UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE CÂMPULUNG
PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE
GESTIUNE
ANUL UNIVERSITAR 2018-2019
ECONOMIE MONETARA TITULAR CURS
LECT.UNIV.DR. NĂFTĂNĂILĂ CRISTINA ALINA
INTRODUCERE
Lucrarea intitulată Economie monetara își propune să prezinte într-o formă sintetică și
accesibilă aspecte privind moneda în cadrul sistemului economic în conexiune cu noțiunile referitoare
la credit și activitatea bancară.
În tratarea problematicii, s-a pornit de la necesitatea cunoașterii și înțelegerii conceptelor
referitoare la monedă și a funcțiilor acesteia, a noțiunilor privind sistemul monetar, creditul și
dobânda, băncile comerciale, sistemul de plăți precum și înţelegerea unor procese privind creditarea
agenţilor economici şi a populaţiei şi a modului de funcţionare a proceselor bancare de atragere de
depozite şi de acordare de credite, interpretarea corectă a unor idei referitoare la tendinţele actuale şi
viitoare ale activităţii bancare româneşti, europene şi internaţionale.
Obiectivele cursului
Cursul de Economie monetara îşi propune drept obiectiv principal să pregătească studenţii în
economie în scopul înţelegerii corecte a mecanismelor şi proceselor complexe din sistemul financiar
bancar naţional şi internaţional, astfel încât aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi abilităţile
prin care să se adapteze cerinţelor impuse de competiţia pe piaţă muncii.
Desigur, voi prezenta o serie de aspecte teoretice legate de rolul şi funcţiile monedei, cererea și
oferta de monedă, crearea liberă de monedă, piața monetară și politica monetară, despre credit și
dobândă, bănci comerciale și instituțiile de credit, sistemul de plăți și riscuri asociate, integrarea
monetară europeană și Sistemul Monetar Internațional (SMI).
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:
- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor referitoare monedă în cadrul economiei, sistemul
monetar, creditul și dobânda, băncile comerciale, sistemul de plăti,
- înţelegerea unor procese privind creditarea agenţilor economici şi a populaţiei, modul de
funcţionare a proceselor bancare de atragere de depozitelor şi de acordare a creditelor;
- interpretarea corectă a unor idei referitoare la tendinţele actuale şi viitoare ale activităţii bancare
româneşti, europene şi internaţionale.
- formarea şi dezvoltarea unor atitudini pozitive, responsabile făţă de muncă într-o instituţie
bancară sau la un agent economic care intră în relaţii cu sistemul bancar.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,
software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul
convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi
participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor
predate.
Structură cursului
Cursul este compus din 11 unităţi de învăţăre:
Unitătea de învăţăre 1. MONEDA IN CADRUL ECONOMIEI (2 ORE) Unitătea de învăţăre 2. CIRCULAȚIA MONETARĂ ȘI ECHILIBRUL MONETAR (2
ORE) Unitătea de învăţăre 3. CEREREA SI OFERTA DE MONEDA (2 ORE) Unitătea de învăţăre 4. CREAREA LIBERĂ DE MONEDĂ (FREE BANKING)
(4 ORE) Unitătea de învăţăre 5. CREDITUL SI DOBANDA (4 ORE) Unitătea de învăţăre 6. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI
BANCAR (2 ORE) Unitătea de învăţăre 7. SISTEMUL DE PLATI SI RISCURI ASOCIATE (2 ORE) Unitătea de învăţăre 8. PIATA MONETARA (2 ORE) Unitătea de învăţăre 9. POLITICA MONETARA- (4 ORE) Unitătea de învăţăre 10. INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA (2 ORE) Unitătea de învăţăre 11. SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL (2 ORE)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi
dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz, după
tematica de mai jos:
1. Rolul Băncii Naționale a României în vederea adoptării monedei euro
2. Participarea FMI la rezolvarea crizelor economice
3. Politica monetară şi influenţa asupra creditului în economie
Bibliografie obligatorie:
1.Gheorghe Manolescu- ”Monedă și credit”, Editura Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2001
2.Gheorghe Manolescu - Moneda și politicile monetare, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006,
3.Dardac, Nicolae, Barbu, Teodora - Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2005
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de întrebări și probleme tip grile.
Unitatea de învăţare 1
MONEDA ŞI ROLUL EI ÎN ECONOMIE
Cuprins
1.1. Cuvinte cheie
1.2. Competenţele unităţii de învăţare:
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definirea monedei
1.3.2. Funcțiile monedei
1.3.3. Puterea de cumpărare a monedei
1.3.4. Convertibilitatea monetară
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Cuvinte cheie
Formele istorice ale monedei, putere de cumpărare,
tendința de dematerializare, convertibilitatea monedei
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
definirea conceptului de monedă;
recunoaşterea funcţiilor si caracteristicilor acesteia;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor propuse
Timpul alocat unităţii: 2 ore
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definirea monedei
Definiţie: Moneda era considerată un semn bănesc, o piesă de
formă rotundă confecţionată din metal, de o anumită greutate care era
utilizată ca mijloc de circulaţie, mijloc de plată, iar în unele cazuri şi ca
mijloc de tezaurizare.
Odată cu progresul economico-social al omenirii, moneda a
cunoscut noi forme de reprezentare astfel încât până în prezent nu s-a
realizat o definire completă şi reală a acestui concept. Denumirea de
monedă provine din timpul Imperiului Roman, de la monetăria romană
care era situată lângă Templul zeiţei Junon Monedă. Primele semne
monetare au apărut, potrivit specialiştilor, în sec. VII-lea î. H. în statul
antic Lidia din Insulele Egee şi în China.
Iniţial, monedele erau bătute de către preoţi, iar în Evul mediu de regi, de
către căpeteniile feudale.
Formarea statelor naţionale a permis ca baterea monedelor să se
facă de către stat, ea devenind un atribut al puterii statele.
Pe teritoriul ţării noastre se pare că folosirea primelor monede autohtone a
avut loc încă din sec. V-VI î.H., purtau denumirea de DRAHME, erau
confecţionate din argint şi erau bătute în oraşul pontic Histria.
Moneda a apărut încă din antichitate ca urmare a cerinţelor
dezvoltării schimburilor consacrate, ca mijlocitor al acestora şi care în
economia contemporană pare de neînlocuit.. Moneda este cel mai lichid
activ care poate fi schimbat direct şi imediat cu altul.
Moneda este un bun indirect ce reprezintă un drept de creanţă,
un bun cu proprietăţi formale şi substanţe recunoscute prin uzanţă sau
lege.
1.3.2. Funcțiile monedei
1) Moneda, ca instrument de schimb sau de trezorerie;
2) Moneda, mijloc de tezaurizare;
3) Moneda, etalon al valorii;
4) Moneda, instrument de plată.
1) Această funcţie poate fi analizată fie insistând asupra caracterului
universal, ca instrument al tranzacţiei, fie dezvoltând rolul finanţator al
monedei pentru că moneda reprezintă singurul mijloc de a cumpăra
bunuri şi servicii. Prin această funcţie, moneda foloseşte unei mai rapide
circulaţii a mărfurilor.
Prin rolul ei determinant de mijloc de schimb, moneda poate fi înlocuită
cu bunuri şi servicii ai căror proprietari sunt dispuşi să le cedeze în
schimbul unei sume de bani. Folosirea monedei ca echivalent general
fluidizează schimburile, permite accelerarea procesului de specializare a
producţiei şi contribuie la creşterea eficienţei economice.
2) Funcţia clasică a monedei de o importanţă deosebită pentru
conservarea valorii, folosirea modei ca mijloc de tezaurizare este posibilă
datorită proprietăţilor monetare. În perioada circulaţiei metalice, stocarea
monedei nu era de regulă afectată de modificarea puterii de cumpărare.
În perioada modernă şi contemporană, păstrarea ca atare a monedei
manuale este mai riscantă atât din cauza calităţii inferioare a monedei, cât
şi a tendinţei generale de reducere a puterii de cumpărare a monedei.
Tezaurizare nu trebuie înţeleasă doar în sensul strict al cuvântului în
forma ei clasică a stocării de numerar ci şi ca instrument de tezaurizare
prin care funcţionează şi disponibilul din contul curent. Tot prin
tezaurizare se mai poate înţelege investiţia deţinătorilor de monedă în
titluri financiare.
3) Prin această funcţie se înţelege că unitatea monedei serveşte ca
instrument de evaluare a mărfurilor şi permite compararea acestora din
punct de vedere al valorii lor economice. Unitatea monetară este folosită
şi pentru exprimarea indicatorilor valorii (profitul, PIB, salariul mediu pe
economie).
4) Datorită lichidităţii sale, moneda poate fi folosită nu doar ca instrument
de plată folosit pentru achitarea unor obligaţii.
Funcţionarea monedei ca instrument de plată presupune exercitarea
simultană a funcţiei de instrument de schimb şi etalon al valorii.
Obligaţiile sunt consemnate valoric şi atunci moneda funcţionează ca
etalon al valorii (şi achitate prin transfer de numerar sau monedă
scripturală) caz în care moneda îşi îndeplineşte funcţia de mijloc de plată
ca şi în cazul achitării unor impozite şi taxe.
1.3.3. Puterea de cumpărare a monedei
Puterea de cumpărare a monedei este variabilă deoarece valoarea
bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate cu această cantitate nu este
constantă din cauza variaţiilor, condiţiilor conjuncturale ale pieţei.
PCB – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată
cu o unitate monetară la un anumit moment dat.
PCB este reciproca unui indice de preţ. În general indicii de preţ utilizaţi
sunt de 3 tipuri:
a) Indici specifici (fac referire la un anumit sector economic unde
ritmul modificării de preţuri poate afecta nivelul general al
preţurilor);
b) Indicele general al preţurilor (reuneşte într-o expresie finală
produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale economiei);
c) Indici de consum în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei
PCB cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii.
Se includ şi indicii preţurilor de consum, foarte important prin construcţia
lor le determină puterea de cumpărare.
1.3.4. Convertibilitatea monetară
În evoluţia sa de la forma sa iniţială la mecanismul său actual,
convertibilitatea a cunoscut transformări succesive în funcţie de natura
etalonului monetar care a stat la baza sistemelor monetare:
a) Convertibilitatea în aur-argint - apariţia convertibilităţii era legată de
emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor în locul metalului
monetar (aur şi argint).
Caracteristica principală a acestui tip de convertibilitate prepune existenţa
unui depozit de aur administrat de Banca de Emisiune a cărei mărime
reprezintă 25-40% din cantitatea de bancnote existente în circulaţie.
b) Convertibilitatea în aur-devize - se realizează în valută convertibilă în
aur, acest etalon presupune existenţa cel puţin a unei monede convertibile
în aur care să servească la convertirea celorlalte monede naţionale. În mod
practic convertibilitatea constă în dreptul deţinătorului de monedă
naţională de a solicita băncii emitente moneda altei ţări la cursul oficial şi
de dispune liber de sumele obţinute.
Pentru funcţionarea acestui mecanism era necesar ca Banca de Emisiune
să-şi constituie o rezervă monetară în structura căreia ponderea principală
o deţinea rezerva de valută.
c) Convertibilitatea actuală a monedei naţionale
Generalizarea cursurilor flotante a condus la renunţarea convertirii
oficiale în condiţiile în care prin aceasta se înţelege preschimbarea unei
monede cu alta la un curs oficial sau la un curs cunoscut.
Din momentul în care o asemenea convertire nu mai este posibilă decât la
costul pieţei, convertirea oficială dispare ca obligaţie a autorităţii
monetare.
Procedând la analiza convertibilităţii actuale putem desprinde următoarele
trăsături distincte de cele specifice convertibilităţii clasice:
- convertibilitatea actuală se bazează pe puterea de cumpărare în
care fiecare economie garantează emisiunea şi circulaţia
monedei sale naţionale, gama de bunuri şi servicii ce pot fi
procurate în orice moment cu moneda respectivă. Emisiunea
monetară are ca acoperire atât oferta de bunuri şi servicii pe
care o economie o poate realiza, cât şi rezervele de valută şi de
aur pe care le deţine respectiva economie.
- pentru ca moneda unei ţări să capete statutul de monedă
convertibilă, economia în cauză trebuie să asigure un nivel
relativ stabil a monedei sale naţionale, competitivitate calitativă
şi de preţ pentru bunurile exportate, echilibrarea balanţei de
plăţi externe, eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei sale
de către rezidenţi şi nerezidenţi în operaţiunile curente şi pe
termen lung şi inclusiv folosirea unui singur curs de schimb
pentru toate tipurile de operaţiuni; - faţă de convertibilitatea clasică, cea actuală este, în general,
îngrădită de o serie de restricţii, în cele mai multe ţări, convertibilitatea actuală se referă numai la sumele destinate plăţilor curente şi nu şi la operaţiuni destinate transferurilor de capital, de astfel fiecare ţară subordonează convertibilitatea unei anumite politici monetare menite să protejeze interesele naţionale;
În timp ce convertibilitatea clasică avea trăsături universal valabile, cea actuală are foarte multe forme specifice de manifestare. Din acest punct de vedere convertibilitatea cunoaşte mai multe forme:
- convertibilitate deplină – este nelimitată şi se constituie ca un privilegiu al unui număr restrâns de monede naţionale (euro, liră sterlină, yen japonez, dolarul american);
- convertibilitate externă – în acest caz intervine o serie de restricţii, operaţiile de convertire pentru moneda cu acest statut sunt permise numai rezidenţilor;
- convertibilitate limitată – în această situaţie intervin restricţii atât în ce priveşte suma, scopul cât şi persoana deţinătoare.
Conţinutul actual al convertibilităţii este rezultatul unei schimbări a raţiunii pentru care o ţară înţelege să adopte şi să menţină această măsură.
Convertibilitatea nu mai reprezintă un factor psihologic şi nici un mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe, fiecare ţară având capacitatea să preschimbe propria monedă în orice altă monedă, să cumpere şi să vândă pe orice piaţă după cum dictează necesităţile. Fiecărui stat îi este proprie o anumită dimensiune a cursului la un anumit moment care să se exprime optim în sensul intereselor sale, raportul dintre moneda naţională şi altă monedă dată. În relaţiile de curs monetar poate fi subevaluată sau supraevaluată, situaţie în care fiecare în parte putând fi neconvertibile. Subevaluarea monedei naţionale în relaţiile de curs poate fi avantajoasă, iniţial aducând o creştere a competitivităţii mărfurilor naţionale. Ulterior, când subevaluarea creşte, situaţia devine nefavorabilă deoarece implică vânzarea la preţuri nerecuperatorii a mărfurilor naţionale şi deci exportul va deveni neperformant. Supraevaluarea monedei naţionale în cursurile de schimb duce la creşterea relativă a preţurilor mărfurilor naţionale pe terţe pieţe şi scade potenţialul competitiv, astfel devine evident că o anumită dimensionare a cursului trebuie să fie menţinută pentru a asigura apărarea intereselor monedei naţionale.
Această susţinere a cursului monedei naţionale se realizează de către
guverne cu sprijinul Băncilor Centrale.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
Moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua
plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi
şi totdeauna pentru a regla (stinge, achita) datoriile generate de schimbul de mărfuri.
In evoluţia sa istorică moneda a avut tendinţă de dematerializare. îmbrăcând diverse forme,
de la moneda marfă, creată datorată inconvenientelor trocului, către moneda electronică, tranzitând
prin moneda metalică (cu valoare intrinsecă) şi moneda bancară (fiduciară şi scripturală).
Formele evolutive ale monedei au determinat o transformare, o adecvare a semnelor monedei,
acestea putându-se clasifica după diverse criterii, precum:
a) criteriul forma de existenţă a monedei: monedă materială (metalică şi de hârtie) şi moneda
de cont sau scripturală (în exprimarea sa contemporană, moneda electronică);
b) criteriul emitentului: moneda-aur, creată de agenţii economici prin convertirea aurului în
moneda-aur; moneda de tezaur; moneda bancară (fiduciară şi scripturală);
c) criteriul valorii intrinseci: moneda cu valoare integrală şi moneda-semn; Evoluţia monedei relevă
funcţilei definitorii ale acesteia: moneda, intermediar al schimburilor, schimburi divizate în vânzare
şi cumpărare; moneda măsură a valorilor, exprimată prin preţuri; moneda instrument de rezervă a
valorii, prin prezervarea valorii monedei (mijloc de tezaurizare).
Realizarea acestor funcţii presupune că moneda este imediat convertibilă într-un bun sau
serviciu, dispunând de o lichiditate absolută, reprezentând lichiditatea prin excelenţă.
Activele care funcţionează ca monedă au nouă caracteristici, care în parte sunt specifice şi
celorlalte active financiare, şi anume: accecptabilitatea, stabilitatea, raritatea, portabilitatea,
durabilitatea, divizibilitalea, legalitatea, recunoaşterea, uniformitatea.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Cum se definește moneda?
2. Care sunt funcțiile monedei?
3. Ce este puterea de cumpărare a monedei?
4. Care sunt formele convertibilității monetare?
Teste de evaluare/autoevaluare asemănătoare celor de la examen
1. Delimitarea monedei de alte active financiare se face conform următoarelor criterii:
1) randamentul;
2) operativitatea;
3) divizibilitatea;
4) lichiditatea;
5) convertibilitatea.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2;
b) 1, 3;
c) 1, 4;
d) 1, 5.
2. Tipurile de sisteme monetare sunt:
1) bimetalist (aur şi argint);
2) monometalist (aur);
3) monometalist (argint);
4) putere de cumpărare.
Este valabilă combinaţia: a. 1, 2, 3;
b. 1, 2, 4;
c. 2, 3, 4;
d. 1, 3, 4.
3. În evolutia istorica tendinta definitorie a monedei este de :
a. bancarizare;
b. dematerializare;
c. informatizare;
d. dezaurizare;
e. devalorizare
4. Despre moneda bancara se poate afirma urmatoarele:
a. este o moneda fictiva;
b. este un semn arbitrar;
c. constituie un etalon metric;
d. are un curs fortat;
e. poate fi o moneda cos.
Alegeti varianta incorecta de raspuns dintre cele enumerate mai sus.
5. Pentru a fi acceptata de catre toti moneda trebuie sa se bazeze primordial pe:
a. stabilitate;
b. autoritate;
c. încredere;
d. transferabilitate.
e. divizibilitate
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Unitatea de învăţare 2
CIRCULAȚIA MONETARĂ ȘI ECHILIBRUL MONETAR
Cuprins
2.1. Cuvinte cheie
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Circulația monetară și masa monetară
2.3.2. Agregatele masei monetare
2.3.3. Inflația
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
2.1. Cuvinte cheie
Masa monetară, viteza de rotație a banilor, agregate monetare,
echilibru monetar
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
definirea masei monetare
definirea vitezei de rotație a banilor
prezentarea agregatelor monetare
înțelegerea modului de manifestare a echilibrului monetar în strânsă
corelație cu echilibrul real
aplicarea informatiilor prezentate în rezolvarea testelor propuse
Timpul alocat unităţii: 2 ore
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Circulația monetară și masa monetară
Circulatia monetara presupune miscarea banilor in fazele circuitului
economic.
Pe piata în permanență se găseste un anumit volum de semne bănesti si de
bani scripturali a carui marime depinde de volumul marfurilor si serviciilor
din economie, volum care e influentat de cerere si oferta.
Masa monetară reprezinta ansamblul mijloacelor monetare care sunt
necesare efectuării tuturor plăților existente la un moment dat în economie.
În afara de volumul de marfuri si servicii masa monetară este influențată
și de viteza de rotație a banilor, de nivelul fiscalității, de politica de credite,
precum și de volumul mărfurilor din import.
Viteza de rotație a banilor exprima numarul de tranzactii la care serveste
o unitate monetara într-o perioadă de timp determinată. Reglarea circulatiei
monetare se realizează prin intermediul acestui indicator.
Suma de bani necesara circulatiei este determinata de suma preturilor si
serviciilor care sunt vandute + suma mărfurilor și serviciilor scadente , din
care se scad suma prețurilor mărfurilor luate pe credit + suma mărfurilor
compensate.
În structura sa, masa monetară are urmatorul conținut:
a) Disponibilitățile monetare (bilete de banci, moneda divizionară,
depozite la vedere)
b) Disponibilitati cvasimonetare (depozite la termen, conturi de
economii, bonuri ale instituțiilor specializate)
c) Sursele de constituire a masei monetare reprezentate de aur și devize,
de credite acordate economiei și credite acordate tezaurului.
2.3.2. Agregatele masei monetare
Agregatele monetare sunt mărimi definite de autoritatea monetară care
servesc drept suport a politicii monetare, în particular pentru pentru
supravegherea creșterii mijloacelor de plată.
Agregatele masei monetare - există următoarele tipuri de agregate
monetare (notate cu M0 M1, M2, M3 şi L):
- M0 reflectă moneda primară (baza monetară)
- M1 reprezintă masa bănească în sens restrictiv și cuprinde numerarul
în circulație, moneda de cont și mijloace în decontare
- M2 = M1 + cvasimoneda
Cvasimoneda reprezintă depozitele la termen constituite la bănci,
echivalentul în lei al depozitelor în valută ale rezidenților etc.
- M3 (lichiditatea totală) = M2 + alte active lichide
- L regrupat cu M3 înglobează titluri emise pe termen mediu și lung
negociabile și care pot fi rapid sau mai lent transformate în
lichidități.
Potrivit orientărilor monetariste, adică având în vedere relaţia relativ stabilă
între valoarea lichidităţilor şi PIB se urmăreşte armonizarea în acest sens a
creşterii regulate a lichidităţilor, viteza de circulaţie a monedei şi rata de
creştere a preţurilor.
2.3.3. Inflația
Inflaţia – este expresia unor dezechilibre care se manifestă prin
creşterea vertiginoasă, generalizată şi continuă la intervale foarte mici al
preţurilor şi prin reducerea sensibilă a puterii de cumpărare a unităţii
monetare, urmată de deprecierea şi devalorizarea monetară.
Nu orice creştere de preţuri reprezintă inflaţia. În cazul în care o
cauză izolată şi fortuită provoacă creşterea preţurilor pentru o lună sau chiar
două luni, nu reprezintă inflaţie, ci doar o tensiune a preţurilor.
De exemplu: În cazul unei secete, o creştere a tarifelor publice sau a
taxelor poate determina o explozie de scurtă durată a preţurilor, acest
fenomen nefiind auto-întreţinut.
II. Tipurile de inflaţie
1. Inflaţia latentă (rampantă sau târâtoare), acest tip se
caracterizează printr-o creştere lentă a preţurilor, în general cu 3-
4% pe an;
2. Inflaţia deschisă – preţurile şi tarifele se majorează anual cu 5%
până la 10%;
3. Inflaţia declarată – preţurile şi tarifele cresc de la 10% până la
15% pe an
4. Inflaţia galopantă – preţurile şi tarifele cresc peste 15%
5. Hiperinflaţia – este cea mai periculoasă formă a inflaţiei şi se
caracterizează prin faptul că preţurile şi tarifele cresc considerabil
la intervale de timp foarte mici şi chiar de la o zi la alta
6. Stagflaţia – este o consecinţă a unei inflaţii îndelungate şi constă
în coexistenţa inflaţiei cu stagnarea economică (în cazul în care
nu se înregistrează o creştere economică notabilă)
7. Sumflaţia – coexistenţa inflaţiei cu recesiunea economică
8. Deflaţia – reprezintă procesul de retragere din circulaţie a unei
părţi din masa monetară existentă.
Deflaţia poate fi:
- monetară (prin operaţiunea de open-market) – vânzarea-
cumpărarea titlurilor de valoare
- fiscală (creşterea taxelor şi impozitelor)
- de credit (prin creşterea ratei dobânzii)
III. Cauze ale inflației: Procesul declanşării, perpetuării şi agravării inflaţiei poate fi explicat
prin luarea în considerare a mai multor cauze şi fenomene care se înlănţuie,
se influenţează reciproc şi duc la o creştere sensibilă a preţurilor mărfurilor
şi a tarifelor serviciilor.
Inflaţia este determinată de un complex de cauze:
A) Cauze interne:
a) cauze economice
b) cauze monetare
c) cererea şi oferta de mărfuri şi servicii
În funcţie de aceste cauze, specialiştii disting:
- inflaţie monetară;
- inflaţie prin costuri;
- inflaţie prin creşterea cererii de mărfuri şi servicii
B) Cauze externe
a) Inflaţia importată se manifestă prin circulaţia valutelor şi devizelor
dintr-o ţară în alta fără un control riguros, alături de moneda naţională, care
se devalorizează în continuum, se măreşte nevoia de monedă autohtonă
peste masa monetară disponibilă ducând astfel la operaţii speculative.
Elementele care provoacă inflaţia
O cauză care generează şi menţine procesul inflaţionist o
constituie programele economice distonante şi nepopulare
adoptate de guvernanţi, care sunt urmate de şocuri în producţie,
fapt ce determină intrarea în criză a unuia sau a altuia dintre
sectoarele economiei naţionale; (cauze la noi: liberalizarea
preţurilor după ’90, FMI, 1997 – Bancorex)
Creşterea sensibilă a creditului duce la un dezechilibru între
cererea de bunuri de consum şi oferta reală de astfel de bunuri,
face să crească bunurile pe piaţă din cauza sporirii masei
monetare în circulaţie şi să se reducă puterea de cumpărare a
salariilor;
Dezechilibrul profund şi de durată dintre cerere şi ofertă este o
altă cauza;
O altă cauză este liberalizarea preţurilor în condiţiile de profundă
criză economică şi penuria excesivă de produse pe piaţa internă;
O altă cauză o reprezintă cerinţa financiară exagerată şi urgentă
a statului impusă de o administraţie tot mai greoaie şi birocratică,
complicată;
Creşterea necontrolată a cheltuielilor publice care se finanţează
prin deficite bugetare, duce la inflaţie, deoarece cererea creşte
faţă de ofertă;
În anumite situaţii, inflaţia mai poate fi provocată în mod
conştient prin politica monetară a guvernului ţării, promovată
prin Banca Naţională, fiind considerată ca o terapie de şoc pentru
a se reglementa o anumită situaţie economico-socială;
O altă cauză a inflaţiei este auto-finanţarea agenţilor economici;
Dorinţa patronilor de a realiza un profit tot mai mare, reprezintă
o altă cale de manifestare inflaţiei;
Evoluţia structurii consumului populaţiei;
Inflaţia mai poate avea şi anumite cauze de ordin psihologic,
interne şi internaţionale, de comportament al populaţiei şi al
agenţilor economici, care de teama creşterii preţurilor
achiziţionează o cantitate tot mai mare de mărfuri, cererea se
intensifică, iar vânzătorii cresc preţurile.
Consecinţele economice-sociale ale inflaţiei
Sunt examinate prin prisma reducerii considerabile a puterii de cumpărare a
banilor. Reducerea puterii de cumpărare a banilor este cunoscută sub
numele de depreciere monetară.
Prin depreciere şi devalorizare a banilor, inflaţia elimină o parte a
resurselor materiale acumulate, asigurând valorificarea la o rată normală a
capitalului rămas în circuitul activ.
Inflaţia duce la o redimensionare periodică a raportului dintre
timpul de muncă necesar şi timpul de supramuncă dintre volumul
de muncă din sfera producţiei materiale şi cel din sfera prestărilor
de servicii.
O consecinţă a inflaţiei o reprezintă influenţa negativă asupra
procesului economisirii care se reduce considerabil.
Inflaţia este un proces care avantajează pe debitori şi
dezavantajează pe creditori.
O altă consecinţă a inflaţiei se manifestă prin tendinţa de scădere a
producţiei, întrucât producătorii vor constatat că realizează
profituri mari ca urmare a creşterii preţurilor, dar aceste avantaje
sunt numai aparenţe, deoarece continuarea acestei stări de lucruri
duce la faliment, pentru că profiturile obţinute pot ascunde o
anumită pagubă, amortismentul fiind calculat şi inclus în costuri
prin aplicarea normelor de amortizare asupra preţului care au fost
achiziţionate mijloace fixe, preţuri care în timp cresc
considerabil.
Aprecierea generală şi unanimă este că inflaţia de mari proporţii constituie
un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale.
Inflaţia afectează grav corelaţiile dintre preţurile mărfurilor şi face
imposibilă efectuarea calculelor de eficienţă a activităţii economice.
O altă consecinţă gravă a inflaţiei cu mari implicaţii ulterioare este
aceea că descurajează investiţiile productive de lungă durată şi
orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative imediate.
Cu privire la investiţii, unii economişti susţin că inflaţia
favorizează şi intensifică procesul investiţional. Ţinând seama de
complexitatea şi de numărul factorilor care influenţează şi
facilitează investiţiile, marea majoritate a agenţilor economici
apreciază că au perspective mai sigure privind investiţiile în
viitor.
O altă consecinţă a inflaţiei este deprecierea şi devalorizarea
monedei naţionale, duce la creşterea cursurilor de schimb al
valutelor străine cu efecte negative pentru dezvoltarea social-
economică a ţării cu monede neconvenţionale.
Inflaţia generează şi extinde şomajul.
Cea mai gravă consecinţă a inflaţiei este redistribuirea veniturilor
şi a patrimoniilor întri feritele categorii sociale.
Măsuri antiinflaţioniste
În perioada inflaţiei, agenţii economici şi categoriile sociale ale populaţiei
caută să se adapteze situaţiei existente, comportându-se în maniere variate
faţă de o formă sau alta a inflaţiei.
Unii agenţi economici pot face faţă mai bine presiunii inflaţioniste şi au
şanse să câştige mult şi rapid în lupta cu concurenţii fără să depună eforturi
pentru a produce mai mult şi mai bine.
Mulţi alţi agenţi economici nu pot face faţă luptei de concurenţă în
condiţiile inflaţiei, înregistrează pierderi ajungând chiar în stare de faliment.
Lupta pentru combaterea inflaţiei necesită luarea unui ansamblu de măsuri
economice, monetare financiare şi chiar administrative.
În domeniul economic este necesar să se întreprindă măsuri ferme pentru
formarea dezechilibrelor economico-sociale.
Combaterea inflaţiei poate avea loc prin reducerea cererii şi
descurajarea consumului unor mărfuri deficitare, ca şi prin
revitalizarea cererii pentru produsele care se pot substituii
produselor deficitare.
O altă cale economică de combatere a inflaţiei este controlul
preţurilor exercitat de către stat care are efect asupra profiturilor;
Concomitent este necesară stimularea concurenţei între agenţii
economici în vederea influenţării preţurilor de pe piaţa
economică liberă.
În domeniul monetar
Este necesar ca organismele financiar-bancare şi autoritatea statală
să readucă în depozitele băncii de emisiune cantitatea de monedă
excedentară existentă pe piaţa monetară;
O altă măsură monetară poate fi atragerea economiilor băneşti ale
populaţiei la instituţiile de credit şi transformarea lor în capitale
active şi productive;
În domeniul monetar, se mai pot lua următoarele măsuri: deflaţia,
revalorizarea şi stabilizarea monetară.
Deflaţia – reprezintă restrângerea masei monetare aflate în circulaţie şi o
mic creştere economică.
Revalorizarea banilor – este operaţiunea legală de reîntoarcere a monedei
naţionale la paritatea pierdută şi întărirea cursului oficial în raport cu alte
valute.
Stabilizarea monetară cuprinde totalitatea măsurilor radicale şi energice
întreprinse de stat şi organismele financiar-bancare pentru restabilirea
puterii de cumpărare şi pentru asigurarea stabilităţii cursului monedei
naţionale.
În domeniul financiar de impun următoarele măsuri:
Micşorarea şi eliminarea deficitelor bugetului de stat şi al
bugetelor locale, obţinerea de excedente bugetare, reducerea
datoriei publice, diminuarea cheltuielilor publice, încasarea de
impozite pe taxe etc.
Stabilirea şi încasarea unor impozite echitabile pe salarii;
Impozite pe drepturile de autor şi pe veniturile agricultorilor;
Măsuri administrative;
supravegherea şi controlul strict al preţurilor şi
tarifelor;
blocarea (îngheţarea) preţurilor;
plafonarea creşteri salariilor şi a altor venituri pentru
o anumită perioadă de timp.
Inflaţia poate fi combătută şi prin unele măsuri de dirijism economic, cum
ar fi:
îngheţarea preţurilor şi a tarifelor;
reducerea acestora;
diminuarea (îngheţarea) salariilor şi a altor
venituri ale cetăţenilor;
restrângerea unor avantaje de ordin social.
În concluzie, frânarea şi combaterea inflaţiei se pot realiza prin:
- sporirea, diversificarea şi ridicarea calităţii produselor;
- creşterea productivităţii muncii;
- reducerea costurilor;
- asigurarea stabilităţii preţurilor şi a circulaţiei monetare;
- refacerea echilibrului economic şi bugetar;
- măsuri de puneri de acord a ofertei cu cererea;
- controlul preţurilor;
- prevenirea speculei;
stagnarea distribuirii veniturilor în detrimentul grupurilor sociale
defavorizate.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 2
Circulatia monetara presupune miscarea banilor in fazele circuitului economic.
Masa monetară reprezinta ansamblul mijloacelor monetare care sunt necesare efectuării
tuturor plăților existente la un moment dat în economie.
Viteza de rotație a banilor exprima numarul de tranzactii la care serveste o unitate monetara
într-o perioadă de timp determinată.
Agregatele monetare sunt mărimi definite de autoritatea monetară care servesc drept suport a
politicii monetare, în particular pentru pentru supravegherea creșterii mijloacelor de plată.
Stabilitatea monedei este una din premisele esențiale pentru dezvoltarea economică și
presupune realizarea anumitor condiții.
Inflaţia este expresia unor dezechilibre care se manifestă prin creşterea vertiginoasă,
generalizată şi continuă la intervale foarte mici al preţurilor şi prin reducerea sensibilă a puterii de
cumpărare a unităţii monetare, urmată de deprecierea şi devalorizarea monetară.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Cum se definește masa monetară?
2. Care sunt agregatele monetare?
3. Ce presupune stabilitatea monedei?
4. Ce se înțelege prin inflație?
5. Care sunt formele inflației și măsurile de combatere ale acesteia?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Multiplicatorul monetar se determină în functie de următoarele variabile monetare:
a. depozite;
b. rezerve obligatorii;
c. excedentul de rezerve;
d. credite interbancare;
e. numerarul.
Precizați care este variabila incorectă.
2. Agregatele monetare se delimitează, după caracteristicile comune, în următoarele grupe :
1) moneda primară
2) moneda mijloc de plată ;
3) moneda bancară ;
4) moneda fiduciară ;
5) moneda mijloc de deținere a averii
a. 1+3+4
b. 1+2+5
c. 3+4+5
d. 1+4+5
e. 2+3+4
3. La sfârsitul unui an o economie prezinta urmatoarele variabile monetare: depozite la vedere = 7400,
baza monetară = 5600, economiile populației = 9200, numerarul în circulație = 3600, cvasimoneda =
16800, depozitele băncilor la banca centrală = 1600. Să se determine gradul de lichiditate primară a
economiei.
Alegeti varianta corecta de raspuns de mai jos :
a. 39,5%;
b. 21,4%;
c. 12,9%;
d. 9,5%;
e. 18,6%.
Bibliografie:
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
3.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
4.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Unitatea de învăţare 3
CEREREA SI OFERTA DE MONEDA
Cuprins
3.1. Cuvinte cheie
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Cererea de monedă
3.3.2. Oferta de monedă
3.3.3. Echilibrul monetar
3.4. Îndrumar pentru autoverificare
3.1. Cuvinte cheie
Cererea și oferta de monedă, viteza de circulație a
monedei, echilibrul monetar
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
Sunt subsumate următoarele obiective:
definirea cererii si ofertei de monedă;
recunoaşterea modalităţilor de cantarire a cantitatii de
monedă;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor
propuse
Timpul alocat unităţii: 2 ore
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Cererea de monedă
Variaţiile monedei influenţează activitatea economică, şi de
aici necesitatea de a înţelege originea nevoilor de monedă (cererea) şi a
mecanismelor creaţiei monetare (oferta).
a) Cererea de monedă presupune analiza motivelor subiecţilor
economice de a deţine moneda:
a1) analiza clasică şi neoclasică afirmă că moneda este cerută
pentru nevoi de tranzacţionare, nu pentru ea însăşi, ci pentru funcţia sa de
mijloc de schimb, cererea fiind determinată direct proporţional de către
producţie, consum şi preţuri, şi invers proporţional de către viteza de
circulaţie a monedei;
a2) analiza keynesistă afirmă că moneda este deţinută atât
pentru nevoi (motive) de tranzacţii, dar şi de precauţie şi de speculaţie,
precum şi moneda ca mijloc de consolidare a averii, cererea fiind în
funcţie de veniturile monetare, dar şi de rata dobânzii la economisire;
a3) analiza monetaristă: moneda ca activ financiar, cererea de
monedă depinzând de bogăţia individului, de preţurile si randamentele
componentelor bogăţiei, de gusturi şi preferinţe. Rolul patrimoniului în
cererea de monedă explicat prin venitul permanent (viitor);
a4) analizele recente: accentuează fie tranzacţiile, fie
patrimoniul în explicarea cererii de monedă. Internaţionalizarea
economică a generat creşterea cererii externe de monedă şi cererea internă
de monedă internaţională.
3.3.2. Oferta de monedă
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a
schimburilor, de mijloace de plată, în acest sens structurându-se
agregatele monetare. Oferta de monedă influenţează activitatea
economică prin volum, ritm de modificare, compoziţie.
Măsurarea cantităţii de monedă se realizează prin două abordări:
b1) abordarea prin tranzacţii, delimitează moneda de celelalte
active, evidenţiindu-i funcţia de mijloc de schimb a acesteia;
b2) abordarea prin lichiditate, afirmă că moneda este un activ
cu o lichiditate mare, evidenţiindu-i funcţia de rezervă a valorii.
Cantitatea de monedă, oferta de monedă sunt rezultatul creaţiei
monetare.
Banca Centrală determină volumul maxim, potenţial, al creaţiei
monetare, în timp ce băncile determină gradul de utilizare a acesteia,
cadrul maximal.
Mărimea cantităţii de monedă necesară, în anumite condiţii,
economiei este semnificativ influenţată de către viteza de circulaţie a
monedei.
Viteza este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda
într-o perioadă sau frecvenţa cu care unitatea monetară îşi schimbă
deţinătorul.
T
V = P* —
M
Se pot cunoaşte bine P (preţurile) şi M (cantitatea de monedă),
dar greu de măsurat este volumul tranzacţiilor (T).
Analiza lui M se poate face prin cererea de monedă şi prin viteză.
3.3.3. Echilibrul monetar
Stabilitatea monedei este una din premisele esențiale pentru
dezvoltarea economică. Productivitatea muncii, accesibilitatea și costul
resurselor naturale, factorii cu impact asupra cererii și ofertei la diferitele
mărfuri sunt numai câțiva din factorii de influență asupra prețurilor.
Totusi, evoluția masei monetare în raport cu indicatorii
producției rămâne principala variabilă care influențează puterea de
cumpărare a banilor.
Conceptului de echilibru economic i-a fost atașată ideea
dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se
află în permanentă stare de dezechilibru, ceea ce se observă în realitate
fiind doar o tendință spre starea de echilibru, care ideală fiind nu se atinge
niciodată, capacitatea autoreglatoare perfectă a economiei într-o stare de
echilibru fiind iluzorie.
Sintetic spus, echilibrul financiar există atunci când cererea și
oferta de instrumente financiare, manifestate pe o piață a acestora, sunt
egale.
Echilibrul monetar cuprinzând un ansamblu de relații și variabile
cu caracter monetar, poate fi definit ca fiind starea de identitate între
masa bănească realmente existentă în economie (oferta de monedă) și
cererea de bani.
Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea
următoarelor condiții:
a) raportul în care se află cele două sfere ale circulației monetare:
sfera numerarului și sfera monedei scripturale;
b) proporția în care se distribuie capitalul agenților economici;
c) emisiunea monetară realizată de Banca Centrală, poate contribui la
echilibrul monetar;
d) modul cum se formează și se repartizează veniturile și cheltuielile
prin intermediul bugetului de stat, al bugetelor locale, precum și a
celorlalte bugete;
e) realizarea echilibrului monetar este condiționată și de asigurarea
celorlalte forme de echilibru (bugetar, valutar), de interacțiunea
dintre ele, precum și de influențele pe care acestea le exercită în
mod reciproc asupra corelațiilor macroeconomice.
3.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 3
Cererea de monedă presupune analiza motivelor subiecţilor economice de a deţine moneda.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor, de mijloace de
plată, în acest sens structurându-se agregatele monetare. Oferta de monedă influenţează activitatea
economică prin volum, ritm de modificare, compoziţie.
Viteza este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o perioadă sau frecvenţa
cu care unitatea monetară îşi schimbă deţinătorul.
Echilibrul monetar cuprinzând un ansamblu de relații și variabile cu caracter monetar, poate fi
definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie (oferta de
monedă) și cererea de bani.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1.Cum se poate defini cererea de monedă?
2.Cum se poate defini oferta de monedă?
3. Ce reprezintă echilibrul monetar?
Teste de evaluare/autoevaluare Adevărat/Fals
1. Sistemul monetar al oricărei ţări trebuie, în primul rând, să se refere la paritatea monetară.
a) T;
b) F.
2. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor, mijloace puse la
dispoziţia subiecţilor economici nebancari de către sistemul bancar.
a) T;
b) F.
3. Echilibrul monetar poate fi definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente
existentă în economie şi cererea de bani.
a) T;
b) F.
4. Masa monetară este constituită din cantitatea de monedă deţinută de subiecţii economici financiari, în cadrul
acesteia delimitându-se agregatele monetare.
a) T;
b) F.
5. Viteza de circulaţie a monedei este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o perioadă sau
frecvenţa cu care unitatea monetară îşi schimbă deţinătorul.
a) T;
b) F.
6. Ţările A, B, C, D constituie o monedă comună (coş), în condiţiile în care situaţiile monetare ale acestor ţări
se caracterizau astfel:
Țara
Rata dobânzii active
(%)
Ponderea în coş a
monedei (%)
Rata inflaţiei (%)
A 6 20
4 30 5
C 9 15 7
D 11 35 10
Să se determine rata nominală a dobânzii la moneda coş şi nivelul ratei reale a dobânzii în ţara în care
împrumuturile sunt cele mai avantajoase pentru bănci.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
a) 6,5 %, 2,05%;
b) 7,6 %, 1,87%;
c) 5,3 %, 1,75%;
d) 8,2 %, 1,94%.
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Unitatea de învăţare 4
CREAREA LIBERĂ DE MONEDĂ - FREE BANKING
Cuprins
4.1. Cuvinte cheie
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Noțiunea de activitate bancară liberă
4.3.2. Controverse cu privire la controlul Băncii Centrale
4.3.3. Monopolul natural implicat de producerea monedei
4.3.4. Costurile de producere a monedei
4.3.5.Costurile de constituire a rezervelor
4.3.6. Oferta concurenţială de monedă
4.3.7. Teoria generală a concurenţei monetare
4.4. Îndrumar pentru autoverificare
4.1.Cuvinte cheie
Free banking, monopol natural, cost de credibilitate, capital de
imagine
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
Sunt subsumate următoarele obiective:
asimilarea noțiunii de activitate bancară liberă;
identificarea controverselor cu privire la controlul Băncii
Centrale;
înțelegerea noțiunilor referitoare la costurile de producere a
monedei și costurile de constituire a rezervelor;
însușirea aspectelor teoretice privind teoria generală a
concurenței monetare;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor
propuse
Timpul alocat unităţii: 4 ore
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Noțiunea de activitate bancară liberă
Instituţionalizarea procesului de formare a ofertei de monedă în
modalitatea actuală, caracterizată de existenţa unui sistem bancar cu două
nivele, controlat de banca centrală, reflectă neîncrederea în capacitatea
pieţii de a asigura desfăşurarea raţională a procesului de alimentare cu
monedă a economiei. Această concepţie este dominantă în prezent în lume,
fiind una din formele de manifestare ale etatismului care a marcat gândirea
şi practica economică din ultimul secol şi jumătate. Supoziţia pe care se
bazează concepţia respectivă este că toate sistemele monetare care au
existat înainte de apariţia instituţiei băncii centrale au fost nefuncţionale sau
au produs o monedă de slabă calitate. Or, nu este deloc aşa, iar istoria
monetară oferă numeroase exemple, care arată că monedele „private” au
funcţionat foarte bine. De fapt, se constată că cele mai mari crize
economice (inflaţie, deflaţie, şomaj etc.) au avut loc după crearea băncilor
centrale. De aceea, acestea din urmă nu pot fi considerate ca fiind factori
de stabilitate monetară şi economică.
De altfel, nici apariţia monedei ca atare nu este o invenţie a statului,
ci un rezultat spontan al dezvoltării schimbului. După cum am arătat în cap.
II, intervenţia statului în domeniul monetar s-a produs târziu (sec. VIII î.
Ch.), fiind motivată nu atât de dorinţa de a ameliora funcţionarea
economiei, cât de nevoia de a colecta resurse la dispoziţia stăpânitorilor. De
fapt, primele monede „statale” au fost frauduloase, deoarece aveau înscrisă
o valoare „oficială” mult mai mare decât cea reală (fenomen cunoscut sub
denumirea de „senioraj”), ceea ce a dus la primele crize economice
cunoscute în istorie.
În prezent, din cauza predominanţei paradigmei băncii centrale,
este dificil de imaginat situaţia care a existat înainte de apariţia acestei
instituţii şi de impunerea monedei sale ca monedă naţională unică. Cu toate
acestea, în majoritatea ţărilor, edificarea actualului sistem de creare a
monedei, bazat pe existenţa unui sistem bancar cu două nivele, s-a produs
abia în sec. XIX. Anterior acestei date, în toate ţările dezvoltate ale epocii,
existau un număr mai mare sau mai mic de bănci, care emiteau fiecare
propriile lor bancnote, de forme şi valori diferite. Bancnotele emise de
diverse bănci circulau pe întreg teritoriul statului respectiv, iar cele mai
răspândite şi mai cunoscute, şi în afara frontierelor. Deoarece, în acea
epocă, bancnotele erau convertibile în aur, ele se puteau preschimba una pe
alta.
Sistemul de alimentare cu monedă a economiei bazat pe monede
concurente, care a existat înainte de crearea băncilor centrale, este cunoscut
sub denumirea de „activitate bancară liberă” (Free Banking). Noţiunea de
„activitate bancară liberă” (Free Banking) este antiteza conceptului de
„bancă centrală” (Central Banking). Într-adevăr, în primul caz, băncile
sunt absolut libere să emită monedă, cu singura condiţie să găsească clienţi
dispuşi să utilizeze moneda respectivă. În cazul al doilea, puterea de a emite
monedă - cel puţin de tipul recunoscut în mod oficial - aparţine exclusiv
băncii centrale.
Problema care se pune este cea opţiunii pentru o formulă sau cealaltă.
Şi este uşor de înţeles importanţa subiectului şi că el a preocupat în toate
timpurile numeroşi economişti. Iar tema a redevenit actuală în contextul
diverselor proiecte de creare a unor uniuni monetare şi al reformării
instituţiilor monetare mondiale.
4.3.2. Controverse cu privire la controlul băncii centrale
Principalele argumente în favoarea sistemului bazat pe banca
centrală sunt următoarele:
- 1) producerea monedei presupune un monopol natural, care
trebuie încredinţat statului;
- 2) băncile comerciale se confruntă în permanenţă cu riscul lipsei
de lichiditate, ceea ce necesită un finanţator de ultimă instanţă;
- 3) piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică
bancară.
Primul argument amintit este invocat adesea pentru a justifica
faptul că producerea monedei este încredinţată unei instituţii publice, pe
când celelalte două argumente sunt folosite în principal pentru a explica
rolul stabilizator al băncii centrale.
4.3.3. Monopolul natural implicat de producerea monedei
Conform teoriei economice, monopolul natural apare în situaţia în
care costurile marginale de producţie sunt descrescătoare în raport cu
volumul producţiei. Prin definiţie, costul marginal este costul ultimei
unităţi produse sau, ceea ce revine însă la acelşi lucru, variaţia costului
total provocată de producerea ultimei unităţi. Consecinţa scăderii continue
a costului marginal este că nu poate exista decât un singur producător. Într-
adevăr, dacă ar exista mai mulţi producători, fiecare ar produce o cantitate
de bunuri mai mică decât cea care ar fi produsă de un singur producător.
Or, deoarece costul este descrescător în raport cu cantitatea de bunuri
produse, iar pe o piaţă concurenţială maximizarea profitului presupune ca
preţul să fie egal cu costul marginal, fiecare intreprindere aflată în
concurenţă cu celelalte ar produce la un preţ mai mare decât preţul de
monopol. În acest caz, varianta concurenţială echivalează, aşadar, cu o
risipă de resurse, în sensul că factorii de producţie nu sunt utilizaţi în mod
optim.
Conceptul de „monopol natural” desemnează, deci, situaţiile în
care, din cauza comportamentului costului, concurenţa este neraţională.
Acest concept este însă criticat în literatură, căci se bazează pe o noţiune de
„cost” extrem de restrictivă, care nu cuprinde decât costurile tehnologice.
De asemenea, noţiunea de „concurenţă” este definită aici într-un mod
limitativ, în sensul că se are în vedere exclusiv de criteriul numărului de
intreprinderi. Oricum, conceptul de „monopol natural” se utilizează în
analiza ofertei de monedă pentru a justifica ideea înzestrării băncii centrale
cu privilegiul emisiunii.
Această abordare a procesului de creare a monedei se bazează pe
două idei, şi anume:
- a) caracterul exclusiv tehnic al costurilor de producere a
monedei;
- b) economiile de scară (de amploare) care se obţin în procesul de
gestionare a rezervelor.
4.3.4. Costurile de producere a monedei
Prima abordare menţionată reflectă o concepţie restrictivă cu
privire la costurile de producere a monedei, în sensul că acestea sunt tratate
exclusiv drept costuri tehnice (cheltuielile de tipărire a bancnotelor,
cheltuielile de gestionare a conturilor de depozite etc.). În aceste condiţii,
principala componentă a costurilor totale este reprezentată de costurile fixe
(amortizarea utilajelor etc.), ceea ce face ca, într-adevăr, costurile
marginale să fie descrescătoare. Pornind de aici, se suţine apoi că, din punct
de vedere economic, regimul de monopol asupra procesului de alimentare
cu monedă a economiei este mai avantajos decât un regim pluralist şi
concurent. Privită prin prisma costurilor tehnice de fabricaţie, crearea
monedei învederează, aşadar, o situaţie de „monopol natural” şi se ştie că,
în general, în cazul unui monopol natural, dintr-o pluralitate de motive, este
mai bine ca acesta să revină statului, nu unui particular.
În realitate, pe lângă amintitele costuri tehnice, producţia de
monedă presupune şi ceea ce s-ar putea numi „costuri de credibilitate”.
Astfel, „costurile de credibilitate” sunt cât se poate de vizibile în
cazul băncilor comerciale, care emit monede private, concurente una cu
alta, deoarece fiecare bancă încearcă să convingă publicul să utilizeze
propria sa monedă, nu ale adversarelor. Or, pentru aceasta, băncile sunt
nevoite să îmbunătăţească tot timpul „calitatea” monedei pe care o propun
pieţei, ceea ce înseamnă practic reducerea costurilor de informare şi de
tranzacţionare implicate de folosirea produsului bancar respectiv.
Factorul „calitate” este, aşadar, cel care explică acceptarea
monedei „private” ca mijloc de schimb. Această recunoaştere socială
depinde, la rândul său, de evoluţia puterii de cumpărare a monedei. Însă,
puterea de cumpărare este cunoscută numai ex post, adică numai după ce
moneda respectivă s-a schimbat deja pe o anumită marfă. Utilizatorul
monedei este supus, deci, incertitudinii, ceea ce îl poate determina să fie
circumspect.
Rezultă că viabilitatea unui sistem de producere a monedei lipsit de
bancă centrală se bazează pe încrederea care există între indivizi. Băncile
obişnuite trebuie să acţioneze astfel încât această încredere să fie cât mai
mare şi să ţină cât mai mult timp posibil.
Costul de producere a monedei cuprinde, aşadar, pe lângă costurile
tehnice de fabricaţie, costurile de câştigare a încrederii. Iar aşa cum
costurile tehnice sunt legate de utilizarea unui anumit capital material şi
uman, costurile de câştigare şi păstrare a încrederii ţin de un anumit
„capital de imagine”.
Încrederea este aşteptarea care se naşte în sânul unei comunităţi
umane cu comportament regulat, onest, înclinată spre cooperare,
întemeiată pe norme comune, din partea altor membri ai comunităţii. În
cazul particular al încrederii într-o anumită monedă, aceasta este rezultatul
acţiunii combinate a doi factori principali. În primul rând, încrederea în
monedă este legată de contractul dintre bancă şi client, care precizează
obligaţiile ce revin băncii în ceea ce priveşte calitatea produsului bancar
oferit, precum şi garanţiile de care clientul se bucură (în principal,
angajamentul băncii de a restitui, la cerere şi fără nici o cheltuială,
depozitul; garanţiile sunt constituite de dreptul comercial şi de capitalul
băncii). În al doilea rând, încrederea în monedă este un capital social,
pentru a cărui constituire banca trebuie să investească. Investiţia în
„credibilitate” constă în eforturile făcute de bancă în cursul timpului pentru
a putea oricînd dovedi că în trecut contractele sale au fost respectate şi că
tot aşa vor fi şi în viitor.
4.3.5. Costurile de constituire a rezervelor
Un alt tip de costuri care trebuie luat în considerare în materie de
creare a monedei este reprezentat de costurile de constituire şi de gestionare
a rezervelor. Într-adevăr, deţinerea de rezerve implică un anumit cost pentru
bănci, deoarece constituie imobilizări de resurse în formă lichidă.
Costul aferent rezervelor este, de fapt, un „cost al opţiunii”
(oportunity cost), căci corespunde dobânzii pe care banca ar fi obţinut-o
prin utilizarea în alt mod a fondurilor respective.
După cum am arătat în paragrafele precedente, rezervele băncilor
comerciale sunt constituite în prezent sub două forme:
- 1) disponibilităţi în contul deschis la banca centrală;
- 2) numerar în casieria proprie.
Din punct de vedere legal, aceste rezerve au două componente:
- a) rezervele obligatorii;
- b) rezervele facultative.
Acestea din urmă conţin, la rândul lor, două elemente:
- unul care satisface necesităţile de lichidităţi ale băncii pentru a
face faţă obligaţiilor sale obişnuite de compensare interbancară şi de
restituire numerar;
- altul „de precauţie”, care permite băncii să se protejeze
împotriva riscului de a aprecia greşit necesităţile sale viitoare de
lichidităţi..
Volumul optim al rezervelor este guvernat de „teorema lui
Edgeworth”, care spune că nivelul rezervelor evoluează în funcţie de
rădăcina pătrată extrasă din mărimea care exprimă volumul fondurilor
vehiculate în timpul procesului de compensare.
Consecinţa acestei teoreme este că o bancă mai mare are un avantaj
competitiv în raport cu o bancă mai mică, deoarece costurile care sunt
suportate în procesul de compensare nu cresc proporţional cu volumul
depozitelor. După cum arată D. Laidler, în materie de gestionare a
rezervelor se manifestă economii de scară, iar acestea stimulează băncile să
încerce să fuzioneze până la a forma o singură instituţie.
Cu toate acestea, „teorema lui Edgeworth” nu constituie un
argument decisiv în favoarea tezei monopolului natural care trebuie atribuit
în mod firesc băncii centrale. Ea arată mai degrabă că, pentru a-şi minimza
costurile de constituire a rezervelor, o bancă oarecare trebuie să depăşească
un anumit prag critic în ceea ce priveşte talia sa. Însă, aceasta nu înseamnă
că nu există limite ale concentrării bancare. În mod raţional, o bancă unică
nu poate exista decât în cazul absolut nerealist în care economiile de scară
realizate în gestionarea rezervelor sunt mai mari decât costurile legate de
creşterea dimensiunii băncii. Ca urmare, în mod practic, o bancă unică sau
aproape unică nu a existat decât în economia comunistă, în care criteriul
costurilor a avut, în general, un rol absolut secundar în adoptarea deciziilor
economice.
Concluzia care se desprinde din cele arătate este că monopolul
ofertei de monedă nu se justifică nici prin prisma costurilor de producere a
monedei şi nici din punct de vedere al economiilor de scară care se
realizează în gestionarea rezervelor.
4.3.6. Oferta concurenţială de monedă
Teoria activităţii bancare libere (Free Banking) are ca obiect de
studiu instituţiile necesare pentru buna funcţionare a mecanismului ofertei
concurenţiale de monedă.1 Într-o primă fază, acestă teorie şi-a dezvoltat
argumentele prin analiza istorică a perioadelor în care a existat libertate
bancară şi care, în general, se situează toate la sfârşitul secolului XVIII şi
începutul secolului XIX. Studiul experienţelor respective arată că procesul
de formare a ofertei de monedă a constat, în acea epocă, în crearea de
monede private interne (inside money) - în sensul că fiecare bancă privată
emitea propria sa monedă, diferită de cea a altora şi identificată prin forma
sa şi prin numele băncii emitente - pe baza unei monede externe (outside
money), constituită de o „monedă primară”, reprezentată de metalul preţios
(aur sau argint). Monedele private erau convertibile în „monedă primară”,
care era folosită, de asemenea, pentru efectuarea decontărilor interbancare.
Iniţial, obiectivul acestor cercetări istorice a fost clarificarea rolului
extrem de controversat al statului în crearea instituţiei băncii centrale, rol
manifestat eclatant în cazul Băncii Franţei, al principalelor bănci centrale
europene şi al Sistemului Rezervelor Federale al SUA. Ulterior, analizele
istorice s-au concentrat asupra studiului proprietăţilor de stabilitate ale
regimului libertăţii bancare, iar aceasta având în vedere în principal
experienţele Angliei şi Scoţiei, care sunt cele mai bine cunoscute.
În prezent, analiza ofertei concurenţiale de monedă continuă
demersul de factură istorică, inclusiv în formă cliometrică, însă se preocupă
totodată de elucidarea funcţiilor monedei, de studiul dimensiunii
instituţionale a monedei, de rolul capitalului de imagine a emitenţilor de
monedă etc. Fiecare din aceste abordări propune propria sa alternativă la
monopolul ofertei de monedă.
4.3.7. Teoria generală a concurenţei monetare
Noţiunea de „monedă de bancă” (scripturală) desemnează, după
cum am mai arătat, moneda creată de băncile comerciale şi bazată pe
„moneda primară” (centrală), care, în sistemele monetare actuale, este ea
însăşi neconvertibilă. Unii autori au conceput însă un sistem bazat pe
concurenţa dintre mai multe „monede fiduciare private” şi s-a pus problema
dacă un asemnea sistem este viabil. Aici, spre deosebire de sistemul bazat
pe concurenţa dintre mai multe monede private convertibile, băncile nu
sunt obligate să convertească depozitele într-o altă formă monetară, la
simpla cerere şi la o paritate cunoscută cu anticipaţie. Altfel spus, băncile
1 Expresiile „activitate bancară liberă” (Free Banking) şi „ofertă concurenţială de monedă” sunt sinonime –
acestea desemnează o situaţie în care băncile sunt libere să emită propria lor monedă, de unde prezenţa băncilor
concurente şi a monedelor concurente.
nu sunt limitate în producţia lor de monedă de volumul rezervelor pe care
trebuie să le deţină.
Argumentarea porneşte de la faptul că, într-un sistem privat şi
concurenţial de producere a monedei, băncile urmăresc obiectivul raţional
al maximizării profiturilor. Ca urmare, ele compară veniturile marginale cu
costurile marginale ale producţiei de monedă şi procedează în consecinţă:
continuă să producă monedă, atâta vreme cât puterea de cumpărare a
monedei pe care o emit este mai mare decât costul de producţie al
bancnotei în care moneda respectivă este întruchipată. Or, într-un univers
de monede neconvertibile, costul de producţie al monedei este reprezentat
exclusiv de costul de tehnic de confecţionare (costul de tipărire a
bancnotelor) şi se poate admite că acest cost este practic neglijabil. Ca
urmare, moneda poate fi produsă şi dacă veniturile marginale sunt egale cu
zero.
În aceste condiţii, venitul unei bănci este egal cu valoarea reală a
ofertei sale de monedă, conform relaţiei:
dt
dM
PR i
i 1
(1)
unde:
R – venitul real:
P - nivelul general al preţurilor;
dt
dM i - variaţia ofertei de monedă a băncii i.
Deoarece costurile sun presupuse nule, venitul poate fi considerat
egal cu profitul.
Se mai presupune că toate băncile acţionează în acelaşi mod şi că
creşterea cu aceiaşi sumă a ofertei de monedă a oricărei bănci determină o
creştere identică a nivelului general al preţurilor.
Pornind de aici, se demonstrează că venitul maxim se obţine în
cazul în care rata inflaţiei este pozitivă, iar elasticitatea cererii de monedă în
raport cu rata inflaţiei este -1.
Argumentaţia de mai sus este respinsă însă de unii autori, ca B.
Klein, F. Hayek J. Centi etc., care critică maniera de definire a costurilor de
producere a monedei exclusiv drept costuri tehnice. După cum arată autorii
citaţi, în cazul producţiei private de monedă, producătorul trebuie să ţină
seama de atitudinea consumatorilor de „produse-monedă”, care se pot
adresa oricând altui producător. Ca urmare, pentru a obţine o parte din
piaţă, intreprinderea bancară trebuie să-şi constituie un capital de imagine
şi să suporte costuri de credibilitate.
În acest context, se poate spune că inflaţia nu este rezultatul
concurenţei, ci al definirii necorespunzătoare a drepturilor de proprietate.
Căci, în condiţiile menţionate, însuşi comportamentul raţional al băncilor
distruge piaţa. Iar aceasta se întâmplă doar pentru că nivelul costurilor de
producţie este nul. Într-adevăr, ipoteza nulităţii costurilor are drept
consecinţă ideea că clienţii sunt „semi-pasivi”, în sensul că ei continuă să
utilizeze moneda produsă, chiar dacă ea are o putere de cumpărare tot mai
mică. Cu alte cuvinte, reacţia lor, exprimată de elasticitatea cererii de
monedă, se limitează la modificarea cantităţii de monedă pe care o cer. Iar
aceasta, pentru că ei înşişi sunt raţionali, deoarece îşi ajustează cantitatea de
monedă pe care o solicită la „costul opţiunii” aferent deţinerii de monedă,
cost reprezentat de rata dobânzii reale. Amintita lor „semi-pasivitate”
provine din faptul că nu pot utiliza alte forme de monedă, ci trebuie să facă
o alegere între monedă şi troc.
Presupunerea că producerea de monedă generează un cost pozitiv
are două consecinţe. Pe de o parte, deoarece băncile au un comportament
raţional, costul pozitiv le determină să-şi limiteze producţia de monedă. Pe
de altă parte, deoarece, la rândul lor, clienţii au un comportament raţional,
costul pozitiv, pe care băncile încearcă să îl repercuteze asupra lor,
pretinzându-le un preţ acoperitor pentru serviciul pe care îl prestează, îi
determină să-şi intensifice gradul de reacţie şi să devină „activi”.
Fiecare bancă efectuează un volum de investiţii în credibilitate
diferit de cel al altor bănci, iar ca urmare înregistrează costuri diferite.
Sectorul bancar nu este, deci, omogen din acest punct de vedere. Ca
urmare, un client care constată (anticipează) că puterea de cumpărare a
monedei pe care o deţine se diminuează (riscă să se diminueze) are
posibilitatea să utilizeze altă monedă, provenită de la altă băncă, ce oferă un
produs de calitate mai bună.
Problema care se pune în continuare este cea a motivelor care
determină băncile private, emitente de monedă neconvertibilă, să efectueze
investiţii în credibilitate. Căci, dacă producţia de monedă este liberă şi,
oricum nu este convertibilă în nimic altceva, nu se înţelege de ce indivizii
care compun societatea respectivă ar recurge la aceşti producători, în loc să
producă ei înşişi monedă, procedând, deci, la fel ca producătorii cosacraţi.
Cu alte cuvinte, de ce ar exista producători specializaţi, când este întrutotul
posibil ca oricine să producă monedă?
În mod evident, într-o asemenea lume, problema nu este a produce
moneda, căci aceasta poate să o facă oricine, ci a-i face pe ceilalţi să
accepte moneda respectivă. Pentru ca un individ oarecare să accepte
moneda produsă de altcineva, este necesar ca el să aibă încredere că o poate
păstra şi da mai departe fără nici o pierdere. Cu alte cuvinte, pe lângă faptul
că uşurează schimbul, căci reduce costurile de tranzacţionare şi de
informare, moneda are şi o altă funcţie: ea reflectă măsura încrederii care
domneşte între participanţii la actul schimbului. Înseamnă că moneda
introduce în procesul schimbului un capital suplimentar, pe care îl
valorizează, şi anume încrederea interpersonală între participanţi.
În aceste condiţii, este limpede că bancherul trebuie să investească
în capitalul de încredere. Spre deosebire de indivizii oarecare, care sunt şi
ei liberi să producă monedă, bancherul este un profesionist, a cărui meserie
este tocmai producerea de monedă, iar ca urmare el trebuie să încerce să
mărească numărul celor care au încredere în „produsul-monedă” pe care îl
oferă. Or, bancherul poate face acest lucru, dacă şi numai dacă investeşte în
capitalul său de imagine, sporindu-şi notorietatea, punând la dispoziţia
publicului informaţii cu privire la gestiunea şi strategia sa de emisiune
(afaceri) etc.
Rezultă că decizia unui individ oarecare de a deveni producător de
monedă pentru ceilalţi implică un anumit cost pentru el şi este evident că
acesta se angajează într-o asemenea intreprindere, doar dacă speră ca
veniturile pe care le obţine să îi acopere costurile şi să îi aducă şi un profit.
Costurile constă în principal în costurile de dobândire şi menţinere a
încrederii, iar veniturile sunt reprezentate de remuneraţia pe care ceilalţi
membri ai societăţii o plătesc pentru serviciile pe care individul în cauză le
prestează în calitate de bancher. Iar în ceea ce îi priveşte, ceilalţi indivizi îl
plătesc pe bancher pentru serviciile respective, deoarece ei înşişi nu sunt
dispuşi să suporte costurile de obţinere a încrederii pe care le presupune
calitatea de producător de monedă.
Înt-o lume în care circulă monede fiduciare neconvertibile, nu
există, aşadar, nici un motiv să existe un singur producător de monedă, dar
există motive extrem de serioase ca numărul acestor producători să nu fie
foarte mare. Căci, la fel ca în cazul bunurilor obişnuite, deşi piaţa este
deschisă oricărui producător, ea conţine un criteriu de selecţie foarte
drastic: calitatea „produsului-monedă” şi raportul preţ/calitate. Deoarece
dobândirea şi menţinerea încrederii costă, iar nu toţi indivizii pot sau sunt
dispuşi să suporte acest cost şi, de altfel, nici nu îi interesează în aceiaşi
măsură încrederea pe care o au alţii în ei, nu toţi indivizii doresc să devină
producători de monedă, chiar dacă sunt complet liberi să o facă.
Concluzia care se desprinde din cele arătate mai sus este că
principala condiţie, pe care trebuie să o îndeplinească o monedă privată
neconvertibilă, este ca circulaţia sa să fie susţinută de un capital de
încredere identificabil. Aceasta revine la a spune că încrederea este un bun
privat, care, la fel ca oricare alt bun, poate fi deţinut şi utilizat în calitate de
capital. Or, este evident că nimeni nu face investiţii în capital de încredere,
decât dacă dreptul de proprietate asupra capitalului creat în modul acesta
este clar definit şi bine protejat, ceea ce înseamnă că moneda, încrederea şi
dreptul de proprietate sunt elemente foarte strâns legate. Oricum, deoarece
producerea monedei implică investiţii în capital de încredere, costul de
producţie nu este egal cu zero, ci poate fi chiar foarte mare. Iar pentru că un
asemenea cost există şi este pozitiv, monedele respective pot avea valoare
pozitivă, ceea ce înseamnă că sistemul nu este neparat inflaţionist.
Un argument frecvent folosit împotriva ideii producerii de monede
private neconvertibile este că emitenţii de asemenea „produse-monede” pot
abuza de dreptul lor şi, deci, pot creea o cantitate de monedă prea mare. În
acest caz, se poate vorbi, într-adevăr, despre fraudă sau minciună, deoarece
bancherul adoptă o atitudine diferită de cea pe care s-a angajat să o aibă,
dejucând astfel anticipaţiile clienţilor, în sensul că le oferă o monedă de
calitate mai slabă decât cea pe care ei o aşteaptă.
Fapt este că indiferent de natura „produsului-monedă” avut în
vedere, bancherul trebuie să anunţe strategia sa de emisiune pentru viitor.
Or, având în vedere cererea clienţilor de a li se oferi o monedă de bună
calitate, el nu poate anunţa decât o strategie susceptibilă să ducă la
producerea unei monede care îşi păstrează în timp puterea de cumpărare. Se
pune, deci, problema credibilităţii anunţului făcut de bancher.
Este evident că bancherul este singurul care ştie dacă va acţiona sau
nu în concordanţă cu angajamentul pe care şi-l ia şi, că, deci, există o
asimetrie informaţională între bancă şi clienţii săi. Riscul provocat de
asimetria informaţională este ca bancherul să folosească situaţia respectivă
pentru a obţine un supra-profit. Argumentul nu vizează, deci, costul
producerii de monedă, ci avantajele înşelăciunii.
Însă, oricât de atractivă ar părea ea, o strategie bazată pe
înşelăciune nu este viabilă într-un univers concurenţial. O bancă poate,
desigur, opta pentru obţinerea unui profit imediat prin creşterea însemnată a
producţiei sale de monedă, dar clienţii nu vor întârzia să sesizeze
deprecierea monedei care le este oferită şi să se adreseze altei bănci. O
bancă poate, deci, alege să fie incorectă, însă, dacă piaţa este cu adevărat
liberă, preţul pe care va trebui să îl plătească este dispariţia sa.
Capitalul de încredere depinde, aşadar, de acţiunile trecute şi
prezente al băncii. Acest capital poate fi evaluat şi este realmente evaluat,
aşa cum se întâmplă atunci când, de exemplu, proprietarii îşi propun să
vândă banca respectivă. Capitalul de imagine are, aşadar, caracter de
marfă. Şi, la fel ca noţiunea de „produs-monedă”, noţiunea de „capital de
imagine” implică o definire precisă a drepturilor de proprietate.
În cazul unei bănci centrale, dacă reputaţia sa este îndoielnică,
banca centrală respectivă continuă să existe, însă eficacitate politicii sale
monetare este serios amputată. Costul aferent îl suportă însă întreaga
societate. În cazul unei bănci private, diminuarea capitalului de încredere
determină dispariţia băncii respective şi a „produsului-monedă” pe care ea
îl emite. Cu alte cuvinte, în primul caz, consecinţele unei credibilităţi
reduse se resfrâng asupra întregii societăţi, pe cînd în cazul al doilea ele
sunt suportate exclusiv de banca în cauză.
Există şi alte deosebiri semnificative între cele două cazuri.
Reputaţia unei bănci centrale se construieşte prin respectarea
anunţurilor făcute în mod public, precum şi prin reglementările referitoare
la funcţionarea acestei instituţii. Exemplul cel mai eclatant în acest sens
este legătura care există între credibilitatea băncii centrale şi independenţa
sa.
În cazul activităţii bancare libere, încrederea se construieşte prin
respectarea de către banci a angajamentelor faţă de clienţi şi prin garanţiile
oferite acestora (valoarea netă a activului, informaţiile difuzate,
convertibilitatea bancnotelor etc.) Rezultă că, într-un regim de libertate
bancară, încrederea este un fenomen care ţine de relaţiile dintre bancă şi
clienţii săi. Această stare mentală depinde exclusiv de contractele existente
între bancă şi clienţi şi de respectarea acestor contracte în trecut şi în
prezent.
În actualul sistem de alimentare cu monedă a economiei, bazat pe
un aparat bancar cu două nivele, reputaţia băncii centrale depinde de
deciziile de politică economică luate de ea şi de celelalte autorităţi ale
statului. Spre deosebire de aceasta, în sistemul bazat pe libertate bancară,
încrederea este rezultatul contractelor dintre indivizi.
În concluzie, o strategie de emisiune excesivă din partea unei bănci
private nu poate apare decât dacă pierderea de capital de încredere pe care
aceasta o provoacă este mai mică decât câştigurile aferente supra-producţiei
de monedă. Or, am văzut că pentru ca activitatea băncii respective să poată
continua, este necesar un capital de încredere. Alfel spus, nu este posibilă
existenţa unui „produs-monedă” fără „capitalul de încredere”
corespunzător.
Venitul provenit din producţia excesivă de monedă depinde de rata
de creştere a masei monetare, dar şi de „suprafaţa monetară” de pornire,
adică de numărul clienţilor băncii şi, deci, de capitalul său de încredere. Ca
urmare, factorul de producţie esenţial în maximizarea pe termen scurt a
venitului este capitalul de încredere. Supra-producţia de monedă
echivalează însă cu distrugerea capitalului de încredere, iar, după ce acest
capital a fost consumat, ieşirea din branşă este inevitabilă. Producerea de
monedă în mari cantităţi de către o bancă privată nu poate fi, deci,
concepută, decât dacă valoarea netă a profitului „unic” (în sensul că nu
poate fi obţinut decât o singură dată) este pozitivă. O asemenea practică nu
poate fi, aşadar, adoptată ca linie de conduită constantă, deoarece înseamnă
că randamentul producţiei de monedă este foarte ridicat, iar costul
capitalului de încredere este foarte scăzut. Or, dacă randamentul depinde
de numărul clienţilor, iar acesta depinde, la rândul său, de capitalul investit,
nu poate exista un capital mic şi un număr de clienţi mare.
Rămâne posibilitatea realizării unei rate de creştere foarte înalte a cantităţii
de monedă emise, în condiţiile existenţei unui număr mic de clienţi. O
asemenea situaţie este însă şi ea greu de conceput, deoarece presupune că
cererea de credite a clienţilor băncii în cauză este aproape infinită. În plus,
şi în acest caz, chiar dacă banca se angajează într-o asemenea strategie,
clienţii o pot oricând părăsi, pentru a se duce la concurenţă.
4.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 4
Reconsiderarea problematicii ofertei de monedă prin prisma teoriei activităţii bancare libere
(Free Banking) relevă importanţa unor aspecte neglijate de abordarea ortodoxă şi totodată deschide
perspective interesante de cercetare pentru viitor.
În primul rând, în modul acesta, se învederează necesitatea aprofundării abordării juridice a
ofertei de monedă. Într-adevăr, tratarea problematicii ofertei de monedă în termeni de drepturi de
proprietate permite evidenţierea rolulului disciplinator al concurenţei dintre emitenţii de monedă. În
contextul respectiv, aspectele tehnice ale „produselor-monedă” apar ca fiind consecinţe ale eforturilor
băncilor de a inventa noi tipuri de produse bancare, susceptibile a fi acceptate de piaţă; aspectele
tehnice constituie totodată concretizări ale modului de definire a drepturilor contractuale în relaţiile
dintre bănci şi clienţii lor. Interesul abordării juridice rezidă, aşadar, în posibilitatea depăşirii abordării
descriptive a caracteristicilor „produselor-monedă”.
În al doilea rând, teoria activităţii bancare libere (Free Banking) permite relansarea dezbaterii
privind exogenitatea şi endogenitatea ofertei de monedă. Într-adevăr, în contextul acestei teorii,
noţiunea de ofertă de monedă „endogenă” dobândeşte un nou înţeles: este vorba despre oferta de
monedă determinată de piaţa „produselor monedă”. Cu alte cuvinte, este vorba despre o ofertă de
monedă formată prin valorizarea drepturilor de proprietate şi a capitalului de încredere.
În al treilea rând, conţinutul teoriei activităţii bancare libere (Free Banking) pare a fi foarte
adecvat pentru analiza şi chiar anticipare unor inovaţii monetare de ultimă oră, cum ar fi, ceea ce se
numeşte „moneda electronică”.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce se înțelege prin activitate bancară liberă?
2. Ce presupune teoria generală a concurenței monetare?
Teste de evaluare/autoevaluare Adevărat /Fals
1. Sistemul de alimentare cu monedă a economiei bazat pe monede concurente, care a existat
înainte de crearea băncilor centrale, este cunoscut sub denumirea de „activitate bancară
liberă” (Free Banking).
a. T
b. F
2. Conceptul de „monopol natural” desemnează, situaţiile în care, din cauza comportamentului
costului, concurenţa este raţională.
a. T
b. F
3. Să se identifice relația corectă, din variantele de răspuns de mai jos, care exprimă că, venitul
unei bănci este egal cu valoarea reală a ofertei sale de monedă:
a) Ri = 1 x dMi
P dt
b) Ri = 1 x dt
P dMi
c) Ri = P x dMi
1 dt
d) Ri = dt x 1
P dMi
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
3. Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 197-203.
4.Edgeworth F., The Mathematical Theory of Banking, Journal of Royal Association, 51, March, 1888, p. 113-
127.
5.Laidler D., Free Banking: Theory, în: Eatwell J., Milgate M., Newman P., (eds.), The New Palgrave:
Dictionary in Money and Finance, MacMillan, London, 1992, p.196-197.
Unitatea de învăţare 5
CREDITUL ȘI DOBÂNDA
Cuprins
5.1. Cuvinte cheie
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Conţinutul şi caracteristicile creditului
5.3.2. Tipuri de credite acordate de bănci
5.3.3. Dobânda și rata dobânzii
5.4. Îndrumar pentru autoverificare
5.1. Cuvinte cheie
Credit, funcțiile creditului , dobână, rata dobânzii
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
definirea continutului si caracteristicilor creditului;
recunoaşterea funcţiilor creditului;
exemplificarea modului de calcul a dobânzii;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor
propuse
Timpul alocat unităţii: 4 ore
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Conţinutul şi caracteristicile creditului
Băncile comerciale, acordă în general diferite tipuri de credite,
pentru diferiţi împrumutaţi (persoane fizice sau persoane juridice), în
diferite scopuri.
Creditul este o relaţie bănească ce apare în legătură cu acordarea
de împrumuturi în bani sau sub formă de bunuri sau servicii unor persoane
fizice sau juridice, pentru care rambursarea contravalorii urmează să se
efectueze nu în momentul livrării banilor sau mărfurilor, ci la o dată
ulterioară, la scadenţă, maturitate.
Din definiţia dată creditului, putem spune că relaţia de credit
incumbă:
- un raport juridic contractual, prin care o persoană numită creditor,
pune la dispoziţia altei persoane, denumită debitor sau împrumutat un bun
material evaluat într-o sumă de bani, ori ca o sumă de bani;
- valoarea bunului sau suma de bani, denumită principal, se
rambursează de debitor/împrumutat creditorului, după o anumită perioadă,
la o anumită dată numită scadenţă sau maturitate;
- pentru folosirea fondurilor primite, debitorul/împumutatul
plăteşte creditorului un anumit preţ, numit dobândă.
Pentru protecţia împotriva riscului de neplată, nerambursare a
banilor împrumutaţi, creditorul cel mai adesea, solicită debitorului
constituirea unei garanţii reale sau personale.
Garanţiile reale se referă la bunuri corporale sau necorporale
primite în garanţie pentru operaţiunile realizate (de exemplu: ipoteca, gajul
cu deposedare, inclusiv depozitul colateral, gajul fără deposedare etc.).
Garanţia personalăeste angajamentul luat de o terţă persoană de a
plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate (de exemplu cauţiunea,
avalul etc).
Creditul presupune, ca şi finanţele, anumite relaţii băneşti, de
repartiţie, prin intermediul cărora se mobilizează disponibilităţile
băneşti, temporare, urmând să fie folosite pentru acoperirea unor
nevoi temporare. Spre deosebire de finanţe, creditul presupune transferuri
băneşti cu caracter rambursabil care sunt purtătoare de dobânzi.
Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul şi importanţa
creditului în economia fiecărei ţări au marcat o creştere considerabilă, având
loc totodată, diversificarea funcţiilor îndeplinite de credit.
În primul rând, creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin
faptul că redistribuie rezervele băneşti disponibile la un moment dat în
economie sub forma împrumuturilor acordate anumitor ramuri, sectoare sau
domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. Prin
disponibilităţi sunt desemnate atât excedente din conturile întreprinderilor
deschise la bănci şi aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casă ale
firmelor păstrate la conturi în bănci, cât şi sumele economisite de populaţie
pentru diferite scopuri şi depuse spre păstrare la casele de economii şi/sau
la băncile comerciale.
Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilităţi, băncile, prin
creditarea acestora, transformă economiile sterile în capitaluri productive,
contribuind astfel la creşterea avuţiei reale a societăţii. De aceea se poate
spune că, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului.
Printr-o analiză atentă a cererilor de credite se favorizează
orientarea disponibilităţilor spre ramurile sau activităţile mai rentabile,
acest lucru asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerinţele pieţei
interne şi externe. Având în vedere aspectele prezentate, creditul, prin
funcţia sa distributivă, participă la creşterea gradului de centralizare şi
concentrare a capitalului.
Economisirea fără investire conduce la tezaurizare, care poate
provoca recesiune. Nu orice individ poate fi întreprinzător – nu dispune de
calităţile necesare sau nu dispune de capitalul necesar. De aici se poate
observa importanţa pe care o are creditul în procesul de transformare a
economiilor în investiţii. Cu alte cuvinte, creditul este un important factor
al creşterii economice.
Prin urmărirea şi verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor
primite, creditul joacă un rol de diminuare a iniţiativelor nerentabile, care
provoacă pierderi.
Un întreprinzător care prezintă iniţiative riguros fundamentate şi
însoţite de garanţii reale acoperitoare poate să obţină un credit. Astfel,
creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea
promotoare ale inovaţiei ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele sale
pozitive asupra economiei în ansamblul său.
O altă funcţie importantă a creditului este cea de emisiune monetară.
O dată cu diversificarea tehnicii de plată (virament, cec, trată etc.) s-a ajuns la
diminuarea folosirii numerarului şi în consecinţă la creşterea în proporţii mari
a monedei de cont (scripturale). Prin aceasta s-a asigurat şi o importantă
reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici şi instrumente de
plată oferite de existenta creditului făcând faţă creşterii volumului de
tranzacţii. Reglând dimensiunile cererii şi ale ofertei de mărfuri tocmai prin
creditarea consumului pe de o parte şi creditarea stocurilor pe de altă parte,
creditul contribuie, alături de alţi factori la stabilitatea preţurilor.
Ca urmare a naturii sale, creditul contribuie la viteza de rotaţie a
banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea continuă a
fondurilor.
Un rol deosebit îl are creditul în promovarea relaţiilor economice
internaţionale prin creditarea activităţilor de comerţ exterior cel mai
frecvent cu avantaje deosebite pentru producător. Nu poate fi ignorată nici
importanţa creditului în acoperirea deficitului bugetului de stat din credite
externe sau din rezerva valutară (micşorarea rezervei).
De asemenea, creditul exercită o influenţă benefică asupra
consumului, prin cumpărarea pe credit şi plata în rate a unor bunuri de
folosinţă îndelungată. Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului au crescut
mult, o dată cu dezvoltarea economico-socială, devenind o activitate
economică deosebit de importantă.
În cadrul economiei de piaţă creditul are o foarte mare răspândire, el
reprezentând un mod de finanţare a necesarului de resurse în
completarea celor proprii, iar în anumite cazuri poate constitui chiar
sursa unică de finanţare. Este avantajos şi raţional, spre exemplu, ca în
perioadele de vârf de activitate să se folosească credite pe termen scurt
pentru acoperirea necesarului suplimentar de cheltuieli, urmând ca ele să se
ramburseze în perioadele cu activitate mai redusă când încetează necesităţile
suplimentare.
De asemenea, este oportun ca pentru realizarea unei creşteri
economice să se apeleze la credite decât să se aştepte o perioadă
îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii corespunzătoare
pe seama capitalizării beneficiilor. Folosind creditele, agenţii economici
câştiga timp în lupta de concurenţă, pot să-şi adapteze operativ activitatea în
conformitate cu cerinţele pieţei şi, totodată, printr-o activitate eficientă îşi
creează şi mijloacele necesare pentru rambursarea ratelor scadente şi plata
dobânzilor.
Dacă folosirea creditului este o opţiune necesară pentru agenţii
economici, mai ales în condiţiile în care capitalul propriu este
neîndestulător pentru promovarea diverselor proiecte avute în vedere, tot atât
de adevărat este că se impune o atitudine prudentă din partea debitorului
care să-i creeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor împrumutate astfel
încât să realizeze o rentabilitate satisfăcătoare pentru a rambursa la timp
creditele, să plătească dobânzile aferente, în condiţiile obţinerii de profit.
5.3.2. Tipuri de credite acordate de bănci
Din punct de vedere tehnic, relaţia de creditare poate lua naştere în
trei moduri:
Vânzarea de mărfuri şi servicii pe credit prin care între
vânzător şi cumpărător se stabileşte o înţelegere verbală sau contractuală,
potrivit căreia vânzătorul nu este plătit la livrarea mărfii, ci într-o perioadă
viitoare.
Relaţia de credit este directă între cei doi parteneri şi reprezintă o
practică curentă atăt în comerţul intern, cât şi în cel internaţional. Această
relaţie de credit se mai numeşte credit pe marfă sau credit furnizor,
constituind principalul tip de credit, până în preajma celui de-al Doilea
Război Mondial.
Creditul bancar este acordat de o instituţie de credit
specializată diferitelor persoane fizice sau juridice şi îmbracă exclusiv
formă bănească. Criteriile de acordare sunt relativ standardizate cu
elemente de personalizare pe tipuri de clienţi sau obiect de creditare. În
prezent, creditul bancar ocupă locul principal în dezvoltarea economică, a
comerţului şi investiţiilor.
Creditul pe bază de înscrisuri financiare cunoaşte forme
multiple, dintre care cele mai utilizate sunt: creditele obligatare – debitorul,
(de exemplu o companie) pentru a se împrumuta, emite obigaţiuni care sunt
vândute pe piaţa de capital, iar investitorii, care cumpără aceste obligaţiuni,
sunt creditorii – şi creditele prin emisiunea de hârtii comerciale, care sunt
bilete la ordin emise de debitor şi văndute pe piaţa monetară diferiţilor
investitori, care, în această relaţie au calitatea de creditori. Mecanismul
presupune şi existenţa uneia sau mai multor bănci care administrează
operaţiunea fără să apară în calitate de creditor, deşi acest lucru nu este
exclus, dacă cumpără astfel de înscrisuri financiare pentru portofoliul lor
investitional.
La nivelul băncilor, creditele se clasifică după anumite criterii, cum
ar fi:
Termenul;
Rata dobânzii;
Garantarea;
Moneda.
1. În raport de perioada pentru care se acordă, putem identifica
credite:
- pe termen scurt – până la 1 an;
- pe termen mijlociu – între 1 an şi 5 ani;
- pe termen lung – peste 5 ani.
Această clasificare a fost recomandată de Uniunea de la Berna, în
1934, şi preluată ca atare în practica relaţiilor comerciale şi financiare.
În acelaşi timp, unele ţări, prin legislaţia naţională au stabilit alte
limite de termen, de exemplu creditele pe termen scurt sunt socotite cele
până la 180 de zile (Argentina, Columbia), în alte ţări acestea putând ajunge
la 24 de luni.
În ceea ce priveşte creditele acordate pe termen lung, în unele ţări,
acestea pot avea termene maxime de acordare de: 13 ani în SUA, 20 de ani
în Suedia etc.
În ţara noastră este luată în considerare clasificarea Uniunii de la
Berna.
2. Relaţia de credit comportă plata unei dobânzi care se
calculează la valoarea creditului acordat în funcţie de rata dobânzii stabilită
procentual, şi poate fi:
- fixă, în sensul că se aplică aceeaşi rată a dobânzii pe toată
perioada creditării. Ca urmare a creşterii volatilităţii ratelor dobânzilor este
utilizată mai puţin, de regulă la creditele pe termene scurte şi foarte scurte
sau la anumite tipuri de credite pe termen mijlociu;
- fluctuantă, în sensul că rata dobânzii este modificată periodic, în
funcţie de nivelul evoluţiei ratelor dobânzilor de pe piaţă; modificarea se
poate face ritmic, urmând anumiţi paşi, de exemplu, semestrial sau
condiţionat, numai atunci când variaţia ratei dobânzii pe piaţă, depăşeşte o
anumită limită în raport cu rata dobânzii stabilită prin contractul de credit
(de exemplu 2%);
- preferenţială, de regulă este o rată a dobânzii stabilită la un nivel
mai mic decât nivelul mediu al ratelor dobânzilor pe piaţă, diferenţa fiind
subvenţionată de stat, din buget; practica este asociată politicii
guvernamentale destinate să sprijine dezvoltarea unor ramuri (agricultura)
sau alte domenii de activitate (exportul).
3. Din punct de vedere al garantării, distingem:
- credite garantate;
- credite negarantate.
Creditele garantate presupun existenţa unui document care atestă
constituirea unei garanţii în favoarea băncii: ipoteca, gajul, garanţia bancară
etc.
Creditele negarantate sunt cele ce nu au un colateral constituit
explicit în acest scop. În practică, deşi se discută despre credite negarantate,
acordarea lor are la bază, încrederea pe care banca o are în bonitatea
clientului determinată de elemente, cum ar fi ritmicitatea încasărilor din
vânzări, ritmicitatea virării salariilor, în contul băncii şi privesc perioade de
creditare scurte. Ca regulă însă, predomină creditele garantate.
4. După moneda în care se poate acorda un credit sunt:
- în moneda naţională sau locală;
- în moneda altei ţări – credite în valută.
În funcţie de legislaţia în domeniu, rezidenţii unei ţări pot beneficia
numai de credite în moneda naţională pentru operaţiuni de pe piaţa internă
şi doar în baza unor documente doveditoare privind schimburile cu
străinătatea pot beneficia şi de credite în valută. În alte ţări, pot beneficia de
ambele tipuri de credite. De exemplu, în ţara noastră, odată cu liberalizarea
regimului valutar, după 1990, rezidenţii pot lua credite de la bănci fie în lei,
fie în alte valute – euro, dolari, franci elveţieni etc.
5. Din punct de vedere a tipului de client cărora le sunt adresate
creditele bancare, le putem grupa în:
- credite pentru companii mari – credite corporate;
- credite pentru firmele mici şi mijlocii;
- credite pentru persoane individuale.
Ultimele două grupe sunt abordate de obicei împreună, sub
denumirea de credite retail (detailiste), datorită valorii mici a sumelor
angajate într-un credit.
În politica de credit a băncilor , obiectul sau destinaţia creditului şi
tehnicile de analiză şi acordare sunt diferite.
Din punct de vedere al tehnicii de acordare/rambursare, putem sa
grupăm creditele astfel:
- cu scadenţă unică, creditul este rambursat integral după acordare la o
data stabilită în viitor în momentul acordării;
- cu plata în rate, rambursarea în acest caz are loc pe parcursul unei
perioade de timp sub forma unor plăţi egale valoric care cuprind o parte din
credit – principalul – şi o parte dobândă.
Ratele pot fi descrescătoare sau crescătoare în timp, în funcţie de
modul de calcul al dobânzii. Băncile preferă rate descrescătoare, respectiv
mai mari la început şi mai mici spre sfârşitul perioadei, astfel încât să
recupereze sumele împrumutate şi dobânzile cât mai repede.
5.3.3. Dobânda și rata dobânzii
Definiţie: Dobânda reprezintă preţul plătit de debitor creditorului pentru
dreptul de folosire a împrumutului până la scadenţă, sau, reprezintă suma
de bani plătită creditorului de către debitor pentru dreptul de folosire a
capitalului împrumutat pe întreaga perioadă a împrumutului.
Tipuri de dobânzi
a) În funcţie de natura operaţiilor efectuate de bănci (creditare sau
debitare) avem:
- dobândă activă – dobânda încasată de bancă în urma
acordării unui credit unei persoane fizice sau juridice;
- dobândă pasivă – suma pe care o plăteşte banca unui client
pentru constituirea unui depozit.
b) În funcţie de perioada de împrumut acordat, avem:
- dobândă simplă – utilizată de Bănci comerciale în cazul
creditelor pe termen scurt (nu este folosită şi în cazul
depozitelor la vedere);
- dobândă compusă – folosită în cazul creditelor acordate pe
termen mai mare de 12 luni, dar şi pentru unele credite pe
termen scurt sau dobândă la termen.
c) În funcţie de evoluţia pe piaţă a ratei dobânzii sau ratei inflaţiei,
avem:
- dobândă nominală – rata curentă de pe piaţă;
- dobânda reală – reprezintă diferenţa dintre dobânda
nominală şi gradul de eroziune a capitalului determinat de
evoluţia procesului inflaţionist.
Rata dobânzii – reprezintă nivelul preţului la care poate fi dobândit
împrumutul acceptat de solicitant.
Tehnici de calcul a dobânzii
Cea mai utilizată formulă este cea a dobânzii simple:
100360
rtCD
Unde:
D = dobânda,
C = creditul (capital împrumutat),
r = dobânda,
t = timpul pe care este acordat creditul.
Calculul dobânzii compuse:
D = Cf - Ci = Ci x kn
- Ci
unde:
D = dobânda percepută
Cf = capitalul fructificat
Ci = capitalul inițial
K = coeficientul de fructificare
n = numărul de ani cât durează depunerea sau creditarea
Rata dobânzii reale = 1+ rata doânzii nominale - 1
1+ rata inflației
5.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 5
Creditul este o relaţie bănească ce apare în legătură cu acordarea de împrumuturi în bani sau
sub formă de bunuri sau servicii unor persoane fizice sau juridice, pentru care rambursarea
contravalorii urmează să se efectueze nu în momentul livrării banilor sau mărfurilor, ci la o dată
ulterioară, la scadenţă, maturitate.
Trăsături:
- consemnarea – presupune înscrierea termenilor relaţiei de creditare în documente numit
titluri de credit. Există însă şi relaţii de credit neconsemnate care se încheie prin acordul
verbal şi sunt bazate pe încrederea persoanelor.
- transferabilitatea creditului – presupune transferul titlului de credit, acesta poate face
obiectul unei operaţii de vânzare sau cumpărare prin care se realizează cesiunea creanţei,
cedarea dreptului de a încasa suma înscrisă în titlul de credit;
Tipologia creditului:
Principalele tipuri de credit sunt:
a) Creditul bancar – cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi diferite pe termen
scurt, mediu şi lung privind operaţii bazate pe înscrisuri sau fără, în cazul unui acord general.
Raporturile de credit ale băncilor cu întreprinderile sunt de regulă reciproce, pe de o parte
întreprinderile având cont deschid la bancă, formează depozite care pot fi folosite de acestea ca
resurse, pe de altă parte băncile acordă împrumuturi întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie
sau cu recuperare ulterioară pentru investiţii.
Principalele credite acordate de bănci sunt:
1. Avansul în conturi curente, credite de casă sau trezorerie care reprezintă raporturi de credit
întemeiate pe i deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii fără a fi consemnate înscrisuri relative la
fiecare angajament. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare. Mecanismul general de
acordare este limita de credit în condiţiile căreia se stabileşte o linie maximă a creditului acordat în
acest caz.
2. Creditul obligatar – reprezintă un segment al relaţiei de credit care se referă la operaţiunile
de credit în care parteneri sunt instituţiile statale sau întreprinderi din economie în calitate de debitori
care emit obligaţiuni în această calitate şi creditorii subscrişi sau deţinători ai acestor obligaţiuni care
îşi angajează astfel capitalurile în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă de dobândă.
3. Creditul ipotecar – presupune o convenienţă între creditor şi debitor în care se prevede în
general:
- proprietăţi ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;
- condiţii de remunerare şi scadenţele de rambursare;
- penalităţi în caz de nerambursare la termenele stabilite în contract;
- circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate
pierde proprietatea.
În cadrul acestei categorii de credite se întâlnesc patru forme de împrumut:
Împrumuturi pe ipotecă cu dobândă fixă;
Împrumuturi pe ipotecă cu dobândă variabilă;
Împrumuturi pe ipotecă cu rambursare progresivă;
Împrumuturi pe ipotecă cu rambursare inversată.
4. Creditul de consum – împrumuturi pe termen scurt sau mediu acordat persoanelor
individuale destinat acoperiri costului bunurilor şi serviciilor de are beneficiază prin reţeaua de
comercializare şi servicii, pentru recreditarea anumitor contracte. Rambursarea creditelor se poate face
astfel:
• neeşalonat – în funcţie de posibilitatea cumpărării până la un termen maxim convenit;
• eşalonat – cu plata obligaţiilor la termene fixe stabilite de comun acord între cele 2 părţi.
Rambursarea creditului pe termen scurt se face eşalonat pe o perioadă până la 12 luni în
cadrul termenelor maxime aprobate pentru rambursare, banca ţinând cont de posibilităţile reale ale
beneficiarului de a rambursa creditele.
Rambursarea creditului pe termen mediu şi lung se face pe baza unui grafic de eşalonare a
ratelor scadente şi a dobânzilor aferente, termenele fiind negociate, ţinându-se seama şi de
posibilităţile agentului economic, profitul realizat şi obiectivul de investiţii dat în funcţiune.
Pentru creditele pe termen mediu, perioada de rambursare este de până la 5 ani, iar pentru creditele pe
termen lung, perioada de rambursare poate ajunge de până la 25 ani.
Dobânda Definiţie: Dobânda reprezintă preţul plătit de debitor creditorului pentru dreptul de folosire a
împrumutului până la scadenţă, sau, reprezintă suma de bani plătită creditorului de către debitor pentru
dreptul de folosire a capitalului împrumutat pe întreaga perioadă a împrumutului.
Tipuri de dobânzi
d) În funcţie de natura operaţiilor efectuate de bănci (creditare sau debitare) avem:
- dobândă activă – dobânda încasată de bancă în urma acordării unui credit unei persoane
fizice sau juridice;
- dobândă pasivă – suma pe care o plăteşte banca unui client pentru constituirea unui
depozit.
e) În funcţie de perioada de împrumut acordat, avem:
- dobândă simplă – utilizată de Bănci comerciale în cazul creditelor pe termen scurt (nu
este folosită şi în cazul depozitelor la vedere);
- dobândă compusă – folosită în cazul creditelor acordate pe termen mai mare de 12 luni,
dar şi pentru unele credite pe termen scurt sau dobândă la termen.
f) În funcţie de evoluţia pe piaţă a ratei dobânzii sau ratei inflaţiei, avem:
- dobândă nominală – rata curentă de pe piaţă;
- dobânda reală – reprezintă diferenţa dintre dobânda nominală şi gradul de eroziune a
capitalului determinat de evoluţia procesului inflaţionist.
Rata dobânzii – reprezintă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul acceptat de
solicitant.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
5. Cum se poate defini creditul?
6. Care sunt principalele tipuri de credite acordate de băncile comerciale?
7. Cum se poate defini conceptul de dobândă?
8. Cum se determină dobânda simplă?
9. Cum se determină dobânda compusă?
10. Ce reprezintă rata dobânzii?
Teste de evaluare/autoevaluare
1.Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri care aparţin băncii.
a) T;
b) F.
2.Consemnarea şi transferabilitatea nu sunt trăsături ale creditului.
a) T;
b) F.
3.Dobânda este caracteristica esenţială a creditului.
a) T;
b) F.
4. Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri care aparţin băncii.
a) T;
b) F.
5.Consemnarea şi transferabilitatea nu sunt trăsături ale creditului.
a) T;
b) F.
6.Dobânda este caracteristica esenţială a creditului.
a) T;
b) F.
7.Instrumentele finanţării economiei sunt creditele bancare şi plasamentele.
a) T;
b) F.
8.Creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea mobiliară.
a) T;
b) F.
9.Dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui subiect economic a capitalului
necesar.
a) T;
b) F.
10. În economia de piaţă rata dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, în funcţie de raportul dintre
cererea şi oferta de capital de împrumut.
a) T;
b) F.
11.Viteza de circulaţie a monedei este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o
perioadă sau frecvenţa cu care unitatea monetară îşi schimbă deţinătorul.
a) T;
b) F.
12. Inflaţia, ca formă a dezechilibrului monetar, se manifestă simultan prin:
1. creşterea preţurilor;
2. creşterea cantităţii de monedă;
3.devalorizarea monetară;
4. creşterea ratelor de dobândă;
5. sporirea deficitului bugetar.
Este valabilă combinaţia:
a) 3, 4, 5;
b) 4, 5;
c) 1, 2, 3;
d) 1, 3, 4;
e) 1, 2, 3, 4.
13.Delimitarea monedei de alte active financiare se face conform următoarelor criterii:
1) randamentul;
2) operativitatea;
3) divizibilitatea;
4) lichiditatea;
5) convertibilitatea.
Este valabilă combinaţia:
e) 1, 2;
f) 1, 3;
g) 1, 4;
h) 1, 5.
14. Formele inflaţiei sunt:
1) prin costuri;
2) indusă;
3) importată;
4) structurală;
5) prin cerere.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 3, 4, 5;
b) 1, 2, 3, 4;
c) 1, 2, 4, 5;
d) 1, 2, 3.
15. Creditul comercial se manifestă sub formele:
1. creditul cumpărător
2. creditul vânzător
3. creditul de consum
4. creditul de circulaţie
5. creditul de producţie
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2;
b) 1, 2, 5;
c) 1, 2, 3, 4;
d) 2, 3, 5.
16. Debitorii, ca subiecţi ai raportului de credit sunt:
1) întreprinderile;
2) statul;
3) populaţia;
4) fundaţiile.
Este valabilă combinaţia: a) 1, 2, 3;
b) 1, 2, 4;
c) 2, 3, 4;
d) 1, 4.
17. Funcţiile creditului sunt:
1) de mobilizare, ameliorare şi redistribuire a disponibilităţilor băneşti;
2) de producere a dobânzii;
3) de stimulare a creşterii economice;
4) de emisiune;
5) de reflectare şi stimulare a eficienţei.
Este valabilă combinaţia: a) 1, 4, 5;
b) 1, 3, 4;
c) 2, 3, 4;
d) 1, 3, 5.
18. Tipurile de instituţii bancare sunt:
1) bănci comerciale;
2) bănci de afaceri;
3) bănci mutuale şi cooperative de credit;
4) case de economisire şi împrumuturi;
5) instituţii de credit specializate.
Este valabilă combinaţia: a) 1, 2, 3, 4;
b) 1, 2, 3, 4, 5;
c) 1, 2, 3, 5;
d) 1, 3, 4, 5.
PROBLEME
1. În anul 2006 în ţara A, rata inflaţiei a fost de 5 %, iar rata dobânzii nominale a fost de 7 %.
Determinaţi care a fost ajustarea dobânzii nominale la un depozit de 500.000 u.m.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
a) 25.000 u.m.;
b) 25.500 u.m.;
c) 26.500 u.m.;
d) 29.000 u.m..
2. Banca comercială A acordă un credit de 90.000 € pe o perioadă de 60 zile, cu o rată anuală a
dobânzii de 7,5 %. Determinaţi dobânda nominală percepută de bancă.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
a) 1.325 u.m.;
b) 1.275 u.m.;
c) 1.125 u.m.;
d) 1.130 u.m..
3. Banca comercială A acordă un credit de 75.000 € pe o perioadă de 50 zile, încasând dobândă de 900
€. Determinaţi rata anuală a dobânzii percepute de bancă.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
a) 8,62 %;
b) 9,35 %;
c) 8,52 %;
d) 8,65 %.
4. Banca comercială A acordă un credit în valoare de 90.000 € pe o perioadă de 2 ani, cu o rată anuală
a dobânzii de 7 %. Să se determine dobânda compusă aferentă creditului acordat.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
a) 13.140 u.m.;
b) 13.041 u.m.;
c) 13.035 u.m.;
d) 13.141 u.m..
5.Banca comercială A acordă un credit în valoare de 100.000 € pe o perioadă de 2 ani şi 60 zile, cu o
rată anuală a dobânzii de 7 %. Să se determine dobânda compusă.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
a) 32.140 u.m.;
b) 33.130 u.m.;
c) 32.240 u.m.;
d) 32.040 u.m..
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Unitatea de învăţare 6
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI BANCAR
Cuprins
6.1. Cuvinte cheie
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Apariția și evoluția băncilor – primele evocări
6.3.2. Noțiunea de bancă, activitate bancară, sistem bancar
6.3.3. Rolul băncilor în economie
6.3.4. Organizarea sistemului bancar
6.3.4.1. Banca Națională a României
6.3.4.2. Băncile comerciale
6.3.5. Lichiditate, performanţe şi costuri bancare
6.4. Îndrumar pentru autoverificare
6.1. Cuvinte cheie
Bancă, sistem bancar, bănci comerciale, instituții de credit
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
definirea bancilor ;
recunoaşterea funcţiilor;
identificarea produselor şi serviciilor bancare;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor
propuse
Timpul alocat unităţii: 2 ore
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Apariția și evoluția băncilor – primele evocări
Operațiunile bancare au apărut și s-au dezvoltat din cele mai
vechi timpuri, o dată cu apariția banilor și dezvoltarea vieții sociale, în
cadrul economiei de schimb. Primele evocări atestă existența acestora cu 20
de secole î. Hr., în Mesopotamia, acolo unde s-a format una din cele mai
vechi civilizații – cultura sumeriană. Templele au constituit primele locuri
unde se putea depune moneda – marfă pe baza căreia se acordau
împrumuturi (în Babylon, la evrei, greci). Cel mai important și mai vechi
templu cu funcții de intermediere financiară din Babylon a fost templul
zeului Samas – zeul soare, din Sippar, considerat chiar prima bancă din
lume.
”Bancherii” primeau bani prin depuneri, fie pentru păstrarea
acestora, fie pentru a-i folosi ca plasamente, pentru care percepeau o
dobândă. Operațiunile nu se efectuau pe baza unei monede veritabile, ci a
unor bunuri de valoare (mărfuri – bani) și totodată, lipsea funcția banilor de
gestiune a mijloacelor de plată (ceea ce în prezent înseamnă deschiderea de
conturi și efectuarea operațiunilor de încasări și plăți cu monedă
scripturală).
Astfel, primii ”bancheri” îndeplineau doar rolul de intermediari
între deținătorii de bogății și cei care doreau să se împrumute.
Templele erau alese drept instituții de depozitare a valorii datorită
faptului că prezentau dublă securitate: erau păzite de trupe înarmate și
beneficiau de protecția divină. La acea vreme, templele reprezentau atât
centre religioase și politice, cât și economice și administrative.
Primele reglementări cu privire la activitatea bancară au apărut în
Babylon. Regele Hammourabi emite un Cod prin care era stabilit nivelul
dobânzilor și se condiționa acordarea împrumuturilor de un control
prealabil al funcționarilor Curții. Astfel, Codul lui Hammourabi poate fi
considerat ca fiind primul set de reglementări bancare. Înscris pe tăblițe din
lut, acest Cod reglementa prețul metalelor prețioase, contractele de depozit,
contractele de împrumut, contractele de comision, nivelul dobânzilor,
constituirea de garanții etc.
În secolul al XVII – lea î. Hr. Sunt atestate primele bănci în
Mesopotamia. ”Nepoții lui Egibi”funcționau ca și casă de comerț și bancă
privată, totodată, acceptând depozite și acordând credite pe bază de gaj. O
altă asemenea casă de bancheri funcționa la Nippur, numită ”Fii lui
Maraschu”, fiind specializată în ceea ce numim astăzi activități de leasing.
Dezvoltarea activității bancare s-a realizat odată cu apariția
primelor monede bătute – China sec. al XI-lea î. Hr. și Lydia sec. al VII –
lea î. Hr. În acest context, primele operațiuni bancare propriu-zise au fost
schimbul de monede și metale prețioase, împrumuturi, depozite. Chinezii
foloseau o formă incipientă de ”cec”, sub forma unor certificate
convertibile la vedere în aur și argint.
6.3.2. Noțiunea de bancă, activitate bancară, sistem
bancar
Termenul generic de bancă desemnează o instituție financiară și
de credit care îndeplinește în esență indiferent de particularitățile ce există
de la o țară la alta, același rol în viața economică, constând în: atragerea
de capitaluri bănești disponibile și acordarea de împrumuturi
întreprinderilor; mobilizarea unei părți însemnate din veniturile bănești și
economiile diferitelor categorii ale populației și transformarea acestora în
capital de împrumut; emiterea titlurilor de credit și a bancnotelor;
efectuarea operațiunilor de viramente și de prestări servicii financiare
pentru întreprinzători și în beneficiul statului.
Etimologic, cuvântul ”bancă” provine din limba italiană – banca,
termen care derivă la rândul luidin limbile de sorginte germanică,
desemnând termenul de scaun lung, pe care pot sta mai multe persoane.
Bancherii italieni din nordul Italiei – Lombardia, desfășurau activități
specifice în piețe sau în încăperi ample, utilizând mese proprii, numite
bănci sau trapeze, stabilimentul activității lor.
Însuși termenul de faliment din limba engleză - ”bankrupt”
provine de la termenul banca rotta, ce reprezenta scoaterea din activitate
a unor persoane ce desfășurau operațiuni financiare, prin distrugerea
fizică a meselor la care lucrau.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), banca
reprezintă o ”întreprindere financiară care efectuează operații de plată și
de credit”.
În Legea bancară nr. 58/1998 publicată în Monitorul Oficial nr.
121 din 23.03.1998, banca este definită ca fiind ”persoana juridică
autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și
de acordare de credite în nume și în cont propriu.”
Legea bancară nr. 58/1998 republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 78 din 24 ianuarie 2005, asimila termenul de bancă
instituțiilor de credit, alături de organizațiile cooperatiste de credit,
instituțiile emitente de monedă electronică și de casele de economii pentru
domeniul locativ.
Aceeași abordare este întâlnită și în reglementările actuale,
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99 din 6.12.2006 privind
instituțiile de credit și adecvarea capitalului la articolul 3 integrează în
categoria instituții de credit următoarele:
a) Bănci;
b) Organizații cooperatiste de credit;
c) Banci de economisire și creditare în domeniul locativ;
d) Banci de credit ipotecar;
e) Instituții emitente de monedă electronică.
Prin instituție de credit înțelegem, conform definiției dată de
Uniunea Europeană, persoanei juridice cu activitate bancară pe care Prima
Directivă Bancară a UE o definește ca fiind ”o întreprindere, cu scopul
de a primi depozite și alte fonduri, ce urmează a fi restituite de la public
și de a acorda credite în nume propriu.”
Odată cu aderarea României la UE, prin reglementările naționale
în materie a fost adoptat acest concept, precizându-se entitățile
componente. Instituțiile de credit din România sunt înregistrate în
Registrul Instituțiilor de Credit al BNR, care cuprinde pozițiile prezentate
în tabelul de mai jos:
Instituțiile de credit din România (2010)
Tabelul nr. 6.1.
Tipul de instituții de credit Număr
entități
Observații
1.Bănci 30 Sed ul social este în
România
2.Organizații cooperatiste de
credit:
-case centrale
-cooper t ve de credit
1
48
Banca Centrală
Cooperatistă
CREDITCOOP;
Entități locale
afiliate la
CREDITCOOP.
3.Bănci de economisire
și creditare în domeniul
locativ
2 Raiffeisen – Banca
pentru locuințe (la
data de
30.11.2009 a
fuzionat prin
absortie cu HVB
Banca pentru
Locuinte SA -
banca absorbită);
BCR – Banca
pentru locuințe.
4. Bănci de credit ipotecar - -
5. Instituții emitente
de monedă electronică
- -
6.Sucursale ale instituțiilor
de credit din alte state
membre
10 Sucursale ale unor bănci
din țări membre UE
(autorizatia de functionare
a Blom Bank Egypt S.A.E.
Egypt Sucursala Romania
si-a incetat valabilitatea
cu data transferului
activitatii acesteia catre
Blom Bank France S.A.
Paris Sucursala Romania,
30.11.2007, potrivit
Hotararii B.N.R.
nr.14/2007.)
7. Sucursale ale instituțiilor
de credit din state terțe
-
8.Instituții care au notificat
BNR că intenționează să
activeze direct în România
208 Băncile care notifică
bifează și tipul de servicii
pe care dorește să le
dezvolte în România.
Notificarea adresată BNR
are valoare de intenție, este
făcută în mesaj electronic
pe un site special al BNR,
care cuprinde și o listă cu
activitățile permise
instituțiilor de credit -
Ordonanța de Urgență nr.
99/2006, lit. a) -n) .
Sursa: Registrul Instituțiilor de Credit al BNR
Sistemul bancar este o componentă a sistemului financiar al unei
țări.
Sistemul financiar al unei țări reprezintă un ansamblu de
elemente sau categorii financiare, caracterizat prin legături organice între
componentele sale, care îi imprimă un caracter unitar, de sistem. Astfel,
sistemul financiar poate fi interpretat sub mai multe aspecte, cum ar fi: ca
un sistem de relații financiare, ca un ansamblu de fonduri de resurse
financiare, ca un sistem de norme juridice și reguli ce vizează activitatea
bancară, ca un sistem de instrumente de conducere și reglare și, nu în
ultimul rând ca un sistem de instituții care participă la organizarea
relațiilor, la constituirea și distribuirea fondurilor, precum și la elaborarea
și utilizarea instrumentelor de conducere și reglare (planuri financiare).
Sructura sistemului financiar din România cuprinde:
Tabelul nr. 6.2.
Instituții de credit
bănci
organizații cooperatiste de credit
bănci de economisire și creditare în domeniul locativ
bănci de credit ipotecar
instituții emitente de monedă electronică
Societăți de asigurări
Fonduri de investiții
fonduri deschise de investiții
Societăți de investiții financiare
Societăți de leasing
Alte instituții implicate î activitatea de finanțare de natura
creditului
Bursa de Valori București
Bursa de mărfuri și financiar monetară Sibiu
asdaq
Sursa: Negruș, Mariana – Marketing bancar pdf, p.7
Pornind de la aceste considerente, putem defini sistemul bancar
ca fiind ansamblul instituțiilor, relațiilor financiar-bancare, normelor,
infrastructurilor, tehnicilor ce interacționează în mod complex, cu scopul
de a mobiliza sub formă de depozite și distribui sub formă de credite
fonduri financiare, precum și de a oferi facilități , inclusiv sisteme de plăți
, pentru diverși agenți economici, financiari sau nefinanciari, inclusiv
persoanele fizice.
În perspectivă sistemică, sistemul bancar reprezintă un subsistem
al sistemului financiar aflat într-o permanentă interacțiune cu celelalte
componente ale acestuia: subsistemul asigurărilor, subsistemul piețelor de
capital, subsistemul finanțelor întreprinderilor, subsistemul bugetului de
stat, etc. La rândul său sistemul financiar este o parte componentă a
sistemului economiei naționale, iar acesta din urmă face parte din sistemul
economiei naționale.
Din perspectiva caracterului național sau internațional, putem
considera sistemul bancar național componentă a sistemului bancar
internațional, ambele integrate în sistemul financiar național, respectiv
sistemul financiar internațional. Între toate aceste componente se
derulează relații de interacțiune complexe. Fenomenul de globalizare a
determinat preocupări din ce în ce mai intense în această privință, în
special datorită apariției crizelor financiare internaționale.
Conform legislației românești, prin activitate bancară înțelegem
acele activități de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public și acordarea de credite în nume propriu.
În acest context, activitatea instituțiilor de credit din sistemul
bancar românesc cuprinde următoarele activități:
Atragere de depozite și alte fonduri rambursabile;
Acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor
comerciale, inclusiv forfetare;
Leasing financiar;
Operațiuni de plăți;
Emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de
credit, cecuri de călătorie și alte asemenea, inclusiv emitere de monedă
electronică;
Emitere de garanții și asumare de angajamente;
Tranzacționare în cont propriu și/sau pe contul clienților în
condițiile legii cu:
instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit; valută; contracte futures şi options financiare;
instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; valori
mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
Participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente
financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi
prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
Servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia
de afaceri şi alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de
fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
Administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
Custodie şi administrare de instrumente financiare;
Intermediere pe piaţa interbancară;
Prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în
domeniul creditării;
Închiriere de casete de siguranţă;
Operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din
acestea;
Dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
Orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se
circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale
speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.
Definirea conținutului noțiunii de activitate bancară poate să
difere de la o țară la alta, în funcție de legislația în vigoare. Legislația
românească a fost aliniată la cerințele directivelor europene: Directiva
77/780/CEE, Directiva 89/646/CEE, Directiva 2006/48/CE.
Activitatea bancară poate fi definită în sens larg sau restrâns.
În sens restrâns, activitatea bancară cuprinde activități de atragere
de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de
credite în cont propriu. În acest context, băncile desfășoară următoarele
grupe de activități:
activități bancare;
activități financiare;
activități de natură financiară;
alte activități permise.
Sensul larg al noțiunii de activitate bancară cuprinde următoarele
grupe de activități:
activități de mobilizare a excedentelor monetare din economie și
distribuirea acestora sub formă de credite în economie;
activități de gestiune a mijloacelor de plată, prin intermediul
produselor și serviciilor de plăți;
activități de furnizare de servicii financiare diverse;
activități de consultanță financiar-bancară;
activități de gestiune a trezoreriei, prin operațiuni derulate pe
piețele monetare;
activități de natură comercială, cum ar fi vânzarea de metale
prețioase, de imobile și bunuri mobile în contextul recuperării creanțelor
etc.
Într-o altă abordare, activitatea specifică băncilor poate fi
structurată în două categorii:
activități operaționale – concretizate în operațiuni de procesare a
tranzacțiilor generate de relația bancă-client;
activități funcționale – necesare pentru susținerea realizării
activității operaționale: contabilitate, administrație, personal, etc.
Un alt aspect conceptual este cel de operațiune bancară, definite ca
fiind secvențialități operaționale ale activității bancare.
6.3.3. Rolul băncilor în economie
Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul
rând, prin utilizarea conceptului de intermediere între agenţii debitori şi
creditori din economie, iar în al doilea rând prin funcţiile tradiţionale de
finanţare, de colectare a depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de
plată.
În conformitate cu analiza tradiţională, agenţii debitori şi creditori
se întâlnesc, prin intermediul a două circuite de finanţare:
finanţare directă: sub forma tranzacţiilor bilaterale între agenţii
excedentari, pe piaţa titlurilor (în cazul subscrierii directe la acţiunile şi
obligaţiunile emise);
finanţare indirectă sau intermediată, situaţie în care un intermediar
financiar se intercalează între debitori şi creditori.
Rolul intermediarilor financiari constă deci în aceea că ei conferă
compatibilitate cererii şi ofertei exprimate de agenţii din economie,
transformând caracteristicile datoriilor şi creanţelor agenţilor nefinanciari.
Dacă se iau în considerare trei caracteristici ale datoriilor sau creanţelor şi
anume: termenul, rata dobânzii şi riscul, atunci un intermediar financiar
poate fi definit ca un organism care asigură transformarea a cel puţin
uneia dintre caracteristicile respective, astfel:
- transformarea scadenţelor (sub forma finanţării pe termen lung pe
baza unor resurse lichide);
- transformarea ratelor de dobândă fixă (de exemplu, împrumuturi cu
rată variabilă finanţate pe baza resurselor cu rată fixă a dobânzii);
- transformarea riscurilor, finanţarea creditelor pentru investiţii la
nivelul întreprinderilor cu resurse imediat exigibile şi fără risc.
Analiza economică modernă explică existenţa intermedierii
financiare prin motive care sunt specifice şi băncilor, respectiv
a) reducerea costului tranzacţiilor
b) reducerea asimetriei informaţiilor
c) asigurarea lichidităţii
a) Intermediarii financiari permit reducerea costului de
tranzacţionare prin realizarea unor importante economii; astfel, pe
măsură ce cantitatea de produse financiare sporeşte, costul unitar al
producţiei se diminuează.
b) Referitor la reducerea asimetriei informaţiilor, trebuie
menţionată relaţia dintre debitori şi creditori, în sensul că cei din urmă
deţin mai multe informaţii decât primii. Intermediarii financiari permit
reducerea asimetriilor de informaţii şi contribuie la o mai bună alocare a
resurselor din economie. Această funcţie a intermediarilor provine din
aceea că funcţia lor de intermediere le conferă un avantaj informaţional în
raport cu finanţarea directă.
c) Asigurarea lichidităţii
Într-un univers incert, agenţii economici au nevoie de deţinerea
unor active lichide care întrunesc două proprietăţi: valoarea acestora
trebuie să fie stabilită şi necontestată; şi trebuie să fie imediat disponibile
pentru a putea fi transformate în bunuri, servicii sau titluri.
Singurul activ care posedă cele două proprietăţi este moneda, iar
prin creaţia monetară a băncilor, acestea furnizează lichidităţile necesare
unei bune funcţionări a economiei.
Funcţiile clasice sau tradiţionale ale băncilor vizează patru tipuri
de operaţii, strâns legate între ele:
- distribuirea de credite
- colectarea de depozite
- operaţiuni interbancare
- gestionarea mijloacelor de plată.
Operaţiunile interbancare constituie al doilea bloc de activităţi
bancare tradiţionale, acestea deţinând mai mult de 35% din bilanţul global
al băncilor din ţările membre ale UE. În timp ce operaţiunile cu clienţii
particulari şi cu întreprinderile, constituie operaţiuni “en detail”,
operaţiunile interbancare sunt considerate operaţiuni “de gros”, întrucât
vizează, la modul general sume foarte importante, peste 85% din ele
având o durată inferioară termenului de 1 an.
În cadrul operaţiunilor interbancare se pot distinge două categorii:
operaţiuni tehnice cu “corespondenţi” şi finanţarea interbancară.
Băncile deţin două tipuri de corespondenţi: în primul rând, Banca
Centrală este un corespondent de importanţă particulară, întrucât toate
băncile sunt obligate să deţină un cont la aceasta; în al doilea rând băncile
au conturi de corespondent cu alte bănci (conturi creditoare şi debitoare
ordinare). Finanţarea interbancară reuneşte operaţiunile de creditare între
instituţiile bancare, fiind generate de operaţiuni legate de gestiunea
trezoreriei şi de plasamente financiare.
Gestiunea mijloacelor de plată constituie un serviciu esenţial al
activităţii bancare şi vizează ansamblul sistemului bancar: bănci şi
autoritatea monetară, precum şi funcţionarea întreprinderilor.
În contextul unei complexităţi de aspecte noi ce caracterizează
pieţele financiare, asistăm la transformarea a funcţiilor de intermediere
bancară şi la o partajare a rolurilor între diferiţi intermediari. Această
evoluţie a intermedierii bancare îmbracă următoare forme principale:
1) sporirea rolului operaţiunilor cu valori mobiliare;
2) concurenţa puternică între bănci;
3) dezvoltarea operaţiunilor extrabilanţiere.
6.3.4. Organizarea sistemului bancar din România
Sistemul bancar din România este organizat pe două nivele: - Banca Națională a României, ca bancă centrală și de emisiune;
- Societățile bancare reprezentate de băncile comerciale.
6.3.4.1. Banca Națională a României
Banca Națională a României este banca centrală a statului român,
având personalitate juridică.
Conform Legii nr. 312 din 28 iunie 2004, principalele atribuții și
obiective ale Băncii Naționale a României sunt
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de
schimb;
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a
sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe
teritoriul României;
- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului,
fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
În îndeplinirea atribuţiilor, BNR şi membrii organelor sale de
conducere nu solicită și nu primesc instrucţiuni de la autorităţile publice
sau de la orice altă instituţie sau autoritate.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează
proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi
de creditare a instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor
minime obligatorii.
Băncii Naționale a României îi este interzisă achiziţionarea de pe
piaţa primară a creanţelor asupra statului, autorităţilor publice centrale şi
locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi
altor societăţi cu capital majoritar de stat.
BNR poate efectua pe piaţa secundară operaţiuni reversibile,
cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite
colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului, autorităţilor publice
centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor
naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit
sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite
certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii de credit, în
condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele
politicii monetare.
De asemenea, Băncii Naţionale a României îi este interzisă
creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor
naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de
stat.
Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să
emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace
legale de plată pe teritoriul României. Moneda naţională este leul, iar
subdiviziunea acestuia, banul.
În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, Banca
Naţională a României poate acorda instituţiilor de credit credite pe
termene ce nu pot depăşi 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:
- titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în
portofoliul Băncii Naţionale a României, sau
- depozite constituite la Banca Naţională a României sau la alte
persoane juridice agreate de Banca Naţională a României.
BNR stabileşte condiţiile și costurile de creditare, deschide şi
operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale
caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şi nerezidente,
stabilite prin reglementări ale Băncii Naţionale a României.
Conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administraţie,
compus din nouă membri, iar conducerea executivă a BNR se exercită de
către guvernator, prim-viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori.
Membrii Consiliului de administraţie al BNR, cu nominalizarea
conducerii executive, sunt numiţi de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului de
administraţie, completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectivă
pe întreaga durată a mandatului. Revocarea din funcţie a oricărui membru
al consiliului de administraţie se face de către Parlament, dacă acesta
încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea
atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.
Banca Naţională a României este autorizată să colecteze date şi
informaţii statistice primare care sunt necesare pentru aducerea la
îndeplinire a atribuţiilor sale legale, asigurând măsuri de protecţie a
datelor care se referă la subiecţi individuali - persoane juridice sau fizice -
date obţinute direct sau indirect, din surse administrative sau din alte
surse.
6.3.4.2. Băncile comerciale
În accepțiune tradițională, băncile comerciale sunt entități care
atrag depozite sau alte fonduri rambursabile de la populație, și acordă
credite în cont propriu.
În timp, anumite bănci au început să se specializeze.
Specializările au avut loc natural, în sensul că unele au apreciat că este
mai avantajos sau profitabil să opereze într-un domeniu sau altul. Mai
apoi însă, între băncile ce s-au specializat astfel, unele au început să
dobândească o specializare de interes public, prin misiunea ce era
încredințată de stat unor bănci: creditarea în anumite condiții a unor
ramuri ale economiei, cum ar fi agricultura – bănci agricole, sprijinirea
unor acțiuni la nivel național – mari proiecte – ce impuneau finanțări mari
si pe termen lung – bănci de dezvoltare, construcția de case pentru
populație – bănci ipotecare sau băncile de export-import pentru sprijinirea
exportatorilor autohtoni. În numeroase cazuri, aceste bănci nu se bazau
exclusiv pe fondurile atrase de ele sub formă de depozite pentru acordarea
de credite specializate, ci o parte din fonduri, direct sau indirect, le
primeau de la bugetul de stat (subvenționare dobânzi, asigurare credite
etc.).
1. Băncile comerciale În prezent, acceptarea de depozite si acordarea de credite de către
o entitate, trebuie să fie autorizată de o autoritate – de ex. banca centrală,
prin care legal i se atribuie puterea și statutul de a fi bancă și a asigura
astfel de servicii, precum și alte servicii financiare.
Până în anii 1960-1970, băncile, de regulă, ofereau un număr mic
de servicii de bază, și cu trimitere la acest trecut, se discută despre servicii
tradiționale sau de bază și servicii noi.
În tabelul de mai jos am făcut descris serviciile de bază și
serviciile noi:
Servicii de bază și servicii noi ale unei bănci comerciale
Tabelul nr. 6.3.
Servicii de bază Servicii noi
– conturi de depozite si conturi
de
economii;
– credite pentru activitatea
comercială
si industrială;
– operațiuni de transfer între
conturi
– cash management;
– credit de consum;
– carduri de plată (de debit, de
credit);
– certificate de depozit;
– schimb valutar/operațiuni
valutare;
– produse derivate;
Bancare,
– investiții financiare (investment
banking);
– servicii de mandat și custodie;
– finanțarea comerțului
internațional;
– asigurări;
– produse derivate;
– e-banking – activitate bancară
electronică.
Sursa: Negruș, Mariana – Produse și servicii bancare. Marketing bancar,
p.26
După 1990-1999, s-a manifestat o convergență în structurarea
entităților ce desfăsoară activități bancare-nonbancare, fiind redefinite
mult mai amplu prin reglementările adoptate de diferite țări sau grup de
țări (Uniunea Europeană, S.U.A., Marea Britanie, etc.). În principal,
privesc conceptele de grup financiar, societate financiară holding,
conglomerat financiar.
Termenul de bancă în general, este utilizat cu referire la o bancă
comercială, iar criteriile de clasificare a activității, în general, privesc
dimensiunea, sfera geografică în care operează, tipul predominant al
produselor și serviciilor oferite.
Băncile comerciale mici și mijlocii, denumite de regulă detailiste
sau cu activitate retail, acoperă nevoile comunităților locale sau zonale.
Ca urmare a tehnologiei informaționale și aceste bănci tind să ofere
clientelei servicii bancare complete. Acest lucru este asigurat în două
moduri: fie prin relația de corespondent bancar, pe care o au la nivel
național cu marile bănci din sistemul bancar, fie de la entități externe
sistemului bancar, apelând la serviciile unor vânzători financiari
specializați, cum ar fi societățile de asigurări, fondurile mutuale sau
companii specializate în tehnologia informațională.
Băncile comerciale mari, la nivel național, denumite bănci
angrosiste, sunt concentrate pe operațiuni acordate marilor corporații – de
unde și denumirea de activități bancare corporate (corporate banking).
Aceste bănci nu se implică în credite ipotecare, credite de consum, credite
agricole sau pentru firme mici. Ele acordă credite și alte servicii marilor
corporații, inclusiv pentru desfășurarea schimburilor cu străinătatea,
creditează autoritățile statale, municipale, etc.
2. Băncile specializate sunt entități bancare orientate spre un
anumit domeniu, în unele țări fiind denumite bănci cu o singură linie de
afaceri (monoline), aceasta însemnând că nu dezvoltă și alte tipuri de
servicii, dar acestea au mai mult rolul de suport al liniei de afaceri
principale, cum ar fi băncile de credit ipotecar, agricole, de import-export
etc.
3. Băncile pe Internet sunt denumite acele bănci care, exclusiv
sau predominant operează pe Internet sau printr-un mediu electronic. În
țările în care s-au dezvoltat, asemănător oricărei bănci, acestea trebuie
autorizate de banca centrală sau autoritatea desemnată în acest scop și
trebuie să răspundă tuturor cerințelor de constituire și funcționare, ca
orice bancă din sistem. Prima banca de acest tip a fost înființată în SUA.
4. Insttuția de credit este o întreprindere, cu scopul de a primi
depozite și alte fonduri, ce urmează a fi restituite de la public și de a
acorda credite în nume propriu. Odată cu aderarea României la UE, prin
reglementările naționale în materie, a fost adoptat acest concept,
precizându-se entitățile componente (prezentate în tabelul nr.3).
5. Bancă de investiții – În unele țări, anumite evenimente au
condus la departajări în activitatea băncilor comerciale. Exemplul cel mai
relevant este SUA, unde în timpul crizei din 1929-1933 (36% din bănci au
dat faliment), prin legea bancară adoptată atunci s-au separat activitatea
băncilor comerciale de băncile de investiții, care aveau dreptul să dezvolte
operațiuni cu titluri financiare pentru publicul larg, dar nu erau autorizate
să atragă depozite, în ideea că activitatea de investiții financiare era
riscantă și putea periclita siguranța depozitelor constituite de deponenți.
În acest context s-a născut conceptul de bancă de investiții ca o
entitate ce îndeplinește rolul de intermediar între cei ce doresc să se
împrumute și cei care doresc să investească, prin vânzarea de titluri în
loturi mici, pe piața investitorilor, efectuând implicit și alte activități cu
titluri financiare.
6. Banca universală este o bancă care oferă marea majoritate a
serviciilor și produselor financiare și bancare în cadrul unei structuri
organizatorice unice. Potrivit acestei accepțiuni, banca universală se poate
dezvolta pe structura unei bănci comerciale mamă cu diferite filiale cu
activități specific financiare implicit cu o filială bancă de investiții sau pe
structura unei bănci de investiții mamă cu filiale-bănci comerciale,
societăți de asigurări.
7. Pentru a-și dezvolta teritorial activitatea, o bancă poate să-și
constituie sucursale, agenții de reprezentare/reprezentanțe și filiale.
Sucursala este o unitate operațională dependentă din punct de
vedere juridic de bancă (sau o altă instituție financiară) care efectuează în
mod direct toate sau doar unele din activitățile desfășurate de acestea.
În raport de sucursalele sale, banca este denumită centrala băncii sub
controlul căreia aceasta se află acestea, numite rețea de sucursale.
Activitatea bancară de retail este puternic influențată de numărul de
sucursale ale unei bănci în plan teritorial. Sucursalele se pot constitui la
nivel național în diferite zone de interes comercial sau în străinătate în
centre financiare sau în alte țări unde banca dezvoltă activ relații
comerciale și financiare.
Reprezentanța sau agenția de reprezentare este o unitate bancară
care nu dezvoltă operațiuni și nu are independență juridică; activitatea sa
este de a furniza informații despre produsele și serviciile oferite de bancă
(promovare/marketing) și de a vehicula documente pe care le transmite
centralei băncii sau unei sucursale. Reprezentanța poate avea ca obiectiv
cercetarea potențialului zonei unde este amplasată în vederea dezvoltării
unei sucursale.
Unele bănci au și puncte de lucru – agenții autonome sau
asociate unei reprezentanțe, de efectuare a unor servicii - cum sunt cele de
schimb valutar (la hoteluri, aeroporturi, în stațiuni turistice, sau mari
magazine – mall-uri etc.)
Filiala este o entitate care este coordonată de o altă societate –
cunoscută sub denumirea de societate – mamă. Controlul filialei decătre
societatea-mamă, care poate fi o bancă, instituție financiară sau o
companie nonfinanciară, se poate face direct sau indirect:
- controlul direct se realizează prin participațiile directe în filială;
- controlul indirect se poate realiza prin intermediul unei alte firme.
Filiala poate desfășura același tip de activități cu societatea –
mamă sau alt tip de activități, de exemplu, atât societatea mamă, cât și
filiala, localizate în aceeași țară sau filiala localizată într-un centru
financiar, dezvoltă activitate bancară sau banca - mamă își constituie
filiale specializate pe alte activități financiare pe care le controlează direct
sau indirect.
De exemplu, societatea bancară – mamă A, controlează direct
filiala B – care este societate de asigurări, care la rândul ei controlează
filiala C – societate de investiții financiare.
8. Grupul financiar este definit ca fiind reprezentat de
societatea mamă împreună cu toate filialele sale și s-a constituit ca una
dintre formele de structurare a activităților bancare.
Grupul financiar poate fi: structurat pe o bancă de investiții mamă
sau societate de investiții financiare care a achiziționat sau a constituit o
bancă comercială alături de care poate constitui filiale pe alte tipuri de
activitate – societăți de asigurări, de leasing etc. Structurile financiar -
bancare se pot constitui și sub forma societăților financiare holding.
În România operează două categorii de structuri de tip grup
financiar. Cele mai importante sunt reprezentate de filiale (companii fiice)
ale unor instituții ”mamă” externe, care împreună cu entitățile dezvoltate
de companiile fice compun structuri de tip grup din perspectiva
jurisdicției naționale, respectiv structuri de tip subgrup aparținând unor
grupuri europene sau internaționale.
O altă categorie de structuri de grup s-a format în jurul unor
instituții de credit, persoane juridice române, care nu au acționariat străin
și care dețin participații în alte entități financiare.
Grupurile financiare identificate au grad ridicat de concentrare
a activității în jurul sectorului bancar care deține ponderi de peste 88% din
fondurile proprii la nivelul grupului. Dezvoltările pe segmentul
asigurărilor și al serviciilor de investiții sunt reduse și au un efect limitat
de diversificare al riscurilor în cadrul grupurilor financiare. Instituțiile de
credit dețin participații la alte societăți financiare pentru a nu externaliza
servicii financiare conexe activității bancare, generatoare de venituri
suplimentare și mai puțin pentru a se dezvolta intensiv pe alte sectoare ale
sistemului financiar.
9.Societatea financiară (holding) este o instituție financiară ale cărei
filiale sunt fie exclusiv, fie în principal instituții de credit sau instituții
financiare, iar cel puțin una dintre filialele sale este instituție de credit.
Societatea mamă a uneia sau mai multor instituții de credit poate fi
societate holding cu activitate mixtă, în acest caz este obligată ca direct
sau prin intermediul filialelor sale (instituții de credit) să ofere toate
informațiile relevante pentru supravegherea activității acestora de
autoritatea de supravegere și reglementare.
10.Conglomeratele sunt definite ca fiind corporații formate din mai multe
companii care activează și au ca specific diferite domenii de activitate.
Conglomeratele, ca practică, au cunoscut o dezvoltare deosebită în anii
1960.
Conglomeratele financiare se constituie ca structuri care reflectă
tendința tot mai accentuată de integrare intersectorială.
Conglomeratele financiare sunt structuri financiare complexe care
dezvoltă activități atât în cele trei sectoare clasice (sectorul bancar, piața
de capital și sectorul asigurărilor), dar și în alte domenii, dezvoltând
operațiuni la nivel național, transfrontalier și global.
Potrivit opiniei lui Tony A. Romani, bancher de investiții la
compania americană Freeman & Co, conglomeratele financiare care s-au
conturat în ultimul deceniu, precum JP Morgan Chase, Citigroup, ING,
Barclays, HSBC și multe altele, au avut la bază operațiunile de bănci
comerciale.
Chiar înainte de începerea crizei, aceste conglomerate au devenit
jucători pe piețe financiare cu mult mai extinse decat activitățile bancare
obișnuite. Criza nu a făcut decât să consolideze puterea lor și, chiar dacă
unele nume vor dispărea în timp, acest model de business va supraviețui
și va continua să se extindă la nivel global.
Pe segmentul de corporate banking, conglomeratele financiare vor
deveni prima opțiune în locul fostelor bănci de investiții și vor oferi o
gamă completă de servicii astfel încât relationship banking va căpata o
noua dimensiune, cu mult mai vastă decât în trecut.
Pe segmentul de retail, produsele oferite de conglomeratele
financiare vor continua să se diversifice, în timp ce distribuția acestor
produse va lua forme noi cu costuri mai reduse.
Astfel, conglomeratele financiare își vor consolida poziția ca
principală poartă de intrare în sistem a capitalului oamenilor de rând, în
timp ce familiile bogate și ultra-bogate vor folosi în măsură egală
conglomeratele financiare și fondurile de investiții alternative.
Potrivit legislației europene, conglomeratele financiare sunt acele
grupuri a căror activitate financiară depășește 40% din activitatea lor
totală, cu condiția ca sectorul financiar cel mai mic (bănci și societăți de
investiții luate împreună sau societăți de asigurări) să aibă o mărime
relativă de 10% din activitatea financiară globală sau o mărime absolută
mai mare de 6 miliarde de euro.
Conglomeratele financiare permit reduceri de costuri, obținerea unei
eficiențe sporite, precum și satisfacerea în cele mai bune condiții a
cerințelor clienților. Totodată, s-a pus problema supravegherii prudențiale
a grupurilor financiare cu structuri eterogene, deoarece acestea pot genera
probleme privind stabilitatea financiară.
Prin directiva amintită se stabilesc reguli precise privind desemnarea
unei singure autorități de supraveghere pentru a coordona supravegherea
suplimentară a unui conglomerat financiar, în cadrul căruia există mai
multe autorități competente care exercită controlul prudențial asupra
entităților componente ale conglomeratelor.
În România au fost adoptate reglementări privind supravegherea
suplimentară a instituțiilor de credit a societăților de asigurare și/sau
reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare dintr-un
conglomerat financiar.
În același timp, Banca Națională a României, în calitate de autoritate
competentă privind supravegherea pe baze consolidate în exercitarea
responsabilităților sale, cooperează cu Comisia Națională a Valorilor
Mobiliare, cu Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, și cu Comisia de
Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Prin aceste reglementări se
oferă autorităților competente cât și entităților implicate, un instrumentar
adecvat de cuantificare, administrare și monitorizare a riscurilor.
Deasemenea, se are în vedere protejarea deponenților, investiorilor și
asiguraților, precum și dezideratul de stabilitate financiară.
6.3.5. Lichiditate, performanţe şi costuri bancare
Obiectivele prioritare ale activităţii bancare sunt: profitabilitatea şi
lichiditatea.
Lichiditatea înseamnă pentru bănci posibilitatea de a asigura, în orice
moment, efectuarea plăţilor, menţinerea unei capacităţi monetare
permanente implicând costuri bancare suplimentare. Asigurarea
lichidităţii bancare dispune de premise favorabile, determinate de fluxurile
de monedă centrală antrenate în mod automat de operaţiuni bancare,
precum depunerile de monedă de către clienţi; cedarea de către bancă a
depunerilor în valută contra monedă naţională; soldul favorabil rezultat
din compensările interbancare.
Penuria de lichiditate poate fi acoperită prin recreditarea de către
Banca Centrală sau prin angajarea de credite pe piaţa interbancară,
restabilirea stării de lichiditate solicitând costuri, riscul de lichiditate
presupunând o supraveghere a stării de lichiditate de către bancă.
Prevenirea lipsei de lichiditate poate fi asigurată prin optimizarea
structurii activelor, utilizând două criterii: selecţia activelor, prin
confruntarea profitabilităţii cu riscurile; diversificarea portofoliului.
Menţinerea lichidităţii bancare se realizează şi prin măsuri speciale,
precum finanţarea băncilor de către stat, asigurarea depozitelor bancare,
respectarea de către bănci a unor coeficienţi de lichiditate.
Profitabilitatea are ca element central profitul brut sau net, care
raportat Ia variabilele determinante ale activităţii băncii evidenţiază
interdependenţele în evoluţia performanţelor băncii. Indicatorii
performanţelor bancare se determină ca mărimi relative, prin raportarea
profitului la: capitalul propriu {rata rentabilităţii financiare); active totale
(rata rentabilităţii economice); venituri {rata profitului, a rentabilităţii).
Performanţele bancare sunt evidenţiate şi prin raportarea unor variabile
financiare esenţiale: rata utilizării activelor (venituri/active); efectul de
levier (datorii/capital) etc.
Costurile bancare, optimizarea raportului între venituri şi costuri
constituie o latură esenţială a managementului băncii, minimizarea
costurilor bancare evidenţiind domeniile şi funcţiile bancare care nu sunt
rentabile. In ansamblul funcţiilor îndeplinite de bancă, în calitate de
intermediar, se disting două categorii de costuri: costul resurselor, care
depinde de ratele dobânzilor bonificate; costurile de funcţionare a băncii,
cuprinzând cheltuielile de personal, amortizarea, cheltuielilor generale ale
băncii, rezervele, cheltuielile fiscale etc.
6.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 6
Banca este un intermediar financiar care transformă depozitele în credite {transformare bancară),
transformare prin care se creează monedă bancară în cadrul acestei transformări pot fi delimitate trei
dimensiuni: transformarea scadenţelor, transformarea ratelor de dobândă; transformarea riscurilor.
Banca reprezintă un intermediar financiar care asigură lichiditatea economiei printr-un proces de
monetizare a activelor, transformând creanţele care au un minim de risc în instrumente de plată perfect
lichide.
Băncile realizează următoarele funcţii principale: colectează depozite, prin mobilizarea
disponibilităţilor băneşti; acordă credite; realizează operaţiuni interbancare (operaţiuni en-gros,
operaţiuni tehnice cu corespondenţi şi finanţarea interbancară); gestionează mijloacele de plată;
realizează operaţiuni cu titluri financiare; oferă servicii financiare.
Produse, servicii şi operaţiuni bancare: Banca oferă servicii bancare purtătoare de produse
bancare (credite, depozite etc.) sau servicii nepurtătoare de produse, nonprodus (consultanţă, procesare
etc).
Produsul bancar este destinat direct clientului, permiţând consumul financiar al acestuia, şi
totodată afectând patrimoniul băncii. Serviciile bancare însoţesc sau nu produsele bancare, costurile
acestora afectând indirect patrimoniul băncii, prin costurile produselor.
Indiferent de natura lor serviciile bancare sunt generate prin operaţiunile bancare, putând fi grupate
în servicii de capital, servicii de personal, servicii mixte.
Produsele au următoarele caracteristici: sunt imateriale, nu pot fi protejate, sunt reglementate, sunt
oferite direct clienţilor, implică angajarea clientelei.
Asociate caracteristicilor se evidenţiază următoarele atribute: standardizarea, intangibilitatea,
volatilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea.
Funcţiile băncii sunt realizate prin operaţiunile efectuate de către aceasta, care din punct de vedere
bilanţier sunt operaţiuni de activ şi operaţiuni de pasiv, la care se adaugă operaţiunile comerciale şi
de comision.
Operaţiuni de pasiv constau în formarea capitalului propriu, constituirea depozitelor, rescontarea şi
recreditarea.
Operaţiuni de activ constau în acordarea de credite, operaţiuni de trezorerie şi interbancare,
operaţiuni cu titluri şi operaţiuni extrabilanţiere.
Operaţiuni comerciale şi de comision sunt legate de regulă de operaţiunile active şi pasive, precum
tranzacţii cu aur şi devize şi diverse servicii.
Structura şi caracteristicile sistemului bancar: Analiza organizării bancare după gradul de
specializare pennite delimitarea a două tipuri de sisteme bancare: sistemul centrat pe bănci universale,
specific Europei Continentale şi sistemul centrat pe bănci specializate, specific spaţiului anglo-saxon.
In prezent are loc un proces de universalizare a activităţii bancare şi de expansiune a băncilor pe
pieţele financiare.
Pot fi delimitate cinci tipuri de instituţii bancare: Bănci comerciale, care constituie depozite şi
acordă credite, fiind de regulă bănci universale şi cuprinzând o gamă diversă de bănci; Bănci de
afaceri implicate în investirea pe termen lung a depunerilor şi în gestiunea patrimoniului firmelor;
Bănci mutuale şi cooperative de credit; Case de economisire şi împrumuturi; Instituţii de credit
specializate, precum: bănci ipotecare, bănci agricole, bănci de investiţii, bănci de comerţ exterior etc.
Caracteristicile actuale ale sistemelor bancare sunt: diversificarea, concentrarea, bancarizarea
activităţii, restructurarea operaţională, internaţionalizarea, titrizarea, informatizarea.
Banca viitorului va fi o bancă tară ghişee, o bancă la domiciliu utilizând telexul, faxul, telefonul,
internetul, ceea ce aduce avantaje dar creează şi riscuri de fraudă şi de înstrăinare a clienţilor.
Activitatea băncilor se desfăşoară într-un mediu de piaţă care oferă condiţii diferenţiate de realizare
a concurenţei, asigurând băncilor şanse inegale de succes, de profitabilitate.
In cazul concurenţei perfecte rata dobânzii de echilibru este rata la care cantitatea cerută de
depozite sau de împrumuturi este egală cu cantitate de depozite sau de împrumuturi oferită,
schimbările în ratele dobânzii la depozite sau la împrumuturi fiind determinate de variaţiile cererii sau
ofertei acestora, acestea neputând 11 influenţate direct de deciziile individuale ale băncilor.
Pe o piaţa în care concurenţa este imperfectă, astfel că relaţia dintre rate şi cantităţi, adică cerere şi
ofertă, sunt perturbate, intrarea şi rămânerea pe piaţă nemaifiind liberă, băncile îşi pot stabili ratele
dobânzii favorabile maximizării profitului propriu. In acest sens, o bancă de monopol acoperă sau
controlează cererea de împrumuturi a pieţei
Lichiditate, performanţe şi costuri bancare: Obiectivele prioritare ale activităţii bancare sunt:
profitabilitatea şi lichiditatea.
Lichiditatea înseamnă pentru bănci posibilitatea de a asigura, în orice moment, efectuarea plăţilor,
menţinerea unei capacităţi monetare permanente implicând costuri bancare suplimentare. Asigurarea
lichidităţii bancare dispune de premise favorabile, determinate de fluxurile de monedă centrală
antrenate în mod automat de operaţiuni bancare, precum depunerile de monedă de către clienţi;
cedarea de către bancă a depunerilor în valută contra monedă naţională; soldul favorabil rezultat din
compensările interbancare.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
11. Cum se poate defini banca?
12. Cum se definește noțiunea de activitate bancară?
13. Cum se definește noțiunea de sistem bancar?
14. Care este structura sistemului financiar din România?
15. Cum este organizat sistemul bancar românesc?
16. Cum se definește lichiditatea bancară?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Împrumuturile primite de bancă de la banca centrală sunt operaţiuni de pasiv.
a) T;
b) F.
2.Conturile de depozit ale clienţilor sunt operaţiuni de activ.
a) T;
b) F.
3.Creditele de orice fel acordate persoanelor fizice şi juridice constituie operaţiuni active ale băncilor
comerciale.
a) T;
b) F.
4.Plasamentele pe piaţa interbancară constituie operaţiune pasivă a băncilor comerciale.
a) T;
b) F.
5.Operaţiunile pasive ale Băncii centrale sunt.
1) operaţiunile de emisiune monetară;
2) operaţiunile de decontare;
3) operaţiunile de consolidare a rezervei;
4) operaţiunile cu capital propriu;
5) operaţiunile de depozit.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 4, 5;
b) 1, 2, 3;
c) 2, 4, 5;
d) 3, 4, 5.
6.Depunerile în conturi la Banca Centrală sunt făcute de către:
1) celelalte bănci;
2) întreprinderi;
3) populaţie;
4) statul;
5) instituţii publice.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2, 4;
b) 1, 2, 3;
c) 1, 4, 5;
d) 2, 4, 5.
7.Banca Centrală acordă credite:
1) celorlalte bănci;
2) populaţiei;
3) statului;
4) instituţiilor publice;
5) agenţilor economici.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2, 3;
b) 1, 3;
c) 1, 4, 5;
d) 3, 4.
8.Băncile comerciale constituie următoarele categorii de depozite:
1) la vedere;
2) la termen;
3) prin contul de depozit;
4) prin contul curent.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2, 4;
b) 1, 2, 3;
c) 2, 3, 4;
d) 1, 3, 4.
9.Activitatea principală a băncii o constituie:
1. intermedierea
2. comerţul cu bani
3. investiţia
4. leasingul
5. repartizarea profitului
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2;
b) 1, 2, 3, 5;
c) 2, 3, 4, 5;
d) 1, 4.
10.Funcţiile creditului sunt:
1) de mobilizare, ameliorare şi redistribuire a disponibilităţilor băneşti;
2) de producere a dobânzii;
3) de stimulare a creşterii economice;
4) de emisiune;
5) de reflectare şi stimulare a eficienţei.
Este valabilă combinaţia: e) 1, 4, 5;
f) 1, 3, 4;
g) 2, 3, 4;
h) 1, 3, 5.
11. Sistemul financiar cuprinde:
1) Banca Centrală;
2) băncile;
3) trezoreria publică;
4) instituţiile financiare nebancare;
5) piaţa financiară.
Este valabilă combinaţia: a) 1, 2, 3, 4;
b) 3, 4, 5;
c) 1, 2, 3, 4, 5;
d) 1, 3, 4, 5.
12. Tipurile de instituţii bancare sunt:
1) bănci comerciale;
2) bănci de afaceri;
3) bănci mutuale şi cooperative de credit;
4) case de economisire şi împrumuturi;
5) instituţii de credit specializate.
Este valabilă combinaţia: e) 1, 2, 3, 4;
f) 1, 2, 3, 4, 5;
g) 1, 2, 3, 5;
h) 1, 3, 4, 5.
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
3. Berea ,Paul , Aurelian, Alexandru – Modernizarea sistemului bancar, Editura Expert, București,
2003, p.11
4. Căpraru, Bogdan – Activitatea bancară. Sisteme, operațiuni și practici, Editura C. H. Beck,
București, 2010, p.2
5. Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) – Institutul de lingvistică din București, 1984, p.72
6.Legea bancară nr. 58/1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 23.03.1998, art. 3, alin. b)
7. Lege nr. 312 din 28 iun 2004 Monitorul Oficial, Partea I 582 30.iun.2004, intrare în vigoare la 30
iul.2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, http://www.bnr.ro - Statutul BNR
8. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 98/6.12.2006 privind supravegherea suplimentară a
instituțiilor de credit, a societăților de asigurări și/sau reasigurări, a societăților de servicii de investiții
financiare și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1023/22 decembrie 2006.
9. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99 din 6.12.2006 privind instituțiile de credit și adecvarea
capitalului –Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 decembrie 2006, articolul 3.
10. http://www.bnro.ro/Registrele-BNR-717 - Registrele BNR, Instituţii de credit, instituţii de plată,
instituţii financiare nebancare.
11. Negruș, Mariana – Marketing bancar.pdf, p.7, www.regielive.ro
12. Negruș, Mariana – Produse și servicii bancare. Marketing bancar, Editura Fundația România de
Mâine, București, 2008, p.25
13. Nisipeanu, Nicoleta – Gestiune bancară.pdf, p. 3, http://regielive.ro/cursuri/bănci
14.http://www.wall-street.ro/articol/Jurnal-de-pe-Wall-Street/58003/Care-este-viitorul-pietelor-
financiare.html#comments_href
Unitatea de învăţare 7
SISTEMUL DE PLĂȚI ȘI RISCURI ASOCIATE
Cuprins
7.1. Cuvinte cheie
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi
7.3.2. Modalităţile şi instrumentele de plată:
7.3.2.1. Instrumentele de plată
7.3.2.2. Modalități de plată
7.3.3. Riscurile în sistemele de plăți
7.4. Îndrumar pentru autoverificare
7.1. Cuvinte cheie
Modalități și instrumente de plată, circuite de plăți, riscuri în
sistemul de plati.
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
Sunt subsumate următoarele obiective:
definirea sistemului de plăţi;
recunoaşterea modalităţilor şi instrumentelor de plată;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor
propuse
Timpul alocat unităţii: 2 ore
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi
Sistemul de plăţi este o parte esenţială a infrastructurii financiare a
economiei de piaţă, în care organizarea şi activitatea sectorului bancar sunt
determinate de necesităţile pieţelor, în contextul preocupării organismelor
oficiale vizând asigurarea stabilităţii şi siguranţei acestuia.
În ultimele două decenii, pe plan mondial sistemele de plăţi au fost
profund afectate de schimbările majore petrecute în industria serviciilor
financiare. Schimbările tehnologice rapide, dereglementarea şi tendinţa către o
mai mare volatilitate a preţurilor activelor au contribuit la o adevărată explozie
în activitatea financiară şi, implicit, în volumul şi valoarea fluxurilor de plăţi
atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial.
Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de înţelegeri (aranjamente)
privind descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori
aceştia achiziţionează resursele reale sau financiare. În economiile care nu se
bazează pe schimburi în natură, astfel de obligaţii sunt descărcate prin
transferul titlului de proprietate a unei categorii de active, care, prin însăşi
natura şi larga lor acceptabilitate, sunt cunoscute sub denumirea de bani. Din
punct de vedere istoric, aceste active au luat forma unei mărfi (de pildă, aur
sau argint) sau a unor diverse mijloace de consemnare a obligaţiilor emise de
instituţii guvernamentale, instituţii financiare sau persoane private care, în
principiu, erau compensabile în mărfuri.
Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele fizice,
agenţii economici şi alte instituţii nonbancare, băncile, casele de compensaţie
şi Banca centrală. Fondurile transferate sunt atât pasive (obligaţii) ale Băncii
centrale deţinute fie de persoanele nonbancare (bancnotele), fie de sistemul
bancar (depozite bancare de rezervă), cât şi pasivele (obligaţii) ale băncilor
faţă de publicul nonbancar (depozitele bancare) sau faţă de alte bănci (depozite
de corespondent bancar).
Mijlocul tradiţional şi cel mai direct de transfer al fondurilor băneşti
între nonbănci îl constituie utilizarea numerarului (monezi şi bancnote). În
descărcarea de obligaţia de plată prin utilizarea numerarului, decontarea este
individuală şi imediată (decontare brută şi în timp real).
Atunci când transferul de proprietate se realizează sub alte forme decât
cea a numerarului, decontarea are loc prin conturile instituţiilor bancare. În
acest caz, agenţii economici dau instrucţiuni unor intermediari, de regulă
bănci, să transfere fonduri de la un deţinător de cont – plătitor – la un alt
deţinător de cont – beneficiarul, de regulă, existând o diferenţă de timp între
emiterea instrucţiunii şi completarea (decontarea) transferului.
Mai mult decât atât, ori de câte ori părţile nu menţin depozite la aceeaşi
instituţie, executarea unei instrucţiuni de plată necesită ca banca plătitorului să
facă transfer de fonduri către banca beneficiarului în scopul ca acesta din
urmă să poată acoperi noua obligaţie de plată pe care o înregistrează faţă de
clientul său, beneficiarul. Acest tip de transfer se numeşte transfer interbancar.
În cazul în care atât plătitorul, cât şi beneficiarul menţin conturi la
aceeaşi bancă, transferul de fonduri are loc în cadrul unei singure instituţii,
denumirea acestuia fiind transfer intrabancar.
7.3.2. Modalităţile şi instrumentele de plată:
7.3.2.1. Instrumentele de plată
Instrumentele de plată utilizate s-au diversificat continuu, o dată cu
mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei şi al perfecţionării tehnicilor de
transmitere a mesajelor.
Privite în ansamblul lor, se disting:
1. Plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub denumirea de troc,
compensaţie. Din punct de vedere istoric este prima “modalitate” de plată
apărută, iar revenirea la acest mod de plată a fost determinată, pe de o parte, de
fenomene de criză financiară naţională sau internaţională (de exemplu, criza
din 1929 – 1933, criza datoriilor externe din 1980 – 1985 etc.), iar pe de altă
parte, de limitele financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale.
În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de a “debloca”
relaţiile comerciale cu ţări, firme etc., ale căror disponibilităţi financiare sunt
modeste sau inexistente.
2. Pata în numerar. Dacă în trecutul istoric plata cu “bani peşin”
constituia o certitudine la încheierea unei tranzacţii, în etapa contemporană
locul său în ansamblul plăţilor este modest şi pe cale de dispariţie, ca urmare a
dezavantajelor şi riscurilor pe care le incumbă: transportul efectiv; contactul
direct între cei doi parteneri; dificultatea de a sincroniza obligaţiile
partenerilor.
Cu toate acestea, factori diferiţi determină ca, şi în epoca contemporană,
plata în numerar să fie utilizată.
Elementul fundamental al plăţii în numerar îl constituie încrederea care
trebuie să existe între partenerii de afaceri.
Numerarul – este constituit din monedele şi bancnotele aflate la agenţi
economici şi persoane fizice = deţinători nonbancari.
Bancnotele sunt titluri de credit emise de Băncile Centrale prin care
acestea se obligă să restituie la prezentare valoarea nominală a acestora. Astăzi
bancnota este o monedă fiduciară care circulă şi deci îndeplineşte funcţia de
monedă bazându-se pe încrederea pe care întreaga comunitate de plătitori o are
în Banca de Emisiune şi implicit în întregul sistem socio-economic în care se
derulează procesele economice respective.
Monedele sunt piese de metal ce se utilizează ca echivalent al valorii.
Caracteristicile numeralului:
1) Mijloc de plată nedeterminat (efectuarea plăţii nu este condiţionată
de nimic).
2) Mijloc de plată general – valabil pentru întreaga comunitate de
plătitori şi deci este accesibil şi acceptat de oricare dintre membri
comunităţii.
3) Mijloc de plată cu efect imediat (odată cu efectele de plată se va
stinge definitiv datoria către furnizorul de produse sau servicii)
Deţinerea de numerar este sinonimă cu deţinerea de lichidităţi.
Lichiditatea – reprezintă atât pentru persoane fizice, cât şi pentru agenţii
economii o condiţie vitală în contextul economiei de piaţă. De aici şi interesul
manifestat de aceştia în a-şi menţine în mod continuu o dimensiune
confortabilă a lichidităţii.
Rezervele de numerar reprezintă o cale importantă de a avea
posibilitatea de plată în orice moment şi de a satisface cerinţele de lichiditate.
Deţinerea de rezerve de numerar conduce la posibilitatea de a plătii imediat,
fără efort şi fără costuri suplimentare, dar, concomitent, a deţine numerar mai
înseamnă:
- a exclude posibilitatea de valorificare a disponibilităţilor monetare,
întrucât banii păstraţi sub formă de numerar nu aduc venituri;
- a se expune unor riscuri din partea unor răufăcători.
De aceea este utilizată soluţia depozitelor bancare la vedere care, în anumite
condiţii, pot aduce deponenţilor venituri.
3. Plata prin cec este cea mai apropiată de plata în numerar, iar
caracterul înscrisului – cecului – oferă partenerilor de afaceri un grad de
siguranţă mai ridicat. Plata prin cec – în diferitele sale forme – a luat o
deosebită amploare după anii ’60, fiind utilizată cu precădere în spaţiul plăţilor
necomerciale.
Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei şi a biletului la
ordin, se numără printre cele mai vechi tehnici de plată.
4.Ordinul de plată este legat de apariţia băncilor şi dezvoltarea relaţiilor
la nivel internaţional între acestea. În esenţă, se aseamănă plăţilor în numerar,
dar se realizează pe canal bancar şi constă din ordinul pe care un client îl dă
băncii sale de a plăti, din contul său, o sumă de bani unei alte persoane în
contul acesteia, care poate fi deschis la orice altă bancă, sau chiar la aceeaşi
bancă. În practică este denumit şi “plata direct din cont” sau “plata din cont”.
7.3.2.2. Modalități de plată
A. Plăţi în numerar
Instrumentele de plată prezentate mai sus se pot grupa în două categorii
distincte: plăţi în numerar; plăţi prin virament.
B. Plăţi prin virament
A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca
volum este viramentul. Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile
şi este strâns legată de acestea, adică nu se poate desfăşura în afara lor.
Viramentul este de două tipuri: de credit; de debit.
Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că
plătitorul (debitorul) dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze
plata, nefiind necesar un consimţământ prealabil al plătitorului. Din această
grupă fac parte cele mai importante instrumente de plată, precum ordinul de
plată, cecul şi cambia.
În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară. În prealabil
este dat consimţământul plătitorului transmis băncii sale. Prin acest
consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă demersurile pentru
efectuarea plăţii, adică să depună documentele la bancă şi să ceară ca suma
respectivă de plată să fie transferată în contul său.
Ordinul de virament. În practica bancară, viramentul este prezent şi
sub forma unui document de dispoziţie adresat de titularul de cont băncii sale.
Ordinul de virmanent este un document prin care se exprimă şi se
materializează mandatul dar de client bancherului de a prelua o sumă de bani
din contul său şi de a o transfera în contul altei persoane. În raport cu alte
instrumente de plată, ordinul de virament prezintă unele restricţii:
- ordinul de virament odată emis nu conferă nici un drept
beneficiarului. De fapt, el nu se înmânează beneficiarului, relaţia fiind stabilită
doar între titular şi bancă;
- ordinul de virament este revocabil, adică titularul de cont poate să-şi
facă permanent optimizări privind plăţile pe care urmează să le dispună şi, în
acest cadru, să dea prioritate anumitor plăţi, în defavoarea altora prin revocarea
unor dispoziţii anterioare, dar numai în cazul în care operaţiunea nu s-a
efectuat;
- ordinul de virament are o ordine de preferinţă dezavantajoasă, astfel
dacă concomitent se exercită pretenţii de plată asupra unui cont, pe de o parte
printr-un CEC, iar pe de altă parte printr-un ordin de virament, iar disponibilul
din cont nu este suficient pentru efectuarea ambelor plăţi, se dă prioritate
cecului. Se procedează astfel deoarece plata prin cec reprezintă un angajament
de prim rang al titularului care are deja rezonanţe publice (a fost emis şi
înmânat beneficiarului) şi sem bucură de protecţia legii. În ceea ce priveşte
ordinul de virament, acesta rămâne în cadrul intim al relaţiei client-bancă şi, în
consecinţă, este considerat în plan secund.
Ordinul de plată – instrument de plată şi de decontare utilizat
pentru stingerea unor obligaţii devenite exigibile, respectiv o dispoziţie dată de
un client al băncii în scopul efectuării unei plăţi în favoarea unei terţe
persoane. În calitatea sa de instrument de transfer, ordinul de plată antrenează
anumite operaţiuni care încep prin ordinul dar de către plătitor unei bănci de a
pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani şi se finalizează prin
acceptarea respectivului ordin de plată de către banca destinatară.
Pe drumul parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar se pot
interpune mai multe bănci, acestea efectuând succesiv operaţiuni de recepţie,
autentificare, acceptare şi executare a ordinului de plată.
Principalele etaje în circulaţia unui ordin de plată
1. Societatea X decide să plătească serviciile care i-au fost prestate de
societatea Y printr-un ordin de plată;
2. Societatea X emite un ordin de plată (al cărui beneficiar este
prestatorul de servicii) şi îl prezintă băncii la care are deschis cont şi
care este banca iniţiatoare;
3. Banca iniţiatoare efectuează succesiv operaţiuni de recepţie,
autentificare, acceptare şi, în final, de executare a ordinului primit de
către banca beneficiară;
4. Banca iniţiatoare transferă ordinul de plată către banca
beneficiarului, care are calitatea de bancă destinatară;
5. În momentul acceptării ordinului de plată de către banca destinatară,
transferul credit este realizat;
6. După acceptare, banca destinatară creditează contul clientului său cu
suma înscrisă pe ordinul de plată primit;
7. În acest fel societatea prestatoare de servicii îşi recuperează
contravaloarea serviciilor executate.
Cambia – instrument de plată ce exprimă obligaţia asumată de un
debitor de a plăti la scadenţă o sumă de bano determinată în favoarea unui
beneficiar.
Caracteristici:
2. Transferabilitatea – cambia poate fi transmisă de la o persoană la
alta, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că obligaţia plătitorului în
termenii în care cambia a fost formulată rămâne valabilă în timp ce
creditorul se poate schimba de nenumărate ori, pe măsură ce cambia
trece din diverse cauze şi diferite motivaţii pe la mai multe persoane.
3. Negociabilitatea – noul creditor va accepta cambia care, în principiu,
are o valoare nominală la un anumit moment în viitor, plătind sau
recunoscând cambiei o anumită valoare la data consimţământului
privind preluarea ei, se practică pentru cambia transferată un anumit
preţ acceptat de ambele părţi sau mai precis negociat şi acceptat.
Cambia are două forme de existenţă:
- biletul la ordin
- trata (denumire istorică a cambiei) în care sunt implicaţi trei
participanţi:
TRĂGĂTORUL – cel care dă ordin să se plătească;
TRASUL – ce care este obligat să plătească;
BENEFICIARUL
Biletul la ordin – forma cambiei care se realizează prin intermediul a
doi participanţi: plătitorul şi beneficiarul.
CEC-ul – ordin de plată dat de titularul unui cont curent către banca
care îşi ţine depozitul de a elibera o anumită sumă de bani persoanelor înscrise
pe fila de CEC sau prezentatorului acestuia.
CEC-ul pune în relaţie trei persoane:
TRĂGĂTORUL – cel care emite CEC-ul în baza unei
dispoziţii constituite în prealabil la o bancă;
TRASUL – banca care trebuie să plătească la prezentarea
cecului p sumă de bani deţinuţi;
BENEFICIARUL – cel care încasează suma de pe fila CEC.
Tipuri de cecuri:
Există două criterii de clasificare
a) din punct de vedere al beneficiarului CEC:
- nominativ
- la purtător
b) din punct de vedere al modului de încasare, avem ECONOMIC:
- nebarat;
- barat:
cu cele două bare barate
CEC cu barare specifică (dacă între cele două bare nu
apare nimic se trece girantul)
- de vărsământ;
- certificat;
- circular;
- de călătorie.
7.3.3. Riscurile în sistemele de plăți
Schimbările din tehnologiile financiar bancare, dereglementările,
sporirea volatilităţii, preţurile activelor, ratelor, cursurilor, diversificarea
instrumentelor de plata au contribuit la expansiunea fluxurilor de plăţi, la
adâncirea specializării sistemelor de plăţi, la scurtarea perioadei dintre
momentele procesului de decontare.
In acest sens se înscrie şi apariţia şi dezvoltarea sistemelor electronice de
transfer de fonduri de mare valoare în timp real, determinată în mare parte de
necesitatea prevenirii riscurilor, sistemele de plăti constituind cel mai
important canal de propagare a crizelor sistemice inerente proceselor de
decontare.
Celor două tehnici de transfer a fondurilor, pe bază brută (pe clienţi,
tranzacţii, bănci la valoarea plăţii) sau bază netă (centralizat, pe baza poziţiilor
nete), le sunt specifice următoarelor categorii de riscuri: riscul de credit,
generat de posibilitatea ca una din părţile sistemului să sufere o pierdere în
realizarea creanţelor cu ceilalţi parteneri; riscul de lichiditate, generat de
imposibilitatea partenerilor de a-şi achita obligaţia de plată; riscul de
decontare, generat de factorii diverşi, inclusiv de lipsa de lichiditate; riscul
sistemic, generat de procesul de decontare, şi afectând întregul sistem bancar şi
financiar.
Sursa riscurilor o constituie dereglările ce pot apare între cele două
momente ale tranzacţiei: livrarea bunului şi încasarea contravalorii.
7.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 7
Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de înţelegeri (aranjamente) privind descărcarea
obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori aceştia achiziţionează resursele reale sau
financiare. În economiile care nu se bazează pe schimburi în natură, astfel de obligaţii sunt descărcate
prin transferul titlului de proprietate a unei categorii de active, care, prin însăşi natura şi larga lor
acceptabilitate, sunt cunoscute sub denumirea de bani.
Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele fizice, agenţii economici şi alte
instituţii nonbancare, băncile, casele de compensaţie şi Banca centrală. Fondurile transferate sunt atât
pasive (obligaţii) ale Băncii centrale deţinute fie de persoanele nonbancare (bancnotele), fie de
sistemul bancar (depozite bancare de rezervă), cât şi pasivele (obligaţii) ale băncilor faţă de publicul
nonbancar (depozitele bancare) sau faţă de alte bănci (depozite de corespondent bancar).
Modalităţile şi instrumentele de plată: s-au diversificat continuu, o dată cu mutaţiile ce au avut
loc în cadrul economiei şi al perfecţionării tehnicilor de transmitere a mesajelor.
Privite în ansamblul lor, se disting următoarele instrumente de plată:
- Plata prin marfă contra marfă
- Pata în numerar
- Plata prin cec
- Ordinul de plată
Modalităţile de plată sunt:
A. Plăţi în numerar
B. Plăţi prin virament
Sursa riscurilor o constituie dereglările ce pot apare între cele două momente ale tranzacţiei:
livrarea bunului şi încasarea contravalorii.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1.Care este conținutul sistemului de plăți?
2.Care sunt modalitățile de plată?
3. Ce instrumente de plată cunoașteți?
4. Care sunt riscurile în sistemele de plăți?
Teste de evaluare/autoevaluare
1.Incasso-ul documentar reprezintă o tehnică de plată în care băncile au rolul de gestionare a
documentelor.
a) T;
b) F.
2.Un caz particular de incasso documentar îl reprezintă incasso-ul simplu.
a) T;
b) F.
3. Cambia este un titlu de credit nenegociabil şi în acelaşi timp un instrument de plată.
a) T;
b) F.
4.Biletul la ordin presupune doi participanţi: beneficiarul şi plătitorul.
a) T;
b) F.
5.Modalităţile de plată sunt: plăţi în numerar; plăţi prin virament.
a) T;
b) F.
6.În procesul de emitere al cambiei, persoana desemnată să plătească, la scadenţă, o sumă de bani
beneficiarului, este denumită:
a) trăgător;
b) avalist;
c) girant;
d) tras.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
7. Operaţiunea prin care posesorul unei cambii, transferă unei alte persoane toate drepturile care
decurg din înscrisul respectiv, reprezintă:
a) operaţiunea de avalizare;
b) operaţiunea de acceptare;
c) operaţiunea de gir;
d) operaţiunea de regres.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
8.Cecul barat se caracterizează prin următoarele aspecte:
a) dă dreptul posesorului să încaseze suma, în momentul prezentării;
b) confirmarea de către bancă a disponibilului în cont curent şi asigurarea beneficiarului că
plata cecului se va onora la prezentare;
c) este garantat cu un card bancar;
d) pe faţa cecului sunt trasate două linii paralele sau oblice între care se înscrie sau nu
numele unei bănci căreia i se va face plata;
e) permite realizarea transferului unei sume din contul curent al emitentului în contul
beneficiarului.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
9.Părţile implicate în derularea incasso-ului sunt:
1) vânzătorul;
2) banca vânzătorului;
3) cumpărătorul;
4) transportatorul;
5) banca cumpărătorului.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2, 3, 5;
b) 1, 2, 3, 4;
c) 2, 3, 4, 5;
d) 1, 3, 4, 5.
10.Biletul la ordin reprezintă titlul de credit care pune în legătură:
a) trasul şi beneficiarul;
b) trăgătorul şi trasul;
c) trăgătorul, trasul şi beneficiarul;
d) trăgătorul şi beneficiarul.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
11. Rolul cambiei este de:
1) instrument de schimb;
2) mijloc de decontare;
3) instrument de plată;
4) mijloc de economisire;
5) instrument de credit.
Este valabilă combinaţia: a) 1, 3, 5;
b) 1, 2, 3;
c) 1, 2, 5;
d) 2, 3, 4.
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Unitatea de învăţare 8
PIATA MONETARA
Cuprins
8.1. Cuvinte cheie
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Analiza monetară
8.3.2. Institutii, transferuri de capital pe piata monetară
8.3.3. Modele monetare
8.4. Îndrumar pentru autoverificare
8.1. Cuvinte cheie
Piața monetară, piața interbancară, blocuri de active monetare şi
financiare
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
Sunt subsumate următoarele obiective:
definirea analizei monetare si a modelelor monetare;
clasificarea modelelor;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor propuse
Timpul alocat unităţii: 2 ore
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Analiza monetară
Analiza monetară reprezintă o parte a analizei financiare, care la rândul său
constituie un domeniu relativ nou al analizei economice.
Analiza financiară are ca obiect explicarea şi interpretarea fenomenelor şi
proceselor financiare, a legăturilor lor interne, a relaţiilor dintre acestea şi fenomenele
nefinanciare, căpătând valenţe operaţionale prin aplicare metodelor cantitative, a teoriei
sistemelor şi a reţelelor, a modelisticii statistico-matematice.
Analiza financiară se bazează pe schema circulaţiei banilor, de transformare a
banilor din monedă inactivă în monedă activă şi invers, în cadrul tranzacţiilor financiare
prin care sunt create instrumentele financiare. Se obţine tabloul global al fluxurilor băneşti
din economie caracterizat prin două identităţi:
- plasamentele financiare ale unui sector sunt egale cu resursele financiare ale acestuia, pe
ansamblu rezultatul fiind nul;
- diferenţa dintre economisirea şi investiţia unui sector este egală şi de semn invers cu
diferenţa dintre acumularea financiară şi resursele financiare ale acestuia.
Analiza monetară are ca obiect crearea banilor şi efectele modificării masei băneşti,
interferându-se cu obiectul analizei financiare, un obiectiv esenţial constituindu-1
echilibrul monetar, ca rezultat al confruntării cererii şi ofertei de monedă şi relaţiile
acestuia cu celelalte echilibre din economie.
Sunt analizate influenţele modificării masei băneşti asupra evoluţiei economiei reale,
deci mecanismele de transmitere a proceselor monetare asupra economiei, fiind
identificate canale de acţiune a dezechilibrelor monetare asupra cererii şi ofertei de
moneda, canale evidenţiate pe piaţa mărfurilor şi pe piaţa financiar-monetară.
Analiza monetară vizează, corelat cu analiza echilibrului monetar, încă trei obiective:
analiza agregatelor monetare, analiza procesului de creaţie monetară, analiza cererii de
bani.
Piaţa monetară constă în ansamblul tranzacţiilor, cu active monetare, emise pe
termene mai mici de un an. Este o piaţă, pentru că aici se confruntă liber cererea şi oferta
de monedă în funcţie de preţul ei (dobânda). Preţul la care se încheie tranzacţii pe piaţa
monetară diferă în funcţie de numeroşi factori: termenul scadenţei, gradul de risc asumat de
ofertantul de monedă (creditor), sumele tranzacţionate şi nu în ultimul rând, de raportul
între cererea şi oferta de monedă în următoarele situaţii:
Creşterea cererii de bani are ca efect atât sporirea cantităţii de bani pe piaţă, cât şi
creşterea ratei dobânzii;
Scăderea cererii de bani are ca efect atât scăderea cantităţii de bani, cât şi a ratei
dobânzii;
Creşterea ofertei de bani conduce la scăderea ratei dobânzii şi la sporirea cantităţii
de bani tranzacţionate. Surplusul de monedă oferit nu va putea fi absorbit pe piaţă decât
dacă va scădea dobânda, această scădere stimulând cererea de monedă;
Scăderea ofertei de bani conduce la sporirea ratei dobânzii şi la diminuarea
cantităţii de bani tranzacţionaţi. Penuria de monedă pe piaţă este datorată unor dobânzi
mici, neatractive şi conduce la creşterea dobânzilor şi, prin urmare la o scădere a cererii de
bani.
Mecanismele pieţei monetare reuşesc, la un anumit nivel al dobânzilor, o
convergenţă pentru cererea şi oferta de monedă spre realizarea echilibrului. Trebuie
reamintit faptul că este vorba de cerere şi oferta pe termen scurt (mai mic de un an).
8.3.2. Institutii, transferuri de capital pe piata monetară
Transferurile de capital, între cei care economisesc şi cei care au nevoie de capital,
pot avea loc în două moduri diferite :
Transferurile directe de lichidităţi se realizeză atunci când cel care are nevoie de
bani se adresează direct celor ce dispun de economii pentru investiţii, fără a se recurge la
nici un fel de intermediar. Aceste tranzacţii se pot realiza prin vânzarea de obligaţiuni de
către o instituţie direct investitorilor. Cel mai cunoscut caz în România este Statul, care se
adresează direct investitorilor, vânzându-le acestora certificate de trezorerie pe termene mai
mici de un an, la ghişeele Trezoreriei, primind în schimb banii de care are nevoie;
Transferurile pot fi realizate de asemenea, printr-un intermediar financiar, cum ar
fi o bancă. În acest caz intermediarul obţine fondurile de la cei care le-au economisit,
oferind propriile sale produse şi utilizează fondurile astfel obţinute pentru a le oferi
întreprinderilor, persoanelor fizice sau altor instituţii care au nevoie de ele. Deci în prima
fază banca este solicitantul de monedă, oferind pe ea un anumit preţ (dobânda), iar în faza a
doua este ofertantul, cerând pe ea un alt preţ, de obicei mai mare, obţinând astfel profit.
Existenţa intermediarilor face ca totalul sumelor de bani rulate în cadrul unei economii să
crească substanţial şi astfel să se îmbunătăţească eficienţa pieţei monetare.
Sursa: http://stareanatiunii.com/piata-monetara.html
Cel care are nevoie de capital este în cele mai multe cazuri o întreprindere sau
statul, dar poate fi vorba şi de o persoană fizică (de exemplu un cumpărător al unui imobil).
Este important de subliniat faptul că intermediarii financiari întreprind mai mult
decât simplu transfer de fonduri între firme şi investitori, ei crează de fapt produse
financiare noi. Deoarece intermediarii financiari sunt, de regulă, instituţii mari, aceştia pot
analiza afacerile celor care solicită împrumuturi, pot procesa şi colecta creditele acordate şi
se pot implica în managementul riscurilor financiare; astfel ei ajută investitorii individuali
să-şi diversifice opţiunile, ceea ce înseamnă a nu investi toate resursele lor financiare într-o
singură afacere.
Mai mult, un sistem de intermediari specializaţi poate să permită fondurilor
economisite de investitori să aducă mai mult decât o simplă dobândă. Persoanele fizice pot
să îşi depună banii la bancă beneficiind astfel şi de un venit din dobândă şi de o modalitate
confortabilă de a face plăţi sau pot să îşi depună banii la o societate de asigurări de viaţă
pentru a beneficia, pe lângă dobândă, şi de protecţie financiară a dependenţilor la apariţia
evenimentului asigurat.
8.3.3. Modele monetare
Modelul reprezintă o imagine convenţională şi simplificată a realităţii, asigurând
concordanţa cu realitatea în ceea ce priveşte proprietăţile şi structurile.
Modelele monetare sunt cognitive (destinate explicării şi interpretării) şi pragmatice
(destinate previzionării şi politicilor), sunt econometrice (de natură empirică) şi logice
{abstracte, de natură teoretică).
Cerinţele impuse modelării monetare sunt: adaptarea metodologica la caracterul
vectorial-matricial al realităţii; surprinderea modelistică a incertitudinii; diminuarea
instabilităţii parametrilor şi variabilelor; relevarea ecarturilor temporale şi evidenţierea
dinamici taţii.
Validitatea şi coerenţa modelelor monetare este asigurată prin: fundamentarea
teoretică; alegerea şi definirea variabilelor; elaborarea sistemului de ecuaţii pe baza analizei
logice; evaluarea parametrilor.
Se impune dezagregarea adecvată a fenomenelor şi relaţiilor, selectarea acelora
care satisfac cerinţele cuantificării, formalizării şi stabilităţii, precum şi asigurarea
operaţionalizării modelului.
Modelele monetare pot fi grupate, după structura formală, în trei clase:
- modele cu o singură ecuaţie, care sunt o reprezentare sintetică a relaţiilor dintre
variabilele definitorii ale domeniului abordat;
- modele complexe, utilizate în analiza şi programarea monetară şi financiară,
cuprinzând mai multe variabile şi ecuaţii;
- modele ale fluxurilor monetare, având la bază balanţa fluxurilor financiare, permit
transformarea acesteia într-un model econometric de natură matricială, evidenţiind
comportamentul sectoarelor referitor la active şi pasive, la avere şi datorii, la formarea
agregatelor.
8.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 8
Analiza monetară are ca obiect crearea banilor şi efectele modificării masei băneşti,
interferându-se cu obiectul analizei financiare, un obiectiv esenţial constituindu-1 echilibrul monetar,
ca rezultat al confruntării cererii şi ofertei de monedă şi relaţiile acestuia cu celelalte echilibre din
economie.
Piaţa monetară constă în ansamblul tranzacţiilor, cu active monetare, emise pe termene mai
mici de un an. Este o piaţă, pentru că aici se confruntă liber cererea şi oferta de monedă în funcţie de
preţul ei (dobânda).
Transferurile de capital, între cei care economisesc şi cei care au nevoie de capital, pot avea
loc în două moduri diferite :
- transferuri directe de lichidități
- transferuri indirecte de lichidități
Modelul reprezintă o imagine convenţională şi simplificată a realităţii, asigurând concordanţa
cu realitatea în ceea ce priveşte proprietăţile şi structurile.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1.Cum se poate defini piața monetară?
2.Explicați modul în care au loc transferurile de capital
3.Ce sunt modelele monetare?
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Unitatea de învăţare 9
POLITICA MONETARĂ
Cuprins
9.1. Cuvinte cheie
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Politica monetară – componentă a politicii economice
9.3.2. Obiectivele politicii monetare
9.3.2.1. Obiectivele intermediare
9.3.2.2. Obiectivele operaționale
9.3.3. Instrumentele politicii monetare
9.3.4. Mecanismul de transmisie al politicii monetare
9.3.5. Limite în aplicarea politicii monetare
9.4. Îndrumar pentru autoverificare
9.1. Cuvinte cheie
Politica monetară, instrumente de politică monetară, mecanismul de transmisie al
politicii monetare
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
Sunt subsumate următoarele obiective:
definirea politicii monetare;
recunoaşterea instrumentelor de politică monetară;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor propuse
Timpul alocat unităţii: 4 ore
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Politica monetară – componentă a politicii economice
Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin
intermediul căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie.
Astfel, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervențiilor băncii centrale
sau autorităților monetare care se efectuează asupra lichidității economiei, în scopul
de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare, la realizarea
obiectivelor economice.
Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia,
respectiv stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea
valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective
revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi transpunerea în
practică a obiectivelor politicii monetare.
Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii
monetare dar, în acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice,
alături de: creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă,
sustenabilitatea balanţei de plăţi.
Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate
instrumente de intervenție, care să conducă la cele mai bune rezultate, grupate
astfel:
Instrumente de intervenție directă: controlul direct al prețurilor, salariilor,
comerțului exterior;
Instrumente de intervenție indirectă: politicile economice și financiare
(bugetară, fiscală, a veniturilor, comercială, a ocupării, monetară).
Politica monetară semnifică recunoașterea posibilităților de a acționa prin
monedă asupra monedei și deci renunțarea la conceptul de neutralitate monetară.
În derularea ei, politica monetară trebuie să țină cont de acțiunea sistemului
bancar, care reprezintă și exprimă nevoile economiei, precum și de acțiunea
Trezoreriei, care reprezintă și exprimă cerințele statului.
Domeniul de acțiune al politicii monetare este în același timp foarte larg și
foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantității de monedă, se acționează pentru
a controla lichiditatea și a satisface nevoile economiei, obiectivele politicii
monetare confundându-se, în anumite limite, cu cele ale politicii economice, pentru
realizarea cărora politica monetară acționează ca mijloc.
Aceasta implică necesitatea de a asigura un maximum de coerență între
instrumentele politicii monetare și celelalte instrumente de acțiune, în acest sens
existând o anumită ordine în acțiunea instrumentelor, determinând ierarhizarea
obiectivelor, obiectivele strict monetare reprezentând obiective mijlocitoare pentru
realizarea obiectivelor economice.
Majorarea volumului de monedă în circulație însoțește sporirea volumului
de bunuri și servicii, datorită rolului activ, incitator al monedei, expansiunea
monetară fiind în acest context, favorizată prin injectarea de mijloace de plată.
Într-o economie cu subutilizare a muncii majorarea lichidităților poate
facilita relansarea economică, fiind necesar pentru aceasta ca investitorii și
consumatorii să solicite aceste lichidități, de regulă prin exprimarea unei cereri de
credit. Dacă un asemenea proces nu va apărea în mod spontan, acțiunea statului va
deveni preponderentă și efectul de antrenare se va manifesta prin creșterea
investițiilor și a cheltuielilor publice, finanțate prin deficitul bugetar, deci prin
cererea de monedă de către Trezorerie.
În același timp însă, atunci când majorarea masei monetare este foarte
rapidă, poate să antreneze dezechilibre și reacții în lanț, o prea abundentă distribuire
a creditului determinând o cerere de bunuri de consum și de investiții, un proces de
expansiune cumulativă, ca după aceea, prin epuizarea stocurilor și în cazul în care
oferta nu poate crește în același ritm cu cererea, să genereze creșterea prețurilor și
un deficit al balanței comerciale.
Pe plan internațional, există un consens referitor la rolul major al politicii
monetare în promovarea strategiei de stabilizare economică, fiind evidentă
conexiunea dintre diferitele instrumente care sunt la dispoziția autorităților publice.
Analiza experienței acumulate în materie de politici monetare, în ultimele
decenii, în țările dezvoltate, permite să formulăm următoarele concluzii:
- Politicile monetariste, de austeritate, au condus la reducerea inflației în toate
țările, însă prin agravarea șomajului, multiplicării falimentelor, încetinirii creșterii
economice;
- Relansarea economică s-a obținut prin politici monetariste suple, acceptându-
se un deficit bugetar prin care să se asigure susținerea guvernamentală a cererii de
mărfuri;
- Într-o economie deschisă, relansarea autarhică se confruntă imediat cu
constângeri externe ale balanței;
- Reducerea inflației a fost însoțită, de regulă, de creșterea deficitului bugetar,
inflația nefiind totuși generată unic de acest deficit, mai mulți factori determinând
inlația;
- Politicile monetare centrate pe agrgatele monetare au generat golirea de
conținut a acestora, monetizarea activelor financiare constituind un impas al
strategiilor monetare actuale;
- Politicile monetare egoiste, unilaterale au fost sortite eșecului, instrumentele
de politică monetară trebuind să se regăsească în programe multidimensionale de
politică economică, care să utilizeze mix-uri de instrumente, inclusiv cele monetare.
Instrumentele de politică monetară pot fi directe sau indirecte. Dacă
instrumentele indirecte acţionează prin intermediul pieţei pentru a influenţa
semnificativ anumite condiţii vizând cererea şi oferta, instrumentele directe
stabilesc şi impun limite în planul activităţii monetare prin acte normative.
Pornind de aici, putem structura instrumentele de politică monetară astfel:
- instrumente de intervenție directă asupra lichidității acționează prin
modificarea valorii și volumului lichidităților deținute de către bănci și intermediari
financiari, vizând sfere determinate ale relațiilor monetare și de credit, sprijinind
orientările politicii economice, mai ales prin prisma intereselor sistemului bancar
însuși, a funcționalității și eficienței sale;
- instrumentele intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect
asupra ofertei de monedă, limitând pentru intermediarii monetari, accesul la
lichiditatea Băncii centrale. Aceste tehnici, care vizează o intervenție globală se
sprijină pe un triplu fundament:
dependența sistemului bancar față de banca centrală;
corelația existentă între volumul de credite și nivelul activității economice;
caracterul elastic al cererii de credit față de nivelul dobânzii.
Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât
există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:
a) instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda
centrală;
b) instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;
c) instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.
În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele
tipuri de operaţiuni şi măsuri adoptate de banca centrală:
- operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a
dobânzii pe piaţa monetară sau financiară ;
- operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare
şi stabilirea costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a
scontului) ;
- avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte bănci:
determinarea plafonului şi a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;
- constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra
depozitelor şi creditelor;
În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi
obiective selective, dintre care pot fi enumerate următoarele:
- încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor ;
- încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi gestionate de către
bănci ;
- raporturile bilanţului (raportul dintre credite şi fonduri proprii) ;
- coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de
obligaţiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizări ;
- controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară ;
- stabilirea ratei de dobândă debitoare sau creditoare ;
Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea includ
următoarele :
- controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piaţa devizelor,
reglementarea poziţiei exterioare a băncilor, depozitele constituite la banca centrală
din devizele achiziţionate de către agenţii nefinanciari) ;
- reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenţilor şi
nivelul ratelor de dobândă ;
- rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor ;
- intervenţiile băncii centrale pe piaţa schimburilor valutare.
9.3.2. Obiectivele politicii monetare
Politica monetară poate fi abordată utilizând o grilă de analiză specifică a
mijloacelor utilizate, care asigură deplasarea cadrului explicativ de la instrumentele
la obiectivele finale, conform următoarei secvențe:
Instrumente Obiective operaționale
Obiective intermediare Obiective finale
Politica monetară vizează, asemănător politicii economice, la nivel
strategic, realizarea unor obiective finale (stabilitatea prețurilor, echilibrul balanței
de plăți, creșterea economică), pentru îndeplinirea acestora fiind necesare unele
constrângeri:
- să prevină panicile financiare;
- să evite instabilitatea excesivă a ratei dobânzii;
- să prevină ca anumite sectoare ale economiei să suporte povara politicii
restrictive;
- să câștige și să mențină încrederea investitorilor străini.
La nivel tactic, politica monetară are însă și anumite puncte de aplicație
privilegiate, care constituie obiectivele intermediare (cursul valutar, rata dobânzii,
masa monetară, creditul, prețul altor active financiare) și obiectivele operaționale
(rata dobânzii pe termen scurt de pe piața monetară, controlul bazei monetare).
9.3.2.1. Obiectivele intermediare
Obiectivele intermediare sunt considerate obiective specifice politicii
monetare. Prin obiectiv intermediar se definește un concept sau un agregat
reprezentativ unui ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară
estimează că poate avea influențăși asupra căruia apasă când dorește să atingă un
obiectiv final, printr-o relație mai mult sau mai puțin cunoscută și mai mult sau mai
puțin stabilă.
Obiectivele intermediare monetare fac parte din strategiile monetare
indirecte și sunt de trei tipuri:
Obiective cantitative, adică agregatele de monedă sau de credit;
Rata dobânzii;
Cursul de schimb.
1. Obiectivele cantitative - Utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv
intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare
restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creştere al agregatelor
monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care
conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale.
Este unanim acceptat faptul că o inflaţie ridicată este însoţită, în permanenţă,
de o ofertă excedentară de monedă, care să acopere creşterea susţinută a nivelului
general al preţurilor. În lucrarea „Teorii ale inflaţiei”, Frisch afirma că Milton
Friedman a făcut cunoscută definiţia cauzală de tip monetarist: ”Inflaţia este
pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar …şi poate fi determinată numai de
o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei”.
Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la
bază
teoria cantitativă reprezentată de ecuaţia schimbului, potrivit căreia, pe termen lung,
creşterea nivelului preţurilor este determinată de creşterea înregistrată la nivelul
ofertei de monedă. Pentru aceasta, autoritatea monetară are obligaţia de a asigura un
anumit nivel de creştere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru
realizarea acestui obiectiv intermediar. În acest caz se ridică mai multe probleme
legate de:
alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea
acestora şi nivelul de agregare a elementelor ce le compun);
stabilirea unui nivel de creştere a agregatului ales sau a unei benzi de
fluctuaţie a ratei de creştere a masei monetare;
stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar stabilit drept
obiectiv intermediar de politică monetară.
Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creştere a ofertei de
monedă din
economie, banca centrală dispune de un ridicat nivel al independenţei politicii
monetare, având astfel posibilitatea să reacţioneze rapid în condiţiile manifestării de
şocuri puternice la nivelul economiei naţionale (fie prin intervenţii directe, fie prin
intervenţii indirecte).
Cu toate acestea, o problemă importantă cu care se confruntă autoritatea
monetară
este cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea
obiectivului final de politică monetară, deoarece acesta trebuie să fie relevant
pentru economia pe care o reprezintă şi, în acelaşi timp, prin influenţarea lui banca
centrală trebuie să aibă în vedere tocmai influenţarea nivelului preţurilor din
economie, în sensul asigurării stabilităţii acestora.
Ca atare, stabilirea ca ancoră monetară a politicii monetare – controlul
agregatelor monetare – este eficientă doar în condiţiile în care legătura dintre
evoluţia agregatului monetar vizat şi nivelul preţurilor este previzibilă, banca
centrală fiind în măsură să asigure, pe baza instrumentelor de politică monetară de
care dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei de monedă
din economie.
În condiţiile actuale, definite de puternice inovaţii în plan financiar, ca de
altfel şi de informatizarea pieţelor caracterizate printr-un puternic proces de
globalizare, legătura dintre cele două elemente (agregatul monetar supus controlului
şi nivelul preţurilor din economie) este chiar mai volatilă şi ca urmare este foarte
greu de previzionat.
Problema care se ridică, în condiţiile manifestării unui intens fenomen
inflaţionist, este aceea a menţinerii, pe cât posibil, a nivelului ofertei de bani sub
nivelul de creştere al producţiei. La prima vedere pare o problemă uşor de realizat,
dar cu toate acestea, în profunzime, generează nenumărate dileme: de ce agregat
monetar este reliefată cel mai bine oferta de monedă? Care dintre agregatele
monetare să fie avute în vedere ca ţinte intermediare de politică monetară?
Se consideră că cel mai uşor de urmărit agregat monetar este reprezentat de
masa monetară în sens larg (M2), deoarece instrumentele de politică monetară pot
asigura o influenţă indirectă asupra componentelor acestui agregat.
Diversitatea tipurilor de agregate care pot constitui obiective cantitative ale
politicii monetare, este prezentată fie ca nivel, fie ca dinamică (variație), în cadrul
acestei diversități distingându-se trei categorii de agregate:
a) agregate ale masei monetare;
b) agregate ale monedei băncii centrale sau bazei monetare;
c) agregate ale finanțării sau îndatorării.
Agregatele masei monetare – Sunt luate în considerare agregatele
monetare în sens larg (M3, L) sau restrâns (M1 , M2), acțiunea prin cantitatea de
monedă fiind, înainte de toate, o acțiune asupra structurii patrimoniului financiar, în
scopul de a reduce indirect cererea de bunuri și servicii și anticipațiile inflaționiste,
din acestea decurgând următoarele caracteristici:
- ea se referă în primul rând la populație, principalul deținător de lichiditate, și
în al doilea rând, la întreprinderi;
- exercitându-și restricția într-un mod difuz și indirect, prin intermediul
comportamentelor portofoliilor, disponibilităților sau anticipațiilor, ea reclamă,
pentru a fi eficace, o anumită continuitate, nefiind adeptă la acțiuni conjuncturale
sau contraciclice;
- permite stabilirea unui obstacol în fața generalizării sau dezvoltării
tensiunilor inflaționiste, fără a implica o raționalizare strictă a mijloacelor de
finanțare, care ar putea avea un impact foarte brutal asupra activității.
Moneda centrală sau baza monetară – Având în vedere disponibilitatea
statistică a datelor din bilanțul băncii centrale, sunt construite agregate compuse din
elemente de pasiv ale acestuia, agregate utilizate ca obiective intermediare ale
politicii monetare și definite din două perspective:
- fie integrate unei politici a bazei monetare (teoria multiplicatorului bazei
monetare);
- fie utilizate în relație cu o altă variabilă reală (PIB) sau financiară (un agregat
mai larg)
Variațiile bazei monetare pe care banca centrală le poate controla,
determină, prin multiplicator, creația monetară a băncilor, însă instabilitatea
multiplicatorului, precum și volatilitatea ratei dobânzii pe care o generează fac
puțin utilizabil acest obiectiv în practică.
Agregatele finanțării și îndatorării – Finanțarea economiei corespunde unei
oferte de active financiare, datoria unui sector fiind activul financiar al altuia, dacă
se admite că agenții nefinanciari nu sunt dispuși să-și crească nedefinit portofoliul
lor de active financiare în raport cu venitul lor, există o legătură între datorie și
activitatea economică.
În acest sens, pot fi definite diferite tipuri de agregate sau obiective:
agregate sau obiective ale masei monetare;
agregate sau obiective ale creditului intern net;
agregate sau obiective ale creditului interior total;
agregate sau obiective ale creditului global sau ale datoriei interioare totale.
Creditul intern net se definește în raport cu un agregat de masă monetară
referindu-se la schema de interacțiune între sfera financiară și sfera reală, acest
agregat fiind o adaptare a obiectivelor masei monetare la condițiile particulare
generate de regimul de schimb și deficitul balanței de plăți.
Agregatele creditului intern net sau expansiunii creditului național pot fi
ușor legate de agregatele masei monetare, din care, prin construcție, derivă.
Celelalte trei agregate se definesc independent de agregatele masei
monetare schema interacțiunii între sfera financiară și cea reală, la care se referă
agregatele finanțării diferind de cea referitoare la agregatele masei monetare.
2. Obiectivul ratei dobânzii Dacă avem în vedere utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv intermediar de politică
monetară, eficienţa acesteia ar fi evidentă în condiţiile în care cererea agregată din
economie ar fi influenţată de diferite niveluri ale ratei dobânzii.
În acest sens se impune stabilirea unei relaţii de influenţă între cele două
elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de altă parte,
trebuie menţionat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piaţă,
are posibilităţi reduse de a influenţa nivelul ratelor de dobândă, intervenţiile băncii
centrale asupra acestui indicator vizând doar operaţiunile pe termen scurt de pe
piaţa interbancară.
Ca urmare, ratele dobânzilor practicate la nivelul sistemului bancar pot fi
destul de greu influenţate de banca centrală, iar dacă influenţa se exercită, reacţia de
răspuns a băncilor este întârziată faţă de momentul aplicării măsurii de politică
monetară.
Cu toate acestea, autorităţile unor ţări folosesc ratele dobânzilor pe termen
scurt drept obiectiv intermediar, lăsând cantitatea de bani să-şi găsească punctul de
echilibru – ceea ce este oarecum invers decât prescriau teoreticienii monetarişti,
adică să fie ţinută sub control baza monetară, iar piaţa să-şi găsească dobânda de
echilibru. Explicaţia principală a conduitei autorităţilor este aceea a importanţei
acordate, în prezent, stabilităţii cursului valutar, iar aceasta este influenţată direct de
nivelul dobânzilor.
Ca obiectiv intermediar, rata dobânzii conferă politicii monetare fie un
caracter inflaționist, fie unul deflaționist, în funcție de sensul corelațiilor dintre
variabilele economice și monetare interactive.
Concluzia este că rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de
politică monetară în defavoarea agregatelor monetare în condiţiile în care cererea
de monedă înregistrează o puternică volatilitate.
3. Obiectivul cursului de schimb
Acest obiectiv s-a concretizat în:
Flotarea pură, fără intervenții guvernamentale;
Apărarea unei parități în cadrul sistemului ratelor de schimb;
Fixarea unui obiectiv în termenii ratei de schimb reale (flotare administrată,
revalorizarea sau devalorizarea controlată în funcție de divergențele ratei inflației
sau de alți indicatori, cum sunt costurile salariale).
Rolul cursului de schimb ca obiectiv monetar intermediar este controversat,
deoarece în economiile dezvoltate cursul nu pare a fi un obiectiv - țintă rezonabil, el
variind în funcție de piață, de evoluția economiei naționale și internaționale, însă
dificultățile întâmpinate de către țările deschise spre exterior în aplicarea unei
politici monetare autonome le-au condus la fixarea obiectivului ratei de schimb ca
principal obiectiv intermediar (Canada, Belgia, Suedia), în prezent, toate țările
acordând o importanță mai mare ratei de schimb.
4. Obiectivele PIB nominal
În cursul ultimilor ani autoritățile monetare din numeroase țări au fost
nevoite să-și aplice politicile monetare în condiții excepțional de dificile și incerte
determinate de:
- contextul fragilității financiare interne (deteriorarea situației financiare a
întreprinderilor) și internaționale (criza îndatorării anumitor țări);
- necesitatea pentru anumite țări, stimulării relansării economice fără a pune în
pericol progresele realizate în lupta contra inflației;
- interdependența piețelor financiare și instabilitatea fluxurilor de fonduri
(mișcări de capitaluri);
- inovațiile financiare, apariția de noi produse financiare și dificultăți de
interpretare a semnificației și implicațiilor posibile ale variațiilor agregatelor
monetare și a altor indicatori.
Toate aceste incertitudini au antrenat apariția:
unei strategii de norme multiple;
unor propuneri privind noi obiective: PIB nominal, masa monetară mondială.
S-a propus ca politica monetară să se orienteze după evoluția PIB nominal,
supravegherea variațiilor cantității de monedă și a vitezei de rotație în funcție de
PIB nominal constituind un obiectiv fezabil.
9.3.2.2. Obiective operaționale
Reprezintă ținte pe termen scurt, pe care banca centrală le poate atinge mai
repede decât pe cele intermediare, constituind etape pe calea spre realizarea
acestora din urmă, o țintă operațională putând fi orice variabilă financiară pentru
care banca centrală stabilește anumite valori, nivele, limite de evoluție și dispune de
instrumente pentru a acționa zilnic în sensul atingerii acestora.
Aceste obiective pot fi:
controlul creditului;
controlul ratei dobânzii pe termen scurt de pe piaţa interbancară;
controlul bazei monetare.
Dacă avem în vedere controlul creditului, aceasta impune o implicare a
băncii centrale în ceea ce priveşte politica de creditare a instituţiilor financiare din
cadrul sistemului bancar analizat.
Acest obiectiv operaţional este specific, în principal, economiilor
centralizate sau aflate la începutul perioadei de tranziţie către economia de piaţă,
caz în care dezvoltarea incipientă a pieţei nu-i poate permite băncii centrale să
utilizeze alte pârghii pentru atingerea obiectivelor finale.
Ţările dezvoltate merg pe utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv operaţional,
în detrimentul bazei monetare, chiar dacă este ştiut că influenţele exercitate de
modificarea acesteia asupra agregatelor monetare este mult mai mică decât în cazul
bazei monetare.
La nivelul economiei româneşti, Banca Naţională a experimentat mai multe
obiective, în primul rând ca urmare a slabei restructurări economice, dar şi ca
urmare a concurenţei slabe existente la nivelul sistemului bancar.
Pornind de la controlul creditului în economie (prin impunerea plafoanelor
de credit), Banca Naţională a trecut la controlul bazei monetare, singurul în măsură
să genereze influenţe la nivelul agregatelor monetare mai largi.
Cu toate acestea, există economii la nivelul cărora banca centrală continuă să
utilizeze controlul bazei monetare ca principală ancoră monetară împotriva
expansiunii inflaţiei (este şi cazul României).
9.3.3. Instrumentele politicii monetare
Setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează
politica monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul
operaţional al politicii monetare.
Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la
dispoziţie conform reglementărilor în vigoare sunt:
operaţiunile de piaţă monetară;
facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit;
rezervele minime obligatorii (RMO);
controlul direct al creditelor
1. Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market) reprezintă cel
mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la
iniţiativa băncii centrale, având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă,
gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară şi semnalizarea orientării
politicii monetare.
Operațiunile de open market se realizează la iniţiativa băncii centrale,
având următoarele funcţii:
- indicarea orizontului de politică monetară;
- ghidarea ratelor de dobândă;
- gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară;
Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operaţiuni de
piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:
- operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în
cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru
tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o
dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
- atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei
de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;
- emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate,
în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;
- operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de
lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru
tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară
şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
- acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare -
tranzacţii reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă
credite instituţiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile
aduse în garanţie;
- vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii
destinate absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără
active eligibile pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la
vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";
- swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi
contrapartidă, prin care BNR:
injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi
vânzând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;
absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi
cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra
lei.
Până de curând (în perioada 1997 - trimestrul III 2008), operaţiunile de
piaţă monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării
excedentului de lichiditate din sistemul bancar.
Începând din ultima parte a anului 2008, odată cu schimbarea poziţiei nete
de lichiditate a băncilor din excedent în deficit, operaţiunile de piaţă monetară
destinate injecţiilor de lichiditate au devenit predominante, BNR trecând astfel în
poziţia de creditor al sistemului bancar.
2. Facilități permanente acordate instituțiilor de credit
Facilităţile permanente pe care le oferă Banca Națională a României
instituţiilor de credit au drept scop:
- absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);
- semnalizarea orientării generale a politicii monetare ,
- stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară
interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două
instrumente.
Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi
permanente oferite de BNR:
facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi
de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această
rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a
pieţei monetare;
facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi
la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de
depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei
monetare.
În şedinţa din 6 mai 2008, Consiliul de Administrație al BNR a decis
imprimarea unui caracter simetric coridorului format de ratele dobânzilor
facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară şi restrângerea
amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale; măsura a avut ca scop
ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară şi reducerea amplitudinii
fluctuaţiilor ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară.
Rata dobânzii de politică monetară este actualmente rata la care
BNR efectuează operaţiuni repo derulate prin licitaţie pe termen de o săptămână şi
la o rată fixă de dobândă.
În țara noastră, ratele de referință se numesc ROBID (Romanian Interbank
Bid Rate) pentru operațiunile de atragere de fonduri și ROBOR (Romanian
Interbank Offerd Rate) pentru rata dobânzii pe piața monetară pentru depozitele
plasate de bănci.
Prin reglementări BNR au fost definite principiile, modul de stabilire și
publicare a ratelor de referință ROBID și ROBOR și le-am descris în caseta nr.3 .
Activitatea de stabilire a ratelor de referință poartă denumirea de fixing.
Organizatorul fixingului este BNR, iar activitatea presupune participarea unui panel
de bănci și a unei entități denumite împuternicit, care efectuează calculele.
Împuternicitul este o entitate cu experiență și cunoștințe tehnice și
administrative și care a fost însărcinat să efectueze fixingul.
Băncile participante la fixing, denumite participanți sunt instituții de credit
care au fost invitate să participe la fixing și care trebuie să îndeplinească anumite
condiții procedurale ( au depus un acord de participare, au primit statutul de
participant etc.) și de selecție care privesc activitatea pe piața monetară
interbancară, limitele/sumele depozitelor în RON acordate altor participanți și
limitele/sumelor depozitelor acordate de alți participanți băncii respective.
În prezent, panelul de bănci este format din zece instituții de credit: ABN Amro,
Bancpost, Banca Transilvania, BRD – Groupe Société Générale, BCR, CEC Bank,
Eximbank, ING Bank, Raiffeisen Bank și UniCredit Țiriac.
Rata dobânzii de politică monetară și ratele dobânzilor la facilitățile
permanente, exprimate în procente pe an, în perioada mai 2008 – mai 2010, le-
am redat în tabelul de mai jos:
(% pe an) Tabelul nr. 9.1
Valabilă
din
Politică
monetară
Facilitatea de
creditare
Facilitatea
de depozit
5 mai 2010 6,25 10,25 2,25
30
mar.2010
6,50 10,50 2,50
4 feb.2010 7,00 11,00 3,00
6 ian.2010 7,50 11,50 3,50
30
sep 2009
8,00 2,00 4,00
5 aug.2009 8,50 12, 0 4,50
1 iul.2009 9,00 13,00 5,00
7 mai 2009 9,50 13,50 5,50
5 feb.2009 10,00 14,00 6,00
1 aug.2008 10,25 14,25 6,25
27 iun.2008 10,00 14,00 6,00
7 mai 2008 9,75 13,75 5,75
Sursa:www.bnr.ro/Rata-dobanzii-de-politica-monetara-si-ratele-dobanzilor-
la-facilitatile-permanente
Prelucrând datele prezentate în tabelul nr. 2, am reprezentat grafic evoluția
ratei de politică monetară, exprimată în procente pe an, precum și ratele
dobânzilor la facilitățile permanente, în perioada mai 2008 – mai 2010:
(%) p.a. Graficul
nr. 9.1
Sursa: www.bnr.ro
Banca Națională a României a prelungit trendul descendent al ratei
dobânzii de politică monetară, aceasta fiind coborâtă cu câte 0,5 puncte procentuale
în lunile februarie și martie 2010, până la nivelul de 6,25 la sută în luna mai a
anului curent.
Totodată, banca centrală a gestionat în mod adecvat lichiditatea din
sistemul bancar, potențând astfel procesul de normalizare a ratelor dobânzilor de pe
piața monetară interbancară.
Prin aceste măsuri - adoptate în contextul manifestării unei tendințe de
întărire a leului în raport cu euro și al prelungirii declinului activității economice -,
BNR a urmărit să calibreze ansamblul condițiilor monetare în sens larg din
perspectiva consolidării convergenței ratei inflației către obiectivele stabilite pe
termen mediu și a creșterii condițiilor favorabile pentru revitalizarea sustenabilă a
procesului de creditare și relansarea durabilă a activității economice.
După decizia BNR de reducere a ratei dobânzii de politică monetară din
luna ianuarie 2010, ratele ROBOR au avut o traiectorie descendentă, aceasta fiind
mai pronunțată începând cu 01.02.2010, la ratele ROBOR 1M și 3 M, reducerea
având o valoare de 4 puncte procentuale. Mișcarea lor descendentă a reflectat
destinderea condițiilor lichidității de pe piața monetară, precum și așteptările
participanților pe piață privind traiectoria viitoare a ratei dobânzii cheie a băncii
centrale și evoluția în perspectivă a situației lichidității din sistemul bancar.
În graficul de mai jos am prezentat evoluția ratelor ROBOR 1M, 3M și 12
M, în perioada 03.08.2009 – 03.05.2010, exprimante în procente (%) pe an.
Graficul nr. 9.2
Sursa: http://www.bnro.ro/Informatii-financiare
3. Rezervele minime obligatorii
Sistemul rezervelor minime obligatorii instituit din grija de a asigura o
lichiditate minimală, constă din obligația băncilor care constituie depozite să
consemneze în conturile lor deschise în banca de emisiune, o sumă dimensionată,
de regulă sub formă de cotă procentuală.
Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi
băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la
Banca Naţională a României.
Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de
control monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de
către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară
interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea
creditului în valută.
Aplicarea politicii rezervelor obligatorii în țările dezvoltate:
Acest instrument de politică monetară a fost introdus în SUA în 1933,
Anglia - 1946, Italia - 1947, Germania - 1948, Olanda – 1954, Belgia – 1961,
Franta - 1967.
La ora actuală,utilizarea acestui instrument presupune stabilirea unui întreg
sistem de coeficienți de rezerve obligatorii, diferențiați în funcție de tipurile de
depozite la care se aplică, precum și a tipurilor de dețineri monetare care sunt
considerate rezerve.
În cea ce privește calculul volumului rezervelor pe care trebuie să le dețină,
sarcina efectuarii acestuia revine băncilor comerciale.
Instrumentul este cu atât mai eficace,cu cât variația volumului rezervelor
efectiv constituite este mai apropiată de variația depozitelor existente la bănci, dar
în practică, o asemenea simultaneietate nu poate fi realizată, deoarece ar complica
excesiv sarcina băncilor comerciale și le-ar lipsi de suplețea necesară în gestionarea
trezoreriei.
Este de menționat că în zilele anterioare sfârșitului perioadei de constituire
a rezervelor, se constată o intensificare sensibilă a operațiunilor de pe piața
monetară, deoarece băncile care au rezerve insuficinete încearcă să le completeze,
iar băncile care au rezerve prea mari încearcă să le diminueze, ca urmare rata
dobanzii de pe piața monetară care devine în acele zile destul de volatile.
Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:
- nivelul prevăzut al rezervelor se determină ca produs între baza de calcul și
rata rezervelor minime obligatorii;
- baza de calcul o constituie nivelul mediu, pe perioada de observare al
elementelor de pasiv asupra carora se aplica rata rezervelor obligatorii. Baza de
calcul se constituie din mijloacele bănești în lei și în valută reprezentând obligații
din acceptarea depozitelor și altor fonduri;
- perioada de observare este intervalul pentru care se determină baza de calcul
(perioada cuprinsă între data de 24 a lunii precedente și 23 a lunii curente);
- nivelul efectiv al rezervei minime obligatorii este soldul mediu zilnic
înregistrat de banca în contul curent de la BNR;
- perioada de aplicare a rezervelor minime obligatorii este intervalul de timp în
care trebuie menținut în contul deschis la BNR nivelul prevăzut al rezervei minime;
- excedentul de rezerve este dat de diferența pozitivă dintre nivelul efectiv și
nivelul prevăzut al rezervei minime;
- deficitul de rezerve este dat de diferența negativă dintre nivelul efectiv și
nivelul prevăzut al rezervei minime; - deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile
repetate se sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor
instituţiei de credit (Regulament nr. 6 din 24.iul.2002- Monitorul Oficial, Partea I
566 1.aug.2002).
Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale,
care în raport de interesele conjuncturale, pot fi utilizate fie pentru creșterea
volumului creditului acordat în economie, determinând astfel intensificarea
activității economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scăderea
volumului creditelor acordate economiei și atenuarea dezvoltării activității
economice (prin creșterea rezervei minime obligatorii).
Intervenind în sensul creșterii sau scăderii coeficienților rezervei minime
obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atât
prin modificarea posibilităților de plasare pe piața monetară, cât și prin costul
diferit al resurselor (funcție de care se stabilesc rezervele neremunerate), acționând
ca instrument de control al lichidității băncilor și indirect, asupra lichidității
economiei.
Relația rezerve minime obligatorii – credite poate fi înțeleasă din exemplul
prezentat în continuare:
Sintetic, banca X prezintă următorul bilanț:
( u.m.) Tabelul nr. 9.3
ACTIV PASIV
Casa
400
Capital
1.600
Bonuri de tezaur
1.200
Depozite (D)
8.100
Credite (C)
6.000
Rez.min.oblig.
1.200
Imobilizări
900
Total A
9.700
Total P
9.700
Cu cât trebuie să se modifice rata rezervelor minime obligatorii (ro) pentru
ca nivelul creditelor (C) să scadă (mc) cu 5 % în condiţiile în care banca nu
operează pe piaţa monetară?
Rezolvare:
ro = RO x 100 = 1.200 x 100 = 14,8%
D 8.100
ΔC = C x mc = 6.000 x (- 0,05) = - 300 u.m.
Pentru ca nivelul activului să nu se schimbe, presupunem că banca își mărește
cu 300 u.m. rezervele minime obligatorii (RO).
ROm = RO + ΔC = 1.200 + 300 = 1.500
ROm = ROm x 100 = 1.500
D 8.100
Δro = rom – ro = 18,5 – 14,8 = 3,7 puncte procentuale
Unde:
ro = rara rezervelor minime obligatorii;
RO = rezervele minime obligatorii;
D = depozite;
ΔC = modificarea absolută a creditelor;
C = credite;
mc = modificarea procentuală a creditelor;
Rom = rezerve minime obligatorii modificate;
rom = rata rezervelor minime obligatorii modificate;
Δro = modificarea ratei rezervelor minime obligatorii.
Răspuns: Rata rezervelor minime obligatorii a crescut cu 3,7 puncte
procentuale
Manevrarea ratelor rezervelor , așa cum se poate observa din exemplul pe
care l-am prezentat, este un instrument de influență asupra creditului prin decizia
administrativă și cu consecințele selective asupra activității de creditare, așa
explicându-se de ce băncile preferă măsuri mai puțin directe, dar mai globale, cum
este open-market-ul.
4. Controlul direct al creditelor
Încadrarea creditului constituie un instrument al politicii monetare, practicat
de majoritatea ţărilor dezvoltate cu excepţia Germaniei (unde nu figurează printre
mijloacele de acţiune ale Bundesbank-ului şi numai o revizuire a statutului de
funcţionare al băncii, ar permite aplicarea unei asemenea măsuri).
În SUA, s-a practicat limitarea creditului, cu succes, până în anii ’80. Italia,
Elveţia şi Marea Britanie au utilizat acest instrument în trecut, în deceniul ’70, iar
modalităţile tehnice au prezentat o mare variabilitate. În prezent, practică asemenea
măsuri Japonia şi Portugalia, iar Spania şi Ţările de Jos au repus în aplicare limite ale
creşterii creditului.
Încadrarea creditului se concretizează în controlul cantitativ direct,
respectiv în fixarea unui plafon al creşterii volumului creditelor, în decursul unei
anumite perioade. Fixarea normelor poate prezenta o multitudine de modalităţi, fie
prin referinţă la nivelul creditelor care figurează în activ, aceasta fiind regula
generală, fie prin referinţă la elementele de pasiv.
Normele sunt formulate în procente sau în sumă absolută, prin raportare la
o dată de referinţă unică sau la media unei perioade. Exprimarea poate fi realizată
în valoare brută (fără luarea în considerare a rambursărilor) sau în valoare netă. De
asemenea, încadrarea creditului poate viza anumite categorii de credit sau de
instituţii bancare. Diversitatea modalităţilor concrete de exprimare a limitării
creditului poate fi analizată după cum urmează.
Examinarea sistemelor utilizate evidenţiază că normele de limitare sunt
fixate, cel mai adesea, procentual în raport cu nivelul creditelor distribuite la o
anumită dată. Numeroase ţări aplică un asemenea dispozitiv cu variante; băncile
olandeze aleg între două date de referinţă, în timp ce autorităţile italiene stabilesc
nivelul creditelor prin raportare la volumul mediu dintr-un trimestru dat. În Japonia
se aplică un sistem de ”încadrare” a creditului identic cu cel practicat de Elveţia în
anul 1962 şi constă în exprimarea procentuală a creşterii creditelor înregistrate în
anul precedent .
Ca bază de referinţă în calculele pentru autorizarea creditului se pot folosi
elementele de pasiv, şi în mod particular evoluţia depozitelor. Un asemenea sistem
a fost utilizat în Austria şi Finlanda. În Marea Britanie, în perioada 1973-1980, s-a
practicat încadrarea creditului prin limitarea progresiei resurselor remunerate de
bancă (depozitele la termen ale populaţiei, certificatele de depozit, depozitele
interbancare). Tehnica respectivă a prezentat avantajul luării în considerare a
evoluţiei contrapartidelor masei monetare şi asigurarea, din punct de vedere
teoretic, a unui mai bun control asupra lichidităţii monetare .
În majoritatea cazurilor, reglementările se aplică asupra diferenţei dintre
creditele noi acordate şi rambursările efectuate în decursul unei perioade date.
Acest tip de contabilizare oferă o mai mare supleţe activităţii de gestiune pentru
băncile care acordă, în principal, credite rambursabile pe termen scurt. Atunci când
se practică operaţiunile pe termen lung cu rotaţie lentă, o bancă nu-şi va putea
dezvolta activitatea de împrumuturi în sumă brută, dincolo de nivelul de creştere
autorizat şi va resimţi constrângerile creditului .
Practica cea mai frecventă, deschiderea de linii de credit, ridică problema
tratamentelor fracţiunilor neutilizate ale acestuia. Cu privire la aspectul menţionat,
prezintă importanţă măsura în care banca dispune sau nu de facultatea de a denunţa
contractul trecut cu clientul său. În Italia, autorităţile monetare pot să nu ţină seama
de împrumuturile potenţiale şi conferă băncilor dreptul să reducă liniile de credit
într-o măsură cu plafoanele autorizate. În alte ţări, Danemarca, Austria şi Elveţia,
responsabilii politicii monetare fixează plafoanele pe care le consideră posibilităţi
maxime de tragere a unor noi linii de credit .
Încadrarea creditului are o sferă largă de aplicare în Japonia, unde sunt
vizate toate instituţiile financiare. Criteriul utilităţii economice face ca instituţiile
specializate în echipamente şi finanţarea construcţiilor să fie excluse din câmpul de
aplicare al încadrării creditului, cum este cazul Elveţiei. De aceeaşi excludere se
bucură şi instituţiile de credit destinate susţinerii exportului, din numeroase ţări .
Eficacitatea politicii de “limitare a creditului” depinde, într-o mare măsură,
de sancţiunile care sunt aplicate acelor instituţii financiar-bancare, care depăşesc
limitele stabilite.
În acest sens, un sistem de penalităţi a fost prezent în majoritatea ţărilor,
ceea ce afectează, în mod direct sau indirect, costul de exploatare bancară. În
Elveţia, Danemarca, Italia şi Norvegia, penalităţile sunt proporţionale cu depăşirea
constatată. Alt tip de penalităţi este cel practicat în Japonia şi Belgia şi care constă
în reducerea posibilităţilor de refinanţare a băncilor de la Banca Centrală, ceea ce
semnifică o sporire considerabilă a costului procurării resurselor de pe piaţa
monetară.
Succesul politicii de limitare a creditelor depinde şi se câmpul de aplicare
al acestor măsuri, de timpul necesar pentru punerea în aplicare a reglementărilor
respective şi de gradul de substituire a diferitelor forme de finanţare. Referitor la
acest ultim aspect, trebuie remarcat că atât debitorul cât şi creditorul nu suportă
decât până la un anumit nivel creşterea costurilor antrenate de trecerea de la un tip
de finanţare la altul.
De asemenea, acele instituţii care nu sunt supuse limitării creditului, nu-si
pot majora operaţiunile lor, decât dacă beneficiază de o majorare a resurselor lor,
respectiv dacă publicul este pregătit să accepte alte forme decât depozitele bancare
tradiţionale. Astfel, se manifestă o inelasticitate a ofertei de finanţare, în raport cu
gradul de substituire, dar care se diminuează în timp.
Un inconvenient major al politicii de încadrare a creditului îl constituie
absenţa controlului asupra schimburilor, întrucât, în această ipoteză, întreprinderile
îşi pot procura de pe piaţa externă fondurile estimate ca necesare. La acest
inconvenient se adaugă acela al inegalităţilor pe care le generează “încadrarea
creditului” atât la nivelul băncilor, cât şi la nivelul întreprinderilor. Observaţiile
efectuate în ţări, precum Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, evidenţiază că
această măsură conduce la stabilizarea creşterii relative a instituţiilor de credit şi
manifestarea puternică a tendinţei de specializare şi dezvoltare a operaţiunilor de
implantare a unor instituţii financiar-bancare nesupuse încadrării creditului.
În concluzie, analiza limitării creditului evidenţiază că acest instrument
prezintă o serie de avantaje, astfel:
timpul de răspuns al variabilelor monetare la utilizarea acestui instrument
este relativ scurt. Spre deosebire de instrumentele tradiţionale ale politicii
monetare, încadrarea creditului reacţionează rapid şi eficient chiar şi în
perioadele de inflaţie puternică şi de cerere sporită a creditului .
în condiţiile în care băncile din sistemul bancar nu pot majora excesiv
volumul creditelor, Banca Centrală poate diminua rata de dobândă pe piaţa
monetară, chiar atunci când situaţia pieţei valutare reclamă acest aspect.
la modul general, statistica evidenţiază o diminuare a ratei de creştere a masei
monetare în luna imediat următoare celei în care a fost pus în funcţiune
dispozitivul de încadrare a creditului.
O asemenea încetinire a ritmului de creştere este acompaniată, într-o primă
etapă, de creşterea vitezei de circulaţie a monedei şi poate ascunde fenomenul de
dezintermediere. În Japonia, rata de creştere anuală a agregatului M2 a trecut de la
16% în decembrie 1973, la 10% în septembrie 1974, ca urmare a limitării autoritare
a creditului bancar. În Marea Britanie, evoluţia agregatului M2 a trecut de la 20% în
decursul perioadei precedente până la 7% după punerea în aplicare a încadrării
creditului .
De la această tendinţă au existat şi abateri. În Belgia, Olanda şi Luxemburg,
rata de creştere a agregatului M2 s-a modificat de la 19,9% la 3,3% în decursul
anului 1977, iar raportul M2/PIB s-a diminuat considerabil. Băncile centrale au
evidenţiat pentru perioada respectivă că, deşi nivelul creditului a fost sub plafonul
fixat, totuşi creşterea mijloacelor de plată a fost superioară nivelului reţinut de către
autorităţi .
Rezultă astfel, că printr-un control autoritar al creditului, nu se ajunge, în
mod automat, la restrângerea creşterii monetare. Eficacitatea încadrării creditelor
depinde, în mare măsură, de importanţa altor surse autonome de creaţie monetară,
de operaţiunile ţării cu străinătatea şi de deficitul bugetar, ceea ce demonstrează că
eficienţa încadrării creditului este cu atât mai limitată cu cât nivelul contrapartidelor
masei monetare sunt mai importante .
5. Rata dobânzii de referință (taxa oficială de scont)
În general, este o rată-etalon a dobânzii pe a cărei valoare se bazează rata
flotantă a dobânzilor interbancare și cele de pe piața obligațiunilor și certificatelor
de depozit. Poate să fie percepută ca un semn pentru mișcarile inflației sau ca unul
dintre semnele sănătății economice.
Rata dobânzii de referinţă se calculează ca medie aritmetică, ponderată cu
volumul tranzacţiilor, a ratelor dobânzilor depozitelor atrase, operaţiunilor reverse
repo şi operaţiunilor repo din luna anterioară celei pentru care se face anunţul. Până
în luna februarie 2009, operaţiunile repo nu au fost incluse în calculul ratei dobânzii
de referinţă.
Anterior lunii februarie 2002, aceasta era denumită "taxa oficială a
scontului" și a fost introdusă prin circulara nr.3 din 1 februarie 2002.
Corelația dintre rata dobânzii de referință și creditele acordate de către
bancile comerciale:
Scăderea dobânzii de referință determină diminuarea generală a dobânzilor,
sporește eficiența utilizării creditelor pentru întreprinzători și-i orientează în sensul
dezvoltării activității lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.
Creșterea dobânzii de referință are drept urmare sporirea generală a
dobânzilor iar ca efect, înrăutățirea condițiilor de obținere a creditelor, ducând
astfel la scăderea profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare.
În consecință, întreprinzătorii vor manifesta prudență în dezvoltarea
activității lor și vor renunța la o parte a creditelor.
Astfel, se preântâmpună și se normalizează fenomenele de supraâncălzire a
economiei.
Manevrarea ratei dobânzii de referință în sensul creșterii sau scăderii
acesteia, acționează și asupra capitalurilor străine. Astfel, scăderea ratei dobânzii
de referință conduce la emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri
indigene, iar prin creșterea ratei dobânzii de referință și al nivelului general al
dobânzilor, se atrag în țară capitaluri străine.
Această metodă de politică monetară, ce implică manevrarea ratei dobânzii
de referință, se aplică și în cazul echilibrării balanței de plăți. De exemplu,
creșterea ratei dobânzii de referință atrage după sine o invazie a capitalurilor străine
și are momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanței de plăți. Afluxul
capitalurilor determinat astfel, poate veni însă în contradicție cu conjunctura
dezvoltării economice la aceeași dată, și îndeosebi cu obiectivele politicii
economice și de credit de influențare a acestei conjuncturi.
Rezultă deci, că în condițiile unei ideale funcțiuni a mecanismului de influențare
prin manevrarea ratei dobânzii de referință, factorul capital străin restrânge
substanțial efectele pozitive așteptate.
9.3.4. Mecanismul de transmisie a politicii monetare
Pe termen scurt evoluţia preţurilor este supusă unor influenţe multiple,
generate de factori provenind din economia naţională şi din mediul extern, care
acţionează asupra cererii şi ofertei agregate. Pe termen mediu şi lung, însă, un rol
fundamental în asigurarea stabilităţii preţurilor îi revine conduitei politicii
monetare. Mecanismul de transmisie a politicii monetare reprezintă totalitatea
canalelor prin care banca centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică
monetară poate influenţa dinamica cererii agregate şi a preţurilor din economie.
Setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează politica
monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul
operaţional al politicii monetare.
Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a politicii
monetare identificate de literatura de specialitate, practica economică a relevat cu
precădere importanţa următoarelor:
canalul ratelor dobânzilor practicate de instituţiile financiare;
canalul creditului;
canalul cursului de schimb;
canalul efectelor de avuţie şi bilanţ;
canalul anticipaţiilor agenţilor economici privind inflaţia.
O descriere simplificată a acestor canale de transmisie şi a interacţiunii
dintre acestea, adaptată particularităţilor economiei româneşti, stă la baza
construcţiei modelului de analiză şi prognoză pe termen mediu al BNR.
1. Canalul ratei dobânzii:
În general, semnalele transmise prin deciziile de politică monetară îşi
produc efectele asupra economiei în mod indirect, propagându-se prin intermediul
verigii intermediare reprezentate de sistemul financiar-bancar. Relaţia dintre banca
centrală şi băncile comerciale se stabileşte în cadrul pieţelor financiare (monetară,
valutară), banca centrală având capacitatea de a controla relativ eficient ratele
dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidităţii pe piaţa monetară
interbancară. De regulă, în cadrul sectorului financiar-bancar transmisia
impulsurilor de politică monetară se realizează relativ rapid. La nivelul relaţiei
dintre băncile comerciale şi economia reală, impulsurile de politică monetară ale
băncii centrale se transmit mai degrabă imperfect şi după o perioadă de timp care
depinde de particularităţile structurale ale economiei naţionale.
Deşi banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen scurt, economia
reală este influenţată cu precădere de ratele dobânzilor pe termen mediu şi lung
practicate de băncile comerciale pentru depozitele atrase sau pentru creditele
acordate clienţilor acestora.
Nivelul acestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de politică
monetară, dar şi de un număr de alţi determinanţi (aşteptările privind inflaţia,
perspectivele privind creşterea economică etc.), şi este hotărâtor pentru deciziile de
investiţii, consum sau economisire. În general, dobânzi mai reduse stimulează
investiţiile şi consumul în defavoarea economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate
stimulează economisirea, inhibând pe termen scurt consumul şi investiţiile. Astfel
este influenţată cererea agregată din economie.
Oferta agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate
limitată la un orizont scurt de timp. Pe termen lung, oferta depinde în principal de
dinamica factorilor fundamentali precum capacităţile de producţie, forţa de muncă
şi gradul de înzestrare tehnologică şi prin urmare se ajustează mai lent şi pe termen
mai îndelungat, neputând fi influenţată prin intermediul politicii monetare. În aceste
condiţii, pe termen scurt/mediu, politica monetară poate afecta numai decalajul
dintre nivelul efectiv al activităţii economice şi cel sustenabil pe termen lung
(deviaţia PIB real de la nivelul său potenţial, sau -excesul de cerere").
La rândul său, deviaţia PIB real este un factor determinant pentru inflaţia
preţurilor de consum. De exemplu, o cerere în exces pentru bunuri de consum sau
de investiţii pune în mod direct presiune asupra costurilor cu factorii de producţie
(inclusiv cu factorul muncă, respectiv salariile). În faţa unor astfel de creşteri ale
costurilor de producţie, o parte a firmelor pot decide în favoarea unei diminuări a
marjelor de profit obţinute, lăsând preţurile finale de vânzare nemodificate. Pe
termen mediu, însă, în condiţiile unor creşteri persistente ale costurilor de
producţie, firmele vor transfera tot mai mult aceste costuri asupra preţurilor de
vânzare, ceea ce va conduce în cele din urmă la creşterea preţurilor bunurilor de
consum (generând inflaţie). Un deficit de cerere agregată pe de altă parte va avea
efecte contrare.
2. Canalul cursului de schimb:
Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt,
banca centrală poate influenţa inclusiv motivaţia agenţilor economici de a deţine
monedă natională comparativ cu aceea de a deţine monedă străină şi, prin aceasta,
cursul de schimb. Cu toate acestea, evoluţia cursului de schimb este rezultatul
acţiunii unui număr mult mai mare de factori (de exemplu, aversiunea la risc a
investitorilor străini, dezechilibrele macroeconomice interne şi externe, factori
politici etc.). Asupra unora dintre aceşti factori politica monetară nu poate acţiona,
iar asupra altora are o influenţă limitată şi condiţionată strict de coerenţa celorlalte
politici macroeconomice (fiscală, de venituri, a reformelor structurale).
Cursul de schimb influenţează preţul relativ al bunurilor interne faţă de cel
al bunurilor tranzacţionate pe pieţele externe. Un exportator va câştiga mai mult
dacă preţul obţinut în valută din vânzarea bunurilor sale pe pieţele externe este
transformat în lei la un curs de schimb mai ridicat (moneda naţională este mai
depreciată). Pe de altă parte, un importator va câştiga mai mult dacă bunurile
vândute pe piaţa internă sunt achiziţionate în valută la un cost mai mic exprimat în
lei, echivalent al unei monede naţionale mai apreciate.
Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor
nete - sau canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp,
impulsurile iniţiale ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activităţii
economice (sintetizată prin deviaţia PIB real).
3. Canalul efectelor de avuție și bilanț:
Un alt mecanism important prin care cursul de schimb şi ratele dobânzilor
acţionează asupra activităţii economice este efectul de avuţie şi bilanţ. Cursul de
schimb influenţează, pe lângă competitivitatea externă a unei economii, şi avuţia
gospodăriilor şi valoarea firmelor.
Averea gospodăriilor şi valoarea firmelor se reflectă în resursele de care
acestea dispun sub formă de bunuri, sume de bani şi alte active financiare. Dar nu
toate bunurile/activele deţinute reprezintă avere sau valoare proprie a firmei, o parte
din acestea fiind contrapartida unor împrumuturi care încă nu au fost rambursate.
Astfel, averea unei gospodării sau valoarea netă a unei firme este dată de valoarea
bunurilor (activelor) deţinute din care se scade valoarea datoriilor.
Modificarea cursului de schimb influenţează valoarea în monedă naţională a
împrumuturilor contractate în valută, afectând astfel averea gospodăriilor şi
valoarea netă a firmelor.
Efectul de avuţie şi de bilanţ al cursului de schimb se manifestă prin
modificarea resurselor ce pot fi alocate, pe de o parte, consumului şi investiţiilor,
iar pe de altă parte acordării, respectiv rambursării creditelor.
Efectul de avuţie al cursului de schimb exprimă influenţa modificării
cursului de schimb asupra consumului şi investiţiilor prin impactul său asupra
avuţiei şi valorii nete. Efectul de avuţie sau de bilanţ este important în special în
cazul în care creditele în valută au o pondere importantă în datoriile gospodăriilor şi
ale firmelor.
În cazul împrumuturilor contractate în valută, aprecierea cursului de schimb
determină o diminuare a valorii actualizate, evaluate în lei, a obligaţiei (principal şi
dobânzi). În acest fel, are loc o creştere a avuţiei exprimate în lei şi, implicit, a
posibilităţilor de a consuma şi investi.
Efectul de bilanţ reprezintă influenţa cursului de schimb asupra deviaţiei
PIB generată de efectul modificării avuţiei şi valorii nete asupra disponibilităţii
creditului bancar. În general, este dificil şi costisitor pentru o bancă să evalueze în
mod direct, analitic, capacitatea viitoare de rambursare a creditului.
Ca urmare, un factor important în decizia de acordare a creditului îl
reprezintă indicatorul sintetic reprezentat de averea gospodăriilor şi valoarea netă
actuală a firmelor, care reflectă capacitatea de garantare a creditului. Aprecierea
leului creşte averea gospodăriei sau valoarea netă a firmei. În plus, diminuarea
valorii actualizate în lei a împrumuturilor contractate în valută duce la creşterea
capacităţii de rambursare a creditelor contractate. Aceste efecte reduc riscul de
nerambursare şi creează posibilitatea contractării mai facile a creditelor. Ca urmare,
creşte şi disponibilitatea băncilor de a acorda credite, ceea ce conduce la majorarea
cheltuielilor destinate consumului sau investiţiilor.
Efectul de avuţie şi de bilanţ al cursului de schimb acţionează în sens
contrar celui care afectează competitivitatea externă. Efectul cumulat al cursului
prin intermediul acestor canale depinde de importanţa lor relativă.
O depreciere a cursului de schimb al monedei naţionale generează o
diminuare a apetitului pentru contractarea de credite în valută. În acelaşi timp,
deprecierea leului va reduce venitul disponibil al celor care au deja contractate
astfel de credite. Acest efect decurge din faptul că agenţii economici care obţin
venituri în monedă naţională vor fi nevoiţi - în situaţia unei deprecieri - să plătească
mai mulţi lei pentru serviciul datoriei contractate în valută. Aprecierea cursului de
schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivaţia sectorului privat de a se
împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă naţională, în principal datorită
costurilor mai comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.
Unul din cele mai simple şi mai rapide mecanisme prin care care sunt
transmise modificările cursului de schimb este cel al preţului bunurilor de import
(canalul direct al cursului de schimb). Preţul la care un agent economic va
comercializa pe piaţa internă bunuri achiziţionate din import, este format din preţul
în valută (de pe piaţa externă) al bunului respectiv transformat în lei la cursul de
schimb relevant. În general, preţul în monedă naţională se ajustează incomplet la
variaţiile cursului de schimb. Aceasta se datorează în principal costurilor ridicate pe
care le-ar genera pentru importatori modificarea preţurilor practicate pe piaţa
internă cu aceeaşi frecvenţă ridicată pe care o manifestă fluctuaţiile cursului de
schimb Alături de preţurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte preţuri
răspund mai mult sau mai puţin la modificările cursului de schimb, precum
preţurile combustibililor, unele preţuri administrate (pentru medicamente, telefonie
fixă etc.), preţurile bunurilor complementare sau substituibile celor importate.
4. Canalul anticipaţiilor agenţilor economici privind inflaţia:
Percepţia agenţilor economici cu privire la consecvenţa cu care banca
centrală urmăreşte îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează
semnificativ aşteptările cu privire la inflaţie.
Aşteptările inflaţioniste reprezintă unul din cele mai importante canale prin
care politica monetară influenţează activitatea economică.
Ele sunt determinante în procesul de formare a preţurilor bunurilor de
consum la nivelul producătorilor şi al comercianţilor. Este relativ costisitor pentru
agenţii economici să îşi ajusteze preţurile la intervale scurte de timp, firmele fiind
nevoite în aceste situaţii să suporte o serie de cheltuieli asociate cu promovarea sau
reclama acestora. Aceasta nu exclude, însă, fundamentarea permanentă de către
aceştia a unui set de aşteptări referitoare la inflaţie, pe care îşi vor baza deciziile în
momentul realizării unei noi modificări a preţurilor. În condiţiile creşterii
transparenţei şi credibilităţii demersurilor băncii centrale, ancorarea aşteptărilor
inflaţioniste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflaţia
devine unul dintre cele mai puternice şi mai eficiente canale de transmisie a politicii
monetare.
Dincolo de influenţa politicii monetare, dinamica cererii agregate şi a
preţurilor este determinată şi de conduita altor componente ale setului de politici
macroeconomice, cum ar fi politica fiscală şi politica veniturilor. Politica fiscală are
un efect direct asupra economiei influenţând cererea agregată prin intermediul
impulsului fiscal .
În calitate de membră a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC),
Băncii Naţionale a României îi revine obligaţia de a realiza bianual proiecţii şi
evaluări independente ale politicii fiscale naţionale, utilizând metodologia standard
de prognoză şi analiză dezvoltată în cadrul Grupului pentru Finanţe Publice al
SEBC, care sintetizează experienţa ţărilor membre ale sistemului, dar şi pe cea
acumulată în cadrul Diviziei Politici Fiscale din BCE. O politică fiscală optimală are rolul de a atenua şi stabiliza fluctuaţiile
ciclului economic şi, prin urmare, dinamica deviaţiei PIB real de la nivelul său
potenţial. Pe de altă parte, o politică echilibrată a veniturilor trebuie să fie ghidată
de asigurarea corelaţiei dintre câştigurile salariale reale din domeniul public cu cele
din domeniul privat şi cu dinamica productivităţii muncii.
5. Canalul creditului bancar:
Canalul creditului bancar derivă din importanţa sistemului bancar în cadrul
sistemului financiar şi a naturii deosebite a băncilor, ce sunt bine dotate cu
instrumente ce permit rezolvarea problemelor de asimetrie a informării cu privire la
diverse segmente ale pieţei creditului şi ale pieţei financiare.
Modul de funcţionare a acestui canal de transmisie poate fi descris astfel: o
creştere a lichidităţii sistemului bancar ca urmare a unei politici monetare
expansioniste, măreşte volumul depozitelor bancare, şi deci conduce la existenţa
unor resurse mai mari disponibile pentru creditarea clienţilor. Aceste resurse mai
mari conduc la credite mai mari ce finanţează cheltuielile de investiţii ale firmelor
şi conduc la creşterea producţiei.
9.3.5. Limite în aplicarea politicii monetare
Independent de obstacolele cu care se confruntă autoritățile monetare în
conducerea acțiunii lor, politica monetară are propriile ei limite.
Experiența ultimei perioade a arătat că acțiunile monetare restrictive,
aplicate în majoritatea marilor țări occidentale, au antrenat înaintea oricărei
moderări a inflației, o puternică contradicție a activității economice în volum,
precum și o stopare a investițiilor, prezentul și viitorul fiind oarecum sacrificate.
Pentru prezent s-a generat șomaj și s-a diminuat produsul consumabil, iar
pentru viitor s-a frânat investiția și dezvoltarea capacităților de producție.
Reducerea controlului BNR, manifestarea asimetriei ciclice (utilizarea
lichidității bancare suplimentare pentru plata unor împrumuturi deja existente),
modificarea vitezei de circulație a monedei în sens invers ofertei de monedă pot
reprezenta limite ale intervenției monetare.
În plus, pot fi enumerați patru factori generali de rigidități care sunt, în
oarecare măsură, limite ale eficacității politicii monetare:
Modalitățile de frânare a prețurilor și veniturilor;
Structurile patrimoniului și ale îndatorării;
Importanța sectorului public și rigiditatea nevoilor sale de finanțare;
Gradul ridicat de protecție socială.
Inflația este ancorată în comportamentele agenților economici. Ea nu este
rezultatul unei anarhii sau a unei expansiuni bruște și brutale a cheltuielilor
nominale, generatoare de hiperinflație, nefiind vorba numai de un fenomen legat de
ciclul activității economice.
Creșterea prețurilor se constată în orice perioadă , căci tendința de creștere a
prețurilor și veniturilor, chiar în perioade de stagnare, este consecința naturală a
faptului că orice generație de întreprinzători, de guvernanți de proprietari și de
salariați sunt obișnuiți să trăiască în condiții de inflație, ameliorându-și nivelul de
trai. Mecanismele de indexare a salariilor la creșterea prețurilor se înscriu în acest
comportament. Politica monetară singură nu poate înlătura aceste comportamente. Și aceasta
cu atât mai puțin cu cât structura actuală a patrimoniului și a îndatorării
întreprinderilor și familiilor nu poate decât să genereze o puternică rezistență la
deflație: într-adevăr, întreprinderile foarte îndatorate beneficiează de efectul
inflației, deoarece valoarea reală a datoriilor lor se diminuează.
9.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 9
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor autorităţilor publice în scopul orientării
activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către o comunitate (naţiune).
Structurale sau conjuncturale, politicile economice au patru obiective prioritare, care
formează careul magic: creşterea economică, ocuparea factorului muncă, inflaţia (creşterea
preţurilor), echilibrul extern (al contului curent al balanţei de plăţi).
Instrumentele politicii economice se circumscriu la două modalităţi de intervenţie a statului în
economie: directă (controlul preţurilor, salariilor, comercial etc); indirectă (politicile).
Politica monetară reprezintă o componentă a intervenţiei indirecte, exprimând ansamblul
măsurilor adoptate de către autoritatea monetară pentru a exercita o anumită influenţă asupra
dezvoltării economice sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor si a cursurilor valutare.
Asigurând controlul lichidităţilor din economie, politica monetară utilizează două categorii de
instrumente:
- intervenţie directă, sau reglementări bancare, care modifică volumul şi valoarea lichidităţilor
deţinute de către bănci;
- intervenţie indirectă, vizând o intervenţie globală, prin instrumente diverse, care indică
agenţilor economici, bancari sau nonbancari, evoluţia dorită a lichidităţilor.
Obiectivele politicii monetare: Obiectivele se ierarhizează în trei grupe: finale (adică cele
patru din careul magic); intermediare (specifice domeniului monetar); operaţionale (asupra cărora
acţionează instrumentele în mod nemijlocit).
Obiectivul agregat, specific politicii monetare este următorul: realizarea unui nivel optim al
cantităţii de monedă, menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii, promovarea unui nivel adecvat
al cursului de schimb.
Nivelul optim al cantităţii de monedă se exprimă prin trei categorii de agregate: ale masei
monetare; ale bazei monetare (moneda centrală); ale finanţării (creditării), afectând patrimoniul bancar
al subiecţilor economici.
Nivelul stimulativ al ratei dobânzii, având în vedere influenţa ratei asupra venitului,
economisirii şi investiţiilor. Totuşi, evoluţia ratei este determinată de cursul valutar, baza monetară
etc, rata constituind un obiectiv condiţionat.
Nivelul adecvat al cursului valutar, luând în considerare deschiderea spre exterior a
economiei, vizează rata de schimb reală în condiţiile flotării libere a monedelor.
PIB-ul nominal, s-a impus ca obiectiv complex, cantitatea de monedă fiind corelată cu
evoluţia acestuia, fie prin controlul lichidităţii, fie prin reglementările bancare, vizând activitatea
băncilor.
Instrumentele monetare: Banca Centrală acţionează asupra lichidităţii bancare, încercând să
regleze cantitatea de monedă centrală pe care o pune la dispoziţia băncilor, tăcând să varieze costul
acestei monede prin trei instrumente: taxa scontului, intervenţiile pe piaţa monetară, rezervele minime
obligatorii.
Taxa scontului reprezintă dobânda aplicată de către Banca Centrală la creditele acordate
băncilor în cadrul operaţiunilor de rescontare, aceasta influenţează toate celelalte rate ale dobânzii din
economie.
Operaţiunile pe piaţă ale Băncii Centrale influenţează evoluţia lichidităţii prin nivelul ratelor
dobânzii practicate de către aceasta atât la cumpărarea, cât şi la vânzarea de lichidităţi, prin
împrumuturi angajate sau acceptate.
Selectivitatea şi limitarea creditelor vizează controlul orientării şi volumului creditelor,
favorizând anumite sectoare considerate prioritare sau influenţând cantitatea de monedă din economie
prin creaţia monetară.
Presiunea morală semnifică influenţa pe care o anumită atitudine a Băncii Centrale o poate
avea asupra comportamentelor băncilor, activităţilor de creditare.
Canalele de transmitere a politicii monetare: Atingerea obiectivelor prin utilizarea
instrumentelor monetare necesită existenţa unor canale, mecanisme de transfer a impulsurilor
monetare asupra comportamentului subiecţilor economici.
Canalul de transmitere reprezintă o înlănţuire coerentă de variabile şi agregate monetare,
financiare sau economice, corelativ şi unidirecţional orientată. prin care potenţialul transformativ al
instrumentului monetar se transferă adecvat şi relevant obiectivelor urmărite prin politica monetară.
Mecanismul de transmitere are două secvenţe: transmiterea impulsurilor asupra variabilelor
financiare; conexiunea sectorului financiar cu economia reală.
Canale de transmitere sunt; rata dobânzii, cursul valutar, preţul titlurilor de valoare, creditul
bancar, bilanţul.
Canalele de transmitere se bazează pe modul de afectare a preţurilor bunurilor, inclusiv a
activelor financiare, stabilitatea preţurilor reprezentând o prioritate a oricărei politici monetare.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1.Cum se definește politica monetară?
2.Care sunt obiectivele politicii monetare?
3.Identificați instrumentele directe ale politicii monetare
4.Care sunt limitele în aplicarea politicii monetare
Model de problemă în vederea evaluării:
1. Se cunoaşte nivelul numerarului din economia românească 85.000, din care numerar în casieriile
băncilor 5.000. Se mai cunosc următoarele informaţii:
-Depozite la vedere=150.000
-Depozitele la termen în lei=Depozitele în valută=200.000
-Economiile populaţiei=50.000
-Rata rezervelor minime obligatorii în lei=10%, iar rata rezervelor minime obligatorii în valută=20%. -
Conturile curente ale băncilor comerciale la Banca Centrală reprezintă 10% din totalul rezervelor
minime obligatorii.
-Nivelul preţurilor din economie în prezent (IPC)=4000.
Se ştie că cererea de bani este descrisă de următoarea funcţie: f(r)=470-2000r, unde r reprezinta rata
nominală a dobânzii.
Se cere să se determine:
a) baza monetară;
b) masa monetară în sens larg, multiplicatorul monetar, precum şi rata nominală a dobânzii
presupunând că piaţa monetară este în echilibru;
c) modificarea ratei dobânzii dacă Banca Centrală decide efectuarea unei emisiuni de numerar de
5000. Determinaţi cu cât se va modifica PIB-ul dacă viteza de circulaţie rămâne constantă.
d) dacă nivelul preţurilor din economie acum un an era egal cu 3809, să se determine rata reală a
dobânzii în prezent.
Rezolvare:
000.80000.402,0000.200
000.401,0)000.50000.200000.150(
total
Valuta
leiRMO
RMO
RMO
-Conturi curente ale băncilor comerciale la Banca Centrală=80.000 0,1=8.000
-Baza monetară (M0)= Numerar în economie+RMO+Conturile curente ale băncilor comerciale la
Banca Centrală=85.000+80.000+8.000=173.000
-Masa monetară în sens restrâns (M1)= Numerar în afara sistemului bancar + Depozite la
vedere=80.000+150.000=230.000
-Masa monetară în sens larg (M2)=M1+Depozite la termen în lei+Depozite în valută+Economiile
populaţiei=230.000+400.000+50.000=680.000
-Multiplicatorul monetar 93,30
2 M
M
-Masa monetară reală= 170000.4
000.6802 IPC
M
Echilibrul pe piaţa monetară implică:
Masa monetară reală = 470 – 2000 r. De aici rezulta r = 0,15
c)
0 2 0
21
5.000 3,93 5000 19650
196502000 0,00245 0,1475
4000 2000
M M m M
MDar r r r
IPC
d) 05,13809
40001
0
1 IPC
IPC
095,0095,105,1
15,1
1
11 min
reala
alano
reala rr
r
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008, p.372-373
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Unitatea de învăţare 10
INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA
Cuprins
10.1. Cuvinte cheie
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Crearea Sistemului Monetar Internaţional
10.3.2. Crearea sistemului valutar de la Bretton-Woods
10.3.3. Avantaje și dezavantaje ale monedei unice
10.3.4. Rolul Băncii Naționale a României în vederea adoptării monedei unice
10.4. Îndrumar pentru autoverificare
10.1. Cuvinte cheie
Integrarea monetară europeană, moneda unică, Uniunea Economică și
Monetară
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
Sunt subsumate următoarele obiective:
înțelegerea noțiunilor privind integrarea monetară
europeană;
cunoașterea avantajelor și dezavantajelor monedei unice;
asimilarea noțiunilor despre Sistemul Monetar European
Timpul alocat unităţii: 2 ore
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Crearea Sistemului Monetar Internaţional
Premizele creării sistemului au condus la conducerea conferinţei
monetare financiare şi care a avut loc la Bretton-Woods (1994). Aici a fost
abordată problema constituirii unui sistem valutar internaţional bazat pe
principiile etalonului aur-devize şi în cadrul acestuia pe dolar ca principala
monedă de rezervă.
Obiectivele principale ale conferinţei au fost:
- asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice între valute
în scopul promovării certitudinii şi echităţii în tranzacţiile
internaţionale şi în scopul eliminării mişcărilor speculative de
capital;
- crearea unei rezerve internaţionale suficientă calitativ şi cantitativ
pentru îndeplinirea corectă a funcţiei de reglare ce a fost atribuită
acestei rezerve;
- asigurarea echilibrării balanţei externe de plată şi instituirea unor
mecanisme de reglare sau ajustare a balanţei plăţii curente în
cazul unor deficite durabile ale schimbărilor economice cu
străinătatea şi chiar a unor excedente bugetare.
Pentru asigurarea acestor obiective au fost luate în discuţie mai
multe planuri, cele mai importante fiind:
- planul american realizat de WAITHE;
- planul englez realizat de KEYNES.
În final au fost adoptate următoarele principii, cele mai multe
făcând parte din planul american, principii care erau menite să guverneze
sistemul valutar internaţional.
universalitatea – orice stat care recunoaşte prevederile statutului
FMI putea adera oricând la acest organism şi implicit la prevederile lui;
fixitatea parităţilor şi a cursurilor valutare – moneda naţională
a fiecărui stat membru trebuie să aibă o definiţie legală iniţială (valoarea
paritară) stabilită în aur sau în dolari. Modificările valorii paritare era
posibilă numai în următoarele condiţii:
- la propunerea ţărilor membre;
- în urma consultării cu FMI;
- pentru corectarea unui dezechilibru fundamental.
convertibilitatea reciprocă a monedelor, în sensul desfiinţării
restricţiilor asupra plăţii curente şi convertibilitatea în aur a dolarului pentru
stocurile obţinute de băncile naţionale ale ţărilor membre;
realizarea unui volum de rezerve internaţionale adecvat
necesităţii de echilibrare a balanţelor ţărilor membre, rezerve compuse din:
stocurile de valută convertibilă;
creanţele faţă de FMI;
deţinerile de DST (drepturi speciale de tragere).
10.3.2. Crearea sistemului valutar de la Bretton-Woods
Acesta a însemnat un succes semnificativ al ideii de cooperare
internaţională în domeniul financiar-monetar, precum şi un succes al
concepţiei că o monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale.
Acest sistem a funcţionat satisfăcător atâta vreme cât contradicţiile
sale au putut fi atenuate de situaţia deosebită care a existat în anii postbelici
şi de efortul Statelor Unite de a menţine şi consolida rolul de cea mai mare
putere economică.
Revoluţiile ulterioare au pus în evidenţă cauzele mai adânci ale
crizei sistemului, dificultăţile s-au manifestat în toate domeniile, de
exemplu universalitatea, nu s-a putut realiza din cauza unor serii de state
care au dorit să rămână în afara sistemului monetar.
Fixitatea parităţii şi a cursurilor valutare, condiţii care erau considerate
esenţiale pentru disciplinarea relaţiilor de plată internaţionale, nu au putut fi
nici ele realizate din caza dezvoltării inegale a ţărilor membre, a efectelor
crizei economice şi financiare, diferite de la o ţară la alta din cauza inflaţiei
care era diferită ca intensitate de la o ţară la alta şi din cauza dezechilibrelor
de proporţii ale balanţelor de plată ale unor ţări.
Convertibilitatea reciprocă a monedei nu a putut fi realizată decât
parţial ca urmare a menţinerii sau chiar a accentuării în unele ţări a
restricţiilor valutare şi de plată, iar convertibilitatea în aur a dolarului a fost
abandonată în 1971.
În aceste condiţii, principiile sistemului valutar instituit la Breton Woods au
devenit inaplicabile, fapt ce a făcut să se vorbească despre o anumită criză a
sa.
La 15.07.1971 prin măsurile luate de SUA pentru apărarea dolarului
(Cea mai importantă măsură luată a fost desprinderea dolarului de aur prin
încetarea convertibilităţii lui în aur) precum şi trecerea la cursurile valutare
flotante, sistemul monetar a fost lichidat, situaţie consacrată prin
modificările statutului FMI-ului în 1978.
În prezent nu se poate vorbi de existenţa unui sistem valutar propriu-
zis, ci numai de tendinţa de a ajunge pe cale evolutivă la un sistem valutar
internaţional, FMI luând în acest scop unele măsuri graduale în funcţie de
situaţia economică, financiară şi monetară internaţională. De fapt aceste
măsuri se confruntă cu o serie de dificultăţi majore:
- criza economică care persistă într-o serie de state ale lumii;
- instabilitatea internă a multor monede naţionale, flotarea
cursurilor valutare, dezechilibrele profunde ale balanţelor de plată,
menţinerea prerogativelor monedei de excepţie ale SUA şi a altor ţări
dezvoltă masa enormă de dolari aflată în circulaţie în afara teritoriului
SUA, rapiditatea cu care se confruntă raporturile de forţe pe plan mondial
şi datoriile externe exagerat de mari ale ţărilor în curs de dezvoltare.
Majoritatea specialiştilor consideră că pentru realizarea unui nou
sistem de baze echitabile sunt necesare câteva condiţii prealabile, dintre
cele mai importante sunt:
1) Flexibilitatea cursurilor valutare;
2) Angajamentul ţărilor cu mari excedente ale balanţei de plată
externe de a furniza ţării deficitare o finanţare compensatoare;
3) Controlul concentrat asupra creşterii lichidităţii internaţionale,
astfel încât crearea unor asemenea lichidităţi să nu rezulte din politica
expansionistă a unei mari puteri care prin inflaţie să obţină în mod neloial
anumite avantaje competitive.
10.3.3. Avantaje și dezavantaje ale monedei unice
Moneda unică ar putea avea următoarele avantaje: eliminarea
fluctuaţiilor cursurilor de schimb; reducerea ratelor dobânzii în Europa;
eliminarea atacurilor speculative; afirmarea monedei unice pe plan
internaţional; facilitarea comparării preţurilor între ţările europene;
eliminarea pentru subiecţi economici a unor costuri de comision şi de
tranzacţie.
Inconvenientele monedei unice pot ti următoarele: dependenţa
politicilor monetare naţionale; pierderea independenţei politicii bugetare
(cu recesiune şi şomaj); costuri semnificative de convertibilitate a
monedelor naţionale în moneda unică; pierderea amortizării şocurilor
asigurată de cursurile de schimb.
Moneda unică implică constituirea unei zone monetare optimale în
Europa care să asigure mobilitatea capitalului şi a muncii, necesitând
independenţa Băncilor Centrale şi independenţa politicii monetare.
Integrarea economică a ţărilor, determinată de interdependenţa
comercială şi financiară, accentuează impactul extemalităţilor dintre ţări, a
influenţelor reciproce între acestea, ceea ce reclamă necesitatea coordonării
politicilor economice.
Sistemul Bretton Woods, „şarpele monetar" şi SME au scos la
lumină efectele negative ale politicilor economice independente asupra
evoluţiei integrării europene, evidenţiind faptul că incompatibilitatea dintre
politicile monetare independente ale unui sistem fix de cursuri de schimb şi
mobilitatea capitalurilor poate ti depăşită prin coordonarea politicilor
economice.
Introdusă Ia 1.01.1999 ca monedă unică. EURO, funcţionează ca monedă
scripturală, începând cu 01.01.2002 intrând în circulaţie ca monedă
fiduciară, monedele naţionale ale ţărilor membre fiind retrase din circulaţie,
preschimbarea fostelor monede în euro realizându-se la ratele de schimb
irevocabil stabilite la 1.01.1999.
10.3.4. Rolul Băncii Naționale a României în vederea adoptării
monedei unice
Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea
Europeană, Banca Naţională a României a devenit membră a Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC), iar Guvernatorul BNR membru al
Consiliului General al Băncii Centrale Europene (BCE).
În prezent, Uniunea Europeană numără 27 de țări membre, dintre
care , un număr de 16 state membre folosesc moneda euro ca monedă
oficială
State care nu participă la zona euro:
Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria,
Polonia, România, Suedia şi Regatul Unit sunt state membre ale UE care nu
folosesc în prezent moneda unică europeană.
În vederea adoptării monedei euro, Banca Naţională a României va
fi implicată în pregătirea pentru aderarea la Sistemul European al Băncilor
Centrale, respectiv la Eurosistem, prin însuşirea recomandărilor legislative
ale Băncii Centrale Europene (BCE) şi ale Comisiei Europene (CE) de
respectare a criteriilor de convergenţă juridică care se regăsesc în
rapoartele, respectiv în programele de convergenţă.
În acest sens, Consiliul de administraţie al BNR a decis demararea
procesului de modificare a Legii 312/2004 privind Statutul BNR, în
vederea adoptării euro. Modificările legii vor avea în vedere:
acquis -ul comunitar aferent Capitolului 11 - Uniunea Economică şi
Monetară pe care România (implicit BNR) s-a angajat sa-l adopte şi după
încheierea negocierilor de aderare;
criteriile de convergenţă juridică în vederea adoptării euro;
asigurarea consistenţei prevederilor Statutului BNR cu evoluţiile
înregistrate în cadrul legislativ naţional în domeniu;
experienţa şi practica altor bănci centrale, în special a acelor state din
ultimul val de aderare care au demarat deja procesul de modificare a
statutelor în vederea adoptării monedei euro (Slovenia, Estonia, Malta,
Cipru, Lituania şi Slovacia) şi evaluarea proiectelor lor de legi de către
Banca Centrală Europeană, precum şi, propunerile de modificare
prezentate de direcţiile de specialitate din BNR.
Criteriile de convergenţă pentru participarea la Uniunea
Economică şi Monetară:
Criteriile de convergenţă reprezintă testul economic de evaluare a
stadiului de pregătire a unei economii pentru a participa la etapa a treia a
Uniunii Economice şi Monetare.
Aceste criterii au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht,
ratificat de către toate statele membre UE în 1993, care prevede drept
condiţii necesare şi suficiente pentru ca o ţară să adopte moneda euro
îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, adică:
stabilitatea preţurilor: rata medie a inflaţiei (calculată prin indicele
armonizat al preţurilor de consum) pe ultimele 12 luni nu trebuie să
depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale pe cea (respectiv, media
aritmetică a ratelor inflaţiei) a celor mai performante state membre în ceea
ce priveşte stabilitatea preţurilor; în plus, această evoluţie trebuie sa se
dovedească a fi sustenabilă.
finanţele publice: poziţia financiară a guvernului trebuie să fie
sustenabilă, aceasta fiind atinsă prin menţinerea unei poziţii bugetare fără
atingerea unui deficit considerat excesiv. În particular:
- deficitul bugetar al statului (planificat sau efectiv) nu trebuie sa
depăşească 3 la sută din PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul
bugetar trebuie să fie redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată
de cea de referinţă sau depăşirea valorii de referinţă trebuie sa fie
excepţională şi temporară:
- datoria publică nu trebuie să depăşească 60 la sută din PIB, iar
dacă înregistrează valori mai mari trebuie sa se diminueze semnificativ şi să
se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.
ratele dobânzii: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe
ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte
procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor dobânzii pe termen
lung) a celor mai performante state membre în ceea ce priveşte stabilitatea
preţurilor; rata dobânzii poate fi măsurată pe baza titlurilor de stat pe
termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile.
stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb trebuie să se
menţină în intervalul dintre marjele de fluctuaţie din cadrul mecanismului
cursului de schimb (ERM II), pe o perioadă de cel puţin doi ani, fără
tensiuni severe, în special fără a se proceda din proprie iniţiativă la
devalorizarea monedei naţionale faţă de euro. Noul mecanism al cursului de
schimb (ERM II) a înlocuit ERM în ianuarie 1999 şi are drept scop fixarea
monedelor statelor membre care nu fac parte din zona euro la euro prin
stabilirea, de comun acord, a unui curs central, fix dar ajustabil, faţă de euro
şi a unei benzi standard de fluctuaţie de +/-15 puncte procentuale. O bandă
mai îngustă de fluctuaţie poate fi stabilită, de comun acord, pe măsură ce se
înregistrează progrese în ceea ce priveşte convergenţa.
Celelalte criterii prevăzute în tratatul de la Maastricht, care trebuie
îndeplinite în momentul evaluării convergenţei nominale în vederea
integrării în Uniunea Economică şi Monetară, se referă la două variabile
monetare (rata inflaţiei şi ratele dobânzilor pe termen lung), şi două
variabile care caracterizează situaţia finanţelor publice.
Tratatul de la Maastricht nu face referire la criteriile de convergenţă
reală, care să asigure un grad înalt de similitudine structurilor economiilor
ţărilor candidate. Aceasta întrucât, până la începutul anilor `90 Uniunea
Europeană cuprindea numai ţări dezvoltate care aveau structuri economice
relativ asemănătoare. Însă, din momentul în care a intrat în discuţie
aderarea cu succes a ţărilor Central şi Est-Europene, problema convergenţei
reale a căpătat o importanţă deosebită.
Criteriile de convergenţă reală se referă la o serie de indicatori
structurali, care privesc următoarele domenii:
cadrul economic general (PIB/locuitor la Paritatea Puterii de
Cumpărare, productivitatea muncii);
ocuparea forţei de muncă (rata de ocupare, rata de ocupare a
lucrătorilor vârstnici);
inovaţiile şi cercetarea (accesul tinerilor la educaţie);
reforma economică (nivelul comparat al preţurilor);
coeziune socială (rata şomajului pe termen lung, rata de dispersie
regională a ocupării forţei de muncă după sexe);
mediu (emisia de gaze, intensitatea energetică a economiei)
Convergenţa reală este la fel de importantă ca şi convergenţa
nominală, întrucât, conform Teoriei Zonei Monetare Optimale (Optimal
Currency Area Theory), statele dintr-un grup pot câştiga reciproc din
deţinerea unei monede comune numai atunci când structurile lor economice
sunt similare şi când nu există riscul ca şocuri asimetrice să lovească doar
unele dintre aceste ţări.
Zona monetară optimă este un spaţiu economic în cadrul căruia
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerţul
intracomunitar;
- un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi a forţei
de muncă;
- flexibilitate înaltă a preţurilor şi a salariilor,
- transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt
redistribuite spre zone aflate în recesiune.
În consecinţă, politica monetară unică vizează un grup de economii
presupus omogene şi nu particularităţile fiecărei economii în parte.
În acest context, ţările din Europa Centrală şi de Est nu pot
renunţa la politica monetară proprie cât timp riscul apariţiei unor şocuri
asimetrice (cauzate de structura diferită a economiei) este mare. Acesta
întrucât, obiectivul final îl reprezintă nu doar adoptarea monedei unice
europene, ci şi obţinerea de beneficii din această opţiune.
Din Raportul de convergență al BCE din luna mai 2010, în ceea ce
priveşte stadiul îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală, dintre cele
5 criterii de convergenţă nominală pe care un stat trebuie să le
îndeplinească pentru a putea adopta moneda unică europeană, România
îndeplineşte, în prezent, doar două (cele referitoare la finanţele publice).
Astfel, în perioada de referinţă aprilie 2009 – martie 2010, rata
medie anuală a inflaţiei IAPC (indicele armonizat al prețurilor de consum)
înregistrată de România s-a situat la 5,0%, nivel net superior valorii de
referinţă de 1,0% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea preţurilor.
Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în
România, inflaţia măsurată prin preţurile de consum s-a poziţionat pe un
trend clar descendent, dar a rămas totuşi ridicată, la o valoare medie de
aproximativ 5,6% în anul 2009. Evoluţia inflaţiei pe
parcursul ultimului deceniu trebuie analizată în contextul unei creşteri
robuste a PIB până la jumătatea anului 2008, urmată de un declin puternic
al activităţii economice.
Majorarea câştigurilor salariale a depăşit dinamica productivităţii,
ceea ce a alimentat creşterea costului unitar cu forţa de muncă şi presiunile
de supraîncălzire, conducând la erodarea competitivităţii.
În cursul anului 2008 însă, tendinţa observată la nivelul inflaţiei
IAPC s-a inversat, în principal datorită scăderii preţurilor energiei şi ale
alimentelor, urmată de un declin puternic al activităţii evoluţiile recente,
inflaţia IAPC s-a accelerat la finele anului 2009, urcând până la 5,2% în
luna ianuarie 2010 şi ulterior scăzând la 4,2% în luna martie 2010. Această
creştere temporară s-a datorat îndeosebi majorării accizelor la produsele din
tutun. În pofida declinului semnificativ al activităţii economice, inflaţia a
avut un caracter deosebit de persistent, reflectând rigidităţile marcante pe
piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe cea a forţei de muncă, precum şi creşterea
puternică, deşi într-un ritm mai lent, a costului unitar cu forţa de muncă.
Cele mai recente prognoze disponibile privind inflaţia, furnizate de
principalele instituţii internaţionale, variază între 4,0% şi 4,4% pentru anul
2010 şi între 3,0% şi 3,5% pentru anul 2011.
Riscurile în sensul creşterii la adresa perspectivelor inflaţiei sunt generate
în principal de evoluţia preţurilor administrate şi ale materiilor prime. În
ceea ce priveşte riscurile în sensul scăderii, diminuarea presiunilor asupra
preţurilor interne ar putea fi mai puternică sau mai prelungită, comparativ
cu prognozele actuale, în situaţia în care ritmul de redresare a activităţii
economice va fi mai lent decât cel anticipat în prezent.
Într-o perspectivă mai îndelungată, este probabil ca procesul de
recuperare a decalajelor să exercite un impact asupra inflaţiei şi/sau asupra
cursului de schimb nominal în următorii ani, ţinând seama de faptul că PIB
pe locuitor şi nivelul preţurilor sunt în continuare semnificativ mai reduse
în România decât în zona euro. Cu toate acestea, este dificil de evaluat
amploarea exactă a efectelor generate de procesul de recuperare a
decalajelor.
În prezent, România face obiectul unei decizii a Consiliului UE
privind existenţa deficitului excesiv. În anul de referinţă 2009, România a
înregistrat un deficit bugetar de 8,3% din PIB, valoare mult superioară celei
de referinţă de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB s-a situat la
23,7%, fiind net inferioară valorii de referinţă de 60%. Pentru anul 2010,
Comisia Europeană prognozează scăderea deficitului bugetar la 8,0% din
PIB şi majorarea ponderii datoriei publice în PIB la 30,5%.
În privinţa altor indicatori fiscali, ponderea deficitului a depăşit
ponderea investiţiilor publice în PIB în anul 2009 şi se preconizează o
situaţie similară şi în anul 2010. Conform documentului Sustainability
Report 2009 publicat de Comisia Europeană, se pare că România se
confruntă cu riscuri majore în ceea ce priveşte sustenabilitatea finanţelor
publice. Sunt necesare măsuri suplimentare de consolidare fiscală pentru
realizarea obiectivului bugetar pe termen mediu prevăzut în Pactul de
stabilitate şi creştere, care este cuantificat în programul de convergenţă ca
deficit bugetar ajustat ciclic, excluzând măsurile temporare şi
conjuncturale, de 0,7% din PIB.
În perioada de referinţă de doi ani, leul românesc nu a participat la MCS II,
fiind tranzacţionat în condiţiile unui regim de curs de schimb flexibil. Leul
a consemnat o depreciere substanţială în raport cu euro în intervalul cuprins
între jumătatea anului 2008 şi primele luni ale anului 2009, pentru ca
ulterior să se redreseze uşor. Acordul multilateral de finanţare externă
derulat sub coordonarea UE şi FMI a contribuit, în ultima parte a lunii
martie 2009, la atenuarea presiunilor de depreciere resimţite de moneda
românească. Cursul de schimb al leului faţă de euro a cunoscut un grad
înalt de volatilitate până în primele luni ale anului 2009, apoi aceasta s-a
diminuat, iar diferenţialele de dobândă pe termen scurt faţă de rata dobânzii
EURIBOR la trei luni s-au menţinut la un nivel ridicat (aproximativ 9,1
puncte procentuale) pe parcursul ultimilor doi ani.
În luna martie 2010, cursul de schimb real al leului românesc – atât
cel bilateral faţă de euro efectiv, cât şi cel efectiv – a depăşit uşor mediile
istorice corespunzătoare din ultimii zece ani. România a înregistrat o
majorare treptată a deficitului contului curent şi de capital al balanţei de
plăţi, a cărui pondere în PIB a sporit de la 3,1% în anul 2002 până la
niveluri foarte ridicate, de 12,8% din PIB, în anul 2007. Ca urmare a
comprimării accentuate a cererii interne, ceea ce a condus la scăderea
importurilor, deficitul contului curent şi de capital s-a redus semnificativ,
de la 11,1% din PIB în anul 2008 la 4,0% din PIB în anul 2009.
Poziţia investiţională internaţională netă a României s-a deteriorat
considerabil, de la -26,9% din PIB în anul 2000 la -61,9% din PIB în anul
2009.
În perioada de referinţă aprilie 2009 – martie 2010, ratele
dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 9,4%, valoare net
superioară celei de referinţă corespunzătoare criteriului de convergenţă
privind ratele dobânzilor. În ultimii ani, ratele dobânzilor pe termen lung
din România au cunoscut o creştere accentuată în contextul unui nivel
ridicat al aversiunii investitorilor faţă de risc şi al incertitudinilor referitoare
la perspectivele economiei. Recent, aceşti indicatori s-au înscris pe un trend
descrescător, dar au continuat să se plaseze la niveluri relativ înalte, iar rata
dobânzii pe termen lung asociată obligaţiunilor emise de statul român a fost
de 7,1% în luna martie 2010.
Crearea unui mediu favorabil convergenţei sustenabile în România
necesită, printre altele, o politică monetară orientată către stabilitate şi
implementarea strictă a planurilor de consolidare fiscală. Legislaţia
românească nu îndeplineşte toate cerinţele privind independenţa băncii
centrale, interdicţia finanţării monetare şi integrarea juridică a băncii
centrale în Eurosistem. România este stat membru cu derogare şi, în
consecinţă, trebuie să respecte toate cerinţele de aliniere prevăzute în
articolul 131 din Tratat.
Chiar dacă această situaţie nu este prea favorabilă, consider că până
la finele anului 2012, ţara noastră va reuşi să îndeplinească şi celelalte trei
criterii printr-un efort global susţinut şi o politică monetară restrictivă,
sprijinită de celelalte componente ale politicii macroeconomice.
Referitor la stadiul îndeplinirii criteriilor de convergenţă reală, se
poate afirma că ţara noastră este departe de performanţele înregistrate de
UE – 27 în ceea ce priveşte PIB/locuitor şi productivitatea muncii. Chiar
dacă aceasta din urmă a crescut în timp, nivelul său este foarte redus
comparativ cu media înregistrată în UE – 27. În ceea ce priveşte ocuparea
forţei de muncă situaţia României este apropiată de media europeană, un
aspect negativ este faptul că indicatorii au avut un trend descendent în
ultimii ani.
10.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 10
Premizele creării Sistemului Monetar Internațional au condus la conducerea conferinţei
monetare financiare şi care a avut loc la Bretton-Woods (1994). Aici a fost abordată problema
constituirii unui sistem valutar internaţional bazat pe principiile etalonului aur-devize şi în cadrul
acestuia pe dolar ca principala monedă de rezervă.
Crearea sistemului valutar de la Bretton-Woods a însemnat un succes semnificativ al ideii de
cooperare internaţională în domeniul financiar-monetar, precum şi un succes al concepţiei că o
monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale.
Acest sistem a funcţionat satisfăcător atâta vreme cât contradicţiile sale au putut fi atenuate de situaţia
deosebită care a existat în anii postbelici şi de efortul Statelor Unite de a menţine şi consolida rolul de
cea mai mare putere economică.
Principalele concluzii desprinse din acest capitol se referă la aceea că adoptarea euro în ţara
noastră reprezintă un test serios pentru economia şi societatea românească, necesitând îndeplinirea
criteriilor de convergenţă.
Dintre cele cinci criterii de convergenţă nominală, în prezent, România le îndeplineşte doar pe
cele referitoare la deficitul bugetar şi datoria publică, ca procent în PIB. Privind în perspectivă, este
extrem de important ca țara noastră să atingă şi să menţină poziţii fiscale sănătoase şi sustenabile. Un
cadru fiscal puternic pe plan naţional trebuie să sprijine consolidarea fiscală şi să limiteze derapajele la
nivelul cheltuielilor publice, contribuind totodată la evitarea reapariţiei unor dezechilibre
macroeconomice. Strategiile de consolidare trebuie să se concentreze asupra îmbunătăţirii calităţii
finanţelor publice prin întărirea investiţiilor de natură să stimuleze productivitatea.
În plus, criteriul cursului de schimb nu poate fi încă luat în considerare atâta timp cât ţara
noastră nu a intrat în ERM II. Realizarea criteriului privind rata dobânzii pe termen lung este
condiţionată, în mare măsură, de atingerea criteriului ratei inflaţiei. Din păcate, inflaţia rămâne în
continuare o problemă serioasă pentru România.
Crearea, menţinerea şi consolidarea în continuare a unui mediu favorabil stabilităţii preţurilor vor
depinde în mod esenţial şi de realizarea unor eforturi suplimentare în planul politicii fiscale, mai ales
prin implementarea unor măsuri de consolidare credibile.
Majorările salariale nu trebuie să depăşească dinamica productivităţii muncii şi trebuie să ţină
seama de condiţiile de pe piaţa forţei de muncă.
În privinţa convergenţei reale, stadiul de îndeplinire a criteriilor este mult mai slab, datorită
discrepanţelor serioase dintre România şi standardele Uniunii Europene. Aşadar, ţara noastră trebuie
să depună eforturi serioase pentru a atinge nivelul înregistrat de cele 27 noi state membre ale Uniunii
Europene în termenii indicatorilor structurali. Doar prin implementarea unui mix coerent al politicii
macroeconomice, autorităţile române vor reuşi să diminueze decalajele care despart economia şi
societatea românească de standardele europene.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1.Cum a luat naștere Sistemul Monetar Internațional?
2.Care sunt avantajele și dezavantajele adoptării monedei euro?
Teste de evaluare/autoevaluare:
1.Sistemul Monetar European se caracterizează prin:
1) monedă unică;
2) o Bancă Centrală Europeană;
3) reglementări monetare bancare şi financiare unitare;
4) politici monetare coordonate;
5) convergenţă a parametrilor şi performanţelor monetare şi financiare.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2, 3, 4;
b) 1, 3, 4, 5;
c) 1, 2, 3, 4, 5;
d) 1, 2, 5.
2.Criteriile de convergenţă impuse ţărilor care vor să adere la U.E. sunt:
1) creşterea economică;
2) ratele dobânzii;
3) datoria publică;
4) deficitul bugetar;
5) deficitul balanţei de plăţi.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2, 4;
b) 2, 3, 4;
c) 1, 3, 5;
d) 2, 4, 5.
3. Inconveniente ale monedei unice sunt:
a) accentuarea operaţiunilor speculative;
b) pierderea independenţei politicilor bugetare;
c) dependenţa politicilor monetare naţionale;
d) pierderea posibilităţilor de amortizare a şocurilor prin cursul de schimb.
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
4. Politica economică are următoarele obiective prioritare:
1) creşterea economică;
2) ocuparea factorului muncă;
3) inflaţia;
4) echilibrul extern;
5) cursul de schimb valutar.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2, 3, 4;
b) 1, 3, 4, 5;
c) 2, 3, 4, 5;
d) 1, 4, 5.
5. Potrivit normei Cook raportul minimal între fondurile proprii şi activele ponderate în funcţie de risc,
în cazul fondurilor proprii restrânse (capital + rezerve) trebuie să fie:
a) 5%;
b) 6%;
c) 4%;
d) 10%;
Alegeţi varianta corectă de răspuns.
6.Principalele obiective ale supravegherii bancare sunt:
1) menţinerea încrederii publicului în sectorul bancar;
2) transparenţa activităţii bancare;
3) protejarea fondurilor deponenţilor, prin limitarea riscului asumat de aceştia;
4) dezvoltarea unui sistem bancar viabil şi stabil;
5) evitarea riscului falimentului bancar.
Este valabilă combinaţia:
a) 1, 2, 3;
b) 2, 3, 4;
c) 1, 4, 5;
d) 1, 3, 4.
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie suplimentara
1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Unitatea de învăţare 11
SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL
Cuprins
11.1. Cuvinte cheie
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Sistemul Monetar Internaţional
11.3.2 Fondul Monetar Internațional
11.3.3. Globalizarea financiară contemporană
11.3.4. Rolul FMI în prevenirea și gestionarea crizelor
11.4. Îndrumar pentru autoverificare
11.1. Cuvinte cheie
Mecanismele SMI, Fondul Monetar Internațional, globalizare
financiară
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
Sunt subsumate următoarele obiective:
Cunoașterea mecanismelor SMI;
identificarea implicatiilor globalizării financiare;
aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor
propuse
Timpul alocat unităţii: 2 ore
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Sistemul Monetar Internaţional
Sistemul Monetar Internaţional (SMI) reprezintă ansamblul
regulilor care asigură convertibilitatea reciprocă a unităţilor monetare ale
diferitelor ţări, determinând comparabilitatea sistemelor monetare
naţionale, reguli care vizează: regimul de schimb, alimentarea cu
lichidităţi, rezervele monetare, reajustarea cursurilor şi a balanţelor de
plăţi.
In evoluţie s-au afirmat patru sisteme de convertibilitate monetară,
în funcţie de etalon: aur monetar, aur lingouri; aur devize: putere de
cumpărare.
Evoluţia sistemelor de convertibilitate a evidenţiat două tipuri de
regim de schimb:
- regimul schimburilor fixe. care presupune definirea monedelor în
raport cu un etalon (aur, deviză, coş valutar), monedele având un curs
oficial (paritate) în raport cu etalonul;
- regimul schimburilor flotante, valoarea monedei fiind
determinată de cererea şi oferta agenţilor economici pe piaţă.
Etalonul aur se bazează pe trei reguli: definirea monedei printr-o
cantitate de aur fixă; convertibilitatea monedelor în aur; libera circulaţie a
monedelor.
După primul război mondial, conferinţa de la Genova (1922) a
impus sistemul etalonului aur lingouri, monedele fiind garantate prin aur
sau rezerve de devize (ele însele convertibile în aur), convertibilitatea fiind
limitată Ia lingouri.
După 1931, deprecierile înregistrate de monedele din sfera lirei
sterline, şi măsurile de protecţie monetară unilaterale au dus la prăbuşirea
sistemului etalon aur lingouri, conferinţa de la Bretton Woods (1944)
adoptând un sistem de cursuri fixe şi instituind un organism internaţional
care să gestioneze sistemul (FMI).
Fiind convertibile în aur sau într-o monedă convertibilă în aur
(practic, dolarul) cursurile de schimb fluctuau într-o marjă de ± I % în jurul
parităţii centrale definite în raport cu dolarul, organismul internaţional
înfiinţat, FMI, supraveghind sistemul cursurilor fixe centrat pe dolar, prin
împrumuturi condiţionate.
Sunt emise noi active de rezervă drepturi speciale de tragere
(DST), unitate de cont a cărei valoare este determinată în raport cu un coş
ponderat, format din cinci monede.
Sistemul se prăbuşeşte în 1973, FMI fiind însă însărcinat cu
gestionarea crizei datoriilor internaţionale, acordând noi împrumuturi,
condiţionate de adoptarea unor măsuri de ajustare structurală.
Cursurile flotante implică stabilirea valorii unei monede în raport
cu alta sub impactul tuturor factorilor care influenţează cererea şi oferta pe
piaţa valutară.
Evoluţia regimului cursurilor flotante a relevat unele disfuncţionalităţi:
atacuri speculative asupra monedelor; pierderi la nivelul firmelor, nevoite
să le acopere prin operaţiuni externe, generatoare de mişcări de capital, şi
deci de variaţii ale cursului; volatilitatea cursurilor; distorsiuni în alocarea
resurselor; perturbarea politicii publice.
In 1978, prin acordurile de la Jamaica, se ratifică flotaţia
generalizată, demonetizarea aurului şi afirmarea DST. dolarul rămânând
însă moneda de referinţă şi instrument internaţional de plată. Începând cu
1986 dolarul îşi pierde continuu din valoare, stabilizarea cursului dolarului
demarându-se în 1987. când G7 a hotărât crearea unei benzi în interiorul
căreia monedele puteau fluctua faţă de dolar, limite depăşite însă de piaţă,
controlul dolarului tîind anihilat de speculaţiile asupra lui.
Dezordinea monetară, generată prin dezintegrarea Sistemului
Monetar Internaţional, a determinat ONU să preconizeze o nouă ordine
politico-economică mondială, propunându-se în 1995 constituirea unui
Consiliu de Securitate Mondială.
Totodată, s-a conceput posibilitatea instaurării unui etalon monetar
mondial. pe baza unui coş de monede (dificilă datorită dificultăţilor în
stabilirea cursurilor de echilibru) sau reconstruirea unui sistem bazat pe
dolar, yen. marcă (euro).
Şansele de reformă a SMI sunt restrânse datorită adeziunii limitate
a ţărilor importante Ia propunerile promovate şi evoluţiei relativ stabile a
cursurilor marilor monede în anii 90, care a atenuat din necesitatea
reformării SMI
11.3.2. Fondul Monetar Internațional
Fondul Monetar Internațional este o organizație internațională,
creată pe baza acordului Conferinței Monetare și Financiare din anul 1944
de la Bretton Woods (SUA), care are 186 de țări membre, înființată pentru
a promova cooperarea monetară internațională, stabilitatea valutară și
acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creșterea economică și
niveluri înalte de folosire a forței de muncă și pentru a acorda asistență
financiară temporară țărilor membre, în condiții adecvate, pentru
a contribui la ajustarea balanței de plăți.
Activitatea FMI constă în finanțarea deficitelor balanțelor de plăți
ale statelor membre, în cazul în care această situație se întâmplă să existe pe
perioade mici de timp. Atunci când o țară membră înregistrează un deficit
în balanța sa de plăți externe, cumpără de la Fondul Monetar Internațional
monedele străine de care are nevoie pentru finanțarea acestuia, cedând în
schimb echivalentul în moneda sa proprie.
Trebuie precizat totuși, că țara respectivă nu poate cere de la FMI
mai mult de trei ori, decât reprezintă cota sa de rezervă din totalul
cotizațiilor, acest fapt avantajând acele țări dezvoltate care au cote mari la
Fond, ceea ce constituie un paradox, având în vedere faptul că, de regulă
țările mai puțin dezvoltate au nevoie de sprijin financiar.
În momentul aderarii la FMI, fiecare țară contribuie cu o anumită
sumă de bani numită "cota de subscriere". În urma reevaluarii din 1998,
cota de subscriere s-a majorat cu 45 % ajungând la 216.75 mld DST (aprox.
323.31 mld USD) în ianuarie 1999. Reevaluarea din 2003 nu a adus nicio
modificare cotelor. În 2006, cotele au fost majorate cu 1.8 procente, această
măsură înscriindu-se într-un program de reforme ce se desfașoară pe o
perioada de doi ani. În luna octombrie 2009, totalul cotelor se cifra la 217.4
mld. DST (aprx 346 mld. USD).
La expirarea termenului pentru care s-a făcut tranzacția, țara
respectivă „răscumpără” de la FMI moneda sa, restituind monedele străine
primite. Aceste operațiuni poartă denumirea de trageri asupra Fondului
Monetar Internațional și au caracteristicile creditelor internaționale,
percepându-se dobânzi și comisioane, rambursarea efectuându-se la
termenele stabilite.
Dobânda care se percepe de către Fond este încadrată între limitele
de 1% și 5% pe an, iar comisionul bancar perceput este de 0,50%,
aplicându-se o singură dată la toată suma acordată.
Termenul de rambursare, se stabilește în funcție de posibilitățile
acelei țări de a-și echilibra balanța de plăți externe, dar nu trebuie să
depășească mai mult de 5 ani.
Tragerile obișnuite pot fi efectuate sub două forme distincte, și
anume:
sub forma tranșelor propriu-zise;
prin intermediul facilităților de finanțare.
Tranșele de credit propriu – zise reprezintă politica de credit cea mai
veche și cea mai răspândită. Aceste credite au ca destinație finanțarea
deficitelor generale ale balanțelor de plăți și se desfășoară sub forma a cinci
tranșe, fiecare dintre ele reprezentând 25% din cota de participare la Fond a
țării respective.
Prima tranșă, fosta „tranșă-aur” se acordă automat, în momentul pe care
îl dorește țara membră. Celelalte patru tranșe de credit urmează a se acorda
succesiv, după epuizarea primei tranșe și după o examinare a situației din
țara respectivă, de către experții FMI.
Prin intermediul acestui mecanism, o țară membră a FMI, poate solicita
maxim 125% din cota sa de participare, tranșele superioare obținându-se
numai după ce Fondul se asigură că politica aplicată de statul respectiv
duce la echilibrarea balanței de plăți și la rambursarea fondurilor
împrumutate. Aceste trageri se pot efectua fie sub forma cumpărării în
moneda națională a sumei corespunzătoare, fie sub forma aranjamentelor
speciale, denumite și credite stand-by, prin care țara respectivă poate obține
sumele dorite într-un interval cuprins între 1 și 3 ani. Aceste acorduri
permit să se abordeze ajustarea economică din perspectiva unui orizont
plurianual.
Acordurile stand-by sau de confirmare, denumite „stand-by
agreements” au fost introduse în practica curentă a Fondului în anul 1952,
pentru a reduce examinările cererilor de împrumut ale statelor membre.
România a convenit asupra unui acord stand-by pe doi ani, cu Fondul
Monetar Internațional pentru 12,95 miliarde euro, pachetul total de
finanțare externă, de la Fond, Uniunea Europeană, Banca Mondială și
BERD urmând să ajungă la 19,95 miliarde euro.
Dobânda pentru acest împrumut depinde de referințele de pe piețele
internaționale, la care se adaugă o marjă, calculată și în funcție de valoarea
împrumutului atras de pe fiecare piață, având o valoare de aproximativ
3,5% pe an.
Reprezentantul FMI pentru România, Jeffrey Franks a declarat într-
un interviu, (ce se regăsește pe siteul www.românialiberă.ro/interviu) că:
„România trebuie să-și stabilizeze economia, iar acest lucru poate fi făcut
prin pachetul recomandat de FMI, prin controlul deficitului, prin reforme
structurale care să aducă economia într-o poziție mai bună, astfel încât,
atunci când economia mondială își va reveni, cea românească să
repornească repede.”
Un alt punct de vedere al reprezentantului FMI, Jeffrey Franks a
fost faptul că România trebuie să-și dezvolte proiectele de viitor: o
infrastructură și o educație mai bună.
Facilitățile de finanțare spre deosebire de tranșe, pot fi acordate
numai în anumite situații bine delimitate, cum sunt situațiile de deficite ale
balanțelor de plăți. Facilitățile de finanțare se acordă îndeosebi țărilor în
curs de dezvoltare.
Aceste facilități se pot împărți pe mai multe categorii și anume:
Facilitatea de finanțare compensatorie;
Facilitatea de finanțare a stocurilor tampon;
Facilitatea de finanțare pe termen prelungit;
Facilitatea Witteveen;
Facilitatea de ajustare structurală extinsă;
Facilitățile de transformare sistemică;
Facilitatea de reducere a sărăciei și de creștere;
Facilitatea de suplimentare a rezervei;
Facilitatea de finanțare extinsă;
Facilitatea de compensare și de finanțare a cheltuielilor neprevăzute;
Asistență financiară în caz de urgență
11.3.3. Globalizarea financiară contemporană
În sfera economico-financiară, globalizarea se caracterizează printr-o
puternică expansiune a comerțului cu bunuri si servicii si mai recent, a
fluxurilor de capital.
Globalizarea a fost favorizată de inovațiile în domeniul tehnologic
ce au contopit piețele financiare ale lumii într-un sistem mondial unic, în
care un individ poate fi la curent cu fluctuațiile de prețuri înregistrate pe
principalele piețe.
Inovațiile financiare cele mai importante sunt:
- Produsele derivate (contracte futures, opțiuni);
- Valorile mobiliare utilizate pe piața internațională de capital
(euroobligațiuni, euroacțiuni, eurocertificate de depozit).
Procesul de globalizare financiară s-a produs pe fondul fluctuațiilor
ratelor dobânzii, cursurilor valutare si prețurilor titlurilor financiare, fapt
care scoate în evidență relația dintre globalizare și instabilitatea financiară.
Autoritățile monetare nu pot face mare lucru pentru a-și apăra
monedele proprii în fața speculației: rezervele valutare ale țărilor dezvoltate
reprezintă de 2 ori mai puțin decât valoarea zilnică a tranzacțiilor pe piața
valutară.
Ce este o criză financiară? În primul rând am simţit nevoia să
definesc ce este aceea o criză. Trebuie spus că în evoluţia noastră crizele
pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată,
sunt deci însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere. În situaţii
de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de
nelinişte şi de nesiguranţă legată de viitor, teamă sau chiar panică.
Problema cu definiţia acestor crize constă în a spune cât de mare
să fie volatilitatea sau căderea pieţelor pentru a încadra o evoluţie de acest
gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea
PIB-ului unei ţări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză. Convenţional s-a
stabilit că recesiune este atunci când după 2 trimestre succesive avem de a
face cu scăderea PIB-ului unei ţări sau regiuni.
National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza
ca fiind “o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni
reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea
nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului“.
Exemple: Criza mexicană
A început în martie 1994, când intrările de capital s-au oprit brusc
după asasinarea candidatului la presidenție, din partea Partidului
Revoluționarilor, Luis Donldo Colosio.
Autoritățile monetare au refuzat să ia măsuri corective, de exemplu să
impună restricții de politică monetară, sau să treacă la devalorizarea peso.
În aceste condiții, intrările de capital (investiții străine) au rămas
în continuare prea mici pentru a acoperi deficitul de cont curent (o prima
sursa a deficitului de cont curent o reprezinta balanta comerciala - mai
multe importuri decat exporturi) iar rezervele valutare au început să scadă.
Pentru a limita reducerea rezervelor, guvernul a emis bonuri de tezaur.
În septembrie 1994, un al doilea asasinat, a fost urmat de scăderea
dramatică a pieței de capital și de pierderi mari de rezerve.
Guvernul a ales devalorizarea puternică a peso.
În decembrie 1994, a lărgit banda de fluctuație a cursului valutar (evoluția
cursului monedelor în anumite limite față de paritatea valutară), peso a
scăzut prompt spre limita negativă a benzii, dar rezervele valutare erau prea
mici pentru a-l proteja.
Banca Mexicului a trebuit să lase peso să floteze liber, (fără intervenţia nici
unei influenţe din partea AUTORITĂŢILOR MONETARE) acesta
depreciindu-se rapid, pierzând jumătate din valoarea în dolari în mai puțin
de două săptămâni.
În acel moment, criza monetară a Mexicului a devenit una a
datoriilor. Deprecierea peso a implicat o depreciere a valorii în dolari a
bonurilor de tezaur nerăscumpărate și astfel o majorare a cheltuielilor
bugetare pentru răscumpărarea lor.
La inceputul anului 1995, Trezoreria SUA si FMI au constituit
un pachet de finanțare oficială în valoare de 50 mld $. Această sumă a
ajutat Mexicul să răscumpere întregul stoc de bonuri de tezaur emise.
Contribuția FMI a fost cea mai mare din istorie, dar au existat și
obiecții privind ajutorul acordat Mexicului. La reuniunea de la Halifax din
iunie 1995, Guvernele au încercat să analizeze aceste obiecții și s-au făcut o
serie de recomandări ce priveau:
-în scopul prevenirii crizelor, dezvoltarea unui sistem de avertizare
timpurie, care să se bazeze pe cresterea supravegherii FMI.
-în scopul rezolvării crizelor, disponibilitatea imedeată a finanțării oficiale,
într-o sumă suficient de mare pentru gestionarea efectivă a socurilor.
-adâncirea cooperării internaționale în materie de supraveghere a
instituțiilor și piețelor financiare.
Criza asiatică:
Crizele financiare din deceniul trecut au avut loc în afara Americii,
mai precis în Rusia și Asia. Tigrii Asiei, Thailanda, Indonezia, Malaezia si
Filipine, au cunoscut sporuri economice importante în prima parte a anilor
’90.
Avansul puternic al economiilor a provocat o majorare a
volumului de credite luate de firme și o crestere la fel de puternică a
prețurilor la imobiliare și a investițiilor. Acestea din urmă fuseseră, în mare
parte, finanțate de capitalul străin, cauzând o apreciere însemnată a
monedelor naționale, fapt ce a amplificat deficitele externe (în asemenea
cazuri, exporturile nu mai sunt rentabile, deoarece se produce scump și se
vinde ieftin).
Se credea că deficitele erau justificate de natura împrumuturilor
care serveau finanțării investițiilor si capacitatii viitoare de plata.
Încetinirea exporturilor și inflația în crestere au pus presiune pe monedele
acestor țări, iar banii au început să se deprecieze, fapt ce a condus la o
crestere considerabilă a costurilor pentru rambursarea datoriilor externe.
Dar asteptarile investitorilor straini s-au schimbat:
supracapacitatea de productie rezultată din investiții importante a ascuțit
competiția între exportatorii din regiune.
Pentru a-i face față, Thailanda a cedat presiunilor și și-a
devalorizat moneda, care a căzut cu 50% între iunie și octombrie 1997.
Exporturile thailandeze au reinceput să fie competitive,
stimulând celelalte țări din regiune să adopte aceeași strategie, și un val de
devalorizare monetară a lovit Asia.
Speriați de aceasta, investitorii străini au început să-și lichideze
afacerile, fapt care a accentuat impactul. Criza s-a propagat în Hong-Kong
și apoi în întreaga lume.
O depresiune identică a lovit și Coreea de Sud și a rămas în
istorie prin faptul că, finalmente, coreenii și-au donat bijuteriile pentru a
sprijini statul.
În astfel de situații, de depreciere masivă a monedelor, țările în
curs de dezvoltare sunt percepute drept periculoase, întrucat nu au forța
financiară să susțină o criză gravă.
Criza din Rusia:
Recesiunea globală din 1998, care a început cu criza financiară
asiatică din iulie 1997, a intensificat criza economică din Rusia. Din cauza
scăderii prețurilor la principalele materii prime, țările dependente de
exportul acestora fiind cel mai grav afectate.
Scăderea accentuată a prețului petrolului a avut, de asemenea,
consecințe severe pentru Rusia. În martie, a izbucnit o criză politică
importantă în momentul în care Eltin i-a demis pe primul-ministru Victor
Cernomirdin și intregul său cabinet.
Eltin l-a numit în funcția de premier interimar pe un tehnocrat de 35 de ani,
practic necunoscut: ministrul energiei Serghei Kirienko. În efortul de
întarire a rublei și de oprire a ieșirii valutei din țară, Kirienko a ridicat rata
dobanzii la 150%. FMI-ul a aprobat pe 13 iulie un împrumut de urgență de
22,6 miliarde dolari.
În ciuda tuturor măsurilor luate, ratele împrumuturilor externe
depășeau în acel moment veniturile din taxe și impozite.
Dându-și seama că această situație nu poate fi suportată,
investitorii au continuat să părăsească Rusia, în ciuda ajutorului acordat de
FMI.
În scurta vreme criza financiară s-a redeclansat, iar valoarea
rublei a contiunuat să se prabușească. Guvernul și Banca Centrală au fost
nevoiți să suspende plata datoriilor externe pentru o perioadă de 90 de zile,
să restructureze întregul sistem al datoriei naționale și să devalorizeze și
mai mult rubla.
S-a declanșat căderea libera a monedei, iar rusii au început să
caute cu disperare să cumpere dolari.
Ultimii investitori straini au parasit tara, iar criza financiară a
declanșat o fugă masivă a capitalurilor din Rusia.
FMI a aprobat o finanțare de 11,2 mld USD pentru Rusia iar 4,2 mld $ au
fost disponibilizați imedeat.
Guvernul a promis să reducă deficitul bugetar de la 5,6% la
2,8% din PIB, în 1999 prin măsuri de crestere a colectării veniturilor
bugetare.
S-a obligat să restructureze sistemul bancar si sa creasca scadenta
datoriei publice, oferind detinatorilor certificare de trezorerie și
posibilitatea de a le converti în obligațiuni denominate în valută.
Rusia și-a revenit după criza financiară din 1998 cu o viteza
surprinzatoare. Acest proces a fost sprijinit și de rapida creștre a prețului
petrolului în perioada 1999 - 2000.
Criza din Argentina:
Criza din Argentina (1999 - 2002): a avut ca şi cauză corupţia din
sistemul guvernamental care s-a împrumutat excesiv de pe pieţele
internaţionale şi a demarat tot felul de proiecte publice de “dezvoltare”
dovedite a fi ulterior mecanisme complexe de spălare a banilor la nivel
internaţional. O altă cauză e legată de cursul de schimb fix practicat de
Argentina pe o perioadă îndelungată (10 ani) care a dus la ieftinirea
importurilor şi, ulterior, la şomaj.
Aceasta criza isi are originea la inceputul anilor 80-90, perioada in
care Argentina a trecut printr-o dictatura militara, printr-un razboi cu
Anglia (razboiul insulelor Falklands), printr-o inflație galopantă care
ajunsese la un nivel de 200% pe luna (!!) în iulie 1989 și în plus, datoria
publică era la un nivel nesustenabil. În anul 1999 populația a început să își
retragă masiv banii din bănci, să îi transforme în dolari să îi transfere peste
graniță iar în momentul în care guvernul a înghețat depozitele pentru un an,
situația a degenerat în sensul că au avut loc revolte populare extrem de
violente, oamenii întreptându-și furia spre bănci și spre companiile
americane și europene care activau în Argentina. Dacă înainte de 1999
cursul valutar era fix (1 peso = 1 dolar), în momentul în care a fost
liberalizat, moneda națională s-a devalorizat de la 1/1 la 4/1. Situația s-a
normalizat începand cu 2002/2003.
În 1998 Argentina a intrat pe o spirală recesionistă șomajul fiind
foarte ridicat și sărăcia la fel. (Tabelul nr. 1)
Argentina a primit finanțare de la FMI, în 2000, în valoare de 7
mld USD, dar situația economică a țării s-a degradat și mai mult, astfel că,
în dec. 2000, FMI și Banca Mondială oferă un pachet de finanțare oficială
de 7 mld USD (FMI) si 5 mld USD (BM).
În anul 2001 Argentina primeste o nouă suplimentare de fonduri
dar starea economică a țării continuă să se deterioreze.
11.3.4. Rolul FMI în prevenirea și gestionarea crizelor
Succesiunea crizelor din anii 90 i-a determinat pe unii analisti să
considere crizele ca fiind un rezultat inevitabil al globalizarii.
Cert este că aceste crize nu s-ar fi dezvoltat pana la un nivel
incontrolabil și nici nu s-ar fi propagat dacă nu ar fi fost supuse expunerii la
piețele de capital.
O consecință a globalizării financiare o reprezintă efectul de
”contagiune”, deoarece piețele financiare sunt puternic interconectate.
Globalizarea financiară presupune un risc de instabilitate globală
rezultat din disfuncționalități ale sistemelor financiar – bancare naționale.
Un exemplu în acest sens este criza asiatică din 1997-1998
(Thailanda) ce s-a extins asupra tuturor economiilor asiatice, apoi asupra
economiilor mondiale.
Piețele emergente au fost mai grav afectate decât piețele mature.
Stabilitatea macroeconomică, sănătatea sistemului financiar,
transparența politicilor guvernamentale și modul de guvernare s-au dovedit
a fi esențiale pentru participarea la piața globală.
Rolul FMI în prevenirea și gestionarea crizelor trebuie și poate
fi unul de catalizator sub rezerva resurselor sale limitate.
În încercarea de a oferi o asistență corespunzătoare, Fondul este
constrâns de progresul economic al țării sau de bunăvoința autorităților de a
urma sfaturile sale.
A apărut un consens pe baza experienței mai multor țări, în
legătură cu cadrul general de orientare a diferitelor politici, care servește
scopului dezvoltării durabile și poate ajuta la prevenirea crizelor.
Aceste politici includ:
Sprijinirea mediului micro și macro economic;
Dezvoltarea unei economii de piață competitive;
Deschiderea către comerțul internațional și investiții;
Stabilitatea prețurilor și a cursului valutar.
Toate acestea se pot constitui în elemente ale strategiei de prevenire a
crizelor angajată de FMI.
În prezent Fondul se concentrează pe identificarea
vulnerabilităților, de exemplu datoria externă excesivă sau dezechilibrul de
balanță de plăți.
FMI încearcă să stabilească o serie de indicatori ai vulnerabilității externe
prin aplicarea unui ”sistem de avertizare timpurie” și un mecanism de
intervenție prin politici fiscale, monetare, valutare.
O inițiativă importantă în domeniul crizelor (prevenirea lor) o
reprezintă PROGRAMELE DE EVALUARE A SECTORULUI FINANCIAR
care sunt dezvoltate împreună cu Banca Mondială.
Ele sunt destinate să stabilească profilul slăbiciunilor forțele
sectorului financiar dintr-o țară si se adresează atât țărilor dezvoltate cât și
celor în curs de dezvoltare.
Pe lângă gasirea unor mecanisme efective de prevenire și
management al crizelor, comunitatea internațională trebuie să facă față unor
provocări cum ar fi eradicarea sărăciei.
Prin lansarea Inițiativei țărilor sărace puternic îndatorate și a
Inițiativei de reducere a sărăciei împreună cu Banca Mondială, precum și a
Facilității de reducere a sărăciei si creștere, Fondul Monetar Internațional
și-a definit rolul în țările în curs de dezvoltare, făcând din reducerea
sărăciei și asigurarea creșterii economice obiective cheie.
Începând cu anii '80 efectele combinate ale dereglementărilor
pieţelor financiare şi ale schimbărilor tehnologice au extins, diversificat şi
intensificat fluxurile şi reţelele financiare globale, sub forma fluxurilor de
capital, creditelor bancare internaţionale, obligaţiunilor internaţionale,
burselor de valori transnaţionale, instrumentelor derivate, pieţelor monetare
internaţionale. Deschiderea şi liberalizarea pieţelor financiare au generat
stratificarea sistemului financiar global şi reorientarea fluxurilor
financiare, fiind angrenate activ ţările în curs de dezvoltare şi cele în
tranziţie, facilitându-se astfel apariţia şi contagiunea crizelor financiare
globale.
Progresele înregistrate în tehnologia informaţiei şi a
comunicaţiilor au crescut semnificativ volumul şi rapiditatea tranzacţiilor
financiare internaţionale, reducând costul acestora, realizându-se
infrastructuri mondiale de comunicaţii, crizele financiare şi eşecurile
bancare accentuând însă nevoia de cooperare internaţională, în sensul
instituirii unui cadru reglementativ al tranzacţiilor şi fluxurilor financiare
internaţionale.
Treptat se constituie piaţa financiară globală, funcţională şi
competitivă, care facilitează egalizarea randamentelor activelor financiare,
convergenţa ratelor dobânzii contribuind la realizarea parităţii reale a
ratelor în contextul afirmării centrelor financiare de bază din economia
mondială, cererea şi oferta de împrumuturi internaţionale fiind mediate la
nivel transnaţional, global.
Pieţele financiare globale permit ca riscurile să se constituie în
pachete (cuplate) şi să fie redistribuite, instituţiile protejându-se împotriva
riscurilor le transformă şi redistribuie, sporind astfel riscul sistemic,
capacitatea de propagare a acestuia crescând într-o piaţă financiară globală.
În concluzie, globalizarea financiară contemporană se
caracterizează deci prin amploarea, complexitatea şi viteza tranzacţiilor şi
fluxurilor, având la bază o infrastructură puternic instituţionalizată, care
determină ca tranzacţiile financiare transfrontaliere în timp real să se
constituie într-o piaţă financiară globală, generând riscuri sistemice
considerabile, transformând condiţiile in care se decide prosperitatea
prezentă şi viitoare a popoarelor şi regiunilor la nivel mondial.
11.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 11
Sistemul Monetar Internaţional (SMI) reprezintă ansamblul regulilor care asigură
convertibilitatea reciprocă a unităţilor monetare ale diferitelor ţări, determinând comparabilitatea
sistemelor monetare naţionale, reguli care vizează: regimul de schimb, alimentarea cu lichidităţi,
rezervele monetare, reajustarea cursurilor şi a balanţelor de plăţi.
In evoluţie s-au afirmat patru sisteme de convertibilitate monetară, în funcţie de etalon: aur monetar,
aur lingouri; aur devize: putere de cumpărare.
Evoluţia sistemelor de convertibilitate a evidenţiat două tipuri de regim de schimb:
- regimul schimburilor fixe. care presupune definirea monedelor în raport cu un etalon (aur,
deviză, coş valutar), monedele având un curs oficial (paritate) în raport cu etalonul;
- regimul schimburilor flotante, valoarea monedei fiind determinată de cererea şi oferta
agenţilor economici pe piaţă.
Rolul FMI în țările în curs de dezvoltare trebuie să fie unul catalizator și nu neapărat unul
substanțial.
FMI trebuie să aloce fonduri limitate pentru asistență financiară în aceste țări, în vederea
sigurării stabilității macroeconomice și financiare.
Crizele financiare ale anilor 90 au afectat în principal economiile emergente și pentru cele mai
multe dintre ele, au avut consecințe importante în termeni de pierderi de producție, bunăstare, condiții
sociale si locuri de muncă.
În plus, schimbarea mediului financiar internațional a favorizat o serie de abuzuri concretizate în
operațiuni de spălare a banilor, finanțare a activităților ilegale și evaziune fiscală.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1.Cum se poate defini SMI?
2.Ce presupune globalizarea financiară?
Bibliografie obligatorie
1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008
2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Bibliografie selectivă:
1.Mariana Negruş, Ramona Toma – Spre o nouă arhitectură monetar-financiară internaţională,
Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2005;
2.Nica, D.; Negru, T., Bănci europene și internaționale, Editura Fundației România de Mâine,
Bucuresti, 2006, pag. 192-194; 196; 202;
3.www.fmi.ro