Franz Liszt

– plan de ideei -

Liszt nu a ramas simbolul virtuozitatii pianistice doar datorita complexitatii si dificultatii tehnice ale pieselor sale, caracteristici prezente si la alti compozitori, ci si datorita personalitatii sale complexe – extrovertit, trecut printr-o drama timpurie, impulsiv, toate acestea regasindu-se in compozitiile sale.

Originalitatea lui Liszt, ca si a contemporanului sau Chopin, se datoreaza faptului ca au fost autodidacti, au interpretat si au compus dupa reguli fixate de ei, transpunandu-si astfel gandirea si personalitatea in muzica, fara a fi influentati de gandirile inevitabil diferite ale posibililor indrumatori.

Liszt confera profunzime tuturor elementelor pianistice: problemelor tehnice le ofera expresivitate si culoare, lucru inexistent pana atunci, iar prin reveniri periodice asupra compozitiilor sale, le modifica conform maturizarii sau influentelor capatate de la anturajul sau: Balzac, Hugo, Heine etc.

Datorita calitatilor sale pianistice iesite din comun, el tinde sa le expuna, impresionand publicul, astfel neglijand in unele momente celelalte aspect ale muzicii, dar cu toate acestea, valoarea creatiei sale este incontestabila.

Liszt da dovada de iscusinta in prelucrarea unui motiv trecandu-l prin diferite atmosfere si oferindu-i personalitati contrastante.

“Tratarea orchestrala a pianului” este regasita pretutindeni in creeatia sa, tipul de orchestra fiind cea a perioadei in care traia Liszt, astfel intalnim frecvent timbre de alamuri, harpa, percutie, lucru din ce in ce mai posibil datorita evolutiei pianului in decursul secolului XIX.

Principala influenta in stilul sau componistic o are cariera sa de pianist concertant virtuoz, astfel apar unele dereglari in valorile compozitiilor sale, dar acestea nu pot fi luate in considerare pentru a-l cobori sau elimina din ierarhia marilor compozitori.

Inovatia adusa de Liszt la actul interpretativ este recitalul: o combinatie de audio-vizual, de sunete si imagini, miscare scenica, “show” , salile capabile de a fi ocupate de un public mai numeros fata de saloanele unde era obisnuita lumea sa mearga inainte.

Marile sale calitati in interpretare nu erau aparent forta si viteza ci diversitatea sonoritatilor si expresivitatea intensa.

Ca pedagog, el insista paradoxal mai mult asupra filosofiei muzicii, esteticii interpretarii si tratarii discursului muzical ca un discurs vorbit decat asupra tehnicii pe care el insusi a adus-o la intaltimi si azi greu de atins.

Ceea ce l-a nemultumit pe Liszt a fost efectul produs de etalarile fortei sale pianistice – lumea era mai captata de ceea ce vedea si auzea superficial decat de trairile profunde exprimate de catre interpret, ca si cand ar fi tras o cortina intre el si spectatori care filtra mesajul cu adevarat important.