emisferele cerebrale
TRANSCRIPT
Emisferele cerebrale
Segmentul cerebral al sistemului nervos al omului este mult mai dezvoltat comparativ
cu al altor organisme, iar zona cea mai dezvoltată a acestuia este scoarţa cerebrală (cortex in
latina scoarta de copac). Cortexul cerebral este format în cea mai mare parte din corpi celulari
si fibre amielinice, având culoarea cenuşie, de unde denumirea de materie cenuşie. Partea
inferioara a emisferelor cerebrale este formata din prelungiri axonice mielinizate, de culoare
albă.
Structura emisferelor cerebrale
La mamiferele inferioare cum este şobolanul, cortexul are dimensiuni reduse şi este
slab dezvoltat. Pe măsură ce înaintăm însă pe scare filogenetică către mamiferele superioare,
se înregistrează o serie de salturi calitative şi cantitative (creşterea ponderii emisferelor
cerebrale şi accentuarea circumvoluţiunilor cerebrale), care fac să crească complexitatea
structurală a emisferelor cerebrale.
Toţi analizatorii (de exemplu, simţul vizual, auditiv şi cel tactil) proiectează
informaţiile spre ariile corticale specifice. Mişcările corpului (răspunsurile motorii) sunt
controlate de către o altă arie corticală. Restul cortexului, care nu este nici senzorial, nici
motor este alcătuit din arii de asociaţie. Aceste arii corticale sunt legate de alte aspecte
comportamentale-memoria, gândirea şi limbajul ocupând cea mai mare parte a cortexului
uman.
Înainte de a preciza topografia a cestora sunt necesare câteva repere pentru descrierea
ariilor emisferelor cerebrale. Cele două emisfere cerebrale sunt, în linii mari simetrice şi sunt
despărţite anteroposterior de o falie adâncă.
Iniţial delimităm emisfera dreaptă şi emisfera stângă. Fiecare emisferă este împărţită în
patru lobi: frontal, parietal, occipital şi temporal (fig.1). Lobul frontal este separat de lobul
parietal prin scizura centrală care se întinde din vârful capului până apoape de ureche.
1
Delimitarea dintre lobul parietal şi cel occipital este mai puţin precisă şi considerăm
că lobul parietal se află în partea superioară a capului şi în partea posterioară a scizurii
centrale, iar lobul occipital în partea posterioară a cutiei craniene. Lobul temporal este
delimitat de o scizură adâncă, situată pe partea laterală, denumită scizura laterală.
2
Ariile corticale şi funcţiile acestora
1. Aria motorie
Aria motorie controlează mişcările voluntare şi este localizată în partea
anterioară a scizurii centrale. Stimularea electrică a anumitor regiuni ale cortexului
motor produce mişcări ale segmentelor corporale specifice. Lezarea aceloraşi regiuni
produce tulburări motorii ale segmentelor corporale corespunzătoare. Reprezentarea
organismului la nivelul cortexului motor este oarecum inversă. De exemplu, mişcările
degetelor de la picior sunt controlate de centri situaţi în partea superioară a ariei
motorii, iar mişcările gurii şi ale limbii sunt coordonate de centri situaţi în partea
inferioară a cortexului motor. Motricitatea părţii stângi a corpului este coordonată de
3
centri situaţi în emisfera dreaptă, iar motricitatea părţii drepte de centri aflaţi în
emisfera stângă.
2. Aria somatosenzorială
În lobul parietal, separat de aria motorie, prin scizura centrală sunt localizaţi
centrii ai căror stimulare electrică determină experienţe senzoriale (atingere sau
mişcare) la nivelul părţii opuse a organismului. Această zonă corticală este aria
somatosenzorială, adică aria de proiecţie corticală a analizatorilor. La acest nivel sunt
reprezentate senzaţiile de cald, rece, atingere, durere şi de mişcare corporală.
Majoritatea fibrelor nervoase care pleacă şi vin de la nivelul ariei motorii şi
somatosenzoriale se încrucişează, corespunzând părţii opuse a organismului: impulsurile
senzoriale provenite din partea dreaptă a organismului sunt proiectate la nivelul cortexului
somatosenzorial de pe partea stângă, iar activitatea musculaturii mâinii şi piciorului drept este
controlată de cortexul motor stâng. Proiecţia corticală urmează o regulă generală:
dimensiunile ariilor de proiecţie corticală a diferitelor segmente ale organismului sunt diferite
determinate de importanţa acestor segmente (gradul lor de sensibilitate sau de mobilitate), de
exemplu la câine se constată o mărime redusă a zonei de proiecţie corticală a membrelor
anterioare, în timp ce la şobolan, care îşi foloseşte membrele anterioare pentru explorarea şi
manipularea mediului, s-a constatat existenţa unei arii mult mai extinse şi mai specializate de
proiecţie corticală (arii specializate pentru fiecare deget al membrelor anterioare). La şobolan,
explorarea mediului făcându-se în special prin intermediul mustăţilor, s-a constat existenţa
unor arii corticale specializate pentru fiecare mustaţă.
Aria vizuală
În partea posterioară a fiecărui lob occipital este localizată aria corticală cunoscută sub
numele de aria vizuală. În figura de mai jos vom prezenta traseul fibrelor optice, de la nivelul
globilor oculari până în ariile corticale vizuale. Se observă că o parte din fibrele provenite de
la globul ocular drept se proiectează în emisfera cerebrală dreaptă, în timp ce altele se
încrucişează la nivelul chiasmei optice şi se poiectează în emisfera opusă (pentru globul
ocular stâng se constată o organizare similară). Fibrele nervoase provenite din partea dreaptă a
ambilor globi oculari se proiectează la nivelul emisferei cerebrale drepte, iar cele provenite
din partea stângă a ambilor globi oculari se proiectează în emisfera cerebrală stângă..
4
În consecinţă, lezarea ariei vizuale pe de o parte, de exemplu pe partea stângă, va
determina imposibilitatea de recepţie vizuală în partea stângă a ambilor globi oculari.
Această particularitate anatomică se dovedeşte foarte utilă în diagnosticarea tumorilor
sau a altor afecţiuni cerebrale.
Aria auditivă
Aria auditivă (situată la suprafaţa lobilor temporali) este implicată în analiza
semnalelor auditive complexe şi în special în analiza vorbirii. Ambele urechi sunt reprezentate
în ariile auditive pe ambele părţi ale cortexului, totuşi conexiunile sunt mai puternice înspre
partea contralaterală.
Ariile de asociaţie
Zonele corticale care nu sunt direct implicate în activităţi senzoriale sau motorii sunt
denumite arii de aociaţie. Aria de asociaţie frontală (zona lobului temporal situată anterior
ariei motorii) pare să aibă un rol foarte important în cadrul proceselor prin care se realizează
rezolvarea de probleme. Oamenii care au suferit leziuni ale ariei de asociaţie frontale nu
prezintă modificări ale capacităţii de rezolvare a sarcinilor intelectuale, inclusiv a celei de
rezolvare a problemelor cu răspuns lent. O explicaţie a acestei situaţii ar fi că limbajul oferă
posibilitatea de reamintire a răspunsului corect. La asemenea persoane se observă însă
dificultăţi de rezolvare a prolemelor care resupun schimbări frecvente ale strategiilor de
rezolvare (Milner, 1964).
Ariile de asociaţie posterioare situate în apropierea diverselor arii senzoriale primare,
sunt un fel de arii senzorieale secundare, fiecare deservind o anumită modalitate senzorială.
Partea inferioară alobului temporal, de exemplu are funcţie vizuală. Leziunile la acest nivel
5
produc tulburări de recunoaştere şi diferenţiere a formelor, dar nu şi pierderea vederii aşa cum
se întâmplă în cazul ariei vizuale primare din lobul occipital. Altfel spus, bonavul vede
formele dar nu le poate identifica sau diferenţia una de alta. (Goodglass şi Butters, 1988).
Bibliografie
1. Atkinson R.L., Atkinson R., C., Smith E.E., Bem D., J., (2002), Introducere în
psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti,
2. Danaila L., Golu M., (2000), Tratat de neuropsihologie, Editura Medicală,
Bucureşti
6