fundam psiho i
TRANSCRIPT
2
F U N D A M E N T E L E P S I H O L O G I E I
PARTEA I-a
S u p o r t d e c u r s
3
C U P R I N S
Cap. 1 Obiectul si ramurile psihologiei………………………………………………….pag. 4
Cap. 2 Metode de cercetare în psihologie……………………………………………….pag. 5
Cap. 3 Procese psihice senzoriale………………………………………………………..pag. 10
3.1. Senzatiile……………………………………………………………………….pag. 10
3.1.1. Pricipalele modalitati senzoriale…………………………………………..pag. 11
3.1.2. Legile generale ale sensibilitatii…………………………………………..pag. 14
3.2. Perceptiile……………………………………………………………………..pag. 15
3.2.1. Legile perceptiei………………………………………………………….pag. 16
3.2.2. Formele complexe ale perceptiei…………………………………………pag. 17
3.3. Reprezentarile………………………………………………………………..pag. 19
Cap. 4 Procesele psihice cognitive……………………………………………………...pag. 21
4.1. Gândirea………………………………………………………………………pag. 21
4.2. Limbajul………………………………………………………………………pag. 24
4.3. Memoria………………………………………………………………………pag. 26
4.4. Imaginatia…………………………………………………………………….pag. 29
Cap. 5 Activitati si procese reglatorii………………………………………………….pag. 32
5.1. Activitatea umana……………………………………………………………pag. 32
5.2. Afectivitatea…………………………………………………………………..pag. 34
5.3. Motivatia………………………………………………………………………pag 36
5.4. Atentia………………………………………………………………………...pag. 40
5.5. Vointa………………………………………………………………………….pag. 42
Cap. 6 Deprinderile……………………………………………………………………..pag. 44
Cap. 7 Sistemul psihic uman (S.P.U.)………………………………………………….pag. 46
Cap. 8 Sistemul de personalitate………………………………………………………pag. 52
8.1. Temperamentul………………………………………………………………pag 53
8.2. Aptitudinile…………………………………………………………………...pag. 55
8.3. Caracterul…………………………………………………………………….pag. 56
Cap. 9 Creativitatea…………………………………………………………………….pag. 58
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………pag. 60
4
Cap. 1 OBIECTUL SI RAMURILE PSIHOLOGIEI
Psihologia, ca orice stiinta, se refera la o anumita latura a realitatii. Domeniul obiectiv pe
care-l abordeaza psihologia ne este dezvaluit de însasi etimologia cuvântului: psiho (psyche) =
suflet, psihic si logos = cunoastere. Concret, psihologia studiaza conduita umana, actiunile si
cauzele care se reflecta direct sau indirect în comportament, atât în cel exterior cât si în cel interior.
Activitatea psihocomportamentala a individului se întemeiaza pe experienta acumulata de subiect
si este conditionata de resursele, posibilitatile si trasaturile fiecaruia. Din acest motiv psihologia se
refera si la realitatea trasaturilor si structurilor, relativ stabile, ale fiecarui subiect în parte, tine
seama de nivelul si modul particular al constructiei psihice a subiectului, mai precis de
personalitatea individului.
În concluzie, obiectul de studiu al stiintei psihologice îl reprezinta sistemul
psihocomportamental uman, personalitatea si trasaturile acesteia.
Într-o definitie simplificata psihologia poate fi considerata ca fiind stiinta care se ocupa cu
descrierea si explicarea fenomenelor si însusirilor psihice. Dar simplitatea este aparenta,
deoarece este foarte greu de lamurit ce se întelege prin fenomen psihic. Se invoca astfel
complexitatea fenomenului psihic si variabilitatea sa interindividuala. A trebuit sa fie mai întâi
cunoscute fenomenele simple, nivele de organizare subiacente, pentru a se ajunge treptat la cele
complexe. A fost nevoie o anumita maturizare a fizicii, fiziologiei etc., pentru a se putea trece
progresiv la studierea fenomenelor psihice. În mod firesc, adâncirea unor fenomene fizice
(acustice, optice) a dus la desprinderea aspectelor psihologice (senzatiile auditive, vizuale etc.).
Tot asa, progresele fiziologiei s-au rasfrânt nemijlocit asupra cunostintelor despre viata psihica. De
altfel primii psihologi au fost adesea fizicieni ori fiziologi de formatie.
Psihologia s-a constituit ca si stiinta de sine statatoare la începuturile sec.XX. Aceasta este:
- o stiinta pozitiva (se refera la fapte);
- o stiinta umanista (situându-se la confluenta dintre biologic, social si cultural si
studiind activitatea umana);
- o stiinta centrala (despre om si relatiile interumane).
Omul traieste într-o tripla lume: cea o b i e ctiva (data de realitatea înconjuratoare), cea
subiectiva (data de activismul vietii interioare a acestuia, de sensibilitatea lui) si o lume a
s i m b olu r ilor s i s e m nelo r . Pe cele trei planuri omul se dezvolta d.p.d.v. psihointelectual având ca si
factori ereditatea, mediul si educatia.
5
Principalele ramuri ale psihologiei sunt: Psihologia muncii, Psihologia industriala,
Psihologia sociala, Psihologia organizationala, Psihologia vârstelor, Psihologia educationala,
Psihologia scolara, Psihologia judiciara, Psihologia clinica si medicala, Psihologia diferentiala,
Psihologia sportului, Psihologia artei, Psihologia militara, Psihologia cosmica, Psihologia
economica, Psihologia religiei, etc.
Ramurile aplicative ale psihologiei
6
Cap. 2 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE
Cunoasterea psihologica, ca si forma compleza a cunoasterii umane, depinde atât de
capacitatea de ezeriorizare a subiectului cât si de evaluarea si interpretarea cercetatorului.
M e t o da de c ercetare este calea, structura ordonata, programul dupa care se desfasoara
actiunile mentale si practice pentru atingerea unui scop.
Metodele pot avea caracter: instrumental, de interventie, de informare, de interpretare si
actiune. În functie de scop pot fi:
- de recoltare a informatiilor;
- de prelucrare si interpretare a informatiilor.
- de investigare: - intrinseca;
- extrinseca.
- de diagnoza si prognoza
- de cercetare
- aplicative
a) METODA OBSERVATIEI
- Reprezinta urmarirea intentionata si înregistrarea manifestarilor comportamentale ale
subiectului sau a unui grup de subiecti precum si a contextului situational corespunzator.
- Urmareste comportamentul natural al individului, în conditii obisnuite de viata si
activitate.
Continutul observatiei:
- simptomatica stabila (trasaturile bioconstitutionale si fizionomice);
- simptomatica labila (conduita flexibila, mobila a individului: verbala, motorie, etc.;
varietatea expresiilor comportamentale; conduita emotional-expresiva, atitudinala, etc.)
Formele observatiei:
Fct. de orientarea actului observational: - autoobservatie
- observate propriu-zisa
Fct. de prezenta sau absenta observatorului: - directa
- indirecta (geam, oglinda, TV, etc.)
6
- cu observator ignorat, uitat
- cu observator ascuns
Fct. de implicarea observatorului: - pasiva
- participativa
Fct. de durata observatiei: - continua
- discontinua
Fct. de obiectivele urmarite: - integrala (întreaga conduita)
- selectiva
Calitatea observatiei depinde, în special, de particularitatile psihoindividuale ale
observatorului.
Conditiile unei bune observatii:
- stabilirea precisa, clara, a scopului observatiei;
- selectarea adecvata a modalitatilor si a mijloacelor pentru observatie;
- elaborarea unui plan riguros: concepte, ipoteze, etc.;
- consemnarea imediata a elementelor observate;
- numarul optim de observatii;
- desfasurarea observatiei în conditii cât mai diferite;
- sa fie cât mai discreta.
b) METODA EXPERIMENTULUI
Se deosebeste de metoda observatiei prin faptul ca este provocat; în cadrul acestuia se
izoleaza variabilele cercetate (dependente) de celelalte (independente), se modifica conditiile de
mediu, repetându-se fenomenul pe acelasi subiect sau pe subiecti diferiti; în final se compara
rezultatele grupului experimental cu cele ale grupului martor (de control).
Tipuri de experiment:
- de laborator
- natural
- psihopedagogic (caz particular al celui natural, în mediu instructiv-educativ)
c) METODA CONVORBIRII
7
Se desfasoara ca si o discutie între cercetator si subiect, în urma careia se obtin date legate
de viata interna a individului.
Caracteristici:
- presupune relatia directa;
- schimbarea succesiva a rolurilor;
- presupune anumite calitati ale cercetatorului: sociabilitate, empatie, extraversiune, etc.,
dar si ale subiectului: autocunoastere, sinceritate, etc.
Forme ale convorbirii
- standardizata, structurata, dirijata (aceleasi întrebari pentru fiecare subiect)
- semistandardizata, semistructurata, semidirijata (diferite întrebari, numar diferit de
întrebari si în alta ordine)
- libera, spontana, asociativa (depinde de subiect, de situatie, etc.)
Cazuri particulare: - convorbirea psihanalitica (elaborata de SIGMUND FREUD);
- convorbirea nondirectiva (elaborata de Carl Rogers).
d) METODA ANCHETEI
Este recoltarea sistematica de informatii despre viata psihica a individului sau a grupului si
interpretarea lor din perspectiva psihocomportamentala.
Forme ale anchetei:
- chestionarul (forma scrisa a anchetei);
- interviul (forma orala a anchetei); poate fi individual sau de grup, clinic (centrat pe
subiect) sau focalizat (centrat pe tema).
e) METODA BIOGRAFICA
Reprezinta strângerea de informatii despre viata individului, despre relatiile dintre
evenimentele trecute (unele sunt cauze, altele efecte) si semnificatiile acestora pentru subiect
(cauzometria => cauzograma).
f) METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITATII
Surprinde aspecte ale personalitatii subiectului si manifestari ale activitatii psihice interne a
acestuia, în plan extern, prin analizarea rezultatelor practic-aplicative sau teoretice ale acestei
activitati.
8
g) METODE PSIHOMETRICE ( TESTELE)
Acestea masoara capacitatile psihice ale individului pentru a stabili nivelul de dezvoltare a
acestuia.
Conditiile de aplicare a testelor sunt:
- validitatea (masurarea exacta a ceea ce trebuie masurat);
- fidelitatea (obtinerea de performante asemanatoare la o noua aplicare);
- standardizarea (asigurarea acelorasi conditii de aplicare pentru toti subiectii);
- etalonarea (stabilirea unei unitati de masura pentru rezultatele obtinute).
Clasificarea testelo r :
Dupa modul de aplicare: - individuale
- colective
Dupa durata lor: - cu timp strict delimitat
- cu timp la alegerea subiectului
Dupa materialul folosit: - verbale
- nonverbale
Dupa continut si scopul urmarit: - teste de performanta: - de cunostinte
- de nivel intelectual
- de aptitudini
- de inteligenta
- teste de personalitate
- teste de comportament
Optimizarea testelor se poate realiza prin:
- crearea de teste adecvate populatiei pe care sunt aplicate si adaptarea altora care sunt deja
elaborate;
- utilizarea bateriilor de teste;
- corelarea rezultatelor testelor cu alte metode si cu activitatea practica.
h) METODA MODELARII SI SIMULARII
Consta în crearea de scheme logice pentru unele procese, functii psihice si transferarea
acestora pe computere pentru a fi reproduse. Astfel rezulta modele logico-matematice si materiale.
9
i) METODE DE ORGANIZARE, ANALIZA SI PREZENTARE A DATELOR
Acestea pot fi statistico-matematice (prezinta relatiile cantitative între fenomenele studiate)
sau de prezentare grafica.
Strategii de cercetare psihologica
Strategia = plan de actiune pentru atingerea unui scop
Strategii de cercetare psihologica:
- genetica (studiaza geneza si evolutia fenomenelor psihice si a comportamentului d.p.d.v.
istorico-filogenetic si individual-ontogenetic);
- comparata (reflecta deosebirile dintre diferite etape ale evolutiei psihicului, prin
compararea psihicului om-animal, copil-adult, d.p.d.v. psihocomportamental);
- psihopatologica (studiaza deviantele psihocomportamentale pentru a delimita
caracteristicile psihicului uman);
- transversala (compara diferite etape de dezvoltare la care se afla diferiti indivizi);
- longitudinala (studiaza acelasi individ la diferite etape de dezvoltare).
10
Cap. 3 PROCESE PSIHICE SENZORIALE
3.1. SENZATIILE
Sunt procese psihice senzoriale, elementare, ce semnalizeaza separat, în forma imaginilor
simple si primare, însusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, în conditiile actiunii directe
a stimulilor asupra analizatorilor.
Însusirile imaginii primare:
a) intensitatea (determinata de intensitatea stimulului si starea generala a subiectului);
b) calitatea (data de caracteristicile stimulului si de modalitatea de realizare specifica
analizatorului corespunzator);
c) durata (în general corespunzatoare actiunii stimulului);
d) tonalitatea afectiva.
Însusirile senzatiei sunt în functie de c a r a c te r isti c ile st i m u l u lui , de caracteristicile
subiectului (grad de interes, aptitudini, atitudinea fata de stimul, etc.) si de culturalizarea
senzatiilor (diversificarea surselor de stimulare senzoriala).
Functiile senzatiilo r :
- realizarea legaturilor informationale simple;
- intra în structura unor aptitudini mai complexe si a câmpului de constiinta.
Analizatorul = ansamblu structural-functional care face posibila producerea senzatiilor.
Structura analizatorului:
- Receptorul – transforma energia stimulului în influx nervos (codare);
- Calea de conducere – contine fibre nervoase senzitive si centri subcorticali (realizeaza
(veriga centrala) o sinteza si un prim filtraj al informatiilor); transmite informatii
(influxuri nervoase) la scoarta cerebrala;
- Veriga centrala – cea mai importanta componenta a analizatorului;
- contine o zona de decodificare a informatiilor (influxul nervos se
transforma în fapt psihic) ce este formata dintr-o zona periferica sau
de asociatie (în care se integreaza informatii de la mai multi
11
analizatori) si dintr-o zona centrala sau nucleul analizatorului (se
desfasoara operatii de decodificare specifice analizatorului
respectiv);
- Conexiunea inversa – asigura autoreglarea analizatorului(feed-back)
Activitatea analizatorului este reflexa si unitar a . Functionarea partiala sau nefunctionarea
unei componente diminueaza sau face imposibila producerea senzatiei.
3.1.1. PRINCIPALELE MODALITATI SENZORIALE
Dupa tipul aparatului specializat pentru receptie: - auditive
- vizuale
- olfactive
- gustative
- cutanate
- organice
- proprioceptive
- kinestezice
- de echilibru
- de durere
Dupa natura continutului informational:
- senzatii ce furnizeaza informatii despre obiectele si fenomenele lumii exterioare: vizuale,
auditive, olfactive, gustative, cutanate.
- senzatii ce furnizeaza informatii despre pozitia si miscarea corpului: proprioceptive,
kinestezice, de echilibru.
- senzatii ce furnizeaza informatii despre modificarile mediului intern: organice, de durere.
Senzatiile vizuale
Excitantul este dat de undele electromagnetice cuprinse intre 390-800 milimicroni (spectrul
vizibil).
Albul reflecta toate undele elecromagnetice in proportii egale iar negrul le absoarbe in
totalitate. Culorile sunt rezultatul reflectarii selective a unor lungimi de unda corespunzatoare.
Ca r a cte r isticile s e n z atiilor v izual e : - tonul cromatic (dat de lungimea de unda
corespunzatoare)
- luminozitatea (data de locul ocupat de o culoare pe
o scala unde cea mai luminos este albul si cel mai
intunecat este negrul)
12
- saturatia (reprezinta puritatea culorii)
Prin combinarea acestor trei caracteristici rezulta culorile si nuantele culorilor. Avem doua
tipuri de amestecuri în cadrul acestora: amestecul aditiv (de luminozitate) si amestecul subtractiv
(de culori sau pigmenti).
Un om obisnuit poate distinge aprox. 500 de nuante cromatice iar cei specializati (ex.
artistii plastici) aprox. câteva mii.
Rolurile culorilo r : - de semnalizare;
- de influentare a activitatii umane, prin încarcatura lor energetica;
- au semnifictie socio-culturala;
- reprezinta o cale de cunoastere a personalitatii (testele proiective).
Senzatiile auditive
Excitantul este reprezentat de undele sonore cuprinse între 16-20000 cicli-sec. (Hertzi). Sub
16 Hz avem infrasunetele iar peste 20000 Hz avem ultrasunetele.
Proprietatile senzatiilor auditive : - înaltimea, data de frecventa undei;
- intensitatea, data de aplitudinea undei;
- timbrul, dat de forma undei.
Periodicitatea undei ne da sunetele iar neperiodicitatea acesteia ne da zgomotele.
Rolurile acestor senzatii sunt în special în adaptare si psihoterapie.
Senzatiile olfac t ive
Excitantul acestora este dat de particulele substantelor volatile ce ajung în fosele nazale,
fiind dizolvate în mucoasa nazala; pot fi slabe sau intense, purtând uneori denumirea sursei.
Au rol în: - cunoasterea proprietatilor chimice a substantelor volatile;
- aparare;
- reglarea apetitului alimentar;
- contribuie la mentinerea dispozitiei prin tonalitatea afectiva pozitiva sau
negativa.
Senzatiile gustative
Excitantul este reprezentat de substantele solubile dizolvate in cavitatea bucala.
Se deosebesc prin calitate si intensitate.
13
Avem patru gusturi fundamentale: dulce, sarat, acru, amar. Celelalte gusturi sunt combinari
ale acestora. Putem distinge aprox. 10000 gusturi diferite.
Rolurile senzatiilor gustative sunt în: - cunoasterea unor proprietati chimice ale substantelor
solubile;
- aparare;
- reglarea apetitului alimentar;
- mentinerea dispozitiei prin tonalitatea afectiva
pozitiva sau negativa.
Senzatiile cutanate
Pot fi tactile (stimulul e dat de natura suprafetelor obiectelor) si termice (stimulul este dat
de diferenta dintre temperatura propriului corp si temperatura obiectului cu care venim in contact).
Primele a u r ol în perceperea dimensiunilor, formelor, duritatii, rugozitatii obiectelor, împreuna cu
senzatiile kinestezice. Zonele mai sensibile sunt vârful limbii, buzele si degetele mâinii iar cele
mai putin sensibile sunt pielea capului si a spatelui. Cele din u r m a au r ol în determinarea
proprietatilor calorice ale obiectelor si fenomenelor si în termoreglare.
Senzatiile proprioceptive
Excitantul este reprezentat de tensiunea musculaturii posturale.
Acestea informeaza despre pozitia capului, corpului, membrelor în starea de repaus, cu
ajutorul proprioceptorilor din muschi si tendoane.
Senzatiile kinestezice
Excitantul este reprezantat de tensiunea musculara din timpul miscarilor.
Acestea informeaza în legatura cu directia, intensitatea si durata efortului necesar pentru
miscare.
Formele kineste z iei sunt : - kinestezia aparatului locomotor;
- kinestezia manuala;
- kinestezia verbo-motorie.
Rolurile senzatiilor kinestezice sunt în reglarea fina a miscarilor si integrarea acestora în
actiuni voluntare mai complexe.
Senzatiile de echilibru
Informeaza în legatura cu schimbarea pozitiei capului, corpului, membrelor, în timpul
miscarilor de rotire si balansare.
14
A u r o l în restabilirea centrului de greutate, în mentinerea pozitiei verticale în timpul
deplasarilor, în restabilirea echilibrului în cazul alunecarilor, caderilor, etc.
Senzatiile organice
Informeaza în legatura cu modificarile chimismului intern.
Au rol în adaptare, metinerea starii de sanatate si în mentinerea bunei dispozitii.
Senzatiile de durere
Informeaza în legatura cu tulburarile functionale sau distrugerile de tesuturi.
Se deosebesc prin tip (superficiale, profunde, viscerale, musculare, etc.), intensitate,
durata, tonalitate afectiva. Avem d ur e rea fa z i c a (înaintea leziunii) si d ure r ea to n ica
(dupa leziune).
Au roluri în aparare si în mentinerea bunei dispozitii.
3.1.2. LEGILE GENERALE ALE SENSIBILITATII
Legea intensitatii (legea pragurilor absolute si diferentiale)
Pentru ca un stimul sa poata sa produca o senzatie trebuie sa aiba o anumita intensitate.
I ntensitatea m in i m a a unui stimul, care poate produce o p r i m a senzatie s p eci f ica , se
numeste prag minimal absolut.
I ntensitatea m ax i m a a unui stimul, care mai poate sa produca o ultima senzatie specifica, se
numeste prag maximal absolut.
Pragul diferential reprezinta intensitatea minima a unui stimul, care adaugata la o
stimulare initiala, poate sa produca o noua senzatie specifica.
Pragul operational este tot un prag diferential, fiind însa de cateva ori mai mare decât
acesta, pentru ca stimulul sa poata fi mai usor receptionat.
Marimea pragului minimal absolut este invers proportionala cu sensibilitatea.
Daca stimulul creste în progresie geometrica, atunci sensibilitatea creste în progresie
aritmetica (prima e mai mare decat a doua).
Legea contrastului senzorial
Reprezinta scoaterea reciproca în evidenta a doi stimuli ce au caracteristici opuse.
Contrastul poate fi succesiv sau simultan.
Cele mai intense contraste cromatice sunt negru/galben, verde/alb si verde/rosu.
15
Legea interactiunii analizatorilor
O senzatie produsa de un analizator poate sa produca senzatii nespecifice în cadul altor
analizatori, chiar daca acestia nu au fost stimulati în mod direct. (fenomenul de sinestezie)
Legea semnificatiei
Semnificatia deosebita sau crescuta a unui stimul face ca sa creasca si sensibilitatea fata de
acesta, fiind mai rapid si mai clar discriminat decât alti stimuli cu o intensitate mai mare.
Pentru om aceasta semnificatie are si o componenta socio-culturala.
Legea sensibilizarii
Presupune cresterea sensibilitatii datorita interventiei unor fenomene de interactiune, la
diferite niveluri: nivelul 1, al receptorului (interactiunea este între diferite elemente structurale
diferentiate), nivelul 2, al analizatorului (interactiunea este între elementele aceluiasi analizator),
nivelul 3 (interactiunea este între diferiti analizatori).
Legea depresiei
Presupune scaderea sensibilitatii ca urmare a legaturii functionale în interiorul unui
amalizator sau dintre analizatori. (Analog legii sensibilizarii)
Legea compensarii
Insuficienta dezvoltare a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei duce la perfectionarea
alteia, aceasta din urma preluând functii ale celei dintâi.
Legea conditionarii social - istorice
Aceasta se manifesta prin:
- adâncirea, modelarea, perfectionarea unor modalitati senzoriale la om;
- schimbarea ponderii unor modalitati senzoriale;
- aparitia unor modalitati senzoriale noi, specific umane (pipait, ascultat).
3.2. PERCEPTIILE
Sunt procese psihice senzoriale, complexe, si totodata imagini primare, ce contin
totalitatea informatiilor despre însusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, în conditiile
actiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
16
Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale, un proces complex de extragere
si prelucrare a informatiei.
Imaginea perceptiva este bogata în continut (contine atât elemente esentiale cât si detalii).
Un rol important în formarea imaginii perceptive îl are activitatea, limbajul si experienta
anterioara.
Fazele procesului perceptiv
1. Detectia (sesizarea si constientizarea stimulului în câmpul perceptiv, fara a putea da
relatii cu privire la caracteristicile acestuia); atinge pragul „minimum vizibile;.
2. Discriminarea (detasarea stimulului de fond; atinge pragul „minimum separabile”;
3. Identificarea (informatiile legate de stimul se raporteaza la modelul perceptiv
corespunzator => recunoasterea obiectelor sau fenomenelor percepute; atinge pragul „minimum
cognoscibile”;
4. Interpretarea (depaseste perceptia propriu-zisa si consta în integrarea verbala si
stabilirea semnificatiei obiectului sau fenomenului perceput).
Factori ce influenteaza procesul perceptiv:
- pregatirea subiectului pentru receptionarea stimulului;
- interesele subiectului;
- capacitatile perceptive ale subiectului;
- specializarea profesionala;
- gradul de cultura.
3.2.1. LEGILE PERCEPTIEI
Legea integralitatii perceptive
Imaginea perceptiva contine atât elemente esentiale cât si detalii.
Legea structuralitatii perceptive
În cadrul imaginii perceptive elementele esentiale apar ca fiind mai intense decât detaliile,
care sunt mai putin intense, rezultând o ierarhizare a acestora în cadrul imaginii perceptive.
Legea semnificatiei
Analog cu legea semnificatiei de la senzatii.
17
Legea selectivitatii perceptive
Obiectul p e r ceptiei este reflectat precis si clar iar f o nd u l p e r c e p tiv este reflectat mai
lacunar, vag, în cadrul imaginii perceptive.
Selectivitatea perceptiva depinde de:
- interesul pentru un obiect, fenomen, fiinta;
- conturarea speciala;
- contrastul cromatic;
- miscarea obiectului;
- schema perceptiva actualizata a obiectului cautat;
- indicarea verbala prealabila.
Legea se aplica în cazul scoaterii în evidenta a unor obiecte, fenomene sau pentru
camuflarea lor.
Legea constantei perceptive
În limita unor distante fata de obiectul perceptiei, acesta poate fi perceput clar, nedeformat.
Astfel avem:
a) constanta marimii obiectelor (în limita a 23-30m). Aceasta se realizeaza cu ajutorul
mecanismelor de convergenta oculara, a curburii cristalinului si a experientei
anterioare.
b) constanta formei. Aceasta se realizeaza cu ajutorul mecanismelor de convergenta
oculara, curburii cristalinului si a experientei tactilo-kinestezice.
c) constanta culorilor. Se realizeaza cu ajutorul experientei anterioare.
Legea proiectivitatii imaginii perceptive
D.p.d.v. neurofunctional imaginea perceptiva se proiecteaza la nivel cortical iar d.p.d.v.
psihologic se proiecteaza la nivelul sursei.
3.2.2. FORMELE COMPLEXE ALE PERCEPTIEI
a) Reflectarea î n susi r ilor s p a t iale a le obiectelor (forma, marime, tridimensionalitate,
directie, distanta):
Perceptia formei se realizeaza vizual si tactil-kinestezic;
18
Perceptia marimii se realizeaza prin kinestezia oculara, imaginea retiniana si
experienta tactilo-kinestezica;
Perceptia tridimensionalitatii se realizeaza prin disparitatea imaginilor retiniene
(7 cm), diferentele dintre gradele de convergenta oculara, gradele diferite de
iluminare a suprafetelor obiectelor si experienta tactilo-kinestezica;
Perceptia pozitiei obiectelor se realizeaza cu ajutorul reperelor spatiale (sus, jos,
stânga, dreapta, fata, spate);
Perceptia distantelor mari se realizeaza datorita marimii imaginii retiniene, a
perspectivei lineare, modificarea claritatii si culorii obiectelor îndepartate lipsa
detaliilor acestora si cu ajutorul reperelor cunoscute.
b) Perceptia timpului
Exista trei sisteme de referinta pentru perceptia timpului: - fizic si cosmic
- biologic
- sociocultural
+ mijloacele tehince
Perceptia timpului se poate realiza fie ca o succesiune de evenimente fie ca perceptie a
duratei. Poate fi influentata de starea emotionala si activismul subiectului.
c) Perceptia miscarii
Se realizeaza prin miscarile globilor oculari si ale capului, cu ajutorul reperelor si datorita
inertiei imaginii retiniene (postefectul). Daca se succed prin fata ochilor minim 16 imag./sec. avem
„miscarea aparenta”.
La viteze foarte mici sau foarte mari , precum si la miscarea în plan vertical, se folosesc
mijloace tehnice de masura, datorita faptului ca analizatorul vizual al omului este adaptat pentru
perceptia miscarii în plan apropiat, la viteze relativ mici si în plan orizontal.
Observatia reprezinta activitatea perceptiva intentionata, orientata spre un scop, reglata
prin cunostinte generale si condusa sistematic, constient si voluntar. Un rol important pentru
aceasta îl au mecanismele verbale, activitatea si experienta anterioara.
S p iritul d e observatie este aptitudinea de a sesiza cu usurinta, rapiditate si precizie ceea ce
este slab, ascuns, nerelevant dar semnificativ pentru scopurile individului.
I luziile p e rc e ptive sunt, în special, rezultatul „efectelor de câmp” = procese de inductie
pozitiva (duc la supraevaluari ale obiectului perceput) sau negativa (duc la subevaluari ale
obiectului perceput). Alte cauze sunt contrastul dintre excitanti si lipsa reperelor.
19
3.3. REPREZENT A RILE
Reprezentarea este procesul senzorial de semnalizare, în forma unor imagini unitare,
dar schematice a însusirilor concrete si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor, în absenta
actiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Caracteristici ale reprezentarilor:
- imaginea în reprezentare este intuitiva si figurativa;
- este o imagine secundara (apare în urma unor perceptii anterioare);
- prezinta însusirile mai importante, ca elemente structurale;
- reprezentarea evoca însusirile caracteristice pentru un obiect, fenomen, fiind o schema
sugestiva;
- reprezentarea NU reda relatiile spatio-temporale;
- în reprezentare nuantele cromatice se reduc la culorile fundamentale;
- în reprezentare exista constiinta absentei obiectului si a reflectarii trecutului ca trecut;
- reprezentarea are o mare libertate fata de schema structurala a obiectelor individuale;
- reprezentarea are un caracter panoramic.
Calitatile reprezentarii dobândesc o valoare superioara fiind o „punte de legatura” între
senzatii, perceptii si procesele psihice cognitive superioare. În cadul acesteia informatiile
perceptive nu dispar fara urma ci apar prelucrate si integrate în aceste procese cognitive.
Reprezentarea NU este un simplu fapt de evocare din memorie ci un rezultat al
constructiilor si reconstructiilor mintale. Aceasta se aseamana, sub raportul continutului, cu
perceptiile, iar d.p.d.v. al modului de producere se apropie de gândire. Astfel, reprezentarile
dobândesc o dubla natura: una intuitiv - figurativa (le apropie de perceptii) si una operationa l -
intelectiva (le apropie de gândire). De aceea reprezentarile sunt considerate ca o subetapa între
senzorial si logic.
Reprezentarea este mai saraca decât perceptia, sub aspectul continutului, dar superioara
acesteia dupa modul de producere. În formarea reprezentarii cuvântul (limbajul) are o functie
integratoare; la fel si actiunile practice ale subiectului cu obiectele.
Clasificarea reprezentarilor
Dupa analizatorul dominant în producerea lor: - reprezentari vizuale
- reprezentari auditive
- reprezentari kinestezice
20
Dupa gradul de generalizare: - reprezentari individuale
- reprezentari generale
Dupa nivelul operatiilor implicate în geneza lor: - reproductive
- anticipative
Dupa tipul de activitate în care se integreaza: reprez. literare, geografice, istorice, etc.
Dupa procesul psihic mai complex în care se integreaza: reprez. ale memoriei, ale
imaginatiei, ale limbajului, etc.
Dupa prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar: - reprezentari voluntare
- reprezentari involuntare
Rolurile reprezentarilor în activitatea mintala:
- au o functie de prezentar;e
- sprijina construirea sensului cuvintelor;
- pregatesc si usureaza generalizarile din gândire;
- controleaza unele generalizari ale gândirii;
- este un punct de plecare si suport intuitiv pentru desfasurarea sirului de rationamente în
vederea rezolvarii unor probleme;
- influenteaza procesul imaginatiei.
21
Cap. 4 PROCESE PSIHICE COGNITIVE
4.1. GÂNDIREA
Intelectul este un sistem de relatii, activitati si procese psihice superioare ce se constituie si
functioneaza plenar la nivel uman, depasind experienta anterioara, dar bazându-se pe ea, folosind
proprietati specifice ale creierului uman, si realizându-se prin modelare culturala si integrare
socioculturala. Acesta are la baza factori biologici si socio-culturali.
Procesele intelectuale au un caracter mediat si unul generic, mediat, operând cu realul dar
si cu posibilul; astfel au si un caracter reversibil si anticipativ pentru timpul psihic.
Inteligenta (dupa J.Piaget) este o forma superioara de adaptare optima la situatii noi,
problematice prin restructurarea datelor experientei anterioare. (adaptarea = asimilare +
acomodare)
Stadiile dezvoltarii inteligentei (dupa Jean Piaget):
Inteligenta senzorio-motorie (0-2 ani)
Stadiul preoperational (2-7 ani)
Stadiul operatiilor concrete (7-12 ani)
Stadiul operatiilor formale (12 - 17/18 ani)
Gândirea are un r ol cent r a l în cadrul SPU (Sistem Psihic Uman) fiind definitorie pentru
om; aceasta valorifica, orienteaza si coordoneaza celelalte functii si procese psihice. De asemenea,
mai are un rol procesual , dat de caracterul infinit al cunoasterii umane.
Modelul tridimensional al intelectului (al lui G.P.Guilford):
5 operatii (evaluare, gândire divergenta, gândire convergenta, memorie, cognitie)
4 continuturi (comportamental, semantic, simbolic, figural)
6 produse (unitati, clase, relatii, sisteme, transformari, implicatii)
Gândirea este procesul cognitiv de însemnatate centrala în reflectarea realului care extrage
si prelucreaza informatii despre relatii categoriale si determinative, sub forma conceptelor,
judecatilor si rationamentelor, prin intermediul abstractizarii si generalizarii; se manifesta prin
fapte psihice ca: sisteme operationale intelectuale, concepte, învatare, întelegere, rezolvarea de
probleme.
22
Operatiile gândirii :
Analiza si sinteza
Comparatia
Abstractizarea si concretizarea
Generalizarea si particularizarea
Algoritmica reprezinta strategia gândirii ce utilizeaza algoritmii. Acestia sunt serii strict
ordonate de operatii succesive ce duc la rezolvarea sarcinii; sunt structuri operationale
standardizate ce duc la solutionarea problemelor.
Euristica este disciplina ce reuneste procedeele menite sa duca la descoperire si inventie.
În activitatea omului, algoritmica si euristica se regasesc în proportii diferite.
Notiu n e a ( co n c ept u l) reprezinta o condensare selectiva, o integrare de informatii despre
însusirile esentiale si generale ale unor clase de obiecte, fenomene, relatii. Aceasta se situeaza la
diferite niveluri de generalizare si abstractizare, este traita subiectiv ca o semnificatie, se dezvolta
prin învatare si acumulare de experienta („piramida conceptelor”, în care conceptele cele mai
generale se afla spre vârful acesteia iar cele mai apropiate de particular mai spre baza).
Pseu d oconceptele ( c o nceptele e m pi r i c e) condenseaza însusiri concrete, particulare, locale,
restrictive, aspecte neesentiale; sunt individualizate si se bazeaza pe o logica naturala, analogica si
predominant inductiva.
C o nc e p t e le s ti i n ti f ice contin însusiri generale si esentiale, sunt integrate în sistemul
cognitiv, sunt produse ale cercetarii stiintifice si ale învatarii cognitive, având la baza organizarea
si suportul operational al întregii activitati intelectuale.
Î nvata r ea co g niti v a este o forma a învatarii scolare prin care se însusesc cunostinte si
operatii intelectuale corespunzatoare obiectelor de studiu. Prin învatare se dobândesc noi
comportamente.
Formele învat a rii pot fi: - latente, spontane
- constiente (organizate sistematic, având anumite obiective)
Pentru învatare este important atât efortul depus cât si modul de învatare. Înstructia si
învatarea se realizeaza cu ajutorul mijloacelor intuitive si verbale, al motivatiei, interiorizând
actiunile practice si verbale.
În cadrul învatarii cognitive au loc formarile de concepte, trecerea de la conceptele
empirice la cele stiintifice precum si dezvoltarea operatiilor gândirii. Învatarea cognitiva presupune
întelegerea integrala, cu ajutorul metodelor active (problematizarea), ducând la performante
creative (bazându-se pe euristica); este opusa memorarii mecanice, fiind centrata pe gândire.
23
Întelegerea este o forma de manifestare a gândirii, latura ei functionala, permanenta ce
realizeaza decodificarea semantica a obiectelor, fenomenelor si actiunilor prezente, prin raportarea
lor la fondul de cunostinte acumulate si sistematizate. Conditiile unei bune întelegeri sunt:
existenta unor cunostinte prealabile, selectia si sistematizarea cunostintelor vechi si noi, utilizarea
unor demersuri specifice sarcinilor.
Fo r m ele înte l ege r ii (fct. de gradul de dificultate): - întelegere spontana (realizata rapid,
simplu automatizat)
- întelegere discursiva (realizata treptat, cu
efort constient, având structura unei
rezolvari de probleme)
Problema reprezinta un obstacol cognitiv în relatia subiect-lume, o dificultate teoretica sau
practica, o lacuna în cunoastere, un sistem de întrebari despre o necunoscuta.
Situatia p r o b le m atica este o structura generatoare de probleme; reflecta neconcordanta
dintre mijloace si scopuri.
Demersul rezolutiv reprezinta asumarea sarcinii de depasire a obstacolului.
Categorii de probleme:
Dupa gradul de structurare: - bine definite (solvabile prin algoritmica)
- slab definite (solvabile prin euristica)
Dupa gradul de specificare a datelor initiale,
a scopului si a operatiilor de transformare: - reproductiv-necreative (prin algoritmi)
- demonstrativ-explicative (inactiv-creative; se
cunoaste starea finala si se cere demonstrarea ei)
- euristic-creative (ipotezele si rezultatele sunt
slab definite)
- inventiv-creative (starea initiala mai bine
definita, rezultatele slab definite)
- de optimizare (ipoteze bine definite, rezultate
necunoscute)
Fazele procesului rezoluti v :
1. punerea problemei
2. formularea ipotezelor
3. construirea modelului rezolutiv
24
4. executia
5. verificarea rezultatelor
Strategii de rezolvare a problemelo r :
- anticipativ-exploratorii
- anticipativ-rezolutive
- executive
O buna strategie trebui e :
- sa valorifice toate datele problemei
- sa evidentieze relatii definitorii, esentiale, din datele problemei
- sa contina principii general valabile
- sa descompuna probleme compleze în probleme simple pe care sa le rezolve succesiv prin
strategii specifice
- sa fie economica (sa aiba solutii clare din putine încercari)
Rezolvarea de probleme are efecte formative, ducând la elaborarea unui „stil rezolutiv”;
presupune depasirea blocajelor intelectuale.
4.2. LIMBAJUL
Comunicarea este un proces de transmitere de informatii si are urmatoarea structura:
Canal de comunicareEmitator ------------------------------------------------------------------ > Receptor
MesajCod
Feed-back
Codul este un sistem de semne ce semnifica ceva si cu ajutorul caruia se receptioneaza sau
se transmit informatii.
Limba este un produs al istoriei fiind principalul mijloc de comunicare si totodata obiect
de studiu pentru lingvistica (psiholingvistica, având ca obiect de studiu limbajul).
25
Limbajul este activitatea de comunicare interumana, realizata cu ajutorul limbii si al
resurselor acesteia.
Limbajul oral (vorbirea) reprezinta forma de baza, naturala si concreta a limbajului; este
activitatea comunicativa însusita treptat, învatata si sistematizata prin exersari.
M e cani s m ele v o r b i r ii s u nt: - componentele energetice (aparat respirator si sistem muscular
aferent)
- aparat fonator (corzile vocale din laringe)
- componente dinamice de rezonanta (cavitatea bucala,
cavitatea nazala, limba, buzele)
Limbajul are legaturi strânse cu perceptiile, reprezentarile, gândirea, memoria, imaginatia,
motivatia, SPU.
Functiile limbajului:
1. Functia de comunicare
2. Functia cognitiva
3. Functia simbolic-reprezentativa (substituie obiecte, fenomene, relatii prin forme verbale
sau alte semne)
4. Functia expresiva
5. Functia persuasiva (de convingere)
6. Functia reglatorie (de determinare a conduitei proprii sau a altora)
7. Functia ludica (de joc)
8. Functia dialectica (de rezolvare a conflictelor pe cale verbala)
Formele limbajului:
Fct. de gradul de activism a subiectului: - activ
- pasiv
Functie de perceperea sau neperceperea
limbajului de catre cei din jur: - limbaj intern: - forma automatizata
- forma pasiva
- forma interna
- forma anticipativa
- limbajul extern: - forma orala (monolog, dialog, colocviu)
- forma scrisa
26
Limbajul intern
- este asonor
- are maximum de economicitate (prescurtari, substituiri, condensari)
- are un caracter predicativ
- se desfasoara cu o foarte mare viteza
- detine functii de anticipare, proiectare, conducere si de coordonare a limbajului oral si
scris
Limbajul oral
- reprezinta cea mai importanta forma a limabjului
- are o expresivitate maxima
- are un caracter situational
- are un caracter adresativ
Mijloacele d e exp r esivitate ale limbajului oral sunt: intensitatea, accentul, intonatia,
timbrul, alegerea cuvintelor si modul de frazare (topica).
Limbajul scris
- este mai complex si mai pretentios
- se conformeaza unor reguli si norme gramaticale
- dispune de o expresivitate redusa (semnele de ortografie)
4.3. MEMORIA
Este procesul psihic de întiparire, stocare si reactualizare a informatiilor.
Caracterizare generala:
- este un mecanism psihic structurant, constructiv si uneori creativ
- este o capacitate generala a întregii materii
- este o capacitate psihica absolut necesara
- asigura continuitatea vietii psihice
- se afla în strânsa legatura si interdependenta cu celelalte procese si functii psihice
Caracteristici:
- este activa (transforma informatia, nu o reactualizeaza identic cu forma originala);
- este selectiva (întiparim, stocam, reactualizam numai o parte din informatii);
27
- este situationala (în functie de situatie si de starea subiectului);
- este relativ fidela (întiparirea si reactualizarea se fac cu aproximatie);
- este mijlocita (cu ajutorul „stimulilor-mijloc”);
- este inteligibila (meterialul memorat este organizat logic, rational, dupa criterii de
semnificatie).
Procesele si formele memoriei
1. Memorarea (întiparirea, fixarea, engramarea)
- este activa si selectiva
- în functie de prezenta sau absenta efortului voluntar poate fi:
a) memorare involuntara
b) memorarea voluntara
- în functie de prezenta sau absenta gândirii avem:
a) memorare mecanica (în lipsa întelegerii)
b) memorarea logica (bazata pe întelegere, fiind superioara celei mecanice prin
autenticitate, economicitate si productivitate)
Formele memorarii sunt inegal productive, fiind întrebuintate în functie de contextul si
conditiile situationale si de particularitatile individului. Aceste forme sunt relationate,
complementare.
2. Pastrarea (stocarea)
- este activa, dinamica
- în functie de durata poate fi: - de scurta durata (8-10 min)
- de lunga durata (peste 10 min)
3. Reactualizarea
Se poate face prin: - recunoastere (în prezenta materialului memorat)
- reproducere (în absenta materialului memorat)
Factori de care depinde memori a :
natura materialului (intuitiv-obiectual sau abstract, descriptiv sau explicativ-
rational, logic sau ilogic);
volumul materialului (daca materialul de memorat creste în progresie aritmetica
atunci timpul pentru memorarea lui creste în progresie geometrica);
28
familiaritatea cu materialul;
modul de prezentare a materialului (simultan sau secvential);
organizarea si omogenitatea materialului;
locul ocupat de material în cadrul activitatii individului;
pozitia materialului în structura seriei (începutul si sfârsitul se memoreaza mai bine
decât mijlocul);
conditiile de mediu (stimulatoare, inhibitoare, indiferente);
starea generala a subiectului.
Factori de optimizare a memoriei:
interactiunea dintre subiect si materialul de memorat;
stabilirea constienta a unor scopuri clare, cât mai diferentiate;
stabilirea unor repere, mnemoscheme sau mediatori;
sistematizarea cunostintelor si a informatiilor noi, stabilirea de legaturi logice între
acestea;
sistemul motivational si atitudinal al subiectului;
implicarea cât mai accentuata a actiunilor cognitive ce au loc în paralel cu actiunile
mnezice;
Particularitatile psihoindividuale, în cadrul memoriei, se pot observa la diferite niveluri:
- nivelul proceselor memoriei
- nivelul analizatorilor
- nivelul continutului activitatii psihice (verbal-logic, afectiv, motor, etc.)
Calitatile memoriei:
volumul memoriei
elasticitatea, mobilitatea (capacitatea de asimilare si reorganizare, de eliminare a
informatiei)
rapiditatea întiparirii
trainicia pastrarii
exactitatea, fidelitatea reactualizarii
promptitudinea reactualizarii
Uitarea este un fenomen natural, normal si relativ necesar.
Formele uitarii: - uitarea totala (se uita tot materialul memorat)
29
- uitarea partiala (se uita o parte din materialul memorat)
- uitarea temporara (lapsusul)
Cauze ale uitarii: - oboseala
- învatarea irationala (subînvatarea si supraînvatarea)
Numarul optim de repetari pentru un material deja învatat este de maxim 50% din numarul
de repetari necesar memorarii materialului iar intervalele optime acestor repetari sunt fie la 5-20
min dupa învatare fie la 1-2 zile.
4.4. IMAGINATIA
Este procesul cognitiv de elaborare a unor imagini sau proiecte noi pe baza combinarii si
transformarii datelor experientei anterioare.
Este o forma de adaptare activa, interactionând cu toate procesele si functiile psihice; este
sutinuta de motivatie si afectivitate.
Procedeele imaginatiei si combinatorica imaginativa.
Procedeul imaginativ reprezinta modul mintal de operare, o succesiune mai mult sau mai
putin riguroasa de compuneri, descompuneri si recompuneri.
Procedeele imaginative sunt:
1. Aglutinarea (organizarea, sinteza mintala a unor parti din fiinte, obiecte -> mitologie)
2. Amplificarea si diminuarea
3. Multiplicarea si omisiunea
4. Diviziunea si rearanjarea
5. Adaptarea (aplicarea la un obiect a unui alt principiu functional)
6. Substitutia
7. Modificarea (formei, volumului, culorii)
8. Schematizarea
9. Tipizarea (reunirea caracteristicilor esentiale ale unei clase de fiinte, obiecte, fenomene,
relatii)
10. Analogia
11. Empatia
30
Formele imaginatiei
Fct. de impli c area actului voluntar : - involuntara (reveria, visul din timpul somnului)
- voluntara (reproductiva, creatoare, visul de
perspectiva)
a) V isul d in timp u l somn u lui = succesiune de imagini, idei, emotii ce apar in timpul
somnului paradoxal.
- subiectul e un simplu spectator
- are un caracter absurd
- are un caracter scenic
- are un caracter simbolic
b) Reveria = stare de relaxare, pe parcursul careia se deruleaza, în plan mintal, un sir de
imagini si idei, în sensul dorintelor, aspiratiilor subiectului.
- subiectul are posibilitatea directionarii în desfasurarea evenimentelor;
- are un rol benefic, de detensionare, daca nu se prelungeste prea mult.
c) I m a gin a tia repr o ductiva (reconstitutiva) – este o constructie mintala a unor realitati
prezente sau trecute, dar care nu pot fi percepute direct.
- este cu atât mai valoroasa cu cât se apropie mai mult de planul real
d) Imaginatia creatoare
- este cea mai valoroasa si complexa forma a imaginatiei;
- este orientata spre posibil, viitor, nou;
- este cu atât mai valoroasa cu cât este mai originala, noua, ingenioasa;
- este sutinuta de motivatie si de atitudinile creatoare.
e) V i s ul d e per s pe c tiva = este proiectarea mintala a drumului propriu de dezvoltare, în
concordanta cu posibilitatile si cerintele, conditiile sociale.
Fct. de g r ed u l de activi s m a l su b i e ctul u i av e m f o r m e : - pasive (visul din timpul somnului,
reveria)
- active (imagin. reproductiva,
imagin. creatoare, visul de
perspectiva)
31
D upa ca lit a t e a c onst r u c t i ilor i m a gin a tive a v e m f or m e : - absurde (visul din timpul
somnului, reveria)
- usor constructive (imagin.
reproductiva)
- foarte constructive (imagin.
creatoare, visul de perspectiva)
Dupa t i p ul d e a c ti v it a te î n c a r e se in t eg r e a za : imaginatie artistica, literara, stiintifica,
muzicala, coregrafica, etc.
Dupa tip u l d o m inant de re p r ez e n t a r i : plastic-vizuala, auditiv-motrica, auditiv-muzicala,
verbal-motorie, etc.
Rolurile imaginatiei în sfera creativitatii :
- analizeaza imagini si idei, creând noi structuri, sinteze;
- valorifica sfera inconstientului;
- îsi gaseste resursele energetice în afectivitatea si motivatia subiectului;
- se bazeaza pe memorie, perceptie, observatie, gândire.
32
Cap. 5 ACTIVITATI SI PROCESE REGLATORII
5.1. ACTIVITATEA UMANA
Într-un sens mai larg, activitatea umana reprezinta relatia organism – mediu, în care are
loc un consum energetic, cu o finalitate adaptativa.
Într-un sens mai restrâns, activitatea umana reprezinta totalitatea manifestarilor de
conduita exterioara sau interioara (mintala) ce duc la rezultate adaptative.
Astfel, introspectionismul a tratat aspectele legate de subiectivismul intern al omului iar
behaviorismul latura sa comportamentala, externa.
Calitat i :
- este naturala (ca manifestare a creierului);
- este de natura psihica (raportata la trebuintele si interesele omului);
- este constienta (ca si reflectare asupra lumii);
- este spirituala (raportata la însusirea ideologiilor).
Caracteristici:
- exista constiinta scopului;
- este motivata (are motivatie proprie);
- opereaza cu instrumente facute de om;
- este perfectibila;
- este creativa.
Rolurile activitatii în viata omului :
Ofera posibilitatea modificarii conditiilor externe si interne precum si a relatiei cu
mediul;
Face posibila adaptarea la conditiile interne si externe;
Este calea de realizare a ideilor si aspiratiilor;
ESTE O CERINTA STRINGENTA A INTEGRITATII FIINTEI UMANE.
Componentele si structura psihologica a activitatii
Aceasta este structurata ca un sistem functional ierarhic.
Miscarile (actele) = cele mai simple elemente, raspunsurile imediate la influentele
mediului. Acestea pot fi musculare sau în plan psihic. Nu au nici scop si nici motivatie proprii .
33
proprii.
Operatiile = sunt miloace de realizare a actiunilor. N u a u nici scop si nici motivatie
Actiunile = cele mai mari subunitati ale activitatii; sunt cel mai mobil element al activitatii.
Au scop p r op r iu dar nu au mo tivatie p r o p r ie ( a c easta este c ea a a c t ivitatii ) ; sunt voluntare. Dupa
gradul de complexitate pot fi simple sau complexe.
Activitatea este un sistem ierahic superior, cu o structura proprie, specifica. A r e si scop si
motivatie specifice ( acestea coincid); este voluntara.
Elementele activitatii sunt mobile, transformându-se unele în altele. În evolutia
ontogenetica si filogenetica a omului activitatile au devenit mai complexe si mai diversificate.
Formele activitatii
Dupa natura produsului: - predominant materiale
- predominant spirituale
Dupa locul ocupat în sistemul relational al individului: - principale (dominante)
- secundare (subordonate)
Dupa evolutia ontogenetica: - joc
- învatare didactica
- munca productiva
- creatie
Dupa procesul psihic implicat în realizarea ei: - cognitiva
- afectiva
- volitiva
Dupa gradul de constientizare a componentelor: - în întregime constienta
- cu componente automatizate
Aceste forme exista în paralel, uneori fiind complementare sau trecând de la o forma la
alta. Activitatile au elemente comune dar si specifice.
Activitatea reflecta personalitatea individului fiind atât factor determinant cât si rezultanta a
evolutiei umane.
5.2. AFECTIVITATEA
Este ansamblul proceselor psihice care reflecta r ela t ii l e dint r e su b iect si o bie c t , sub forma
unor trairi, uneori atitudinal; este o componenta bazala, infrastructurala a psihicului, nota lui
definitorie; este o „vibratie” organica, psihica si comportamentala a întregii fiinte, o tensiune a
întregului organism.
Procesele afective sunt motive active.
Proprietatile proceselor afective
1. Polaritatea
Aceasta rezulta din satisfacerea sau nesatisfacerea trebuintelor, dorintelor, aspiratiilor.
Astfel, procesele afective pot avea un caracter stenic sau astenic, placut sau neplacut, destins sau
încordat.
2. Intensitatea (forta, taria, profunzimea trairii)
3. Durata (persistenta în timp a trairii emotionale)
4. Mobilitatea (trecerea de la o stare la alta sau de la faza la alta în cadrul aceleiasi stari)
5. Expresivitatea (capacitatea de a se exterioriza)
Expresii emotional e : - mimica
- pantomimica
- modificarile vegetative
- schimbarea vocii
Acestea formeaza „conduita emotional-expresiva”, care se învata (imitatie + efort
voluntar), putând fi provocata, dirijata, controlata voluntar, constient, simulata sau folosita
conventional; au o semnificatie individuala sau sociala.
Rolurile expresiilor emotionale:
de comunicare;
de influentare a conduitei altora, în vederea desfasurarii anumitor acte;
de contagiune;
de autoreglare;
de accentuare sau diminuare a însasi starii afective.
Clasificarea proceselor afective
Procese afective primare (elementare, spontane, mai apropiate de instinctual, tinzând sa
scape controlului constient)
a) tonul afectiv al proceselor cognitive
b) trairi afective de provenienta organica
c) afectele (scurte, foarte intense, scapa controlului constient si voluntar, cu o desfasurare
impetuoasa)
Procese afective complexe
a) emotii curente (scurte, intense, orientate, au caracter situational, tumultuoase sau calme)
b) emotii superioare (legate în special de o activitate, fiind supuse „învatarii afective”, mai
profunde, intense)
c) dispozitii afective (stari difuze, cu durata si intensitate variabile, cu orientare vaga)
Procese afective superioare
a) sentimentele (intense, de lunga durata, relativ stabile, conditionate social-istoric)=>
atitudini afective)
Au 3 faze : de cristalizare, de maturizare si de decristalizare.
Pot f i : intelectuale, estetice, morale, sociale si psihosociale.
b) pasiunile (sunt sentimente cu orientare, intensitate, stabilitate si generalitate foarte mare;
antreneaza întreaga personalitate)
Acestea pot fi : - lucide sau nobile
- oarbe (centrate pe Eu, Altul sau Lume); accentuarea acestora poate duce la
psihoze pasionale: delir revendicativ, gelozie morbida.
Patimile sau viciile sunt aspectele negative ale pasiunilor.
Rolurile proceselor afective
Pierre Janet afirma ca acestea dezorganizeaza activitatea psihica iar W.B. Cannon afirma
ca o organizeaza. În realitate însa, dupa o dezorganizare initiala se ajunge la o organizare
superioara.
Acestea regleaza conduita (ajuta la adaptare), sustin energetic activitatea, potenteaza si
conditioneaza actiunile.
5.3. MOTIVATIA
Reprezinta ansamblul fenomenelor si mecanismelor psihice interne dotate cu capacitatea de
a permite actiuni, independent de factorii externi; este ansamblul starilor de necesitate care se cer
satisfacute si care îl împing, îl instiga, îl determina pe individ sa si le satisfaca.
Caracteristici
este o „pârghie” importanta în cadrul autoreglarii organismului;
este o forta motrice a dezvoltarii;
are un caracter propulsator si tensional (reaseaza, sedimenteaza si amplifica
materialul constructiei psihice a individului).
Functiile motivatiei
Functia de activare interna difuza si de semnalizare a dezechilibrelor fiziologice si
psihologice
Functia de mobil sau factor declansator al actiunilor
Functia de autoreglare a conduitei
Structura motivatiei
Trebuintele sunt structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei
motrice cele mai puternice care reflecta echilibrul biopsihosocial al omului sub influenta mediului
extern.
Acestea, uneori semnalizeaza cerintele de reechilibrare, sub forma unor boli specifice.
Fct. de geneza lor pot fi : - primare (înnascute) – asigura integritatea fizica a organismului
- secundare (dobândite) – asigura integritatea psihica si sociala a
organismului
Trebuintele primare pot fi : - biologice sau organice (foame, sete, somn, sexuale)
- fiziologice sau functionale ( miscare, relaxare)
Acestea sunt comune la om si la animal.
Trebuintele secundare pot fi : - materiale
- spirituale (estetice, de cunoastere, etice, de realizare, etc.)
- sociale (comunicare, cooperare, integrare sociala, afiliere,
etc.)
Abraham Maslow (1908 - 1970), psiholog umanist, este cunoscut pentru ca a pus bazele
teoriei ierarhiei nevoilor, spunând ca fiintele umane sunt motivate de nevoi nesatisfacute si ca
nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfacute înainte de a se putea ajunge la
nevoile superioare (1954).
În conceptia lui Abraham Maslow, toate actiunile umane au ca scop satisfacerea unor
necesitati sau trebuinte. Satisfacerea acestor trebuinte însa se realizeaza conform prioritatii lor,
respectiv mai întâi nevoile primare apoi sunt luate în calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile
umane, conform lui Maslow, sunt structurate piramidal, de la baza spre vârful piramidei, pe cinci
nivele:
1. Nevoile elementare (la baza piramidei) sunt nevoile de ordin fiziologic (nevoia de aer,
apa, hrana, îmbracaminte; nevoi de ordin senzorial, sexual, etc.). Satisfacerea acestor nevoi asigura
buna functionare biologica a organismului uman.
2. Nevoia de securitate individuala, atât în mediul natural cat si în cel social; se refera la
protectia individului fata de fortele exterioare ostile, factori de risc care atenteaza la integritatea
fizica a acestuia. Asigurarea unei astfel de protectii se realizeaza prin stabilitatea locului de munca
si prin asigurarea unor bunuri si resurse materiale necesare existentei: casa, salariu etc.
3. Nevoile sociale se raporteaza la necesitatea acceptarii si apartenentei într-un grup social,
de a face parte dintr-o comunitate. Oamenii manifesta nevoia de dragoste înca din primele luni de
viata. Mai mult instinctiva la început, aceasta nevoie devine treptat din ce în ce mai constienta,
devine o exigenta de prim ordin pentru confortul sufletesc.
4. Nevoia de respect care deriva dintr-o exigenta autoevaluativa a individului, care doreste
sa-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspira, dorinta de a-i fi apreciate competentele,
cunostiintele, performantele, calitatile etc.
5. Nevoia de autorealizare, de împlinire de sine, de la vârful piramidei, vizeaza construirea
unei imagini de sine favorabile, precum si dobândirea capacitatii de autocontrol.
Cu cât trebuinta este mai specific umana, cu atât se situeaza mai spre vârful piramidei.
Satisfacerea unei trebuinte duce la aparitia alteia de pe o treapta superioara, iar nesatisfacearea
trebuintelor poate duce fie la amplificarea lor fie la disparitia acesteia prin saturatie si reactie de
aparare (rezulta tulburari caracteriale); nesatisfacerea unei trebuinte un timp foarte îndelungat este
un pericol pentru însasi existanta umana.
Motivele sunt reactualizari si traspuneri subiective a starilor de necesitate; sunt mobile ce
declanseaza, sustin energetic si orienteaza actiunea.
Acestea au doua laturi : una energizanta, dinamogena si una orientativa, directionala.
Motivele pot fi : - individuale - minore - inferioare - egoiste
- sociale - majore - superioare - altruiste
Acestea formeaza retele, configuratii, „constelatii” de motive.
Interesele sunt orientari selective, relativ stabile si active spre anumite domenii de
activitate. Sunt mai complexe decât trebuintele si motivele.
Contin elemente cognitive, afective si volitive.
Pot f i : - stiintifice - generale - pozitive - profesionale
- tehnice - personale - negative - extraprofesionale
- sportive, etc.
Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalitatii, fiind puternic traite
afectiv si care împing spre actiune; sunt „ideile-valoare” ce corespund trebuintelor, dorintelor,
aspiratiilor, trasaturilor de personalitate ale indivizilor.
Acestea îsi au originea în structura afectivitatii individului, manifestându-se prin
comportament. „Ideile-valoare” devin „idei-forta” atunci când sunt aparate vehement, actionând
chiar si împotriva instinctului de conservare, fiind vizibile în cazul alegerilor sau în conflictele
valorice.
Idealurile sunt proiectii mintale ale individului, în sisteme de imagini si idei, care îi
dirijeaza intreaga existenta, sunt fortele spirituale ale individului.
St r uctu r a psihologica a id e alu r ilor cuprinde: - sensul si semnificatia vietii (orientarea
individului în functie de modul de existenta
sociala, culturala, valorica, morala)
- scopul vietii (corespunzator obiectivului
urmarit în viata)
- modelul de viata (Eul ideal înspre care
tinde individul)
Pot f i : - morale
- estetice
- politice
- existentiale, etc.
Conceptia despre lume si viata este formatiunea motivationala cognitiv-valorica de
maxima generalitate ce cuprinde ansamblul ideilor, teoriilor despre om, natura si societate.
Reuneste cognitivul cu valoricul.
Conceptiile despre lume si vi a ta pot f i : - realiste - stiintifice
- fanteziste (utopice) - nestiintifice
- materialiste - progresiste
- idealiste - retrograde
Formele motivatiei
- motivatie pozitiva (lauda, recompensa, încurajarea);
- negativa (pedeapsa, amenintarea).
- motivatie intrinseca (din interiorul individului);
- motivatie extrinseca (din exteriorul individului).
- motivatie cognitiva (având la baza cognitia);
- motivatie afectiva (având la baza atractia sau respingerea).
Aceste forme sunt inegal productive, în functie de vârsta, sex, personalitate, situatii,
activitati, etc.
Optimum motivational = reprezinta intensitatea optima a motivatiei care sa permita
obtinerea de performante.
Pentru sarcinile simple, nivelul performantei creste odata cu cresterea intensitatii
motivatiei. Pentru sarcinile mai complexe, dupa o crestere a performantei se ajunge la un maxim al
acesteia, apoi aceasta descreste.
În cazul în care dificultatea sarcinii nu este apreciata corect apare subaprecierea, ce duce sa
o submotivare sau apare supraaprecierea, ce duce la o supramotivare.
Nivelul de aspiratie = stimulul motivational care duce la progres si autodepasire. Acesta
trebuie sa fie putin peste posibilitatile de moment.
5.4. ATENTIA
Este fenomenul psihic de activare selectiva, concentrare si orientare a energiei
psihonervoase în vedearea desfasurarii optime a activitatii psihice, în special a proceselor
senzoriale si cognitive.
Starea de veghe = activarea difuza a scoartei cerebrale
Starea de vigilenta = observarea, explorarea generala a mediului
Caracteristicile atentiei
are obiect (este orientata spre ceva anume, stimuli externi sau interni)
este selectiva
presupune o concentrare optima în câmpul focalizarii si o inhibitie în jurul acestuia
(cu ajutorul unor mecanisme corticale simple si complexe)
Daca se exerseaza poate sa devina „aptitudinea de a fi atent”.
Formele atentiei
1. Atentia involuntara
Depinde de factori interni dar si externi.
Cei externi sunt : - intensitatea stimulilor;
- deplasarea stimulilor pe un fond fix;
- aparitia si disparitia brusca a stimulului;
- complexitatea stimulilor.
Cei interni sunt : - interesul pentru stimul;
- reactualizarea unor motive;
- relatia afectiva cu aparatul instrumental de satisfacere a acestor motive.
2. Atentia voluntara (intentionata, constienta)
Este autoreglata voluntar fiind orientata spre un obiect al atentiei. Intensificarea activitatii
psihice într-un anumit focar, duce la inhibarea altor activitati si la o izolare de alti stimuli sau la
limitarea actiunii acestora, în paralel cu mentinerea concetrarii atentiei pe tot parcursul activitatii.
Aceasta se poate regla voluntar, rezultând orientarea, stabilitatea si concentrarea activitatii.
Conditii de optimizare a atentiei voluntare
- stabilirea clara a scopului;
- scoaterea în evidenta a importantei activitatii;
- crearea unei ambiante favorabile;
- stabilirea momentelor mai dificile ale activitatii;
- izolarea de factori perturbatori.
Atentia voluntara provoaca oboseala, însa utilizarea repetata a acesteia duce la
automatizare, la formarea deprinderii de a fi atent = atentia postvoluntara.
În functie de directia de orientare putem avea atentie externa si atentie interna. Este
recomandata folosirea lor alternativa.
Calitatile atentiei
Volumul atentiei (volumul mediu este de 5-7 elem. asupra carora ne putem concentra
simultan);
Este influentat de: - organizarea în structuri cu sens a elementelor;
- complexitatea elementelor;
- interesul subiectului;
- antrenamentul special, exercitiul.
Stabilitatea atentiei (persistenta în timp a capacitatii de mentinere a atentiei)
Este influentata de: - natura sarcinii;
- motivatia pentru activitate;
- complexitatea stimulului.
Concentrarea atentiei (existanta unui focar de excitatie si a zonelor periferice din
jurul acestuia care sunt inhibate)
Este influentata de: - importanta activitatii;
- structura activitatii;
- interesul pentru activitate;
- antrenamentul, exercitiul.
Distributivitatea atentiei (permite desfasurarea concomitenta a mai multor activitati,
cu conditia ca macar unele dintre acestea sa fie automatizate)
Mobilitatea sau flexibilitatea atentiei (reflecta capacitatea de deplasare a atentiei de la
un obiect la altul într-un interval dinainte stabilit;
acest interval este de ~ 1/6 sec; daca se depaseste
acest interval se manifesta „inertia atentiei”)
5.5. VOINTA
Este procesul psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale si constând
în actiuni de mobilizare si concentrare a energiei psihonervoase, în vederea depasirii obstacolelor
si atingerii scopurilor constient propuse.
Apare atât în cazul sustinerii activitatii cât si pentru frânarea acesteia.
Efortul voluntar reprezinta caracteristica esentiala a vointei, fiind o mobilizare a
resurselor fizice, intelectuale, emotionale, cu ajutorul mecanismelor verbale; reprezinta o
organizare a activitatii psihice nervoase în jurul unui centru de excitabilitate dominant, ce exprima,
în plan psihic, scopul actiunii.
Dificultatea sarcinii este reflectata de intensitatea efortului voluntar si de particularitatile
mecanismelor implicate în actiune; aceasta reflecta raportul dintre posibilitati si cerinte.
Antrenarea vointei se realizeaza prin confruntari îndelungate cu obstacolele.
Aceasta are roluri în reglarea activitatii, alaturi de gândire si imaginatie, în formarea
deprinderilor precum si în reglarea oricarui proces psihic.
Fazele actiunilor voluntare complexe:
1. reactualizarea unor motive => scopuri
2. lupta motivelor (reglarea voluntara în scopul alegerii)
3. luarea hotarârii (alegerea unui motiv si scop si inhibarea altora)
4. executarea hotarârii => atingerea scopului
- în activitatile simple luarea hotarârii este urmata imediat de executie
- în activitatile complexe luarea hotatârii este urmata de o faza pregatitoare si doar apoi
de executie
Pentru actiunile foarte complexe avem si faza:
5. verificarea rezultatelor + formularea concluziilor
Primele trei faze pot fi considerate ca o singura faza de preparare iar fazele patru si cinci
ca o faza de executie.
Calitatile vointe i :
puterea vointei (intensitatea efortului voluntar)
- opusul acesteia este slabiciunea vointei
perseverenta (capacitatea de a sutine efortul vountar timp îndelungat)
- opusul acesteia este încapatânarea
independenta vointei (luarea unor decizii proprii)
- opusul acesteia este sugestibilitatea
promptitudinea deciziei (rapiditatea cu care se ia hotatârea)
- opusul acesteia este tergiversarea sau nehotarârea
Calitatile vointei pot deveni trasaturi de caracter daca sunt constante sau frecvente.
Cap. 6 DEPRINDERILE
Sunt componente automatizate ale activitatii, constient elaborate, consolidate prin exercitiu
si desfasurate fara control constient permanent. (în subconstient)
Se desfasoara involuntar, fiind postvoluntare si totodata conditii pentru desfasurarea
activitatilor complexe.
Tipuri de deprinderi
Fct. de gradul de complexitate: - simple
- complexe
Fct. de natura proceselor psihice în cadrul carora are loc automatizarea:
- senzorial-perceptive
- verbale
- de gândire
- motrice
Fct. de tipul de activitate în care se integreaza: - de joc
- de învatare
- de munca
- de conduita morala, etc.
Conditii în elaborarea deprinderilor :
a) instruirea verbala prealabila ;
b) demonstrarea modelului + instruirea verbala;
c) organizarea exercitiilor;
d) asigurarea controlului si autocontrolului în perfectarea executiei si eliminarea erorilor;
e) sprijinirea pe interesele individului;
f) alegerea unor metode calitative în formarea deprinderilor;
g) necesitatea pastrarii metodelor si principiilor de lucru
Etapele formarii deprinderilor:
1. etapa familiarizarii cu actiunile sau continutul deprinderii (instruirea verbala +
demonstrarea modelului);
2. etapa învatarii analitice (învatarea deprinderii pe fragmente);
3. etapa organizarii si sistematizarii (executia corecta, timpul îndelungat, efort pentru
eliminarea greselilor);
4. etapa sintetizarii si automatizarii (actiunea se desfasoara cursiv, atentia scade, timpul
de executie se reduce, dispar erorile);
5. etapa perfectionariideprinderii (se ating parametrii ceruti: viteza, precizie,
corectitudine).
Exercitiile au loc în toate etapele. Calitatea acestor exercitii se exprima prin atingerea
parametrilor ceruti.
Obisnuinta = o deprindere asociata cu o trebuinta functionala
Nesatisfacerea acesteia duce la stari de neplacere si frustrare.
Obisnuintele pot fi bune (pozitive) sau rele (negative).
Priceperea = îmbinarea optima a deprinderilor si cunostintelor si restructurarea acestora în
vederea actionarii în situatii noi
Priceperile sunt mai slab organizate, mai putin riguroase decât deprinderile dar mai
flexibile; sunt formate din generalizari ale deprinderilor si cunostintelor deja însusite; usureaza
formarea deprinderilor si creste eficienta acestora.
Interactiunea deprinderilor
Transferul = relatia pozitiva între o deprindere deja formata si o alta în curs de formare.
Este favorizata de flexibilitatea deprinderilor.
Interferenta = influenta negativa a unei deprinderi deja formate asupra uneia în curs de
formare. Aceasta poate sa actioneze retroactiv (de la deprinderi noi si bine conturate spre
deprinderi vechi, mai slab organizate) sau proactiv (deprinderile mai vechi împiedica formarea
celor noi). Efectul proactiv este favorizat de slaba diferentiere dintre cele doua deprinderi, de
timpul scurt scurs între formarea primei deprinderi si a celei de-a doua precum si de o insuficienta
consolidare a deprinderii nou formate.
CAP. 7 SISTEMUL PSIHIC UMAN
Acesta este un sistem energetic informational de complexitate maxima având cele mai
perfectionate mecanisme de autoorganizare si autoreglare si fiind dotat cu dispozitive selective
antiredundante si antialeatorii.
Este un macrosistem biologic, fizic si socio-cultural, având la baza teoria sistemelor, teoria
informatiei si cibernetica.
Proprietatile S .P.U.
este un sistem energetic (bioenergetic)
este un sistem evolutiv (autoorganizat, autoprogramat, cu autoreglaj)
este un sistem informational (functioneaza cu informatie)
are un caracter bipolar (constient si inconstient)
este un sistem hipercomplex (e format din mai multe subsisteme)
este un sistem antiredundant (împotriva informatiei ce este în surplus)
este un sistem antialeator (împotriva informatiei întâmplatoare =>selectivitatea)
Ideea organizarii nivelare a psihicului a prins contur mai clar la Pierre Janet, care a
argumentat existenta nivelurilor constient si inconstient ale psihicului, ca moduri de organizare a
vietii psihice, coexistente unul cu altul.
Sigmund Freud porneste de la ideea ca viata psihica a individului are la baza dualitatea
pulsiunilor sexuale care tind, pe de-o parte la conservarea spatiului si pulsiunilor Eului, iar pe de
alta parte, la conservarea individului. El contesta absolutizarea constiintei si propune împartirea
topografica a psihicului, deci o organizare pe verticala a vietii psihice. ”Aparatul psihic” este
compus, dupa opinia lui, dintr-o serie de niveluri supraetajate, denumite, înainte de 1920,
constient, inconstient (psihismul bazal ) , subconstient ( preconstient ) .
Constiinta = sinteza creatoare, integrare selectiva de procese si fenomene psihice
(Wilhelm Wundt)
Acestea sunt gândirea, memoria, limbajul, motivatia, imaginatia, afectivitatea, atentia etc.
Psihologul român Mielu Zlate definea constiinta ca pe ”o forma suprema de organizare psihica
prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza
raportarea continua a individului la mediu”. Potrivit aceluiasi autor constiinta este:
reflectare „cu stiinta” adica, sub raport psihologic, omul „îsi da seama de ceva” anume si îl
reproduce în subiectivitatea sa sub forma de imagini, notiuni, impresii (functia
informational-cognitiva a constiintei);
reflectare cu scop sau orientata spre scop, calitatea scopurilor si precizia lor depinzând de
unele particularitati ale individului, de experienta sa, de nevoile sale (functia finalista a
constiintei);
reflectare anticipativa a realitatii, prin aceasta deosebirea dintre om si animal fiind
fundamentala (functia anticipativ-predictiva).
Alte particularitati ale constiintei, considera acelasi autor, sunt caracterul ei planificat (care
exprima functia reglatorie a constiintei) si caracterul creator (functia creativ-proiectiva a constiintei).
Constiinta nu se limiteaza însa doar la a receptiona si selectiona stimulii din mediu, ea initiaza,
planifica si ghideaza actiunile individului. Asadar, constiinta implica doua importante procese
cognitive:
înregistrarea si selectia stimulilor din mediul înconjurator si din mediul intern, astfel încât
perceptiile, datele mnezice si cele reflexive sunt reprezentate cu acuratete în constiinta;
controlul propriului corp si al mediului astfel încât suntem capabili sa initiem si sa ducem la
bun sfârsit activitatile cognitive si comportamentale, mai mult sa reprezentam în constiinta ca
posibilitati viitoare evenimentele care nu sunt prezente.
Câmpul de constiinta = suprapunerea unui câmp semantic peste un câmp de constiinta
A fi constient (constientizarea) = stare de iluminare în momentul când ne dam seama de o
relatie, un fenomen.
a fi constient înseamna a gândi, a stabili relatii (Herbert Spencer);
a fi constient înseamna a dispune de capacitatea de a face sinteze, sinteza nefiind decât
caracterul structural al oricarui continut de constiinta;
a fi constient înseamna a te putea autosupraveghea, constiinta fiind un ansamblu de
reactiuni ale individului la propriile lui actiuni;
a fi constient înseamna a te adapta suplu la noile solicitari;
a fi constient înseamna a întelege (Vasile Pavelcu);
a fi constient înseamna de a dispune de un model personal al lumii (Henri Ey).
Functiile constiintei
de cunoastere (semnificatie);
de orientare spre un scop;
de autoreglaj voluntar;
de anticipare (predictiva);
creativa.
Constiinta are un rol central si de conducator în activitatea S.P.U.
Sigmund Freud, initiatorul psihanalizei, este cel care a propus inconstientul (psihismul
bazal) ca obiect de cercetare al psihologiei. El a considerat ca organizarea vietii psihice implica o
infrastructura psihica aflata în conflict cu instantele superioare de control.
Inconstientul, aflat la polul opus constientului, este rezervorul trairilor si actelor refulate, al
instinctelor sexuale, al pulsiunilor si trebuintelor individului, al dorintelor si aspiratiilor acestuia;
nu dispune de o organizare rationala, fiind determinat de sfera afectiva si motivationala. Din
interactiunea constientului cu inconstientul rezulta activitatea psihica.
Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute în cea de-a doua jumatate a secolului XIX
asupra istoriei, hipnotismului, somnambulismului si disocierii personalitatii au conturat mult mai bine
premisele unei psihologii a inconstientului. Oricum, rolul inconstientului nu mai putea fi negat, din
moment ce începusera a se aduce probe experimentale sau cvasiexperimentale în sprijinul existentei
lui.
Freud a fost cel care a descoperit un inconstient di n a m i c , c o n f l i ctual si tensi o nal , corelativ
procesului refularii. El a facut trecerea de la interpretarea inconstientului ca substantiv (ce desemneaza
fapte mentale refulate) la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihica, ceea ce înseamna ca
proprietatea de a fi inconstient nu o au numai amintirile, ci si mecanismele de refulare sau ceea ce
porneste de la Supraeu. Freud vorbeste practic de trei feluri de inconstient, care în generalitatea lui este
considerat profund, abisal, nu doar un simplu „automatism psihic”.
Dupa 1920, Freud, fara a renunta total la tezele fundamentale anterioare, si-a revizuit
conceptia. Astfel, „aparatul psihic” a fost împartit în trei organizari structurale denumite: Sine, E u ,
Supraeu sau Id, Ego, Supereg o .
Sinele este echivalentul inconstientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa
primara a energiei psihice care trebuie consumata, fundamentul pe care se construieste
personalitatea. Eul este „o portiune a Sinelui” care sub influenta lumii exterioare, a mediului
înconjurator sufera o dezvoltare speciala în sensul ca din simplu organ receptor si protector în
raport cu stimulii, devine un intermediar între Sine si lumea exterioara. Supraeul este potrivit lui
Freud, o structura speciala ce se încheaga ca un „precipitat” în perimetrul Eului, prin care se
prelungeste influenta mediului social (familial, scolar, rasial, national, etc.). Dintre aceste instante,
cea mai importanta este Eul a carui functionare trebuie sa reconcilieze cerintele Sinelui, Supraeului
si Realitatii.
Interesanta este si distinctia pe care Freud o face între Eu l r eal (omul asa cum este) si E ul i d e al
(omul asa cum ar trebui sa fie).
49
Nu numai nivelul constient al vietii psihice este diferentiat si neomogen, ci si al
inconstientului. Ken Wilber descrie cinci tipuri de inconstient:
- inconstientul fundamental (structurile profunde existente în calitate de potentionalitati care oricând
pot deveni constiente);
- inconstientul arhaic (structurile simple, primitive, precoce, ce nu provin din experienta personala,
ci sunt mosteniri filogenetice);
- inconstientul submergent (structurile, cândva constiente, dar care actual sunt evacuate sau refulate
de constiinta deoarece nu sunt capabile de ea);
- inconstientul „pecete” (structurile nerefulate dar care au proprietatea de a refula);
- inconstientul emergent (structurile profunde existente de la origine si neiesite înca la suprafata
inconstientului fundamental).
S p e c t r u l c o n s t i i n t e i
DemarcatiaEU / NONEU
(identificarea cu ”umbra” sa, cu imaginea de sine saracita)
fâsii
(identificarea totala a omului cu propriul eu)
fâsii (benzi) biosociale
EXISTENTIA (apar deosebirile dintre sine si altul sau mediu)
fâsii (benzi)
urator
(cel mai intim nivel al constiintei)
Psihologia contemporana defineste însa inconstientul, într-o maniera extensiva si pozitiva,
ca fiind o formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de
resorturile intime ale personalitatii. Inconstientul, ca un alterego, neaga ordinea impusa de
constiinta, dar acest lucru nu înseamna dezordine, ci faptul ca aduce o alta ordine, adica ordinea
propriei sale subiectivitati. Structurile inconstientului, se considera astazi, sunt suficient de bine
50
conturate si, potrivit lui H. Ey, ele sunt:
50
- sistemul neuro-vegetativ sau autonom cu functiile sale (respiratie, circulatie, digestie);
- automatismele psihologice sau ”inconstientul sublimal” exprimat în organizarea normala
a câmpului constiintei;
- baza inconstienta a persoanei, care contine stadii arhaice.
Desi structurile inconstientului sunt mai simple decât cele ale constiintei, el îndeplineste
urmatoarele roluri:
- de energizare si dinamizare a întregii vieti psihice a individului.
- de facilitare a procesului creator, contribuid la realizare unor combinari si recombinari
spontane,
- de asigurare a unitatii Eului, prin faptul ca este principalul depozitar al programelor
informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare specifica, se
emancipeaza constiinta.
Inconstientul face parte integranta din fiinta umana, influentând-o în toate ipostazele sale
existentiale normale sau patologice. Oricum, astazi, preocuparile oamenilor de stiinta axate pe
studiul inconstientului sunt multiple, aprofundate si din diferite puncte de vedere ale investigarilor.
Atât constientul cât si inconstientul îsi au propriile lor continuturi si mecanisme, deci legitati
specifice, distincte. Aceste constatari pot conduce la opinia ca cele doua niveluri functioneaza
independent unul de altul.
La o analiza atenta, constatam, pentru început, ca chiar daca ar functiona independent, aceasta
independenta nu este deplina ci limitata.
De exemplu inconstientul poate functiona si atunci când constiinta este alterata (în cazuri
patologice) dar nu acelasi lucru se poate spune despre constient care, în lipsa inconstientului, ca sursa
a sa, se destrama.
Independenta functionala a celor doua niveluri este relativa (în ultimul caz aratat chiar anulata)
si de aceea starea normala, existentiala si actionala a constiintei si subconstientului este interactiunea si
interdependenta lor. În mod curent între constient si inconstient exista relatii dinamice vitale, fara de
care însasi integritatea sistemului psihic uman este pusa în pericol. Cele doua niveluri sunt momente
functionale inseparabile ale psihicului uman. Iata de ce consideram ca ceea ce la un moment dat este
constient la un alt moment dat poate deveni inconstient (altfel spus cele doua niveluri sunt coordonate
si alternante prin praguri mobile).
În dinamica vitala omului a constientului si inconstientului principalul sistem de referinta
ramâne constiinta, deoarece prin intermediul ei omul reflecta adecvat realitatea, asa cum este ea si
numai în virtutea acelui fapt el îsi poate conduce si regla corespunzator conduita. Numai subordonând
inconstientul constientului omul poate dobândi constiinta morala si evita pierderea libertatii, pierdere
generata de dezorganizarea fiintei constiente odata cu maladiile mintale.
51
Subconstientul (preconstientul) este un fel de filtru îndeplinind o functie de „cenzura” si
permite accesul selectiv în constiinta doar a acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea.
Acesta se situeaza sub nivelul constientului, cuprinzând memoria potentiala, baza operationala de
care dispune individul si fiind un „depozit” de experiente si deprinderi; are o organizare
sistematica de informatii si de acte automatizate; este „rezervorul” unde se conserva amintirile,
automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perspectivele stereotipizate, deci
toate actele ce au trecut cândva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla într-o
stare latenta, de virtualitate psihica, putând însa sa redevina oricând active, sa paseasca pragul
constiintei.
Subconstientul este conceput, de cei mai multi dintre psihologi, ca o formatiune sau nivel
psihic ce cuprinde actele care au fost cândva constiente dar care în prezent se desfasoara în afara
controlului constient. Subconstientul a fost definit ca o „constiinta stinsa” (desi mai corect ar fi
„constiinta adormita”) ceea ce atrage atentia asupra faptului ca el este definit în raport cu constiinta
(în alte definitii subconstientul apare ca un fel de constiinta inferioara ce coexista cu cea centrala).
S-a vehiculat si ideea ca, desi amplasat între constient si inconstient, subconstientul este
mai mult orientat spre constiinta. El nu este total obscur, ci presupune un anume grad de
transparenta, putând fi considerat, de aceea, ca o „constiinta implicita”.
Principalele trasaturi ale subconstientului, asa cum au fost surprinse de Paul Popescu-
Neveanu, sunt urmatoarele:
- proximitatea fata de constiinta;
- compatibilitatea cu constiinta.
În conceptia aceluiasi psiholog subconstientul poate fi considerat ca servo-mecanism al
constiintei, un nivel al psihicului aflat în slujba constiintei, o rezerva de informatii si operatii din care
se constituie, uneori, faptele de constiinta, acestea din urma avându-si totusi izvorul în afara ei, în
realitatea materiala si sociala înconjuratoare.
52
Cap. 8 SISTEMUL DE PERSONALITATE
Personalitatea desemneaza fiinta umana, fiind un sistem bio-psiho-socio-cultural ce
caracterizeaza omul din trei perspective: - subiect pragmatic, al actiunii (homo faber);
- subiect epistemic, al cunoasterii (homo sapiens);
- subiect axiologic, purtator si generator de valori (homo valens).
Sistemul de personalitate cuprinde temperamentul, aptitudinile si caracterul.
Personalitatea omului este unica si originala.
Modelul general uman de personalitate
apartenenta la specia umana;
calitatea de fiinta sociala, de membru al societatii; calitatea
de fiinta constienta, având gândire si vointa; participant la
actul cultural, purtator si generator de valori; detine un
potential creator.
În sfera psihologica a personalitatii se afla structurile si organizarea S.P.U.
Factorii (trasaturile) de personalitate = formatiuni integrate si integratoare, sintetice,
reunind procese si functii psihice.
- dispun de o relativa stabilitate;
- tind spre generalitate, caracterizând omul în ansamblul lui;
- dispun de plasticitate;
- sunt definitori, caracteristici pentru individ;
- sunt organizati în sistem.
Eul reuneste perceptiile Sinelui, oferind o viziune asupra propriei fiinte: corporalitatea,
posibilitatile de actiune, raporturile cu altii, etc. Este un integrator al personalitatii si presupune
constiinta de sine.
Rolul este dat de activitatea pe care subiectul o desfasoara în cadrul sistemului social.
Statusul este dat de pozitia subiectului în cadul relatiilor sociale.
53
Etapele în dezvoltarea Eului sunt :
- Eul corporal;
- Eul social;
- Eul spiritual.
Eul poate fi pasiv (caracteristicile pasive, somatice, sociale, spiritual-valorice) si activ
(afirmarea subiectului, modul specific de „a fi”)
Individul = unitate vie, indivizibila, diviziunea lui ducând la pierderea identitatii;
= reprezinta orice organism viu;
= detine caracteristicile generale, fara particularizari individuale.
Individualitatea = individul luat în totalitatea caracteristicilor sale distinctive si originale;
nu implica neaparat umanul.
Persoana = desemneaza fiinta umana în general.
Personalitatea = sistem atributelor, structurilor si valorilor de care dispune o persoana.
8.1. TEMPERAMENTUL
Reprezita latura dinamico - energetica (cea mai usor constatabila latura a personalitatii). Este
modalitatea primordiala, foarte generala si relativ constanta.
Clasificarea temperamentelor
Fct. de amestecul de humori organice: - coleric
(dupa Galenus si Hypocrates) - sangvinic
- flegmatic
- melancolic
Fct. de constitutia corporala: - respirator
- muscular
- digestiv
- cerebral
Dupa glandele cu secretie interna: - hipotiroidian
- hipertiroidian
54
Dupa dominarea unor componente germinative: - endomorf
- mezomorf
- ectomorf
D.p.d.v. al nevrozismului: - cu nivel scazut (flegmaticul si sangvinicul) => stabilitate
- cu nivel crescut (melancolicul si colericul) => instabilitate
Dupa orientarea spre interior sau exterior a individului: - introvertit
(Carl Jung&Hans Eysenck) - extravertit
Dupa unele particularitati bioconstitutionale: - atletic
- astenic
- picnic
- displastic
Sistemul nervos are rolul principal în determinarea caracteristicilor temperamentale.
Însusirile fundamentale ale sistemului nervos : - forta, energia (în functie de substantele
(tipologia lui Pavlov) functionale ale neuronului)
- mobilitatea (în functie de viteza de consumare
si regenerare a acestor substante);
- echilibrul (între excitatie si inhibitie).
Astfel avem: - colericul = puternic – neechilibrat – excitabil
- sangvinicul = puternic – echilibrat – mobil
- flegmaticul = puternic – echilibrat – inert
- melancolicul = slab (hipotonic sau astenic)
55
8.2. APTITUDINILE
Reprezita latura instrumental - operationala a personalitatii; sunt operatii superior dezvoltate,
organizate în sisteme, ce fac posibila obtinerea rezultatelor supramedii în activitate. Reprezinta
totodata latura executiva a personalitatii.
Nivelul de dezvoltare a aptitudinii se apreciaza în functie de indicatori ai performantei:
- rapiditatea
- productivitatea
- precizia
- eficienta
- originalitatea
Acest nivel valorizeaza personalitatea individului.
Diferenta dintre „aptitudini” si „capacitati” este ca în timp ce primele sunt rezultate ale
potentialelor individului cele din urma sunt aptitudini consolidate prin formarea de deprinderi.
Avem o continuitate între EREDITATE APTITUDINI CAPACITATI
Fct. de gradul de complexitate : - simple (elementare)
- complexe
Cele complexe, în functie de sfera de aplicabilitate , pot fi: - generale (în majoritatea
domeniilor)
- speciale (în anumite domenii)
Fct. de natura proceselor psihice prin care se exprim a : - senzorial-perceptive
- psihomotorii
- intelectuale (Ex: inteligenta este o
aptitudine ce permite actiunea la un
nivel superior de eficienta)
Performantele inteligentei se exprima prin facilitatea în învatare, profunzimea întelegerii si
rezolvarea de probleme.
56
8.3. CARACTERUL
Reprezinta latura relational - valorica a personalitatii.
- este modul propriu de comportament;
- este un ansamblul de particularirati psihoindividuale;
- este ansamblul însusirilor ce privesc relatiile subiectului cu mediul si valorile dupa
care se conduce;
- este un subsistem relational-valoric si de autoreglaj;
- este o formatiune superioara formata din trebuinte, motive, sentimente superioare,
convingeri, aspiratii, idealuri si conceptia despre lume si viata.
Trasaturile de caracter sunt modalitati de raportare la diferite laturi ale realitatii, sunt
modalitati de autoreglaj. Importante sunt trasaturile stabile, generale.
Componentele de baza ale caracterului sunt: - atitudinile stabile
- trasaturile voluntare
Atitudinea = modalitate de raportare la o clasa generala de obiecte sau fenomene prin care
subiectul se orienteaza selectiv si se autoregleaza preferential.
Componentele atitudinii includ: - motivatia, scopurile si preocuparile cognitive
corespunzatoare;
- o componenta executiva, de natura voluntara.
Tipuri de atitudini
atitudinea fata de oameni
atitudinea fata de sine
atitudinea fata de munca
atitudinea fata de cultura
atitudinea fata de natura
atitudinea fata de societate
etc.
Sistemul de atitudini cuprind e : - 1-2 trasaturi cardinale
(Gordon Allport) - 10-15 trasaturi principale
- cateva mii de trasaturi secundare, de fond
„A cunoaste pe cineva” presupune determinarea trasaturilor cardinale a acestuia => o
ierehizare a atitudinilor si trasaturilor de caracter.
57
Particularitatile structurale ale caracterului
Unitatea (sufera modificari minore)
Expresivitatea (exteriorizarea prin câteva caracteristici dominante)
Bogatia (data de multitudinea relatiilor sociale ale individului)
Statornicia (constanta manifestarilor când atitudinile si trasaturile au valoare
morala)
Originalitatea (nota distinctiva, caracteristica)
Plasticitatea (asigura evolutia si autoreglajul caracterului în functie de situatie)
Taria de caracter (rezistenta la influentele exterioare)
58
Cap. 9 CREATIVITATEA
Este o proprietate a întregului S.P.U.
Reprezinta „noul” fata de ceea ce e cunoscut, uzual. Noutatea este în functie de cota de
originalitate (distanta dintre nou si cunoscut, vechi).
Cota de originalitate + produsele acesteia = atributul de „creativ”
Talentul = creativitatea de nivel superior;
= ansamblul aptitudinilor generale si speciale, la un nivel de dezvoltare superior.
Avem t r ei a cc epti u ni ale c r eativitatii în psihologie: - comportament si activitate psihica
creativa
- structura a personalitatii
- creativitate de grup
Activitatea creativa = activarea si valorificarea potentialului creativ (punerea de probleme
si rezolvarea lor)
D e m e r s u r ile c r e ative pot fi spontane sau voluntare. Acestea trebuie sa fie sustinute de
factori activatori (motivatie, aptitudini, etc.)
În psihologia româneasca este considerat modelul bifactorial al creativitatii :
Vectorii = stari si structuri energetice care determina actiunea si raportarea
preferentiala; pot fi creativi sau noncreativi
Operatiile si sistem e le o p e r atorii ; acestia pot fi operatii automatizate, de rutina sau
sisteme operatorii de tip euristic
Creativitatea este rezultatul interactiunii optime dintre aceste doua componente.
Favorabile creativitatii sunt :
- trebuintele de crestere (perfectionare si performanta);
- motivatia intrinseca;
- aspiratiile superioare;
- atitudinile nonconformiste.
În cazul personalitatii avem blocuri formate din vectorii atitudinali si sistemele de operatii
(aptitudinile).
Atitudini creative :
- interesele cognitive;
- atitudinea antirutiniera;
- simtul valorii si atitudinile valorizatoare;
59
- curajul în adoptarea de noi scopuri;
- încrederea în fortele proprii si autorealizarea;
- perseverenta în atingerea scopurilor propuse;
- adoptarea atitudinilor direct creative.
Formele creativitatii: - generala
(dupa Al. Rosca) - speciala
Nivelurile creativitatii (dupa C.W.Taylor):
1. Creativitatea de expresie (mimica, gestica, vorbire);
2. Creativitatea de produs (obiect, proces tehnologic);
3. Creativitatea inventiva (=> orice sete „nou”);
4. Creativitatea inovativa (recombinarea ingenioasa a unor elemente cunoscute)
5. Creativitatea procesuala (în functie de caracteristicile în dezvoltarea proceselor
psihice);
6. Creativitatea emergenta (descoperirea unui nou principiu ce revolutioneaza un
domeniu de activitate; reprezinta nivelul superior al creativitatii).
Stadiile creativitatii :
Stadiul pregatitor (apare intentia si mobilizarea individului)
Stadiul incubatiei (obiectivele se fixeaza la nivelul inconstient)
Iluminarea (intuitia)
Stadiul verificarii si elaborarii finale
60
BIBLIOGRAFIE
1. Cosmovici, A., (1996), Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi.
2. Ey, H., (1983), Constiinta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.
3. Freud, S., (1991), Introducere în psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. Psihopatologia vietii
cotidiene, E.D.P., Bucuresti.
4. Lieury, A., (1996), Manual de psihologie generala, Ed. Antet, Oradea.
5. Popescu-Neveanu, P, Zlate, M., Cretu,T., (1990), Psihologie, manual cls. a X-a, E.D.P., Bucuresti.
6. Radu, I., (coord.) , (1991), Introducere în psihologia contemporana, Ed. Sincron, Cluj-Napoca.
7. Raulea, C., (2007), Psihologie generala, Note de curs, Ed. „Lucian Blaga”, Sibiu.
8. Reuchlin, M., (1999), Psihologie generala, Ed. Stiintifica, Bucuresti.
9. Smith, E., (2005), Introducere în psihologie, editia a XIV-a, Ed. Tehnica, Bucuresti.
10. Zlate, M., (1991), Fundamentele psihologiei, partea întâi, Ed. Hyperion, Bucuresti.
11. Zlate, M., (1996), Introducere în psihologie, Casa de Editura si Presa ”Sansa” – S.R.L., Bucuresti.
12. Golu, M.,( 1984 ), Natura psihicului uman – problema a cercetarii interdisciplinare, în Revista de
psihologie, nr. 4/1984.