Download - Dip Suport Curs
Argument.
Dreptul este un instrument durabil care se adaptează fără
întrerupere la noile realităţi ale societăţii pe care o
reglementează. Din acest punct de vedere, de la Pacea
Westfalică din 1648 – adesea prezentată ca actul care a dat
naştere la dreptul internaţional modern – fără nicio îndoială,
dreptul internaţional s-a schimbat în profunzime. În ciuda
acestui fapt, şi-a schimbat „natura”? În esenţă, este acesta
diferit în secolul al XXI-lea, în epoca mondializării, faţă de ceea
ce era în secolul al XVII-lea, la apariţia Statelor moderne
europene?
Lectura marilor texte ale dreptului internaţional contemporan
ar permite reflectarea acestuia: la început drept simplu, de
coexistenţă între entităţi rivale, dreptul internaţional are
tendinţa, în prezent să devină un veritabil „drept comun” în
ceea ce priveşte domeniul său de aplicare şi funcţiile sale.
În acelaşi timp, aceste aspiraţii la unitate par, fără încetare
contrazise de continuarea relaţiilor internaţionale bazate pe
forţă. Astfel, se instaurează o dialectică între un model
instituţional, care îndeamnă la instaurarea unei puteri
centralizate de constrângere superioră Statelor, şi o ordine
relaţională care pune în evidenţă egalitatea suverană ca
expresie ireductibilă a ordinului juridic internaţional.
Lista abrevierilor
AG
BCE
CEAdunarea Generală/General Assambly.
Banca central europeana.
Comunitatea Europeana.CEDOConvenţia Europeană a Drepturilor
Omului/European Convention for Human Rights.CIJ
C.P.ACurtea Internaţională de Justiţie.
Curtea Permanenta de ArbitrajCSCEConferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa.DUDODeclaraţia Universală a Drepturilor Omului.ECOSOC
F.M.I.Consiliul Economic şi Social.
Fondul Monetar International.GATTAcordul pentru Tarife şi Comerţ/General
Agreement on Trade and Commerce.ICJInternaţional Court of Justice.ICNUR
I.D.I.Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.
Institutul de Drept International.ONUOrganizaţia Naţiunilor Unite.OSCE
O.M.I.
O.U.A,
P.E.S.C.
S.N.
T.M.I.Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
Organizatia Maritima Internationala.
Organizatia Unitatii Africane.
Politici Europene de Securitate Comuna.
Societatea Natiunilor.
Tribunalul Militar International.TPIYTribunalul Internaţional pentru fosta
Iugoslavie.UE
U.N.E.S.C.O.Uniunea Europeană.
Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie,stiinta si Cultura.WTOOrganizaţia
Mondială a Comerţului/World Trade Organization.
SECŢIUNEA I-A
ORIGINILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI A SISTEMUL INTERNAŢIONAL
.
TERMENI JURIDICI:
Dreptul ginţilorOriginea în dreptul roman (jus gentoum) vizează dreptul comun al
tuturor popoarelor (oamenilor), a revenit la începutul secolului al XVII-
lea la denumirea actuală de drept interstatic, înainte de a fi înlocuit în
secolul XIX-lea cu expresia drept internaţional public. Mai târziu, în
lucrarea „Dreptul ginţilor” a lui Georges Scelle, vorbeşte despre un
drept al statelor şi se adresează persoanelor ca fiind primele subiecte de
drept.
Dreptul internaţional Ansamblul normelor juridice care desemnează relaţiile dintre
subiectele de drept internaţional. El se împarte în 2 ramuri: public şi
privat.
Drept internaţional privatDesemnează normele juridice ce se stabilesc între persoane
private, care îşi crează propria lor ordine juridică transnaţională în
materie comercială, „lex mercatoria” şi care influenţează dreptul
naţional.
Drept internaţional publicAnsamblul regulilor aplicate în raporturile dintre subiectele
comunităţii internaţionale. Mult timp se limita doar la relaţiile dintre
state, apoi s-a extins la organizaţiile internaţionale create de aceste
state, înainte de a cuprinde în mod egal persoanele private şi de
asemenea indivizii.
Dreptul internaţional cutumiarDreptul internaţional dezvoltat prin practica statelor.
Consiliul de SecuritateConsiliul de Securitate este, tehnic cel mai puternic organ al
Naţiunilor Unite şi una dintre atribuţiile sale primare este de menţinere
a păcii şi securităţii mondiale. Până în momentul actual are 15 membrii
incluzându-i pe cei 5 membrii permanenţi - China, Franţa, UK, SUA şi
Rusia - care au drept de veto la orice rezoluţie importantă. Consiliul
poate impune sancţiuni militare sau economice statelor delicvente.
Forte armate
Se utilizeaza la singular sau la plural. Fortele armate ale unei
parti in conflict,compun toate fortele,formate din grupari si
mijloace,corpuri de voluntari sau ale corpuri organizate,constituite
pentru lupta,subordonate unui comandament responsabil pentru
conduita lor si supuse unui regim de disciplina interna.
Jus ad bellum Traducere din latina;dreptul de a purta razboi.Traducere in sens
juridic;dreptul pe care statele il au de a recurge la razboi.
Naţiunile Unite Succesoare Ligii Naţiunilor Unite cu sediul principal în New York şi
birouri în întreaga lume: Geneva, Viena. Carta Naţiunilor Unite este
considerată „Constituţia Organizaţiei” dar ca şi tratat este de asemenea
o sursă majoră de reguli actuale ale dreptului internaţional. Are şase
organe principale:
Adunarea Generală: poate prelua iniţiative care să acopere toate
activităţile Naţiunilor Unite. Rezoluţiile sunt adoptate de votul
majorităţii. Se întruneşte anual, de obicei în New York.
Consiliul de supraveghere: responsabil cu supravegherea
teritoriilor care nu au o guvernare proprie, supraveghind eventuala
lor independenţă.
Consiliul Economic şi Social: responsabil cu activitatea Naţiunilor
Unite în domeniul afacerilor economice şi sociale incluzând
responsabilitatea generală pentru drepturile omului.
Secretariat: responsabil de munca de zi cu zi a conducerii
Organizaţiei. Seful său este secretarul general şi este şi şeful
organizaţiei. Reprezintă o însumare de servicii civile internaţionale.
Fiecare membru al Naţiunilor Unite este membru al Adunării cu un
vot.
STRUCTURA SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Relaţiile între state şi subiectele lor derivate.
ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE.
STATELE.DREPTUL TRANSNAŢIONAL
Relaţiile dintre diferite entităţi care se manifestă în sistemul internaţional.
ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE.
STATELE.
ÎNTEPRINDERILE MULTINAŢIONALE, ALŢI AUTORI NON-ETATICI DREPTUL INTERN
Relaţiile între „les personnes”relevate in ordinea juridica nationala.
STATELE.
ÎNTEPRINDERILE, ONG, ŞI ALŢI AUTORI NON-ETATICI INDIVIDUALI.DREPTUL
INTERNAŢIONAL PRIVAT.
Relaţiile dintre persoanele private, relevante ordinea juridica nationala.
INTEPRINDERILE
INDIVIZII.
SUMAR:
ORIGINILE DREPTULUI ŞI SISTEMULUI INTERNAŢIONAL, DEFINIŢII,
CONCEPTE
Dreptul internaţional cuprinde un sistem de reguli şi principii care
guvernează relaţiile dintre state şi alte subiecte ale dreptului
internaţional. El operează alături de diplomaţia internaţională, politici şi
economii.
Emmanuel Decaux defineşte dreptul internaţional public ca fiind ...
ansamblul de reguli aplicabile relaţiilor dintre subiectele comunităţii
internaţionale.
Norma de drept internaţional public, este o regulă de conduită, stabilită
prin acordul de voinţă al subiectelor sale, fie pe cale cutumiară (normă
nescrisă), fie pe cale convenţională (normă scrisă). Normele stabilesc, în
primul rând, drepturile şi obligaţiile subiectelor acestui drept în relaţiile
internaţionale.
Cel mai concludent argument privind existenţa dreptului şi al sistemului
internaţional este că membri comunităţii internaţionale recunosc că
există un corp de reguli şi principii obligatorii denumite drept
internaţional. Statele cred în existenţa legii internaţionale.
În timp ce dreptul internaţional n-a fost niciodată dependent sau
constrâns de un sistem internaţional de absenţa „politicilor de forţă”
sau de competenţa obligatorie a Curţilor, rămâne totuşi un sistem de
drept activ şi eficient.
Astăzi societatea internaţională este mai independentă decât oricând,
iar volumul relaţiilor dintre state este în continuă creştere, iar dreptul
internaţional este chemat să asigure stabilitatea şi ordinea în societatea
internaţională.
Ar putea fi o greşeală să concluzionăm că dreptul internaţional
reprezintă un sistem perfect. El ar trebui reformat şi extins. Se
confruntă în general cu o lipsă de instituţii; conţinutul regulilor dreptului
internaţional sunt încă uneori incerte; statele pot opta sau pot ignora
atunci când interesele lor vitale sunt în pericol; statele pot aplica
regulile de bază ale acestuia cum ar fi interzicerea violenţei, fără frica
de a fi constrânse.
Forţa juridică a dreptului internaţional nu derivă din concepţia
tradiţională a legii, nu întotdeauna este bazată pe consens, sau din
dreptul natural, vine însă din nevoia de a se asigura că în societatea
internaţională se operează eficient şi sigur. Legea este rezultatul
comunităţii politice şi este necesară pentru buna funcţionare a societăţii
internaţionale.
Subiect, model; disertaţie.
Enunţ;
Evolutia si natura dreptului internaţional public.
Model;
Dreptul internaţional ca „drept comun”
Dreptul internaţional s-a schimbat în ceea ce priveşte domeniul său de
aplicare: din drept interstatal european, acesta s-a transformat într-un
drept al societăţii umane universale.
Dar, dreptul internaţional şi-a schimbat, de asemenea şi funcţia:
Statele nu se mai limitează la reglementarea relaţiilor acestora de
coexistenţă mai mult sau mai puţin pacifiste, ci se fixează pe scopuri
comune pe care acestea încearcă să le realizeze prin mijloace de
cooperare.
Schimbarea domeniului de aplicare a dreptului internaţional.
I. Dreptului internaţional „clasic” este dreptul modernităţii, acela al
unei lumi creştine divizate de „Reformă”. O lume în care se nasc Statele
în sensul modern al termenului, afirmându-şi suveranitatea în interiorul
acestora, dar şi în relaţiile pe care acestea le întreţin cu celelalte State.
Prin urmare, acest drept internaţional este în esenţă un „drept public
european”, necesar a reglementa coexistenţa între puteri concurente,
pe baza principiului echilibrului, care justifică divizarea Europei şi a
coloniilor. Acestea din urmă nu fac parte din societatea internaţională
reglementată de dreptul oamenilor. În plus, în secolul al XIX-lea, teoria
celor trei cercuri ale lui Lorimer rezervă umanităţii civilizate beneficiul
protecţiei dreptului internaţional, în timp ce relaţiile cu umanitatea
barbară şi umanitatea sălbatică sunt reglementate în esenţă de „dreptul
raţional”, înţeles aici ca acoperind câteva reguli minime ale umanităţii.
Dreptul internaţional este, de asemenea, un drept exclusiv
interstatal, care nu cunoaşte alte subiecte de drept decât Statele.
Regulile acestuia îşi găsesc fundamentul în voinţa Statului, în acordul
acestuia de a fi legat. Individul nu îşi are locul în acest sistem: acesta
este supus „sferei interne”, separată în mod clar de protecţia etanş a
„sferei internaţionale”.
- Evoluţia dreptului internaţional de la sfârşitul secolului XIX până în
zilele noastre traduce o expansiune orizontală şi verticală, în acelaşi
timp. Orizontală, deoarece diferitele valuri de colonizare duc la crearea
noilor State, care reclamă să li se aplice „dreptul public european”, ale
cărui frontiere se repliază progresiv, înainte de a dispărea total odată cu
formarea unui drept internaţional universal autentic. Verticală, în
măsura în care separarea, altădată, foarte clară între o sferă internă şi o
sferă internaţională devine din ce în ce mai vagă, determinând două
consecinţe.
Pe de o parte, un număr în creştere de activităţi în mod tradiţional
aparţinând „competenţei exclusive” ale Statelor sunt reglementate de
dreptul internaţional. Domeniul de aplicare material al acestuia este
într-o continuă creştere, consecinţă a progresului tehnologic, a
multiplicării metodelor de comunicare şi a schimburilor, şi, în sens mai
larg a fenomenului numit „globalizare”.
Pe de altă parte, dreptul internaţional nu se mai limitează la
reglementarea rapoartelor dintre State, ci ia în considerare noi subiecte,
şi nu doar subiecte „derivate” cum ar fi organizaţii internaţionale.
Astfel, indivizii devin titulari de drepturi şi obligaţii internaţionale, odată
cu dezvoltarea normelor şi mecanismelor privind drepturile omului. În
acelaşi mod, societăţile transnaţionale nu mai depind doar de dreptul
intern sau de dreptul internaţional privat, ci sunt părţi care intervin în
relaţiile internaţionale, prin contractele pe care le încheie cu Statele, dar
şi în incidenţele pe care le pot avea activităţile acestora asupra
economiei mondiale sau asupra mediului. De la dreptul interstatal
european am trecut progresiv la un drept universal care reglementează
relaţiile între toţi „actorii” relaţiilor internaţionale.
Dar nu numai domeniul de aplicare al dreptului internaţional s-a
schimbat. În sensul şi mai larg, funcţia dreptului internaţional
contemporan nu mai este aceeaşi cu cea a dreptului internaţional
„clasic”.
Schimbarea funcţiei dreptului internaţional;
- În The Changing Structure of the International Law (London, Stevens
& sons, 1964), Wolfgang G. Friedmann descrie trecerea de la un drept de
coexistenţă la un drept de cooperare. Este evident că funcţia dreptului
internaţional a evoluat.
În secolul XVIII, dreptul internaţional avea ca obiect reglementarea
relaţiilor între entităţi suverane care exclud orice supunere fată de o
autoritate externă. Aceste relaţii internaţionale au la bază o alternanţă
de pace şi războaie, care constituie, de asemenea, cele două capitole
principale ale dreptului internaţional: reglementarea confruntării pe
timp de conflict armat, cu jus in bello, şi dreptul de cucerire ca principiu
de dobândire teritorială, reglementarea coexistenţei între entităţile în
mod exclusiv, unele de altele pe timp de pace, cu relaţiile diplomatice şi
consulare, tratatele de prietenie şi de comerţ sau libertatea mării şi
aceastea, în aşteptarea conflictelor următoare. Dacă se poate vorbi de
„comunitate internaţională”, este doar într-un sens foarte restrâns,
înglobând puterile mari care, în cadrul „directivei europene” apoi a
„acordului european” garantează echilibrul sistemului.
Sfârşitul secolului XIX se caracterizează printr-o luare în considerare
crescândă a interdependenţei între State şi a necesităţii de a conduce
anumite activităţi în comun. La început, această punere în comun nu
implică decât domeniile foarte tehnice, cu diferite uniuni administrative,
apoi aceasta evoluează către proiecte mai largi de organizaţii mondiale
cu vocaţie politică. Societatea Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite
sunt rezultatul atât a unei conştientizări a insuficienţei principiului
echilibrului pentru a menţine pacea, precum şi a luării în considerare a
limitelor unei acţiuni ne-coordonate a Statelor, altfel spus a menţinerii
unui sistem anarhic a relaţiilor internaţionale.
- a fost împotriva voinţei Statelor ca o comunitate internaţională să ia
naştere progresiv, dacă se înţelege prin „comunitate” un ansamblu de
persoane care împart anumite valori juridice şi morale şi având ca scop
să transpună aceste valori în fapte. Această comunitate internaţională
este în prezent, în acelaşi timp, o realitate şi un mit, o dată şi un ideal.
Pe scara umanităţii există o anumită conştiinţă a comunităţii: dreptul
internaţional înregistrează prin intermediul anumitor valori juridice
ridicate la rang de principii generale ale dreptului internaţional sau
norme imperative cu caracter derogat (jus cogens) care schiţează o
ierarhie a normelor. Dar, în acelaşi timp, această conştiinţă nu se
manifestă aproape deloc decât în reacţie cu anumite fapte legate de
interdependenţă şi globalizare: catastrofe naturale, încălcări grave ale
drepturilor omului, penurii alimentare, epidemii…Aceasta nu pare a fi
atins stadiul unui construcţii pozitive în care orice individ ar putea să se
recunoască ca cetăţean al lumii înainte de a se afirma cetăţean al
statului său. Valurile de colapsuri identitare la care asistăm de la
sfârşitul războiului arată că timpul naţiunilor nu a ajuns încă la final.
Fără îndoială, evoluţia dreptului internaţional tinde spre o
instituţionalizare a „comunităţii internaţionale”. Dar, acest proces de
instituţionalizare pare a fi blocat, fără încetare de presiunile
unilateralismului, care bazându-se pe suveranitatea Statului, se înscriu,
pe deplin, în modelul „clasic” al dreptului internaţional.
Dialecticul relaţionalului şi a instituţionalismului
Rene-Jean Dupuy a descris evoluţia dreptului internaţional ca fiind
produsul unei dialectici constante între două modele: un model
relaţional care răspunde viziunii tradiţionale ale societăţii internaţionale
compusă din State deopotrivă suverane; şi un model instituţional care
imită dreptul statal centralizat şi dotat de instituţii apte să pună în
aplicare o putere de constrângere. Acestă dialectică „deschisă”, care nu
înţelege a anunţa victoria viitoare a unui model asupra altuia, permite o
mai bună înţelegere a evoluţiei dreptului internaţional, atât în funcţia sa
de creare (A) cât şi de aplicare a dreptului (B).
Schimbările în crearea dreptului
-Începând cu marile conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907, care au
avut ca rezultat primele eforturi de codificare a dreptului internaţional,
„diplomaţia normativă” s-a instituţionalizat progresiv în cadrul
organizaţiilor internaţionale, reuşind astfel o centralizare relativă a
procesului de creare a dreptului.
Marile tratate multilaterale care reglementează toate aspectele vieţii
internaţionale sunt negociate în cadrul sau sub auspiciile organizaţiilor
internaţionale. Din ce în ce mai mult, în unele cazuri, dispoziţiile
acestora sunt utilizate ca reflectând dreptul pozitiv înainte de intrarea
lor în vigoare.
Dar nu sunt numai tratatele: alte tipuri de texte sunt, de asemenea,
adoptate în cadrul organizaţiilor internaţionale. Deşi nu sunt obligatorii,
acestea participă la un proces de maturizare al obiceiului internaţional
sau constituie repere ale convenţiilor viitoare. În unele cazuri, acestea
pot ele însele să constituie baza unor angajamente flexibile ale Statelor.
Instituţionalizarea diplomaţiei normative, făcând publice majoritatea
negocierilor facilitează, de asemenea, intervenţia unor noi actori ai
relaţiilor internaţionale: tot mai mult, Statele nu mai sunt singurii autori
ai normelor internaţionale, atunci când nu au rangul unor nume simple
nume împrumutate în beneficiul entităţilor private.
- În acelaşi timp, aceste evoluţii notabile nu au ca rezultat o
transformare veritabilă a modalităţilor de creare a dreptului
internaţional: cel puţin formal, organizaţiile internaţionale rămân
formate din State, care păstrează singure dreptul de vot în cadrul
întâlnirilor; convenţiile internaţionale, în ciuda pretenţiilor universale
rămân supuse pentru a intra în vigoare, după voinţa Statelor. În plus,
guvernele, păstrează în general, pe plan intern acapararea proceselor
de negociere – şi de decizie în instituţiile internaţionale. Slaba implicare
a Parlamentelor naţionale sau a cetăţenilor contribuie la menţinerea
unei separări între „sfera internaţională” şi „sfera internă” la care
răspunde distincţia între un drept intern supus exigenţelor democraţiei
şi un drept internaţional ce depinde doar de voinţa Statelor şi
neaccesibil voinţei cetăţenilor.
B. Schimbările în aplicarea dreptului
- Dacă logica comunităţii internaţionale se introduce cu uşurinţă în
cuvinte, aceasta se străduie să se impună din momentul punerii în
aplicare. Folosirea forţei în relaţiile internaţionale reprezenta, până la
începutul secolului XX tehnica dreptului comun de aplicare a dreptului
internaţional. Eforturile au presupus reducerea progresivă a domeniul
de aplicare a coerciţiei armate până la interdicţia totală prin Carta
Naţiunilor Unite. În paralel, s-a încercat să se pună în aplicare tehnici
instituţionale centralizate: mecanismul de securitate colectivă a
capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite constituie rezultatul acestor
tehnici şi rezumă toate contradicţiile. De fapt, interdicţia războiului,
îmbinată cu intimidarea nucleară a dus la o multiplicare a conflictelor
locale, mai ales, în general interne Statelor. Puterile s-au înfruntat cu
pioni interpuşi, făcând, în cincizeci de ani un număr considerabil de
victime fără ca de altfel a pune în cauză frontierele. Neutralizat în timpul
războiului rece, sistemul capitolului VII deserveşte, de circa zece ani ca
paravan comod pentru a legitima represalii unilaterale sau intervenţii
conduse de coaliţiile Statelor. Dar niciodată, potenţialurile acestora nu
au fost pe deplin realizate, iar tendinţa spre unilateralism a Statelor
Unite ale Americii nu lasă să se întrevadă nimic, care ar să conducă în
sensul întăririi acestuia.
- Dezvoltarea organizaţiilor internaţionale a încurajat, de asemenea
dezvoltarea mecanismelor suple de aplicare a dreptului, în special în
privinţa drepturilor omului sau a litigiilor comerciale, sub forma
„comisiilor de experţi independenţi”, organelor de anchetă sau
mecanisme de ghişeu. Neobligatorii, aceste tehnici de control nu sunt
totuşi mai puţin eficiente, în măsura în care acestea combină
flexibilitatea procedurilor şi a funcţionării cu o anumită rigoare în
interpretarea şi aplicarea dreptului. În plus, aceste mecanisme trebuie
să fie situate în contextul lor instituţional: astfel acestea par „lanţuri de
control” care provin dintr-o articulaţie între organele independente şi
organele interguvernamentale, permiţând astfel să se combine expertiza
juridică şi autoritatea politică. Astfel, în lipsa unei veritabile comunităţi
universale, sisteme deschise sunt juxtapuse în raport cu Statele care
sunt încă închise în ele însele. Dacă dreptul internaţional pare a fi în
curs de instituţionalizare, acest lucru se realizează într-o manieră difuză
şi nesigură. Nimic ce poate fi comparat cu instituţiile statale, nu a putut
fi pus în aplicare pe plan internaţional iar ideea lui Kant privind o
federaţie de State libere rămâne un ideal îndepărtat.
Concluzie
Dreptul internaţional depune eforturi pentru a îndeplini promisiunile
care sunt înscrise în principiile acestuia şi în scopurile care îi sunt
stabilite de State. Eforturilor de coordonare li se opune persistenţa
unilateralismului şi logica forţei. Acest lucru reiese în special pe timp de
criză. O veritabilă „schimbare de natură” a dreptului internaţional ar
implica nu doar trecerea la un „drept comun” autentic ci şi o
instituţionalizare mai forţată, cu trecerea de la o societate interstatală
la o „comunitate internaţională” veritabilă. Nu este sigur că dreptul
internaţional este în măsură să realizeze această schimbare. Noţiunea
de „Stat” pare prea legată în mod intrinsec de cea a unui teritoriu
delimitat în raport cu alte teritorii. Şi ne putem întreba, în mod legitim,
dacă o comunitate organizată este posibilă fără bază teritorială sau, mai
degrabă, având ca teritoriu planeta întreagă? Dat fiind că „organizaţia
internaţională”, adică construirea păcii prin drept este în prezent scopul
principal al dreptului internaţional. De altfel, dacă „schimbarea naturii”
nu este încă realizată în structurile dreptului internaţional – şi probabil
nu va fi niciodată – fără îndoială acesta constituie obiectivul major.
Răspundeţi la întrebările următoare:
Care este cadrul juridic de intervenţie în coaliţia reunită de Statele Unite
în Afganistan?
În baza documentelor de mai sus, descrieţi rolul Organizaţiei Naţiunilor
Unite, şi în special a Secretarului General şi al Consiliului de securitate,
în administrarea crizei din Afganistan înainte şi după 11 septembrie
2001?
1.De la Rezoluţia 1368 (2001), adoptată după atentatele din 11
septembrie 2001, Consiliul de securitate recunoaşte existenţa
„ameninţărilor privind pacea şi securitatea internaţională cauzate de
actele teroriste”. Se plasează deci fără îndoială – nu în mod explicit – în
cadrul capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite, care permite adoptarea
din parte Consiliului a unui anumit număr de măsuri care se încadrează
în securitatea colectivă şi care implică sau nu forţa armată. Dar, în mod
simultan, Consiliul recunoaşte în cel de-al doilea alineat al preambulului
din aceeaşi rezoluţie „dreptul inerent la legitimă apărare individuală sau
colectivă în conformitate cu Carta” . Şi, în fapt, acţiunea militară a
Statelor Unite împotriva Afganistanului se va înscrie prin urmare în mod
explicit în cadrul dreptului natural la legitimă apărare, şi nu în cadrul
capitolului VII al Cartei .
Pe toată durata ofensivei militare împotriva bazelor Al- Qaeda pe
teritoriul afgan, Consiliul se va abţine să intervină limitându-se să
afirme, în rezoluţia 1373 din data de 28 septembrie 2001, dreptul la
legitimă apărare şi la sprijin,în rezoluţia 1386 din data de 20 decembrie
2001, „acţiunea internaţională întreprinsă pentru eradicarea
terorismului, conform Cartei Naţiunilor Unite”. NATO a confirmat la
rândul său această versiune de fapte, atunci când Secretarul general
Lord Robertson a decis să recurgă la articolul 5 al Tratatului Atlanticului
de Nors pentru prima dată în istoria Organizaţiei, în numele legitimei
apărări care marchează solidaritatea tuturor membrilor Alianţei cu un
Stat Membru victima a unei „agresiuni”.
Această serie de calificări, ridică o serie de dificultăţi.
a) mai întâi, conform articolului 5 din Carta, utilizarea legitimei apărări
vine ca răspuns la o agresiune armată. Or, nu este sigur în speţă că
putem califica atentatele din Statele Unite drept „agresiune armată” ,
acestea fiind înţelese ca o acţiune emanând de la unul sau mai multe
State, pe când este vorba aici de acţiuni teroriste. Cu toate acestea am
putut remarca că, într-o anumită modalitate, această problemă s-a
rezolvat prin sine pornind dela momentul în care o legătură foarte
strânsă a putut fi stabilită între reţeaua Al-Qaeda şi regimul taliban.
Totuşi, aici, încă mai există incertitudini, nu numai din cauza naturii
regimului taliban, care dacă reprezenta guvernarea de facto a
Afganistanului, nu era de altfel guvernarea de jure, dar si de asemenea,
luând în considerare definiţia însăşi a unei agresiuni armate. În acest
punct, se poate aminit pasajul din decizia pe fond a Curţii Internaţionale
de justiţie privind Activităţile militare şi paramilitare în Nicaragua şi
împotriva acesteia. (decizia din 27 iunie, p 103-104 § 195) care
nuanţează calificarea agresiunii atunci când autorii atacului sunt de
forţe inelage: „ Acordul pare astăzi general asupra naturii actelor care
pot fi considerate drept constituenţă ai agresiunii armate.. În special,
putem considera ca admis că, prin agresiune armată, trebuie să se
înţeleagă nu numai acţiunea forţelor armate regulate peste o frontieră
internaţională , dar „ trimiterea de către un Stat sau în numele său a
bandelor sau grupurilor armate, de forţă neregulată sau mercenari care
se pretează la acte de forţă armată împotriva unui Stat de o gravitate
care este echivalentă (între altele) cu o veritabilă agresiune armată
realizată de forţe regulate „ sau faptul de a se angaja într-o manieră
substanţială în cadrul unei astfel de acţiuni”. Această descriere, care
apare în articolul 3, alienatul g) a definiţiei agresiunii anexată la
rezoluţia 3314 (XXIX) a Adunării Generale, poate fi considerată ca
expresie a dreptului internaţional cutumiar. Curtea nu vede niciun motiv
să refuze admiterea că în dreptul internaţional cutumiar interzicerea
agresiunii armate poate să se aplice trimiterii de către un Stat a
bandelor armate pe teritoriul altui Stat , dacă operaţiunea este astfel,
prin dimensiunea şi efectele sale, încât să fi fost calificată agresiune
armată, şi nu simplu incident de frontieră, dacă ar fi fost rezultatul
forţelor armate regulate. Dar Curtea nu consideră că noţiunea de
„agresiune armată” poate acoperi nu numai acţiunea bandelor armate
în cazul în care această acţşiune capată o amploare specială, dar şi un
sprijin pentru rebeli, sub forma livrării de armament sau asistenţă
logistică sau altele. Putem vedea într-un astfel de sprijin o
ameninţaresau folosirea forţei, sau echivalentul unei intervenţăă în
afecrile interne sau externe ale altor State” încălcări ale dreptului
internaţional bineînţeles grave, dar care nu justificau folosirea legitimei
apărări de către Statul victimă.
Pentru a califica atentatele de la 11 septembrie de agresiune armată, ar
trebui deci determina cu precizie gradul de implicare al regimului taliban
în pregătirea şi comiterea atentatelor , altfel spus gradul de
complexitate între talibani şi Al-Qaeda. Putem nota că Consiliul de
Securitate vorbeşte de agresiune , menţionând „actele teroriste” sau
„atacurile teroriste” pentru a justifica punerea în aplicare a „dreptului
inerent la legitimă apărare”.
Rezolvagti urmatoarele teste-grila;
Raporturile juridice care se nasc din contractele incheiate
intre un stat si societati transnationale cad sub incidenta:
a) dreptului international public;
b) dreptului intern;
c) dreptului transnational.
Normele dreptului international sunt create,in
principal,de catre:
a) organizatiile internationale;
b) state;
state si alte subiecte de drept international.
Dreptul international public este o ramura a:
a) dreptului international privat;
b) dreptului transnational;
c) autonoma.
Parintele dreptului international public este:
a) Hugo Grotius;
b) Francisco de Vitoria;c) Georg Frederic Martens.
SECŢIUNEA II-A
SURSELE (IZVOARELE) DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Cutuma internaţională
Poate fi definită ca normă nescrisă care decurge dintr-o practică
generală, acceptată ca drept (art.38 statutul C.I.J.). Distingem, de
asemenea, un element material al Cutumei şi un element moral
(precedente atestate de practică) – „opinio juris sivie necessitas”.
Curtea Internaţională de Justiţie
Este un organ judiciar primordial al Naţiunilor Unite investit cu
rezolvarea paşnică a disputelor potrivit dreptului internaţional. Este
succesoarea Curţii Permanente de Justiţie.
Comisia de drept internaţional
Este un corp investit de către Naţiunile Unite cu dezvoltarea şi
codificarea dreptului internaţional are în componenţă 34 de membrii
independenţi reprezentând sistemele legale majore din lume.
Propunerile sunt schiţate de către un raportor special, şi apoi modificate
şi adoptate ca proiecte de articole.
Dreptul internaţional cutumiar
Dreptul internaţional dezvoltat prin practica statelor.
Dreptul convenţional
Ansamblul obligaţiilor decurgând din tratatele şi acordurile
existente între state. În opoziţie cu dreptul internaţional general.
Dreptul internaţional general
Ansamblul principiilor de drept internaţional şi de norme cutumiare
nescrise.
Gentlemens's agreement
Expresia poate avea două sensuri total diferite; act informal, acord
politic, care leagă părţile fără a crea obligaţii juridice, dar de asemenea
un acord în formă simplificată (un act noncovenţional).
Jus cogens
Reprezintă norme superioare care se pot impune peste voinţa
statelor. Anumite reguli fundamentale de drept cutumiar nu pot fi
modificate printr-un tratat.
Jus ad bellum.
Traducere din latina;Dreptul de a purta razboi.In sensul
dreptului;Dreptul statului de a recurge la razboi.
Jus in bello
Traducere din latina;dreptul razboiului.Termenul desemneaza un
corp de regului juridice care se aplica in caz de conflict armat in relatiile
dintyre beligeranti si stabilesc conduita pe timpul
ostilitatatilor;iglobeaza deasemenea,intr-o acceptiune mai larga si
relatiile dintre beligeranti si neutrii.
Corp de reguli sistematizat de drepturi juridice ale beligerantilor si
ale neutrilor in timpul conflictului armat,cuprinzind legile si cutumele
razboiului,dreptul international umanitar si dreptul
neutralitatrii.Termanul jus in bello este opus lui Jus ad bellum,care
stabileste permisiune recurgerii la forta.
Opinio juris
O componentă necesară în formarea dreptului cutumiar. Credinţa
că activitatea unui stat este legal obligatorie, este factorul care
transformă practica în cutumă şi o interpretează ca fiind o parte a
dreptului internaţional.
Instrumente
Elemente formale ale unui tratat în opoziţie cu negocierea care
corespunde cu conţinutul acordului. În opoziţie de asemenea actul în
sens notarial ca sursă şi normă în sens substanţial, atâta timp cât
obligă.
Pacta sunt servanda
Literar - angajamente care trebuie respectate; Obligaţia părţilor în
respectarea cu bună credinţă a tratatelor. Toate tratatele în vigoare
leagă părţile şi trebuie să fie executat cu bună credinţă. Principiu
general de drept, având acelaşi fundament cu tratatul.
Rezerve
Declaraţia unilaterală a unui stat venind să modeleze aportul unui
angajament convenţional (art.2 Convenţia de la Viena). Distingem cel
puţin în teorie o declaraţie interpretativă care precizează aportul
angajamentului şi prezerva care modifică substanţa obligaţiei asumate.
Tratat
Acord internaţional încheiat între 2 sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale (art.2 Convenţia de la Viena). Termenul de
acord, convenţie, pacte, sunt sinonime în dreptul internaţional.
Tratatul internaţional
Reprezintă în sens larg - un acord de voinţă, o înţelegere - care se
încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată să
producă efecte în dreptul internaţional.
Tratatul constitutiv
Statutul ONU, acte constitutive CARTA,... Să nu se confunde cu
tratatele adoptate de o singură organizaţie internaţională (art.5
Convenţia de la Viena).
SUMAR
SURSELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Punctul tradiţional de plecare în abordarea surselor dreptului
internaţional public îl constituie Art.38 din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie.
Tratatele internaţionale. Tratatele internaţionale sunt numai modalităţi
prin care statele pot crea în mod deliberat lege internaţională.
Tratatele pot fi bilaterale (între două state) şi multilaterale (între mai
multe state) şi de obicei ele sunt rezultatul unor lungi şi dificile
negocieri. Tratatele obligă doar statele care devin părţi ale Tratatului,
dar tratatele mai pot promova dezvoltarea legii cutumiare.
Legea cutumiară internaţională este acea lege care derivă din practica
sau obiceiurile statelor şi stă la baza legilor moderne ale naţiunilor.
Legea cutumiară derivă din practica uniformă, generală şi consistentă
a statelor, împreună cu convingerea că această practică este
obligatorie (opinio juris). În general tratatul poate modifica sau
înlocui legea cutumiară, dar sunt câteva reguli fundamentale ale legii
cutumiare (regulile jus cogens) care nu pot fi schimbate de tratate.
Principiile generale ale dreptului internaţional. Acestea cuprind legi
provenite din surse ca: doctrinele legii naturale, regulile comune din
întreg sistemul legal, principiile egalităţii, principiile generale ale
dreptului internaţional.
Deciziile judiciare - putem spune a fi „înţelesuri subsidiare” pentru
determinarea legii, deşi în practică asemenea decizii joacă un rol mult
mai direct în clarificarea surselor legii. Ele includ deciziile Curţii
Internaţionale de Justiţie, deciziile altor tribunale internaţionale, cum
ar fi Curtea Penală Internaţională, Curtea Permanentă de arbitraj,
Tribunalul Internaţional al dreptului mării, deciziile curţilor naţionale
în chestiuni de drept internaţional.
Scrierile publiciştilor. Acestea furnizează suportul pentru ale surse de
drept internaţional şi pot aduce clarificări în situaţii incerte. Sunt cu
siguranţă subsidiare.
Rezoluţiile Organizaţiilor internaţionale. Sunt omise de Art.38 ale
Statului C.I.J., dar pot juca un rol semnificativ în elucidarea legii
cutumiare, în dezvoltarea ei, în identificare lui opinio juris şi ajung la un
acord în probleme legate de constituţiile organizaţiilor. Ele includ
rezoluţii ale Consiliului de Securitate şi Adunării generale a Naţiunilor
Unite şi pot include rezoluţii ale organizaţiilor regionale.
Subiect,disertaţie
. Enunţ;
Este jus cogens greu de găsit?
Model;
Exceptând articolului 38 al statutului Curţii internaţionale de justiţie,
o mare confuzie planează asupra problemei surselor dreptului
internaţional. De fapt, alte „surse” sunt adăugate enumerării articolului
38: principiile generale ale dreptului internaţional, actele unilaterale ale
Statelor şi ale organizaţiilor internaţionale şi chiar, într-o anumită
măsură, jurisprudenţa….. Atunci când se abordează problema unei
ierarhii a normelor în dreptul internaţional, cu problema jus congens nu
se întâmplă altceva decât să sporească confuzia. Pentru prima oară,
conceptul a fost consacrat în trei articole ale convenţiei din Viena
privind dreptul tratatelor din 1969 (art. 53, 64 şi 71).
Dar convenţia se concentrează asupra funcţiei „normelor imperative
ale dreptului internaţional general”: orice tratat care intră în conflict cu
una dintre aceste norme este nul. În schimb, aceasta lasă de o parte
problema originii sau conţinutului acestor norme, adoptând o simplă
definiţie la o primă abordare tautologică: „o normă imperativă a
dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută
de către comunitatea internaţională a Statelor în contextul său ca şi
normă de la care nu se permite nicio derogare şi care nu poate fi
modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general
având acelaşi caracter.
Se ştie că este această indeterminare care a determinat Franţa să fie
primul stat care a votat împotriva convenţiei de la Viena. De fapt, pentru
Franţa era mai bine să abandoneze chiar ideea de „jus cogens” decât să
asigure o noţiune de negăsit, mai ales atunci când această noţiune
putea fi utilizată ca armă politică de către Statele recent independente
pentru a repune în discuţie anumite tratate considerate contrare
intereselor lor sau pentru a impune noi norme imperative fără
consimţământul explicit al Statelor implicate.
Treizeci de ani după aceste controverse, definiţia problematică a
convenţiei din Viena pare să fi găsit o dublă formulare „ în acelaşi timp
imanentă şi transcendentă” la început cu apariţie regulii în tratate de
codificare cu vocaţie universală (I); apoi, mai târziu „recunoaşterea” de
către judecătorul internaţional care vine să „obiectiveze” norma
convenţională pre-existantă (II). Astfel, se ajunge la o „listă” precisă de
norme de jus cogens care contribuie la transformarea acestui concept
într-o realitate juridică, permiţând o reevaluare a opoziţiei principiului
care a caracterizat, îndelung, poziţia Franţei.
I. Formularea imanentă a jus cogens prin intermediul tratatelor cu
vocaţie universală.
Integrarea anumitor norme în convenţiile cu vocaţie universală este
semnul unei opinio juris accentuată, caracteristică normelor de jus
cogens (A). În acelaşi timp, această recunoaştere se limitează la cercul
Statelor care fac parte din convenţia considerată, conform principiului
de efectului relativ tratatelor (B).
Formulare unei opinio juris accentuată
Un anumit număr de convenţii multilaterale au vocaţia de a se aplica
tuturor Statelor şi stabilesc norme, care prin generalitatea lor apar pe
fondul unei legislaţii universale. În aceste convenţii, unele norme sau
anumite principii sunt, în mod clar, acoperite de o autoritate superioară
aceleia normelor „obişnuite” ale dreptului internaţional.
Curtea internaţională de justiţie, în recomandarea sa consultativă
privind Rezervele convenţiei pentru prevenirea şi suprimarea
genocidului a relevat „trăsături speciale” ale convenţiei privind
genocidul: de fapt, pentru Curte „originile convenţiei revelă intenţia
Naţiunilor Unite de a condamna şi reprima genocidul ca „o crimă a
dreptului uman” implicând refuzul dreptului la existenţa grupelor umane
întregi, refuz care bulversează conştiinţa umană, impune pierderi mai
umanităţii şi care este contrar legii morale şi spiritului precum şi
scopurilor Naţiunilor Unite (Rezoluţia 96 (I) a Adunării generale, 11
decembrie 1946).”
Prin urmare, convenţia viza insituirea între Statele părţi a
interzicerii absolute a genocidului. Chiar dacă este vorba de o
consecinţă indirectă, nu putem deduce că o convenţie încheiată între
două sau mai multe State care ar avea ca obiect comiterea unui genocid
ar fi nulă?
Acelaşi raţionament poate fi luat în considerare privind alte
infracţiuni create în mod convenţional, precum sclavia, discriminarea
sau tortura, dar şi privind principii fundamentale ale dreptului
internaţional, precum principiul interdicţiei recursului la forţă şi
principiul dreptului popoarelor să dispună ele însele, prezente în Carta
Naţiunilor Unite.
Calificarea de jus cogens poate fi dedusă, fără îndoială, în unele cazuri
din regimul obligaţiilor convenţionale în cauză, chiar dacă, în acest sens,
este mai convenabil să se avanseze cu prudenţă. Astfel, în instrumentele
privind drepturile omului, faptul că unele drepturile sunt declarate
nederogabile în caz de circumstanţă excepţională, poate fi un indiciu
privind „importanţa” drepturilor în cauză, aşa cum arată Comitetul
drepturilor omului în Observaţia sa generală nr. 29 privind articolul 4 al
Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice.
Dar natura tratatului ca instrument juridic implică în mod normal
ca recunoaşterea caracterului eminent al unui drept sau a unei obligaţii
să nu depăşească, prin importanţa sa, cercul Statelor părţi.
B. Importanţa normei formulate
„Un tratat nu creează nici obligaţii nici drepturi pentru un Stat terţ
fără consimţământul acestuia”. Aceastal este regula generală aplicabilă,
inerentă logicii tratatului, precum este codificată de articolul 34 al
convenţiei din Viena privind drepturile tratatelor din 1969. De aici
rezultă că un Stat terţ la tratat nu ar putea fi legat printr-o calificare
făcută în acest tratat conform căreia o anumită normă posedă un
caracter inderogabil. Această calificare nu leagă, în mod formal, decât
Statele părţi la tratat.
În acelaşi timp, o asemenea formalitate nu ia în considerare dinamica
multilaterală. De fapt, toate contribuie pentru ca norma recunoscută ca
nederogabilă într-o convenţie cu vocaţie universală să devină efectivă în
raport cu toate Statele. Procesul de elaborare a convenţiilor
multilaterale, în primul rând – care se derulează în esenţă în cadrul
organizaţiilor internaţionale – duce la implicarea unei mari majorităţi a
Statelor comunităţii internaţionale, cum arată, de exemplu, de curând,
procesul de elaborare al statutului Curţii penale internaţionale.
O sută şaizeci de State au fost prezente la Conferinţa de la Roma, care în
iulie 1998 s-a încheiat cu adoptarea statutului. Chiar dacă anumite
State s-au opus adoptării acestui text, sau pur şi simplu s-au abţinut,
toate statele prezente au participat le negocieri, exprimându-şi
consensul general asupra faptului că anumte acte sunt astăzi
inaceptabile pentru comunitatea internaţională în ansamblul său. Durata
procesului însuşi- din 1994, datează de la transmiterea de către Comisia
de drept international a proiectului de statut a Adunării Generale până
în 1998- atestă caracterul substanţial al negocierilor care au avut loc
între State şi maturitatea care a rezultat. Cel mai adesea, în mod egal,
convenţiile de codificare reiau pe larg obligaţiile cutumiare anterioare,
ranforsând astfel normele generale care au ca rezultat legătura dintre
state, fie că au ratifiat sau nu convenţia în cauză.
În plus, anumite norme au incontenstabil o valoare iminentă: în acest
caz, se ajunge ca conţinutul normei să provoce, la termen, o adunare a
majorităţii Statelor la convenţie considerată, a domoli tensiunile care au
marcat negocierea. Acest proces a fost perfect pus în valoare de către
Curtea internaţională de justiţie în avizul său consultativ din 8 iulie 1996
privind Legalitatea ameninţării sau folosirii armelor nucleare relativ la
regulile de drept umanitar: „Este, fără îndoială, pentru că un număr
mare de reguli umanitare aplicabile în conflictele armate sunt atât de
fundamentale pentru respectarea persoanei umane şi pentru
„considerente elementare de umanitate” (...) faptul că Convenţia IV de
la Haga şi convenţiile dela Geneva au beneficiat de o largă adeziune a
Statelor (§79).
Or, după cum se exprimă Curtea, în acelaşi aviz, numărul crescut de
ratificări a unei conventii normative generale stă mărtuie a faptului că
cea mai mare parte, dacă nu totalitatea nomrelor conţinute în convenţie
au dobândit un caracter cutumiar. (§79).
Nu le rămâne judecătorilor decât să constate „existenţa normelor
generale de drept public internaţional public cuprinzând de asemenea
procesul de obiectivizare.
Formularea transcendentă a jus cogens datorită recunoaşterii de către
dreptul internaţional
Judecătorul a rămas pentru mult timp foarte prudent în lucrarea sa de consacrare
a normelor de jus cogens. Menţiunile directe, care utilizează chiar ?i termenii de
„Norme imperative de drept internaţional” sau de jus cogens, s-au
multiplicat în ultimii ani ( Totuşi, nu trebuie să ignorăm faptul că această
evoluţie a fost pregătită cu mult timp în urmă de numeroase consacrări
implicite, fie prin intermediul consacrărilor implicite pe care trebuie să le
distingă.
Aportul consacrărilor implicite
Curtea Internaţională de Justiţie a utilizat de fapt în mai multe ocazii
concepte asemănătoare cu „jus cogens”, în măsura în care toate au
legătură cu noţiunea de „ordin public internaţional”.
Curtea a consacrat de la început existenţa valorilor juridice eminente în
ordinul juridic internaţional. În ceea ce priveşte „Districtul Corfu ”,
Curtea a respins astfel convenţia VI de la Haga, ca fondament al unei
obligaţii a Albaniei de a informa Regatul Unit cu privire la existenţa
minelor în apele sale teritoriale, în favoarea „consideraţiilor elementare
ale umanităţii” , valabile în afara tuturor legăturilor convenţionale şi ”şi
mai ferme pe timp de pace decât în timp de război” (hotărârea din 9
aprilie 1949 pag. 22). În acelaşi mod, în opinia sa cu privire la „Rezervele
la convenţia pentru prevenirea şi suprimarea crimelor de genocid”,
Curtea subliniază că unul dintre scopurile urmărite de convenţie constă
în „confirmarea şi sancţionarea celor mai elementare principii morale ”,
principii care, spune ea, cele mai importante „sunt principii recunoscute
de către naţiunile civilizate ca obligarea Statelor însuţi în afara oricărei
legături convenţionale” (opinia din 28 mai 1951, pag. 24). Acest caracter
al principiilor invocate, fie „moral” sau „elementar”, permite în mod cert
a se deduce caracterul acestora inderogabil în drept internaţional.
Un alt aspect al ordinului public este invocat de Curte prin noţiunea de
„obligaţie erga omnes”, consacrată în mod clar prin hotărârea sa,
„Barcelona Traction Light and Power Company Limited”: în această
hotărâre, Curtea stabileşte de fapt că o „diferenţă esenţială” trebuie
făcută între „obligaţiile Statului faţă de comunitatea internaţională în
ansamblu şi cele car e i-au naştere cu privire la un alt Stat, în cadrul
protecţiei diplomatice”. Curtea a subliniat „importanţa drepturilor în
chestiune ”, pentru a deduce de aici că „toate Statele pot fi considerate
ca având un interes juridic pentru ca aceste drepturi să fie protejate” şi
că „obligaţiile despre care este vorba sunt obligaţii „erga omnes”.
Nerăbdătoare în a-şi exprima opinia, Curtea oferă câteva exemple într-
un faimos „obiter dictum”: „excluderea din lege a actelor de agresiune
şi genocid, dar şi a principiilor şi regulilor c privire la drepturile
fundamentale ale persoanei umane, inclusiv protecţia împotriva practicii
sclaviei şi discriminării rasiale”. (hotărârea din 5 februarie 1970,
pag.32).
Noţiunea de „obligaţie erga omnes ” va fi reluată ulterior în cazul
„Timorul oriental”, în legătură cu dreptul popoarelor de a dispune de ele
însuşi:în această hotărâre, Curtea estimează „că nu există nimic de
repetat cu privire la afirmaţia Portugaliei”, conform căreia acest
principiu este un drept opozabil erga omnes. Această adaugă că acesta
constituie „unul dintre principiile esenţiale ale dreptului internaţional”,
apropiindu-se în mod considerabil de noţiunea de „normă imperativă”
(hotărârea din 30 iunie 1995,§ 29).
Deci, ambiguitatea este cultivată de Curte, care nu separă niciodată cu
adevărat caracterul „obiectiv” al normei de „importanţa sa” sau de
caracterul său esenţial. Această ambiguitate este accentuată în opinia
consultativă privind Legalitatea ameninţării cu sau a utilizării armelor
nucleare, unde Curtea vorbeşte, cu privire la principiile de drept
umanitar, de „principii cardinale” (opera citată mai sus, § 78), dar în mod
egal şi de „principii inviolabile ale dreptului internaţional cutumiar” care
sunt impuse tuturor Statelor „care au ratificat sau nu au ratificat
instrumentele convenţionale pe care le exprimă § 79 ”. Acest joc despre
cuvinte aminteşte de întâlnirea ratată din 1979, cu privire la o
ordonanţă privind cererea indicând măsurile conservatoare luate în
cazul „Ostatici americani la Teheran”: textul francez menţionează
„obligaţiile imperative” ale dreptului in relaţiile diplomatice şi
consulare. Dar textul în engleză care constituie originalul, utilizează
acelaşi termen - „imperativ”- în timp ce traducerea de „normă
imperativă” în sensul de jus cogens este „peremptory norms”. Această
ambiguitate este caracteristică a rezervei Curţii cu privire la chestiunea
jus cogens. O astfel de rezervă nu va împiedica consacraţiile directe de
multiplicare.
Multiplicarea consacrărilor directe
De multă vreme, Curtea a evitat de fapt cu grijă să i-a parte la
divergenţa doctrinală care divizează Statele şi judecătorii în sine – ca
mărturie a opiniilor dizidente. Aceasta preferă să ocolească această
problemă, renunţă să interpreteze întrebările care i-au fost adresate în
mod restrictiv.
Astfel, în opinia sa consultativă cu privire la Legalitatea ameninţării cu
sau a utilizării armelor nucleare, Curtea a consacrat un paragraf întreg
explicării motivelor pentru care nu se va pronunţa cu privire la
caracterul de jus cogens al regulilor de drept umanitar: „Întrebarea de a
şti dacă o regulă face parte din jus cogens al regulilor are legătură cu
natura juridică a regulii respective”. Cererea pe care Ansamblul General
a adresat-o Curţii ridică întrebarea aplicabilităţii principiilor şi regulilor
de drept umanitar în caz de recurgere la arme nucleare şi aceea a
consecinţelor că acea aplicabilitate ar fi avut în mod cert legalitatea
recurgerii la aceste arme, dar ea nu ridică întrebarea că se ştia că ea ar
fi natura dreptului umanitar care s-ar fi aplicat în cazul utilizării armelor
nucleare. Curtea nu trebuia deci să se pronunţe cu privire la acest
aspect” (opera citată mai sus, § 83).
Până în anul 2006, singura evocare pozitivă şi directă a jus cogens, nu
rezulta că a fost luată o poziţie din partea Curţii: în cazul Activităţilor
Militare şi paramilitare din Nicaragua şi împotriva acesteia, de fapt,
Curtea s-a limitat să constate că cele două părţi aflate în litigiu au fost
de acord pentru a califica interdicţia utilizării forţei de regulă de jus
cogens. (hotărârea din 27 iunie 1986, § 190).
Dar din alte jurisdicţii, internaţionale sau interne, s-a arătat mult mai
îndrăzneţe în acest domeniu. Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie a
consacrat de asemenea multe dezvoltări, în judecata sa făcută în cazul
Furundzija, în data de 10 decembrie 1998, pentru a demonstra
caracterul jus cogens al interzicerii torturii în dreptul internaţional.
Această judecată a fost apoi citată de Camera Britanică a Lorzilor în
cazul Pinochet, unde calificarea de jus cogens oferită interzicerii torturii
a jucat un rol cheie pentru a ridica imunitatea fostului preşedinte
chilian. Apoi, Curtea Europeană a drepturilor omului a citat una şi
cealaltă dintre deciziile în hotărârea Al-Adsani din data de 21 noiembrie
2001, fiindcă i-a fost cerut să se pronunţe asupra compatibilităţii
imunităţii acordate la un Stat străin în faţă tribunalelor britanice cu art.
3 din convenţia europeană ale drepturilor omului. Se dezvoltă astfel o
veritabilă dinamică legală în jurul jus cogens, fiecare jurisdicţie
susţinând calificarea sa pentru precedentele, devenite din ce în ce mai
numeroase. Recunoaşterea cea mai evidentă provine întotdeauna de la
Tribunalului de primă instanţă al Comunităţilor Europene, în hotărârile
Ahmed Ali Yusuf, Al Barakaat International Foundation şi Yassif Abdullah
Kadi: Tribunalul recunoaşte întâietatea normelor de jus cogens pe Carta
Naţiunilor Unite şi, prin cunoaştere, asupra rezoluţiilor Consiliului de
securitate luate în virtutea Capitolului VII. Acesta afirmă competenţa sa
pentru a controla legalitatea acestor rezoluţii şi al regulamentelor
comunitare luate pentru aplicarea acestora privind normele de jus
cogens asupra drepturilor fundamentale. Hotărârea nu a fost încă
confirmată de către Curte, dar constituie contribuţie importantă în
recunoaşterea normelor imperative în dreptul internaţional.
A fost dificil pentru Curte să stea de-o parte în această evoluţie.
Aceasta face pasul decisiv prin hotărârea din data de 3 februarie 2006,
făcută în „În cazul activităţilor armate pe teritoriul statului Congo”
(noua petiţie: 2002) (Republica democratică Congo. Ruanda ): interdicţia
genocidului este aici calificat în mod explicit de normele jus cogens. Dar
consecinţele pe care Curtea le trage din această calificare sunt
dezamăgitoare, deoarece aceasta admite valabilitatea rezervei din
Ruanda în art. IX din convenţia privind genocidul, o clauză
compromiţătoare care ar fi putut să îi ofere competenţa în acest caz.
Putem lua în serios o norma „imperativă”, când mijlocul de control care
ii este asociat de State rezultă ca fiind facultativ?
Concluzie
Dacă „jus cogens” nu mai este la fel de întemeiat ca acum 30 de ani -
când Franţa s-a ridicat împotriva acestei noţiuni care, după ea, era în
acelaşi timp imprecisă d.p.d.v juridic şi imprecisă neclară d.p.d.v. politic
– nu este pentru în totalitate dezvăluită. Metoda pentru a stabili normele
imperative de drept internaţional pare a fi în prezent stabilizată, prin
intervenţia atât a colectivului Statelor cât şi a judecătorului. Dar dacă
cel din urmă ezită din aproape în aproape să utilizeze calificarea de jus
cogens, ne pare pregătit să suporte toate consecinţele juridice. În plus,
consacrarea explicită rămâne în final limitată de două norme, şi anume
interdicţia genocidului şi cea a torturii. În sfârşit, rămâne de clarificat
legăturile întreţinute de diferitele tipuri de principii şi obligaţii invocate
– erga omnes, inviolabile, cardinale, elementare, morale etc. – şi
conceptul de jus cogens. Multiplicând astfel peri-frazele, calificările şi
categoriile, nu riscăm să pierdem din vedere esenţialul, de avea un
conţinut fără etichetă, obligaţiile influenţează toate Statele, fără
garanţiile apărute dintr-o recunoaştere din partea comunităţii
internaţionale, în ansamblu? Şi de a reduce relevarea normelor
imperative de drept internaţional?
TEST
Enunţ
Locul cutumei internaţionale în dreptul romanesc.
Rectificare
Raporturile între ordinul juridic internaţional şi ordinul juridic intern
sunt adesea rezumate prin alternativa simplă între două concepte:
monismul şi dualism. Primul concept percepe ordinul juridica ca un tot,
cu dubla consecinţă că normele de drept internaţional primează în mod
sistematic în faţa normelor de drept intern (o altă viziune a monismului
privind primarea dreptului intern constituie pur şi simplu o negaţie de
drept internaţional). Cel de-al doilea concept, în mod contrar,consideră
că cele două ordine juridice – intern şi internaţional – nu au legătură şi
că se supun unei logici distincte: în ordinul intern, rezultă că dreptul
internaţional nu poate fi aplicat decât într-o măsură transpunere, în
timp ce rangul său în ierarhia normelor este definit de dreptul naţional,
cel mai adesea de Constituţie.
Problema privind locul cutumei internaţionale în dreptul romanesc
demonstrează că realitatea este adesea mai complexă. Deoarece, dacă
dreptul cutumiar internaţional beneficiază de o aplicare directă în
ordinea juridica romaneasca - conform tradiţiei moniste – rangul său în
ierarhia normelor rămâne nedeterminat.
Intrebari,exercitii,aplicatii
Definiti izvoarele formale ale dreptului international?.
Care sunt elementele ce diferentiaza cutuma de tratat?.
Care sunt izvoarele principale ale dreptului international?.
Definiti cutuma internationala si comentati asupra elementuluyi
material(obiectiv)al acesteia.
Ce inseamna Opinio Jurius?.
Ce insean=mna doctrina in dreptul international?.
In ce conditii C.I.J. Va solutiona o cauza pe baza echitatii?.
Ce se intelege prin sintagma”principii generale de drept”?.
Rezolvati urmatoarele teste grila:
Prin art.38 di statutul C.I.J.,s-a urmarit:
a) stabilirea izvoarelor dreptului international;
b) enumerarea izvoarelor dreptului international;
c) reglementarea izvoarelor dreptului international.
Pentru a stabili elementele unei norme cutumiare se pot lua in
considerare:
a) actele organelor cu atributii in planul relatiilor internationale;
b) acte normative interne care nu au legatura cu problema respectiva;
c) opiniile exprimate de delegatii statelor la conferinte internationale.
Nu sunt izvoare de drept international:
a) hotaririle instantelor judecatoresti si arbitrale internationale;
b) principiile generale de drept;
c) doctrina.
Partile in litigiu au fost de acord cu solutionara cauzei pe baza echitatii
in practica:
a) Curtii Permanente de Justitie Internationala;
b) arbitrala;
c) Curtii Internationale de Justitie.
Nu sunt prevazute in art.38 din Statutul C.I.J.:
a) actele unilaterale ale statelor;
b) doctrina;
c) actele unilaterale ale organizatiilor internationale.
Ca acte unilaterale ale organelor organizatiilor internationale sunt
izvoare de drept:
a) actele care formeaza dreptul intern al organizatiei;
b) rezolutiile cu caracter juridic;
c) rezolutiile cu caracter de recomandare.
Rezolutiile Adunarii Generale a O.N.U. Se adopta prinL:
a) semnare;
b) vot;
c) consens.
Principiile au fost pentru prima oara,denumite „principiile
fundamentale”ale dreptului international prin:
a) Carta ONU;
b) Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in
Europa,1975;
c) Declaratia 2625?1970 privind principiile dreptului international.
Cele trei exceptii de la principiul nerecurgerii la forta sunt:
a) pe baza hotaririi Consiliului de Securitate;
b) in cazul in care un stat parte refuza sa puna in aplicare o hotarire a
Curtii Internationale de Justitie;
c) in cazul executarii dreptului la autoaparare.
Normele imperative „Ius cogens”nu permit:
a) incalcarea:
b) derogarea;
c) modificarea.
Normele imperative nu sunt prevazute in:
a) Conventia de la Viena din 1969;
b) Carta O.N.U.;
c) Doctrina.
SECTIUNEA III-a
DREPTUL TRATATELOR
TERMEI JURIDICI;
Acept; a.Consimtamintul dat unei propuneri,unei pretentii,unei
proceduri,punerea in aplicare a unei norme internationale conventionale
sau cutumiare;
b, Expresia pozitiva a vointei,oferirea acordului,consimtamintului la un
tratat,la o rezolutie sau la un text international.Sinonim
cu;”consimtamint”,”asentiment”,”aprobare”,
c. Modalitatea de a consemna ca un stat a intrat sub incidenta unui
acord international;
d.Procedura determinata de ordinea constitutionala a unui stat,in
vederea legarii jurisprudentei acelui stat de un acord international. Acord de tutela; Acord intre un sta(autoritate insarcinata cu administrarea)si
ONU,pentru aducerea primului sub regim de tutela,in confomitate cu Art
12 din Carta ONU,un teritoriu anterior sub mandatul Natiunilor Unite.
Acord tacit;
Consimtamintul rezultat din absenta obiectiilor unei rezerve,opozitia
statelor parti a unui tratat,la pretentia unui stat non-semnatar de a
adera.
SUMAR;Dreptul tratatelor.. Dreptul tratatelor transforma o larga varietate de probleme. Sunt
norme care se confrunta cu intrarea in vigoare,interpretare,rezerve(ca
exceptii la specificul obligatiilor din tratat)precum si relatiile dinte
legaea tratatelor si cutuma.
. Tratatul poate fi privit ca obligatie legala a intelegerii deliberate,intre
doua sau mai multe subiecte de drept international care sunt
recunoscute ca avind capacitatea de incheia tratate. Tratatul este un
instrument guvernat de dreptul international,si odata intrat in
vigoare,partile au obligatii legale in spatiul dreptului international.
. Sunt si alte exemple de acte creatoare de relatii legale
Acestea includ declaratii sub incidenta Art.36(2),al CIJ,declaratii
unilaterale facute cu intentia de a avea efect legal ;acte cu efect legal
in dreptul national,si cte care dau nastere dreptului dretului cutumiar
international.
. Conventia de la viena privind dreptul tratatelor 1969,guverneaza
scrierea tratatelor pentru statele parti ale acestei Conventii si acum se
regaseste in dreptul cutumiar international.
. Prevederile Partii a-2-a a Conventiei de la Viena cuprinde reguli
pertinente privind crearea tratatelor de drept international,incluzind
finalizarea,felul si continutul precum si intrarea in vigoare.
. Rezervele-pot fi privite, fara indoiala ca declaratii unilaterale ale
statelor in momentul in care isi dau acordul de a fii legate(sau mai tirziu
daca Tratatul permite)si caresunt facute cuintentia de a modifica sau
exclude o obligatie rezultata din Tratat si care este obligatorie.In unele
cazuri Rezerva poate sa nu aiba efect(ex. Nu exclude sau modifica o
obligatie)pina cind a fost acceptata de celelalte parti ale Yratatului dar
acest lucru nu schimba catracterul sau esential de a fii Act
unilateral(Conventia de la Viena Art.2(1)D).
Rezervele pot fii iterzise printr-un Tratat sau li se pot aduce obiectii sau
pot fii acceptate de catre celelalte statye.O obiectie adusa unei rezerve
poate impiedica intrarea in k=legalitate a unui Tratat intre 2 state sau
poate aproape sa modifice o obligatie.
. Interpretarea Tratatului este guvernata de art.32 si 32 din Conventia
de la Viena iar aceste reprezinta Drepul cutumiar.Prioritate se da
sensului comun al termenilor unui Tratat in contextul lor.”Contextul in
care,”intelesul comun””urmeaza sa fie divizat include
preambululTratatului si chiae si acordurile dintre parti facute in legatura
cu Tratatul.In art.32 al Conventiei se explica utilitatea si travaux
preparatoires al Tratatului ca un ajutor la interpretarea sa. Acestea sunt
presupuse a fii modalitati suplimentarii si pot fii folosite pentru a
confirma sensul art.31
. Statele terte-Ca regula generala Tratatele sun obligatorii numai pentru
parti .Totusi uneori apar cazuri in care partile unui Tratat intentioneaza
sa confere drepturimsiobligatii unor state terte fara ca acestea din urma
sa devina parti ale Tratatului.
. Tratatul opozabil-conform art.59 al Conventiei daca toate partile unui
Tratat in cheie un Tratat ultyerior care are acelasi continut atunci primul
Tratat este considert nul daca aceasta a fost intentia partilor sau daca
prevederile primului Tratat sunt imcompatibile cu termenii celui din
urma astfel incit este imposibila aplicarea lor simultana.
. Jus cogens-Conform art.53 a Conventiei un Tratat este nul daca intra in
conflict co o lege Ius Cogens si conform art.64 un Tratat devine nul daca
intra in conflict co o lege deja existenta care aceeasi natura.
. Un Trtat i-a sfirsit printr-un numar de metode;Acordul
partilor;incalcarea din partea unei part;imposibilitatea
aplicarii;schimbarea fundamentala a circumstantelor.
. SECTUNEA IV-A
RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC SI DREPTUL INTERN AL STATELOR.
Schema clasica
CONSTITUTIE
TRATAT
(infra constitutional,supra legislativ)
LEGE
REGULAMENT
Schema de drept comunitar
CONSTITUTIE________________TRATATE EUROPENE
DREPT DERIVAT
(directive europene)
LEGE
REGULAMENT
DEFINITII TERMENI JURIDICI; . Fapt ilicit
In sensul art.19 din proiectul CDI,privind responsabilitatea
statelor,adoptat in prima lectura,este vorba despre un fapt ilicit care
rezulta din violarea de catre un stat a unei obligatii internationqle si
esentiale pentru salvarea intereselor fundamentale a comunitatii
internationale,aceasta violare fiind cunoscuta ca o crima pentru
comunitate,in intregul sau.
Sau;Element constitutiv al responsabilitatii internationale a unui stat.
. delict international.
Poate fii vorba despre o actiune a unei comisii sau de o omisiune.Acest
termen unic voluntar neutru, a fost preferat in terminologia
interna”greseala”,dar a fost pus in practica pentru a face distinctia intre
delict si crima internationala.
. Obligatii primare.
Norme substantiale ,reguli de fond care reglementeaza relatiile
internationale.
. Obligatii secundare.
Norme relative in formarea si aplicarea sau sanctionarea regulilor
primare,si noteaza obligatiile legate de sanctunea violarii normelor
primare.
. Reparatii;
Compnsatia unui prejudiciu suferit sub forma de reparatie morala-
constin intr-o violare-sau o reparatie materiala prin „restitutio in
integrum”Este vorba despre o reparatie cu titlu gratios fara a fii pus in
cauza obligatia internationala sau obligatia de a reparare care decurge
din violarea unei obligatii internationale.
. Restitutio in integrum
Literar „restituirea in natura”,restabilirea situatiei anterioare violarii
care vizeaza sa stearga toate consecintele actului ilicit.
SUMAR
Dreptul international si dreptul national
. Monismul. Teoria monista prevede ca dreptul international si dreptul
national reprezinta doua componente ale unui singur corp legiuitor
numit Lege. Legea este vazuta ca o singura etitate in care versiunea
nationala sau internationala sunt doar manifestari particulare.
. Dualizmul neaga faptul ca dreptul inernational si nternational
opereaza in aceeasi sfera desi accepta faptul ca amindoua se confrunata
cu rezolvarea acelorasi probleme.
. Dreptul inernational poate fii folosit in fata curtilor internationalre in
diferite feluri;ca sursa de drept;ca dovada a legaturii cu obligatiile
internationale ;pentru a definii conceptele utilizate in drteptul
international;ca o evidenta a faptelor si ca o componenta in decizia unui
Tribunal international.
. Incorporarea si transformarea-Conform doctrinei incorporarii o regula
drept international devine parte a dreptului national fara a fii nevoie de
adoptarea sa expresa de catre curtile locale sa leslativ.
. Regula de drept international este incorporata in dreptul national pur
si simplu pentru ca este o regula de drept international. Doctrina
transformarii pe de alta parte stipuleaza ca regulile de drept
international nu devin parte a dreptului national decit daca au fost
adoptate in mod expres de catre statul respectiv.
. Dreptul internationa nu este Ipso facto parte a dteptului national
SECTIUNEA. V-A
PERSONALITATEA, STATALITATEA SI RECUNOASTEREA IN DREPTUL INTERNATIONAL.
SUMAR;
Personalitatea,statalitatea si recunoasterea. . Un subiect de drept international este un corp sau entitate capabila
sa posede si sa exercite drepturi si obligatii potrivit
dreptuluiinternational.
. Principalele capacitati ale unui subiect de drept international sunt:
abilitatea de a sustine plingeri in fata curtilor;
sa fie subiect al unuia sau al tuturor obligatiilor impuse de dreptul
international;
de a avea capacitatea de incheia avorduri internationale valide;
de se bucura de unele sau e toate imunitatile fata de jurisdictia curtilor
nationale alealtor state.
. Dacă entităţile în discuţie sunt sau nu subiecte de drept
internaţional sau numai părţi al altor subiecte de drept internaţional
este o problemă care trebuie privită în funcţie de circumstanţele fiecărui
caz în parte, în special cererile făcute de o asemenea entitate, faptele
de bază privitoare la o a treia parte (terţă parte) care-şi manifestă
controlul asupra entităţilor, reacţia celorlalte state şi gradul de eficienţă
al administraţiei acestora.
. Statele sunt cele mai important si mai puternice subiecte de drept
international,art.1 conventia Monte Video pentru drepturile si obligatiile
statelor 1933,prevede ca statul ca subiect de drept international ar
tebui sa indeplineasca urmatoartele conditii:
populatie permanenta;
un teritoriu bidefinit;
o guvermnare proprie;
capacitatea de relationa cu alte state
. Importanţa recunoaşterii internaţionale, şi a acceptării din partea
celorlalte state este de la sine înţeleasă. Acceptarea unor personalităţi
internaţionale nu e nevoie să fie obiectivă la fel şi obligarea statelor
care nu şi-au dat acordul şi nici nelimitata ca timp sau ca factori
componenţi.
. Natura pertsonalitatii internationale este una relativa ca subiect
'poate avea anumite drepturi si obligatii in anumite scopuri,asta
insemnind ca statele nu sunt doar entitati teritoriale care pot fii privite
ca subiecte de drept internationale
. Comunitatea internaţională în sine, are nevoie şi interese,în special cu
privire la problemele de responsabilitate şi protecţie a persoanelor
împotriva regulilor de guvernare la care s-a recurs şi soluţionarea
conflictelor armate
. Exista mai multe organizatii internationale in prezemr decit oricind in
istoria dreptului international,ca urmare ele pot sa-si continuie sarcinile
care le-au fost atribuite si se potbucura intr-o oarecate masura de
personalitate lor internationala.
. Cel mai bun exemplu de personalitate a indivizilor in dreptul
international este responsabilitate pentru fiecare individ pentru crimele
de razboi crime impotriva pacii si umanitatii,ca o complectatre la
impunerea obligatiilor si responsabilitatilor indivizilor dreptul
international le garanteaza personalitatea sub forma unor drepturi.Cea
mai cunoscuta fii Legea privind drepturile omului.
. In cursul activitatilor lor comerciale statele intra in relatii nu numai
intre ele dar si cu companii si concerne din toata lumea.Ele se vor
bucura de personalitate pentru scopuri legate de aceste activitati daca
relatiile lor sunt guvernate de dreptul international.
. Potrivit teoriei declaratorii a recunoasterii ,cind un stat exisistent
recunoaste un al stat, se spune ca nu este nimic mai mult deit o
acceptate a unei legalitati preexistente.Acctul recunoasterii nu este
decisiv pentru noua entitate pentru a beneficia de statalitate pentru ca
acest statut este conferit doar de operarea in dreptul international.
. Teoria constitutiva,neaga faptul ca personalitatea internationala este
conferita de operarea in dreptul international actul recunoasterii este
privit ca o prconditie necesara existentei capacitatii de statalitate.
SECTIUNEA VI-A
RESPONSABILITATEA STATELOR.
SUMAR;
Responsabilitatea statelor
. Regulile responsabilitatii statului indica circumstantele in care un stat
va avea responsabilitate legala pentru violarea unei obligatii
internationale si va suporta consecintele ce decurg din aceasta.
. Responsabilitatea statului cuprinde 2 elemente;un act ilicit care este
imputabil statului .Responsabilitatea statului poate fi evitata daca
capabila sa se apere cu probe valide,daca nu consecinta responsabilitatii
este datoria de aduce o reparare si-sau de a suferii consecintele
responsabilitatii internationale.
. Daca un act sau o omisiune a unui organ sau a unui individ este
atribuita statului este o problema de drept international,in timp ce
dreptul international se poate folosii si de de reguli di dreptul intern sau
international pentru a se ajuta la luarea unor decizii,determinarea finala
tine tot de sistemul international.
. Este bine stiut ca incalcarera unei obligatii internationale care implica
responsabilitatea statului da nastere la consecinte legale iar acesta este
un principiu care isi are radacina in dreptul cutumiar.
. Nu orice prima fel de incalcare a unei obligatii legale atrage
responsabilitate legala.Dreptul international recunoate ,ca un stat poate
avea in apararea sa dovezi valide pentru a justifica o conduita
ilegala.Acestea sunt cunoscute ca „circumstante atenuante”.
. Orice stat are o obligatie internationala de a acorda un tratament not
ill nationalilor straini prezenti pe teritoriu sau.Daca statul violeaza
aceasta obligatie in orice fel atrage responsabilitatea internationala fata
de statul a carei persoana este cetateanul in caeza.
. Expropierea sau (Nationalizarea)proprietatii detinute de cetatenii
straini este unul din exemplele de reguli legate de tratamentul strainilor
care atrage responsabilitatea internatioala.
SECTIUNEA.VII-A
SOLUTIONAREA PASNICA A LITIGIILOR.CONCLUZII; Aplanarea pasnica a conflictelor
. Potrivit art.2(3)al Cartei ONU toti membrii ar trebui sa-si rezolve
pasnic disputele internationale intr-o asemenea maniera incit pacea
securitatea si justitia internationala sa nu fie puse in pericol.Nu exista
indoiala ca acest principiu este unul dintre obligatiile principale de drept
international.
. Cea mai des intilnita metoda de rezolvare a disputelor este negocierea
directa intre parti.Aceasta „metoda”a fost folosita in majoritatea
rezolvarii conflictelor dintre state si pare sa fie metoda preferata de toti.
. „Bunele oficii” sunt preliminare negocierilor directe dintre
parti.Medierea este o continuare a acestora si adesea mediatorul va fi
persaoana care a a adus initial partile la discutii.
. Natunile Unite au o varietate de metode institutionalizate si informale
prin care statele pot sa-si rezolva disputele.
. Arbitrajul este o procedura de rezolvare a disputelor dintre state
printr-un award obligatoriu pe baza legii si ca rezultat a unei
angajament voluntar acceptata.Este cel mai comun folosit dintre caiile
judiciare pentru rezolvarea disputelor.
. CIJ exercita o jurisdicie importanta bazata pe acordul statelor.Acest
acord poate fii dat inainte sa apara disputa dar numaimstatele pot fi
parti carte apar in fata Curtii.
. Conform art.36(2) a Statutului CIJ statele pot accepta,in avans
jurisdictia Curii.Acceptare jurisdictiei are snsul unei declaratii de
acceptare unilaterala depusa la un secretar general al ONU .Sistemul
este optional in sensul ca statele p[ot devenii Parti ale Statutului fara sa
faca declaratii de acceptare si este bazat pe reciprocitate.
SECTIUNEA.IX-A
DREPTUL MĂRII SI DREPTUL FLUVIAL
TERMENI JURIDICI,(DEFINITII).
Conventie.
. „contract global”,rezultat al unor negocieri intre state cu prioritati
diferite
Delimitare;
. Operatie juridica constind in determinarea frontierei terestre sau
maritime intre doua state,sau limita dintre diferite spatii maritime
(ex.delimitarea platoului continteal).
Demarcatie.
. Operatie care vizeaza balizarea unei frontiere terestre.
Fundul marii;
. Solul si subsolul marii.Astfel putem distinge (coloana de apa de zona
economica exclusiva),si fundul marii de platoul continental.
Frontiera;
. Limita imaginara,care marcheaza suveranitatea statelor vecine.
Linie de baza;
Trasata artificial,leaga punctele iesite in afara de o parte care serveste
ca punct de plecare in delimitarea spatiului maritim a unui stat.
Marea libera;
Doctrina care este fundamentata pe libertatatea marilor in opozitie cu
marea inchisa care vizeaza legatura intre state pentru puterile navale
Mare teritoriala
. Spatiul de 12 mile marine, numarind de la linia de baza a tarmului si
care marcheaza suveranitatea statului suveran.
Platou continental
. Fundul marii si subsolurilor regiunilor marine adiacente coastelor,dar
situate dincolo de marea teritoriala,in zona de 200 de mile marine.
SUMAR:
Dreptul Marii.
Reiese din cele de mai sus ca dreptul marilor este o arie vitala a
dreptului inernational.Conventiile din 1958 au creat reguli predictibile
pentru folosira si managmentul resurselor comune si ulterior aceste
reguli continute in aceste conventii au deveit acum drept
cutumiar.Conventia din 1982 ofera rezolvare pentru majoritatea
problemelor legate de dreptul marii si multe din prevederile sale sunt
reflecte in legi cutumiare existente sau se vor materializa in noi legi.
Mai mult, Conventia din 1982 a itrat in vigoare avind ca parti majoritatea
statelor maritime industrializate si ca exista perspectiva unui regim
international coeerent si realist pentru managmentul oceanelor si
marilor precum si a resurselor lor. Pe scurt;
. Dfreptul marii implica considerarea suveranitatii statului, a jurisdictiei
statului si a drepturilor statului asupra apelor subsolului si spatiului
aerian al marii.
. Conventiile multilatertale au fost incheiate privind variate aspecte
ale dreptului marii din 1958.Toate aceste conventii sunt in vigoare desi
in multe privinte ele au fost SUPERSEDED de catre Conventia dreptului
marii din 1982.
. Suveranitatea unui stat se extinde dincolo de teritoriu, dincolo de
uscat si de apele interioare, pina la partea eterioara adiacenta tarmului.
Aceasta este marea teritoriala.
. Tine de practica statelor in trecut sa pretinda anumite drepturi
jurisdictionale intr-o zona a apelor dincolo de limita exterioara a marii
teritoriale.Pina la institutia EEZ aceasta ar fii fost o zona a marilor de
sus si in general nu ar fii fost susceptibile jurisdictiei statului costier si
este cunoscuta ca zona Contigua.
. EEZ este o centura a marii, adiacenta coastei extinzindu-se pina la 200
de mile de la liniile de baza a marii teritoriale. In acest spatiu statului ii
este atribuita suveranitatea drepturilor cu scopul de a exploata si
exploara resursele naturale ale marii.
. Este stabilit in mod clar ca drepturile Tarmului contintal sunt incluse
in statalitate.Drepturile pe care un stat de coasta le exercita asupra
tarmului exista ca o extensie a statalitatii statului de coasta si nu este
voie sa fie pretins de catre alte state.
. Adincurile marii reprezinta o mostenire comuna pentru toti oamenii,
dar Conventia din 1982 stabileste un sistem al accesului paralel al
comunitatii internationale si al statelor,individual.
. Marile de sus sunt res communis si este un principiu de baza a
dreptului cutumiar(poate chiar ius cogens)ca toate statele fie ele de
coasta sau nu sa se pota bucura de libertatea arilor.Aceasta categorie de
drepturi cuprinde citeva libertati distincte cum ar fi libertatea de
navigatie si de zbor deasupra marilor,libertatea pescuitului.libertatea de
a folosii cabluri si instalatii submarine ,cercetarea stiintifica si libertatea
de a construi insule articifiale.
. Conventia din 1982 include proceduri exprese pentru rezolvarea
disputelor incluzind un sistem de rezolvare obligatyorie care implica
trimiteri oroi la Tribinalul International pentru dreptul marii ori la CIJ sau
la anumite anumite tribunale de arbitraj stabilite de parti ale Conventiei.
Subiect: întrebări
Enunţ
1.Descrieţi mecanismul realizat prin convenţia Montego Bay în cazul
în care un stat de coastă revendică un platou continental care se întinde
pe o suprafaţă mai mare de 200 mile marine începând de la liniile de
bază, de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.
Explicaţi poziţia Statelor ale căror notificări sunt reproduse mai sus (rubrica
„Documente”) .
.Care sunt principiile aplicabile pentru delimitarea platoului
continental între aceste State? Menţionaţi precedentele
jurisprudenţiale?.
1.În conformitate cu articolul 76, paragraful 1, convenţia Montego
Bay (CMB) privind dreptul maritim, fiecare Stat de coastă dispune de un
platou continental minim garantat de 200 mile marine. Această distanţă
este într-un anume fel forfetară şi nu are legătură cu nicio dată fizică.
Dincolo de cele 200 de mile, platoul continental „natural” care este luat
în considerare: un Stat poate revendica existenţa unui platou
continental dincolo de marea sa teritorială „pe orice suprafaţă de
extindere naturală a teritoriului terestru ” al Statului „până la marginea
externă a extremităţii continentale” (art. 76, paragraful1,CMB)
Convenţia administrează îndeaproape aceste revendicări: paragraful 8
din articolul 76 din convenţie obligă Statele de coastă să prezinte
informaţii privind limitele platoului continental atunci când acesta se
întinde în mod fizic pe o suprafaţă mai mare de 200 mile marine. Aceste
informaţii sunt transmise unei comisii alcătuite din experţi
independenţi, Comisia limitelor platoului continental, al cărui statut este
precizat în anexa II din CMB. Comisia este alcătuită din 21 de membri
„experţi în materie de geologie, geofizică sau hidrografie, aleşi de
Statele parţi ale convenţiei prin intermediul resortisanţilor ” (art. 5,
anexa 2). Articolul 76 din convenţie însărcinează Comisia prin mandat
principal să formuleze recomandări pe baza cărora Statele vor putea să
fixeze în mod „definitiv” şi obligatoriu limitele exterioare ale platoului
lor continental. Paragraful 10 din acelaşi articol şi articolul 9 din anexa 2
rezervă cu toate acestea „chestiunea delimitării platoului continental
între Statele ale căror coaste sunt adiacente sau faţă în faţă”
În această privinţă, anexa I din regulamentul interior al Comisiei (doc.
CLCS/Rev. 3) este consacrată „cererilor cu privire la litigiile dintre
Statele ale căror coaste sunt adiacente sau faţă în faţă sau cu privire la
alte litigii maritime sau terestre nerezolvate”. În mod particular, articolul
5, paragraful1, din această anexă înlătură orice posibilitate de
interferenţă a Comisiei într-un litigiu: astfel, Comisia nu examinează
cererea prezentată de un Stat Parte a unui litigiu şi nu se pronunţă cu
privire la această cerere, numai dacă va exista acordul prealabil a
tuturor Statelor parte a acestui litigiu. În plus, „cererile prezentate
Comisiei şi recomandările sunt fără prejudiciu faţă de poziţia Statelor
parte a acestei dispute”
2. Fără îndoială, trebuie să se distingă poziţia Japoniei de cea a altor State care
au răspuns notificării Federaţiei Ruse.
- obiecţia japoneză îşi are originea într-un litigiu cu Rusia privind suveranitatea
asupra insulelor Kurile de Sud („cele patru insule”) şi nu într-o problemă de
delimitare a platoului continental în mod corespunzător. Mai exact, disputa cu
privire la delimitarea platoului continental decurge dintr-o dispută primară privind
suveranitatea.
- Japonia aminteşte în notificarea sa faptul că situaţia apărută din ocupaţia ilegală
a celor patru insule, Kurilele de Sud, de către Uniunea Sovietică începând cu
sfârşitul celui de-al doilea război mondial continuă până în zilele noastre. Chiar
dacă sunt în curs negocieri pentru a rezolva această chestiune de suveranitate,
nu a fost încheiat nici un acord până în prezent. De atunci, Japonia este surprinsă
şi consideră ca „regretabil” faptul că Rusia şi-a stabilit punctele de delimitare a
platoului continental începând de la punctele de bază indicate pe cele patru
insule.
- situaţia celorlalte State care obiectează este diferită. Toate sunt state de Coastă
ale oceanului Arctic, şi în acest sens, pot fi considerate ca State „ale căror coaste
sunt adiacente sau faţă în faţă”. Astfel, se explică rezerva lor extremă în ceea ce
priveşte notificaţia rusă, în măsura în care articolul 76 din CMB exclude în mod
precis din competenţa Comisiei orice situaţie de acest fel atunci când există un
litigiu între Statele de coastă, numai dacă toate aceste toate state sunt de acord
ca această cerere să fie tratată în mod efectiv de Comisie.
- Statele Unite se conformează cu această limită trasată de Federaţia Rusă în
Pacific, în măsura în care această limită o reproduce pe cea trasată conform
termenilor acordului încheiat între cele două state la data de 1 iunie 1990, şi
aceasta în ciuda faptului că Duma nu a ratificat acest acord. În schimb, Statele
Unite contestă aparent poziţia rusă cu privire la platoul său continental din
Arctica, pe motiv că ar avea la bază date ştiinţifice eronate sau cel puţin
contestabile.
- Danemarca nu a ratificat încă CMB la momentul în care şi-a notificat reacţia. Nu
consideră că este în măsură să se pronunţe definitiv asupra notificării ruse şi îşi
rezervă poziţia, remarcând cu toate acestea că există un risc de suprapunere
între platoul continental revendicat de Federaţia Rusă şi platoul său continental
care se întinde începând din Groenlanda.
- Norvegia evocă o dispută cu Federaţia Rusă în marea Barents şi în consecinţă,
face referire în mod explicit la articolul 5 din anexa I din Regulamentul interior al
Comisiei, invitând-o să nu se pronunţe.
- Canada – despre care putem să deducem uşor că are pretenţii importante în
Arctica – se mulţumeşte să îşi rezerve poziţia şi să sublinieze că orice decizie
luată de Comisie nu ar putea să prevadă probleme de delimitare maritimă între
cele două State.
3. Oceanul Arctic pune fără nicio îndoială probleme particulare de delimitare.
„Teoria sectoarelor” – care solicită ca fiecare Stat riveran să posede un platou
continental şi o zonă economică exclusiv proporţionale cu lăţimea teritoriilor
respective şi având ca extremă polul nord - este departe de a fi obiectul unui
consens. De aici, delimitarea acelei zone tinde mai degrabă să aibă la bază
negocieri bilaterale între riveranii diferiţi. În lipsa regulii specifice, trebuie să
considerăm că sunt aplicabile principiile cutumiare cu privire la delimitarea
platoului continental între State ale căror coaste sunt adiacente sau faţă în faţă.
Regula de bază este ce a interdicţiei unei delimitări unilaterale. Această regulă se
regăseşte atât în articolul 6 al Convenţiei de la Geneva din 1958 privind platoul
continental, cât şi în articolul 83 din CMB. Curtea Internaţională de Justiţie a
confirmat caracterul cutumiar de mai multe ori, în special în hotărârea sa privind
Delimitarea frontierei maritime în regiunea Golfului Maine:
„Nicio delimitare maritimă între Statele ale căror coaste sunt adiacente sau faţă
în faţă nu poate fi efectuată în mod unilateral de unul dintre aceste State.
Această delimitare trebuie cercetată şi realizată prin intermediul unui acord
urmat de o negociere condusă cu bună credinţă şi cu intenţia reală de a ajunge la
un rezultat pozitiv. În cazul în care, cu toate acestea, un astfel de acord nu ar fi
realizabil, delimitarea ar trebuie efectuată prin recurgerea la o terţă instanţă
având competenţa necesară pentru acestea.” (rev. 1984, p. 299)
În lipsa unui acord, articolul 6 din convenţia de la Geneva obligă Statele Parţi să
aplice, cu excepţia circumstanţelor speciale, regula liniei mediane în cazul unui
platou adiacent la două sau mai multe state ale căror coaste sunt situate faţă în
faţă, şi cea a echidistanţei punctelor celor mai apropiate de liniile de bază în
cazul unui platou adiacent teritoriilor celor două State limitrofe. Dar în hotărârea
sa „Platoul continental al Mării Nordului”, din data de 20 februarie 1969, Curtea
a considerat că această regulă a „echidistanţei - circumstanţelor speciale” nu a
dobândit un caracter cutumiar şi deci nu poate fi aplicabilă pentru Statele care nu
au ratificat convenţia de la Geneva. Curtea a considerat că delimitarea trebuia
mai degrabă să acţioneze „prin intermediul unui acord conform cu principiile
echitabile şi având în vedere toate circumstanţele pertinente, astfel încât să
atribuie fiecărei părţi, în limita posibilului, totalitatea zonelor platoului continental
care constituie prelungirea naturală a teritoriilor sale sub mare şi nu împiedică
prelungirea naturală a teritoriului celuilalt.” (Rec. 1969, p. 53)
În sentinţa pronunţată la data de 30 iunie 1977 în „Chestiunea delimitării
platoului continental al Mării Iroise (Marea Britanie v. Franţa)”, tribunalul arbitrar
a încercat în limita competenţei sale, să reconcilieze prevederea articolului 6 şi
jurisprudenţa Curţii considerând că „de fapt, regula care combina „echidistanţa -
circumstanţele speciale” constituie expresia particulară a unei norme generale în
urma căreia limita între State care au acelaşi platou continental trebuie, în lipsa
unui acord, să fie determinată pe baza principiilor echitabile.” (RSA. VIII, p. 175)
Este această jurisprudenţă care dispune: „delimitarea platoului continental între
State ale căror coaste sunt adiacente sau faţă în faţă se efectuează pe calea
unui acord conform deptului internaţional, aşa cum este stipulat în art. 38 al
Curţii Internaţionale de Justiţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie echitabilă”
În ceea ce priveşte chestiunea „Delimitarea maritimă în regiunea situată între
Groenlanda şi Jan Mayen (Danemarca v Norvegia)”, Curtea Internaţională de
Justiţie a considerat că acest articol reflecta „exigenţele dreptului cutumiar în
ceea ce priveşte delimitarea atât a platoului continental cât şi zonele economice
exclusive” (Rec. 1993, p. 59 § 48)
Jurisprudenţa Curţii şi tribunalelor arbitrare a contribuit la o mai bună identificare
a „circumstanţelor pertinente ” evocate în anul 1969: de exemplu, structura fizică
şi geologică a platoului sau mai mult lăţimea faţadelor maritime respective a
Statelor în cauză, doi factori care, în Arctica, pare că ar trebui luaţi în considerare.
Scopul in fine este de a se ajunge la o „soluţie echitabilă” pentru toate statele de
coastă.
Subiecte
Aspecte interne şi externe de drept al popoarelor de a dispune de ele însele.
Este posibilă tabula rasa în materie de succesiune a Statului?
EXERCITIU DE SIMULARE(SPETA).
Delimitarea spatiilor maritime.Insula Serpilor
Unul din rolurile cele mai importante ale organizaţiilor internaţionale este
acela de a promova soluţionarea diferendelor dintre state potrivit cerinţelor
stabilite de art. 2 (3) din Carta ONU, prin “mijloace paşnice, astfel încât pacea şi
securitatea internaţională şi justiţia nu sunt periclitate”.
Contribuţia organizaţiilor internaţionale în acest sens se înscrie pe un triplu
palier: pe de o parte, organizaţiile internaţionale au consolidat normele potrivit
cărora, cu excepţia autoapărării, statele trebuie să recurgă la mijloace paşnice de
soluţionare a diferendelor. Pe de altă parte, organizaţiile internaţionale
încurajează sau chiar obligă statele membre să recurgă la anumite mijloace
paşnice de soluţionare a diferendelor în anumite situaţii. În sfârşit, de multe ori
organizaţiile internaţionale oferă cadrul de soluţionare paşnică a disputelor.
Cel de-al treilea palier mai sus evocat prezintă o deosebită importanţă
pentru supremaţia dreptului internaţional. Întra-adevăr, fie că diferende
internaţionale sunt soluţionate de organe permanente sau create ad-hoc ale unei
organizaţii, fie că sunt supuse unor tribunale arbitrale constituite în temeiul unor
tratate, soluţiile la care se ajunge în soluţionarea diferendelor contribuie în
deosebită măsură la nu doar la aplicarea, ci şi la dezvoltarea dreptului
internaţional.
În rândul jurisdicţiilor internaţionale se includ atât Curţile şi Tribunalele
internaţionale permanente cât şi tribunalele internaţionale create în vederea
rezolvării anumitor diferende sau situaţii (spre exemplu, tribunalele arbitrale
create în temeiul unor convenţii pentru rezolvarea diferendelor legate de
interpretarea sau aplicarea acestora, tribunalele penale internaţionale pentru
fosta Iugoslavie, Rwanda etc). Asimilate jurisdicţiilor internaţionale sunt şi
organismele cvasi-jurisdicţionale ale căror decizii nu sunt obligatorii, ci au valoare
de recomandare (spre exemplu, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului,
Comitetul pentru Combaterea Torturii, comisii sau comitete create în temeiul unor
tratate pentru soluţionarea unor chestiuni punctuale etc).
O trăsătură definitorie acestora este faptul că, deşi formate prin voinţa unor
state sau a altor organizaţii internaţionale, jurisdicţiile internaţionale menţionate
devin independente de statele sau organizaţiile care le-au creat, membrii lor
nereprezentând interesele acestora ci acţionând în mod imparţial, în vederea
rezolvării sarcinilor ce le incumbă. Această trăsătură deosebeşte jurisdicţiile şi
organismele cvasi-jurisidicţionale de organismele internaţionale având un rol
similar (de analiză sau soluţionare a unor diferende) dar compuse din
reprezentanţi ai statelor membre şi exprimând poziţiile acestora.
În ceea ce priveşte organismele jurisdicţionale şi cvasi-jurisdicţionale, este
îndeobşte acceptat faptul că, prin deciziile pronunţate în diverse cazuri, acestea
contribuie la corecta aplicare şi dezvoltarea dreptului internaţional. Măsura în
care jurisdicţiile internaţionale creează însă drept internaţional este încă subiect
de controversă.
Potrivit abordării tradiţionaliste, deciziile tribunalelor internaţionale nu sunt
izvor de drept internaţional, ci, aşa cum reglementează şi articolul 38 din
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, doar “mijloace subsidiare pentru
determinarea regulilor de drept”.
În acelaşi timp, însă, este o realitate faptul că, în pronunţarea unor decizii,
tribunalele internaţionale, fie ele permanente (precum CIJ, CEDO,etc), fie
tribunale arbitrale ad-hoc constituite, îşi argumentează raţionamentul făcând
trimitere la alte decizii, anterioare, ale aceluiaşi sau altui tribunal. De asemenea,
statele îşi fundamentează poziţiile în negocieri sau în cursul unor proceduri în
faţa curţilor internaţionale prin referiri la jurisprudenţa tribunalelor internaţionale
în speţe similare.
În sfârşit, cel mai important aspect este reprezentat de faptul că de multe ori
dreptul internaţional pe care curţile internaţionale sunt chemate să-l aplice nu
reglementează în detaliu aspectele ce fac obiectul speţei în cauză; astfel, pentru
a rezolva aceste speţe, curţile internaţionale sunt obligate să acţioneze în mod
creator, interpretând dispoziţiile neclare ale tratatelor internaţionale sau umplând
lacunele acestora. Jurisprudenţa repetată a curţilor internaţionale în aceste cazuri
devine, ea însăşi, drept.
Exemplele în care jurisprudenţa curţilor internaţionale a dus la cristalizarea
unor principii de drept internaţional sunt numeroase: în domeniul drepturilor
omului (spre exemplu, noţiunea CEDO de “marjă de apreciere”), dreptului mării,
dreptului mediului, succesiunii statelor (principiul uti possidetis), protecţiei
diplomatice (condiţiile în care un stat îşi poate exercita protecţia diplomatică) sau
dreptului internaţional general (principiile care stau la baza interpretării noţiunii
de “persoană aflată în jurisdicţia unui stat” au fost enunţate succesiv de CIJ,
CEDO, Comitetul Drepturilor Omului, TPI).
În cele ce urmează vom analiza rolul jurisdicţiilor internaţionale în crearea
dreptului internaţional într-un caz particular - dreptul delimitării spaţiilor
maritime.
Delimitarea spaţiilor maritime reprezintă, în prezent, un subiect de
actualitate în ţara noastră, des abordat de mass-media – în contextul existenţei
disputei româno-ucrainene referitoare la delimitarea platoului continental şi
zonelor economice exclusive ale României şi Ucraini în Marea Neagră, judecat,
după cum se cunoaşte, de Curţea Internaţionale de Justiţie.
Demersurile unilaterale ale autorităţilor de la Kiev de a înfiinţa pe Insula
Şerpilor o localitate – “Satul Alb” (“Belyi”) - sau de a organiza alegeri pe acest
teritoriu a reprezentat o ocazie pentru reluarea discuţiilor pe această temă,
nenumăraţi comentatori, analişti politici sau experţi în relaţii internaţionale
analizând subiectul din la fel de nenumărate perspective - juridică, strategică,
economică, geopolitică…în special în ceea ce priveşte conformitatea sau nu a
demersurilor Ucrainei cu dreptul internaţional.
Puţini dintre aceşti comentatori cunoşteau, probabil, că dreptul internaţional
al delimitărilor maritime, astfel cum este înţeles şi aplicat astăzi, este în cvasi-
totalitate un produs al jurisprudenţei instanţelor internaţionale implicate în
soluţionarea unor dispute de acest tip – Curtea Internaţională de Justiţie în primul
rând, dar şi tribunale arbitrale constituite în mod special pentru soluţionarea unor
cazuri de delimitare.
Delimitarea spaţiilor maritime ale statelor având coaste adiacente sau opuse
este reglementată de Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării (Montego
Bay, 1982) într-un mod mai curând lapidar. Astfel, art. 15, referindu-se la
delimitarea mării teritoriale între state având coaste adiacente sau opuse,
precizează,că: nici unul dintre state nu e îndreptăţit, în absenţa unui acord, să-şi
extindă marea teritorială dincolo de linia mediană/ de echidistanţă dintre
ţărmurile celor două state, cu excepţia situaţiei în care titluri istorice sau
circumstanţe speciale nu justifică o altă abordare (aşa numita regulă
echidistanţă-circumstanţe speciale. Chiar mai generale sunt dispoziţiile
referitoare la delimitarea zonelor economice exclusive sau platoului continental
(articolele 74 şi 83 ale Convenţiei, formulate în termeni similari) - care
reglementează doar necesitatea ca delimitarea spaţiilor maritime amintite să
ducă la “un rezultat echitabil”. În ceea ce priveşte zona contiguă, actuala
convenţie nu mai cuprinde nici o dispoziţie privind delimitarea acestui spaţiu
maritim între state cu coaste adiacente sau opuse. Prezintă, bine-înţeles,
relevanţă şi prevederile generale referitoare la definiţia şi modul de calcul a
lăţimii acestor spaţii maritime (în special modul de stabilire a liniilor de bază de la
care se măsoară lăţimea mării teritoriale şi a celorlalte spaţii maritime), precum
şi bine-cunoscutul articol 121 privind “regimul insulelor”care stabileşte că;
insulele sunt îndrituite la spaţii maritime în aceeaşi măsură ca şi spaţiile
continentale, cu excepţia “stâncilor improprii locuirii umane şi unei vieţi
economice proprii” care nu au drept la platou continental şi zonă economică
exclusivă – fără a se preciza, însă, o definiţie a acestor formaţiuni maritime.
Faţă de inexistenţa unor dispoziţii convenţionale care să stabilească
principiile şi metodele delimitărilor maritime, ca şi în lipsa unor cutume în acest
sens (având în vedere perioada relativ recentă de cristalizare a regimului juridic a
diferitelor spaţii maritime) – şi în contextul în care disputele bilaterale privind
delimitarea acestor spaţii au devenit din ce în ce mai frecvente şi au fost din ce în
ce mai frecvent supuse spre soluţionare instanţelor internaţionale – a revenit
acestora din urmă rolul de “crea” ceea ce se înţelege, în prezent, prin dreptul
delimitărilor maritime.
Prima situaţie de delimitare a spaţiilor maritime cu care CIJ s-a confruntat a
fost reprezentată de cazurile Platoului continental din Marea Nordului – în care
Curtea a analizat împreună solicitările Olandei şi R.F. Germania, respectiv R.F.
Germania şi Danemarcei. Cu această ocazie, Curtea a respins dispoziţiile
Convenţiei privind platoul continental din 1958 referitoare la echidistanţă,
indicând un set de principii care, în opinia sa, erau echitabile pentru delimitarea
platoului continental. Deşi unele din aceste principii au fost formulate în mod
general, ele au reprezentat punctul de început pentru cristalizarea unora din
principiile de bază ale dreptului delimitărilor maritime: principiul
pământul domină marea, principiul dreptului inerent al statului riveran
asupra spaţiilor maritime, chestiunea coastelor relevante, rolul
proporţionalităţii în delimitare. În mod regretabil, Curtea a realizat o disociere
prea strictă între cele două elemente ale regulii echidistanţă-circumstanţe
speciale prevăzută de Convenţia de la Geneva, concentrându-se asupra primului
(“echidistanţa”) pentru a-l respinge ca inechitabil în cazul respectiv şi fără a
încerca o reconciliere între cele două elemente. O astfel de abordare ar fi dus, la o
cristalizare mult mai rapidă a dreptului delimitărilor maritime.
Decizia Curţii în acest caz a deschis drumul unor soluţii care, deşi au
cristalizat principiile de delimitare mai sus amintite, s-au concentrat aproape
exclusiv pe aceste principii, considerate echitabile pentru delimitare, eliminând
practic necesitatea stabilirii unor reguli de delimitare.
Următorul caz de delimitare decis de CIJ, Libia/Malta (1986) a reprezentat
însă punctul de pornire pentru cristalizarea unei metode de delimitare care,
păstrând capacitatea de a asigura un rezultat echitabil, va asigura şi
predictibilitatea necesară. Contrazicând abordarea precedentă care pleca de la
premisa unicităţii circumstanţelor fiecărui caz de delimitare, Curtea a statuat că
există principii echitabile în ele însele, care constituie puncte de pornire în toate
cazurile de delimitare. Echidistanţa fiind unul dintre acestea, Curtea a revenit la
abordarea echidistanţă-circumstanţe speciale, iniţiind un proces care va fi urmat
în practic toate cazurile subsecvente. Acest proces a avut drept rezultat completa
reconciliere între această abordare şi abordarea principii echitabile-circumstanţe
relevante care, departe de a mai fi văzute în opoziţie, sunt considerate în prezent
faţete ale aceleiaşi medalii, singura distincţie fiind dată de spaţiul maritim în care
se aplică (delimitarea mării teritoriale în cazul abordării echidistanţă-circumstanţe
speciale, delimitarea celorlalte spaţii maritime în cazul abordării principii
echitabile-circumstanţe relevante).
În afară de cristalizarea metodei de delimitare a spaţiilor maritime, cazurile
subsecvente au dus şi la mai buna definire a altor principii aplicabile delimitărilor
maritime: noţiunea de circumstanţe speciale/relevante, caracterul inechitabil al
utilizării proporţionalităţii ca o metodă de delimitare de sine stătătoare, rolul
insulelor în delimitare.
Curtea pare să sugereze, aşadar, o “extindere” a modului de aplicare a
abordării echidistanţă-circumstanţe speciale, respectiv principii echitabile-
circumstanţe relevante, devenită, după cum instanţa însăşi apreciază, regula,
care ar urma să cuprindă următorul algoritm:
identificarea circumstanţelor speciale/relevante ale cazului;
în cazul în care circumstanţele relevante permit, trasarea unei linii echidistante
provizorii, în funcţie de coastele relevante ale statelor în cauză, şi analizarea
consecinţelor circumstanţelor relevante asupra acesteia – respectiv eventuala
necesitate a ajustării liniei de echidistanţă provizorii în funcţie de aceste
circumstanţe pentru a se ajunge la un rezultat echitabil;
în cazul în care circumstanţele relevante nu permit trasarea unei linii de
echidistanţă provizorii, identificarea unei alte metode de delimitare echitabilă
pentru cazul respectiv.
Cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina), caz de
delimitare, soluţionat de CIJ, aduce, de asemenea, noi precizări cu privire la
unele instituţii de drept al mării – de exemplu, consideraţii teoretice cu privire la
noţiunea juridică de “stâncă improprie locuirii umane şi unei vieţi economice
proprii” – în contextul în care relevanţa juridică a Insulei Şerpilor va juca, probabil,
un rol important în delimitarea spaţiilor maritime dintre România şi Ucraina.
Studiul de caz prezentat reprezintă o ilustrare a modului în care instanţele
internaţionale contribuie la crearea dreptului internaţional. În dreptul delimitărilor
maritime – ca, de altfel, în multe alte ramuri ale dreptului internaţional - curţile
internaţionale nu se mărginesc să aplice sau să interpreteze legea. Ele au şi un
rol creator, care duce la apariţia nu a unei simple liste de precedente, ci a unor
noţiuni juridice bine definite, care se constituie, în prezent, în principii de bază ale
dreptului internaţional. Acestea sunt aplicate nu doar de alte tribunale sau
organizaţii internaţionale confruntate cu cazuri similare, ci şi de state în practica
lor, cu convingerea că ele reprezintă dreptul internaţional în această materie.
Până în prezent, CIJ s-a pronunţat într-un număr de 16 cazuri referitoare la
delimitarea spaţiilor maritime (marea teritorială, zona economică exclusivă şi/sau
platoul continental);printre care şi Delimitarea maritimă în Marea Neagră
(România c. Ucraina).
Merită precizat că, în ceea ce priveşte soluţia adoptată cu privire la delimitarea
platoului continental, aceasta se îndepărtează de la soluţia care fusese
consacrată în precedenta Convenţie de la Geneva din 1958 privind platoul
continental, al cărei art. 6 referitor la delimitarea platoului continental prelua
regula echidistanţă-circumstanţe speciale, similar art. 15 din actuala Convenţie
de la Montego Bay (care se referă, însă, la marea teritorială).
De exemplu, poziţia oficială, exprimată public, a negociatorilor români în
discuţiile româno-ucrainene privind delimitarea platoului continental şi zonelor
economice exclusive ale celor două state în Marea Neagră a fost că metoda de
delimitare propusă de partea română, implicând trasarea unei linii echidistante
provizorii şi eventuala ei modificare ulterioară pentru a se lua în considerare
circumstanţele relevante cazului este metoda conformă dreptului internaţional.
De asemenea, lucrările pregătitoare sau instrumentele de motivare ale altor
tratate bilaterale dezvăluie convingerea negociatorilor că metodele şi principiile
susţinute de una sau alta din părţi – conforme abordărilor decise de CIJ – sunt
cerute de dreptul internaţional.
SECTIUNEA XI-A
DREPTURILE OMULUI.SUBIECT SINTEZA
Enunţ
Pornind de la textele de mai sus (vezi Documente, I), veţi preciza în
ce mod problematica drepturilor omului modifică concepţia clasică de
drept internaţional, fondată pe suveranitatea Statelor.
În primul rând, introducerea drepturilor omului în dreptul
internaţional a modificat mult conceptul de suveranitate. Apoi, protecţia
drepturilor omului impune Comunităţii internaţionale, reprezentata de
Organizaţia Naţiunilor Unite, o anumită responsabilitate: aceea de a
proteja persoanele, în timp ce Statul este considerat în primul rând că
asigură protecţia acestora.
Conceptul clasic de suveranitate
Concepţia clasică de drept internaţional rezidă pe o separare între
sfera internă şi sfera internaţională. Numai Statele şi organizaţiile pe
care acestea le creează sunt subiecte ale dreptului internaţional, cu
excepţia indivizilor. Relaţiile pe care Statul le are cu cetăţenii fac parte
din „viaţa privată” a Statului conform dreptului internaţional. În mod
general, dreptul internaţional este indiferent faţă de condiţiile de
exercitare a suveranităţii interne. În anul 1986, în „Cauza activităţilor
militare şi paramilitare din Nicaragua şi împotriva acesteia (fond)” ,
Curtea internaţională de justiţie a reafirmat cu tărie aceste principiu al
autonomiei interne, evidenţiind legătura intrinsecă care o uneşte de
principiul suveranităţii: „aderarea unui Stat la o doctrină specială nu
constituie violarea unui drept cutumiar; conchiderea în alt mod ar priva
de sens principul fundamental al suveranităţii Statelor pe care se
bazează întregul drept internaţional şi libertatea unui Stat de a-şi alege
sistemul politic, social, economic şi cultural” (decizia din data de 27
iunie 1986,Rec 1986, p.133 ).
De atunci, suveranitatea este utilizată ca un paravan şi capătă o
semnificaţie ambivalentă. Barieră care protejează libertatea unui popor
împotriva oricărei intervenţii străine, poate de asemenea să devină
peretele unei imense închisori în care sunt comise cu impunitate crime
în masă. Suveranitatea devine apoi „garanţia mutuală a torţionarilor”.
Apariţia drepturilor omului
Drepturile omului afectează în mod profund această concepţie. După
cum subliniază Boutros Boutros- Ghali, în discursul său de la
deschiderea Conferinţei de la Viena, „drepturile omului suprimă
diferenţa tradiţională între ordinea internă şi cea internaţională”. Teoria
celor două sfere este succedată de viziunea unei lumi unificate în care
instituţiile interne şi internaţionale trebuie să aibă o singură finalitate:
respectul persoanei umane. Dreptul internaţional nu este doar dreptul
Statelor, favorizând interesele acestora în detrimentul celor ale
indivizilor. După cum remarca Kofi Annan, suveranitatea este redefinită,
astfel ca Statele să devină instrumente aflate în serviciul popoarelor lor,
şi nu invers. Mai mult, drepturile omului sunt concepute ca o condiţie a
posibilităţii de suveranitate: în timp ce aceasta este utilizată ca un
simplu paravan pentru a tortura ferit de privirile celorlalţi, ea „este deja
condamnată de Istorie”, estimează Boutros Boutros- Ghali. Dincolo de
judecata Istoriei, o astfel de evoluţie are o traducere juridică:
suveranitatea nu mai este o pavăză absolută contra intervenţiei, căci
comunitatea internaţională, prin intermediul drepturilor omului,
dobândeşte o responsabilitate specială în ceea ce priveşte toate fiinţele
umane.
Responsabilitatea comunităţii internaţionale
Într-o organizaţie internaţională fondată pe drepturilor omului,
comunitatea internaţională „delegă”, conform termenului utilizat de M.
Boutros –Ghali, sarcina de a asigura protecţia indivizilor. Deci, Statul
este în primul rând responsabil de protecţia drepturilor omului în
ordinea sa internă: pentru acest motiv şi în acest sens, acesta este
suveran, adică este liber de a acţiona în interiorul cadrului fixat de
drepturile omului. Însă când Statul eşuează în ceea ce priveşte
îndeplinirea acestei responsabilităţi atunci Comunitatea internaţională
trebuie „ să înlocuiască Statele care au eşuat”. Cele patru texte încearcă
să explice că afirmarea simultană a suveranităţii şi a dreptului de
intervenţie a comunităţii internaţionale nu este contradictorie.
Dimpotrivă, Comisia Internaţională afirmă asupra intervenţiei şi a
suveranităţii Statelor: egalitatea popoarelor formează comunitatea
internaţională şi îşi găseşte protecţia în suveranitate. Invers,
comunitatea internaţională, îşi pierde temeiul, în cazul în care îşi
sacrifică scopul fundamental - respectul drepturilor persoanei – în
numele ideii de suveranitate. Mai trebuie precizate modalităţile practice
ale unei astfel de concilieri între principiile a priori şi cele opuse. Pentru
Kofi Annan, războiul purtat de NATO împotriva Serbiei, fără mandat din
partea Consiliului de securitate, dar în numele drepturilor omului, a
arătat faptul că era timpul ca „ansamblul naţiunilor să ajungă la un
consens - nu doar în ceea ce priveşte principul conform căruia trebuie
reprimate încălcările masive şi sistematice ale drepturilor omului,
oriunde ar avea loc, dar de asemenea şi asupra modului de a decide,de
a avea iniţiativa necesara, momentul şi a actori ”. Dacă un astfel de
consens era în mod efectiv atins, aceasta ar însemna că problematica
drepturilor omului a permis în mod veritabil o depăşire a concepţiei
clasice de drept internaţional. Documentul final al summit-ului mondial
din septembrie 2005 permite parcurgerea primei părţi a drumului: este
în continuare admis faptul că statele au responsabilitatea principală
pentru a preveni comiterea crimelor internaţionale cele mai grave, cu
ajutorul Comunităţii internaţionale. Mai mult, în timp ce Statele eşuează
şi nu „asigură în mod clar protejarea populaţiilor lor”, atunci şefii de
State şi guverne se consideră pregătite pentru „a duce în mod oportun o
acţiune colectivă determinată”, implicând utilizarea forţei armate. Dar în
acelaşi timp, documentul menţine această acţiune în cadrul juridic
actual al securităţii colective, aşa cum este definit de Carta Naţiunilor
Unite, şi în special de capitolul VII din aceasta. Aceasta înseamnă că
orice intervenţie nu poate avea loc fără consimţământul ansamblului
membrilor permanenţi ai Consiliului de securitate. Observăm, în acest
punct, că exemplul statului Kosovo nu este considerat ca un precedent
de către State. Şi că efectivitatea „responsabilităţii de a proteja”- ultima
garanţie a drepturilor Omului - rămâne condiţionată de reforma
sistemului Naţiunilor Unite.