demn de indeplinit chiar si distinctia dorita de Blaga intre cunoasterea luciferica si cea paradisiaca. Este vorba despre tainele realitatii inconjuratoare ce sunt intensificate cu ajutorul imaginatiei poetice. Dar aici nu cred ca a fost ceva poetic… ci pur si simplu arta si pasiune… Avionul este rezultatul a mii si milioane de calcule matematice, astfel putem spune ca nu numai geometria poate fi vazuta in spatiu, ci si lumea, cu ajutorul lui.
De jos, totul pare maret, muntii sunt impunatori, oceanele intinse, iar omul este una din termitele descrierii lui Dan Puric. Nimeni nu isi compara posibilitatile, capacitatile si nici macar putinele responsabilitati de zi cu zi. Insa ei, geniile calculelor si formulelor inovatoare au creat ceva cu adevarat maret. Lucrul cu care fiinta umana isi largeste orizontul vizual si formeaza o noua perspectiva asupra lumii. Nu e numai o sclipire, ca iluminarea de moment a constiintei, este acea parte de suflet pe care ei si‐au daruit‐o in sutele, poate chiar miile de ore de lucru, acel efort prin care roadele imaginatiei prind viata in altitudine.
Poveste de vis • septembrie 25, 2010 •
Prin geam,imaginea toamnei pare absurda.Cativa copaci isi plang frunzele in bataia palida a vantului si nimic,insa nimic nu te impresioneaza.Soarele verii trecute graviteaza molcom in spatele paturii de cenusa iar in mintea ta se gradeaza usor linistea profunda a meditatiei.Poate ai fi vrut si tu sa te fi nascut pe alt taram in lumea asta,undeva unde civilizatia sa iti dea din nou speranta razelor de soare,a viitorului increzator si poate,a unei vieti mai bune.
Aceeasi fereastra ,acelasi hol al unei cladiri inalte,ca un sanatoriu plin de batrani cu zambete trecute si ridate de trecerea nefasta a timpului…Noi eram in ultima camera a holului.Mai precis,ei.Colegii mei erau extaziati de jocul de carti in care se aventurasera toata dimineata.Eu ma aflam la cativa pasi de incaperea aceea si priveam pe geam acelasi tablou trist de toamna,ce semana parca a niste brate de dirijori a caror comenzi sonore erau inchise in negura amintirii si doar gesturile lor
defilau in dansul de frunze vestede.Iesisem mai devreme in parcarea cladirii in care stateam,cladire in care eram gazduiti pentru pastrarea unei distante cat mai nesemnificative fata de liceu.Totul era atat de sinistru,un singur trup de copila alergand,speriata de sunetul infernal al vantului fantasmic al toamnei.Si nu fusese dorinta mea de a iesi in acea parcare absurda.Ceva din adancul sufletului ma indreptase in acea directie si ceva mai puternic decat reflexele mele ma indreptau cu pasi grabiti spre acel loc.Nu a durat mai mult de cateva secunde,caci sunetul acela deplorant se intetea cu pasii grabiti ai unor indivizi imbracati in negru,cu fesuri groase pe capete.O singura clipa mi‐a fost de ajuns sa privesc in urma ca sa stiu sigur ca dupa mine veneau.Unul dintre ei striga disperat la ceilalti,speriat parca sa nu ma scape din ochi.Am alergat mult si cat s‐a putut de rapid,m‐am ascuns la fiecare stalp de sustinere si dupa fiecare masina din spatele lor,pana ce am reusit sa ajung la scara de incendiu si sa ma strecor in cladire,luptandu‐ma cu cliseele unor fete de rau‐facatori gata sa ma captureze in bratele lor pacatoase.
Am ajuns pana la urma la etajul unde locuiam impreuna cu colegii mei,insa teama imi disparuse din suflet si asa cum spuneam mai devreme,priveam pe fereastra in gol,incercand sa inteleg ceva din ceea ce se intampla.Totul se intampla pe un fundal invechit,in care toate lucurile din jur se petreceau in reluare,ca dintr‐o amintire,ecoul sunetelor oprindu‐se parca intr‐o patura invizibila ce niciodata nu imi contopea auzul.Si dintr‐o data,ca un tren care se apropie din ce in ce mai mult de gara,revenind totul la normal,aud un strigat al unor batrane,un strigat disperat intersectat cu zgomotul unor bucati de sticla spargandu‐se.Am ramas inghetata la
vederea scenei ingrozitoare.Batranul din camera vecina,se aruncase cu tot cu scaunul cu rotile peste aceeasi fereastra pe care eu privisem cu cateva secunde in urma.Am sarit speriata,parca trezita dintr‐un vis si m‐am apucat cu mainile de placa imensa de plastic dur,in care geamurile holului erau fixate.Acel placaj se inclinase atat de mult sub mainile mele ce se sprinjineau pe el,incat aveam impresia ca trupul meu atarna incredibil de mult in afara incintei.Ma simteam atat de slabita iar emotia datorata fricii lasa in ochii mei imaginea trista a batranului intins pe ciment.Nu prea obisnuiam sa iau parte la momentele de relaxare ale celorlalti,insa intotdeauna,cand ieseam cu ei si ne indreptam spre iesire,pregatiti pentru o noua zi de scoala,era acolo un tanar,intr‐un scaun cu rotile,un tanar ce de fiecare data ma privea cu ochii sai negri atat de profund si cu atata caldura incat parca imi patrundea sufletul si imi controla toate impulsurile nervoase.Nu intelesesem niciodata de ce intalnirile mele cu el aveau loc numai in compania celorlalti,neavand ocazia sa‐i vorbesc o data,macar o data.Dupa aceasta intamplare,il zaresc din nou iar imaginea lui abia mai accepta un cadru atat de asemanator cu amintirea batranului disparut pe alta lume.Reluand‐mi privirea spre iesire,acea stare imi disparu,insa constiinta ramase intacta in ideea ca un mesaj mi se dorea transmis si inteles.
Nu stiu ce s‐a mai intmplat dupa aceea.Ma aflam totusi,in acelasi loc,in acelasi ecou surd de despartire,intotdeauna visand,intotdeauna acompaniata de fluturi albastri,cercetandu‐mi destinul fara a gasi vreun indiciu concret.M‐am indreptat catre aceeasi fereastra,catre aceeasi amintire,m‐am apucat cu mainile de suportul de plastic al geamurilor..Mi‐am inclinat capul dorind sa vad acel loc..locul unde batranetea unui om s‐a incheiat cu un simplu impact dureros.O data cu privirea,corpul mi se inclina in acelasi timp cu sirul ferestrelor.Parca mi se rastalmacea o stare pe care o mai traisem pana in acel moment.Era sentimentul ca doar moartea va urma sa te imbratiseze in vantul acela aspru si siguranta ca nimic altceva nu se poate intampla.Dupa mine nu striga nimeni,niciun glas de
regret,niciun ecou de disperare…Doar suflul vantului ce ma impingea intr‐o cadere lina spre tarmul acela dur,de ciment,spre valea aceea de nedeslusire a dorintelor. Am murit.
Altfel nu ma mai trezeam niciodata din vis.Aveam sa raman blocata asa pentru totdeauna.Fara raspunsuri la intrebari,fara vreo raza de soare,fara a intelege vreodata ce insamna iubirea,sau cel putin,bratele calduroase ale unei persoane dragi,nu bratele pacatoase ale unui individ.Abia atunci puteam sa inteleg intregul meu destin.Un om care ma chema in lumea lui,un om nascut pentru mine,o fiinta altfel decat cele obisnuite,care numai murind,putea sa isi reia de la capat viata,crescand si maturizandu‐se,blocat intr‐un scaun ce nu ii permitea nici macar
o viata banala.Pentru pamanteni,poate doar visele le descopera anumite neintelesuri.Cercetari care niciodata nu le‐au dus pana la capat.El era un simplu om,ce ma chema dintotdeauna sa ii fiu suflet‐pereche.Nici macar in acea parcare nu mi‐am dat seama ca era acelasi om…care dorea sa ma priveasca in ochi.Era modul in care,aflandu‐ma de una singura,aveam sa raman doar cu el,si simplul contact vizual avea sa ne aduca impreuna.Asa se intampla si in viata de zi cu zi.Obisnuim sa cautam ceva nefolositor.Trecem pe langa adevaratele clipe de fericire,fara a le putea pretui,evitam raspunsurile pe care le cautam de cand ne
stim,fara a ne da seama vreodata ca erau in fata noastra.Insa eu incercasem,ma lasasem purtata de vant,ma lasasem in voia sortii.Am pasit intr‐o alta lume,dandu‐i sansa unui necunoscut sa poata imbatrani la nesfarsit langa un suflet tanar,oferindu‐i posibilitatea dirijorului,ca macar un cantec din cele necunoscute sa se poate auzi in ecoul indepartat…
Negreanu Larisa Clasa a XI a A
Pavez.visuri
Fragment de roman
Ne creasem lumea noastra care părea că va dura. Dar doar părea. Aş fi preferat ca, în acea zi, să ne certăm cum nu ne certasem niciodată şi să nu mă ierte nici pentru o mie de bilețele. Însă ne‐ am înțeles foarte bine, încă de dimineața. Am plecat la şcoală, oprindu‐mă la uşa ei, ca în fiecare zi, pentru că mergeam împreună.Aceea urma să fie ultima zi a primului semestru de şcoală. Ultima zi a primei si ultimei periode ce ne‐a legat prietenia precum nici o alta.
Adunate, toate lucrurile din anii mei de atunci, alături de cei dragi, mi‐au clădit o copilărie pe care mulți şi‐ar fi dorit‐o. Cu toate acestea, nu îi doresc niciunuia dintre ei să treacă prin ce am trecut eu în acea zi.[..]
Am ieşit în curtea şcolii, apoi ne‐am îndreptat către casă, cu zăpada pe urmele noastre. Era februarie, deci iarna îsi revărsa puterea. Era bucuria noastră.. întotdeauna ajungeam ude acasă şi ne uscam împreună,împrumutându‐ne haine. Nu şi în acea zi. Am ajuns împreuna doar până la trecerea de pietoni. Eram foarte distrate, iar zăpada era viscolită de vântul ce bătea din ce în ce mai tare, ca şi cum ne‐ar fi avertizat. Nici gând sā ne oprim , sā ne aruncām în zāpada sau sā ne luām la revedere de la ceilalți colegi. Înaintam, lāsând urme în neaua adunatā, spulberatā odatā cu surâsul Clarei. Ne‐am ținut de mânā pânā în fața trecerii, locul în care mi‐a dat drumul pentru totdeauna. Nu ştiu de ce şi –a luat mâna din mâna mea..
Am mers pânā la jumātate. Şoferii conduceau foarte încet, pentru cā maşinile derapau într‐o veselie. Cerul fulguia aminirile noastre şi am auzit un glas, ce a strigat din spatele nostru. O altā colegā a strigat‐p pe surioara ei mai micā, ce o tot lovea cu bulgāri: “ Mara!!!!”. Clara a înțeles numele ei şi şi‐a întors capul, oprindu‐se acolo, în mijloc. Îmi țineam privirea plecatā, deoarece viscolul îmi atingea ochii; de aceea nu am vāzut‐o atunci când s‐a oprit, ci cu o fracțiune de secundā mai târziu, când a fost prea târziu. Un bārbat inconştient, cu o masinā destul de mare, a accelerat imediat ce a vazut cā eu am trecut. Venea dinspre
partea mea, iar pe ea nu a mai vāzut‐o, fiind şi mai scundă decât mine.. Şi nici eu, nici nimeni altcineva nu avea sā o mai vadā vreodatā.
Am vāzut exact momentul în care a izbit‐o, moment în care am țipat cât am putut de tare “ CLARA!!!!!!!!!!”. A lovit‐o din plin, aruncând‐o pe parbriz, apoi inevitabil a alunecat, fix sub roțile din față ale maşinii. Era doar o pāpuşā de plastic, pe lângā viteza maşinii sau puterea loviturii.Numele ei a fost ultimul lucru pe care l‐am rosit. Am rāmas acolo,înmārmuritā, la capātul trotoarului, privindu‐i pārul brunet, pe zāpada perfect albā, ilustrând contrastul dintre ceea ce simțeam eu cu 30 secunde în urmă şi în ce stare eram în acel moment. Nu mai puteam respira, aveam un nod în gât şi începea sā mi se facā rāu, privind‐o chiar şi de la distanța aceea, de câțiva metri. Pentru cā era sfâşiatā. Picioruşele îi erau tāiate, pārți din haine aruncate peste tot. Nu mā puteam mişca, nu puteam face nimic, doar tremuram. Mâinile, picioarele, totul. Eram în stare de şoc.Înghețasem cu totul, iar pe trupul ei inert, cerul îşi cernea lacrimile. Mā durea groaznic. Groaznic.
Stāteam, aşteptam, uitându‐mā la ea. Minute în şir.Apoi la nenorocitul acela, care suna la salvare, pe partea cealaltā a drumului, stând cu spatele. Nu voia nici măcar el sā vadā ce fācuse. Ar fi înfiorat pe oricine. Lumea se aduna în jurul micuței; cineva a pus o hainā peste ea. Nu a acoperit şi mânuța ei dreaptā, care era îndreptatā cātre mine, cu brāțara ce i‐o dāruisem, intactă.Mi‐ am fixat ochii pe şnurul împletit de Crāciun,acasā, unde era cald. Acolo totul înghețase. În mine,în afara mea, peste ea şi peste noi douā. O pierdusem. Şiroaie de lacrimi îmi curgeau, în timp ce învāțātoarea noastrā şi‐a fācut loc prin mulțime, pânā la suflețelul ce ne pārāsea, încet‐încet.Şi‐ a dus mâna la gurā şi a plecat imediat ce m‐ a vāzut.A venit lângā mine, m‐a privit printre lacrimi, întocmai ca şi mine. Mi‐a rostit numele de multe ori, în speranta cā voi spune ceva.Doar cā, eu nu mai aveam sā pot sā vorbesc ani buni de atunci.M‐a marcat.Deci, mi‐a rāpit prietena şi, odata cu ea şi puterea de a vorbi. Au încercat mulți psihologi, apoi am mers la bisericā.În fiecare searā îmi reveneau acele amintiri şi nu înțelegeam de ce se terminase aşa. Şi visam. Visam cum mergeam din nou la şcoalā împreunā şi e totul ca înainte. Iar atunci când mā trezeam, devenea totul şi mai dureros.
Au vrut sā ştie, normal, ce s‐a întâmplat acolo. Eram singura care vāzuse fiecare secundā din acea scenā.Un polițist bātrân, atunci când a vāzut cā nu îi rāspund la întrebāri, s‐a rāstit la mine. Am vāzut atunci multā, multā durere în ochii mamei mele. Pentru a o alina, mācar puțin, am hotārât sā le spun ceva.Nu putea rāmâne ascuns ce se întâmplase. Eram în biroul secției 18. Am luat o foaie de hârtie, un pix şi am scris, îngropându‐mi lacrimile în acea paginā. Comunicam cu ei dupā aproape o lunā.
Ai mei au fost foarte uşurați, vāzând cā nu mā afectase şi în alt mod, eram conştientă de tot. Uşurați cā pot vorbi cu ei chiar şi aşa, în scris, cā auzeam totul perfect, înțelegeam şi nu sufeream de altceva.Ultimul psiholog a spus ce au spus şi ceilalți: cā depinde de mine totul. De mine şi de timp.Odata cu trecerea lui, îmi voi reveni. Teste peste teste, pentru a vedea cum gândeam şi cum acționam. Luni de‐a rândul. De fiecare datā, rezultatele erau aceleaşi. Eu eram normalā. Cât se poate de normalā şi de capabilā de tot ceea ce este capabil un copil de 8 ani.De aceea, am rāmas la aceeaşi şcoalā, mā puteam descurca.Comunicam prin scris. Mi‐a fost greu, nu pot spune. Greu şi frustrant. Iar cu fiecare an ce trecea, devenea şi mai frustrant.De multe ori aveam ceva de zis, mā deranja ceva sau aveam idei, lucruri, sentimente de împārtāşit. Toate se pierdeau pe foi goale.Pentru cā, atunci când scriam, gândeam de douā ori înainte, cum ar trebui sā gândeascā mulți oameni înainte sā vorbeascā. Aceia ce mā rāneau, neştiind ce aveam.Iar vorbele curgeau, mereu, fārā ca eu sā mā pot proteja cumva. În timp ce eu nu numai cā nu puteam sā le rāspund cu ce gândeam imediat, cu ce simțeam cu adevārat, ci mai şi alegeam fiecare cuvânt, totul fiind o mascā.O minciunā.Minciuna cā toți imi doreau binele şi cā se va îndrepta totul cât de curând. Mā protejau cât puteau de mult, însā discuțiile celor dragi tot ajungeau la mine. Se certau mereu şi mereu , numai din cauza mea şi nu‐mi plācea deloc.
Doctorii au avut dreptate şi rānile mele se cicatrizau, dar încet, încet. Mā învāluiau alte probleme, alte pierderi, alte temeri. Clara rāmânea în amintirea mea, dar durerea se estompa. [..]
Da, pot spune cā lucrurile se îndreptau. Într‐o alta direcție, cu sensul spre o posibilā revenire.Aveam sā mai vorbesc vreodata, în condițiile în care trecuserā 7
ani de zile? 7 ani de sunete scrise pe foi mute, alāturi de dorința mea de a împārtāşi cu ceilalți totul din mine.Îmi doream sā țip, sā vorbesc ore în şir la telefon şi îmi doream sā cânt.Mai ales sā cânt. Tot ce puteam face însā, era sā scriu.
Aşa cā am scris. Paginā cu paginā am scris anii mei, peste timpul ce promisese cā mā va salva. Mā rugam mereu sā nu mā uite, cum nu aveam nici eu sā uit vreodata de şcoala mea generalā. Am pārāsit‐o la 15 ani, dupā 7 ani fārā Clara. Venise timpul sā merg la liceu.Am intrat la un liceu destul de bun, printre cele mai bune din Bucureşti. Trecuse prea repede. Realizasem multe şi pierdusem la fel de multe. Însa era un sfârşit şi trebuia sā îmi iau la revedere de la toți şi de la toate aşa cum meritau.
Pentru Clara, apusul ( sfarşitul) s‐a înecat în rāsāritul pierdut mult prea devreme.
Pentru mine, soarele apusese cātre rāsārit ( cātre un nou început). Cātre mine, cea care aveam (ne)voie sā fiu cu adevārat. Cātre timpul ce va fi gāsit calea de a mā face sā îi spun “mulțumesc” cu glasul meu şi nu cu cel al cernelei ce îmi pāta sufletul.
[..]Nu mai aveam încredere în nimeni, cā mā va ajuta sā schimb ceva. Cel puțin nu cineva pe care sā cunosc. În clipa urmātoare, mi‐am imaginat cum urc în metrou şi mā aşez lângā cel mai de treabă tip pe care l‐aş putea întâlni. Ne vom cunoaşte şi vom fugi departe de Bucureşti. Am ajuns pe peron, a venit metroul, dar nu cel cu care trebuia eu sā merg. Deci am aşteptat sā plece. “Atenție, se închid uşile.” Nu înainte ca un b iat sā iasā din metrou; genul de bāiat pe care l‐am fixat cu privirea.
[..]
Am luat acelaşi metrou. Înainte sā intrām, mi‐a scris pe o foaie din caietul meu de la chitară numele lui, numārul de telefon şi mail‐ul. Apoi le‐a scris pe ale mele pe o alta foaie ( pe care, mā gândeam eu peste puțin timp, a ars‐o atunci când şi‐a aprins urmātoarea țigarā). Arthur, acest tip misterios despre care nu pot nega cā
nu m‐a vrājit la propriu, a adormit cu capul pe mine, de‐a lungul stațiilor în care mie îmi umbla mintea aiurea. S‐a ridicat deodată şi m‐ a întrebat:
‐ De ce faci asta?
Am ridicat din umeri. Apoi m‐a pupat pe obraz şi a plecat.
“Urmeazā stația Nicolae Grigorescu cu peronul pe partea stânga. “
Urmeazā încā o dezamāgire. De fiecare datā când îmi suna telefonul tresāream şi vedeam, cā nicidecum nu e el. Mail‐ul l‐am verificat în acea zi cât nu l‐am verificat de când mi‐am fācut cont pe Yahoo.
Aşteptam şi aşteptam. Oricum toată viața e o aşteptare. Aşteptăm să învățăm să trăim o viață în care vom aştepta în continuare. Să învețe şi ceilalți. Numai că unii nu învață niciodată.
…………………………………………
Dimineața, la zece, eram la Arcade Café, pentru a mă vedea cu Arthur. Am intrat şi l‐am vazut la una din mesele din spate. Am stat puțin la intrare, privindu‐ne, apoi m‐am gândit la ce aveam să îl întreb prima dată; sau avea să înceapă el? S‐a aşezat mai bine pe scaun, apoi a zâmbit uşor, cu colțul gurii. Nu voiam să recunosc, dar aveam într‐adevăr un date. Ceea ce îmi doream erau doar lămuririle, pe care ştiam că numai el mi le putea da. În timp ce mă aşezam, mă privea fix, devenise serios. Nu îmi plăcea acea expresie, comparând‐o cu încântarea pe care o afişase atunci când mă văzuse, cu două minute în urmă.
S‐a ridicat încet…
Andreea Petcu
Clasa a X‐a B
Fotografii de : Ioana Sandu IX‐G
Comitet de redactie : Prof. Niculae Iuliana
Prof. Rizoiu Mihaela Fotografii de: Ioana Sandu IX‐G
Crasoveanu Fowzi Constantin – cls XI F
Zahiu Mircea Dorin – cls XI F
Grup statuar “Scoala Ardeleana” – Cluj Napoca