Genul liric

Genul liric cuprinde operele literare caracterizate prin modalitatea directă a comunicării.

In Grecia antică, poemele cântate cu acompaniamentul lirei erau considerate lirice.

In general, genul liric acoperă creaţia numită poezie.

-primele forme de lirism: - vechi poezii egiptene cu caracter funerar elegiac;

- poemele ebraice de iubire din Cântarea cântărilor;

-poemele religioase din Psalmi;

-în contextul culturii greceşti se dezvoltă specii lirice importante: oda, elegia, imnul; forme lirice

confesive apar şi la poeţii latini - Ovidiu, Vergiliu, Catul;

-în secolul al XVI-lea are loc o structurare a genului liric în speciile cunoscute;

-treptat, se nuanţează sentimentele, emoţiile, ideile determinate şi exprimate direct în poezie

-o dată cu romanticii secolului, al XVI-lea (V.HUGO, LAMARTINE, A.de MUSSET,

PUŞKIN, LERMONTOV, COLERIDGE, BYRON, SHELLEY, GOETHE, SCHILLER SAU

V.ALECSANDRI, GRIGORE ALEXANDRESCU, M.EMINESCU)

-simboliştii interiorizează, ambiguizează sensurile poetice, cultivă stările vagi, nedefinite

-expresioniştii transpun în versuri nostalgia spre absolut, elanurile dionisiace, vitaliste ale

eului, dar şi agonia prăbuşirii sufleteşti,înstrăinarea omului modern, teroarea limitei şi a sfârşitului;

-esenţa liricului este starea sufletească, sentimentul;

- în funcţie de conţinutul poetic se identifică o varietate de creaţii lirice:

• Lirica cetăţii - cuprinde creaţii care oglindesc tablouri de viaţă socială;

- reflectare a realităţii contemporane poetului;

- oda, imnul, satira, epigrama* pamfletul

• Lirica intimă (erotică) - ilustrează trăiri profunde;

- iubirea-sentimentul fundamental în existenţa umană,dar şi tristeţea,

regretul, nostalgia, depărtarea de cei dragi, dezrădăcinarea;

- elegia, romanţa, cântecul

• Lirica peisagistă - exprimă vibraţia sufletului în faţa peisajului natural, armonia, integrarea

cosmică a eului, aspecte pitoreşti din viaţa omului

- pastelul, idila, pastorala

• Lirica de meditaţie (filozofică) - versurile filozofice exprimă profunzimea trăirii, a emoţiei;

Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea producţiilor literare care exprimă sub formă de naraţiune idei,

sentimente, acţiuni ale eroilor unor întâmplări reale sau imaginare,

-în versuri sau în proză;

-dezvăluie direct sau indirect aspecte ale realităţii;

-relatare obiectivă la persoana I (naratorul e şi personaj şi atunci textul va căpăta trăsături precum

subiectivitatea, autenticitatea, verosimilitatea, veridicitatea) sau a III-a; întâmplările sunt narate sau povestite;

-scriitorul este ca un „martor" sau o „voce" ce relatează desfăşurarea unor fapte;

-epicul:- poate nara întâmplări care se petrec de-a lungul mai multor generaţii, secole sau

milenii dar şi fapte petrecute în câteva ore;

-se poate deplasa în spatiu (călătoria în lună a lui Dionis din nuvela Sărmanul Dionis de Mihai

Eminescu);

-posedă continuitatea mişcării, a duratei şi a deplasării spaţiale;

-îmbină înfăţişarea comportării exterioare şi analiza stărilor interioare;

-prezintă numeroase personaje, individuale sau colective;

-prezintă acţiuni de amploare diferită, de aici decurgând specii literare diferite(schiţă, nuvelă,

povestire, roman etc);

-naraţiunea se poate asocia cu dialogul, descrierea sau monologul.

Curentele literare au imprimat prozei particularităţi diferite.

1. Proza clasică:- densitate de idei, structură echilibrată, limpezime, concizie, caracter

riguros al construcţiei sintactice, sobrietate şi eleganţă a limbajului;

- personaje tipice, plate, construite pe o singură trăsătură de caracter: avariţie, snobism,

demagogie, corupţie, linguşeală, nimicnicie etc.

- tendinţă moralizatoare

- compoziţie rotundă, simetrică, echilibrată

- naratorul este obiectiv, omniscient, impersonal

-naraţiunea se face la persoana a Hl-a

Reprezentanţi: Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul; Ioan Slavici, Moara cu noroc; Nicolae Filimon,

Ciocoii vechi şi noi.

2. Proza romantică: - bogăţie metaforică, varietatea şi adâncimea simbolurilor, caracter

liber al construcţiei perioadelor şi a frazei, culoare vie şi pitorească a limbajului;

- personajul romantic = figură excepţională om al antinomiilor, cu un

comportament neprevăzut, spectaculos, „monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate sau de răutate" (G.

Călinescu);

- descoperă fantasticul, miraculosul, magicul, visul, călătoria în ţinuturi exotice,

cosmicul, misterul, demonicul, infinitul spaţial şi temporal;

3. Prozapostmodernă:- o etapă de „tranziţie" spre o nouă literatură (Mircea Cărtărescu)

- preferinţa pentru proza scurtă, în care sunt surprinse realitatea cotidiană,

experienţa nemijlocită a vieţii, dinamica socială, dilemele individului;

- interes pentru mediile sociale marginale şi subterane,

fragmentarismul, grotescul, kitsch-ul, parodia, umorul, „stilul rafinat-plebeu";

- alternarea de registre şi tonuri narative, documentarismul, jocul convenţiilor

naratoriale, metatextualitatea.

Reprezentanţi: Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară,Tratament fabulatoriu;

Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăeş, Femeia în roşu.

4. Proza poetică:- la graniţa dintre liric şi epic;

- tendinţa spre o proză cu valenţe poetice (Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis)

- metafore sugestive, idei abstracte, sinestezii, pasaje descriptive ce abundă în epitete,

personificări, metafore, comparaţii;

- verbele sunt înlocuite de adjective şi substantive;

-expresivitatea e de natură poetică.

Genul dramatic

Genul dramatic cuprinde operele create spre a fi reprezentate pe scenă.

Textul dramatic:

-dimensiuni reduse

-valorifică dialogul şi monologul

-concizie temporală

-număr limitat de personaje şi tablouri

-surprinde parţial mişcarea sau evoluţia în timp

-accentul spre conflictul dramatic caracterizat prin intensitate şi concizie

-confruntare tensionată a caracterelor şi a concepţiilor despre lume, societate, univers

-se împleteşte subiectivitatea sau obiectivitatea viziunii

Specii dramatice:

' 1. tragedia

2. comedia

3. drama

4. melodrama

5. vodevilul

1. Tragedia

-caracterizată prin acţiune gravă şi deznodământ tragic

-numele provine de la grecescul „tragodia" fiind în relaţie cu serbările dionisiace, moment de frenezie

colectivă ritualică, exteriorizată în cântece şi dansuri;

- personaje puternice ce luptă cu forte superioare.

-tragedia antică ilustrează lupta omului cu fatalitatea, cu destinul implacabil; cuprindea un prolog, trei

episoade, un exod (partea finală, după care nu mai urmează corul antic ); se foloseau cântul, inflexiuni

melodice, dansul măştile.

Reprezentanţi: Eschil (Perşii, Prometeu înlănţuit), Sofocle (Antigona, Oedip rege), Euripide (Troienele).

-tragedia renascentistă - conflictul se mută în sufletul omului, ca ciocnire între voinţă şi pasiunile lui, între

impuls, aspiraţie şi conştiinţa propriilor limite. Persistă confruntări interumane sau cu o lume nedreaptă,

măcinată de egoism, sete de putere, bogăţie.

Opere: Regele Lear, Macbeth, Othello, Hamlet, Romeo şi Julieta.

-tragedia clasică franceză - respectă regula celor trei unităţi(de loc, de timp, de acţiune); conflictul e dat de

confruntarea raţiunii cu sentimentul.

Tragicul constă în prezenţa a două situaţii contradictorii, cu drept de existenţă ce conduc la un

deznodământ nefericit. Eşecul personajului este o pierdere a unei valori, dar şi o manifestare a grandorii

omeneşti în confruntarea cu destinul, cu fatalitatea, cu eroarea de judecată.

Spectacolul tragic- trezeşte mila, frica, neliniştea, aducând purificarea de propriile pasiuni josnice, este

„spectacolul unei mari nenorociri", „latura teribilă a vieţii"(Schopenhauer).

2. Comedia

-specie a genului dramatic în versuri sau în proză, prezintă întâmplări, personaje, moravuri într-o manieră ce

stârneşte râsul;

- acţiunea şi deznodământul sunt vesele, satirizează realităţi sociale şi slăbiciuni omeneşti;

-a apărut în Antichitate ca şi cântec de sărbătoare în procesiunle dionisiace;(Aristofan, Broaştele, Păsările;

Plaut, Terenţiu)

-cultivă varietatea, neprevăzutul, încurcăturile de situaţii; personajele se supun hazardului; -apar bucuria,

exaltarea prezentului;

-stilul este oral, cu expresii familiare obişnuite; personajele sunt oameni obişnuiţi, tipizaţi.

Etape în evoluţia comediei:

-comedia antică

-comedia Renaşterii (Machiavelli, Afiosto);

-commedia dell*arte , secolele XVI-XVII

-comedia clasică franceză: de caracter (Moliere, Avarul, Burghezul gentilom), de intrigă

(Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla, Nunta Iui Figaro);

-comedia engleză, amestec de farsă si parodie, de ironie şi de reflecţie filozofică la W.

Shakespeare(VisuI unei nopţi de vară, Cum vă place, îmblânzirea scorpiei)

In cultura română: Vasile Alecsandri(ciclul Chiriţelor), I. L. Caragiale, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, V. I.

Popa, Tudor Muşatescu, Aurel Baranga, Teodor Mazilu, Ion Băieşu. Nuanţe ale comicului:

o comicul bonom (de înţelegere);

o comicul spiritual(glume, jocuri de cuvinte);

o comicul buf (pantonimă, automatism);

o eroi-comicul (tratarea la modul eroic a personajelor derizorii);

0 tragicomicul;

o comicul ironic (opusul atitudinii sau părerii autorului/personajului);

o comicul umoristic(înţelegere pentru defectele omeneşti);

o comicul satiric(sancţionează abaterile morale);

Comicul se realizează prin: situaţii, caractere, moravuri, limbaj.

3.Drama

- în versuri sau în proză; are un conţinut grav, profund, cu elemente tragice, reflectă aspecte

sociale, istorice, mitice, psihologice, morale;

-este supusă convenţiilor, personajele sunt individualizate, tipice;

-implică acţiune, întâmplări, fapte susţinute printr-un conflict important;

În literatura română:

-drama istorică(B. P. Hasdeu, Răzvan şi Vidra; V. Alecsandri, Despot- Vodă)

-drama de idei ( Camil Petrescu, Jocul Ielelor, Suflete tari, Act veneţian)

-drama de inspiraţie mitologică (Lucian Blaga, Meşterul Manole, Zamolxe)

-drama socială (Paul Everac, Aurel Baranga)

-parabola cu accente dramatice (Marin Sorescu)

4.Melodrama

- specie apărută în secolul al XVIII-lea;

- „operă dramatică în care acţiunea complicată neverosimilă, cu scene pline de groază, alternează cu scene

comice, convenţionale, de un patetism violent" (Dicţionarul explicativ al limbii române);

- orice operă teatrala cu evenimente incredibile, violente şi stil artificial.

5. Vodevilul

- specie de comedie uşoară, cu elemente de farsă, în care textul este completat de cuplete cântate cu

acompaniament de orchestră;

- este legat de serbările populare(secolele XVIII-XIX) şi conţine incidente, eroi, situaţii absurde într-o

succesiune rapidă şi spectaculoasă a secvenţelor dramatice.