fi capitol 6 nou.pdf

8/17/2019 FI capitol 6 nou.pdf

1/17

Finanţele întreprinderii

52

CAPITOLUL 6. DECIZIA DE INVESTIŢII

6.1. Investiţiile întreprinderii

Noţiunea de investiţie reprezintă o categorie financiară de o deosebită complexitate, fiind

percepută cu semnificaţii şi sensuri diferite. În definirea investiţiilor se are în vedere reflectareaanumitor caracteristici generale şi omogene ale acestora în raport cu modul de formare sau cudestinaţia pe care fondurile respective o primesc.

La prima vedere investiţia apare ca o operaţiune de modificare şi de creştere apatrimoniului iniţial: construcţii industriale şi civile, achiziţia, montajul şi instalarea unorechipamente industriale, cumpărarea unor maşini, utilaje etc. La o analiză mai profundă, investiţiaeste alocarea capitalurilor economisite în activităţi lucrative şi profitabile care să majoreze valoareacapitalurilor investite1.

Noţiunea de investiţii poate fi analizată într-un sens larg şi în altul restrâns 2. În sens larg,noţiunea de investiţii cuprinde totalitatea cheltuielilor sau alocărilor de fonduri de la care seaşteaptă venituri în perioada viitoare. Procesul de investiţii presupune afectarea la un moment dat

a unei cantităţi de monedă într-o direcţie susceptibilă de a procura venituri în mai multe perioadesuccesive.

În sens restrâns, investiţiile reprezintă cheltuieli ce se efectuează pentru obţinerea de activefixe, adică pentru construirea, reconstruirea, lărgirea, modernizarea şi achiziţionarea de activefizice de natura maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor, mijloacelor de transport şi a altorinstrumente de muncă. Se asimilează investiţiilor şi cheltuielile referitoare la cheltuielile deproiectare, prospecţiuni şi proiectări geologice, pregătirea personalului necesar obiectivelor înconstrucţie, inclusiv ale personalului administrativ şi tehnic al întreprinderii în curs de construcţieetc. Prin procesul de investiţii în sens restrâns, moneda se transformă în active fixe astfel că asistămla alocarea de fonduri pentru activităţile de înlocuire sau expansiune a instrumentelor de muncă.

Am putea spune că, în sens restrâns investiţiile reprezintă suma de bani plasată înimobilizări pe termen mijlociu şi lung pentru obţinerea de active corporale de natura mijloacelorfixe sau a terenurilor, de active financiare sau de active necorporale, inclusiv know-how3. Datorităacestui concept restrâns, însuşi capitalul întreprinderii este structurat pe două componente:capitalul fix şi capitalul circulant.

6.1.1. Conceptul de investiţie

Conceptul de investiţie poate fi definit din puncte de vedere diferite, şi anume: financiar,contabil sau economic, juridic şi psihologic4.

În sens financiar , investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezente şi certe, însperanţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile: achiziţionarea unei maşinipentru creşterea productivităţii muncii, construirea unei uzine în vederea sporirii producţiei,asimilarea unui brevet pentru fabricaţia de noi produse etc. Sub aspect financiar, investiţiilereprezintă plasamente pe pieţele financiare ale excedentelor de rentă neconsumate, efectuate dedeţinătorii acestora.

În sens contabil, investiţiile apar ca sume alocate pentru producerea unor bunuri de durată.În această categorie intră: terenurile, clădirile, echipamentele, patentele etc. care vor determinafluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.

1 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 143.2 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 87.3 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor , Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 83.4 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 143-144.


2/17


53

Sub aspect juridic, investiţiile acoperă achiziţiile sau aproprierea oricăror elemente care potconstitui obiect al dreptului de proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu: gospodăriile ruralesau urbane, echipamentele productive, vehiculele, valorile mobiliare, banii etc. La prima vedere,aspectul juridic pare să-l includă şi pe cel financiar-contabil, însă există situaţii în care trebuie săavem în vedere şi excluderea lor reciprocă.

Astfel, o imobilizare achiziţionată şi finanţată prin operaţiunea de leasing, precum şi

închirierea activelor reprezintă investiţii, deşi nu satisfac acel criteriu al proprietăţii juridice.Dimpotrivă, există şi cazuri de investiţii în sens strict juridic, fără conotaţii financiar-contabile, cumar fi cumpărarea unor terenuri, case de vacanţe, bunuri casnice etc.

Cumpărarea de acţiuni pe piaţa financiară reprezintă o investiţie financiară, dar nu şicontabilă, întrucât astfel nu se transferă decât dreptul de proprietate asupra unor bunuriproductive existente, capitalul rămânând neschimbat. În cazul în care cumpărarea de acţiuni are caefect majorarea capitalului, avem de-a face cu o investiţie financiar-contabilă.

Din punct de vedere psihologic, investiţia evidenţiază intenţia individului sau a întreprinderii de a investi, care conduce la decalarea consumului în timp. Din această perspectivă,investitorul renunţă la bunurile imediate în favoarea celor viitoare, asumându-şi unele riscuri. Elacceptă schimbul unei satisfacţii imediate şi certe (la care renunţă) cu speranţa obţinerii unei

satisfacţii viitoare superioare dar incerte.Investiţiile joacă un rol central, multiplicator în creşterea economică, influenţând atâtcererea, cât şi oferta pe piaţă. Scopul fundamental al investiţiilor este acela de a spori bogăţiaproprietarilor, respectiv a acţionarilor şi, implicit, a valorii întreprinderii. Pe termen scurt,investiţiile vizează creşterea productivităţii, diversificarea activităţilor, îmbunătăţirea condiţiilorde muncă, cu impact favorabil la nivel macroeconomic.

Pentru managerul financiar , investiţia este o decizie de a imobiliza un capital în vedereaobţinerii în viitor a unei rentabilităţi mai bune. Rolul principal al acestuia este de a găsi sursele definanţare necesare investiţiilor, de a evalua şi obţine o rentabilitate corespunzătoare. Din punct devedere financiar, investiţiile se caracterizează prin cheltuieli foarte mari şi prin intrări de fonduripe toată perioada de exploatare a acesteia.

Managerul financiar trebuie să compare investiţia iniţială cu încasările pe care le genereazăşi s-o accepte pe aceea a cărei rentabilitate este superioară costului finanţării. Rentabilitatea nu este,

însă, singurul criteriu de acceptare şi selecţionare a investiţiilor.Constrângerea bugetară este atât de puternică, uneori, încât managerul financiar trebuie să

fie preocupat pentru reintrarea cât mai rapidă în posesia fondurilor cheltuite, ceea ce înseamnă săaducă cash-flow-uri corespunzătoare într-o perioadă cât mai scurtă. Cu alte cuvinte, în efectuareainvestiţiilor şi selecţionarea lor este necesar să se ţină seama şi de criteriul lichidităţii.

6.1.2. Clasificarea investiţiilor

Tipologia investiţiilor dintr-o întreprindere este de o mare diversitate. Necesităţile practicede fundamentare şi analiză economică au evidenţiat mai multe criterii de clasificare ainvestiţiilor , chiar dacă în realitate delimitarea nu este chiar atât de strictă. Din multitudineaacestor criterii, le reţinem pe următoarele:

Din punct de vedere al locului în care se implementează, investiţiile pot fi: investiţii interne care se realizează în cadrul întreprinderilor existente; investiţii externe care vizează creşterea potenţialului economic al întreprinderii prin

participarea cu fonduri într-o altă societate, crearea de filiale noi etc.

După destinaţia obiectelor, la realizarea cărora participă, investiţiile pot fi: investiţii propriu-zis productive, cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de

comercializare, concretizate în active fixe care asigură condiţiile materiale nemijlocite ale

producţiei; investiţii neproductive sau socio-demografice, prin care se realizează active fixe în

domeniile: social-cultural (locuinţe, cantine, sedii sociale etc.), învăţământ, sănătate etc.


3/17


54

După natura şi caracterul investiţiilor, acestea pot fi grupate în: investiţii de menţinere sau de înlocuire, având ca destinaţie acoperirea materială şi

financiară a activelor fixe pe care o întreprindere trebuie să le înlocuiască, datorită uzurii fizice şimorale. Acest tip de investiţii contribuie la menţinerea capacităţii activelor fixe existente afectatede uzură. Ele au un risc foarte scăzut, deoarece nu presupun modificări ale tehnologiei defabricaţie;

investiţii de expansiune destinate creşterii capacităţii de producţie a întreprinderilor,ca urmare a modificării cererii pentru produsele existente sau lansarea de produse noi. Acest tip deinvestiţii vizează creşterea patrimoniului şi se caracterizează printr-un grad scăzut de risc, caurmare a unor corecţii nesemnificative în tehnologia de fabricaţie;

investiţii de modernizare/inovare, cu rol de asigurare a condiţiilor de reducere acosturilor de producţie, creştere a productivităţii muncii, ameliorării calităţii produselor, lansării înfabricaţie de noi produse şi, doar în subsidiar, creşterii capacităţilor de producţie;

investiţiile strategice, având ca obiect reducerea riscului determinat de progresultehnic şi de concurenţă. În această categorie se includ cheltuielile de cercetare ştiinţifică, deprotejare a întreprinderii în cazul unor livrări defectuoase sau al modificării preţurilor, precum şiinvestiţiile de natură socială. Ca şi investiţiile de extindere, investiţiile strategice presupun un risc

considerabil, antrenat de nevoia de lărgire a pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă, decapital şi de desfacere.

Din punct de vedere al metodei de executare a lucrărilor, apar două grupe de investiţii: investiţii realizate în antrepriză care presupun executarea construcţiilor sau a

montajelor prin intermediul unor unităţi specializate (antreprenori), ce dispun de dotare tehnică şipersonal calificat, în raport cu specificul lucrărilor pe care le acoperă, beneficiarul investiţieiurmând să recepţioneze lucrările terminate şi să i le plătească executantului;

investiţii realizate în regie, caz în care titularul de investiţie îşi realizează cu forţeproprii toate lucrările de punere în operă şi dare în folosinţă (exploatare) a obiectului de naturamijlocului fix. În această categorie se includ investiţiile pentru unele lucrări izolate mai puţin

specializate, în cazul reutilărilor şi altor dotări sau al autodotărilor şi autoutilărilor.Din punct de vedere al surselor de finanţare, investiţiile pot fi: investiţii finanţate din fonduri proprii; investiţii finanţate din surse împrumutate.

După caracterul încasărilor şi plăţilor (din perspectiva monetară a intrărilor şi a ieşirilorde trezorerie), se pot distinge patru tipuri de investiţii5:

investiţii cu o singură cheltuială iniţială (intrare) şi o singură încasare (ieşire) la încheiereaduratei investiţiei. Din această grupă fac parte unele proiecte de investiţii în construcţii, agriculturăprecum şi investiţiile financiare;

investiţiile care solicită o singură cheltuire a capitalurilor iniţiale şi generează încasări

eşalonate pe durata de viaţă a investiţiei. Din această categorie fac parte unele proiecte de investiţii în echipamente industriale şi reprezintă varianta cea mai comodă pentru evaluarea modelelor deselecţie a proiectelor de investiţii;

investiţii care reclamă o cheltuială eşalonată a capitalurilor iniţiale şi degajă o singură încasare la sfârşitul duratei investiţiei. Construcţia unor ansambluri industriale complexe denatura uzinelor şi predarea lor „la cheie” poate fi asimilată acestui tip de investiţie;

investiţii caracterizate prin intrări şi ieşiri eşalonate de trezorerie pe durata de viaţă aproiectului. Din această categorie fac parte majoritatea investiţiilor industriale.

5 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 147.


4/17


55

6.1.3. Eficienţa, necesitatea, oportunitatea, rolul şi documentaţia investiţiilor

Eficienţa investiţiilor6 reprezintă o problemă de maximă însemnătate pentru întreprindere,deoarece arată, între altele, dacă un proiect trebuie să fie sau nu realizat. Eficienţa se reflectă înraportul dintre rezultatele sau efectele obţinute din exploatare şi eforturile sau cheltuielile deinvestiţii. Investiţiile au efecte materiale, valorice şi sociale.

Creşterea eficienţei necesită îmbunătăţirea activităţii tuturor factorilor care concură larealizarea programelor de investiţii, (antreprenori, beneficiari, furnizori de utilaje, organismebancare etc.). Pentru aprecierea eficienţei investiţiilor este necesar să se utilizeze o serie deindicatori care să furnizeze o bază compatibilă pentru luarea deciziilor de a investi. Această bazăobiectivă constă în obţinerea de rezultate maxime cu minimum de efort. Pentru a ne da seama căobţinem maximum de efect trebuie să facem comparaţii între mai multe variante de proiect.

Indicatorii de apreciere a eficienţei investiţiilor trebuie să permită: compararea cu alte proiecte din ramura respectivă, din alte ramuri şi chiar cu cele din

întreaga economie; compararea mai multor variante de proiect pentru aceeaşi investiţie şi alegerea celei

optime.Indicatorii cei mai potriviţi care exprimă eficienţa investiţiilor şi care se folosesc pe plan

mondial sunt cei care se bazează pe calcule de actualizare. Între aceşti indicatori menţionăm:- raportul dintre veniturile actualizate şi costurile actualizate, cu menţiunea că acestea se obţin

prin înmulţirea veniturilor şi costurilor neactualizate cu coeficientul de actualizare;- beneficiile actualizate (fluxul de numerar), calculate ca diferenţă între veniturile actualizate

şi cheltuielile actualizate;- valoarea actuală netă calculată ca diferenţă între suma veniturilor nete actualizate şi

cheltuielile iniţiale de investiţii;- rata internă de rentabilitate;- cursul de revenire net actualizat sau Testul Bruno, calculat ca raport între cheltuielile

actualizate exprimate în lei şi valoarea netă exprimată în valută;- durata recuperării, calculată ca raport între cheltuielile de investiţii şi venitul mediu anual.

Înscrierea investiţiilor în programul întreprinderii şi luarea deciziei de efectuare a acesteiatrebuie realizate după un studiu amănunţit privind necesitatea, oportunitatea şi eficienţa lor.La stabilirea necesităţii, oportunităţii şi eficienţei7 este necesar să se aibă în vedere

cerinţele pieţei interne şi externe, utilizarea deplină a tuturor capacităţilor de producţie existente,sursele de aprovizionare cu materii prime, materiale, combustibili, energie, instrumente de muncă,asigurarea cu forţă de muncă, existenţa unor căi şi mijloace de transport favorabile din punct devedere al costurilor, posibilitatea formării unor resurse financiare corespunzătoare şi eventual, decombinare a acestora, în aşa fel încât să se obţină o reducere a cheltuielilor de investiţii etc.

Necesitatea investiţiilor este dată de măsura în care o întreprindere nu-şi poate îndepliniprogramul de producţie, program fundamentat pe condiţiile normale de lucru şi ale capacităţilorexistente de producţie, precum şi pe programul de desfacere.

Oportunitatea se apreciază în strânsă legătură cu necesitatea, eficienţa şi timpul cel maipotrivit de creare şi dare în funcţiune a capacităţilor de producţie, cu formarea resurselorfinanciare şi condiţiile de aprovizionare şi desfacere etc.

Revenind la eficienţa investiţilor , se cuvine să se arate că aceasta depinde de o serie defactori, între care nivelul costurilor de producţie şi volumul vânzărilor. Costurile unitare deproducţie vor fi cu atât mai scăzute cu cât investiţiile şi cheltuielile de exploatare vor fi repartizateasupra unor vânzări mai ridicate.

De aceea, se impune să se facă analize strategice, cunoscând că necesarul de investiţii şirentabilitatea sunt diferite în funcţie de vânzări şi gradul de concurenţă. În acest scop trebuie să se

6 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,2001, pag. 122-124.7 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 92-93.


5/17


56

studieze pieţele, ţinând seama şi de faptul că o întreprindere dominantă va fi mai rentabilă faţă decele care deţin doar nişte segmente reduse din piaţă.

În funcţie de elementele de strategie economică menţionate, apar evidente necesitatea,oportunitatea şi rolul investiţiilor în existenţa şi consolidarea întreprinderii.

Lucrările de investiţii trebuie să aibă la bază un studiu aprofundat, respectiv odocumentaţie amănunţită. La noi în ţară, această documentaţie conţine: studiul tehnico-economic,

proiectul şi devizele8.În studiul tehnico-economic se cuprind informaţii economice, tehnice şi financiare cucaracter general, prin care se justifică necesitatea şi oportunitatea investiţiilor, se fundamenteazăposibilităţile de realizare şi exploatare în condiţii de eficienţă maximă a lucrărilor.

Prin documentaţia de proiect se stabilesc indicatorii tehnico-economici şi se soluţioneazădiferite probleme tehnice. Această documentaţie se întocmeşte, în principiu, de organizaţii decercetare, inginerie tehnologică şi proiectare, deoarece implică rezolvarea unor probleme foartecomplexe.

În cadrul documentaţiei de deviz se stabileşte volumul cheltuielilor pentru realizareainvestiţiilor. Devizele pot fi: pe categorii de lucrări, pe categorii de cheltuieli, pe obiecte şi devizulgeneral.

Devizele pe categorii de lucrări se referă la lucrări cum sunt cele de săpături, fundaţii,construcţii, instalaţii, montaj şi evidenţiază cheltuielile pe care le reclamă executarea lor.Devizele pe categorii de cheltuieli cuprind cheltuieli cum sunt: pentru studii şi cercetări,

proiectare, recrutare de cadre şi calificarea lor, deplasări ale personalului etc.Devizul pe obiecte este, de fapt, o recapitulaţie a devizelor pe categorii de lucrări care

concură la realizarea unui obiect. Prin obiect se înţelege o construcţie bine determinată ca: o hală,un depozit etc.

Devizul general reflectă totalitatea cheltuielilor pentru executarea investiţiilor. Acest deviz sedesfăşoară pe subdiviziuni care arată destinaţia cheltuielilor.

6.1.4. Elementele financiare ale investiţiei

În evaluarea investiţiilor trebuie să se ţină seama de caracteristicile financiare ale eforturilorşi efectelor acestora. În timp ce efortul este întotdeauna măsurabil, efectele investiţiilor sunt dificilde cuantificat, fie datorită caracterului mai special al unor investiţii (cum ar fi cele socio-umane),fie datorită incertitudinii efectelor viitoare.

Cu toate acestea, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse cu ajutorul următoarelorelemente9:

a. cheltuielile pentru investiţii cuprind în general: costul de achiziţie al echipamentului,utilităţilor şi terenului, alte costuri referitoare la investiţie (transport, instalaţii, personalsuplimentar etc.) şi costuri de oportunitate. Costul de oportunitate este costul implicat derenunţarea la o ocazie favorabilă (oportună) pentru realizarea acelei investiţii. De exemplu, atunci

când un producător de maşini se hotărăşte să lanseze un nou model, vânzările din celelaltemodele, în mod normal, cunosc o scădere. Fluxul de numerar pierdut pentru aceste modeleconstituie un cost de oportunitate.

b. durata de viaţă a investiţiei poate fi exprimată astfel:- durata de viaţă tehnică , care este determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale specifice

fiecărui bun de investiţie;- durata contabilă (fiscală), care este stabilită pentru perioada de recuperare integrală a valorii

iniţiale a investiţiei pe calea amortizării;- durata de viaţă economică (comercială), care este determinată de durata în care investiţia îl

interesează pe investitor, prin efectele sale favorabile;

8 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 93-94.9 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 147-149.


6/17


57

- durata juridică , respectiv durata protecţiei juridice asupra dreptului de proprietate sau deconcesiune asupra unui anumit bun.

Pentru evaluarea eficienţei, se ţine seama de durata de viaţă, care interesează cel mai multgestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiţii va generacheltuieli şi amortizări mai mari decât veniturile rezultate.

c. beneficiile suplimentare sau economiile (de materiale, manoperă) prevăzute a se obţine

prin exploatarea investiţiei. Acestea sunt fluxuri de numerar determinate de punerea în funcţiunea obiectivului de investiţie. Ele se determină ca diferenţă între încasările suplimentare şi plăţilesuplimentare din activitatea întreprinderii, prin punerea în funcţiune a investiţiei. În general,fluxurile de numerar sunt de trei categorii:

- investiţia iniţială, care constituie fluxul de numerar net existent la începutul proiectuluirespectiv. Acestea includ cheltuielile de investiţii;

- fluxul de numerar din exploatare, care constituie fluxul de numerar net aşteptat de-a lungulvieţii economice a proiectului. El se referă la numerarul generat de exploatare şi cuprinde profitulşi amortizarea;

- fluxul de numerar terminal, care reprezintă fluxul de numerar net, pozitiv sau negativ,existent la finele proiectului. El se apreciază prin compararea rezultatelor exploatării în condiţiile

folosirii noii investiţii, faţă de rezultatele exploatării de dinaintea investiţiei.d. valoarea reziduală exprimă valoarea posibil de realizat după încheierea duratei de viaţă

a investiţiei (prin vânzare, casare etc.). Câştigul de capital astfel obţinut măreşte profitul impozabil,iar pentru a reduce impactul fiscal, unele legislaţii acordă scutiri de impozit pentru o parte dincâştigurile de capital.

6.1.5. Fundamentarea deciziei de investiţii pe tehnica actualizării10

Alegerea variantelor de investiţie se realizează pe baza unui criteriu obiectiv – maximizareavalorii actuale nete – criteriu ce se fundamentează obiectiv pe randamentele descrescătoare aleoportunităţilor de investiţii din economie, indiferent de preferinţele subiective ale

consumatorului11.Rata dobânzii de piaţă are rolul de criteriu obiectiv de evaluare a proiectelor de investiţii şi

de selecţie a celor mai eficiente variante, fiind un factor exogen. În modul de evaluare, ratadobânzii ca indicator macroeconomic are o neutralitate în procesul de evaluare a investiţiilor, care-i conferă fiabilitate şi pertinenţă în calculele de eficienţă.

Plusul de rentabilitate ce va rezulta din selecţia şi promovarea proiectelor de investiţii,superioare investiţiei pe piaţa financiară, va contribui la creşterea valorii întreprinderii. Dacăpăstrăm caracterul de neutralitate al ratei dobânzii, aceasta poate fi mai mică decât coeficientul derentabilitate economică scontat, ceea ce arată potenţialul de creştere a averii întreprinderii sau ratadobânzii pe piaţă poate fi mai mare decât coeficientul rentabilităţii economice, ceea ce arată că estemai profitabil un plasament financiar, decât plasamentul în sfera investiţiei economice.

Decizia de investiţii trebuie să aibă la bază informaţii complexe şi exacte referitor lanecesitate, oportunitate, volumul cheltuielilor şi al resurselor financiare, fluxurile de intrare şiieşire a fondurilor pe toată perioada de exploatare a activelor fixe, asigurarea rentabilităţii şilichidităţii, recuperarea capitalurilor investite, durata de execuţie şi de exploatare a investiţiilor etc.Decizia de investiţii constituie o atribuţie a conducerii superioare a întreprinderii, deoareceangajează, în general, acţiuni de mari proporţii care implică consumuri importante de capital. Îndecizia de investiţii (ce se ia cu ocazia înfiinţării unei întreprinderi, a expansiunii patrimoniuluisau a modernizării acestuia) este necesar să se ţină seama, între altele, de selectarea bunurilor încare se vor încorpora fondurile, spre a răspunde criteriilor de rentabilitate şi lichiditate.

10 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 102-107.11 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor , Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 92-93.


7/17


58

Criteriul de rentabilitate este determinat de cerinţele funcţionării întreprinderii pe gestiunefinanciară şi constă în obţinerea de venituri acoperitoare şi a unui profit ridicat.

Criteriul de lichiditate este preponderent monetar, aplicarea lui constând în menţinerea încadrul unor parametri normali a echilibrului bănesc, ceea ce se poate realiza prin alocareafondurilor într-o asemenea structură de elemente patrimoniale încât să permită întreprinderii orotaţie accelerată a capitalului, recuperarea rapidă şi cu mare randament a acestuia.

Deciziile de investiţii şi de finanţare sunt organic legate între ele. Decizia de finanţare poateavea şi un aspect extern, care constă în hotărârea deţinătorului de capital din afara întreprinderiicare doreşte sau nu, să accepte schimbarea monedei pe o creanţă asupra întreprinderii, adică peactive financiare. Astfel, se cuvine să se arate că deciziei întreprinderii de a investi i se poate opunedecizia de plasament a posesorului de economii sau capital.

Dacă ambele decizii concordă, înseamnă că se va putea afecta o anumită cantitate demonedă într-o direcţie susceptibilă de a procura venituri pe mai multe perioade succesive.

În luarea deciziei de investiţii, o însemnătate mare prezintă studiul de oportunitate şi deeficienţă realizat pe bază de proiecte în mai multe variante şi din care trebuie să se aleagă cea careasigură eficienţa cea mai ridicată. În acest scop, este necesar să se evalueze proiectele, evaluare carese bazează pe previziunea veniturilor şi cheltuielilor, cu menţiunea că diferenţa dintre ele

reprezintă venituri nete, ce se aşteaptă a fi obţinute. Alegerea proiectelor de investiţii, aşa cum s-amai arătat, impune calcularea şi utilizarea unor indicatori, care să furnizeze o bază obiectivă,compatibilă, în aprecierea eficienţei, în aşa fel încât să se poată aplica principiul „ cel mai mult pentrucel mai puţin”. Ţinând seama că resursele financiare au un caracter limitat, un proiect bun este acelacare asigură recuperarea fondurilor în cel mai scurt timp şi un câştig maxim.

Trebuie avut în vedere că timpul trece şi un leu de astăzi nu este egal cu un leu din viitor.Înainte de a pune în aplicare proiectul de investiţii, întreprinderea este interesată să facă previziuniatât cu privire la fluxul de autofinanţare (cash-flow) pe care-l va genera proiectul, cât şi la ieşireade fonduri necesare pe întreaga perioadă a exploatării investiţiilor.

În această previziune trebuie să se ţină seama de timp, adică de momentul în care vor avealoc ieşirile de fonduri şi cel în care se vor naşte fluxurile de autofinanţare, generate de realizarea

proiectului. Pentru simplificarea analizei şi pentru face posibile comparaţiile, trebuie să eliminăminfluenţa timpului, aducând toate operaţiile la data realizării investiţiilor. Aceasta înseamnă aactualiza valorile în funcţie de data lor de realizare, astfel că se obţine o valoare actuală.

Deci, prin metoda actualizării se urmăreşte asigurarea comparabilităţii în timp a unoreforturi (cheltuieli) şi efecte (venituri) exprimate valoric şi care se succed pe o anumită perioadă(de minim 2 ani). Premisa fundamentală a acestei metode constă în faptul că orice valoare denatură financiară se degradează în timp atunci când nu este integrată unui proces economic devalorificare, astfel că o sumă deţinută în prezent are o valoare mai mare decât aceeaşi sumă ce seva deţine în anii următori. De exemplu, dacă se plasează pe piaţa financiară în prezent o sumă de100 lei, cu o rată de dobândă de 9% se va obţine:

a) după un an, valoarea dobândită 1Vd (capitalul majorat cu dobânda) va fi de

109100%9100 lei sau 10909,01100 lei, ceea ce redat matematic se poate scrie i1C ,cu menţiunea că acest mecanism este cel al dobânzii simple (în care C este capitalul);

b) dacă plata dobânzii nu se efectuează, suma pusă la dispoziţia debitorului în al doilea anva fi de 109 lei, adică i1C . La sfârşitul celui de-al doilea an, valoarea dobândită 2Vd va fi de

81,118109%9109 lei sau 81,11809,0110009,01109 2 lei, ceea ce se poate reda

matematic sub forma 2i1C ;

c) după n ani, n09,01100 , care se poate exprima prin relaţia nn i1CVd .Mecanismele de la punctele b şi c sunt ale dobânzii compuse. De aici tragem concluzia că o sumăde 100 de lei astăzi este egală cu 109 lei din anul următor, cu 118,81 lei după doi ani şi aşa mai

departe.


8/17


59

Putem privi şi invers, respectiv cât valorează astăzi (valoare actuală sau prezentă Va ) osumă de 100 lei din anii viitori, la o rată de valorificare de 9%. Făcând calculele, vom obţine:

a) 100 lei din anul viitor va valora astăzi cu 74,9109,01

100

lei. Scrisă matematic,

relaţia este:i1

CVa1

;

b) 100 de lei din anul al doilea din viitor va valora astăzi cu 17,84)09,01(

1002

lei,

ceea ce matematic poate fi redat sub forma 22 )i1(

CVa

;

c) 100 de lei din anul n din viitor va valora astăzi cu n)09,01(

100

, ceea ce se poate scrie

sub forma nn )i1(

CVa

.

Sintetizând calculele şi redându-le matematic, ajungem la următoarele două relaţii fundamentale:

a) la sfârşitul unei perioade de n ani, valoarea dobândită sau capitalizată ( nVd ) pe bazaunei rate i de valorificare este nn i1CVd . Această relaţie este cunoscută sub denumirea deformulă a dobânzii compuse.

b) Inversând, obţinem valoarea actualizată ( nVa ), adică nn )i1(

CVa

, care se poate scrie

şi astfel: nn i1CVa .

Din această relaţie se desprind doi coeficienţi şi anume:

a) ni1 , care reprezintă coeficientul de capitalizare (dobândire);

b) ni1 , care reprezintă coeficientul de actualizare cu menţiunea că în plan matematic

acesta se poate scrie şi sub forma n)i1(1

.

Menţionăm totuşi că există tabele financiare care dau valoarea acestor coeficienţi pentruanumită rată de valorificare (dobândă) şi o anumită durată.

Cei doi coeficienţi, ne permit, potrivit necesităţilor să trecem de la o valoare dobândită la ovaloare actuală şi invers.

Se foloseşte coeficientul de actualizare pentru a analiza baza de valori actuale, iarcoeficientul de capitalizare pentru a analiza baza de valori dobândite. Trebuie menţionat totuşi căeconomiştii optează pentru analiza în relaţia de valori actuale.

Dacă facem o analiză asupra unei investiţii şi a fluxurilor pe care le generează, procedeul

de actualizare de mai sus rămâne acelaşi, adică trebuie să trecem de la încasări şi cheltuieli viitoarela valoarea actualizată a acestora.Orice investiţii în active fizice industriale sau comerciale, active financiare (acţiuni,

obligaţiuni), bunuri nemateriale (brevete etc.), cheltuieli de cercetare, cheltuieli cu pregătireapersonalului etc. poate fi analizată ca una sau mai multe cheltuieli iniţiale şi ca o succesiune devenituri nete, pe mai multe perioade succesive. Punerea în aplicare a unui proiect de investiţiireclamă cunoaşterea cheltuielilor iniţiale, a veniturilor nete aşteptate, a duratei de funcţionare şieventual a valorii reziduale. În cazul în care dispunem de cunoaşterea tuturor caracteristicilor unuiproiect de investiţii este posibil să se stabilească o rată actuarială care să egaleze cheltuiala iniţialăcu suma valorilor actuale ale veniturilor prevăzute, la fel ca în cazul unui plasament financiar.


9/17


60

6.1.6. Criterii în luarea deciziei de investiţii şi selectarea proiectelor

În luarea deciziei de investiţii şi alegerea proiectelor se pot utiliza mai multe criterii 12, întrecare:

criteriul ratei medii de rentabilitate; criteriul timpului de recuperare;

criteriul valorii actuale nete; criteriul ratei interne de rentabilitate.Criteriul ratei medii de rentabilitate reprezintă un procedeu tradiţional şi de origine

contabilă în multe ţări, având un caracter sumar. Rata medie de rentabilitate ( rR ) se poate stabilipe baza beneficiului mediu anual şi a valorii medii anuale a investiţiilor după relaţia:

1anualamedieInvestitie

anualmediuBeneficiuR r sau

0

0

n

1ii

i

rI

I

r1

CF

R

.

Beneficiul mediu anual se obţine prin raportarea beneficiilor totale obţinute pe întreagaperioadă de exploatare a proiectului la numărul de ani corespunzător acestei perioade. După

acelaşi procedeu se stabileşte şi investiţia medie anuală. În investiţia medie intră atât investiţia înactive fixe, cât şi cea referitoare la activele circulante. De asemenea, investiţia ce se ia în calcul estecea netă, obţinută prin deducerea amortismentului în fiecare an.

Rentabilităţile anuale, ca urmare a luării în calcul a investiţiei nete, vor creşte în fiecare an,ajungându-se în ultimul an chiar peste sută la sută, ceea ce este foarte greu de realizat în practică.

Criteriul timpului de recuperare este foarte des practicat de către întreprinderi, deoareceacesta permite urmărirea în timp a obţinerii lichidităţilor şi, deci, a recuperării sumelor investite.Metoda constă în a măsura intervalul de timp necesar recuperării cheltuielilor angajate prinveniturile nete succesive. Durata recuperării se poate obţine pe baza următorului raport:

anualmediuVenit

initialainvestitiacuCheltuieliTr sau

n

r1

CF

IT

n

1ii

i

0

r

.

Aplicarea acestei metode ne permite să clasificăm cu multă uşurinţă proiectele de investiţii(după criteriul duratei de recuperare). Selecţia proiectelor se bazează, prin urmare, numai dupăcriteriul vitezei de recuperare sumei iniţiale. Metoda nu ţine seama de o parte a veniturilor nete cese obţin după expirarea duratei de recuperare, ceea ce ar putea conduce la abandonarea uneiinvestiţii ale cărei venituri nete ar fi foarte ridicate, după această perioadă.

Motivul aplicării acestei metode constă în faptul că întreprinderea are preferinţe pentrulichidităţi imediate, ceea ce micşorează riscurile pe care le generează scoaterea prematură din uz aactivelor fixe. Obţinerea lichidităţilor în scurt timp permite întreprinderii să poată folosi numerarul

recuperat pentru a se adapta rapid la schimbările tehnologice, permiţându-i să sesizezeoportunitatea altor investiţii foarte rentabile ce se pot ivi.Criteriul valorii actuale este un procedeu de aplicare directă a calculelor de actualizare.

Această metodă constă în calcularea pentru fiecare proiect a valorii actuale nete.Valoarea actuală netă este diferenţa dintre venitul net total actualizat şi suma cheltuielilor

iniţiale pentru investiţii:

0

n

1ii

iI

r1

CFVAN

. Veniturile actualizate, la rândul lor, se obţin prin

înmulţirea veniturilor neactualizate cu coeficientul de actualizare. Calculele reclamă alegerea înprealabil a unei rate de actualizare care să corespundă cerinţelor sau intereselor întreprinderii.

12 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,2001, pag. 132-135.


10/17


61

Esenţa acestei metode rezultă din următorul exemplu sumar în cadrul căruia presupunemcă avem o cheltuială iniţială de investiţii de 150.000 lei şi căreia îi corespund ca venituri nete 45.000lei în anul 1, 65.000 lei în anul 2, 70.000 lei în anul 3 şi 85.000 lei în anul 4. De asemenea,considerăm că rata de actualizare care corespunde în gradul cel mai înalt opţiunii de creştere a

întreprinderii este de 13%. În baza acestor date, valoarea actuală netă se va obţine conform tabelului6.1.:

Tabelul 6.1. Calculul veniturilor nete actualizate

Anii Veniturinete

Coeficienţi de actualizare

ni11

, corespunzători ratei de 13%

Venituri nete actualizate

0 1 2 3 1x2

1 45.000 0,8850 39.8252 65.000 0,7831 50.9023 70.000 0,6931 48.517

4 85.000 0,6133 52.130Total 191.374

Total venituri nete actualizate 191.374Cheltuieli iniţiale de investiţii 150.000Valoarea actuală netă 41.374

Această metodă permite identificarea investiţiilor a căror rentabilitate nu estesatisfăcătoare. În exemplul nostru, valoarea actuală netă este pozitivă (+41.374 lei), astfel căinvestiţia se recomandă a se efectua. În cazul în care ar exista o variantă de proiect care să aibă ovaloare actuală netă mai mare decât cea de mai sus, se va aplica acea variantă.

Întrucât cheltuielile iniţiale de investiţii pot fi diferite de la o variantă de proiect la alta, estenecesar să se raporteze valoarea actuală netă la aceste cheltuieli spre a se obţine încă o ratăconcludentă pentru decizia de investiţii.

În exemplul nostru, această rată este:

%58,27100000.150374.41

100investitiideinitialeCheltuielinetaactualaValoarea

Rata .

Dacă valoarea actuală netă este negativă, proiectul nu se poate aplica, deoarece va producepierderi.

Criteriul ratei interne de rentabilitate. Rata internă de rentabilitate poate fi definită ca acearată de actualizare la care valoarea actualizată a costurilor este egală cu valoarea actualizată aveniturilor şi, deci, la care beneficiile actualizate sunt egale cu zero.

Pentru găsirea sau calcularea acestei rate se poate proceda prin încercări succesive sau prininterpolare. În vederea interpolării, se calculează mai întâi venitul net actualizat la o rată deactualizare destul de ridicată, pentru a se obţine o valoare a sa negativă şi apoi la o rată suficient descăzută, spre a se găsi o valoare pozitivă, ceea ce înseamnă a avea pe zero între ele. După ce se fac

asemenea calcule se aplică următoarea relaţie: maxRminR

minR

minmaxminVNAVNA

VNARRRRIR

, unde:

RIR = rata internă de rentabilitate;min

R = rata cea mai mică de actualizare (dintre cele două);

maxR = rata cea mai mare de actualizare (dintre cele două);

minRVNA = venitul net actualizat aferent ratei celei mai mici de actualizare;

maxRVNA = venitul net actualizat aferent ratei celei mai mici de actualizare;


11/17


62

Clasamentul proiectelor de investiţii după rata lor este uşor de făcut, dar executarea unuiadintre ele nu este posibilă decât în raport cu o rată minimă, denumită de acceptare sau respingere.

Mai sunt şi alte criterii de selectare a proiectelor, cum ar fi cea a cursului de revenire netactualizat (denumită şi Testul Bruno), cu menţiunea că acest curs se poate compara direct cu cursuloficial, spre a se aprecia dacă este convenabil. Totuşi, metoda care corespunde în gradul cel mai

înalt pe plan teoretic este cea a valorii actuale nete.

Investiţiile şi rentabilitatea nu pot fi despărţite de risc. Cheltuielile efectuate imediat suntsigure, pe când venitul scontat are un caracter de nesiguranţă, astfel că la rata de actualizare serecomandă aplicarea unui coeficient de risc. Deci, rata de actualizare poate cuprinde o rată de bază(fără risc) şi un adaos sau coeficient de risc.

6.2. Amortizarea investiţiilor

Rolul pe care-l are amortizarea în procesul reproducţiei poate fi îndeplinit numairespectând unele condiţii, printre care: evaluarea corectă, realistă a mijloacelor de muncă, normelede amortizare să ţină seama atât de uzura fizică, cât şi de cea morală, volumul fondului de

amortizare să permită recuperarea tuturor cheltuielilor pentru înlocuirea activelor imobilizate13.Evaluarea realistă a activelor imobilizate constituie o condiţie esenţială pentru stabilireacorectă a amortizării. Supraevaluarea sau subevaluarea acestora conduce la constituireanejustificată a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic faţă de nevoile de înlocuire amijloacelor de muncă, ceea ce se răsfrânge asupra cheltuielilor şi a profitului, denaturând mărimealor reală.

Amortizarea mijloacelor fixe este un proces economico-financiar prin care se compenseazătreptat, sub aspect valoric, pierderea valorii de întrebuinţare, prin uzură fizică şi morală, pemăsura includerii acesteia în cheltuielile de exploatare. Fiind un element al cheltuielilor deexploatare, amortizarea se va regăsi, în formă valorică, în valoarea produselor, lucrărilor şiserviciilor la a căror executare au participat mijloacele fixe direct sau indirect14.

2.2.1. Mijloacele fixe şi uzura lor

Se ştie că, desfăşurarea activităţii unei întreprinderi presupune existenţa unor instrumentesau unelte de muncă, parte integrantă a aparatului de producţie şi a patrimoniului cunoscute subdenumirea de active fixe, mijloace, capitaluri sau fonduri fixe şi imobilizări. Din punct de vederematerial, activele fixe se concretizează în maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport, clădiri etc.şi formează baza tehnică a întreprinderii.

Mijloacele fixe reprezintă acea parte a aparatului de producţie care se consumă şi transmitvaloarea asupra produselor şi serviciilor nu dintr-o dată, ci treptat, în decursul mai multor cicluride exploatare, îşi păstrează forma fizică specifică şi au o durată îndelungată de funcţionare15.

Transmiterea treptată a valorii este determinată de faptul că, utilizarea respectiv consumulactivelor fixe, adică uzura fizică şi morală acţionează tot în mod treptat.

Înlocuirea activelor fixe, menţinerea în stare de funcţionare şi expansiunea lor reclamăacumularea sistematică de resurse financiare, resurse ce capătă, între altele, forma fondului deamortizare. Înlocuirea şi expansiunea activelor fixe au loc prin investiţii.

Activele fixe au o pondere însemnată în cadrul bunurilor care formează patrimoniul întreprinderii şi trebuie să fie aşezate în bilanţ înaintea activelor circulante, deoarece au o duratămai mare de transformare în lichidităţi. În economia de piaţă, activele fixe, din punct de vederecontabil, sunt formate din diferite imobilizări, în care intră bunuri şi valori destinate să rămână mai

13 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.100.14 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor , Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 98.15 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 107-113.


12/17


63

mult timp în întreprinderi sub aceeaşi formă. Prin urmare, durata mai mare sau mai mică estecriteriul ca un bun să fie considerat sau nu imobilizare.

Din punct de vedere contabil, tot în economia de piaţă (pe exemplul Franţei), după naturalor, imobilizările se clasifică în16:

cheltuielile de instalare, care includ cheltuielile de instalare propriu-zise, cheltuieli destudii şi cercetări etc., cu menţiunea că acestea nu sporesc patrimoniul întreprinderii, dar trebuie să

fie repartizate asupra mai multor exerciţii financiare; imobilizările corporale, care cuprind terenurile, construcţiile, clădirile, utilajele, diferite

materiale şi imobilizări în curs; imobilizările necorporale, care includ brevetele, licenţele, mărcile, modelele şi desenele

industriale etc.); alte valori imobilizate, care grupează împrumuturile acordate pe un termen mai mare

de un an, titlurile de participare, depozitele şi cauţiunile).În funcţie de scopul utilizării lor, imobilizările pot fi clasificate în: imobilizări de exploatare, care includ bunuri direct productive utilizate pe o perioadă

îndelungată, cum sunt instrumentele de muncă; imobilizările în afara exploatării, care cuprind bunuri indirect productive, cum sunt de

exemplu locuinţele personalului.Din punct de vedere al deprecierii sau nedeprecierii lor, imobilizările pot fi grupate în: imobilizări care se depreciază , datorită uzurii fizice dar şi dispariţiei caracterului de nou; imobilizări care nu se depreciază , cum ar fi terenurile şi anumite imobilizări nemateriale.După apartenenţa lor17, mijloacele fixe se clasifică în: mijloace fixe proprietate a unităţii patrimoniale înscrise în inventarul acesteia, valoarea lor

reală fiind evidenţiată în bilanţ; mijloace fixe luate cu chirie, locaţie de gestiune, concesiune pentru care evidenţa este

realizată prin intermediul conturilor speciale, nefiind cuprinse în bilanţul patrimonial.Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii. Trebuie avut în vedere că mărimea

activelor fixe are incidenţă asupra rentabilităţii generale, deoarece acestea sunt purtătoare de

cheltuieli de amortizare, întreţinere, chirii, sarcini financiare etc., astfel că la stabilirea volumuluiimobilizărilor este necesar să se ţină cont de criteriul rentabilităţii.

Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul de folosire, activele fixe seuzează (depreciază) fizic şi moral.

Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii activelor fixe, fiind determinată deutilizare, acţiunea unor factori naturali şi de scurgerea timpului. Ca efect al uzurii fizice, activelefixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii care reclamă cheltuieli, iar înanumite condiţii, acestea se scot din folosinţă şi se înlocuiesc cu altele.

Uzura morală are loc atunci când activele fixe de demodează, se învechesc din punct devedere tehnologic şi apar altele mai perfecţionate şi mai bine adaptate la condiţiile de lucru şipoate chiar mai ieftine. Din acest motiv se poate renunţa la unele active fixe şi cumpăra altele noicu caracteristici tehnico-funcţionale superioare, ceea ce este necesar să se ia în consideraţie lastabilirea amortizării spre a nu se produce pierderi. Totodată, progresul tehnic şi ştiinţific îşi puneamprenta şi asupra scurtării vieţii unor produse, fapt care necesită stabilirea unei durate mai micide funcţionare, la calculul amortizării. Astfel, este necesar să se ţină seama în practica economică şifinanciară, de uzura morală spre a se realiza un transfer corespunzător din valoarea activelor fixeasupra producţiei.

Se poate concluziona că atât uzura fizică, cât şi cea morală reprezintă baza obiectivă afondului de amortizare.

6.2.2. Conţinutul, destinaţia şi rolul amortizării

16 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 107-114.17 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 173.


13/17


64

Amortizarea poate fi privită sub următoarele trei aspecte18: ca proces, care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra

producţiei; ca o cheltuială , care urmează a se include în costuri; ca fond sau resursă financiară , care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi,

deci, finanţarea înlocuirii acestora.Ţinând cont de aceste aspecte, amortizarea se poate defini în general, ca o expresiebănească a uzurii. Aceasta nu înseamnă, însă, că în orice moment al existenţei activului fix, uzurareală este egală cu amortizarea ca fond, egalitatea realizându-se, în general la sfârşitul duratei deserviciu şi, eventual, cu luarea în consideraţie şi a valorii reziduale. Egalitatea sau lipsa de egalitatedepind în cea mai mare parte de mecanismele de calcul ale fondului de amortizare al cărui caractereste determinat de categoriile de norme de amortizare aplicate. Egalitatea pe parcursul duratei deserviciu este greu de realizat şi ca urmare a dificultăţilor în aprecierea gradului de uzură reală,astfel că valoarea de inventar va fi egală cu fondul de amortizare (eventual, plus valoareareziduală) la sfârşitul existenţei activului fix când acesta este scos din uz.

Amortizarea, ca proces, trebuie să înceapă din momentul dării în funcţiune a activelor fixe

şi până în cel al recuperării integrale a valorii acestora. Unele active fixe pot fi scoase din funcţiune,ca efect al uzurii fizice şi morale, înainte de recuperarea normală şi integrală a valorii. În acest caz,acestea trebuie să fie recuperate până la nivelul valorii de inventar, mai puţin sumele care rezultădin valorificarea lor. Alte active fixe pot fi menţinute în funcţiune după expirarea duratei normateşi, deci, după recuperarea valorii de inventar, pentru care nu se justifică practic să se calculeze încontinuare amortizarea, deoarece afectează rezultatele financiare şi cuantumul obligaţiilor faţă destat privind impozitul pe profit.

Amortizarea, ca element al costurilor, se referă la o parte însemnată a cheltuielilor cumunca trecută ce se va recupera odată cu celelalte cheltuieli, adică cu ocazia vânzării şi încasăriiproduselor. Ponderea amortizării în costuri variază de la un sector la altul de activitate şi chiar dela o întreprindere la alta. În etapa actuală există o tendinţă de creştere a amortizării în costuri ca

urmare a sporirii valorii echipamentului, a complexităţii, volumului şi tehnicităţii acestuia pefondul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a promovării progresului tehnic.

Costurile de producţie - pentru întreaga perioadă de existenţă a activelor fixe - vor trebui încărcate cu cheltuieli privind amortizarea egală cu diferenţa dintre preţul de achiziţie şi valoareareziduală a elementelor de active fixe. Valoarea reziduală este, în general mică şi foarte greu destabilit, astfel că în sistemul actual românesc de amortizare aceasta este neglijată.

Amortizarea, ca fond, poate fi definită şi ca o sumă de bani ce se detaşează din activele fixeşi care permite întreprinderilor19:

a) menţinerea constantă a activelor fixe, atunci când a utilizat resurse financiare propriipentru obţinerea acestora;

b)

rambursarea exactă a creditelor, atunci când a utilizat resurse financiare împrumutatepentru procurarea activelor fixe.Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea activelor fixe, constituindu-se în acest

scop un fond special denumit fond de amortizare. Acest fond este destinat, în special, înlocuiriiactivelor fixe scoase din uz cu menţiunea că, temporar, în economia de piaţă poate fi utilizat şi înalte scopuri (de exemplu, pentru procurarea activelor circulante). Fondul de amortizare seconsideră ca o componentă a fondului de dezvoltare.

Pentru ca fondul de amortizare să-şi poată îndeplini funcţia pentru care se constituie estenecesar să se evalueze corect activele fixe, cotele sau normele de amortizare să reflecte atât uzurafizică, cât şi pe cea morală, iar volumul său să asigure înlocuirea activelor fixe scoase din uz.

18 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 117-120.19 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 177.


14/17


65

Regimul de amortizare20 trebuie ales astfel încât să facă din amortizare o adevărată pârghiefinanciară care să răspundă mai multor cerinţe, între care:

stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie; recuperarea valorii activelor fixe într-o perioadă de timp corespunzătoare, ţinând cont

atât de uzura fizică, cât şi de cea morală; impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă a activelor fixe;

stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă; respectarea unor principii de fiscalitate.Cu unele mici excepţii, activele fixe au o durată limitată şi se depreciază în timp.

Deprecierea, care înseamnă o pierdere de valoare, trebuie evidenţiată, ceea ce se realizează cuajutorul amortizării.

Astfel, se poate spune că un prim rol al amortizării este de a evidenţia valoric depreciereaactivelor fixe şi de a permite repartizarea acesteia pe costuri. Amortizarea ca proces mai are rolul de aelibera resurse de finanţare pentru reînnoirea activelor fixe, ceea ce se realizează prin prelevarea dinrezultatele globale a unei părţi corespunzătoare. Această prelevare trebuie realizată chiar dacă

întreprinderea obţine pierderi. O întreprindere care nu amortizează sau amortizează parţial vasărăci. Prin urmare, amortizarea apare ca o sursă a autofinanţării sau finanţării interne.

În ceea ce priveşte nivelul amortizării, trebuie ţinut seama şi de perioadele de inflaţie, cândsumele reinvestite se cer a fi mai mari, deoarece costul înlocuirii activelor fixe se majorează princreşterea preţurilor. De asemenea, resursele financiare constituite pentru imobilizări trebuie să ţinăseama şi de faptul că un activ fix nu se înlocuieşte prin altul identic, ci, de regulă, cu unul careprezintă caracteristici tehnico-funcţionale superioare. Problema care se pune în cazul unei

întreprinderi este de a rămâne competitivă, astfel că ea trebuie să aibă capacitatea să realizezeinvestiţii din ce în ce mai mari pe măsură ce se dezvoltă, încât fondul de amortizare şi alte resursefinanciare să prezinte un nivel corespunzător.

Teoretic şi uneori chiar practic, fondul de amortizare poate contribui la dezvoltarea sauexpansiunea întreprinderii prin aceea că în procesul de rotaţie a activelor fixe apare un decalaj întremomentul constituirii şi cel al folosirii fondului de amortizare la achiziţionarea de noi instrumente

de muncă, timp în care resursele băneşti pot fi plasate pentru satisfacerea altor nevoi sau aducereade câştiguri. Tot teoretic şi chiar practic, în anumite condiţii şi anume, atunci când are loc oieftinire a instrumentelor de muncă, cu fondul de amortizare acumulat se pot procura active fixede acelaşi fel într-o proporţie mai mare decât cea existentă sau active fixe cu caracteristicisuperioare.

6.2.3. Evaluarea şi reevaluarea activelor fixe

Aşa cum am mai menţionat, amortizarea îşi poate îndeplini rolul, cu condiţia ca activelefixe să fie evaluate corect, evaluarea constituind operaţiunea de stabilire a valorii acestora.Supraevaluarea şi subevaluarea au efecte negative asupra nivelului amortizării, costurilor,

rezultatelor financiare şi a impozitului pe profit.În evidenţa întreprinderii, activele fixe sunt înregistrate cu o anumită valoare de inventar21,care poate fi:

o valoare iniţială sau de origine; o valoare de înlocuire, reproducţie sau actualizată.Valoarea iniţială sau de origine reprezintă nivelul cheltuielilor de investiţii în active fixe,

inclusiv cele cu transportul, montarea şi punerea în funcţiune, efectuate de întreprindere înmomentul procurării.

20 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,2001, pag. 139.21 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 121-122.


15/17


66

Valoarea de înlocuire, reproducţie sau actualizată este dată de totalitatea cheltuielilor ce s-ar efectua de către o întreprindere pentru înlocuirea activelor fixe cu altele identice sau echivalente.Această valoare se stabileşte ori de câte ori este necesară reevaluarea activelor fixe.

Activele fixe sunt înscrise în bilanţ la costul real de cumpărare (când provin din afară) saula costul real de producţie (când provin din interiorul întreprinderii), ceea ce reprezintă, aşa cum s-a arătat, valoarea iniţială sau de origine. Această valoare poate fi modificată prin tehnicile de

reevaluare şi actualizare.Valoarea iniţială sau de origine este exprimată în unităţi monetare ce corespund datei lacare s-au obţinut activele fixe. Or, după cum se ştie, moneda se depreciază şi antreneazăinconveniente din punct de vedere al evaluării activelor fixe în sensul că acestea nu pot ficomparate între ele. Datele de procurare ale activelor fixe fiind diferite, unităţile monetarereprezentând valoarea acestor active sunt şi ele diferite, iar amortizările sunt subevaluate, ceea ce

îngreunează calculele de rentabilitate şi altele. Se poate spune că aceleaşi active fixe procurate ladate diferite, au preţuri diferite, valori de inventar diferite şi amortizări diferite.

Calculul amortizării mijloacelor fixe se stabileşte prin aplicarea cotei de amortizare asupravalorii amortizabile a elementului patrimonial, incluzându-se în cheltuielile de exploatare.Valoarea amortizabilă este exprimată prin valoarea de intrare sau valoarea rămasă actualizată,

după caz. Conform legislaţiei româneşti, valoarea de intrare a mijloacelor fixe este considerată22:- valoarea de intrare, reevaluată în conformitate cu prevederile legale. Valoarea de intrare

iniţială este valoarea la care a fost înregistrat în patrimoniu mijlocul fix în momentul achiziţionăriisau punerii în funcţiune. Prin valoarea de intrare reevaluată se înţelege stabilirea noii valori deinventar a acelui mijloc fix, a cărui valoare iniţială a fost modificată în sensul creşterii sau reducerii,ca urmare a unor dispoziţii legale. Clădirile, construcţiile speciale şi terenurile pot fi reevaluateanual, în cazul în care inflaţia depăşeşte 5%;

- costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe achiziţionate cu titlu oneros;- costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau produse de însăşi unitatea

patrimonială;- valoarea actuală , pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, valoare determinată în

condiţiile legii, de către persoane fizice sau juridice autorizate. La stabilirea valorii actuale se ţinecont de valoarea mijloacelor fixe având caracteristici identice sau similare şi de gradul de uzură amijloacelor fixe primite;

- valoarea de aport, acceptată de părţi pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu ocaziaasocierii, fuziunii, absorbţiei etc., pe baza prevederilor din statute sau contracte şi din legeasocietăţilor comerciale;

- costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe cumpărate sau cheltuielile de investiţii, la cele cudurata normală de funcţionare expirată. Noua durată de utilizare se va stabili de către o comisietehnică;

- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, pentru investiţiile puse în funcţiune parţial sautotal, cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca mijloace fixe. Valoarea se consemnează în

procesul verbal de punere în funcţiune, ea putând fi majorată cu eventualele cheltuieli făcute întredata punerii în funcţiune şi data întocmirii procesului verbal de punere în funcţiune;

- valoarea de calcul, rezultată din produsul dintre numărul de metri ai adâncimii de la carese exploatează substanţa utilă şi preţul mediu efectiv realizat per metru forat, în condiţii similaredin anul precedent, pentru sondele provenite din lucrări de foraj executate pentru explorări şiprospecţiuni geologice care au dat rezultate şi care urmează a fi folosite în scopuri de producţie. Înacelaşi mod se stabileşte şi valoarea de intrare pentru sondele de ţiţei şi gaze naturale provenitedin lucrări de foraj executate în vederea explorării şi prospecţiunii geologice;

- suma cheltuielilor efectuate, inclusiv cheltuielile necesare trecerii în regim de producţie,pentru mijloacele fixe rezultate din lucrări miniere, executate pentru explorări şi prospecţiunigeologice care au dat rezultate;

22 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor , Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 103-104.


16/17


67

- pentru animalele de reproducţie, costul de producţie al animalelor pentru carne, la care seadaugă sporurile de preţ în funcţie de categoria biologică.

Reevaluarea activelor fixe23 este necesară nu numai ca urmare a modificărilor ce au loc înnivelul preţurilor, ci şi a utilizării activelor fixe în alt regim decât în cel stabilit iniţial (normat), adiscordanţei care apare între amortizare şi uzură. Reevaluarea are la bază preţurile existente înmomentul în care are loc această operaţiune, având ca scop stabilirea unei valori de inventar

actualizate a activelor fixe, ceea ce creează un cadru favorabil pentru analiza şi controlulamortizării, al formării şi urmăririi costurilor, rentabilităţii şi resurselor financiare necesare înlocuirii instrumentelor de muncă etc.

Între tehnicile de reevaluare menţionăm: valoarea de intrare corectată cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri căreia îi

aparţine elementul de active fixe; valoarea de intrare corectată cu indicele care exprimă variaţiile nivelului general al

preţurilor.În cadrul reevaluării se stabileşte şi valoarea actualizată rămasă ( rVa ) în funcţie de

valoarea de inventar actualizată ( iVa ), durata consumată ( cD ) şi durata rămasă ( rD ), după

relaţia: rcri

r DD

DVa

Va

.Reevaluarea presupune inventarierea activelor fixe şi analiza acestora spre a se determina

cu exactitate durata cât mai pot funcţiona activele fixe şi valoarea rămasă a acestora. Cu ocaziareevaluării se stabilesc, de obicei, şi noi durate normate de serviciu, concomitent cu duratelerămase şi cele consumate.

Durata de serviciu (normată) este o perioadă medie de timp în care activele fixe vor puteasă funcţioneze, iar determinarea corectă a acesteia îşi pune amprenta asupra nivelului normelor deamortizare şi, deci, şi asupra mărimii fondului de amortizare. La stabilirea acestei durate, în toatecazurile (nu numai cu ocazia reevaluării) trebuie să se ţină seama de următorii factori:

uzura fizică , adică deprecierea datorată folosirii, timpului, factorilor naturali etc.;

demodarea, respectiv uzura morală, adică învechirea tehnologică, care poate face necesară înlocuirea unui instrument de muncă încă în stare de funcţionare cu altul mai modern, mai bineadaptat, cu caracteristici tehnice şi funcţionale superioare;

condiţiile de folosire date de mediul în care funcţionează activele fixe, numărul de ore delucru într-o zi etc.

6.2.4. Metode de amortizare

În vederea conducerii în condiţii optime a activităţii financiare este necesar să se cunoască, în plan şi în execuţie, fondul de amortizare, care se va include în costuri şi va fi folosit pentru înlocuirea activelor fixe.

De corecta stabilire a fondului de amortizare depinde într-o anumită măsură şi caracterulrealist al programului costurilor de producţie şi al bugetului de investiţii, supraevaluarea şisubevaluarea fondului de amortizare având consecinţe negative, întrucât denaturează costurile,rezultatele financiare, impozitul pe profit şi bugetul de investiţii.

Pentru atingerea acestui deziderat al determinării ştiinţifice, realiste a amortizării, înpractica economică se aplică diverse metode de amortizare a activelor materiale imobilizate24:

a) metoda amortizării constante sau proporţionale;b) metoda amortizării accelerate;c)

metoda de amortizare regresivă;d) metoda de amortizare progresivă.

23 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor , Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 103-104.24 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.102-105.


17/17


68

În practica economică din ţara noastră se aplică, în cea mai mare parte, metoda amortizăriiconstante sau proporţionale. Aceasta presupune calcularea amortizării în mod uniform, cu aceeaşinormă de amortizare, pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor imobilizate. Amortizareaconstantă are la bază procesul economic obiectiv de uzare la care sunt supuse activele şi caretrebuie reflectată în valoarea produselor pe măsura producerii acestora.

Metoda amortizării constante nu exclude posibilitatea creşterii volumului amortizării în

perioadele de folosire mai intensă a mijloacelor fixe. Dimpotrivă, amortizarea accelerată (darproporţională) a mijloacelor fixe prezintă chiar avantaje economice sensibile când se bazează pe ofolosire intensivă a mijloacelor fixe, pe o uzură fizică reală a acestora, permiţând recuperareavalorii lor într-un timp mai scurt şi deci evitarea uzurii morale. Practicarea unui regim deamortizare accelerată fără a avea la bază un proces de uzare mai intens decât media nu poateprezenta vreun avantaj economic, ci dimpotrivă, duce la denaturarea mărimii preţului de cost,transformând o parte din profit în fond de amortizare.

Metoda de amortizare accelerată presupune aplicarea în primul an a unei norme deamortizare de 50%, urmând ca în anii următori, pentru valoarea rămasă şi pentru perioada de timprămasă, să se utilizeze metoda de amortizare constantă prezentată anterior.

Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea continuă a normelor de

amortizare, pe măsura creşterii gradului de uzură a activelor materiale imobilizate. Justificareaunei asemenea metode rezidă în aceea că activele, pierzând din valoarea lor în procesul folosirii,transferă tot mai puţină valoare asupra noilor produse. Pierderile de valoare suferite de activeleimobilizate ca urmare a uzurii fizice şi morale urmează să fie reflectate în micşorarea sumeiamortizării în preţul de cost.

Metoda de amortizare regresivă asigură: concordanţa normelor de amortizare descrescândecu starea tehnică mai bună şi randamentul mai mare al activelor imobilizate la începutul perioadeide funcţionare, procurarea mai rapidă a resurselor pentru înlocuirea activelor respective,micşorarea riscului de pierderi provocate de uzura morală.

Amortizarea regresivă se calculează, fie prin aplicarea unor norme de amortizaredescrescătoare asupra valorii iniţiale a activelor materiale imobilizate, fie prin aplicarea aceleiaşi

norme de amortizare, nemodificată pentru întreaga perioadă, asupra valorii rămase în fiecare an.Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se determină astfel:

CDn100

Na , unde:

Na = norma de amortizare analitică;Dn = durata de funcţionare normală;C = coeficientul de regresie. Acesta ia valori diferite în funcţie de durata de funcţionare a

activelor imobilizate.Această metodă prezintă însă unele dezavantaje, transformând o parte din beneficii în fond

de amortizare, la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe. Pe de altă parte, amortizarearegresivă contravine desfăşurării obiective a procesului de uzare fizică şi morală şi complică, într-ooarecare măsură, munca de calculare şi de evidenţă, necesitând un timp de muncă mai mare.

Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la un an la altul a fondului deamortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzare tot mai accentuată pemăsură ce se apropie de limita de funcţionare normală. Această metodă are o aplicare restrânsă,

întrucât, pe de o parte, presupune eforturi financiare mai mari tocmai când activele imobilizate,datorită gradului de uzură, au o productivitate mai scăzută, iar pe de altă parte, această metodă nucreează certitudinea posibilităţilor de înlocuire în eventualitatea ivirii mai timpurii a uzurii morale.

În concluzie, fiecare metodă abordează acelaşi proces de amortizare, dar în ritmuri diferite.Scopul este acelaşi, respectiv obţinerea fondului de amortizare, procesul fiind însoţit însă, peparcurs, de influenţe şi consecinţe economico-financiare diferite de la o metodă la alta.

fi capitol 6 nou.pdf

Documents