Download - Problema Pacii Si Razboiului
Societatea Popoarelor
Într-un scurt text introductiv la o ediţie a Cartei Naţiunilor Unite, Hartmut
Krüger susţine următoarele:"Constituirea Naţiunilor Unite nu a fost prima
tentativă de creare a unei organizaţii pacifiste internaţionale. Având încă
proaspete în memorie enormele pierderi de bunuri materiale şi vieţi
omeneşti din Primul Război Mondial, politicienii pledaseră ... pentru o
înfiinţarea unei alianţe a naţiunilor care să împiedice declanşarea unor alte
războaie. Preşedintele american Woodrow Wilson a chemat lumea în
celebrele sale 14 puncte de la 8 ianuarie 1918 la o 'asociere generală a
naţiunilor care să garanteze autonomia politică şi integritatea teritorială
atât a statelor mari cât şi a celor mai mici deopotrivă'.
Cât de revoluţionară a fost ideea unei răspunderi colective pentru pace şi
securitate reiese mai ales dacă ne gândim că, conform teoriei dreptului
popoarelor, până la Primul Război Mondial, războaiele, chiar şi cele de
agresiune - atâta vreme cât erau declarate în mod formal -, nu erau
considerate imorale, ci ultimul mijloc legitim al politici.
Statutul Societăţii Popoarelor de la 1919/20 obliga membrii acesteia să
respecte integritatea teritoriului şi autonomia politică a tuturor statelor
membre. În cazul încălcării acestei obligaţii, Societatea Popoarelor urma să
ia 'măsurile potrivite'. Statele membre trebuiau să-şi rezolve conflictelor pe
calea justiţiei internaţionale. Ele au convenit să nu treacă la măsuri
combatante decât la cel puţin trei luni de la pronunţarea sentinţei
judecătoreşti. Pactul Briand-Kellog din 1928, semnat de toate statele
importante, a impus o atitudine generală de desconsiderare a războiului."
Având în vedere felul în care au fost constituite Naţiunile Unite, Societăţii
Popoarelor îi revine un loc însemnat în istorie, mai ales pentru că a impus
multe elemente inovatoare care au servit ca sursă de inspiraţie pentru
arhitecţii Naţiunilor Unite. Acest lucru este valabil atât în ceea ce priveşte
organele, cât şi ideea unui sistem colectiv de securitate, aşa cum o arată şi
următoarele pasaje redactate de Sven Gareis şi Johannes Varwick:
Organele Societăţii Popoarelor
"Pentru a înţelege pe deplin intenţiile şi normele propuse de sistemul
colectiv de securitate al Naţiunilor Unite trebuie să schiţăm felul în care era
construită Societatea Popoarelor. Când fac referire la cele două Organizaţii,
analiştii spun de obiecei că Naţiunile Unite au încercat să înlăture punctele
slabe şi deficitele predecesorului lor.
Chiar dacă au dreptate într-un anume fel, ei trec cu vederea faptul că încă
de pe vremea Societăţii Popoarelor fuseseră puse în mişcare unele
dezvoltări de mare importanţă, fiind create unele premise organizatorice
după care s-au putut orienta şi Naţiunile Unite. Acest lucru este valabil mai
ales pentru ideea de bază conţinută de Societate, constituirea unui regim de
prevenire a războaielor bazat pe norme juridice internaţionale şi de a trece
menţinerea păcii în răspunderea unei organizaţii internaţionale (...).
Organele Societăţii Popoarelor erau ... Adunarea Societăţii, Consiliul şi
Secretariatul Permanent. (...) În Adunare, toate statele membre erau
reprezentate cu delegaţii, fiecare delegaţie dispunând de câte un vot (...).
Adunarea avea competenţe extinse în toate domeniile de activitate ale
Societăţii Popoarelor şi în problemele privind pacea lumii, astfel încât putea
să se ocupe cu orice problemă şi să formuleze recomandări.
Consiliul era compus din membri permanenţi şi nepermanenţi (...). În anul
intrării în vigoare a statutului, în 1920, prin 'reprezentanţii puterilor aliate
şi asociate' din tratatele de pace erau prevăzuţi cinci membri permanenţi
(Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, SUA) şi patru membri
nepermanenţi ai Consiliului, numiţi de Adunare după criterii proprii. Dar
pentru că SUA nu a aderat la Societate, locul permanent al acestei ţări a
rămas neocupat (...).Consiliul lua hotărâri şi formula recomandări cu
unanimitate de voturi (...). În cazul în care membrii Consiliului erau
implicaţi într-o dispută, aceştia erau excluşi din procesul de votare, astfel
încât să nu poată face uz de dreptul lor de veto în interes personal. Consiliul
... era dotat cu aceleaşi competenţe cuprinzătoare ca şi Adunarea
(...).Secretariatul Permanent condus de cei doi Secretari Generali, Sir James
Eric Drummond (până în 1933) şi Francois Joseph Avenol, constituia
autoritatea administrativă a Societăţii Popoarelor. Secretarului General ... i
se supunea o autoritate internaţională, împărţită pe departamente, al căror
personal era recrutat în general din
rândul funcţionarilor din statele membre."
Sistemul colectiv de securitate al Societăţii Popoarelor
"Pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, statutul Societăţii
Popoarelor a creat un sistem colectiv de securitate duplicitar care, pe de o
parte, era menit să împiedice izbucnirea unui război prin procedura de
soluţionare paşnică a conflictelor, dar care, pe de cealaltă parte, prevedea
şi un mecanism de sancţionare în vederea încheierii războaielor în
desfăşurare.
Interzicerea parţială a războaielor prin statutul Societăţii Popoarelor a
obligat toate statele membre să participe la o aşa numită procedură de
cooling-off în acele diferende, care ar fi putut să ducă la izbucnirea unui
război. Scopul acestei proceduri era să prezinte diferendul în faţa unei
comisii de arbitri, a Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie sau
Consiliului. Într-un răstimp de şase luni, Consiliul trebuia să analizeze
problema şi să elaboreze un raport (...). În această fază, precum şi în
termen de trei luni după pronunţarea rezultatului, nici una dintre părţi nu
avea voie să declare război celeilalte. Atunci când una dintre părţile
implicate în diferend accepta sentinţa sau
recomandarea Consiliului, îi era interzis să mai intre în război."
Punctele slabe ale sistemului
"Una dintre cele mai grave probleme conţinute de aceste reglementări era
faptul că toate celelalte forme de agresiune armată care nu se încadrau în
categoria 'război' rămâneau neafectate de această interdicţie. De aceea,
rămânea deschisă întrebarea când se putea face uz de forţă într-un război
interzis. Aceste puncte neclare au avut o importanţă majoră pentru eficienţa
măsurilor colective de securitate. Statul lăsa Societăţii posibilitatea de a
ridica sancţiuni faţă de un stat atunci când acesta pornea un război în ciuda
prevederilor. Aceste măsuri colective, al căror spectru se întindea de la
boicot politic şi economic şi până la uz de forţe militare, trebuiau executate
de toţi membrii Societăţii (...).
Totuşi, din pricina lipsei unei definiţii clare a termenului 'agresiune',
domnea ... multă nesiguranţă în ceea ce privea premisele aplicării de
sancţiuni în general şi limitele obligaţiilor militare contractuale în special
(...). Practica sancţiunilor aplicate de Societate a rămas aşadar izolată la un
singur caz: în războiul din Abisinia din 1937, Consiliul a aplicat un embargo
împotriva Italiei, care şi-a ratat însă scopul - terminarea agresiunii italiene.
Încă de la invazia japoneză din nordul Chinei de la începutul anilor treizeci,
Societatea Popoarelor nu s-a implicat în nici un fel, neputând astfel, mai
ales că Japonia a şi ieşit în 1933 din Organizaţie, să împiedice izbucnirea
războiului dintre japonezi şi chinezi din 1935. Agresiunea sovietică asupra
Finlandei a dus, într-adevăr, în decembrie 1939, la excluderea URSS din
Organizaţie, Societatea Naţiunilor eşuase însă deja definitiv în funcţia sa de
sistem colectiv de securitate: în septembrie 1939 începuse cel de-al Doilea
Război Mondial."
Hartmut Krüger a făcut un bilanţ privind activitatea Societăţii Popoarelor în
domeniul central al menţinerii păcii: "Misiunea principală, de împiedicare a
unor noi războaie, nu a putut fi îndeplinită de Societatea Popoarelor. Nici
una din strădaniile sale de limitare a procesului de înarmare, ba chiar de
dezarmare totală, nu au avut nici un fel de succes. Prevederile din statutul
Societăţii, prin care se dorea împiedicarea diplomaţiei secrete - una dintre
cauzele care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial -, stipulau
prezentarea publică a tratatelor internaţionale, iar în cazul în care acestea
încălcau regulile statutului, ele trebuiau considerate în mod automat nule."
Cauzele eşecului Societăţii Popoarelor
"Eşecul acestei prime tentative de constituire a unui sistem global de
securitate a fost explicat prin deficitele şi neclarităţile din sfera normativă a
statutului, precum şi ... limitarea nenecesară la o interzicere parţială a
războaielor. Dar şi slăbiciunile structurale din organizare au constituit o
cauză a eşecului (...). În primul rând, Societatea Popoarelor nu a reuşit
niciodată să includă toate marile puteri de la acel moment (...). Societatea
nu a putut astfel niciodată deveni o organizaţie cu caracter universal. La
data de 18 aprilie 1946, la cea de-a 21-a Adunare, Societatea a fost
dizolvată."
Importanţa Societăţii Popoarelor.
În ciuda eşecului, bilanţul activităţilor acestei organizaţii inovatoare în
contextul politicii internaţionale nu este eminamente negativ, aşa cum o
arată şi următorul fragment al cărui autori sunt Sven Gareis şi Johannes
Varwick:
"Societatea Naţiunilor a reprezentant un punct de cotitură în istoria
relaţiilor internaţionale, chiar dacă la acea vreme statele nu erau încă
pregătite să dea o şansă reală de realizare noii idei de prevenire a
războaielor şi de menţinere a păcii prin intermediul unui sistem global şi să
îl facă să devină cel puţin o Clearing House pe probleme de securitate
globală.
Eşecul final al Societăţii prin catastrofa care a fost cea de-a doua
conflagraţie mondială nu a dus în mod necesar şi la convingerea că ideile şi
normele care au stat la baza Societăţii sunt utopice sau redundante. Mai
mult, prin cel de-al Doilea Război Mondial, necesitatea unui sistem colectiv
de securitate a fost încă o dată subliniat în modul cel mai dramatic. Carta
Naţiunilor Unite a fost un nou punct de start în vederea construirii unei
organizaţii globale de menţinere a păcii."
Cum au evoluat operatiunile de mentinere a pacii?… de la traditie…
Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul
Razboiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin
trimiterea de personal neinarmat sau purtind numai arme usoare. Trupele
se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua forte armate
aflate in conflict. Trupele erau chemate atunci cind puterile internationale
mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului (asa
numitul proxi-razboi) care ameninta stabilitatea regionala si pacea si
securitatea internationala.
Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc. Ca
regula generala, rolul lor era acela de a interveni atunci cind se inceta focul
si cind cele doua parti implicate consimteau asupra prezentei lor. Trupele
evaluau situatia din teren si raportau cu impartialitate daca s-a incheiat
acordul de incetare a focului, daca insurgentii si-au retras trupele si daca au
fost indeplinite si alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi
ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele
conflictului.
… la multidimensional
Incheierea Razboiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operatiunilor
ONU de mentinere a pacii. In noul spirit, de cooperare, Consiliul de
Securitate a infiintat misiuni mai ample si mai complexe, adesea avind
mandatul de a aplica acordurile de pace intre protagonistii conflictelor din
interiorul unor tari. Mai mult, notiunea de „mentinere a pacii” a inceput sa
includa tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura
durabilitatea pacii. Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii
a fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescinda de operatiuni
complexe.
In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau
Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea
unei paci durabile. NU a mers insa totul conform planului probabil si din
cauza unei evaluari supra-optimiste a rezultatelor asteptate. In timpul
derularii misiunilor din Cambodgia si Mozambic, Consiliul de Securitate
mandata operatiuni in alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, tara in care
nu incetase nici focul si nici beligerantii nu ajunsesera la un consens. Astfel
de operatiuni nu s-au bucurat de sprijinul politic atit de necesar in
indeplinirea mandatului. Esecurile – cele mai dureroase fiind masacrul din
Srebenita din 1995 (Bosnia si Hertegovina) si genocidul din Ruanda din
1994 – au determinat Natiunile Unite sa isi examineze si reconsidere
propriile operatiuni.
Ce au facut Natiunile Unite pentru a imbunatati rezultatul misiunilor dupa
anii `90?
In 1999 s-a decis ca reformarea misiunilor de mentinere a pacii este absolut
necesara. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a inceput o evaluare
profunda a evenimentelor care au condus la esecurile enuntate anterior si a
solicitat o ancheta independenta asupra actiunilor derulate de Natiunile
Unite in timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Toate analizele au
demonstrat necesitatea imbunatatirii capacitatii Natiunilor Unite de a
organiza operatiuni de mentinere a pacii, in special de a asigura detasarea
rapida si autorizarea in functie de cerintele din teren. Misiunile de
mentinere a pacii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai
buna coordonare intre Secretariatul ONU din New York si agentiile ONU in
ceea ce priveste planificarea si detasarea trupelor in teatrul de operatiuni,
precum si de o cooperare mai buna intre ONU si organizatiile regionale. In
plus, ONU trebuia sa-si intareasca preocuparile de protejare a civililor in
fata conflictului.
Concomitent, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa
creasca atit cantitativ, cit si calitativ: misiunile de mentinere a pacii
incepusera sa se ocupe si de asigurarea respectarii legii, de administratie,
de dezvoltare economica sau de drepturile omului. In 1999, ONU a fost
mandatata cu administrarea interimara in Timorul de Est, pregatind drumul
catre independenta acestei regiuni. In acelasi an, ONU a preluat si misiunea
de administrare a tranzitiei din Kosovo dupa incetarea raidurilor aeriene ale
NATO asupra Iugoslaviei. In 1999 si 2000, Consiliul de Securitate decidea
infiintarea a trei noi operatiuni in Africa (Sierra Leone, Republica
Democrata Congo si Etiopia si Eritrea)
Dacă vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume, atunci va trebui
să începem de la copii" Ghandi
Educaţia pentru Cetăţenie Democratică (E.C.D.) cuprinde educaţia pentru
drepturile omului, educaţia civică, educaţia pentru pace, educaţia globală şi
interculturală .
Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace , pentru
pregătirea generaţiilor în formare în spiritul cooperării , al participării şi al
democraţiei , ne afirmăm de fapt încrederea în succesul acţiunilor de
apărare a păcii şi în viitorul umanităţii.
Educaţia pentru pace are precursori mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi de
vremea noastră J.A. Comenius (1592-1670), considerat un precursor al
O.N.U.-ului şi al UNESCO-ului năzuia spre o pace
universală şi căuta structurile şi mijloacele necesare pentru a o instaura şi
menţine.
După primul război mondial , evitarea unei noi conflagraţii mondiale a
preocupat spiritele laminate, iar unele organizaţii au iniţiat acţiuni
educative specifice păcii.
După al doilea război mondial , problema apărării păcii s-a pus şi se pune în
termeni noi , cu o insistenţă în creştere devenind o preocupare prioritară şi
o năzuinţă a tuturor naţiunilor. Ea intră în conexiune cu alte probleme din
lumea contemporană , caracterizată prin caracter global , universal şi
pluridisciplinar : interdependenţele şi transspecificitatea nu anulează
diversitatea şi specificitatea problemelor şi a colectivităţilor naţionale, dar
problematica societăţii democratice ni se înfăţişează din ce în ce mai mult
ca o unitate indivizibilă.
Probleme cum sunt : protejarea mediului terestru, acvatic şi aerian ,
decalajele între Nord şi Sud , subdezvoltarea , subnutriţia , apărarea păcii şi
îmbunătăţirea calităţii relaţiilor dintre oameni şi dintre grupurile umane ,
lupta împotriva maladiilor şi protejarea copiilor , promovarea unei vieţi
democratice şi apărarea drepturilor omului etc. nu sunt numai probleme ale
diplomaţilor sau specialiştilor diferitelor domenii , ci având un caracter
concret este o preocupare prioritară a tuturor oamenilor şi tuturor
naţiunilor indiferent de mărimea lor şi de regiunea căreia îi aparţin.
Această problematică complexă este abordată de omenire , dar soluţiile par
să nu o acopere. În acest mod se declanşează o serie de întrebări : o lume
umană şi armonios dezvoltată sau o lume divizată , plină de tensiuni şi
hărţuită de tulburări şi conflicte ? Un mediu protejat şi umanizat sau o
deşertificare galopantă ? O afirmare a spiritului raţional şi a toleranţei sau
generozităţii sau o dezlănţuire a fanatismului de tot felul ? O promovare a
democraţiei şi a unei noi etici internaţionale sau o răspândire a
totalitarismului şi a arbitrarului ? Cooperare , respect reciproc , încredere ,
dezarmare şi pace sau un război nimicitor care s-ar extinde pe întreaga
planetă ?
“ Fără pace , dezvoltarea este imposibilă : fără dezvoltare drepturile omului
sunt iluzorii : fără drepturi pentru om , pacea este violenţă. (College de
France )
Cel mai pertinent şi mai util răspuns propus de organizaţiile internaţionale
active în domeniul cercetării educaţiei îl constituie noile tipuri de
conţinuturi. Se impun din ce în ce mai insistent ca sursă ale unui conţinut
pertinent , un sistem de noi educaţii care dispun de obiective şi conţinuturi
specifice, dar care sunt greu de conturat sub forme de discipline
independente . Educaţia relativă la mediu ale cărei conţinuturi pot fi
distribuite atât în sfera ştiinţelor exacte , cât şi în cea a ştiinţelor umaniste ;
Educaţia pentru bună înţelegere şi pace ; Educaţia pentru o nouă ordine
economică şi internaţională ; Educaţia pentru participare şi democraţie ale
cărei conţinuturi nu pot fi
reduse numai la cele ale educaţiei civice ; Educaţia pentru participare şi
dezvoltare care îşi propune să îi înveţe pe tineri şi să iniţieze schimbări , să
domine schimbările, situându-se şi menţinându-se în centrul dezvoltării ca
agent , scop, şi beneficiar al acesteia ; Educaţia nutriţionistă etc. Se
vorbeşte foarte mult despre educaţia pentru comunicare şi mass-media ,
educaţia pentru viitor , educaţia economică , educaţia culturală şi pentru
timpul liber , educaţia sanitară etc. Noile educaţii corespund unor trebuinţe
de ordin socio- pedagogic. Autorii de cursuri şi tratate de pedagogie nu au
reuşit să distribuie noile educaţii în sfera educaţiilor tradiţionale care o
compun pe cea integrală ( intelectuală, tehnologică şi pentru muncă , moral-
patriotică , estetică ,sportivă şi igienică ) dar noile tipuri de conţinuturi au
pătruns în cadrul activităţilor educative curriculare şi extracurriculare.
Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a
agresivităţii , a violenţei , a terorismului şi a conflictelor dintre comunităţi.
Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei societăţi
democratice. Pacea este o aspiraţie a popoarelor , un imperativ fundamental
al epocii noastre şi o finalitate prioritară a educaţiei de astăzi şi de mâine.
"Cu toate diferenţele dintre continente şi ţări , cu toate diferenţele culturale
şi ideologice finalităţile luptei pentru un viitor mai bun al lumii sunt
pretutindeni aceleaşi. Pretutindeni se pune problema apărării păcii , a
asigurării unei educaţii de bază pentru toţi oamenii, a eliminării foametei şi
a protejării sănătăţii , a apărării valorilor mediului natural , a salvării
identităţii culturale a diferitelor grupuri umane "( Bogdan Suhodolski-
filozof polonez )
Educaţia pentru pace are şanse să fie eficientă pe plan socio – politic numai
dacă se propagă simultan în toate ţările , pe bază de încredere reciprocă şi
cu obiective fundamentale comune.
Finalităţile şi obiectivele educaţiei pentru pace se pot grupa în trei mari
categorii :
1. Însuşirea unor concepte şi a unor cunoştinţe pertinente specifice
domeniului: pace şi educaţie pentru pace, dezarmare şi educaţie pentru
dezarmare, democraţie şi drepturile omului, cooperare şi echitate, cultură
universală şi culturi naţionale, valori finale şi valori instrumentale,
problematica lumii contemporane şi soluţiile posibile, prospectiva socială şi
relaţia viitorului cu prezentul şi trecutul , cunoaşterea omului şi a
diversităţii tipurilor umane , distincţia între pacifişti apărători ai păcii şi
constructori ai păcii, agresiune şi agresivitate, conflict şi stări conflictuale,
fanatism şi convingere etc.
2. Însuşirea unor priceperi sau aptitudini : a asculta cu receptivitate pe altul
sau pe alţii , a dialoga , a face propuneri şi a da răspunsuri , a comunica
fidel propriile opinii sau intenţii , a iniţia schimbări şi a le controla , a învăţa
continuu etc.
3. Însuşirea unor comportamente sau atitudini : responsabilitate faţă de
propria patrie şi de colectivitatea mondială , solidaritate şi încredere în
semeni ,respect faţă de propria cultură şi de cultura altor popoare sau
colectivităţi , toleranţă în sensul de acceptare a diversităţii şi generozitate ,
probitate morală şi intelectuală, respect faţă de valorile spirituale şi de
purtătorii de valori , modestie şi recunoaşterea meritelor sau a talentelor
altora , spirit critic şi capacitate de a lua decizii.
Identificarea şi stoparea agresivităţii , intoleranţei , predispoziţiei pentru
fanatism trebuie să înceapă de timpuriu şi pentru îmbunătăţirea calităţii
etice a vieţii diferitelor colectivităţi umane este foarte importantă
descoperirea şi eliminarea egoismului , a comportamentelor
nonparticipative care pot duce la conflicte sau la dezagregarea colectivelor :
perfidia , intriga , laşitatea etc.
În cadrul de promovare a conţinuturilor pentru pace s-au conturat două
strategii. Prima constă în introducerea unor module specifice care ocupă
anumite durate putându-se asocia cu istoria, literatura , psihologia , filozofia
, educaţia civică , educaţia plastică etc. O a doua strategie constă într-o
dublă acţiune : de punere în valoare a conţinuturilor existente şi de difuzare
sau introducere în sânul acestora a unor noi teme , concepte sau preocupări
specifice educaţiei pentru pace.
Ţinând seama de faptul că elevii trebuie să înveţe să participe la viaţa
socială şi să construiască viitorul , să se simtă responsabil cu toate
generaţiile şi cu toate naţiunile lumii în realizarea educaţiei pentru pace s-
au impus anumite metode şi mijloace de lucru.
În promovarea educaţiei pentru pace în cadrul unor organizaţii mondiale
guvernamentale şi nonguvernamentale , considerăm că ar fi potrivit să se ia
un număr de măsuri care ar pune mai bine în valoare experienţa dobândită
până acum .
Formele de realizare a acestei educaţii sunt ca şi la educaţia pentru
cetăţenie democratica următoarele :
- educaţia formală – învăţarea sistematică realizată în instituţii specializate
- educaţia non-formală –activităţile educative desfăşurate în afara sistemului
formal de învăţământ
- educaţia informală – experienţele de învăţare spontană , cotidiană
Modalităţile de realizare a educaţiei pentru pace la nivelul claselor I-IV sunt
:
- memorizări ,povestiri , activităţi de observare , desene realizate de copii ,
lecturi după imagini , filme , convorbiri tematice , jocuri de rol , rebusuri ,
dezbaterea unor fapte , exerciţii de simulare etc. Aceste activităţi pot fi
realizate pe grupe sau individual .
La nivel mondial au izbucnit o serie de probleme care ne asaltează continuu
. Acestea au devenit obiectul activităţii diferitelor categorii de specialişti .
În prezent asistăm la o intensificare a revoltelor şi conflictelor la care se
adaugă şi dezastrele naturale . Problema păcii este un imperativ al lumii
contemporane .
În “ Noul Testament “ scrie “ dacă rădăcinile sunt sfinte , atunci şi ramurile
sunt “. Altfel spus , dacă îngăduim ca răul să coboare spre rădăcini ( copii )
şi să le întineze , atunci însuşi trunchiul şi ramurile se vor ofili , iar copacul
va putrezi .
Razboiul
Razboiul, adica ciocnirea armata sangeroasa a unor tabere organizate,
constituie una dintre cele mai grave si mai ingrijoratoare probleme ale
omului, in special in epoca noastra. Experienta celor doua razboaie
mondiale, sirul nesfarsit de conflicte armate ce le-au urmat, precum si
existenta mijloacelor teroriste de distrugere, care pot face sa dispara de
sute de ori nu doar neamul omenesc, dar si orice urma de civilizatie de pe
fata pamantului, sunt suficiente pentru a arata dimensiunea problemei.
Heraclit sustinea, precum este stiut, ca razboiul este "parintele tuturor".
Opinia aceasta ramane, intr-o forma sau alta, valabila pana astazi. Multi
sunt cei care observa si aceea ca pacea constituie o forma de razboi ce se
exercita prin politica si economie. Dimpotriva, pentru Biserica, "Parintele
tuturor" nu este razboiul, ci Dumnezeul pacii. Iar venirea Lui in lume este
binevestirea pacii. Razboiul vine ca urmare a instrainarii omului de
Dumnezeu, de sine insusi si de aproapele. Si intrucat instrainarea aceasta,
in intreita ei forma, este generala, de aceea si razboiul constituie un
fenomen general, care apare in toate societatile, de la cele mai primitive
pana la cele mai civilizate. Generalitatea aceasta a fenomenului l-a
determinat pe cunoscutul sociolog G. Bouthoul, care s-a ocupat special de
problema razboiului, sa recomande in urma cu multa vreme infiintarea unei
ramuri speciale a sociologiei generale, si anume polemologia, in scopul
"studiului obiectiv al razboaielor, aiormelor lor, a consecintelor lor, precum
si al periodicelor impulsuri razboinice".
Razboiul constituie deci o aventura sau incercare tragica a omului, creat sa
traiasca in iubire, pace si demnitate, instrainarea de Dumnezeu este
instrainare de iubire si pace. Mai mult, este instrainare si de fundamentul
demnitatii umane. Cand omul se instraineaza de Dumnezeul iubirii si al
pacii, Care constituie arhetipul fiintei lui, se injoseste pe sine insusi si se
afunda inevitabil in tulburare si pietre. In Vechiul Testament Dumnezeu
spune catre poporul ales: "De veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile
pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sabia va va
manca". Dar si Hristos insusi a condamnat, precum stim, violenta, zicand ca
"toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri".
Precum nimerit s-a remarcat, "dogma nonviolentei", pe care o intalnim la
Tolstoi si la Gandhi, a initiat-o crestinismul. Totodata, desigur, Biserica nu
trece cu vederea puterea raului inlauntrul lumii, nici nu pune la indoiala
dreptul statului de a-si exercita puterea pentru mentinerea ordinii si
restrangerea raului. Insa exercitarea puterii implica si folosirea violentei,
ceea ce nu este in duhul lui Hristos. De aceea adevaratul crestin nu recurge
la violenta, nici nu rasplateste raul cu rau. Chiar si cand se afla in pericol ca
persoana, cu toate ca are dreptul sa se apere, prefera sa fie ranit decat sa
raneasca. Dar in calitate de cetatean al unui stat se supune puterii statale,
si aceasta nu de frica de a nu fi cumva pedepsit, ci din motive de constiinta.
Dar mai presus de puterea statala exista Dumnezeu, Stapanul lumii si al
istoriei, Care pentru crestin este Facatorul sau si sistemul sau ultim de
referinta. Cand cerintele puterii statale vin in opozitie cu voia lui
Dumnezeu, norma crestinului este: "Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai
mult decat pe oameni". Credinciosul nu poate ramane indiferent inaintea
nedreptatii pe care o vede in jurul lui. Dupa cum relevant remarca Sfantul
Ambrozie al Mediolanului, facand trimitere la pilda lui Moise, care a aparat
in Egipt pe israelitul batut de egiptean, cel ce nu combate nedreptatea ce se
face aproapelui sau - putand sa faca aceasta - isi atrage asupra lui aceeasi
vina cu acela care face acea nedreptate. Iar fericitul Augustin, cu toate ca
nu considera ca ar exista razboaie drepte, accepta totusi motivele ce
justifica declansarea lor pentru apararea popoarelor nedreptatite.
Evanghelia lui Hristos nu da loc indreptatirii razboiului. Iar Biserica n-a
sustinut niciodata vreo doctrina a "razboiului drept", pentru ca razboiul are
totdeauna la baza lui o anumita sau anumite nedreptati. A fost insa nevoita
sa tolereze din iconomie (pogoramant) razboiul de aparare ca "rau mai mic",
razboi la care recurge de nevoie cel provocat sau nedreptatit si asuprit, in
vederea salvarii anumitor lucruri mai importante. Cu toate acestea "raul
mai mic" despre care se vorbeste aici este foarte relativ. In realitate nu
exista pacat mai mare decat razboiul, caci acesta, aproape fara exceptie, ii
face pe toti sa participe moral la ucideri. Toti doresc victoria de partea lor.
De aceea chiar si cei ce nu ucid, consimt cu uciderile savarsite in randul
adversarilor. Iar ceea ce este mai tragic este aceea ca astazi, datorita
televizorului, razboiul a devenit un subiect interesant, pe care omul il gusta
cu seninatate si impasibilitate in linistea caminului sau.
In ceea ce priveste direct inrolarea si participarea crestinilor la razboaie,
pozitia Bisericii in primele veacuri ale istoriei ei a fost negativa. Aceasta
pozitie nu a fost fara legatura nici cu relatia directa dintre armata, pe de o
parte, si religia oficiala pagana si cultul imparatului, pe de alta parte.
Cand in cele din urma Biserica a fost recunoscuta de catre stat, crestinii au
acceptat functii de raspundere in stat si exercitarea indatoririlor militare.
In secolul al treilea, cand crestinismul nu fusese inca recunoscut de stat ca
religie oficiala, Origen, respingand pretentia paganilor de a se inrola
crestinii in armata si de a nu evita uciderile, scrie ca dupa cum sacerdotii
idolilor nu lupta in razboaie, spre a-si avea mainile curate si nepatate de
sange pentru aducerea jertfelor, tot astfel nici crestinii nu iau parte la
razboaie, dar alcatuiesc totodata o oaste aparte a evlaviei, prin rugaciunile
lor pentru stat si imparat. Dimpotriva, in aceeasi perioada Tertulian observa
ca in armata, alaturi de pagani, isi satisfac stagiul militar si crestinii. In fine,
se stie ca inca de la inceputul veacului al treilea avem Sfinti militari si ca in
armata lui Constantin cel Mare existau multi crestini.
In ciuda apropierii ei fata de stat, Biserica nu a lasat sa fie inlaturata cu
totul opozitia ei substantiala fata de razboi si de participarea membrilor ei
la el. Opozitia aceasta se exprima prin neparticiparea clericilor la razboi. Pe
de alta parte, faptul de a-i binecuvanta pe credinciosii care se inroleaza si
merg la razboi se intelege de pe pozitia pe care Biserica o adopta, ca mama,
pusa inaintea unui mare rau pe care il poate abate. Este caracteristic aceea
ca recunoasterea virtutii militare si a eroismului nu impiedica Biserica sa
consemneze, in paralel, si opozitia ei substantiala fata de orice fapta de
violenta. Sfantul Atanasie cel Mare scrie in legatura cu acestea
urmatoarele: "Nu este ingaduit a ucide, dar a rapune pe cei potrivnici in
razboaie este si legiuit, si vrednic de lauda. incat acelasi lucru pe de o parte
nu este ingaduit, adica in toata vremea, iar pe de alta, cand vremea o cere,
se lasa si se iarta". Precum corect s-a observat, Sfantul Atanasie nu expune
aici pozitia Bisericii fata de uciderile ce au loc in razboaie, ci parerea
statului si a cetatenilor. De aceea si foloseste termenul "legal, legiuit" si nu
termenul "crestinesc" sau alt sinonim al lui. Ceea ce este legal, nu este
neaparat si crestinesc. In fine, cel de-al treisprezecelea canon al Sfantului
Vasile cel Mare spune ca omorurile ce se fac in razboaie nu se socotesc ca
omoruri. Totodata, insa, pe cei ce ucid in razboaie ii opreste trei ani de la
dumnezeiasca impartasanie.
In intreaga istorie a Bizantului, razboaiele nu au avut doar caracter politic,
ci si religios. Aceasta s-a intamplat fiindca inamicii statului erau de obicei si
potrivnici Bisericii. Astfel ca apararea statului se intampla sa coincida cu
apararea Bisericii. Trebuie sa notam aici si conceptia aparte a bizantinilor
in privinta imperiului lor, si anume aceea conform careia il considerau stat
pazit de Dumnezeu. Conceptia aceasta a atribuit statului caracter sacru si
luptelor pentru apararea lui sens religios. In aceasta perspectiva se intelege
si rostul imnelor ce se canta in Biserica pana astazi pentru biruinta
imparatilor si apararea statului crestin de vrajmasii lui.
Stransa colaborare dintre stat si Biserica a estompat opozitia ei clara fata
de razboi, influentand totodata statul cu duhul ei pacificator. Pe de alta
parte, colaborarea Bisericii cu statul nu a desfiintat hotarele acestor doua
realitati, nici nu a dus Biserica la abandonarea principiilor ei. Cand
imparatul bizantin Nichifor Fokas (963-969) i-a cerut Bisericii sa
recunoasca drept mucenici pe soldatii ce sunt ucisi in razboaie, cererea nu I
i-a fost acceptata. Argumentul cu care patriarhul si cei dimpreuna cu el au
respins cererea imparatului a fost urmatorul: "Cum ar putea fi socotiti
mucenici, sau deopotriva cu Mucenicii, aceia care omoara si sunt omorati in
razboaie, pe care dumnezeiestile canoane ii supun pedepsei, trei ani
oprindu-i de la infricosatoarea si sfanta impartasire?".
In general se poate spune ca Biserica, imbratisand toate nivelurile vietii
umane, a urmat o tactica mai larga. In timp ce la nivelul primar al relatiilor
personale a condamnat absolut si categoric violenta si omorul, la nivelul de
ordin secundar al legilor si institutiilor statului a mentinut o pozitie
dialectica. Pe de o parte a condamnat razboiul si violenta, in vreme ce pe de
alta parte a aratat ingaduinta celor ce au participat la razboaie si au luptat
pentru binele comun. Este de la sine inteles, desigur, ca este vorba de
luptele din cadrul razboaielor de aparare, nu al celor de cotropire. Daca,
insa, in trecut se putea sustine ca razboiul, in ciuda caracterului sau
respingator si infricosator, servea oarecum si binelui comun, astazi aceasta
pare mai degraba cu neputinta.
Kant sustinea in celebrul sau tratat despre pacea eterna (Zum ewigen
Frieden) ca o asemenea pace intre state nu este utopica, ci posibila in linii
mari. Recomanda chiar modalitati concrete pentru realizarea ei si sublinia
obligatia morala pe care o au toti oamenii de a lucra in acest scop. In fine,
nasterea sociologiei a fost insotita de optimismul cu privire la desfiintarea
teoriilor despre razboi. S-a sustinut ca dezvoltarea industriala va face sa
dispara razboiul. Dar in istorie evenimentele au evoluat intr-o directie
diferita. Astfel ca, dimpotriva, tehnologia contemporana a intarit si mai mult
razboiul, facandu-l si mai infricosator, prin aceea ca i-a pus la dispozitie
mijloace uriase si puteri incredibile de distrugere. Dar chiar si numai
poluarile si catastrofele ecologice pe care razboiul le genereaza, cu
nesfarsitele lor urmari asupra sanatatii si vietii oamenilor, sunt suficiente
pentru a dovedi irationalitatea acestuia.
Pacea constituie astazi pentru om unica optiune, daca voieste sa
supravietuiasca. Spre deosebire de epocile anterioare, cand se putea
sustine, poate, ca razboiul reprezinta modalitatea ultima de solutionare a
diferendelor dintre state, astazi razboiul este absolut irational. Al treilea
razboi mondial nu poate insemna altceva decat distrugerea totala. Aceasta il
race din punct de vedere logic imposibil si fara rost. Dar ceea ce din punct
de vedere logic este imposibil si fara rost nu este absolut improbabil, nici
absolut exclus. De altfel acest lucru il arata si ultimele razboaie. De aceea
supravegherea si mentinerea pacii mondiale si impiedicarea razboiului sunt
astazi imperative majore.
Insa pacea nu se mentine atat prin efortul evitarii directe a razboiului, cat
prin grija eliminarii cauzelor care duc la el. Nedreptatea, violenta,
asuprirea, exploatarea, pauperizarea, desconsiderarea drepturilor omului,
dorinta dobandirii unei puteri si mai mari si a unei mai extinse autoritati
sunt factori care cultiva si pregatesc indelung conflictele si confruntarile
militare. Cu cat se intetesc aceste fenomene, cu atat sporeste amenintarea
razboiului si se reduc posibilitatile de evitare a lui. Pe de alta parte,
pregatirile de razboi si neincetat sporitele si modernizatele arsenale
militare este firesc sa duca vreodata la razboi. Cel putin aceasta o arata,
pana in zilele noastre, istoria.
Intr-o discutie intre monahi, cineva si-a intrebat interlocutorul: "Nu pot
intelege pentru ce Domnul nu da pace lumii...". Iar celalalt a raspuns: "Si
cum este cu putinta pacea deplina pe pamant, daca ramane fie si un singur
om cu rea voire?". O astfel de voire nu a incetat sa existe in lume. Iar
aceasta constatare constituie pentru crestinul constient un real impas.
Participarea crestinului la orice fel de razboi vine in vadita opozitie cu
credinta sa. Dar si tolerarea nedreptatii ce se face celor nevinovati este
culpabila. in cele din urma se dovedeste ca in lumea aceasta omul nu poate
trai autentic crestineste. De aceea singurul lucru pe care il poate face
crestinul este sa moara crestineste, mai precis, sa moara neincetat
crestineste, asa cum a facut Sfantul Apostol Pavel. Multi care
constientizeaza adevarul acesta, parasesc lumea murind fata de ea, mai
inainte de a ajunge la sfarsitul vietii lor, sau raman in lume, vazandu-i
impasurile ei si rugandu-se neincetat sa se dea "sfarsit crestinesc vietii" lor.
Reaua voire poate provoca mari distrugeri. Prin posibilitatile care exista in
epoca noastra, in special prin actuala tehnologie de razboi, prin armele de
distrugere in masa, dar si prin mijloacele de dezinformare in masa, lucrurile
se complica si mai mult si capata dimensiuni teroriste. indeosebi dupa
atacul terorist de la New York, la 11 septembrie 2001, s-a realizat o
importanta modificare in chiar notiunea razboiului, care desfiinteaza in
esenta conceptia clasica in legatura cu el. Totodata a fost scos in evidenta
terorismul ca raul cel mai mare, pentru a carui eliminare s-a cerut
mobilizarea militara a tuturor statelor care nu si-ar dori sa fie caracterizate
drept sustinatoare ale terorismului, si s-a pus in aplicare "razboiul
preventiv". Daca, insa, razboiul mai poate fi perceput de catre multi ca
masura ultima - in extremis - ce poate fi luata de catre politica, razboiul
preventiv ramane de neinteles.
Adevarata combatere a terorismului nu se face, insa, prin promovarea altei
forme de teroare, ci prin eliminarea cauzelor care i-au dat nastere. Dupa
cum corect s-a subliniat, daca vrem sa imputinam terorismul, exista o
modalitate simpla, care niciodata nu este pomenita. Este aceea de a inceta
sa mai participam la el.
Dar, in perspectiva crestina, lucrurile nu sfarsesc aici. Nu este suficient sa
nu participe cineva la razboi sau la terorism, ci este necesar si sa se
ingrijeasca de dreptate si de pace. Cu mult mai mult este necesar sa nu
procedeze la fapte de nedreptate si razbunare sterila, care sporesc raul. De
aceea, primul lucru de care este nevoie pentru combaterea razboiului si a
terorismului este autocritica si promovarea dreptatii si a pacii. Si deoarece
acestea, ca de altfel si toate lucrurile bune si rele, nu se pot realiza
impersonal, ci doar de persoane concrete, de aceea autocritica si ingrijirea
dreptatii si pacii se impun ca obligatii ale tuturor si ale fiecaruia in parte.
In Cugetarile sale Pascal noteaza: "Al meu, al tau... Iata obarsia si imaginea
uzurparii intregului pamant". Iar Sfantul Ioan Gura-de-Aur numeste
distinctia intre al meu si al tau "vorba rece", care ii dezbina pe oameni. Din
vorba aceasta rece pornesc, in cele din urma, razboaiele reci si cele incinse.
Pornesc toate revendicarile si uzurparile de pe pamant. Si cu cat mai mari
sunt uzurparile acestea si cu cat mai mult tind sa isi revendice intreaga
lume, cu atat mai putina omenie au in ele, cu atat mai mult omenia lor tinde
la zero.
In aceste cazuri liderii politici au, cu siguranta, o raspundere sporita,
pentru ca influenteaza si directioneaza in mare masura opinia publica. Dar
dincolo de acestia exista factorii impersonali sau multipersonali care
reprezinta interesele economice organizate sau alte interese si care
dicteaza planurile politice. In ciuda acestei situatii, nici fiecare membru al
societatii nu inceteaza de-a fi coresponsabil pentru ce se intampla in
ansamblu, dat fiind ca si liderii isi doresc de obicei, sa exprime prin pozitia
lor opinia publica, pe care se si straduiesc sa o afle prin diverse sondaje
publice.