Download - Dobrescu Cristina Rezumat Teza Doctorat
1
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT
TEZĂ DE DOCTORAT
„URMĂRIREA ŞI JUDECAREA CAUZELOR PENALE CU MINORI”
(REZUMAT)
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. univ. dr. NICOLAE VOLONCIU Doctorand: Cristina Dobrescu
Bucureşti 2009
2
CUPRINS:
Capitolul I: Aspecte preliminare asupra procedurilor speciale pag.
1
Secţiunea I: GENERALITĂŢI PRIVIND PROCEDURILE SPECIALE pag.
1
Secţiunea II: PROCEDURI SPECIALE PROPRIU-ZISE pag.
4
1. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante pag.
4 2. Urmărirea şi judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, privind
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie pag.
8 Secţiunea III: PROCEDURI JUDICIARE ÎN FAZA DE DUPĂ EXECUTARE SAU
PENTRU REZOLVAREA UNOR SITUAŢII SPECIALE pag. 13
1. Procedura reabilitării judecătoreşti pag. 13
2. Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal
pag. 15
3. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare pag. 17
4. Asistenţa judiciară internaţională pag. 18
4.1 Extrădarea pag. 19
4.2 Mandatul european de arestare pag. 22
4.3 Transferul de proceduri în materie penală pag. 26
4.4 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare pag. 28
4.5 Transferarea persoanelor condamnate pag. 30
4.6 Asistenţa judiciară în materie penală pag. 32
4.7 Asistenţa judiciară internaţională în cauzele cu minori pag. 34
Capitolul II: Aspecte generale privind procedura în cauzele cu infractori minori pag. 36
Secţiunea I: NECESITATEA REGLEMENTĂRILOR SPECIALE DE DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL REFERITOARE LA MINORII INFRACTORI
pag. 36
Secţiunea II: EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII NORMELOR PENALE ŞI DE DREPT PROCESUAL PENAL REFERITOARE LA MINORI
pag. 38
Secţiunea III: EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII NORMELOR PENALE ŞI DE DREPT PROCESUAL PENAL ROMÂNESC REFERITOARE LA MINORI
pag. 40
Secţiunea IV: CODUL PENAL, CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ DIN 1968 ŞI ALTE ACTE NORMATIVE ULTERIOARE: LEGEA NR. 59/1968 ŞI DECRETUL 218/1977
pag. 48
3
Capitolul III: Aspecte de drept procesual penal comparat privind cauzele cu minori pag. 53
Sistemul judiciar francez pag. 53
Sistemul judiciar belgian pag. 60
Sistemul judiciar spaniol pag. 63
Sistemul judiciar italian pag. 65
Sistemul judiciar din Anglia şi Ţara Galilor pag. 68
Sistemul judiciar în Republica Moldova pag. 70
Sistemul judiciar în Polonia pag. 72
Sistemul judiciar în Statele Unite ale Americii pag. 75
Capitolul IV: Convenţii şi norme internaţionale în domeniul justiţiei juvenile pag. 77
Capitolul V: Aspecte psihologice şi criminologice privind delicvenţa juvenilă pag. 86
Capitolul VI: Urmărirea penală în cauzele cu minori pag. 97
Secţiunea I: URMĂRIREA PENALĂ – PRIMA FAZĂ A PROCESULUI PENAL pag. 97
Secţiunea II: CONDIŢII PENTRU APLICAREA PROCEDURII SPECIALE ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
pag. 105
Secţiunea III: RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR pag. 110
Secţiunea IV: DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE pag. 114
Secţiunea V: PERSOANELE CHEMATE LA ORGANUL DE URMĂRIRE PENALĂ pag. 118
Secţiunea VI: PARTICULARITĂŢI PRIVIND MODALITATEA TACTICĂ DE AUDIERE A ÎNVINUIŢILOR SAU INCULPAŢILOR MINORI ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE
pag. 121
Secţiunea VII: REFERATUL DE EVALUARE pag. 127
Secţiunea VIII:ASISTENŢA JURIDICĂ pag. 136
Secţiunea IX: PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ pag. 144
Secţiunea X: FINALIZAREA URMĂRIRII PENALE pag. 148
1. Finalizarea urmăririi penale prin închiderea ei pag. 148
2. Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului pag. 152
4
Capitolul VII: Măsurile preventive aplicabile minorilor în cursul urmăririi penale pag. 155
Secţiunea I: MĂSURILE PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE APLICABILE MINORILOR – REŢINEREA ŞI ARESTAREA PREVENTIVĂ
pag. 157
1. Reţinerea minorului la dispoziţia organului de cercetare penală sau a procurorului (art. 160/g C.pr.pen.)
pag. 160
2. Arestarea preventivă a minorului (art. 160h C.pr.pen.) pag. 163
Secţiunea II: MĂSURILE PREVENTIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE – OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI LOCALITATEA ŞI OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI ŢARA
pag. 171
1. Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea pag. 172
2. Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pag. 176
Capitolul VIII : Judecarea cauzelor cu minori pag. 179
Secţiunea I: JUDECATA – FAZA CENTRALĂ A PROCESULUI PENAL pag. 179
Secţiunea II: CONDIŢII PENTRU APLICAREA PROCEDURII SPECIALE ÎN FAZA DE JUDECATĂ
pag. 183
Secţiunea III: COMPUNEREA INSTANŢEI pag. 185
Secţiunea IV: PERSOANELE CHEMATE LA JUDECAREA MINORILOR pag. 190
Secţiunea V: PARTICIPAREA PROCURORULUI ÎN CAUZELE CU INCULPAŢI MINORI
pag. 194
Secţiunea VI: JUDECAREA INCULPAŢILOR MINORI CU MAJORI pag. 197
Secţiunea VII: DESFĂŞURAREA JUDECĂŢII ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI
pag. 199
Secţiunea VIII: PARTICULARITĂŢI PRIVIND MODALITATEA TACTICĂ DE AUDIERE A INCULPAŢILOR MINORI ÎN CURSUL JUDECĂŢII
pag. 204
Secţiunea IX: DISPOZIŢII PRIVIND CĂILE ORDINARE DE ATAC: APELUL ŞI RECURSUL
pag. 207
Capitolul IX: Dispoziţii privind măsurile preventive private de libertate aplicabile minorilor în cursul judecăţii
pag. 209
Secţiunea I: MENŢINEREA ARESTĂRII INCULPATULUI LA PRIMIREA DOSARULUI
pag. 209
Secţiunea II: VERIFICĂRI PRIVIND ARESTAREA INCULPAŢILOR MINOR ÎN CURSUL JUDECĂŢII
pag. 214
Secţiunea III: ARESTAREA INCULPATULUI MINOR ÎN CURSUL JUDECĂŢII
pag. 221
Secţiunea IV: MĂSURI DISPUSE PRIN HOTĂRÂRE CU PRIVIRE LA STAREA DE LIBERTATE
pag. 224
Capitolul X : Punerea în executare a sancţiunilor aplicate minorilor pag. 227
Secţiunea I: SANCŢIUNILE APLICABILE MINORILOR ŞI INDIVIDUALIZAREA ACESTORA
pag. 227
5
Secţiunea II: PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR EDUCATIVE pag. 230
1. Punerea în executare a măsurii educative a mustrării pag. 230
2. Punerea în executare a măsurii educative a libertăţii supravegheate pag. 232
3. Punerea în executare a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare pag. 237
4. Punerea în executare a măsurii educative a internării într-un institut medical educativ pag. 244
Secţiunea III: PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR pag. 247
Capitolul XI: Evoluţia fenomenului infracţional în rândul minorilor în perioada 1989 – 2007
1. Situaţia statistică a minorilor trimişi în judecată pe teritoriul întregii ţări în perioada 1989 – 2007 2. Situaţia statistică a minorilor trimişi în judecată pe Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru minori şi familie şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov în perioada 2005 - 2008
pag. 251 pag. 252
pag. 254
6
Scopul lucrării „Urmărirea şi judecarea cauzelor penale cu minori”,
elaborată sub directa îndrumare a Prof. univ. dr. Nicolae Volonciu, este acela de
a sublinia necesitatea existenţei unei situaţii derogatorii de la procedura de drept
comun a procesului penal în cazul minorilor, de a analiza, în ce măsură, actuala
legislaţie procesual penală specială aplicabilă infractorilor minori poate satisface
cerinţele societăţii actuale, precum şi în ce măsură este în acord cu prevederile
noii Constituţii şi cu standardele fixate în documentele adoptate de diferite
organisme internaţionale, având în vedere că în procesul penal, urmărirea şi
judecarea infractorilor minori presupune numeroase măsuri procesuale şi acte
procedurale dublate de garanţii judiciare, care relevă un pronunţat caracter de
protecţie a minorului ce trebuie să ducă în final la prevenirea delicvenţei juvenile
şi la recuperarea minorului infractor prin modalităţi cât mai adecvate vârstei
acestuia.
Lucrarea este structurată în 11 capitole, iar capitolele în mai multe
secţiuni în care sunt prezentate atât evoluţia în timp normelor penale şi procesual
penale aplicabile minorilor cât şi actuala legislaţie aplicabilă în materie.
Capitolul I, intitulat „Aspecte preliminare asupra procedurilor
speciale”, cuprinde trei secţiuni în care sunt prezentate situaţiile derogatorii de la
procedura obişnuită sau de drept comun a procesului penal, precum şi activităţile
procesuale din faza de după executare sau necesare rezolvării unor situaţii
speciale, şi care poartă denumirea de proceduri speciale.
În secţiunile II şi III, sunt analizate caracteristicile şi scopul
procedurilor speciale, clasificate în proceduri speciale propriu – zise (urmărirea
şi judecarea unor infracţiuni flagrante - art. 465-479 C.pr.pen., procedurile
prevăzute de unele legi speciale - Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie) şi proceduri judiciare în faza
7
de după executare sau pentru rezolvarea unor situaţii speciale (procedura
reabilitării judecătoreşti - art. 494 – 503 C.pr.pen., repararea pagubei materiale
sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori
restrângerii de libertate în mod nelegal - art.504 – 507 C.pr.pen., procedura în
caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare art.508 – 512 C.pr.pen., asistenţa
judiciară internaţională - Legea nr. 302/2004).
Considerentele care duc la instituirea unei proceduri speciale pot fi
diferite, fiind determinate de diverse împrejurări, respectiv condiţiile în care s-a
săvârşit infracţiunea, starea în care se află persoana infractorului, caracterul
infracţiunii, etc. În cazul aplicării unei proceduri speciale, toate aspectele
nereglementate în mod deosebit se vor rezolva conform prevederilor obişnuite,
iar dacă o chestiune este reglementată concomitent, în mod diferit de procedura
comună şi cea specială, cea din urmă are prioritate.
Capitolul II – „Aspecte generale privind procedura în cauzele cu
infractori minori”, cuprinde 4 secţiuni în care am făcut referire la necesitatea
existenţei normelor speciale de drept penal şi drept procesual penal în cazul
infractorilor minori, norme care s-au impus datorită situaţiei particulare în care
se află infractorii cu vârstă fragedă, dar şi ca urmare a necesităţii găsirii unor
soluţii concrete de prevenire şi combatere a manifestărilor antisociale şi de
reeducare a acestora.
Se poate constata că încă din cele mai vechi timpuri, legiuitorii au fost
preocupaţi de adoptarea atât a unui regim sancţionator diferit pentru infractorii
minori, cât şi a unor reglementări speciale cu privire la urmărirea penală,
judecarea şi punerea în executare a hotărârilor privind pe minori. De asemenea,
stabilirea răspunderii penale a minorilor şi-a găsit concretizarea normativă nu
numai din perspectiva dreptului penal, dar şi din cea a dreptului procesual penal.
Astfel, minorul, ca subiect activ al infracţiunii, devine titularul unor drepturi şi
8
obligaţii speciale în plan procesual, care se evidenţiază în cadrul unei proceduri
distincte de cea de drept comun, reglementată prin norme exprese şi concrete.
Diferenţieri de tratament între minori şi adulţi se regăsesc încă din
dreptul antic, al greci şi la romani, în epoca celor XII Table (sec. V î.e.n.), apoi
în Legiuirea lui Iustinian, în Legiuirile barbare. În secolele XVI – XVII, începe
să se promoveze ideea excluderii minorului nu doar de la aplicarea pedepsei ci şi
de la urmărire, iar codurile care încep să apară în secolul XIX, promovează
principiul individualizării pedepselor şi de aici, prevederi speciale de drept penal
material şi de drept procedural pentru minori.
La noi, primele legiuiri în care se fac referiri la minori, au fost
„Cartea Românească de Învăţătură” a lui Vasile Lupu (1646) şi „Îndreptarea
Legii” a lui Matei Basarab (1652), iar mai târziu, „Manualul juridic al lui
Andronache Donici” (1814 – Moldova). În anul 1818, intră în vigoare în Ţara
Românească „Legiuirea lui Caragea”, cu reglementări privitoare la vârsta de la
care minorul răspundea penal, precum şi a sistemului sancţionator diferit de cel
al majorilor, iar în 1852, în Ţara Românească intră în vigoare „Condica
Criminală” a lui Barbu Ştirbei, legiuire care se apropie mult de codurile penale
moderne. Primul Cod penal român intră în vigoare la 1 mai 1865, sub domnia
lui Alexandru Ioan Cuza şi aici găsim reglementat tratamentul penal al minorilor
în titlul IV, „Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micşorează pedeapsa”.
Codul penal şi Codul de procedură penală din anul 1936 au dus la apariţia
unor reglementări speciale referitoare la minori. Acum se conturează o tendinţă
generală de ridicare a vârstei de la care minorul era considerat responsabil, se
accentuează diferenţierea de pedepse aplicate minorului faţă de major, accentul
punându-se în general pe măsuri educative sau preventive, un rol important în
stabilirea acestora avându-l anchetele sociale, apar instanţele specializate pentru
minori. Codul penal din 1968, cuprinde dispoziţii speciale în ceea ce priveşte
răspunderea penală, măsurile educative şi pedepsele pentru minori, în Titlul V
9
din partea generală, intitulat “Minoritatea” (art. 99-110), iar Codul de
procedură penală, prevede proceduri speciale în cauzele cu infractori minori
(art. 480-493), aceste coduri fiind în vigoare şi în prezent cu modificările şi
completările ulterioare.
Capitolul III, intitulat „Aspecte de drept procesual penal
comparat privind cauzele cu minori”, constituie o prezentare a diferitelor
sisteme de drept care au reglementări speciale în ceea ce priveşte drepturile şi
interesele minorilor în cursul procesului penal. Am apreciat oportună
introducerea acestui capitol, întrucât anumite aspecte regăsite în legislaţia altor
ţări (Franţa, Belgia, Spania, Italia, Anglia şi Ţara Galilor, Polonia, Statele Unite
ale Americii) şi considerate pozitive, pot fi avute în vedere din perspectiva
modificării şi completării legislaţiei româneşti, corespunzător cerinţelor Uniunii
Europene.
Concluzia care se desprinde este aceea că în toate aceste sisteme de
drept sunt prevăzute norme speciale privind infractorii minori, atât cercetarea
penală cât şi judecata se efectuează de către magistraţi specializaţi pentru cauzele
cu minori, de către instanţe specializate (Tribunale pentru minori), procedurile
judiciare sunt simplificate, sunt folosite frecvent serviciile comunitare, şcoala, în
vederea evitării efectelor negative pe care le poate prezenta procedura judiciară,
se pune accent pe aplicarea măsurilor educative, a procedurii medierii
(împăcarea dintre minorul infractor şi victimă) şi a justiţiei restaurative (vizează
restaurarea bunăstării minorului, a victimei şi a comunităţii, presupunând
implicarea tuturor celor afectaţi de comiterea faptei, în sensul luării unei decizii
de comun acord atât în ceea ce priveşte tragerea la răspundere a infractorului
pentru faptele sale cât şi în ceea ce priveşte despăgubirea victimei).
10
Având în vedere faptul că, pe plan mondial, în ultimii ani, au fost
adoptate o serie de acte normative - convenţii, reguli, declaraţii, care au căutat să
pună în acord justiţia juvenilă cu dreptul internaţional în domeniul drepturilor
omului, legislaţia multor ţări preluând aceste principii internaţionale, prezentarea
acestora se regăseşte în capitolul IV intitulat „Convenţii şi norme
internaţionale în domeniul Justiţiei Juvenile”
Printre aceste acte normative, o importanţă deosebită o au
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, Regulile de la Beijing din 1985, Principiile de la Riyadh din
1990, Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia Minorilor Privaţi de Libertate
din 1990, Liniile directoare de acţiune privind copii implicaţi în sistemul de
justiţie penală din 1997, Regulile Minimale ale Naţiunilor Unite pentru
elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo din 1990).
Din aceste convenţii şi reguli adoptate de comunitatea internaţională,
se desprind o serie de principii fundamentale care ar trebui să se regăsească în
toate sistemele de justiţie juvenilă: legislaţia cu privire la justiţia juvenilă trebuie
să se aplice tuturor persoanelor cu vârstă de până la 18 ani; justiţia juvenilă
trebuie să facă parte din procesul de dezvoltare naţională a fiecărui stat; scopul
suprem al justiţiei juvenile să fie interesul copilului; evitarea întârzierilor în
luarea deciziilor în legătură cu un copil; tratarea fiecărui copil într-un mod uman,
cu respect pentru demnitatea persoanei umane, ţinându-se seama de vârsta
copilului; tratarea copiilor într-o manieră care să faciliteze reintegrarea lor în
societate şi asumarea de către aceştia a unui rol constructiv în societate; dreptul
copiilor de a-şi exprima liber părerile cu privire la justiţia penală; dreptul copiilor
de a căuta, primi, împărtăşii informaţii despre sistemul de justiţie juvenilă, într-o
formă care să le fie accesibilă; organizarea justiţiei juvenile astfel încât să fie
compatibilă cu drepturile copiilor la viaţă privată, familie, locuinţă şi
corespondenţă; dreptul la protecţie şi asistenţă specială a minorilor privaţi de
11
mediul familial; interzicerea torturii sau a oricărei alte forme de tratament sau
pedeapsă crudă, inumană, degradantă sau aspră; neprivarea de libertate a copiilor
în mod ilegal sau arbitrar; luarea măsurilor privative de libertate doar ca măsuri
de ultimă instanţă şi pentru cel mai scurt timp posibil; înştiinţarea părinţilor
despre arestarea, reţinerea, transferul, îmbolnăvirea, rănirea sau moartea
copilului lor.
În ceea ce priveşte instituţiile implicate în justiţia juvenilă,
conform dispoziţiilor Convenţiei cu privire la drepturile copilului, „cauza trebuie
să fie examinată, fără întârziere de către o autoritate sau de către o instanţă
judiciară competentă, independentă şi imparţială, după o procedură echitabilă,
conform prevederilor legii, în prezenţa avocatului său şi, dacă acest lucru nu este
contrar interesului superior al copilului, datorită în special vârstei şi situaţiei sale,
în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legali”. De asemenea, în toate
deciziile care îi privesc pe copii, trebuie luate în considerare, cu prioritate,
interesele superioare ale copilului.
În plus, conform Regulilor de la Beijing, în instituţiile implicate în
justiţia juvenilă trebuie să lucreze personal calificat, care a beneficiat în prealabil
de o instruire specială, iar potrivit Directivelor pentru Acţiune împotriva
Copiilor în Sistemul de Justiţie Penală, statele trebuie să înfiinţeze instanţe
pentru minori şi să adopte proceduri speciale pentru minori.
Întrucât problematica comportamentului delicvent al minorilor este
una de permanent interes, fiind abordată în literatura de specialitate de psihologi,
criminologi, psihiatrii, sociologi, pedagogi, în capitolul V, sunt evidenţiate
aspecte psihologice şi criminologice privind delicvenţa juvenilă.
Cauzele delicvenţei juvenile sunt multiple şi cu cât numărul celor
care acţionează convergent asupra copilului este mai mare, cu atât şansele
apariţiei conduitei delicvente sunt mai mari. Cauzalitatea delicvenţei juvenile
12
poate fi privită ca o îmbinare a sistemelor de factori de personalitate a
infractorilor minori cu sistemele de factori ce ţin de mediul social determinant,
ca o interacţiune a sistemelor de factori interni cu cei externi.
Studiile asupra delicvenţei juvenile au scos în evidenţă
comportamentul antisocial al minorilor proveniţi din familii dezorganizate, din
familii în care lipseşte afecţiunea ori autoritatea părintească sau care se
caracterizează prin accentuate stări conflictuale, a celor cu un nivel de pregătire
şcolară foarte redus precum şi a celor toxicodependenţi.
Cercetările psiho - sociale şi psiho - pedagogice au încercat şi
încearcă să clarifice procesele intime care îl conduc pe minor la comportări
antisociale, obligând astfel societatea să ia măsuri prin intermediul legii penale.
Sistemul justiţiei pentru minori trebuie să aibă ca obiective principale
promovarea interesului superior al copilului şi respectarea principiului
proporţionalităţii între măsura sau sancţiunea aplicată şi circumstanţele care
privesc fapta şi făptuitorul, evitarea pe cât posibil a privării de libertate a
minorului prin instituirea unui sistem diversificat de sancţiuni neprivative de
liberate; legislaţia privitoare la sistemul de justiţie juvenilă trebuie coroborată cu
întregul sistem legislativ de protecţie a copilului.
Capitolul VI - „Urmărirea penală în cauzele cu minori” cuprinde
10 secţiuni în care sunt prezentate etapele primei faze a procesului penal,
respectiv: condiţiile necesare aplicării procedurii speciale în faza de urmărire
penală, persoanele chemate la organul de urmărire penală, audierea învinuiţilor
sau inculpaţilor minori în cursul urmăririi penale, referatul de evaluare, asistenţa
judiciară, prezentarea materialului de urmărire penală, finalizarea urmăririi
penale prin închiderea ei sau prin trimiterea în judecată a inculpatului.
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi ea nu poate
lipsi din desfăşurarea acestuia, decât în mod excepţional, în situaţii concrete
13
stabilite de legiuitor (extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire
la alte persoane în faza de judecată, admiterea de către instanţă a plângerii
împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată şi
de reţinere a cauzei spre judecare).
Necesitatea obiectivă a urmăririi penale rezultă din obligativitatea
descoperirii şi adunării ulterior săvârşirii faptei a probelor, a identificării
făptuitorilor, a evitării inculpării şi trimiterii în judecată a persoanelor fără a
exista temeiuri justificate, a împiedicării tragerii la răspundere penală a celor
nevinovaţi, din modul în care este concepută şi organizată activitatea instanţei,
care nu poate acoperii toate cerinţele legate de strângerea şi verificarea probelor
ori urmărirea infractorilor.
Activităţile ce se desfăşoară în faza de urmărire penală, au ca moment
iniţial pornirea procesului penal, prin începerea urmăririi penale, iar ca moment
final, întocmirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei spre judecare sau închiderea
procesului penal printr-o soluţie de neurmărire: clasare, scoatere de sub urmărire
penală şi încetarea urmăririi penale.
În ceea ce priveşte procedura specială în cauzele cu minori, în faza
de urmărire penală, este aplicabilă procedura obişnuită prevăzută în Codul de
procedură penală în art. 200 – 286, la care se adaugă completările şi derogările
procedurii speciale prevăzute atât în Codul de procedură penală (art. 480-482)
cât şi în Legea nr. 304/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005,
privind organizarea judiciară, şi care se referă la competenţa organelor de
urmărire penală, la persoanele chemate la organul de urmărire penală, la
obligativitatea efectuării referatului de evaluare şi la prezentarea materialului de
urmărire penală. De asemenea, alte aspecte legate de desfăşurarea urmăririi
penale se referă la arestarea preventivă a infractorului minor şi la asistenţa
juridică.
14
Competenţa de a supraveghea sau efectua urmărirea penală în
cauzele cu infractori minori aparţine procurorilor din cadrul parchetelor de pe
lângă instanţele competente să judece cauzele pe fond, cu excepţia situaţiilor în
care s-au înfiinţat Tribunalele pentru Minori şi Familie, competenţa aparţinând în
acest caz procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru
Minori şi Familie.
Primul (şi singurul până în prezent) Tribunal pentru minori şi
familie a fost înfiinţat la Braşov, prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 3142/C din
19 noiembrie 2004 şi a început să funcţioneze din 22 noiembrie 2004, iar
Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie a început să
funcţioneze din luna februarie 2005. Trebuie precizat faptul că nu orice
infracţiune săvârşită de minori sau asupra minorilor este de competenţa
Parchetului de pe lângă Tribunalul de Minori şi Familie, ci doar cele care sunt de
competenţa în primă instanţă a tribunalului, conform prevederilor art. 27 alin. 1
C.pr.pen., celelalte infracţiuni fiind cercetate de către parchetele obişnuite.
Acest aspect al competenţei Parchetului de pe lângă Tribunalul
pentru Minori şi Familie reprezintă un neajuns, mai ales raportat la ultima
modificare a competenţei adusă prin Legea nr. 356/2006, care a scăzut
considerabil activitatea acestuia (de exemplu, în anul 2007, au fost trimişi în
judecată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie
Braşov, 3 inculpaţi minori pentru săvârşirea infracţiunii de omor şi un inculpat
minor pentru săvârşirea infracţiunii de viol).
În aceste sens, pentru a se da eficienţă acestei instituţii, apreciem că
ar trebui lărgită competenţa materială, în sensul ca toate infracţiunile săvârşite de
minori sau asupra minorilor să fie cercetate de Parchetul de pe lângă Tribunalul
pentru Minori şi Familie, de către procurori specializaţi în instrumentarea
cauzelor cu minori.
15
Una dintre condiţiile aplicării procedurii speciale prevăzute de
Codul de procedură penală, este ca infractorul să fie minor cu vârsta cuprinsă
între 14 şi 18 ani. Având în vedere însă creşterea numărului de fapte cu caracter
penal comise de minorii cu vârste mai mici de 14 ani, caracterul progresiv al
dezvoltării psihice a minorilor, gardul de dezvoltare intelectuală, personalitatea
acestora, legiuitorul ar trebui să aibă în vedere coborârea vârstei de la care
minorul poate răspunde penal de la 14 la 13 ani. De altfel, şi în legislaţia altor
state, cum este cazul Franţei, vârsta de la care minorii pot răspunde penal este de
13 ani.
O altă condiţie este cea a discernământului. Minorul care are vârsta
între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ. Lipsa de răspundere a minorului între 14 şi 16 ani fiind prezumată,
organului de urmărire penală îi revine obligaţia de a face proba discernământului.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal dar, deşi nu este prevăzut
expres de textul de lege, şi faţă de acesta trebuie stabilită existenţa
discernământului. În ambele cazuri, lipsa discernământului din momentul
săvârşirii faptei penale, va înlătura răspunderea penală. Cu toate că în legislaţie
nu este prevăzută modalitatea în care se poate stabili existenţa sau inexistenţa
discernământului, în practică se foloseşte în mod constant expertiza medico-
legală psihiatrică, apreciată ca fiind singura probă concludentă în materie.
Odată ce organul de urmărire penală a constatat că sunt îndeplinite
condiţiile legale ale răspunderii penale ale minorilor, dacă există date şi indicii
care conduc la concluzia că s-a săvârşit o infracţiune (condiţia pozitivă) şi dacă
nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii
penale, menţionat în art. 10 C.pr.pen., cu excepţia cazului prev. de lit. b/1 a
acestui articol (condiţia negativă), dispune prin rezoluţie începerea urmăririi
penale conform art. 228 C.pr.pen.
16
Actele de urmărire penală ce se efectuează, respectiv: ascultarea
învinuitului sau inculpatului, a celorlalte părţi, a martorilor, efectuarea de
constatări tehnico – ştiinţifice şi medico – legale, întocmirea referatului de
evaluare, efectuarea de expertize, ridicarea de înscrisuri sau alte mijloace
materiale de probă, de obiecte, efectuarea de percheziţii, luarea măsurilor
preventive, a măsurilor de ocrotire, de siguranţă, prezentarea materialului de
urmărire penală etc., trebuie să aibă la bază respectarea întocmai a dispoziţiilor
legale precum şi garantarea dreptului la apărare.
În acest sens, la ascultarea sau confruntarea învinuitului sau
inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, organul de urmărire penală
citează, dacă consideră necesar Serviciul de probaţiune de la domiciliul minorului,
precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în grija
ori supravegherea căreia se află minorul. Dacă citarea acestor persoane este lăsată
la latitudinea organului de urmărire penală, efectuarea audierii sau confruntării în
lipsa apărătorului – ales sau din oficiu, este lovită de nulitate absolută întrucât,
conform prevederilor art. 171 alin. 2 C.pr.pen., asistenţa juridică a acestora, este
obligatorie pe tot parcursul procesului penal, organului judiciar revenindu-i
obligaţia încunoştiinţării apărătorilor cu privire la actele procedurale ce urmează a
se efectua în cauză. Prezenţa apărătorului oferă o garanţie suplimentară raportat la
respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile minorilor. Dreptul la apărare
este cu atât mai bine asigurat cu cât părţilor li se recunosc drepturile procesuale
necesare pentru a putea acţiona cu eficienţă în faţa organelor judiciare.
Totodată, în condiţiile în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
a dobândit aplicabilitate directă în dreptul intern, iar cunoaşterea jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă o obligaţie pentru magistraţi,
reglementările procedurale privind urmărirea şi judecarea infracţiunilor
prevăzute de Codul penal sau de legile speciale, inclusiv cele referitoare la
17
minori, trebuiesc interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu tratatele la care România este parte.
În ceea ce priveşte referatul de evaluare, necesitatea întocmirii sale
în cursul urmăririi penale este lăsată la aprecierea procurorului, spre deosebire de
faza cercetării judecătoreşti, unde dispunerea efectuării referatului de evaluare
reprezintă o obligaţie pentru instanţă, cu excepţia cazului în care referatul a fost
întocmit în cursul urmăririi penale. Anterior modificărilor şi completărilor aduse
Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, art. 482 C.pr.pen.
prevedea obligativitatea efectuării anchetei sociale în cauzele cu infractori minori,
atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, de către persoana desemnată de
autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază domicilia minorul. Diferenţa
dintre vechea şi noua reglementare este dată nu doar de persoanele din cadrul
Serviciului de probaţiune de la domiciliul minorului care efectuează referatul de
evaluare, cât şi de conţinutul mult mai amplu şi mai profesionist al acestuia.
Apreciem totuşi că legiuitorul ar fi trebuit să păstreze denumirea de „anchetă
socială”, denumire consacrată atât în dreptul procesual penal român cât şi în
legislaţia internaţională în domeniul justiţiei juvenile (de exemplu, Regulile de la
Beijing recomandă, în cazul minorilor, înainte de a se lua o hotărâre, efectuarea
de anchete sociale temeinice de către servicii sociale adecvate, cu privire la
antecedentele sale, la mediul de viaţă, la condiţiile sociale, familiale, la nivelul
de educaţie, condiţiile comiterii delictului), cu atât mai mult cu cât datele
furnizate de actualul referat de evaluare sunt în marea lor majoritate aceleaşi cu
cele furnizate de fosta anchetă socială iar rezultatul acestuia prezintă, ca şi
ancheta socială, o importanţă deosebită la stabilirea vinovăţiei minorului şi la
individualizarea sancţiunii aplicabile.
Şi prezentarea materialului de urmărire penală este o instituţie care
se înscrie între garanţiile învinuitului sau inculpatului privind dreptul la apărare
în cursul urmăririi penale, constituind totodată o obligaţie a organului de
18
urmărire penală de a întâlni direct învinuitul sau inculpatul minor. Prezentarea
materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune
reglementată de art. 250 – 254, 257 C.pr.pen., cu precizarea că citarea
persoanelor prevăzute de art. 481 alin. 1 C.pr.pen. – Serviciul de probaţiune de la
domiciliul minorului, părinţii, iar când este cazul, tutorele, curatorul sau
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul – este obligatorie.
Urmărirea penală constituie prima fază a procesului penal şi practic,
în multe cauze, desfăşurarea ei duce la concluzia necesităţii trimiterii
inculpatului în judecată, în aşa fel încât în continuare să se realizeze tragerea lui
la răspundere penală şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate.
Efectuarea actelor de urmărire penală poate duce şi la alte concluzii, care
demonstrează fie lipsa de vinovăţie a celui în cauză, fie existenţa unor
împrejurări de natură a împiedica tragerea lui la răspundere penală, situaţie în
care urmărirea penală se stinge fără a se epuiza prin trimiterea în judecată a celui
în cauză.
Capitolul VII intitulat „Măsurile preventive aplicate minorilor
în cursul urmăririi penale”, cuprinde două secţiuni – măsurile preventive
privative de libertate şi măsurile preventive neprivative de libertate aplicabile
minorilor, în cadrul cărora sunt prezentate trăsăturile acestor măsuri (se pot
dispune numai în cursul procesului penal şi numai împotriva învinuitului sau
inculpatului, respectiv numai după începerea urmăririi penale şi până la
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, au caracter adiacent faţă de
activitatea principală, intervenind numai dacă în desfăşurarea acesteia apar sau se
prefigurează dificultăţi, obstacole sau greutăţi care trebuie înlăturate sau
prevenite, sunt măsuri de constrângere, au caracter de excepţie întrucât restrâng
dreptul fundamental la libertate al persoanei, motiv pentru care trebuie dispuse
numai în cazuri de extremă necesitate, sunt strict determinate de lege, au o
19
interpretare restrictivă şi au un scop bine determinat, respectiv buna desfăşurare
a procesului penal), precum şi condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru
aplicarea fiecărei măsuri preventive în parte.
Se evidenţiază faptul că legiuitorul român a înţeles să reglementeze
în mod distinct condiţiile în care se pot 1ua faţă de minori măsurile preventive
privative de libertate - reţinerea şi arestarea preventivă - precum şi regimul de
detenţie, introducând prin Legea nr. 281/2003, în cadrul Titlului IV din Codul de
procedură penală, o secţiune nouă, IV/1 – „Dispoziţii speciale pentru minori”
astfel că legislaţia noastră s-a aliniat din acest punct de vedere cu cele mai
moderne legislaţii europene în materie.
Deşi prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit ca măsurile
preventive privative de libertate să se aplice infractorilor minori doar în cazuri
extreme, având în vedere ponderea însemnată a infracţiunilor cu un grad ridicat
de pericol social săvârşite de minori - infracţiuni de violenţă – tâlhării, omoruri,
violuri, în practică se recurge în mod frecvent la arestarea preventivă a acestor
categorii de inculpaţi.
Apreciem ca atare că, pe lângă reducerea numărului de zile de arest
preventiv, ar trebui avută în vedere posibilitatea ca deţinerea acestor minori să nu
se facă în arestul poliţiei sau în penitenciar, ci în instituţii special create în acest
sens, în care să fie supravegheaţi şi îndrumaţi de personal specializat în probleme
de delicvenţă juvenilă, în care să li se creeze un mediu familial, să li se acorde
posibilitatea continuării studiilor, şi care efectiv să poată duce la reintegrarea lor
socială, nu doar la o privare de libertate care ar rămâne în final fără efect.
În ceea ce priveşte măsurile preventive neprivative de liberate –
obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara, acestea se
aplică întocmai ca şi în cazul inculpaţilor majori, neexistând dispoziţii speciale
pentru minori.
20
Capitolul VIII – „Judecata – faza centrală a procesului penal”,
cuprinde 9 secţiuni în care sunt prezentate condiţiile necesare aplicării procedurii
speciale în faza de judecată, compunerea instanţei de judecată, persoanele
chemate la judecarea minorilor, judecarea inculpaţilor majori cu minori,
dispoziţii privind căile ordinare de atac: apelul şi recursul.
Judecata constituie faza centrală şi cea mai importantă a procesului
penal în cadrul ei realizându-se soluţionarea definitivă a cauzei penale. Pentru o
corectă soluţionare a cauzei întreaga desfăşurare procesuală anterioară este
susceptibilă de examinare şi reapreciere, în cadrul judecăţii având loc o
verificare a întregii urmăriri penale. Judecata este desfăşurată de instanţele de
judecată, după ordinea şi competenţa prestabilită de lege, cu participarea activă a
procurorului şi a părţilor, a apărătorilor acestora şi a altor subiecţi procesuali.
Obiectivul principal al judecăţii, respectiv tragerea la răspundere
penală a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni potrivit vinovăţiei sale şi
evitarea sancţionării celui nevinovat, se realizează prin trei activităţi, respectiv:
verificarea temeiniciei şi legalităţii actului de acuzare - rechizitoriul întocmit de
procuror, elaborarea şi emiterea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare cu
cele constatate şi convingerea formată de instanţa de judecată cu privire la
acţiunea penală şi civilă declanşată în urma sesizării, verificarea în căile de atac,
a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti date de instanţele inferioare,
pentru a dobândi autoritate de lucru judecat numai hotărârile legale şi temeinice.
În ceea ce priveşte procedura specială în cauzele cu minori, în cursul
judecăţii, este aplicabilă procedura obişnuită prevăzută în Codul de procedură
penală în art. 287 - 414, la care se adaugă completările şi derogările procedurii
speciale prevăzute atât în Codul de procedură penală (art. 483 - 486) cât şi în
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi care se referă la compunerea
instanţei, la persoanele chemate la judecarea minorilor, la desfăşurarea judecăţii,
la judecarea inculpaţilor minori cu cei majori, la obligativitatea efectuării
21
referatului de evaluare. De asemenea, alte aspecte legate de desfăşurarea judecăţii
se referă şi la asistenţa juridică.
Competenţa de a judeca cauzele cu inculpaţi minori aparţine
judecătorilor anume desemnaţi potrivit legii şi care fac parte din secţiile sau
completele specializate pentru minori şi familie, cu excepţia situaţiilor în care
s-au înfiinţat Tribunalele pentru Minori şi Familie, competenţa aparţinând în
acest caz judecătorilor care activează în cadrul Tribunalului de Minori şi Familie.
Cu toate că prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut înfiinţarea până în anul 2007 a
Tribunalelor pentru Minori şi Familie, ca tribunale specializate şi concomitent a
Parchetelor de pe lângă Tribunalele de Minori şi Familie, în prezent există un
singur Tribunal pentru minori şi familie la Braşov. Deşi înfiinţarea acestor
tribunale specializate a fost privită ca un pas important în reformarea sistemului
justiţiei raportat la interesul minorului, practica a demonstrat contrariul, această
instituţie a Tribunalului pentru Minori şi Familie neaducând nicio schimbare
esenţială, în afara creării unei instituţii paralele cu cele existente anterior. Pentru
a se da eficienţă unor astfel de instituţii, apreciem că ar trebui lărgită competenţa
materială, astfel încât infracţiunile săvârşite de către minori sau asupra minorilor
de competenţa judecătoriei şi tribunalului să fie cercetate de către Parchetul de
pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie şi judecate de către Tribunalul
pentru Minori şi Familie sau înfiinţarea şi de judecătorii sau curţi de apel pentru
minori, în cadrul cărora să-şi desfăşoare activitatea magistraţi specializaţi în
cauze cu minori.
O condiţie necesară aplicării procedurii speciale este cea a
minorităţii la momentul săvârşirii infracţiunii, indiferent de vârsta inculpatului de
la momentul sesizării instanţei. Aceste reglementări au fost aduse prin Legea nr.
356/2006 care a modificat alin. (3) al art. 483 C.pr.pen., legiuitorul urmărind prin
aceasta, ca indiferent de data majoratului inculpatului, să fie aplicabile
22
dispoziţiile speciale, astfel încât soluţionarea cauzei să nu fie afectată de
modificări majore în ceea ce priveşte normele procedurale.
Articolul 484 alin. 1 C.pr.pen., prevede că judecarea cauzei privind
o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa acestuia, cu excepţia
cazului când minorul s-a sustras de la judecată. Această prevedere suportă unele
discuţii, având în vedere că în legislaţia multor ţări procesul este mult simplificat,
se abandonează formalismul procedurii în favoarea interesului minorului, aceştia
nefiind supuşi procedurilor judiciare standard (de exemplu: efectuarea audierilor
la domiciliul minorului, îndepărtarea din sală imediat după audiere, evitarea
reaudierii acestuia, suspendarea procesului, pe o anumită perioadă în care se dă
posibilitatea minorului să demonstreze că aplicarea unei pedepse nu este necesară
şi că deficienţele educaţionale au fost depăşite, pe perioada suspendării, minorul
fiind încredinţat serviciilor de asistenţă în vederea supravegherii, etc).
Totodată, la judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de
probaţiune de la domiciliul minorului şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele,
curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum
şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă.
Citarea persoanelor la judecarea cauzei, spre deosebire de faza de urmărire
penală, nu mai este condiţionată de vârsta inculpatului, iar cercul persoanelor este
mai mare. Citarea părinţilor este motivată de faptul că, de cele mai multe ori, pot
veni în sprijinul minorului, prin propunerea de probe şi formularea de cereri în
sprijinul apărării. De asemenea, prezenţa altor persoane care pot furniza date
despere minor este esenţială în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei.
În consecinţă, preşedintele completului are obligaţia să aducă la cunoştinţă
persoanelor citate drepturile şi îndatoririle pe care le conferă legea: să dea
lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor care
urmează să se ia. Acest aspect este deosebit de important întrucât fără realizarea
drepturilor şi îndatoririlor arătate, prezenţa persoanelor respective ar fi inutilă.
23
Participarea procurorului în cauzele cu inculpaţi minori este
obligatorie atât la judecătorie cât şi la celelalte instanţe, sub sancţiunea nulităţii
absolute. Procurorul participă la şedinţa de judecată într-o dublă calitate: de a
susţine învinuirea şi de a manifesta rol activ în vederea aflării adevărului şi
respectării dispoziţiilor legale în faza de judecată. Participarea procurorului se
impune şi ca o garanţie a respectării drepturilor minorului care, din cauza stării
sale psiho – fizice, nu este capabil să-şi facă singur o apărare corespunzătoare.
Potrivit art. 485 C.pr.pen., şedinţa în care are loc judecarea
infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe şi nu este publică.
Cu toate acestea, la desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele chemate la
judecarea minorilor, respectiv cele arătate în art. 484 alin. 2 C.pr.pen. –
reprezentanţii serviciului de probaţiune de la domiciliul minorului, părinţii
acestuia sau după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea
căreia se află minorul şi, dacă este necesar, şi alte persoane cu încuviinţarea
instanţei, toţi aceşti participanţi la procesul penal având dreptul de a formula
cereri, de a prezenta propuneri şi a da lămuriri. Se observă că legiuitorul a lăsat
posibilitatea citării oricărei alte persoane pe care instanţa o consideră necesară şi
care poate să aducă lămuriri suplimentare, necesare justei soluţionări a cauzei.
Pentru desfăşurarea judecăţii minorilor cu respectarea dispoziţiilor
legale se cere ca instanţa să verifice respectarea dispoziţiilor procesuale specifice
atât fazei urmăririi penale cât şi judecăţii. Şi pentru faza judecăţii instanţa trebuie
să îndeplinească cerinţele legii privind efectuarea referatului de evaluare şi
asigurarea asistenţei juridice. Asistenţă juridică nu trebuie privită însă formal;
apărătorul ales sau numit din oficiu trebuie să depună toate eforturile în vederea
efectuării unei apărări în interesul inculpatului minor, conforme cu normele
procedurale în vigoare, folosindu-se totodată de cunoştinţe pedagogice şi
psihologice pe care în mod normal ar trebui să le posede orice apărător care
participă în procesele penale cu minori, să existe practic o specializare şi a
24
acestora pentru cauzele cu minori. Prezenţa formală a apărătorului în sala de
judecată, lipsa rolului său activ, va echivala cu o lipsă de apărare care va duce
implicit la încălcarea dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte audierea inculpatului minor, magistratul trebuie să
apeleze la elemente psihologice, să-şi etaleze arta de a pătrunde în universul
comportamentului inculpatului. Tactica ascultării minorului delincvent este
diferită sub aspect metodologic, de la caz la caz, în funcţie de natura infracţiunii
comise, de gradul de participaţie, de modalitatea săvârşirii ei, de profilul
inculpatului minor, de atitudinea adoptată în cursul urmăririi penale – cooperantă,
sinceră, necooperantă, de negare a faptei, de antecedentele sale, etc.
Conform art. 493 C.pr.pen., dispoziţiile prevăzute în art. 483 – 489
C.pr.pen. se aplică în mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel sau de
recurs, în cauzele privitoare la minori. Ca atare, prevederile referitoare la
compunerea instanţei, chemarea unor persoane la judecata minorilor,
desfăşurarea judecaţii şi judecarea inculpaţilor minori împreună cu inculpaţii
majori se aplică şi la judecata în căile de atac ordinare.
Capitolul IX analizează măsurile preventive privative de
libertate aplicabile minorilor în cursul judecăţii, în 4 secţiuni, respectiv:
menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului, verificarea arestării
inculpatului minor în cursul judecăţii, arestarea inculpatului minor în cursul
judecăţii, măsuri dispuse prin hotărâre cu privire la starea de libertate.
În cursul judecăţii, indiferent de stadiul acesteia – fond, apel sau
recurs, instanţa poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, având totodată
îndatorirea de a verifica, atât la primirea dosarului cât şi ulterior, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive.
În ceea ce priveşte verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii
arestării preventive, odată finalizată urmărirea penală, în situaţia în care se
25
dispune trimiterea în judecată a inculpatului minor arestat preventiv, instanţa este
obligată o verifice, în camera de consiliu, înainte de expirarea duratei măsurii. În
situaţia în care instanţa constată că temeiurile care au stat la baza arestării
preventive au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de
libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de
îndată în libertate a inculpatului. Dacă însă constată că temeiurile reţinute la data
emiterii mandatului de arestare preventivă impun în continuare privarea de
libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa
menţine, tot prin încheiere motivată, arestarea preventivă, conform dispoziţiilor
art. 300/1 alin. 2, 3 C.pr.pen.
Cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive,
instanţa poate dispune şi alte soluţii, respectiv înlocuirea arestării preventive cu o
măsură restrictivă de libertate atunci când se constată că temeiurile care au
determinat luarea arestării s-au schimbat, sau constatarea încetării de drept a
arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului în cazul în care
termenul pentru care s-a dispus arestarea anterioară s-a împlinit mai înainte de
fixarea termenului pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării.
Pentru că în Secţiunea IV – „Dispoziţii speciale pentru minori” din
C.pr.pen., nu se face referire şi la arestarea preventivă a inculpaţilor minori în
cursul judecăţii, urmează a se aplica dispoziţiile art. 160/a C.pr.pen. cu
respectarea însă a prevederilor din secţiunea mai sus amintită (arestarea
preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii, prin încheiere
motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 C.pr.pen. şi există
vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen.) Aceste dispoziţii se aplică şi
în cazul în care procurorul a propus arestarea inculpatului odată cu sesizarea
instanţei prin rechizitoriu, procedura de urmat fiind aceea din cursul judecăţii.
În privinţa inculpatului care a mai fost anterior arestat în aceeaşi
cauză, în cursul urmăririi penale sau a judecăţii, se poate dispune din nou această
26
măsură, dacă au intervenit clemenţe noi care fac necesară privarea sa de libertate,
conform art. 160/a alin. 4 C.pr.pen. În literatura de specialitate s-a arătat că acest
fapt nu împiedică luarea măsurii pe acelaşi caz prevăzut în art. 148 alin. 1
C.pr.pen., fiind necesar numai ca elementele care o justifică să fie noi. De
asemenea, dacă arestarea a încetat de drept, este posibilă luarea din nou a măsurii
dacă au apărut temeiuri noi, chiar dacă acestea se încadrează în aceleaşi cazuri
prevăzute de art. 148 alin. 1 C.pr.pen.
De asemenea, instanţa de judecată are obligaţia ca prin hotărâre să se
pronunţe şi cu privire la luarea, prelungirea sau revocarea măsurii arestării
preventive a inculpatului minor şi asupra luării sau revocării măsurii obligării
acestuia de a nu părăsi localitatea ori ţara, motivând soluţia pronunţată.
În capitolul X intitulat „Punerea în executare a sancţiunilor
penale aplicate minorilor” sunt descrise tipurile de sancţiuni aplicabile acestora
precum şi modalitatea de aplicare a măsurilor educative şi a pedepselor,
punând-se un accent deosebit pe modalitatea de individualizare.
La alegerea sancţiunii ce urmează a se aplica inculpatului minor, şi
care poate fi măsură educativă sau pedeapsă, se are în vedere gradul de pericol
social al faptei săvârşite, starea fizică a inculpatului minor, dezvoltarea sa
intelectuală şi morală, comportamentul lui, condiţiile în care a fost crescut şi în
care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.
Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu
este suficientă pentru îndreptarea minorului. În toate cazurile însă, la alegerea
sancţiunii, trebuie să fie protejat atât interesul minorului dar şi al societăţii.
Faţă de minorul care răspunde penal, se ia cu prioritate o măsură
educativă, însă când aceasta nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, care
a săvârşit o faptă ori mai multe fapte grave, i se va aplica o pedeapsă. Aplicarea
pedepsei mai este cerută şi de situaţia concretă, când luarea unei măsuri educative
27
nu mai este posibilă fiindcă infracţiunea a fost săvârşită cu puţin timp înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani ori judecarea inculpatului pentru fapta săvârşită când
era minor are loc aproape de împlinirea vârstei majoratului sau după ce devine
major, împrejurare faţă de care nu mai este posibilă luarea unei măsuri educative
şi se impune aplicarea unei pedepse.
Pedepsele ce se pot aplica minorilor sunt închisoarea sau amenda
prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, cu menţinea că limitele acestora se reduc
la jumătate. În ceea ce priveşte închisoarea, în urma reducerii, minimul pedepsei
nu poate depăşi 5 ani, iar când legea prevede pedeapsa cu închisoarea pe viaţă
pentru infracţiunea săvârşită, se va aplica închisoarea de la 5 la 20 de ani.
Deşi punerea în executare a pedepsei minorilor este cea comună,
aplicabilă şi majorilor, executarea propriu – zisă a pedepsei închisorii este diferită
de cea a majorilor, în cazul minorilor fiind înfiinţate penitenciare speciale
denumite penitenciare pentru minori şi tineri (în ţara noastră funcţionează în
prezent două asemenea penitenciare, la Craiova şi Tichileşti).
Întrucât infracţionalitatea în rândul minorilor reprezintă un fenomen
care în decursul timpului a căpătat o amploare deosebită la nivelul întregii
societăţi contemporane şi care a determinat o creştere a interesului opiniei
publice moderne faţă de minorul infractor, în capitolul XI am încercat o
prezentare a evoluţiei fenomenului infracţional în rândul minorilor, în
perioada 1989 – 2007.
Examinarea cazuisticii actuale relevă faptul că, în ultimii ani, s-a
înregistrat o îngrijorătoare creştere a delicvenţei juvenile, concomitent cu o
diversificare a infracţiunilor săvârşite de minori şi a modalităţilor de comitere a
acestora, o pondere însemnată având-o infracţiunile de violenţă – omoruri,
tâlhării, violuri dar şi infracţiunile informatice sau cele privind traficul şi
consumul ilicit de droguri.
28
De exemplu, în perioada 19889 – 2007, au fost trimişi în judecată,
nu număr de 163.847 minori, din care 9.944 pentru infracţiuni contra persoanei.
În perioada 2005 – 2007, au fost trimişi în judecată de către
Parchetul de pe lângă Tribunalul de Minori şi Familie Braşov, un număr de 8
minori, pentru săvârşirea de infracţiunii de omor, iar în aceeaşi perioadă, au fost
trimişi în judecată de către acelaşi parchet sau de către Parchetul de pe lângă
Judecătoria Braşov, în funcţie de modificările de competenţă, nu număr de 113
inculpaţi minori pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
De asemenea, ţara a cunoscut o creştere şi în ceea ce priveşte
consumul de droguri, concomitent cu scăderea vârstei de începere a consumului
la 13 – 14 ani. Studiile au relevat că, spre deosebire de anul 1999, în anul 2003,
în rândul minorilor s-a înregistrat o creştere cu 85% a consumului de amfetamină,
o dublare a consumului de marijuana, o triplare a consumului de ecstasy şi o
dublare a abuzului de droguri injectabile.
Creşterea delicvenţei juvenile raportat infracţiuni cu un pericol social
deosebit, diversificarea infracţiunilor săvârşite de minori şi a modalităţilor de
comitere a acestora, impun adoptarea unor măsuri eficiente de protecţie a
minorilor, dar şi de apărare a societăţii, iar legiuitorul va trebui să aprecieze în ce
măsură actuala legislaţie penală şi procesual penală este în concordanţă cu
legislaţia internaţională în domeniul justiţiei juvenile.
Modernizarea sistemului de justiţie penală pentru minori înseamnă,
în primul rând, perfecţionarea cadrului legislativ în domeniu. Procesul presupune
reglementări eficiente privind protecţia minorilor infractori, conforme cu
cerinţele europene în materie, sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea
delicvenţei juvenile şi recuperarea minorului infractor prin modalităţi cât mai
adecvate vârstei acestuia.
De asemenea, ar trebui să se aibă în vedere înfiinţarea pe întreg
teritoriul ţării a instanţelor specializate pentru cauze cu minori, simplificarea
29
procedurilor şi sporirea garanţiilor procesuale aplicate minorilor, specializarea
magistraţilor şi a altor categorii de personal din sistemul judiciar pentru cauzele
cu minori, colaborarea acestora cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Drepturilor Copilului şi cu celelalte organizaţii neguvernamentale acreditate în
domeniu, cu instituţiile şi serviciile implicate în protecţia drepturilor şi
intereselor minorilor.
Deşi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a adus pe
planul legislaţiei româneşti inovaţia necesară şi solicitată de forurile europene –
înfiinţarea tribunalelor specializate, în fapt a fost înfiinţat un singur tribunal şi un
singur parchet specializat. Mai mult decât atât, se constată că modificările
procedurale privind competenţa materială a tribunalului, aduse prin Legea nr.
356/2006, au dus la scăderea considerabilă a numărului minorilor cercetaţi şi
trimişi în judecată de către parchetul specializat, astfel că se pune problema
eficienţei acestei instituţii în condiţiile în care marea majoritate a infracţiunilor
săvârşite de minori sunt cercetate în prezent de parchetele de pe lângă judecătorii.
În acest sens, pentru a justifica existenţa acestei instituţii precum şi
necesitatea înfiinţării de instanţe specializate pentru cauzele cu minori pe întreg
cuprinsul ţării, apreciem că ar trebui lărgită competenţa materială, în sensul ca
toate infracţiunile săvârşite de minori sau asupra minorilor să fie cercetate de
Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie şi judecate de către
Tribunalul pentru Minori şi Familie.
Crearea de instanţe specializate pentru judecarea cauzelor cu minori
reprezintă o idee cu tradiţie în filosofia penală mondială şi este în conformitate
cu dispoziţiile art. 40 lit. b pct. iii. din Convenţia cu privire la drepturile copilului
conform căreia cauza trebuie să fie examinată fără întârziere de către o autoritate
sau de către o instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, după o
procedură echitabilă, conform prevederilor legii, în prezenţa avocatului său şi
dacă acest lucru nu este contrar interesului superior al copilului datorită, în
30
special, vârstei şi situaţiei sale, în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor
legali.
De asemenea, conform Directivelor pentru urmărire penală
împotriva copiilor în sistemul de justiţie penală, statele trebuie să înfiinţeze
instanţe pentru minori şi proceduri speciale, gândite pentru a ţine seama de
nevoile specifice copiilor şi să se acorde prioritate creării de instituţii şi
programe care să acorde asistenţă juridică şi de altă natură copiilor.
31
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate, cursuri, monografii
G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia – Dicţionar de procedură penală, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
O. Brezeanu – Minorul şi legea penală – Editura All Beck – 1998;
C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. II, Casa de editură şi presă
Şansa SRL, Bucureşti
T. Butoi, I. T. Butoi, Psihologie judiciară. Tratat universitar, vol. I, Editura
Fundaţiei România de Mâine;
V. Cioclei – „Criminologia etiologică”, Editura Actami, Bucureşti, 1996;
M. Coca – Cozma ş.a., Justiţia pentru minori. Studii Teoretice şi jurisprudenţă.
Analiza modificărilor legislative în domeniu, Universul Juridic, Bucureşti 2003;
A. Crişu I, Drept procesual penal – Proceduri speciale, Editura All Beck
Bucureşti 2004
A. Crişu II – Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de
drept comparat”, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2006;
R. Dascălu – Protecţia copilului în România – Aspecte juridice şi educative,
Editura Arves;
A. Dăbulea, N. Ştefăroi, S. Luca, G. Gafta, R. Moisescu, L. Mursa, C. Luca,
C. Scripcaru, D. Puşcaşu, M. Vlad, „Ghid de practici instituţionale în
instrumentarea cauzelor cu minori”, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi 2005;
H. Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu
acestea, Editura All Beck Bucureşti, 2004;
A. Dincu – „Bazele criminologiei”, vol. I, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993;
32
V. Dongoroz, S. Kahne, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu –
Explicaţii teoretice ale Codului penal Român, ediţia a II-a, Editura Academiei
Române, Bucureşti 2003, vol. II;
V. Dongoroz, S. Kahne, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu,
Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală, vol. VI, ediţia a II-a,
Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti 2003;
V. Dongoroz, Drept penal, ediţia 1939, reeditată de Asociaţia Română de Ştiinţe
Penale, Bucureşti, 2000;
V. Dragomirescu, O Hanganu, D. Prelipceanu, Expertiza medico–legală
psihiatrică, Editura Medicală, Bucureşti, 1990;
N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1974;
M. C. Kmen, R. Raţă – Răspunderea penală a minorului – Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, Editura Hamangiu 2007;
J. Larry, J. Siegel, J. Senna, Juvenile deliquency. Third edition, West
Publishing Company, New York, 1988;
S.G. Longinescu – Legi vechi româneşti şi izvoarele lor – Bucureşti 1912;
Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea generală, vol. I şi II, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1993 – 1994;
J. Mcens, P. Verlynde, Les mesures à l'egard des mineurs, Bruxelles, 1998;
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român – Partea generală, Ediţia a VI – a
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti 2007;
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, „ Psihologie judiciară”, Casa de editură
şi presă Şansa SRL, Bucureşti 1994;
Th. Mrejeru, B. Mrejeru – Proceduri penale speciale – doctrină şi jurisprudenţă,
Editura Universitară Bucureşti 2008;
I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, 1993;
I. Neagu , Drept procesual penal – Tratat, Editura Global Lex Bucureşti, 2002
33
I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară,
Univ. Bucureşti, 1981;
I. Oancea – „Probleme de criminologie”, Editura All, Bucureşti 1994;
I. Peretz – Originile dreptului roman – Bucureşti 1915,
I. Pitulescu, P. Abraham, „Dicţionar de termeni juridici uzuali”, Editura
Naţional, 1997;
Gh. Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu;
V. Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972;
G. Solomonescu – Tratamentul infractorului minor în dreptul penal comparat –
Bucureşti, 1935;
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic -
Bucureşti 2007;
I. Teodorescu – Minoritatea în faţa legii penale – Bucureşti 1928;
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Cugetarea, Iaşi 1996;
Gr. Theodoru , „Tratat de Drept procesual penal”, Editura Hamangiu 2007;
A. Şt. Tulbure, A. Tatu, Procedură penală română – partea specială, Editura
OMNIA UNI-S.A.S.T. Braşov, 1999;
A. Şt. Tulbure, A. Tatu, Tratat de drept procesual penal – ediţia a II-a, Editura
All Beck Bucureşti;
C. Turianu, „Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori”,
Editura Continent XXI;
N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal – partea generală, vol. , Editura
Paidea, Ediţia a III-a, Bucureşti;
N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal – partea specială, vol. Ediţia a III-a,
Editura Paidea Bucureşti;
N. Volonciu, Al. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat – Urmărirea penală, Editura Hamangiu 2007.
34
II. Studii, articole, note, practică judiciară
Academia Română – Institutul de cercetări juridice –Explicaţii teoretice ale
codului de procedură penală român, partea specială, vol. IV, ediţia a II-a, Editura
All Beck 2003;
G. Antoniu, Reforma penală şi ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii în
Revista de Drept penal nr. 2/1996;
Institutul Naţional al Magistraturii, Justiţia pentru minori – studii teoretice şi
jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în domeniu, Universul Juridic,
Bucureşti 2003;
N. Jidovu, Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului de către instanţa
de judecată, în Dreptul nr. 12/1998;
Gh. Josan, Probleme de drept procesual penal, rezolvate în semestrul I al anului
2004 de Curtea e Apel Suceava, în Dreptul nr. 12/2004;
Gh. Mateuţ, Fl. Predescu, Unele probleme privind posibilitatea instanţei de a
dispune asupra arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în apel, în
Dreptul nr. 1/2000;
I. Mândru, Reabilitarea şi amnistia după condamnare, în Revista de Drept Penal
nr. 2 din 1996;
V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.
Consecinţe, în Revista de Drept Penal nr. 3/1995;
V.Paşca, Exercitarea dreptului la apărare şi sancţionarea încălcării sale, în
Dreptul nr. 3/1995;
O. Stoica, Rolul avocatului în realizarea dreptului de apărare al cetăţenilor, în
Revista Română de Drept nr. 3/1972;
Gh. Teodoru, St. Costăchescu, T. Cernescu – Garantarea şi realizarea
drepturilor acordate părţilor în procesul penal, în Revista Română de Drept nr.
12/1971;
35
Gr. Teodoru – Garantarea dreptului părţilor de a fi prezente la judecarea
cauzelor penale – în Revista Română de Drept nr. 4/1972;
Al. Ţuculeanu - „Obligarea de a nu părăsi ţara”, în Revista de Drept Penal nr. 4
Bucureşti 2004;
Ministerul Justiţiei, Culegere de practică judiciară 2003-2004, Ed. All Beck,
2005;
Curtea Constituţională, Decizia nr. 1086 din 20.11.2007, publicată în M.O. nr.
866 din 18.12.2008;
Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
anul 1995, Editura Proema, Baia Mare 1996;
Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
anul 2000, Editura Juris Argessiss, Curtea de Argeş, 2001
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1555/2000, în R.D.P. nr.
1/2002, pag. 120;
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, decizia nr. 235/2000, în R.D.P. nr.
1/2002;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei 2004;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2683/2005, în Al.
Vasiliu, Nulităţile în procesul penal. Practică Judiciară., Editura Hamangiu,
Bucureşti 2006;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 6090 din 27
octombrie 2005, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2005;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 3422/1 iunie 2005,
publicată în Buletinul Casaţiei nr. 1/2006;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2431/7 mai 2007,
publicată în Buletinul Casaţiei nr. 4/2007;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, Decizia nr. VII din 20
februarie 2006, publicată în M. Of. nr. 475 din 1 iunie 2006;
36
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia LI din 2007,
publicată în M. Of. Partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. XXVIII din 2007,
publicată în M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. IX din 2008,
publicată în M. Of. Partea I, nr. 831 din 10 decembrie 2008;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. XI din 10
februarie 2008;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1702/2004;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 4316/2004;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2522/2005;
Tribunalul Suprem, Decizia penală nr. 658/1963;
Tribunalul Suprem, Secţia Penală, decizia nr. 263/70, în R.R.D. nr. 9/1970;
Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 1/1971;
Tribunalul Suprem, Decizia penală nr. 1217 din 1971, în C.D. 1971;
Tribunalul Suprem, Plen, dec. de îndrumare nr. 3/1972, în C.D. 1972;
Tribunalul Suprem, Plen, dec. de îndrumare nr. 6/1973, în C.D. 1973;
Tribunalul Suprem, sp, dec. 819/1971;
Tribunalul Suprem, sp, dec. 898/1971;
Tribunalul Bucureşti, Secţia I, decizia penală nr. 288 din 1976;
Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 208/1986, nepublicată;
Tribunalul Hunedoara, decizia penală nr. 1440/1969, în R.R.D. nr. 4 din 1970;
Tribunalul Sibiu, Decizia penală nr. 150/1990, în Revista Dreptul nr. /1992;
Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală
nr. 128/2007, nepublicată.
La elaborarea lucrării s-a ţinut seama de legislaţia în vigoare,
literatura şi practica judiciară până la data de 15.04.2009.