Download - Genuri literare
Genul liric
Genul liric cuprinde operele literare caracterizate prin modalitatea directă a comunicării.
In Grecia antică, poemele cântate cu acompaniamentul lirei erau considerate lirice.
In general, genul liric acoperă creaţia numită poezie.
-primele forme de lirism: - vechi poezii egiptene cu caracter funerar elegiac;
- poemele ebraice de iubire din Cântarea cântărilor;
-poemele religioase din Psalmi;
-în contextul culturii greceşti se dezvoltă specii lirice importante: oda, elegia, imnul; forme lirice
confesive apar şi la poeţii latini - Ovidiu, Vergiliu, Catul;
-în secolul al XVI-lea are loc o structurare a genului liric în speciile cunoscute;
-treptat, se nuanţează sentimentele, emoţiile, ideile determinate şi exprimate direct în poezie
-o dată cu romanticii secolului, al XVI-lea (V.HUGO, LAMARTINE, A.de MUSSET,
PUŞKIN, LERMONTOV, COLERIDGE, BYRON, SHELLEY, GOETHE, SCHILLER SAU
V.ALECSANDRI, GRIGORE ALEXANDRESCU, M.EMINESCU)
-simboliştii interiorizează, ambiguizează sensurile poetice, cultivă stările vagi, nedefinite
-expresioniştii transpun în versuri nostalgia spre absolut, elanurile dionisiace, vitaliste ale
eului, dar şi agonia prăbuşirii sufleteşti,înstrăinarea omului modern, teroarea limitei şi a sfârşitului;
-esenţa liricului este starea sufletească, sentimentul;
- în funcţie de conţinutul poetic se identifică o varietate de creaţii lirice:
• Lirica cetăţii - cuprinde creaţii care oglindesc tablouri de viaţă socială;
- reflectare a realităţii contemporane poetului;
- oda, imnul, satira, epigrama* pamfletul
• Lirica intimă (erotică) - ilustrează trăiri profunde;
- iubirea-sentimentul fundamental în existenţa umană,dar şi tristeţea,
regretul, nostalgia, depărtarea de cei dragi, dezrădăcinarea;
- elegia, romanţa, cântecul
• Lirica peisagistă - exprimă vibraţia sufletului în faţa peisajului natural, armonia, integrarea
cosmică a eului, aspecte pitoreşti din viaţa omului
- pastelul, idila, pastorala
• Lirica de meditaţie (filozofică) - versurile filozofice exprimă profunzimea trăirii, a emoţiei;
Genul epic
Genul epic cuprinde totalitatea producţiilor literare care exprimă sub formă de naraţiune idei,
sentimente, acţiuni ale eroilor unor întâmplări reale sau imaginare,
-în versuri sau în proză;
-dezvăluie direct sau indirect aspecte ale realităţii;
-relatare obiectivă la persoana I (naratorul e şi personaj şi atunci textul va căpăta trăsături precum
subiectivitatea, autenticitatea, verosimilitatea, veridicitatea) sau a III-a; întâmplările sunt narate sau povestite;
-scriitorul este ca un „martor" sau o „voce" ce relatează desfăşurarea unor fapte;
-epicul:- poate nara întâmplări care se petrec de-a lungul mai multor generaţii, secole sau
milenii dar şi fapte petrecute în câteva ore;
-se poate deplasa în spatiu (călătoria în lună a lui Dionis din nuvela Sărmanul Dionis de Mihai
Eminescu);
-posedă continuitatea mişcării, a duratei şi a deplasării spaţiale;
-îmbină înfăţişarea comportării exterioare şi analiza stărilor interioare;
-prezintă numeroase personaje, individuale sau colective;
-prezintă acţiuni de amploare diferită, de aici decurgând specii literare diferite(schiţă, nuvelă,
povestire, roman etc);
-naraţiunea se poate asocia cu dialogul, descrierea sau monologul.
Curentele literare au imprimat prozei particularităţi diferite.
1. Proza clasică:- densitate de idei, structură echilibrată, limpezime, concizie, caracter
riguros al construcţiei sintactice, sobrietate şi eleganţă a limbajului;
- personaje tipice, plate, construite pe o singură trăsătură de caracter: avariţie, snobism,
demagogie, corupţie, linguşeală, nimicnicie etc.
- tendinţă moralizatoare
- compoziţie rotundă, simetrică, echilibrată
- naratorul este obiectiv, omniscient, impersonal
-naraţiunea se face la persoana a Hl-a
Reprezentanţi: Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul; Ioan Slavici, Moara cu noroc; Nicolae Filimon,
Ciocoii vechi şi noi.
2. Proza romantică: - bogăţie metaforică, varietatea şi adâncimea simbolurilor, caracter
liber al construcţiei perioadelor şi a frazei, culoare vie şi pitorească a limbajului;
- personajul romantic = figură excepţională om al antinomiilor, cu un
comportament neprevăzut, spectaculos, „monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate sau de răutate" (G.
Călinescu);
- descoperă fantasticul, miraculosul, magicul, visul, călătoria în ţinuturi exotice,
cosmicul, misterul, demonicul, infinitul spaţial şi temporal;
3. Prozapostmodernă:- o etapă de „tranziţie" spre o nouă literatură (Mircea Cărtărescu)
- preferinţa pentru proza scurtă, în care sunt surprinse realitatea cotidiană,
experienţa nemijlocită a vieţii, dinamica socială, dilemele individului;
- interes pentru mediile sociale marginale şi subterane,
fragmentarismul, grotescul, kitsch-ul, parodia, umorul, „stilul rafinat-plebeu";
- alternarea de registre şi tonuri narative, documentarismul, jocul convenţiilor
naratoriale, metatextualitatea.
Reprezentanţi: Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară,Tratament fabulatoriu;
Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăeş, Femeia în roşu.
4. Proza poetică:- la graniţa dintre liric şi epic;
- tendinţa spre o proză cu valenţe poetice (Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis)
- metafore sugestive, idei abstracte, sinestezii, pasaje descriptive ce abundă în epitete,
personificări, metafore, comparaţii;
- verbele sunt înlocuite de adjective şi substantive;
-expresivitatea e de natură poetică.
Genul dramatic
Genul dramatic cuprinde operele create spre a fi reprezentate pe scenă.
Textul dramatic:
-dimensiuni reduse
-valorifică dialogul şi monologul
-concizie temporală
-număr limitat de personaje şi tablouri
-surprinde parţial mişcarea sau evoluţia în timp
-accentul spre conflictul dramatic caracterizat prin intensitate şi concizie
-confruntare tensionată a caracterelor şi a concepţiilor despre lume, societate, univers
-se împleteşte subiectivitatea sau obiectivitatea viziunii
Specii dramatice:
' 1. tragedia
2. comedia
3. drama
4. melodrama
5. vodevilul
1. Tragedia
-caracterizată prin acţiune gravă şi deznodământ tragic
-numele provine de la grecescul „tragodia" fiind în relaţie cu serbările dionisiace, moment de frenezie
colectivă ritualică, exteriorizată în cântece şi dansuri;
- personaje puternice ce luptă cu forte superioare.
-tragedia antică ilustrează lupta omului cu fatalitatea, cu destinul implacabil; cuprindea un prolog, trei
episoade, un exod (partea finală, după care nu mai urmează corul antic ); se foloseau cântul, inflexiuni
melodice, dansul măştile.
Reprezentanţi: Eschil (Perşii, Prometeu înlănţuit), Sofocle (Antigona, Oedip rege), Euripide (Troienele).
-tragedia renascentistă - conflictul se mută în sufletul omului, ca ciocnire între voinţă şi pasiunile lui, între
impuls, aspiraţie şi conştiinţa propriilor limite. Persistă confruntări interumane sau cu o lume nedreaptă,
măcinată de egoism, sete de putere, bogăţie.
Opere: Regele Lear, Macbeth, Othello, Hamlet, Romeo şi Julieta.
-tragedia clasică franceză - respectă regula celor trei unităţi(de loc, de timp, de acţiune); conflictul e dat de
confruntarea raţiunii cu sentimentul.
Tragicul constă în prezenţa a două situaţii contradictorii, cu drept de existenţă ce conduc la un
deznodământ nefericit. Eşecul personajului este o pierdere a unei valori, dar şi o manifestare a grandorii
omeneşti în confruntarea cu destinul, cu fatalitatea, cu eroarea de judecată.
Spectacolul tragic- trezeşte mila, frica, neliniştea, aducând purificarea de propriile pasiuni josnice, este
„spectacolul unei mari nenorociri", „latura teribilă a vieţii"(Schopenhauer).
2. Comedia
-specie a genului dramatic în versuri sau în proză, prezintă întâmplări, personaje, moravuri într-o manieră ce
stârneşte râsul;
- acţiunea şi deznodământul sunt vesele, satirizează realităţi sociale şi slăbiciuni omeneşti;
-a apărut în Antichitate ca şi cântec de sărbătoare în procesiunle dionisiace;(Aristofan, Broaştele, Păsările;
Plaut, Terenţiu)
-cultivă varietatea, neprevăzutul, încurcăturile de situaţii; personajele se supun hazardului; -apar bucuria,
exaltarea prezentului;
-stilul este oral, cu expresii familiare obişnuite; personajele sunt oameni obişnuiţi, tipizaţi.
Etape în evoluţia comediei:
-comedia antică
-comedia Renaşterii (Machiavelli, Afiosto);
-commedia dell*arte , secolele XVI-XVII
-comedia clasică franceză: de caracter (Moliere, Avarul, Burghezul gentilom), de intrigă
(Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla, Nunta Iui Figaro);
-comedia engleză, amestec de farsă si parodie, de ironie şi de reflecţie filozofică la W.
Shakespeare(VisuI unei nopţi de vară, Cum vă place, îmblânzirea scorpiei)
In cultura română: Vasile Alecsandri(ciclul Chiriţelor), I. L. Caragiale, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, V. I.
Popa, Tudor Muşatescu, Aurel Baranga, Teodor Mazilu, Ion Băieşu. Nuanţe ale comicului:
o comicul bonom (de înţelegere);
o comicul spiritual(glume, jocuri de cuvinte);
o comicul buf (pantonimă, automatism);
o eroi-comicul (tratarea la modul eroic a personajelor derizorii);
0 tragicomicul;
o comicul ironic (opusul atitudinii sau părerii autorului/personajului);
o comicul umoristic(înţelegere pentru defectele omeneşti);
o comicul satiric(sancţionează abaterile morale);
Comicul se realizează prin: situaţii, caractere, moravuri, limbaj.
3.Drama
- în versuri sau în proză; are un conţinut grav, profund, cu elemente tragice, reflectă aspecte
sociale, istorice, mitice, psihologice, morale;
-este supusă convenţiilor, personajele sunt individualizate, tipice;
-implică acţiune, întâmplări, fapte susţinute printr-un conflict important;
În literatura română:
-drama istorică(B. P. Hasdeu, Răzvan şi Vidra; V. Alecsandri, Despot- Vodă)
-drama de idei ( Camil Petrescu, Jocul Ielelor, Suflete tari, Act veneţian)
-drama de inspiraţie mitologică (Lucian Blaga, Meşterul Manole, Zamolxe)
-drama socială (Paul Everac, Aurel Baranga)
-parabola cu accente dramatice (Marin Sorescu)
4.Melodrama
- specie apărută în secolul al XVIII-lea;
- „operă dramatică în care acţiunea complicată neverosimilă, cu scene pline de groază, alternează cu scene
comice, convenţionale, de un patetism violent" (Dicţionarul explicativ al limbii române);
- orice operă teatrala cu evenimente incredibile, violente şi stil artificial.
5. Vodevilul
- specie de comedie uşoară, cu elemente de farsă, în care textul este completat de cuplete cântate cu
acompaniament de orchestră;
- este legat de serbările populare(secolele XVIII-XIX) şi conţine incidente, eroi, situaţii absurde într-o
succesiune rapidă şi spectaculoasă a secvenţelor dramatice.